1 din 19

ALEKSANDR ROMANOVICI BELEAEV

CASTELUL VRĂJITOARELOR
Traducere din limba rusă, Constantinis

▫ 1. ▫
Fugarul ▫
In Sudetenland (Regiunea Sudetă din Cehia), se întind de la sud la nord munţii Regorisk
cu vârfuri largi rotunjite, acoperite cu păduri de conifere. Printre aceşti munţi, situaţi aproape în
centrul Europei, există astfel de colţuri izolate în care nu se ştie nimic de tumultul evenimentelor
lumii. Ca şi coloanele maiestuoase ale templelor gotice, trunchiurile pinilor se ridică formând o
boltă de un verde închis. Coroanele lor sunt atât de dese încât, chiar şi într-o zi de vară
strălucitoare, în aceste păduri montane este un continuu amurg, numai ici şi acolo, străpungând
cupola verde, apare câte o raza îngustă ca de aur a Soarelui. Pământul este acoperit cu un covor
atât de gros de ace de pin, încât aici piciorul păşeşte fără nici un zgomot. Nici un fir de iarbă, nici
o singură floare nu poate răzbate prin acest strat gros. Nu se găsesc în astfel de locuri nici
ciuperci şi nici fructe. Puţini locuitori are o astfel de pădure. Ocazional, zboară, oprindu-se pe o
creangă câte un corb tăcut. Şi dacă nu există ciuperci, fructe de pădure, păsări, animale: nici
oameni nu pot fi văzuţi aici. Numai poienile şi mlaştinile, ca nişte oaze, însufleţesc monotonia
maiestoasă şi sumbră a pădurii. Vântul montan vâjâie prin acele coniferelor umplând pădurea cu
o melodie deprimantă.
Mai jos, la poalele munţilor, oamenii trăiesc în sate, lucrează în fabrici de cherestea, în
mine sau se ocupă cu o agricultură sărăcăcioasă. Dar aici, la înălţime, nici chiar săracii nu vin
după vreascuri: calea este prea grea şi lungă. Şi nici chiar bătrânul pădurar Moritz Veltman însuşi
nu ştie ce şi de cine păzeşte.
— Eu păzesc vrăjitoarele din vechiul castel, – spune uneori cu un zâmbet bătrânei sale
Bertha, – asta e toată munca.
Nimeni nu s-a încumetat să viziteze pădurea de pe vârful muntelui, unde se află ruinele
unui vechi castel. Unul dintre turnurile sale este încă bine conservat, dar de mult timp n-a mai
fost locuit. De acest castel, cum se întâmplă de cele mai multe ori, au fost asociate legende care
au trecut de la o generaţie la alta. Locuitorii satelor înconjurătoare acestei regiuni îndepărtate erau
convinşi că în ruinele vechiului castel trăiesc vrăjitoare, fantome, vampiri, vârcolaci şi alţi
necuraţi. Rareori curajoşi îndrăzneau să se apropie de castel sau călători neştiutori care veneau
accidental la castel, jurau că au văzut umbre care se mişcau la ferestre şi au auzit vaietele
sfâşietoare ale copiilor nevinovaţi răpiţi şi ucişi de vrăjitoare pentru vrăjitoriile lor. Unii chiar au

2 din 19
susţinut că au văzut aceste vrăjitoare care alergau prin pădure spre castel sub formă unor lupi albi
cu cu fălcile pline de sânge.
Toate aceste poveşti erau crezute orbeşte. Ţăranii au încercat să se ţină cât mai departe
posibil de acest loc teribil şi necurat. Dar bătrânul Moritz, trecut prin ciur şi prin dârmon, pe care
soarta îl aruncase în acest colţ sălbatic, nu-şi credea aceste basme, nu se teme de vrăjitoare şi se
străduia să treacă neînfricat pe lângă castel în timpul raidurilor sale de pădurar. Moritz ştia bine
că noaptea nu copiii speriaţi de vrăjitoarele teribile ţipă ci bufniţele; pe de altă parte, fantomele
care aprind o imaginaţie înfricoşată sunt create de jocul luminii şi al umbrelor Lunii. Bertha nu
credea în explicaţiile lui Moritz şi îi era frică pentru el, dar bătrânul râdea de temerile ei.
Mai era un om care ignora poveştile despre vrăjitoarele vechiului castel: tânărul ceh
Joseph Hanka. Când germanii au ocupat şi anexat Sudetenland-ul, el a fost trimis într-un lagăr de
muncă forţată. Hanka a fugit din lagăr şi a rătăcit prin munţi timp de câteva zile, găsind un
adăpost temporar în turnul rămas în picioare al Castelului vrăjitoarelor. Cunoscând groaza
superstiţioasă a locuitorilor din jur în acest loc, el se simţea aici în siguranţă. Foamea l-a forţat să
rătăcească prin pădure în căutarea hranei, dar pădurea nu putea să-l hrănească iar vlaga a început
să-l părăsească pe tânăr. Odată, când se odihnea lângă mlaştină, complet epuizat, a dat peste el
Moritz Veltman. Bătrânul pădurar l-a întrebat cu voce aspră pe tânăr cine era şi ce făcea acolo.
Joseph s-a uitat la pădurar şi a decis că acest bătrân nu era un om rău, deşi îl chestiona într-un
mod atât de sever. Şi Hanka, ezitând puţin, a început să-şi spună povestea lui simplă. După ce
ascultă această poveste sinceră, pădurarul a căzut pe gânduri. Hanka nu se înşelase: bătrânul
Moritz avea o inimă bună.
— De ce trebuie să te prăpădeşti aici? – a spus în cele din urmă Moritz.
— Vino cu mine, bătrâna mea va găsi o bucată de pâine şi pentru tine.
Acest lucru a fost spus pe un ton atât de blând, părinteşte, încât Hanka, fără ezitare, îl
însoţi pe Moritz.
Familia Veltman locuia singură. Fiul lor a murit în copilărie, iar fiica lucra într-o fabrică
din Brno. Bătrâna Bertha l-a primit bucuroasă pe Hanka. Astfel, Iosif a devenit, în mod
neaşteptat, un membru al familiei Veltman. Berta îl îngriji ca pe fiu ei, ascultă cu lacrimi în ochi
şi indignare povestirile lui Iosif despre viaţa grea din lagărul de muncă, despre cruzimea noilor
stăpâni. Joseph s-ar fi simţit complet fericit cu aceşti oameni simpli şi amabili dacă nu l-ar fi
măcinat gândul că îi împovărează luându-le din hrana de la masa lor sărăcăcioasă. Adevărat, el o
ajuta pe Bertha în munca casnică, dar acest lucru nu i s-a părut suficient. Şi, uneori, pleca în
pădure pentru a completa rezerva de lemne şi vreascuri pentru iarnă. Temându-se pentru el,
Bertha încerca să-l convingă pe Iosif să nu părăsească casa. El i-a promis să nu coboare la
oamenii de la poalele muntelui şi să nu se apropie de castelul groaznic. Ultima promisiune el, cu
respectul datorat bătrânei, nu a respectat-o cu stricteţe.
Astfel, odată, când deja se înnopta, a trecut pe lângă ruine cu o grămadă de vreascuri. În
pădure se făcuse deja întuneric, dar în poiana din jurul castelului era o lumină difuză. O ceaţă
stranie şi întunecată se ridica de pe ruine. Silueta turnului se contura clar pe cer, iar Joseph
privind cu atenţie la acest turn rotund şi înalt aproape că a strigat de uimire.

