Aventurile detectivului miliardar

ALLAN DICKSON

DUBLA DISPARIŢIE
Ed. PODEANU
32 pag. LEI 3

Toţi amatorii de romane poliţiste citesc

Colecţia ENIGMA
Numere apărute:

Cine a ucis pe Roger Ackroyd?

cel mai bun roman poliţist scris de AGATHA CHRISTIE
1 volum de 108 pagini Lei 15 ex

„Sfântul” la New-York
Un senzaţional roman poliţist din viaţa gangsterilor New-York-
ezi datorit marelui scriitor englez LESLIE CHARTERIS volum de
160 pagini Lei 15 ex.

Va apare în curând;
Un om de onoare
Roman poliţist de
PHILIPS OPPENHEIM
 DUBLA DISPARIŢIE
CAPITOLUL I

Inginerul şi doctorul

Asupra câmpiei pluteau tăcerea şi apăsarea unei după amiezi

fierbinţi. În parcul Daffiodil-Lodge, minunata creaţie a
miliardarului arheolog Leşslie Gardell, păsările amuţiseră şi nicio
adiere de vânt nu mişca frunzele copacilor din care se părea că se
ridică un nor albastru. Numai bâzâitul gângăniilor şi murmurul
apelor curgătoare însufleţeau ciudatele alei de carpeni, unde erau
zeităţi de bronz şi porfir.
Detectivul Tom Carter şi domnişoara Diana căutaseră un
adăpost contra căldurii nu departe de marele sfinx de granit, pe
malurile unui eleşteu înflorit cu lotuşi albaştri, mărginit de
papiruşi şi bambuşi uriaşi şi care erau umbrite de fagi centenari
cu frunze roşii. Se aşezaseră pe o bancă de marmură şi îşi vorbeau
pe şoptite ca şi când s-ar fi temut să tulbure liniştea priveliştii de
vis care îi înconjura…
Vorbeau de lucruri indiferente, dar după chipul în care se
apropiaseră şi după privirile drăgăstoase pe care le schimbau,
ghiceai că era o strânsă prietenie între ei.
De la moartea doctorului Marc Luron, întâmplată cu trei zile
înainte, domnişoara Diana părea să-şi fi recăpătat deodată
sănătatea.Ea se socotea scăpată de un vis îngrozitor. Se simţea
uşurată de o greutate grozavă.
 — În ultima mea călătorie la Paris, zise dânsa, am putut să văd
ce părere greşită şi neadevărată au despre America.Oamenii din
Lumea Veche ne privesc ca şi când am fi atins culmea civilizaţiei şi
progresului; ei nu ştiu că America e poate cel mai sălbatic şi
misterios ţinut din lume...
— Aceasta e foarte adevărat, şopti gânditor Tom Carter.Se uită
întotdeauna că Statele Unite sunt locuite de zece rase deosebite ale
căror interese şi instincte sunt contrarii unele fată de altele. Aici
mişună societăţi tainice tot atât de puternice de sângeroase ca şi
Sfânta Vehme(societate secretă) în timpul Evului mediu.
— Nu cunosc decât Ku Klux Klan-ul care a declarat un război
necruţător catolicilor şi negrilor şi care se manifestă zilnic prin
focuri, omoruri şi jafuri.
— Uiţi Mâna Neagră, compusă mai ales din Italieni, pe fenianii
irlandezi, Mâna Neagră spaniola, Lotusul albastru din care fac
parte mii de chinezi, lazii Mâinii Roşii care nu sunt decât tâlhari
ordinari, fără să mai ţinem seamă de alte asociaţii mai puţin
însemnate.
— Din care din aceste grupări făcea parte doctorul? întrebă
domnişoara Diana care numai gândindu-se la tâlhar, se
îngălbenise de moarte.
— N-aş putea să-ţi spun exact, dar desigur că avea prieteni şi
complici în toate societăţile, ceea ce a făcut sarcina mea şi mai
grea.
— Dacă acest ticălos n-ar fi murit, reluă tânăra, după o tăcere
lungă, aş fi murit eu. Mă gândesc înfiorată că abia acum câteva
zile eram sub înrâurirea voinţei tâlharului; făcuse din mine jucăria
lui, subiectul îngrozitoarelor sale experienţe de hipnotism.
— Da, dar acum, răspunse Tom Carter cu glas vesel şi
prietenos, asta e o poveste veche. N-o să mai fim siliţi să te păzim
în timpul somnului.
— Numai de două nopţi pot să dorm liniştită. Nu puteam
închide ochii gândindu-mă că m-aş fi putut scula în mijlocul nopţii
