LUCRARI GENERALE DE INTRETINERE

PARC

PROTEJAREA PLANTELOR FATĂ DE

TEMPERATURILE SCĂZUTE ŞI DEPUNERE
DE ZĂPADĂ
a) Protejarea trandafirilor contra îngheţului

Trandafirii sunt în marea majoritate a cazurilor, plante sensibile la ger şi de aceea

necesită să fie protejaţi în timpul iernii prin îngropare. In regiunile de deal şi munte,
trandafirii se îngroapă la începutul lunii noiembrie, iar în regiunile de şes, această
lucrare poate fi făcută şi mai târziu. în orice caz/operaţia trebuie temiinată înainte de
apariţia unor temperaturi care coboară sub – 4°C.

. Trandafirii pitici (tufe) sunt mai sensibili la temperaturile scăzute faţă de cei
semiurcători sau urcători.

Indiferent de categoria din care fac parte (pitici, cu tninchi, semiurcători sau
urcători), şi regiunea în care se află, trandafirii trebuie protejaţi în timpul iernii prin
muşuroire sau îngropare, înainte de a fi muşuroifi sau îngropaţi, trandafirilor li se
face o tăiere sumară, care constă în scurtarea ramurilor prea lungi, înlăturarea
ramurilor rupte sau uscate, cât şi frunzelor rămase pe ramuri. Prin aceasta se
uşurează operaţia de muşuroire.

Muşuroirea constă în acoperirea ramurilor de la baza tufei cu un pământ uscat şi

afănat; uscat pentm a se evita excesul de umiditate care provoacă putrezirea
mugurilor, iar afânat pentm a pătmnde cu uşurinţă printre toate ramurile şi a face un
contact cât mai intim cu ele.

Muşuroiul nu trebuie să depăşească 25-30 cm în înălţime, iar baza sa să acopere

bine tufa.

Trandafirii semiurcători şi urcători vor fi supuşi aceluiaşi tratament, respectiv li se va

face muşuroirea ramurilor de la bază. La aceste categorii de trandafiri, muşuroiul
poate fi făcut mai înalt (40-50 cm) şi mai larg la bază.

a trandafirii cu trunchi şi coroană, în funcţie de elasticitatea truncl lui, li se pot aplica

două metode de protecţie.
La prima metodă, în cazul când trunchiul plantei se îndoaie cu uşurinţă, coroana este
îngropată în pământ într-o groapă de

20-25 cm adâncime şi cu lăţimea egală cu cea a coroanei. Pentm stabilitate, baza

coroanei este fixată de sol cu ajutoml unui cârlig. Aplecarea trunchiului şi fixarea
bazei coroanei este o operaţie delicată şi trebuie făcută cu multă atenţie, pentru a se
evita mperea trunchiului sau desprinderea coroanei de la punctul de altoire.
Acoperirea coroanei se face după ce aceasta a fost curăţată în prealabil, ca şi în cazul
tufelor celor pitici şi strânsă cu rafie sau răchită, în cazul când are un volum prea
mare. Acoperirea se face tot cu pământ uscat şi afânat. Muşuroiul ce se formează la
acoperire nu va depăşi 20 cm, ţinând seama că o parte din coroană este îngropată.

A doua metodă se aplică când trunchiul a atins o grosime care nu îi mai permite
îndoirea. In acest caz, ramurile coroanei sunt împachetate cu fân, paie sau frunze
uscate, apoi coroana este învelită cu materiale uşoare prin care să poată să pătrundă
aeml (pânză de sac, porţiuni de rogojină etc). învelişul se leagă la baza coroanei,
cuprinzând şi punctul de altoire. In timpul iernii, învelişul coroanei va fi controlat
periodic pentru a nu fi desfăcut prin dezlegare, mperea învelişului sau îngreunat prin
depuneri de zăpadă. în acest din urmă caz, pentm a evita o îndoire sau o eventuală
rupere a trunchiului, este bine ca trandafirul şi în timpul iernii să fie protejat prin
tutorare, care tutore dacă este plasat în partea nordică a trunchiului constituie im
element de protecţie contra viscolului (fig. 1.1)- vezi CAP. I.

în iernile cu ninsori abundente, când stratul de zăpadă a atins grosimi mari,

trandafirii pitici trebuie aerisiţi.