▫ 2. ▫
Locuitorii misterioşi ▫

3 din 19
 In fereastra îngustă a turnului, Joseph a văzut o lumină slabă şi o umbră ce se mişca.
Hanka nu credea în fantome şi totuşi simţi că-l străbate un fior de gheaţă prin şira spinării.
Lumina palidă şi umbra cuiva au apărut şi în fereastra următoare. În turn, cineva mergea cu o
luminare sau o lampă. Tânărul se retrase involuntar în desiş, unde era deja întuneric, şi continuă
să privească. Curând observă un fum albastru, care se ridica deasupra acoperişului turnului.
„Vrăjitoarele îşi prepară licoarea magică”, ar fi spus un ţăran superstiţios. Dar pe Hanka
vederea vederea acestui fum îl linişti. Bineînţeles, cineva a venit în turn şi îşi pregăteşte cina. Dar
cine să fie? Braconieri? Aici nu era vânat. Contrabandişti? Graniţa era departe. Poate fugari, ca şi
el? Aceasta părea cel mai probabil.
Hanka a decis să nu-i spună bătrânei despre descoperirea lui, pentru a n-o îngrijora. Dar
totuşi Moritz trebuie să vorbească. Pădurarul ar trebui să ştie ce se petrece pe domeniul său.
Apropiindu-se de casă, Hanka îl întâlni pe Veltman cu o armă pe umăr şi un câine care îl
însoţea întotdeauna în inspecţiile sale.
— Voi vizita împrejurimile turnului în seara asta, a spus Veltman, şi mâine dimineaţă voi
merge la castel. Trebuie să ştiu cine s-a stabilit acolo.
Hanka s-a oferit să-l însoţească, dar Moritz nu a admis.
— Să fiu cel puţin pe aproape, nu departe de tine, să te ajut dacă ai nevoie de, a propus
Joseph. Moritz a fost de acord cu asta.
— Dar să vii numai dacă este absolut necesar.
A doua zi dimineaţa, Hanka se afla deja la postul său de pază, urmărindu-i pe Moritz, care
se îndrepta cu paşi siguri prin poiană spre turnul rotund. Bătrânul a spus că noaptea a fost
liniştită. Nici bufniţa nu a ţipat când au simţit prezenţa oamenilor. Până noaptea târziu a pâlpâit
lumina la ferestre, apoi s-a stins şi totul s-a liniştit. Ce se aştepta Moritz să întâlnească?
Bătrânul pădurar a dispărut în spatele ruinelor alăturate turnului rotund.
Câteva minute mai târziu, Veltman s-a întors şi a spus tot ce văzuse. Când a bătut în uşă,
care se vedea că fusese reparată, a ieşit un bătrân servitor. Veltman i-a explicat cine este şi de ce a
venit. Servitorul a mormăit: „Aşteptaţi”, şi a închis uşa. Curând a apărut din nou şi i-a înmânat
lui Veltman o notă. Veltman a recunoscut scrisul proprietarului Brock, care deţinea pădurile şi
minele din jur. Brock confirma că persoanele s-au stabilit în castel cu permisiunea lui. El cerea să
nu deranjeze şi să nu fie un obstacol în calea acţiunilor lor.
Acest înscris, evident, a fost dat chiriaşilor în avans. Cine sunt, de ce s-au stabilit, Brock
nu a considerat necesar să spună.
— Eu mi-am făcut treaba, – a spus Moritz, întorcându-se acasă cu Joseph.
— Domnul Brock mi-a ordonat să nu deranjez chiriaşii. Deci nu trebuie să-i deranjez. Să-i
lăsăm să trăiască aşa cum doresc. Dar ce înseamnă „să nu obstrucţionezi”?
— Evident, li se dă libertate de acţiune aici: să vâneze, să taie lemne sau să facă altceva ce
vine în minte, a spus Hanka.
— Toate acestea sunt ciudate, – a spus Veltman.
— Da', treaba noastră este să executăm şi nu să comentăm.
Au mai trecut câteva zile. Veltman s-a prefăcut că nu mai bagă în seamă castelul. Cu toate
acestea, trecând pe lângă el, privea turnul rotund. Hanka, din adâncurile pădurii, de asemenea
adeseori urmărea ce se mai petrece în vechiul castel.

4 din 19
 Locuitorii săi duceau o viaţă izolată: nimeni nu venea la castel, nimeni nu pleca de acolo.
Doar o singură dată, în zori, Veltman observă cum un avion mic, fără coadă, asemănător cu un
liliac, a zburat până la castel, a lăsat ceva să cadă între ruine, apoi în câteva minute s-a înălţat şi,
în zigzag, a dispărut în spatele pădurii. Şi Hanka observă nişte fire pe acoperişul turnului, nişte
plase care nu mai fuseseră acolo.
A doua zi după ce instalaţiile misterioase au apărut pe acoperişul turnului, Hanka a fost
martorul unui fenomen extraordinar.
Toate aceste mistere atrăgeau atenţia oamenilor. Această curiozitate provine în parte
dintr-un sentiment de auto-conservare: incomprehensibilul ne poate ameninţa cu surprize
neplăcute. În plus, viaţa lui Hanka era foarte monotonă. Nu e de mirare că ruinele castelului
prezentau un mare interes în el, iar Hanka îl urmărea ore întregi, ascunzându-se în desişul pădurii.
De data asta a stat la postul său de observare.
Era o noapte de vară întunecoasă, caldă şi liniştită. Cele două ferestre ale turnului rotund
erau luminate. Dar astăzi erau mai luminate ca de obicei. Locuitorii castelului se părea că aveau
iluminat electric.
Sub acoperişul turnului se căsca gaura mare şi întunecată a unei ferestre. Această fereastră
nu avea rame. Probabil, nu aparţinea spaţiului locuit. Totuşi, această fereastră întunecată a atras
atenţia lui Joseph. Urechea lui sensibilă captă nişte sunete ce păreau să iasă din această
fereastră… Ceva ca o voce înăbuşită… Un zgomot neclar, o pârâială, o zbârnâială… Şi dintr-o
dată, la fereastră apăru o minge de foc strălucitoare de dimensiunea unui măr mare. Ca în lumina
fulgerului, trunchiurile pinilor fură luminate puternic. Mingea de foc a zburat prin gaura ferestrei
şi s-a oprit în aer, ca şi cum ar fi fost indecisă încotro s-o apuce. Apoi se îndepărtă încet de turn în
linie dreaptă, zbură câţiva zeci de metri şi începu să se întoarcă spre dreapta, pornind cu toată
viteza spre un pin bătrân şi singuratic. Mingea s-a apropiat de copac, a glisat de-a lungul unei
crengi, pe care o fărâmiţă, şi cu o pocnitură asurzitoare a lovit trunchiul pinului. Pinul s-a
despicat şi s-a aprins imediat, înconjurat de fum şi abur. Prin fereastra turnului izbucni un strigăt
triumfător şi apăru capul unui bătrân cu părul cenuşiu vâlvoi, luminat de flacăra roşie a pinului
care ardea.
„Iată cine sunt locuitorii castelului!” – gândi Hanka. – „Persoane periculoase. Ei pot
ucide un om care trece prin apropiere sau pot da foc pădurii. Şi Brock, în nota sa, i-a ordonat lui
Moritz «să nu obstrucţioneze». Ordin ciudat, oameni ciudaţi, activităţi ciudate…”

▫ 3. ▫
Întâlnire în pădure ▫
Vârfurile pinilor vâjâiau. Dar în pădure aerul, saturat cu mirosul acelor de pin, era imobil.
Hanka se îndreptă spre poiana mlăştinoasă scăldată în lumina Soarelui. De acolo se auzeau voci
feminine. Era cu totul neobişnuit: castelul vrăjitoarelor nu era departe iar oamenii nu veneau până
aici. Hanka a grăbit pasul, încercând totuşi să se furişeze prin spatele trunchiurilor.
Lângă un copac doborât de furtună, Hanka a văzut două femei: o bătrână în rochie gri şi o
tânără în negru. Bătrâna era aşezată pe pământ şi suspina. Fata încerca să o ridice. Lângă ele era
un coş. Privindu-le hainele, Hanka şi-a dat seama că nu erau două ţărănci. Dar de unde să vină
aici orăşenii? Nu mai era timp pentru cugetări. Bătrâna avea nevoie de ajutor, iar tânăra femeie
părea atât de firavă. Hanka, fără să se gândească la el însuşi, se grăbi să se apropie de femei.