şi să ascult de porunca căreia nu puteam să mă opun de a fugi la
doctor.
Şi frumoşii ochi ai domnişoarei Diana se măriră cu o expresie de
groază de nedescris.
Lui Tom Carter nu-i plăcea s-o vadă oprindu-se prea mult la
acest subiect şi încerca s-o distreze abătând-o de la aceste gânduri
triste.
Îi vorbi de căsătoria la care era hotărâtă în principiu, dar care,
din diferite pricini, se amânase pentru o zi destul de îndepărtată.
Diana ştia acum că Allan Dickson, faimosul miliardar şi
detectivul Tom Carter nu erau decât una şi aceeaşi persoană şi
Tom Carter ţinea ca logodnica sa să fie pe deplin întremată. Afară
de asta, îi mărturisise tinerei că înainte de a se căsători avea de
îndeplinit o sarcină grea. Trebuia să lămurească o dureroasă taină
a familiei sale.
Domnişoara Diana – cu toată nerăbdarea pe care o avea ca să se
mărite cu acel pe care-l iubea – înţelesese serioasele pricini care-l
făceau să procedeze astfel şi se supuse acestei dorinte.
Cufundaţi în convorbirea lor, logodnicii uitară zborul ceasurilor
şi soarele începuse să apună înapoia cedrilor mari, când bătrânul
intendent Struve Peggotty veni la capătul aleii.
— Pe mine mă cauţi? întrebă detectivul
— Da ,stăpâne. O tânără stăruieşte ca s-o primiţi.
— O tânără zise zâmbind domnişoara Diana, noroc că nu sunt
geloasă.
— Cheam-o încoace, zise Tom Carter. Sunt curios să ştiu ce
vrea. Nu cunosc nicio femeie în acest ţinut.
O clipi mai târziu, intendentul se întoarse întovărăşit de
vizitatoare.
Îmbrăcată simplu cu o rochie de pânză nenălbită, cu o pălărie
de paie. Era o micuţă oacheşe, destul de drăguţă, dar cu faţa
îngrijorată şi bolnăvicioasă. Ochii ei erau înroşiţi de lacrimi
proaspete.
Ea îşi ceru iertare de îndrăzneala avută, dar era atât de
îngrijorată din cauza bărbatului ei, încât se hotărâse să vină să
ceară ajutor vestitului detectiv, de ale cărui isprăvi minunate
aflase tot ţinutul.
— Doamnă, răspunse detectivul cu cea mai desăvârşită
curtenie, o să fac tot ce-mi stă în putere ca să vă ajut. Şi de altfel
vă rog să-mi povestiţi faptele.
— Sunt soţia doctorului Finbert care s-a stabilit acum doi ani la
Clairmount. Acum trei zile a venit să-l ia la un bolnav şi de atunci
nu s-a mai întors şi nu mi-a mai dat vreo veste…
 — Spuneţi-mi, vă rog, cine era acel bolnav.
— Mi-a spus că vine de la o plantaţie la 20 de mile de
Clairmount, numită Maple Farm. L-am zărit în treacăt. Tot ce pot
să spun e că era înalt, puternic, oacheş şi îmbrăcat în cowboy cu
un pantalon mexican, cu o pălărie mare de pâslă şi cizme. Fratelui
său, spunea dansul, i se zdrobise un picior la o batoză.
— Douăzeci de mile! întrerupse domnişoara Diana, e o depărtare
destul de mare.
— Da, răspunse doamna Finbert, roşindu-se, dar soţul meu
primea întotdeauna să dea ajutor oricui. O maşină aştepta la
poarta casei noastre, bărbatul meu a pornit cu ea şi de atunci nu
l-am mai văzut.
— Doctorul poate să fi fost reţinut de o nenorocire mai puţin
serioasă.
— Nu se poate murmură tânăra, cu un gest dureros.. Mi-ar fi
telegrafiat sau dacă nenorocirea ar fi fost mai serioasă, clienţii l-ar
fi readus cu maşina.
Domnişoara Diana şi logodnicul ei schimbară o privire plină de
compătimire. Amândoi erau cu adevărat mişcaţi de mâhnirea
doamnei Finbert.
— Sunt deznădăjduită, urmă dânsa şi am auzit că Maple Farm e
o locuinţă părăsită cum sunt atât de multe în acel ţinut. Soţul meu
a fost desigur atras într-o cursă. Şi mă întreb de ce, adăugă dânsa
cu un oftat: nu suntem nici bogaţi, departe de aşa ceva; soţul meu
n-avea la el decât câţiva dolari…
— Nu plângeţi, doamnă, zise detectivul. Vă făgăduiesc că-l vom