Aerisirea se face cu ajutorul unei vergele, cu care se străbate învelişul de zăpadă şi

muşuroiul până în zona coroanei, creîndu-se astfel culoare de aerisire.

La mijlocul lunii martie, dacă timpul permite, sau către sfârşitul ei, trandafirilor li se
înlătură muşuroaiele sau învelişurile făcute în toamnă. Iernatul este suportat bine
numai de trandafirii care au tulpini şi ramuri puternice, bine lemnificate, adică cei
care au terminat procesul de creştere şi dezvoltare şi au intrat în starea de repaus.

Pentru trandafiri nu sunt atât de periculoase gerurile uscate, cât umiditatea care
provoacă mucegăirea, putrezirea şi în final distmgerea planteior.

Muşuroirea bazei tulpinii mai este necesară şi la alţi arbuşti de ornament, cum ar fi
hortensia, bujorul, rododendron ş.a.

In afară de muşuroirea bazei tulpinii, o altă metodă de protecţie a plantelor contra

îngheţului este protejarea coroanei.

In afară de trandafirii cu trunchi şi coroană. învelirea coronamentelor se practică în

tinereţe şi la alte plante. Astfel, unele specii de Magnolia, când sunt plantate în
regiuni cu ierni aspre şi prelungite au nevoie să fie protejate prin învelirea coroanei.
Această operaţie este cu atât mai dificilă, cu cât volumul coroanei este mai mare.
învelirea se face cu rogojini sau prelate, după ce în prealabil s-a făcut o reducere a
volumului coroanei prin strângerea şi legarea ramurilor între ele, şi nicidecum prin
tăiere. Ţinând seama că ramurile de Magnolia sunt casante, atât operaţia de
strângere a acestora cât şi învelirea coroanei, trebuie să se facă cu răbdare şi
atenţie.

In timpul iernii, învelişul va fi controlat, curăţat de zăpadă sau chiciură, pentm a nu

produce presiuni asupra ramurilor din interior, care ar putea să se mpă. Alte plante
arbustive foioase care suferă din cauza gemlui, dar care datorită creşterii lor
târâtoare nu pot fi protejate prin muşuroire sau învelirea coroanei, vor fi ferite de
îngheţ, brume etc., prin acoperirea lor cu un strat de frunze uscate sau cetină de
brad.

Grosimea învelişului variază în funcţie de regiuni, sensibilitatea plantei şi natura

materialului cu care se face acoperirea.

b) Accidente climatice

Prezenţa brumei. Speciile de plante care au o dezmugurire timpurie suferă adesea

din cauza bmmelor. Pentm a preveni pagubele produse de aceasta, iama se va
aduna zăpadă cât mai multă în jurul trunchiurilor plantelor. Primăvara, zăpada, prin
topirea ei lentă, ţine solul rece şi întârzie dezmugurirea.

Zăpada. Plantele foioase sempervirescente (veşnic verzi) şi răşinoasele suferă

pagube însemnate din cauza zăpezii ce se depune pe coroanele lor şi care nu este
îndepărtată imediat, îndepărtarea zăpezii se face cu uşurinţă dacă folosim o şipcă
care are la vârful ei montată o paletă-evantai, confecţionată din fibre flexibile din
material plastic sau nuiele. Flexibilitatea acestei nuiele-evantai, va asigura
înlăturarea zăpezii fără să producă rănirea ramurilor. înlăturarea zăpezii imediat după
depunerea sa, când este încă afânată, este o lucrare de întreţinere de mare
importanţă şi orice întârziere în executarea ei poate produce pagube imense, în
special coniferelor, distnigându-le vârfurile şi ramurile sau chiar frângându-le
trunchiurile. Aceste pagube sunt de nerecuperat şi pot duce la mutilarea sau
pierderea totală a unor exemplare unice, de mare valoare decorativă.

Fonnele columnare sau piramidale de foioase cu frunze persistente cât şi cele de

răşinoase, suferă de asemenea, din cauza poverii zăpezii.

Ca atare, aceste fomie predispuse la dezbinarea sau mperea ramurilor se protejează

prin legarea coronamentelor. Legarea se face cu sfoară, începând de jos şi mergând
în spirală până la vârf. Legarea prea timpurie sau întârzierea dezlegării coroanelor în
primăvară, vor avea consecinţe asupra aspectului decorativ al plantelor, deoarece
produce uscarea unor părţi a frunzişului din interior şi apariţia de goluri în coroane.
Primăvara devreme, odată cu topirea ultimelor zăpezi şi dispariţia pericolului de
îngheţ, se va proceda la desfacerea muşuroaielor şi dezgroparea sau dezvelirea
plantelor care au fost protejate în timpul iernii.