5 din 19
 — Sunteţi bolnavă sau rănită? Vă pot ajuta cu ceva? – s-a adresat el bătrânei în limba
cehă.
Ambele femei îl priveau cu uimire. Hanka şi-a repetat întrebarea în limba germană,
examinând în acelaşi timp cu atenţie femeile. Bătrâna, cu părul sur, cu un nas coroiat, cu gură
fără dinţi şi o bărbie proeminentă, era înfricoşătoare ca o vrăjitoare. Dar tânăra fată îi părea lui
Hanka ca o prinţesă de basm, aflată sub puterea unor vrăji rele. Rochia neagră scotea în evidenţă
paloarea chipului ei tânăr şi trist.
— Când o persoană are un picior schilod, desigur, are nevoie de ajutor, – se răsti bătrâna
molfăind cuvintele printre gingii.
— Vă voi ajuta!
— Joseph a ridicat cu uşurinţă bătrâna şi, sprijinind-o cu mâna o întrebă: – încotro
mergem?
— Oh, gemu bătrâna, sprijinindu-se cu nădejde de braţul lui Hanka.
— Unde? Acasă, desigur, la castel.
„într-adevăr, – gândi Hanka, – unde poate să locuiască o astfel de vrăjitoare dacă nu în
Castelul vrăjitoarelor?”
Când au ajuns în poiana din faţa castelului, Hanka văzu la fereastra turnului capul
bătrânului, acela care se privea pe fereastră în acea seară când „mingea” a distrus piniul. Faţa
bătrânului trăda preocupare. Probabil că era îngrijorat de absenţa îndelungată a femeilor. Apoi,
bătrânul a dispărut de la fereastră. Curând, un alt bărbat, purtând un şorţ albastru, a ieşit din
castel. În tăcere, o luă pe bătrână de mână, îndepărtându-l pe Hanka.
— Vă mulţumesc foarte mult! – spuse recunoscătoare fata.
Privind-o lung, Hanka plecă să-l caute pe Moritz pentru a-i spune despre întâlnire.
— Probabil asta ne va aduce necazuri, – a spus bătrânul pădurar.
Din acea zi, pădurea şi vechiul castel au dobândit un interes nou pentru Hanka. A început
să urmărească turnul cu şi mai multă atenţie. De câteva ori, seara târziu şi noaptea, a putut să
vadă mingi de foc care zburau prin fereastră. Uneori se spărgeau în aer, alteori zburau undeva
departe peste vârfurile copacilor, câteodată cădeau la pământ cu o pocnitură puternică şi foarte rar
ajunau la marginea pădurii unde loveau copacii ca o lovitură de fulger. După cum se vedea,
bătrânul care lansa fulgerul sferic se străduia să facă acest lucru cât mai bine, dar nu-l asculta de
fiecare dată şi doar ocazional ajungea la ţintă. Odată ce fulgerul globular atingea ţinta, aceasta se
aprindea fiind cât pe ce să dea foc la pădure. Cu toate acestea, acest foc de artificii periculos s-a
oprit brusc.
Iosif rătăcea prin pădure cu speranţa să reîntâlnească fata tristă cu rochie neagră, deşi el
nu i-a mărturisit că vrea s-o revadă. Poate că această fată, de fapt, ca într-un basm, se afla în
stăpânirea forţelor răului şi aşteaptă eliberatorul ei.
Speranţa lui Hanka s-a împlinit: câteva zile mai târziu a întâlnit din nou în pădure fata şi
bătrâna.
Fata îi zâmbi ca unui prieten, şi chiar femeia bătrână şi urâtă îşi afişă un zâmbet pe faţa ei
încreţită. Au început să vorbească.
Bătrâna, care se numea Martha, a început să-l întrebe pe Joseph unde locuia. Hanka, din
prudenţă, a spus că este fiul pădurarului. Femeia îl privi chiorâş, era evident că nu prea avea
încredere în cuvintele lui Joseph.

6 din 19
 — Şi ce faci aici? Rătăceşti şi asculţi cum vuieşte pădurea? Cam puţină treabă pentru un
astfel de om curajos, – a spus ea.
— Acum în oraş nu se găseşte uşor un loc de muncă, – răspunse Joseph evaziv.
— De munca se găseşte peste tot şi întotdeauna, dar numai de cei ce caută stăruitor. Iar tu,
după câte văd, eşti din cei ce se nasc cu cămaşă pe ei, – răspunse bătrâna.
— Dar iată, apropo, avem nevoie de un om la castel. Cum ai fi tu, tânăr, sprinten. De ce
nu vii la noi să munceşti în loc să pierzi vremea rătăcind prin pădure? Eu, de fapt, văd totul. Nu te
uita că sunt o bătrână. Am ochi de jder.
— Şi se uită stăruitor, ca şi cum l-ar fi străpuns pe Iosif cu privirea.
Cuvintele bătrânei, oferta ei neaşteptată, îl încurcă pe Hanka. Stătea tăcut cu capul plecat.
— De ce ai tăcut? – nu renunţă bătrâna. Îşi puse mâna uscată cu degetele ca nişte ghiare
pe umărul lui Hanka şi, uitându-se în ochi lui, spuse cu voce şoptită, aşa cum vorbesc
conspiratorii:
— Nu-ţi fie frică. Nu te teme de nimic.
Nu suntem oameni curioşi. Dacă vei lucra bine, te vom proteja, dacă va fi necesar. Şi vei
fi mulţumit de plată. Nu sta toată viaţa în spinarea altcuiva!
Hanka chiar tresări. Această bătrână Martha era ori o femeie foarte inteligentă, isteaţă, sau
a aflat cumva despre el. În ambele cazuri, refuzul său îl va face doar rău. Şi apoi, era o descriere
exactă a situaţiei grele în care se afla. Nu se putea bucura la nesfârşit de ospitalitatea lui Veltman!
Şi totuşi Hanka nu se putea decide. Ridică capul şi se uită la fată de parcă o întreba,
dorind să găsească răspunsul în ochii ei. Aceşti ochi ca albăstrelele se uitau la el trist, dar cu
atenţie şi parcă îngrijoraţi.
„Nu vrea să-şi asume responsabilitatea, dar se pare că nu va fi neplăcut pentru ea dacă
îmi dau consimţământul”, aşa şi-a explicat Joseph răspunsul tăcut al fetei.
Şi bătrâna părea să-i citească gândurile. Întorcând capul spre fată, spuse:
— Şi Nora se va plictisi mai puţin.
— Trebuie să mă mai gândesc, răspunse ezitant Hanka.
— Poftim de te gândeşte, – spuse Martha, zâmbind cu gura fără dinţi.
— Mâine la prânz te vom aştepta în acest loc.

▫ 4. ▫
Pasul hotărâtor ▫
— Inima mea a simţit că această întâlnire din pădure nu va duce la nimic bun, – a spus
Veltman, scuturând din cap.
Câinele alergat vesel spre casă, urmat de Veltman alături de Hanka cu care se întâlnise în
pădure.
— Nimic rău nu s-a întâmplat încă, – a comentat Hanka, deşi el însuşi era îngrijorat. El a
înţeles că aceştia nu erau nişte stăpâni simpli care angajau un slujitor domestic, că ar putea nimeri
într-o subjugare puternică, egală cu privarea de libertate. Şi cine ştie ce pericole îl pot aştepta în
vechiul castel?

7 din 19
 — Iar eu cred că, cel mai bine ar fi să fugi cât mai departe, – a continuat Veltman. Mie şi
bătrânei mele, bineînţeles, ne-ar părea rău să ne despărţim de tine. Ne-am obişnuit şi te-am
îndrăgit, Iosif… Dar este mai uşor să îndurăm despărţirea decât moartea.
— Oh, deja e vorba de moarte! Astăzi, croncăneşti ca un corb bătrân, bunul meu Moritz.
— Corbul bătrân croncăne pentru că a văzut mai multe în viaţa lui decât puii cu capul
galben, – a spus Moritz dojenitor.
— Dar noi, cei cu capul galben, am văzut ceva ce nici bătrânii corbi n-au văzut. Spui să
fug. Dar unde să fug? Cunoşti foarte bine pădurea dar despre restul lumii ştii doar din zvonuri şi
ziare vechi. Eu am văzut şi trăit acolo. N-ai nici o idee despre ce a devenit ţara noastră. Să fug!
Unde? în ghiarele diavolului: în Germania? în Slovacia?
Şarpele boa ne-a înconjurat din toate părţile. Şi unde există o portiţă de scăpare există şi o
pază sporită. Mii de dulăi cu două picioare aleargă prin ţară pentru a prinde sălbătăciuni ca mine.
Nu voi face nici douăzeci de kilometri de casă şi aceşti ţipi îmi vor lua urma.
— Şi ce ai hotărât?
— Mă voi duce mâine la castel, să văd ce fel de oameni sunt acolo şi ce fel de muncă ar
trebui să fac. Nu mă vor pune în lanţuri. Pot lucra câteva zile. Dacă voi vedea ceva suspect în
legătură cu ei cu ei, voi fugi.
Veltman dădu tăcut din cap în semn de acord.
În acea noapte, Hanka dormi prost şi, dimineaţa devreme, se îndreptă spre castel. Veltman
îl aşteptă toată ziua. Seara, când Joseph nu venise la cină, bătrâna Bertha deveni agitată. Moritz
se strădui s-o liniştească. El i-a spus că Hanka a plecat să-şi caute un loc de muncă. A întâlnit
minerii de minele de cărbune şi…
— El a spus că este o povară grea pentru noi.
Bertha a vrut să argumenteze, dar a renunţat dând din mână doar: era prea supărată.
Moritz însuşi nu a putut aştepta dimineaţa. Era încă noapte când plecă în pădure şi, odată
cu primele raze de soare, se apropie de castel, începu să bată la început cu pumnul, apoi cu patul
armei în uşa groasă de stejar.
În cele din urmă, se deschise o mică fereastră în uşă şi faţa servitorului cu părul sur
apăruse prin ea.
— Am vrut să ştiu… despre tânărul venit la muncă. Aceasta este ruda mea.
— V-am transmis deja ordinul domnului Brock de a nu deranja pe domnii care trăiesc în
castel. Dacă îndrăzniţi să veniţi din nou, va trebui să vă luaţi lucrurile şi în aceeaşi zi să părăsiţi
această pădure.
Ferestruica se închise.
Toată ziua pădurarul nu şi-a luat ochii de pe turn, sperând să-l vadă pe Hanka, dar
ferestrele turnului au rămas întunecate şi nimeni nu s-a arătat. Moritz voia deja să se întoarcă
acasă, când câinele lui a ciulit urechile şi s-a repezit la pinul de la marginea poenii. Special dresat
pentru serviciul de pază, câinele nu a lătrat şi nu a făcut nici cel mai mic zgomot. Veltman cu
mare atenţie s-a apropiat de el. Câinele a prins ceva cu dinţii şi a alergat spre el fluturând din
coadă, a pus o piatră înfăşurată într-o bucată de hârtie la picioarele lui. Moritz a desfăcut bucata
de hârtie şi a citit rândurile scrise pe ea:
„Munca nu este dificilă. Viaţa este tolerabilă. Dar condiţia nu este să merg nicăieri. Voi
încerca să arunc această notiţă atunci când te voi vedea în pădure.