regăsi.L-aţi văzut pe şeful poliţiei?
— Da, dar nu mi-a dat nădejde; a făgăduit să facă cercetări, dar
partea aceea a ţinutului acoperită de eleştee şi mlaştini pe
marginea Missisipiului e aproape pustie şi tâlharii sunt stăpâni
acolo. Şeful poliţiei m-a sfătuit să vin la dumneavoastră.
— Spui că doctorul Finbert a dispărut acum trei zile, întrerupse
domnişoara Diana.
— Da, domnişoară, dimineaţa.
— Deci numai câteva ceasuri după moartea lui Marc Luron şi a
salvării cameristei mele Bettina.
— Nu m-am gândit la asta, şopti detectivul, dar încă o întrebare
doamnă: n-aţi căpătat niciun semn care ne-ar putea călăuzi?
 — Nimic, numai această bucăţică de hârtie pe care am găsit-o în
camera de consultaţie a soţului meu; dar nu cred că poate folosi la
mare lucru.
Doamna Finbert scoase din săculeţul ei un bilet pătrat pe care
erau scrise nişte cuvinte cu un scris mare:
Doctor Finbert
15 str. Brownsville, Clairmount
Tom Carter cerceta adresa cu cea mai mare băgare de seamă,
când bătrânul intendent veni din nou.
— O altă doamnă vrea să vă vorbească, zise dânsul detectivului.
— Să vină numaidecât.
Şi cum doamna Finbert se pregătea să plece, îi spuse:
— Nu plecaţi atât de repede doamnă; mai am să vă întreb multe
lucruri.
Şi făcu semn tinerei să se aşeze pe banca de marmură lângă
domnişoara Diana.
A doua vizitatoare, îmbrăcată tot aşa de modest ca şi soţia
doctorului era aproape de aceeaşi vârstă ca şi aceasta, cu toate că
noua venită era blondă, era chiar între cele două femei oarecare
asemănare. Era acelaşi obraz îngrijorat şi resemnat, dar plin de
bunătate şi – detectivul fu uimit de această întâmplare –
amândouă aveau ochii înroşiţi de lacrimi
— Cu cine am cinstea să vorbesc? întrebă dânsul salutând-o
grav.
— Sunt doamna Conibear, bâlbâi dânsa, foarte tulburată. Soţul
meu care e inginer a dispărut în chip ciudat de ieri dimineaţă.
Doamna Finbert şi domnişoara Diana se priviră cu mare uimire
şi aşteptară cu curiozitate nerăbdătoare, lămuririle soţiei
inginerului.
— Bărbatul meu, urmă dânsa, are numeroase lucrări asupra
explozibilelor şi mai cu seamă asupra compuşilor nitroglicerinei şi
a picraţilor. De curând a descoperit o nouă substanţă pe care a
numit-o "fracassita" şi care depăşeşte puterea dinamitei, chedditei,
lydiltey şi a tuturor celorlalte corpuri explozibile. Afară de asta poţi
lucra fără nicio primejdie cu ea şi nu costa decât o nimica toată.
Acum câteva zile, am avut norocul să vindem brevetele pentru
50.000 dolari directorului fabricii de produse chimice Laemmle şi
Co. din Monroe care a oferit soţului meu postul de director al
fabricării cu o leafă minunată. Eram foarte fericiţi, căci vă
închipuiţi că n-am ajuns la o astfel de izbândă decât după multe
lupte şi lipsuri…
— Ştiu cât de neplăcute sunt începuturile, nu se putu opri să
spună doamna Finbert cu o privire plină de înţelegere pentru
doamna Conibear.
— Acum câteva zile, am primit de la uzină un cec de cincizeci de
mii de dolari însoţit de o scrisoare în care domnul Laemmle dădea
întâlnire soţului meu ca să semneze contractul care-l angaja ca şef
al fabricării şi în acelaşi timp să-şi încaseze şi cecul.
Şi această întâlnire era pentru astăzi, adăugă doamna Conibear,
frângându-şi mâinile. Dar noi într-adevăr n-avem noroc, reluă
dânsa, silindu-se să-şi oprească lacrimile. Alaltăieri, soţul meu
observă că pierduse sau i se furase scrisoarea care conţinea cecul.
Se pregătea, după o seară de zadarnice cercetări, să-l înştiinţeze pe
domnul Laemmle de această întâmplare, când primi această
scrisoare pe care, din fericire am păstrat-o.
Tânăra citi:

Domnule am găsit o scrisoare şi un cec care vă aparţin. Aş fi

fericit să vi le înapoiez şi vi le-am pregătit la mine, şoseaua Monroe
115. Plec mâine la şapte ca să lucrez la plantaţii Căutaţi să veniţi
înainte. Dacă nu, veniţi la mine seara, de la orele optsprezece în sus.
Salutări
Wallace Green

Soţul meu, foarte fericit, s-a sculat dis de dimineaţă şi s-a dus
pe şoseaua Monroe şi nu s-a mai întors.
— Nu v-aţi gândit să mergeţi la nr. 115? întrebă detectivul.
— Acesta e primul lucru pe care l-am făcut. Numărul există
într-adevăr, dar e aproape în câmp liber, la marginea şoselei, un
şopron umplut cu paie care este al unui antrenor din Clairmount,
şi de altfel, pustiu.
Mă înfior gândindu-mă că bietul Fred a putut să fie ucis ca să
fie încasat cecul în locul lui…
— Această scrisoare a sosit prin poştă?
— Nu, a adus-o un copil, seara destul de târziu.
— Dă mi scrisoarea.
 Detectivul o cercetă câteva clipe cu mare băgare de seamă, apoi
scoase din buzunar pătratul de hârtie pe care i-l dăduse dna
Finbert.
— Iată ceva nemaipomenit ! exclamă dânsul, după o clipă de
mare uimire, adresa şi scrisoarea au acelaşi scris!
— Atunci, zise doamna Finbert, aceiaşi tâlhari au atras în cursă
pe d-nul Conibear şi pe soţul meu?
— Fără îndoială. Nu ne mai rămâne de făcut decât un singur
lucru, să fugim, dacă mai e timp la uzina Laemmle. La ce oră era
întâlnirea?
— La ora optsprezece, răspunse doamna Conibear
— Avem două ore înaintea noastră. Poate că putem ajunge
înainte de şase la Monroe, dacă n-avem nicio pană pe drum.La
revedere, dragă Diana, adăugă dânsul, atingând cu un sărut mâna
pe care i-o întindea tânăra. Iau şi pe aceste doamne, e nevoie de
ele.
Cu o iuţeală de care se minunară cele două femei care
începuseră să recapete nădejde, maşina fu scoasă din garaj şi
pusă în mişcare; canadianul Burton se aşeză la volan în timp ce
detectivul se aşeză în faţa clientelor şi merseră cu repeziciune pe
distanţa dintre Clairmount şi oraşul Monroe.
— De ce n-aţi telegrafiat la uzina Laemmle? întrebă deodată
Tom Carter pe doamna Conibear.
— La început nu m-am gândit la asta. Când am vrut s-o fac, mi
s-a răspuns că se drege linia, fiindcă se furaseră sute de metri de
sârmă de pe fir.Mai bine priveşte.
Tânăra îi arătă la dreapta drumului stâlpii telegrafici care se
înşirau cât vedeai cu ochii, cu totul despuiaţi de fire.
— Fără îndoială, îşi zise detectivul, că e o uneltire foarte bine
pusă la cale, iar dacă Marc Luron n-ar fi murit…
— Ştii, zise deodată Burton, aplecându-se înăuntrul maşinii,
dacă n-ar fi cauciucurile noastre special căptuşite, am fi avut de
mult o pană, căci tot drumul e presărat cu bucăţi de oţel cu
vârfurile ascuţite de care plesneşte cel mai bun cauciuc. Tâlharii
n-au uitat nimic. Şi dacă Marc Luron ar mai fi pe lumea asta…
Tom Carter tresări. Burton avusese acelaşi gând ca şi el.
Automobilul merse câtva timp cu iuţeala furioasă a unui
uragan, apoi deodată încetini şi se auzi un zgomot ciudat. Burton
trebui să oprească.
— Hei am păţit-o! exclamă el furios, sărind cu uşurinţă din
maşină. Iată! de ce mă temeam, cauciucurile au plesnit!
— Am să te ajut să le schimbi.
— O să pierdem foarte mult timp. De altfel, acelea pe care le
vom pune vor avea aceeaşi soartă ca şi celelalte.
— Să le schimbam totuşi. Poate că drumul pe care-l avem de
străbătut nu-i pregătit tot aşa.
Cei doi detectivi se puseră pe lucru; dar cu toate că se sileau să-
şi păstreze liniştea ca să nu deznădăjduiască pe cele două femei,
Tom Carter era foarte supărat. Ceasul său arăta ora şaptesprezece.
Era cu neputinţa şi mai ajungă la timpul dorit la Monroe.