PLOAIA ARTIFICIALA
Reuşita prinderii unei plante depinde, printre altele, şi de menţinerea unui echilibra
cât mai bun între absorbţia apei de către rădăcini şi evaporarea ei prin părţile
aeriene. Un arbore sau arbust de curând plantat nu are încă fonnată o reţea de peri
absorbanţi, masa veche de rădăcini fiind redusă cu ocazia tăierilor de fasonare.

Apa distribuită la baza plantei (la farfurie) este absorbită cu greu şi în cantităţi
reduse faţade nevoile plantei, tocmai din cauza unui volum redus al sistemului
radicular şi în special cel al perilor absorbanţi. Pentm a se atenua acest dezechilibra
temporar între absorbţia apei de către volumul redus de rădăcini şi evaporaţia prin
părţile aeriene, dacă părţile aeriene ale plantelor nu au fost umezite în mod natural
prin apa de ploaie, se intervine cu o lucrare culturală foarte importantă, numită
„ploaie artificială".

Lucrarea constă în „îmbăierea" întregii plante (trunchi şi coroană), cu o ploaie fină.

Aceasta are ca efect atenuarea temperaturii ridicate din timpul verii, schimbările
bmşte de temperatură şi umezeală ale aemlui, micşorând astfel procesul de
evaporare al apei prin frunze, îmbunătăţind asimilaţia şi respiraţia plantelor prin
spălarea prafului de pe fmnze. Coronamentele şi trunchiurile se stropesc cu furtunul

prevăzut cu o duză de pulverizare fină a apei. Pentru a se evita ofilirea frunzelor,

stropitul se face seara sau dimineaţa în zori, niciodată însă pe arşiţă.

Cantităţile de apă ce se administrează depind de volumul plantei. Este important de

reţinut faptul că stropitul este bine făcut atunci când toate părţile aeriene ale plantei
au fost bine îmbăiate şi nu a mai rămas nici o porţiune neumezită.
UDAREA TRANDAFIRILOR SI LIANELOR
Trandafirii trebuie udaţi mai ales în perioada care unnează după plantare. Primăvara,
dacă timpul este secetos, se udă odată sau de 2 ori pe săptămână, iar în perioada de
vară, de 2-3 ori pe lună. în perioadele lipsite de precipitaţii atmosferice şi în special
în lunile iunie şi iulie până la 15-20 august, este indicat ca trandafirii să fie udaţi de
3-4 ori pe lună, administrându-se 4-5 litri de apă pentm fiecare plantă. Pentm
trandafirii urcători şi semiurcători, care au un volum mai mare de ramuri şi frunze,
cantitatea de apă va fi de 5-10 1 de apă pentm fiecare tufă la o udare.

Frecvenţa este aceeaşi. Procedeul de a se uda trandafirii în fiecare seară, odată cu

udatul florilor, nu este indicat. Un udat neraţional provoacă plantelor o vegetaţie
prea bogată în detrimentul înfloririi, care va produce flori mai mici, şi mai puţin
numeroase, la slăbeşte rezistenţa la boli şi la gerurile de iarnă. Umezeala în exces,
înmagazinată în perioada de toamnă, provoacă creşterea unui număr mare de
lăstari, lemnul ramurilor nu se maturează la timp şi ca atare pot degera uşor în
iarnă.

Pentm liane se va aplica acelaşi regim de udat ca şi la trandafiri.

UDAREA GARDURILOR VII
Udarea arbuştilor plantaţi sub formă se garduri vii se face prin deschiderea cu sapa a
unui şanţ de 10-20 cm adâncime, cât mai aproape de baza trunchiului plantelor şi
fără să se descopere sau rănească sistemul radicular. După deschiderea acestui şanţ,
care nu trebuie să depăşească 10-15 m lungime şi 20-25 cm lăţime, se udă prin
inundare, până când şanţul se umple cu apă. Operaţia se repetă până când apa este
absorbită cu greu de sol. După ce apa a intrat complet în sol, pământul care a
rezutat din deschiderea şanţului este tras la loc, formând un bilon continuu, care va
împiedica evaporarea apei.