8 din 19
 Hanka.”

▫ 5. ▫
Slujitorul cel nou ▫
Atunci când Hanka a venit la turn şi a bătut în uşă, Martha a deschis, şi-a dat din cap
spunând: „Aşa că ai venit” – cu un ton atât de sigur ca şi cum nu avea nici o îndoială că va veni
şi l-a condus pe Hanka printr-un coridor îngust la bucătărie.
Iosif abia putu recunoaşte camera în care a trăit câteva zile după ce a fugit din lagăr.
Atunci era o cameră dărăpănată, cu crăpături, cu ferestre fără rame, cu o pardoseală de piatră
ciobită, cu grămezi de gunoi. Gunoiul fusese îndepărtat, găurile şi crăpăturile au fost astupate,
pereţii şi tavanul erau văruiţi în alb, ferestrele noi. Pe părţile laterale ale vetrei mari erau rafturi cu
vase strălucitoare de cupru şi aluminiu. Băncile şi masa de bucătărie străluceau în vopsea albă de
email.
— Stai jos, – Martha i-a arătat lui Hanka o bancă – Acum voi înştiinţa despre tine, – şi a
ieşit.
Hanka nu s-a aşezat. Privea camera cu uimire. Bineînţeles, locuitorii castelului n-ar fi
putut renova şi transforma totul într-o nouă locuinţă. Dar cine şi când i-a ajutat? Când şi cum au
adus materiale, mobilierul, bunurile de uz casnic?
Uşa joasă se deschise şi apăru chipul bătrânului pe care Hanka îl văzuse deja pe fereastră
în acea noapte de neuitat. Bătrânul nu arăta deloc ca un milionar. Purta un pulovăr şi pantaloni
destul de vechi de care fierul de călcat nu se atinse de mult timp. Apoi bătrânul a dispărut şi un alt
bătrân, într-un şorţ albastru, a apărut în locul lui. El l-a anunţat pe Joseph Hanka că a fost angajat.
Mărimea remuneraţiei va fi stabilită după o săptămână de probă.
— Nu vreau să vă jignesc. În principal o veţi ajuta pe Martha la bucătărie executând exact
ordinele. Vă avertizez: nici un pas dincolo de zidurile castelului, dacă nu vreţi să aveţi… mari
necazuri… Se poate spune clar: dacă nu doriţi să ajungeţi din nou în lagăr!…
Bătrânul cu şorţul albastru a plecat. Joseph Hanka stătea în mijlocul bucătăriei, cu capul
în jos. Deci ei ştiau totul! Este în mâinile lor, prizonierul lor…
Acesta a fost felul în care Hanka a preluat funcţia de ajutor al bătrânei Martha.
Hanka avea deja experienţă în munca casnică. La urma urmei el a ajutat-o pe Bertha, soţia
pădurarului. Martha a fost surprinsă de inteligenţa şi rapiditatea sa şi a fost foarte mulţumită de
el. Treptat, ea a devenit mai bună şi mai sinceră. Iosif a aflat că bătrân şef era Oscar Huberman,
om de ştiinţă, profesor, văduv. Martha ştia că Eleanor era încă o copilă. Înainte de a se muta aici,
locuiau în Stuttgart, într-un conac frumos, pe strada Hohenheim. Dr. Huberman a predat la
Politehnica. Nora avea un logodnic, tânărul om de ştiinţă Karp Frey, asistentul lui Huberman.
Frey era ocupat cu nişte experimente periculoase într-un laborator amplasat într-o pustietate din
vecinătatea Stuttgart-ului. Şi iată… în acest loc al povestirii, Martha a început să-şi aleagă cu
grijă cuvintele şi să facă pauze, de parcă se temea să spună prea multe – şi apoi s-a produs
nenorocirea. În laborator a avut loc o explozie. Frey a murit. Această moarte în ajunul căsătoriei a
şocat-o pe Nora. S-a îmbolnăvit, a fost bolnavă mult timp, acum e abia recuperată, dar tristeţea nu
a părăsit-o.
Curând după aceea, s-au mutat aici. Dr. Oscar Huberman însuşi continuă experimentele.
Dar, se pare, nu totul merge bine.

9 din 19
 Câteva zile mai târziu, Hanka a fost promovat. Bătrânul Hans Schmidt l-a anunţat pe
Joseph:
— Începând de astăzi mă veţi ajuta să fac curăţenie în camerele de locuit.
— Dar la fel ca până acum îmi vei aduce lemn de foc şi apă, fiule, – spuse Marta.
Se părea că Hanka a trecut acest examen, pentru că a fost promovat din nou câteva zile
mai târziu: i s-a permis accesul în laborator – care îl interesa atât de mult – să facă curăţenie.
Dar apoi s-a întâmplat un incident care a avut un impact asupra evenimentelor ulterioare
şi, poate, a salvat viaţa lui Hanka.

▫ 6. ▫
Mâhnirea bătrânei Martha ▫
Joseph a început să observe că Martha era foarte îngrijorată de ceva. Ea a devenit
neatentă, iritabilă, şi de multe ori pleca undeva.
— Aveţi necazuri, mătuşa Martha? – o întrebă într-o zi Hanka.
— Pot să va ajut cu ceva?
— Ce ajutor, fiule? – răspunse Martha.
— Ia-mi de pe umeri patruzeci de ani şi voi rezolva singură.
Apoi a tăcut. Dar a doua zi, seara, nu a mai putut răbda şi a spus despre nenorocirea ei.
De-a lungul vieţii sale lungi, a economisit bani pentru a avea cu ce trăi când nu va mai putea
lucra. A păstrat banii într-un cufăr sub pat. Micul cufăr, rodul marilor ei economii, l-a adus cu ea
în castel. Dar, când a văzut cu ce experienţe periculoase se ocupa bătrânul profesor, i-a pierit
liniştea: oricând se poate produce un incendiu sau o explozie, ca cea care l-a ucis pe Frey, care nu
va lăsa piatră pe piatră din castel şi micul ei cufăr va dispare!
Martha a început să caute un loc sigur pentru comoara ei. Destul de departe de turnul
rotund, a reuşit să găsească un pasaj subteran cu un întreg labirint de tunele laterale. Într-unul
dintre ele, ea a găsit un puţ secat. Acest loc îi păru potrivit. Cu o frânghie robustă de cânepă,
Martha a coborât cufărul pe fundul puţului, legând capătul frânghiei de o piatră. Din când în
când, cu un felinar în mână, noaptea Martha străbătea drumul până la labirint pentru a se asigura
de integritatea comorii ei. Dar într-o zi, trecând de-a lungul coridorului îngust subteran, a ţipat şi
s-a oprit: pereţii vechi ai bolţii, în locul unde apa se scurgea, n-au mai rezistat şi s-au prăbuşit
blocând trecerea. Martha a încercat să înlăture blocajul, dar aproape că a murit când de sus a
început să cadă pământ şi pietre, mărind obstacolul chiar mai mult.
Munca depăşea în mod clar puterea ei. Martha se temea să ceară ajutor la stăpâni. A
suferit câteva zile şi nopţi. Şi când a fost complet epuizată, ea s-a decis să-i spună totul lui
Joseph. Numai de la el putea să aştepte ajutor.
În acea noapte, Hanka a mers cu ea în ascunzătoarea subterană. Lui îi era interzis să
părăsească turnul rotund, dar cheia uşii era ţinută de Martha. Câteva nopţi, ca şi conspiratorii,
Martha şi Hanka au mers la lucru în subterană. Şi a venit ziua, sau mai curând noaptea, când
drumul a fost curăţat şi Martha şi-a recăpătat comoara.
Martha i-a răsplătit lui Hanka cu încrederea şi sinceritatea ei.
Despre profesorul Oscar Huberman bătrâna i-a spus că este un om îngrozitor şi foarte
periculos. Când locuia la Stuttgart, era vizitat de generali fascişti şi chiar Führer-ul l-au sunat de