CAPITOLUL II

Aburii roşiatici

La ceasul electric de la uzina Laemmle (produse farmaceutice,

vopsele, explozibile ş.a.) bătu ora optsprece, când un gentleman
bine îmbrăcat în negru trecu zăbrelele impunătoare şi întrebă pe
portar dacă putea fi primit de director.
— Pe cine să anunţ? întrebă omul ridicând receptorul
telefonului particular care era în legătură cu toate clădirile enormei
uzine.
— Pa inginerul Jackie Conibear. De altfel am întâlnire cu
domnul Laemmle.
Răspunsul nu întârzie mult.
— Domnul director e în birou şi va fi foarte fericit să vă
primească. O să vă conduc.
După ce străbătu o curte unde erau înşirate sute de damigene,
sticle îmbrăcate în răchită şi bidoane pregătite ca să fie expediate,
vizitatorul pătrunse într-o odaie elegantă unde aurul era răspândit
din belşug; scaunele erau aurite, plafonul era împodobit cu
ornamente de aur şi tapetele de piele erau cu flori de aur.
Domnul Laemmle, un bătrânel cu capul cu totul chel, al cărui
obraz părea să aibă o răsfrângere a aurului dimprejur şi care purta
ochelari da aur, făcu inginerului o primire dintre cele mai
prietenoase.
 — Încântat de cunoştinţă, dragă domnule Conibear, îi zise
dânsul, silindu-l să se aşeze într-unul din jilţurile aurite Din
nenorocire nu întâlneşti adesea chimişti ca dumneata. Procedeul
dumitale e genial! Înţelegeţi, cu există alt cuvânt.
— Sunteţi prea bun, şopti inginerul care părea ciudat de
stânjenit de aceste laude.
— Haide, nu roşi, eşti prea modest. Şi desigur vii pentru cecul
dumitale? Cassa uzinei e închisă, dar cred că am eu ce-ţi trebuie,
în caseta mea personală.
— Iată scrisoarea dumneavoastră şi cecul.
— Foarte bine. Te rog să iscăleşti, în timp ce eu voi număra
banii.
Inginerul luă tocul rezervor (un toc-rezervor de aur) pe care i-l
înmânase domnul Laemmle şi semnă cu o mână tremurătoare.
— Foarte bine! zise prietenosul director, uscând cerneala cu
puţin praf de aur; acum controlează, te rog, teancul de bancnote.
Mâna care tremurase semnând, tremură luând banii şi tremura
pe când îi număra. În cele din urmă, când tot teancul fu pus în
buzunarul dinăuntru al hainei, omul scoase un oftat de uşurare.
— Ei! zise prietenosul director, îi face oricui plăcere să pipăie
aceste îndrăcite hârtii? Bine, iată o chestie aranjată. Acum să
vorbim de lucrările noastre.Nu-ţi pot ascunde că în calitate de
director tehnic o să ai mult, mult de lucru şi multă răspundere;
dar cu un om de felul dumitale, mă simt liniştit.În primul rând,
când vrei să intri în slujbă?
— Când doriţi.
— Mâine ar fi prea curând?
— Mâine, dacă doriţi.
— Bun. Râvna dumitale mă încântă. Se vede numaidecât cu
cine ai de a face.
— Numai că azi sunt grăbit, foarte grăbit, am câteva lucruri de
făcut. O să vă cer voie să plec.
Inginerul se sculă ca şi când ar fi fost atras de un magnet
nevăzut şi făcu câţiva paşi spre uşă.
— Drace! bombăni directorul, necăjit şi eu voiam să te duc să
vezi în amănunţime uzina. E păcat, mare păcat! Totuşi, cred că
poţi să stai un sfert de ceas, ţin să-ţi arăt cel puţin laboratorul cu
explozibile.
 Şi fără să dea timp vorbitorului să facă cea mai mică
împotrivire, domnul Laemmle deschise o uşă şi-l împinse într-o
galerie lungă cu geamuri.
— Dar vedeţi că nu pot sta mult, bâlbâi inginerul, cu glas
gâtuit… Mâine.
— Vreau să-ţi cer doar două trei desluşiri… O să meargă repede.
Intrară într-un coridor lung pardosit cu sticlă, cu forme în
pătrate de porţelan alb. Dulapuri înalte de sticle erau umplute cu
vase de cristal pentru distilat, tuburi, eprubete şi toată sticlăria
complicată trebuincioasă laboratoarelor moderne.
În mijloc, un balon umplut cu un lichid galben, era legat prin