După astuparea primului tronson de 10-15 cm lungime, se va deschide al doilea

tronson, apoi al treilea şi aşa mai departe, până se udă toată lungimea gardului viu.
Operaţia se repetă până când, prin sondaje ce constau în darea la o parte a
pământului din bilon. constatăm că pământul nu mai este reavăn.
UDAREA
Apa de udat se administrează plantelor atât pe coronamente cât şi la rădăcini; în
coronamente, pe ramuri şi fmnze, pentm menţinerea unei stări de umiditate în
atmosferă, care reduce intensitatea transpiraţiei.

Administrarea se face sub formă de ploaie artificială, pe toată perioada de vară.

In zona rădăcinilor, apa de udat se va distribui pe cât posibil în zona perilor

absorbanţi unde absorbţia apei se face cu intensitate mai mare. In primul caz,
administrarea apei sub fonnă de ploaie artificială se face dimineaţa devreme, înainte
de a începe arşiţa şi apoi seara. în cel de-al doilea caz, udatul se face periodic, de
câte ori nevoia o cere şi începe din momentul în care a fost încheiată plantarea.

In ambele cazuri, se vor avea îndodeauna în vedere factorii de care depinde eficienţa
operaţiei de udat. Temperatura apei cu care se udă trebuie să fie cât mai apropiată
de cea a mediului înconjurător.

In cazul când temperatura apei diferă cu mult faţă de cea a mediului înconjurător, ea
trebuie să fie condiţionată în prealabil. Cea mai bună apă de udat este apa de ploaie.

Metode de udare

Administrarea apei se face prin inundare la suprafaţa solului. în interiorul farfuriilor

efectuate special de jur împrejurul plantei. Se mai poate face şi udatul la adâncime,
care se face folosind tuburi perforate, confecţionate din azbociment sau ceramică
poroasă nesmălţuite şi care se plasează în zona rădăcinilor active.

Necesităţile de apă ale plantelor nu sunt aceleaşi în tot cursul anului.

Cantităţile cele mai mari trebuie să fie asigurate primăvara şi pe urmă la începutul
verii. Această perioadă corespunde cu umflarea mugurilor, cu apariţia frunzelor, cu
înflorirea şi apoi la 14-21 de zile după înflorire – epocă în care plantele absorb şi
elimină prin evaporare cantităţi mari de apă şi care reprezintă punctul maxim de
nevoie de apă. In cursul verii, când planta a ajuns la o dezvoltare normală, udatul se
reduce la menţinerea unei stări de reveneală a solului până la sfârşitul veni, iar pe
urmă poate să descrească până în momentul în care se încheie ciclul de vegetaţie şi
frunzele cad, respectiv în toamnă, când udatul nu se mai face deloc.

Dacă însă timpul este foarte secetos, solul fiind lipsit de rezerve de apă se
recomandă reluarea udatului, deoarece rădăcinile continuă să crească şi în timpul
iernii, când solul nu este îngheţat.

Cele mai bune condiţii de prindere şi ale unei creşteri şi dezvoltări armonioase sunt
acelea când lunile aprilie şi mai sunt ploioase.
De asemenea, un udat bun la baza plantelor trebuie să fie completat prin stropirea
sub formă de ploaie artificială a ramurilor, frunzelor şi trunchiului.

în concluzie, udatul se face mai abundent la sfârşitul primăverii şi la începutul verii,

staţionar în a doua parte a verii sau chiar mai redus pentm a lua sfârşit în cursul
toamnei.

Udatul cel mai eficient este cel care pătrunde profund în sol şi care cuprinde
înri^gulvolum ocupat de reţeaua de rădăcini. Vara, udatul cel mai efrcieht este cel de
după amiază, deoarece se mai adaugă şi răcoarea nocturnă care îi prelungeşte
efectul. Udând de dimineaţă, se pierde o mare cantitate de apă, evaporată prin
încălzirea rapida a atmosferei. După 15-20 august, de obicei se înregistrează scăderi
de temperatură şi nopţi mai răcoroase. Atunci este mai pmdent să se ude dimineaţa,
pentm a nu produce răcire prelungită, dăunătoare pentm plante.

La arborii care intră în vegetaţie mai devreme, udatul începe mai devreme, către
sfârşitul lunii martie, iar cei cu o vegetaţie mai tardivă, în aprilie.