10 din 19
două ori. Şi Huberman era foarte mândru de aceste contacte. Martha a auzit ceva din întâmplare
şi avea suspiciunea că explozia din laborator şi moartea lui Frey au fost aranjate de nazişti, iar
Huberman a participat sau cel puţin ştia despre asta.
— Trebuie să te fereşti de doctorul Huberman, fiule.
Curând, Martha i-a destăinuit un nou secret lui Hanka.
La castel ei nu au venit direct din Stuttgart. La început au plecat într-o zonă pustie în
Tirol, într-o pădure în munţi, unde au stat într-o casă singuratică. Acolo, Huberman a început să-
şi facă experimentele periculoase cu mingile de foc. Avea un slujitor de aceeaşi vârstă ca şi
Hanka. În timp ce Huberman stătea la distanţă îl punea pe tânăr să pornească maşina. Într-o zi o
minge de foc l-a ucis un tânăr. În locul celui decedat, a angajat altul. Dar şi acela a murit în
acelaşi fel. Oscar Huberman i-a ordonat Marth-ei, dar şi lui Hans, să răspândească zvonuri în
rândul populaţiei din împrejurimi, că tinerii erau hoţi, l-au jefuit şi au fugit. În acel loc devenise
incomod să rămână şi să angajeze alte persoane, iar Huberman s-a mutat în acest vechi castel.
— Serviciul pentru serviciu – a spus Marta.
— Ţi-am spus un mare secret şi îţi voi da sfaturi că poate îţi va salva viaţa. Poţi face curat
în laborator; dar dacă Huberman te pune să cuplezi curentul lângă aparatul care, ca un şarpe de
alamă, îşi înalţă până la tavan inelele, nu fă asta, refuza dacă ţi-e dragă viaţa.

▫ 7. ▫
Revolta ▫
Joseph Hanka făcea curat în laborator dimineaţa devreme când toate aparatele erau oprite.
Laboratorul ocupa întregul etaj al turnului circular şi era o cameră rotundă uriaşă cu un
tavan înalt. În fundul laboratorului, în faţa ferestrei, a fost plasat un generator de impulsuri de
câteva milioane de volţi. Cu toate că tavanul era înalt, a fost necesar să se facă o gaură în el
pentru marea serpentină de cupru. Bilele uriaşe de cupru, cu un diametru mai mare de un metru,
serveau drept descărcătoare. Lângă perete, la aceeaşi distanţă de fereastră şi de generator, era un
panou de control; o platformă înaltă cu o balustradă spre care ducea o scară spirală subţire.
Platforma era protejată de fulgere de numeroase paratrăsnete ascuţite.
Într-o zi, Huberman i-a propus lui Hanka să fie prezent la experienţă. „Voi fi prezent, dar
voi refuza să închid curentul de la comutatorul de lângă generator”, îşi propuse Hanka,
amintindu-şi sfatul bătrânei Martha.
Cu toate acestea, spre surprinderea lui, Huberman l-a dus pe platformă şi a conectat
curentul electric el însuşi de la panoul de control. Să fi mutat pur şi simplu locul de conectare?
Hanka s-a speriat când instalaţia a început să funcţioneze. Beculeţele au început să
clipească, obiectele metalice să tremure şi să bâzâie, pe la colţurile şi marginile ascuţite apăreau
mici flăcări… O descărcare electrică puternică a zguduit vechiul turn. Un fulger a străpuns
distanţa dintre marile bile. Dar nu era un fulger globular. Huberman a oprit curentul electric.
Totuşi pe tuburile generatoarelor era încă electricitate. Totuşi, în instalaţia generatorului era încă
electricitate. Huberman coborî de pe platformă înarmat cu un dispozitiv de descărcare – un băţ
lung cu o furcă metalică – şi de la o distanţă a început să descarce electricitatea reziduală, lovind
cu coarnele furcii în generator, ca în botul unei fiare. Şi, generatorul răspundea la fiecare mişcare
a lui Huberman cu pârâituri furioase şi scântei, de parcă o fiară îşi arăta colţii.
— Asta-i tot, a spus Huberman, – când dispozitivul a fost descărcat în cele din urmă.

11 din 19
 — Nimic periculos deşi, fără cunoaşterea măsurilor de siguranţă, părea a fi înfricoşător.
Dar, aşa cum presupunea Hanka, nu era deloc „asta-i tot”. În primul rând, Huberman i-a
arătat lui Joseph ce era mai simplu şi mai puţin periculos: o descărcare simplă. „Vom vedea când
va veni vorba de săriturile fulgerului globular!” Şi n-a avut mult de aşteptat.
— Îţi voi arăta o experienţă interesantă, – a spus Huberman.
— Producerea artificială a fulgerului globular.
— Dar de ce este produs? – îl întrebă Hanka cu o figură naivă.
— Pentru a înţelege secretele naturii, – a răspuns Huberman.
Şi el a început pregătirea experienţei, pe parcursul căreia i-a oferit lui Joseph câteva
explicaţii.
— Acum vom produce un astfel de măr de foc, în care se află un curent electric de o sută
de mii de amperi la o tensiune de câteva milioane de volţi!
— Dar unde e generatorul? Centrala electrică? – îl întrebă Hanka.
— A! înţelegi ceva despre electricitate, – a răspuns Huberman.
— Centrala noastră este situată în mansardă. Şi generatorul? Generatorul este chiar cerul!
Şi Huberman izbucni în râs. Hanka se simţi puţin ofensat. De ce se distra Huberman pe
seama lui? Oricât de puţin ar fi ştiut Hanka, el înţelege totuşi că cerul nu poate fi un generator.
Huberman şi-a continuat pregătirile. A deschis nişte robinete din care izbucni un gaz sau
abur. El mormăi:
— Nu eo glumă să faci un fulger globular. Descărcarea are loc între conductori. Cu toate
acestea tu nu înţelegi nimic. În aer sunt prezenţi vapori de apă şi oxizi de azot… Cu toate acestea,
pentru tine este şi scrisul chinezesc… Fulgerul globular este capricios şi plin de surprize. Au
existat cazuri când a trecut printre corp şi lenjeria de corp a unei persoane fără să provoace rău,
au existat şi când a ucis pe loc. Uneori a apărut din sobă şi a zburat în fereastră, iar alteori s-a
năpustit asupra unei case arzând-o cu tot cu locuitori. Cu el trebuie să ai urechile ciulite. Asta s-a
întâmplat. Acum ascultă cu atenţie. Vei sta aici în această nişă. Eşti în siguranţă aici. În nişă este
un tablou de control. Fiecare buton are un număr. E foarte simplu. Îmi voi relua locul pe
platformă la panoul superior de control. Voi porni instalaţia. Iată, aici va apărea fulgerul globular.
El ar trebui să meargă în mijlocul laboratorului. O să spun nişte numere şi tu vei roti butonul
corespunzător. Şi astfel vom îndrepta fulgerul spre fereastră. Ai înţeles?
— Am înţeles!
— Intră în nişă.
— Nu voi intra în nişă, domnule profesor, şi nu voi atinge tabloul de control, spuse Hanka
hotărât.
— Ce-i asta? – întrebă Huberman cu uimire.
— De ce?
„Cum se împacă explicaţiile lui Huberman cu cele ale bătrânei Martha?” Gândi Hanka şi
răspunse imediat pe ton simplu:
— Pentru că sunt un fricos, domnule profesor. Mi-e teamă de fulgerul globular. Mâinile şi
picioarele îmi tremură deja.
O astfel de sinceritate îl linişti pe Huberman într-o oarecare măsură. El chiar zâmbi şi
spuse:

12 din 19
 — Nu credeam că un tip ce părea atât de curajos ar putea fi un fricos. Ruşine să-ţi fie,
Hanka! Temerile tale sunt neîntemeiate. Fulgerul globular este un lucru neprimejdios. Nu-i nici
un pericol, te asigur!
Hanka clătină din cap în semn că nu.
— Nu mă crezi? – întrebă Huberman.
— Chiar dvs. Aţi spus, domnule profesor, că fulgerul globular este capricios şi plin de
surprize.
Huberman se supără. El nu se aştepta ca acest „nătâng ceh”, aşa cum îl numea pe Hanka
în sinea sa, ştie să memoreze, să tragă concluzii şi să se riposteze folosind cuvintele lui
Huberman.
— Iată un măgar! Tu, după cum văd, n-ai înţeles nimic. La urma urmei, vorbeam despre
fulgerul natural, iar acest fulger este artificial…
— Totuşi, este un curent de o sută de mii de amperi, a răspuns Hanka, – cu o tensiune de
milioane de volţi.
— Dar, la urma urmei, noi îl vom produce! – exclamă Huberman.
— Sunt puţine şanse, – spuse Hanka şi-şi muşcă buzele, se pare că a spus prea mult.
Huberman devenise atent. Sprâncenele sale întunecate se strânseră la rădăcina nasului.
— De unde poţi să ştii despre asta?
— Eu am văzut mingile dvs. De foc cu ochii mei atunci când rătăceam prin pădure, – a
răspuns Hanka.
— Nu-i nevoie de multă înţelepciune pentru a înţelege că cel mai adesea zboară acolo
unde nu doriţi.
Înfuriat, profesorul se repezi la scara care duce la panoul principal de comandă, trântind
uşa din spatele lui, astfel încât Hanka să nu-l urmeze în acest loc sigur, alergă pe scară până pe
platformă, se opri să-şi tragă răsuflarea apoi se aplecă peste balustradă şi spuse:
— Ei bine, să vedem acum cum te vei revolta. Acum pornesc curentul şi…
— Cuplaţi curentul cât doriţi, – a răspuns Hanka şi se îndreptă spre uşă. Huberman a râs
răguşit.
— Greşeşti! Nu poţi pleca! Nu veţi pleca – a strigat el.
— Uşa este blocată prin exterior. Hans a închis-o. Eşti un şoarece capcană. Puteţi doar
sări pe fereastră. Nu vrei de bună voie, fulgerul însuşi te va face să mă asculţi!
Hanka încercă uşa, era încuiată. Fugi spre fereastră în timp ce Huberman cupla curentul
electric. Părea să explodeze totul, aerul vibra, Hanka se retrase involuntar de la fereastră spre
nişă, privind la bilele uriaşe de descărcare. Dar mingea de foc se produse în altă parte. Lumina
strălucitoare din spatele generatorului de impulsuri a revelat apariţia sa. El s-a născut în spaţiul
dintre doi semiconductori în formă de disc, s-a desprins, ca o bulă de aer din tubul de respirat
subacvatic, şi a plutit încet spre mijlocul laboratorului.
— Intră imediat în nişă dacă ţi-e dragă viaţa! – a ordonat Huberman.
— Roteşte comutatorul numărul doi!…
Hanka nu a avut de ales decât să se supună. Intră în nişă şi îşi pusese mâna pe comutator,
când uşa se deschise brusc şi fata apăru în prag.
— Nora!

13 din 19
 — Deasupra capul lui Hanka izbucni un strigăt lung.
— Nora! Ieşi acum! Imediat! Şi închide uşa în urma ta! îţi ordon. Nora!
Norah a executat doar o parte din ordin: a închis uşa în urma ei, dar nu a părăsit
laboratorul. Ea chiar făcu doi paşi înainte. Lumina strălucitoare a fulgerului globular îi dădea
chipului palid un aspect fantomatic. Arăta ca o fantomă. Îşi întinse mâna înainte.
— Nu întinde mâinile! Nu te mişca! – strigă isteric Huberman.
— Comută doi! Treci pe trei!
Această comandă a fost executată de Joseph. Însă globul de foc, în loc de a ieşi pe
fereastră, a început să execute bucle complexe prin laborator, ca şi cum un ucigaş orb ar fi căutat
o victimă. Iar Nora, care stătea cu calmă fără să-i acorde atenţie fulgerului, spuse:
— Nu mai faceţi experienţe. Nu trebuie să mai există decese. Joseph, ieşi de aici cât mai
curând…
Mingea de foc s-a ridicat rapid la tavan şi apoi a început încet să coboare, apropiindu-se
de Nora…
— A treia… butonul cinci… – ţipă sălbatic Huberman şi se repezi pe scări…
***
Moritz Veltman şi Berta s-au aşezat la cină. O furtună a izbucnit în pădure. Ploaia biciuia
în ferestre. Scăpărau fulgere. Ecoul muntelui se juca cu bubuitul tunetele. Un câine stătea aproape
de uşă şi îşi mişca urechile, întorcându-şi încet capul dintr-o parte în alta.
— Ceva l-a alarmat pe Surul nostru, – a spus pădurarul privind câinele.
Moritz Veltman se ridică de la masă. Imediat a sărit şi Suru. Chiar în acel moment se auzi
un ciocănit în fereastră.
— Ei bine, iată despre ce vorbeam!
— Moritz deschise uşa. Zgomotul vântului şi ploaia izbucniră în casa pădurarului.
— Cine este acolo?
— Permiteţi unui trecător să intre?
— Se auzi o voce din întuneric.
— Un om bun este primit oricând la adăpost. Intraţi, – răspunse Moritz.
Aplecându-şi capul, un tânăr înalt intra în cameră. Purta un costum tirolez îmbibat cu apă,
pe umăr avea o desagă; mustaţa şi barba nu mai avuse parte de un brici de multă vreme.
— Poftim mai aproape de vatra să se usuce hainele. Imediat voi pune nişte lemne de foc,
– invită Bertha musafirul, muţind un scaun din lemn negeluit lingă vatră.
— Nu, mulţumesc, aş prefera să stau la uşă, în timp ce apa se scurge de pe mine, – a spus
drumeţul.
— Pentru formalitate, domnul…
— Spuneţi-mi Karl, răspunse tânărului.
— Nu trebuie să fiţi sfios, domnule Karl, continuă Moritz.
— Vă dau haine să vă schimbaţi iar ale dvs. Vor fi uscate până dimineaţă.
Karl a mulţumit. Câteva minute mai târziu el era deja aşezat la masă şi cină cu lăcomie.
Bertha îl privea liniştită, fără a uită să-l servească. „Câţi ani o fi având? Nu mai mult de treizeci.
Între sprâncene se aflau deja cute adânci, faţa obosită, ochii trişti.”