formă de U cu alte sticle tubulare menite să condenseze gazul.
Inginerul aruncă o privire plină de neîncredere la tot ce-l
înconjura.
— Suntem foarte bine înzestraţi, zise directorul. Ştii că am
preparat chiar aici, în cantitate destul de mare, azotat de mercur?
Mărturisesc că era destul de nechibzuit.
— Tot ce poate fi mai nechibzuit.
— Când te gândeşti că acest compus - azotat explodează la cea
mai mică lovitură, producând o explozie extraordinara; dar n-o să
mai facem aşa ceva.
— Cred şi eu, zise domnul Conibear cu adevărată convingere.
— Văd cu plăcere că eşti băgător de seamă. Ceea ce mă
nelinişteşte sunt acei vestiţi „aburi roşiatici" – protoxid de azot,
într-un cuvânt – pentru împiedicarea producţiei căruia dumneata
ai găsit mijlocul. Au fost câteva nenorociri destul de serioase. În
fabricarea explozibilelor, când întrebuinţezi procedeul obişnuit, se
produc deseori vapori, în timp ce cu procedeul dumitale…
— Al meu e minunat.
— Aş putea spune chiar grozav! Dar trebuie să-ţi arăt ceva.
Domnul Laemmle aprinsese cuptorul cu gaz de sub balonul
mare de sticlă.
— Veţi putea vedea şi dumneavoastră, zise dânsul
interlocutorului său care părea din ce în ce mai nemulţumit, că
înainte de zece minute se vor produce aburi. E o greşeală în
preparaţie care-mi scapă. Dumneata îmi vei da desluşiri.
Inginerul îşi scosese ceasul.
— Poate am putea amâna această experienţă pentru mâine
spuse dânsul şovăind.
— Nu se poate. Ţine o clipă. Trebuie să batem fierul cât e cald.
O sonerie de telefon întrerupse această convorbire. Domnul
Laemmle ieşi din laborator strigând că se întoarce.
Rămas singur, inginerul se uită cu teamă în jurul 1ui. Se
apropie de ferestre, dar observă că aveau gratii puternice.
Întorcându-se, privirile sale căzură pe un carton pus la vedere şi
pe care scria:Feriţi-vă de aburii roşiatici"
— Să-i ia dracul cu aburii lor cu tot, bombăni dânsul.Mi se pare
că am mai văzut asta în hârtii.Îşi luă portmoneul şi scoase un
carton acoperit cu un scris fin, pe care erau următoarele cuvinte:
„Prepararea fracassei.”O reciti, fără să piardă din ochi balonul în
care lichidul începea să fiarbă.
Această parte îi atrase cu deosebire atenţia:„Producerea aburilor
roşiatici e semnul doveditor al unei apropiate explozii; iată de altfel
mijlocul de a te feri de ea…"
Nu sfârşi cu cititul; interiorul balonului se colora puţin în roşu.
— Atâta pagubă! exclamă dânsul: eu nu rămân aici. Şi-şi luă
avântul în direcţia uşii, hotărât să fugă, cu orice preţ. Nenorocul
lui făcu ca să cadă aproape în braţele domnului Laemmle care se
întorcea.
— Ei, unde fugi aşa? întrebă directorul uimit.
— Aburii roşii!.. Totul o să sară în aer, o şterg..
Domnul Laemmle n-avu nevoie să arunce decât o privire ca să-şi
dea seama de primejdie.
— Drace exclamă el şi fugi la cuptorul de gaz închizându-i
robinetul.
— Uf! zise dânsul! ştergându-şi fruntea. M-au trecut căldurile.
Şi adăugă întorcându-se spre inginer:
— Vasăzică aşa bagi dumneata de seamă? Într-adevăr,nu
înţeleg…
Se opri. Deodată observă cât de voinic e aşa zisul inginer,
obrazul său pârlit de soare şi mâinile sale mari roşii.
— Ah, băiete, zise dânsul pe neaşteptate, dumneata eşti inginer
cum sunt eu preşedinte al republicii. Pari mai curând un cowboy
decât un chimist.
Galben şi zăpăcit, omul nu răspunse niciun cuvânt şi încercă să
se apropie pe ascuns de uşă pe când d-nul Laemmle umbla de colo
până colo în laborator ca un leu în cuşcă, dând frâu liber furiei
sale.
Un practicant care aduse o telegramă, puse capăt acestei scene.
— O radiotelegramă, bombăni directorul.De unde vine? Tom,
aşteaptă o clipă.