Udatul arborilor şi arbuştilor care au ca acoperământ gazonul, poate fi început cu 2-3

săptămâni de la topirea zăpezii şi oprit în luna septembrie sau chiar în octombrie în
regiunile mai calde.

în principiu, trebuie ştiut faptul că o udare făcută mai rar dar din abundenţă, este
mult mai eficientă pentm plante decât un număr mai mare de udări, dar cu cantităţi
mici de apă. Cantitatea de apă pentm fiecare udat este în funcţie de volumul de
pământ ocupat de rădăcini.

Exemple:

- arbori în vârstă de 4 ani: 4-6 udări cu câte 20-501 la o udare

- arbori în vârstă de 8-12 ani: 4-6 udări cu câte 150 l/m2 la fiecare udare
- arbori în vârstă de 20-25 ani: 5-7 udări a câte 150-200 l/m2 la fiecare udat.

Udatul se face în aşa fel încât pământul din zona rădăcinilor şi din juml acestora să
fie într-o pennanentă stare de reavăn. Crearea unei stări de umiditate prea
pronunţată pe o suprafaţă de pământ restrânsă, fară posibilităţi de aerisire, are
consecinţe nefaste asupra sistemului radicular.

Pentru a ne da seama ce înseamnă pământ reavăn aceasta înseamnă practic că după

ce este luat în mână şi strâns, îşi păstrează câteva clipe forma, apoi se sfărâmă, dă o
senzaţie slabă de umed, dar fără a fi. Presat în sugativă, o umezeşte foarte puţin.

Udatul arbuştilor plantaţi în boschete, grupuri sau izolaţi

Arbuştii care înfloresc în primăvară au nevoie de apă mai multă în momentul în care
mugurii floriferi încep să se umfle. Cei care înfloresc la sfârşitul verii sau toamna vor
fi supuşi aceluiaşi regim. Orientativ, cantităţile de apă ce se administrează sunt
următoarele:

- arbuştii în vârstă de 2-3 ani, plantaţi cu rădăcina nudă. 15-20 1 apă la o udare;

- arbuştii în vârstă de 4-6 ani, plantaţi cu balot de pământ la rădăcină, 30-50 1 apă
la o udare;

- arbuştii în vârstă de 6-8 ani. plantaţi cu balot la rădăcină. 50-100 litri de apă la o
udare.

FERTILIZAREA ŞI UDAREA
PLANTELOR ORNAMENTALE
Modul de administrare a îngrăşămintelor

Ţinând seama de cerinţele biologice ale plantelor, îngrăşămintele se încorporează în

sol în trei zone, situate la nivele diferite şi anume: o parte în profunzimea solului, o
parte spre suprafaţa solului, o parte chiar la suprafaţa solului.

La arborii şi arbuştii tineri, în vârstă de 6-12 ani, îngrăşămintele organice şi minerale

se administrează prin împrăştiere, în juml plantei, pe o suprafaţă circulară egală cu o
dată şi jumătate raza proiecţiei coroanei. Dupăîmprăştierea la suprafaţa solului,
îgrăşămintele se încorporează în sol la o adâncime de 15-25 cm, când fertilizarea se
face toamna. Primăvara, adâncimea de încorporare este 10-18 cm. Adâncimea de
încorporare în sol variază în funcţie de categoria din care face parte planta, cât şi de
tipul de rădăcină, care nu trebuie rănită cu ocazia lucrărilor de încorporare a
îngrăşămintelor. La arborii şi arbuştii mai vârstnici, îngrăşămintele se încorporează
pe întreaga suprafaţă a spaţiului verde.

La cei cu sistem radicular situat mai la suprafaţa solului nu este indicat acest lucm,
deoarece, plantele având la dispoziţie îngrăşămintele mai la suprafaţă, sistemul lor
radicular se răspândeşte numai spre această zonă. Datorită acestui fapt, în cursul
iernilor cu temperaturi foarte scăzute şi lipsite de zăpadă, plantelor le îngheaţă
rădăcinile, iar în verile cu arşiţă, suferă din cauza acesteia. Acest neajuns este mai
frecvent la exemplarele tinere.