14 din 19
 Bertha oftă cu compasiune: „Se pare că nu este uşor de trăit.” Dar nici ea, nici Moritz nu
l-au întrebat pe străin de unde şi de ce a venit, aşteptând cu răbdare că poate va spune ceva despre
el însuşi.
După cină, Karl se aşeză pe scaunul de lângă vatră, întinzându-se cu plăcerea unui om
obosit care, în cele din urmă, se odihnea şi îşi aprinse o lulea complicată de porţelan, fiind pe
jumătate adormit.
Lungă şi complicată era calea care îl adusese pe Karl la casa pădurarului.
Karl Frey era un fizician tânăr ce lucra sub îndrumarea profesorului Oscar Huberman, dar
era mult mai talentat decât bătrânul său profesor. Potrivit lui Huberman, studentul său Frey era
„un tânăr cu o scânteie de inteligenţă, dar nu fără ciudăţenii”. Şi ciudăţenia lui Karl Frey a fost
că el era „cu câţiva paşi înaintea vremii sale”. Pentru Huberman ştiinţa a servit doar ca un mijloc
pentru atingerea obiectivelor personale – faimă, salariu mare şi o bună carieră. Iar când noii
stăpâni au devenit la putere – naziştii, care au cerut ca ştiinţa să îi slujească, Huberman s-a
alăturat de bună voie partidului nazist şi a câştigat rapid binecuvântarea noilor stăpâni. Frey a
reprezentat în acest sens exact opusul lui Huberman; nu s-a gândit niciodată la el însuşi. Nu era
interesat de politică. Şi-a imaginat că realizările ştiinţei în sine pot oferi o rază de bucurie şi
speranţă omenirii. El era convins că activitatea ştiinţifică va aduce pe Pământ era de aur mai
aproape. Cu aceste ciudăţenii a cucerit inima fiicei profesorului său, Eleanor, sau, pe scurt, Nora
Huberman; cu câtă căldură şi inspiraţie i-a povestit despre faptele, visele şi fanteziile sale!
— Gândeşte-te Nora, nu sunt eu practic? Sute de oameni de ştiinţă, ca mine, au studiat şi
studiază razele cosmice. Natura fizică a acestor raze este deja bine cunoscută. Dar de unde vin
exact şi care este motivul apariţiei lor – încă nu ştim. În timp ce oamenii de ştiinţă se luptă pentru
rezolvarea acestor enigme, având un interes pur teoretic, m-am apropiat de razele cosmice dintr-o
parte complet diferită, practică. În aceste raze este o energie uriaşă. În spaţiul locuibil al globului
pământesc cantităţi imense de energie liberă se revarsă în mod continuu: milioane de de cai
putere pe care trebuie doar să aruncăm un căpăstru. Este posibil? Da. Filtrele de plumb pot fi un
astfel de căpăstru, care, asemenea frâielor, va restrânge viteza cosmică a „cailor spaţiali”, care nu
se supun condiţiilor terestre. Calculele mele sunt justificate. Şi ce perspective extraordinare se vor
deschide, Nora! înarmaţi cu energia razelor cosmice, oamenii vor deveni titani, pentru care nu vor
mai fi dificultăţi. O abundenţă de energie va da o abundenţă de toate celelalte bunuri pământeşti,
tot ceea ce are nevoie o persoană.
Tinerii s-au îndrăgostit unul de celălalt, iar Oscar Huberman, după o anumită ezitare, a
fost de acord cu căsnicia lor – la un an după logodnă
Prudenţa lui Huberman era provocată de poziţia nesigură a mirelui. În cercurile
guvernului refuzul lui Frey de a se alătura partidului nazist a produs o mare nemulţumire. Visele
lui despre o eră de aur erau considerate prostii, el însuşi era considerat – în cel mai bun caz – un
idealist, un visător. Toate acestea erau suficiente pentru a-i distruge cariera, dacă nu şi viaţa. Dar
unii experţi militari au devenit interesaţi de lucrarea sa privind utilizarea energiei razelor
cosmice, ceea ce Frey n-a ştiut. Frey nici nu bănuia că aceşti generali, care acţionau prin
Huberman, i-au hotărât deja soarta. Lui Huberman i s-a ordonat să facă tot posibilul şi să-l ajute
pe Frey în munca sa, indiferent de costuri, dar fără să-i implice alţi angajaţi în cursul acestor
lucrări.
Odată rezolvată sarcina de a obţine energie din razele cosmice, va fi dat un ordin special
cu privire la soarta ulterioară a lui Frey. Principalul lucru era că Huberman însuşi să ia parte
direct la aceste lucrări, să le cunoască suficient pentru a le continua pe cont propriu, fără Frey. Şi

15 din 19
Karl a fost fericit când, pentru cercetările sale, s-a construit în mod neaşteptat un laborator într-o
zonă pustie lângă oraş, s-au eliberat fonduri pentru echipamente şi se executau rapid şi cu atenţie
toate comenzile sale privind aparate noi şi complexe.
Treaba merge bine. A fost creat dispozitivul pentru a capta energia razelor cosmice.
Huberman i-a propus lui Frey să facă experimente privind condensarea acestei energii sub formă
de fulgere globulare. Lui Karl îi era neclar scopul unei astfel de experienţe, dar nu a refuzat să
lucreze, ci îl întreba din ce în ce mai mult pe profesorul său ce beneficii practice ar putea fi
obţinute din aceste experienţe. Probabil că lui Huberman nu îi plăcea prea mult aceste întrebări.
Răspundea vag.
Şi iată, în acel moment al celei mai înalte pasiuni pentru lucrarea sa şi visurile sale de
fericire personală, Frey a căzut din cerul speranţelor luminoase în abisul celor mai amare
dezamăgiri.
S-a întâmplat într-o seară de vară fierbinte. Familia profesorului se stabilise la ţară. După
terminarea lucrărilor în laborator, Frey, ca de obicei, s-a dus la Huberman şi la Nora.
Ca un om care cunoştea bine locul, el a mers repede prin grădină spre veranda, unde Nora
obişnuia să-l aştepte. Însă fata nu era acolo. Frey a vrut s-o cheme afară şi dodu să intre în
sufragerie, când a auzit brusc voci care veneau prin fereastra deschisă din biroul lui Huberman,
iar cei care vorbeau adesea îi menţionau numele. Primele cuvinte pe care le-a auzit l-au făcut să
tresară.
— Ce veţi face cu Frey? – întrebă Huberman
Cineva cu voce puternică de bas a răspuns calm:
— De Frey nu mai avem nevoie şi trebuie eliminat.
Karl, îngrozit, şi-a concentrat întreaga fiinţă în urechi. Timp de câteva minute, el a aflat
lucruri oribile. Descoperirile sale ştiinţifice, pe care le-a visat să aducă beneficii omenii, naziştii
le vor folosi pentru război: pentru a ucide femei şi copii fără apărare. Ei au decis că Frey şi-a
făcut treaba, restul va fi terminat de Huberman… El a aflat chiar şi ora programatei sale execuţii:
au hotărât să-l ucidă printr-o explozie în laborator în zilele următoare la ora şase şi jumătate
seara.
— Până la acea oră, – a spus vizitatorul necunoscut – portarul şi îngrijitorul părăsesc
laboratorul, iar Frey rămâne adesea singur, continuând să lucreze. Să ţineţi bine minte: trebuie să
părăsiţi laboratorul până la şase fără zece minute…
Lui Frey i se părea că pământul se mişcă sub picioarele sale, iar cerul cădea peste el.
Puternic impresionat, a ieşit din verandă şi a mers fără zgomot prin grădină. A reuşit să plece
neobservat.
Karl a decis să meargă a doua zi la laborator, prefăcându-se că nu ştie nimic, dar să fie cu
ochii-n patru. Probabil, vor pune o „maşină infernală”. Când a rămas singur, a căutat cu grijă prin
întregul laborator, dar nu a găsit un astfel de dispozitiv. El început să se gândea la o măsură de
precauţie foarte importantă: în camera din spate a laboratorului era o uşă mică care ducea spre
grădină. Această uşă n-a fost folosită niciodată şi era mereu încuiată, iar cheia de la ea se pierduse
cu mult timp în urmă.
A doua zi, după ce Frey a aflat vestea groaznică, a făcut o cheie în atelier şi a deschis în
taină uşa. Uşa de la intrarea principală dădea într-o alee largă ce ducea la autostrada Aleea era
vizibilă în întregime. Uşa mică din spate dădea imediat într-o livadă deasă.