Se cufundă câteva clipe în citirea depeşei. Falsul Conibear era la
câţiva paşi de uşa, când domnul Laemmle observă manevra sa.
Această constatare îi spori furia.
— Şi-ţi închipui, exclamă dânsul, că o s-o ştergi liniştit luându-
mi cincizeci de mii de dolari? Nu mă cunoşti, băiete!
În timp ce directorul era stăpânit de o enervare de neînţeles,
falsul inginer socotea cu răceală şansele pe care le avea ca să
scape din acest impas.În cele din urmă se hotărî că cel mai bun
mijloc era a ameţi cu o lovitură bună de pumn întâi pe domnul
Laemmie apoi pe Tom, practicantul din birou, şi să fugă
închizându-i pe amândoi în laborator.
În clipa când se aştepta mai puţin, d-nul Laemmle pe jumătate
buimăcit de lovituri se rostogoli la zece paşi de uşă; Tom, care
căpătase în acelaşi timp cu directorul o lovitură grozavă în golul
stomacului, îndură mai uşor lovitura şi aproape numaidecât îi
dădu şi el o lovitură care atinse tâmpla adversarului şi-l făcu să se
clatine.
Lupta urmă câteva clipe cu şanse deosebite şi fără ca falsul
inginer să poată deschide uşa pe care Tom i-o astupa cu
încăpăţânare.
În timpul acesta, domnul Laemmle, rău lovit şi cu falca serios
atinsă, se ridică cu greutate şi se sprijini de una din mesele de
porţelan. Când îşi mai veni în fire, prima lui grijă fu să apese pe
butonul electric care se găsea la îndemână şi numaidecât veni un
al doilea practicant tot atât de puternic ca şi Tom.
De data aceasta pretinsul Conibear nu mai putea duce lupta
mai departe. Într-o clipă fu trântit şi legat fedeleş. Primul lucru pe
care-i făcu domnul Laemmle când văzu că tâlharul nu mai poate
să facă nimic, fu să-i ia teancul cu cei cincizeci de mii de dolari pe
care-i puse liniştit în cassă.
— Să chem un poliţist? întrebă Tom.
— Nau! Lasă-l acolo. Aştept pe cineva căruia tâlharul trebuie să-
i dea socoteală. Dar unul din voi să rămână aici.Acest tâlhar
trebuie să fie păzit.
Şi cinstitul domn Laemmle plecă să-şi pună comprese pe falca
învineţită, felicitându-se de norocul pe care-l avusese ca să-şi
păstreze banii şi să nu fie ucis.
Intră în birou când i se spuse că doi domni şi două doamne vor
să-i vorbească.
— Să intre, zise dânsul, sunt încunoştinţat de aceasta vizită.
Şi se ridică să întâmpine pe Tom Carter care era însoţit de
doamna Finbert şi Conibear şi de Burton.
— Sunt fericit că am sosit la timp, zise detectivul.Avem de a face
cu o şleahtă bine organizată, fără îndoială aceea a răposatului
doctor Marc Luron. Au fost luate toate măsurile trebuincioase ca
să plăteşti cecul furat. Firul telegrafic a fost tăiat şi drumul a fost
presărat cu bucăţi de sârmă care mi-au spart cauciucurile.
— Cum ai putut să mă înştiinţezi?
— Automobilul meu e prevăzut cu un aparat de telegrafie fără
fir. Din fericire mi-am adus aminte la timp.
— Aceasta nu mă lămureşte cum ai ajuns aşa repede.
— Pana s-a întâmplat când am străbătut două treimi din drum.
Burton şi-a reamintit că era o staţie de cale ferată la vreo jumătate
de ceas. Am lăsat automobilul şi ne-am dus la gara pe jos.
— Vă admir! exclamă domnul Laemmle cu adevărat încântat. Să
mergem să vedem pe omul nostru.E în odaia alăturată, bine legat.
Trecură toţi în laborator.
Falsul inginer, întins într-un jilţ, sub paza lui Tom, aruncă
noilor veniţi o sălbatică, privire ca a unei fiare prinse în cursă.
E cowboyul care a venit la noi I! exclamă doamna Finbert adânc
tulburată.Îl recunosc foarte bine. O să trebuie să arate unde e
soţul meu!
— Şi al meu, adăugă doamna Conibear.
— Vă făgăduiesc că o să spună! zise Tom Carter.
— N-am nimic de spus, şopti omul cu dinţii strânşi. Du-te şi
caută-l pe poliţist, am dreptul să mă înfăţişez înaintea unui