îngrăşămintele minerale se mai pot administra şi sub formă lichidă, dizolvate în apa
de udat sau extraradicular, atunci când se face udatul (şpriţuitul-stropitul)
coronamentului. în cazul fertilizărilor extraradiculare, concentraţia soluţiei fertilizante
nu trebuie să fie mai mare de 1-1,5%, pentm a nu produce arsuri pe fmnze. In
plantaţiile tinere, îngrăşămintele lichide nu se dau mai târziu de sfârşitul lunii iunie
sau prima decadă a lunii iulie; în caz contrar, vegetaţia se prelungeşte până târziu în
toamnă şi plantele sunt astfel expuse la degerat.
Fertilizarea este de două feluri: de bază şi suplimentară (fazială).

Fertilizarea de bază – se aplică în marea majoritate toamna, concomitent cu lucrările

de mobilizare a solului şi se recomandă să se compună din îngrăşăminte complexe,
organice şi minerale, îngrăşămintele organice şi cele minerale care conţin fosfor şi
potasiu se administrează toamna, iar cele cu azot, de regulă în primăvară, cu două
trei săptămâni înainte de intrarea plantelor în starea activă de vegetarie.

Fertilizarea suplimentară (fazială) – este dictată de faptul că, după o perioadă de

timp de la fertilizarea de bază, conţinutul solului nu mai rămâne acelaşi, o parte din
substanţe fiind extrase şi utilizate de către plante. Astfel, apare necesitatea
completării acestor preluări prin fertilizări suplimentare, repetate în cursul stării
active de vegetaţie.

Aceasta se face în două epocii: prima fertilizare se face primăvara, înainte ca arborii
şi arbuştii să înflorească; cea de-a doua se face la o lună sau chiar o lună şi jumătate
după înflorire.

La arbuştii cu înflorirea în vară şi începutul toamnei, prima fertilizare se face cu 30-

40 de zile înainte de înflorire. La cea de-a doua fertilizare se renunţă pentm a nu
prelungi vegetaţia, fapt care ar face ca lăstarii să intre în iarnă nelemnificaţi. In
zonele din nordul ţării, cu toamne scurte şi ierni timpurii, fertilizarea cu azot din
timpul verii nu este indicată, deoarece şi în acest caz s-ar prelungi vegetaţia şi
lăstarii nematurizaţi ar degera în timpul iernii.

a) Fertilizarea arborilor.

" Există o multitudine de factori care influenţează necesaml de substanţe nutritive,

deci nu se poate stabili o schemă tip de fertilizare, valabilă pentm toate speciile.

Orientativ, tabelul 3.1 cuprinde îngrăşămintele şi dozele ce se administrează în

funcţie de vârsta arborilor – unul din factorii importanţi în dirijarea fertilizării.

Gunoiul de grajd se încorporează în toamnă, odată cu mobilizarea solului,

îngrăşămintele minerale se împrăştie uniform pe toată suprafaţa zonei rădăcinilor
active.

b) Fertilizarea arbuştilor

în cazul când fertilizarea se face toamna, odată cu mobilizarea solului, se

administrează îngrăşăminte la fiecare tufă, în anul al II- lea de la plantare: . – 80 g
azotat de amoniu;

- 100 g superfosfat;

- 25 g sare potasică:
în anul al III-lea de la plantare:

- 4-6 kg gunoi de grajd;

- 100-120 g azotat de amoniu;

- 30-40 sare potasică.

Mai târziu, se aplică din 3 în 3 ani la fiecare tufă, câte 8-12 kg gunoi de grajd, iar în
intervalul dintre cei trei ani, câte 180-200 g azotat de amoniu, 220-250 g superfosfat
şi 50 g sare potasică.

în primii ani de la plantare, îngrăşămintele se împrăştie uniform la suprafaţa solului

în jurul tufei, iar mai târziu, pe o rază care creşte în fiecare an cu 10-20 cm. în cazul
când fertilizarea nu s-a putut face toamna odată cu săparea pământului, se va face
în primăvară, însă înainte ca mugurii să fi început să se umfle. Pe o rază ca cea
menţionată mai înainte, se împrăştie uniform următoarele cantităţi de îngrăşăminte:

- 40 g azotat de amoniu;

- 100 g superfosfat;

- 20 g sare potasică.

După împrăştiere, îngrăşămintele se încorporează în sol prin săpare.

