Cosmin CIOTLOȘ

O seamă de sugestii

Andrei Oișteanu, Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților, Iași, Polirom,

2021

Dacă nu face caz de el, nu înseamnă că Andrei Oișteanu nu are un profil metodologic.
Distinct de acela propriu vorbind intelectual, îndeobște cunoscut din întinsa listă
bibliografică și din notițele de prezentare, acesta s-ar defini, cred, întîi și-ntîi, printr-o
competență user-friendly. Oricît de diverse i-ar fi preocupă rile (și putem ușor constata că
sînt), Oișteanu le acoperă prompt printr-o cazuistică bogată și relevantă , în ale că rei
dedesubturi memoria și instinctul de selecție se îmbină potrivit. Erudiția apodictică ,
oricum, nu intră în formula lui: chiar atunci cînd defrișează teritorii vaste, ca în recentele
studii despre narcotice sau despre sexualitate, autorul pă strează oneste relații cu cititorul
să u, pe care nu-l agresează cu referințe și nu-l strivește sub stive de trimiteri.
Într-un fel, investigațiile lui sînt dialogale, în mă sura în care oferă sugestii și, cu
perfectă dezinvoltură , absorb sugestii. Mi s-a întîmplat: într-o prefață , demult, am indicat o
posibilă dezvoltare pentru unul dintre studiile lui Andrei Oișteanu, aflat, pe-atunci, în lucru.
Surpriza de a constata că paragraful meu a avut, ca să zic așa, efect și că a prilejuit, într-o
ediție ulterioară a că rții, un subcapitol, a fost dintre cele mai onorante. Așa și-acum.
Stimulat de eseurile din Moravuri și năravuri, am început să reflectez eu însumi la ilustră ri
(ori compliniri) mai puțin frecventate ale traseelor tematice din volum. De pildă , un prim
sondaj tratează , cu un titlu inspirat, „Schimbarea la haine a Româ niei”: altfel spus, felul în
care transformarea vestimentației (din oriental-fanariotă în occidentală ) a condus, în
secolul al nouă sprezecelea, la anumite modifică ri ale practicilor sociale. Din letargici și
dedați la temenele, româ nii s-au vă zut obligați să adopte, mă car biomecanic, postú ri mai
verticale, deci mai demne și mai egalitare. Ingenioasă , ideea are un pandant în aceea (la fel
de acută ) a lui Ștefan Cazimir, care, în Alfabetul de tranziție, reconstituia ludic originea
simbolică a acestei primeniri de garderobă : responsabile pentru modernizarea ță rii ar fi
fost, în opinia regretatului istoric literar, dansurile occidentale, absolut impracticabile sub
greutatea leneșă a giubelelor.
Altundeva, Oișteanu glosează , de asemenea textil, în jurul unui foarte cunoscut poem
al lui Ș erban Foarță . Vă amintiți: „Olanda vine din Olanda,/ Cașmirul vine din Cașmir”. De ce
anume numaidecît din Olanda și numaidecît din Damasc, poetul nu ne mai spunea. O face
însă eseistul, azi, adă ugînd acestor antonomaze altele cîteva: damascul, floranța, america,
anglia, nanchinul, hostînca, muselinul, satinul (nu m-am gîndit niciodată că numele acestuia
derivă din orașul chinez Tsai-tung). De Coșbuc, publicistul, mi-au amintit numeroase
reflecții cu rezonanță etimologică ale lui Oișteanu, cum sînt acelea legate de expresii ca „a te
da în stambă ” sau „a freca menta”. În legă tură cu aceasta din urmă , totuși, nu sînt convins că
povestea despre obiceiul grecesc al cură ță rii meselor are acoperire. Circulantă , într-adevă r,
și devenită prin repetiție bun curent, ea are mai curînd alură de legendă , atîta vreme cît (o
spun lingviști mai pricepuți decît mine) nu e atestată documentar. Probele converg, în
schimb, spre o mai plauzibilă corupere la „mentă ” a cuvîntului latin „mentula”, pe care, de
vreme ce platforma Google funcționează , nu mai e nevoie să -l traduc. Tot spre acest Coșbuc,
detectiv al sintagmelor, m-a dus gîndul citind pertinentele lă muriri pe care Andrei Oișteanu
le încearcă în marginea formulei „a-ți aprinde paie în cap”, formă , arată el, a jalbei, a
rugă minții ultimative, provenită dintr-un obicei premodern. Consonante, deci cu atît mai
plauzibile, cu teza prin care autorul Firelor de tort explica proveniența expresiei „a-și lua
lumea în cap”.
Secțiunea dedicată Trupului artificial conține, încă din avanposturi o promisiune:
„schiță pentru o viitoare monografie”. Nu-mi dau seama în ce stadiu se află acest proiect și
dacă Andrei Oișteanu e tentat să -l dezvolte cvasiexhaustiv, în stilul să u propriu, pe sute de
pagini. În cazul fericit în care ar face-o, ar merita să sporească sursele utile ale actualei
panoramă ri cu, de exemplu, scrisorile lui Ion Ghica (în privința tatuajelor și cu accent pe
pirații samioți cu care vremelnicul bei s-a aflat în conflict), corespondența lui Ion D. Sîrbu
(în chestiunea protezelor, un episod legat de Ben Coraciu), publicistica lui Caragiale (mai
ales articolul „Un frizer-poet și o damă care trebuie să se scarpine-n cap” – e limpede unde
și de ce). Remarcabile și pilduitoare, poate chiar definitive, sînt contextualiză rile despre
rohmani/ brahmani și despre disputele teologice din Europa evului de Mijloc.
Cît privește pasionanta problematică a duelului la noi: dimoviana descriere a
panopliei lui Vodă Mavrogheni (citată , aici, după Că linescu, nu din ediția lui Dan
Simonescu) o cheamă după sine pe aceea a revoluționarului Bă lcescu, îndră cit colecționar
de puști și de pistoale; printre victimele acestei practici s-a numă rat și fiul lui Duiliu
Zamfirescu, dacă e să credem mă rturia lui Gh. Jurgea-Negrilești: ră nit superficial de glonț în
că ciula mițoasă pe care o purta, acesta ar fi murit din pricina unei infecții produse de un fir
de pă r pă truns în rană ; în sfîrșit, mirarea lui Andrei Oișteanu (p. 258) legată de prezența
pașnicului V. A. Urechiă în conducerea „Societă ții româ ne de arme și dare la semn” își
gă sește soluția în memoriile istoricului: acceptase din prietenie pentru mai vajnicul și mai
tragicul să u amic N. Nicoleanu.

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea
mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021