16 din 19
 La ora cinci seara îngrijitorul şi paznicul, care era şi portar, au plecat iar Frey a rămas
singur. Nimeni nu l-a căutat. La şase fără cinci minute, nu mai târziu, a părăsit laboratorul prin
uşa din spate, mergând la capătul grădinii unde s-a aşezat într-un şanţ mic şi se uita la ceas cu o
inimă să-i spargă pieptul. Acele arătau şase şi treizeci de minute: pentru acea zi pericolul se
terminase. S-a ridicat, a mers încet în laborator şi, după un timp, deja în palton şi pălărie a ieşit
prin intrarea principală. În fiecare zi trebuia să trăiască încordat treizeci de minute. Dar asta nu
însemna sfârşitul torturii. Pentru a nu stârni suspiciune, a trebuit încă să meargă la Huberman-i,
să dea mână trădătorul, să întâlnească fată iubită a cărei fericire o curma tatăl ei… Frey trebuia să
găsească în el forţa necesară să pară vesel şi plin de bucurie. Aceasta fost cea mai grea. Şi nu a
fost întotdeauna capabil să se prefacă cu succes. Nora observă cum chipul lui deveni dintr-odată
îngrijorat. Când ea l-a întrebat ce-i în neregulă, el a asigurat-o că-i bine.
Acest lucru nu putea continua la nesfârşit. Au existat câteva momente când Frey s-a
gândit să se sinucidă. Apoi devenise indiferent, el era un om condamnat. Apoi a început să-l
bântuie alte gânduri: execuţia nu însemna aruncarea în aer a laboratorului cu toate instalaţiile şi
dispozitivele sale? Dar grija era fără rost. Huberman avea copii ale tuturor desenelor şi calculelor.
Nu, cea mai bună cale este, în definitiv, să „experimentezi propria ta moarte”, iar ce urmează să
faci este clar. Nu, cea mai bună cale era, în definitiv, să „experimentezi propria moarte”, iar ce
urma de făcut rămânea de văzut.
Şi acea zi decisivă, acel minut hotărâtor a venit. La ora şase şi douăzeci şi două de minute
seara, când Frey stătea în şanţ, pământul se cutremura, se auzi o explozie monstruoasă, un suflu
puternic străbătu grădina, rupând copaci, un stâlp de foc, înconjurat de nori groşi de fum, se
ridică spre cer. Peste tot erau presărate bucăţi din clădire. Toate acestea au durat câteva secunde.
Frey se ridică, alergă spre gard şi trecu peste el. În spatele gardului începea o pădure. Se putea
ascunde acolo până când va trece alarma provocată de explozie…
Ce s-a întâmplat mai departe?… Bătrânul Fritz, portarul laboratorului, un invalid de
război, era foarte prietenos cu Frey. Locuia, împreună cu fiica sa Anna, într-o mică casă pe
marginea oraşului. Noaptea târziu, Frey a bătut la uşa lui Fritz şi i-a spus deschis tot ce i s-a
întâmplat.
În această casă, Frey a trăit în primele zile după explozie. Nu fără plăcere a citit, în ziarul
pe care, furios, Fritz i l-a adus, vestea morţii sale în explozie. Se spunea că tânărul om de ştiinţă,
dl Frey, a fost victima unei neglijenţe.
Deci, prietenii lui Huberman şi el însuşi erau siguri că Frey a murit. Ei bine, fiind
considerat mort, Karl se putea ascunde mai lesne. Dar cum a primit Nora această veste? Sărmana
fată! Cât de mult ar fi vrut Frey s-o consoleze! Ş-o înştiinţeze că este în viaţă. Dar la ce bun? El
oricum era pierdut pentru ea. Trebuie să supravieţuiască acestei pierderi… Frey le-a cerut lui
Fritz şi Annei să afle ce se întâmpla la familia Huberman. Lucruri triste. Nora s-a îmbolnăvit
după ce a aflat de moartea logodnicului ei. Tatăl ei, încercând s-o mângâie, i-a vorbit de un
locotenent, dar Nora n-a vrut să audă de nici un logodnic.
Apoi a venit vestea că familia Huberman a plecat în mod neaşteptat undeva. Unde? De
ce? Karl a constatat că prin oamenii săraci, dar loiali, se poate afla mult mai mult şi mai bine
decât prin intermediul detectivilor costisitori, pentru că fără muncitori care să împacheteze,
încarce şi transporta nu se putea muta în alt loc! Şi astfel Frey a aflat curând că Huberman s-a
mutat într-un loc tăinuit din Tirol, unde a continuat experimentele începute de Frey.
Dar ce ar trebui să facă Karl în continuare? Fritz l-a ajutat. Bătrânul soldat cu handicap,
care a văzut ororile războiului, a vorbit foarte mult cu tânărul. Amintirea experienţei, privind în

17 din 19
viitor, a vorbit despre cât de multă suferinţă, durere, moarte poate aduce un acest nou instrument
de exterminare: fulgerul globular. Şi Frey a decis că îl va căuta pe Huberman, va distruge
instalaţia şi poate chiar şi pe profesor.
Spunând la revedere lui Fritz şi mulţumindu-i pentru informaţiile culese, Frey s-a dus în
căutarea lui Huberman. Astfel, după multe aventuri periculoase, Karl a apărut în casa pădurarului
Moritz.
***
Frey se întinse, reaprinse pipa stinsă şi îl întrebă pe Moritz dacă îl poate însoţi a doua zi
dimineaţă la castel.
— Pot găsi drumul şi singur, – adăugă Frey, – dar am nevoie de ajutorul dvs.
— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, – a răspuns Moritz.
A doua zi, la ora unsprezece dimineaţa, când, potrivit calculelor lui Frey, toţi cei din
castel erau deja în picioare iar Huberman lucra în laborator, Karl şi Moritz urcau spre turn. Le-au
deschis Martha. Când l-a văzut pe Karl, pe care ea îl considera mort, a ţipat cu putere, şi şi-a prins
capul cu mâinile tremurânde.
— Nu vă speriaţi, preabună Martha, – spuse Frey.
— Nu sunt o fantomă. Mai degrabă anunţaţi-mă profesorului Huberman.
— La profesor!… – exclamă Martha, încă tremurând. Şi a adăugat: – în plină zi…
Persoana moartă vine la mort…
Martha continuă să stea dând din cap, iar Frey şi Moritz, ocolind-o, urcară la ultimul etaj
şi deschizând uşa laboratorului.
În mijlocul camerei, pe podea, cu braţele depărtate de trup, Oscar Huberman era întins pe
spate. Părul său sur era împrăştiat pe dalele de piatră. La tâmple putea fi văzută o pată de culoare
albastru închis şi de dimensiunea unei cireşe. Lângă Huberman stătea Hans îngenuncheat. Nora
stătea lângă fereastră şi privea înainte cu ochii larg deschişi şi inexpresivi. Hanka, cu un pahar în
mână, încerca s-o convingă pe Nora să bea apă, dar nu-l vedea.
După ce i-a văzut pe cei care intrară, Hanka se repezi spre Moritz şi îi spuse pe scurt ce se
întâmplase cu câteva minute înainte de sosirea lor.
Dar era clar şi fără cuvinte: mingea de foc l-a ucis pe profesorul Huberman. Pe Frey îl
încearcă involuntar o senzaţie de uşurare. Huberman nu mai era în viaţă, rămânea să distrugă
instalaţiile. Chiar dacă cineva ar avea copii după desene, fără Huberman, nu va fi putea să
reconstruiască dispozitivul pentru captarea energiei razelor cosmice.
Dar ce e de făcut cu Nora? Karl s-a dus lângă fată, i-a luat mâna spunându-i pe nume. Nu
l-a recunoscut.
— Când fulgerul l-a lovit pe tatăl ei la tâmplă, fraulein Nora a căzut, – explică Hanka.
— Am ridicat-o şi am aşezat-o pe scaunul ăsta. Ea şi-a deschis ochii, dar stă aşa
nemişcată tot timpul, fără nici un cuvânt, de parcă ar avea tetanos.
„Biata fată! – gândi Frey furios.
— E prea şocată. Dar, desigur, îşi va reveni. Să o ia cu el? Absolut imposibil. Karl este
un cerşetor, un fugar scos de pe lista celor vii. Şi dacă va fi reintrodus pe această listă, atunci
doar pentru a-l trece din nou, şi irevocabil pe lista celor morţi. Nu va scăpa nici Nora dacă
pleacă cu el. Nu, trebuie să se despartă. Şi poate că este mai bine ca Nora să se afle acum într-o
asemenea stare încât să nu-l recunoască…”

18 din 19
 Frey se uită încă o dată la faţa schimbată a prietenei sale, oftă şi apoi urcă hotărât pe scara
spirală la mansardă, unde ar trebui să fie maşina „de captat energie cosmică”.
Câteva minute mai târziu totul s-a terminat. Porţile magice, prin care energia razelor
cosmice intra în flux continuu, au fost distruse, transformate în fragmente fără forme. Cosmosul a
devenit din nou îndepărtat şi inaccesibil. Invenţia, care, conform lui Frey, trebuia să aducă o nouă
eră fericită omenirii, a fost distrusă.
Generatorul de impulsuri şi dispozitivele pentru crearea fulgerului globular nu pot fi
distruse. Asemenea lucruri erau deja cunoscute.
Trecând pentru ultima dată pe lângă fată, Karl se opri. Ar fi vrut să-i spună câteva cuvinte
de rămas bun, deşi nu l-ar fi înţeles… Iartă-mă… Adio…
Şi, spunând la revedere lui Hans şi Marthei, Frey, Moritz şi Hanka au părăsit Castelul
vrăjitoarelor.
Moritz le-a propus să meargă acasă la el pentru a sta la masă. În tot cazul, Berta trebuie
să-l revadă pe Hanka. Şi apoi… atunci Frey şi Hanka vor merge să încerce norocul: poate că vor
reuşi să scape din acest iad.

19 din 19