La apariţia bobocilor florali, fie că fertilizarea s-a făcut în toamnă, fie în primăvară, se
prepară o soluţie de 5 g azotat de amoniu, 8 g superfosfat şi 4 g sare potasică,
dizolvate în 10 1 apă, cu care se udă cât mai uniform în jurul fiecărei plante. La
arbuştii care sunt destinaţi pentru recoltarea de ramuri florifere, dozele de
îngrăşăminte vor creşte cu 5-10%.

c) Fertilizarea trandafi ilor

Trandafirii, pentm a dezvolta o tufa puternică, cu mai multe ramificaţii, pentm a

produce o înflorire bogată pe o perioadă de cât mai lungă de timp, cu flori mari şi viu
colorate, au nevoie să li se administreze substanţe fertilizante organice şi minerale.

Toamna se recomandă:

- gunoi de grajd bine fermentat 2-3 kg la fiecare tufa

- gunoi de păsări 100-200 g la fiecare tufa.

- 25-30 g superfosfat

- 10-15 g sare potasică Ia fiecare tufă.

Primăvara se administrează 15-20 g azotat de amoniu.

Fertilizarea fazială se face pe toată perioada stării de vegetaţie activă, folosindu-se

pentm fiecare tufa o soluţie de gunoi de păsări în concentraţie de 400-500 g la 10
litri apă.

Se mai pot utiliza şi următoarele reţete: 10-15 g azotat de amoniu, 25-30 g

superfosfat, 10-15 g sare potasică pentm fiecare m2.

Trandafirii destinaţi pentru flori tăiate vor primi din 2 în 2 săptămâni o soluţie
formată din must de gunoi de păsări sau bovine, cu un adaos de superfosfat, folosind
un Htm must şi 3-

5 g superfosfat la 10 1 apă. Ca îngrăşăminte organice se mai pot utiliza:

- gunoiul de grajd bine descompus, în doze de 4-5 kg la m2;

- compost bine descompus din turbă, resturi menajere şi gunoi de grajd, în doze de
2-4 kg la m2 pentm fertilizarea de bază în toamnă şi fazial, în perioada de vegetaţie,
în doze de 40-

, 60 g la fiecare tufă;

– mraniţă, care se administrează în cantitate de 8-10 kg la m2 la fiecare praşilă, cu

care ocazie se încorporează în sol.

Gunoiul de grajd bine descompus poate fi administrat şi introdus în sol la 8-10 cm

adâncime, atât toamna la ultima praşilă cu ocazia fertilizării de bază, cât şi
primăvara devreme. Distanţa faţă de colet la care se împrăştie îngrăşămintele în
juml tufelor de trandafiri este de 15-25 cm, în funcţie de mărimea tufelor.

îngrăşămintele solide cât şi cele lichide care se aplică fazial, în perioada de vegetaţie,
se vor da în perioada de înflorire, prima aplicându-se întodeauna înainte de apariţia
bobocilor florali.

d) Fertilizarea lianelor

Ca şi trandafirii, marea majoritate a lianelor decorează şi prin flori.

în condiţii bune de creştere şi dezvoltare, ele emit un număr mare de lăstari care
îmbracă în scurt timp suprafeţele suporţilor ce le susţin.

Ţinând seama de faptul că în cursul unei perioade de vegetaţie se urmăreşte

acoperirea unifonnă a unei suprafeţe cât mai mari din

spaţiul destinat pentm înverzirea pe verticală, o înflorire cât mai abundentă, de lungă
durată şi în unele cazuri repetată, este necesar ca plantele să fie stimulate cu
îngrăşăminte.

îngrăşămintele şi dozele recomandate sunt:

- gunoi de grajd bine descompus în doze de 3-4 kg la m2, administrat prin
împrăştiere toamna, sau câte 500-600 g la fiecare tufă, administrat în cursul stării de
vegetaţie;
- mraniţă în doze de 3-4 kg la fiecare tufă, administrată prin împrăştiere toamna şi
încorporată în sol la 10 cm adâncime, şi câte 8-10 kg/m 2fazial, cu ocazia praşilelor
efectuate în cursul perioadei de vegetaţie; ca îngrăşăminte minerale se pot
administra: 20-30 g azotat de amoniu. 30-40 g superfosfat şi 15-20 g sare potasică.

Ca şi la trandafiri, îngrăşămintele care se aplică fazial, în timpul stării active de

vegetaţie, se vor da în perioada de înflorire, prima aplicându-se îndodeauna înainte
de îmbobocire.