judecător.
— Poliţiştii sunt fără folos în această chestiune, zise detectivul
cu răceală. Am un mijloc mai bun să-l fac să vorbească. Desigur,
domnule Laemmle, că ai la îndemână un puternic curent electric.
— Mai mult de o mie de volţi.
 — Foarte bine. Nimic n-o să fie mai uşor decât să-l facem pe
acest tâlhar să guste înainte plăcerile electrocutării.Vă asigur că la
a treia zdruncinătură o să vorbească.
— Minunat gând, zise domnul Laemmle, mergând să ia dintr-un
colţ un scaun izolator cu picioarele de sticlă şi unul de fier de
aramă…
Văzând aceste pregătiri, prinsul învineţi. Domnul Laemmle puse
să i se aducă o cască de telefonist a unuia din funcţionarii uzinei,
îi adaptă unul din capetele firului de aramă şi legând pe celălalt de
o priză electrică.
— E gata într-o clipă, zise dânsul.
Prizonierul nu se mai putu stăpâni.
— O să vorbesc, bâlbâi dânsul cu glas stins.
Tot atât de galbene ca şi omul întins în jilţ, cele două tinere
stăteau alături cu inima strânsă de nelinişte.
— Ştiu că doctorul şi inginerul sunt în viaţă, reluă tâlharul mai
liniştit; nu li s-a întâmplat nimic!..
— D-zeule nici nu mai îndrăzneam să nădejduiesc!. şopti
doamna Finbert şi leşină.
Doamna Conibear, aproape tot atât de emoţionată ca şi tovarăşa
ei de nenorocire, o primi în braţe. În timp ce domnul Laemmle
dădea bolnavei să miroase săruri şi-i freca tâmplele cu apă rece,
detectivul urma cu anchetarea prizonierului.
— Cum te cheamă? îl întrebă dânsul.
— Jonathan
— Faci parte din şleahta lui Marc Luron?
— Da, zise tâlharul şovăind, dar el a murit şi toţi oamenii săi au
fugit.
— Asta o să vedem. Îţi poruncesc să-mi dai numaidecât
lămuririle amănunţite asupra dispariţiei domnilor Finbert şi
Conibear, Dacă dai dovadă de sinceritate şi – bineînţeles – dacă
cele două victime sunt în viaţă şi sănătoase, poate că n-o să te dau
în judecată.
— Cele două dispariţii, răspunse Jonathan care-şi recăpătase
siguranţa, se lămuresc foarte uşor. L-am chemat pe domnul
Finbert, apoi l-am sechestrat ca măsură de prevedere până la
vindecarea bolnavului, ceea ce, de altfel, nu-i o crimă.
— Bine, dar inginerul?
 — Eu nu sunt gentleman, zise aspru tâlharul, eu sunt un
vântură ţară, un aventurier.
— Sau, mai bine zis un hoţ şi un ucigaş.
— Cum socotiţi. Găsind un portmoneu, aş fi fost prea prost să
nu încerc să încasez cecul care se găsea în el, dar ca să izbutesc,
trebuia să fac nevăzut pentru câtva timp pe adevăratul proprietar
al cecului.
Ceea ce am şi făcut. Nici asta nu mi se pare că e o crimă prea
mare. Cine ar fi fost furat? Laemmle e arhimilionar.
— Ai o morală ciudat de mlădioasă.
— Ai morala pe care poţi s-o ai. Spun lucrurile aşa cum sunt.
Jonathan vorbise cu o exagerare de sinceritate grosolană, de
care detectivul nu se lăsa păcălit; totuşi socoti că aşa cum te
înfăţişau faptele păreau să fie aproape adevărate.
— Acum o să mă duci în locul unde l-ai sechestrat pe inginer şi
doctor şi asta numaidecât.
— Vă stau la dispoziţie. Nu-i departe de aici, la ferma Maple.
După ce se sfătui cu domnul Laemmle şi cele două femei,
detectivul ieşi în tovărăşia lui Burton ca să caute o maşină. Rămas
singur într-un colţ, Jonathan avu un rânjet tăcut şi doamna
Conibear care-l privea pe furiş fu uimită de expresia de viclenie şi
prefăcătorie care se vedea pe obrazul lui şi împărtăşi impresiile ei
doamnei Finbert.
— Mi-e teamă, îi zise dânsa ca acest tâlhar să nu ne tragă într-o
cursă! i-ai observat acum o clipă obrazul? Soţia doctorului nu
împărtăşi această teamă.
— Acest om pare un ticălos îndrăzneţ, dar cu domnul Tom
Carter nu trebuie să ne temem. Acum nădăjduiesc mult.

CAPITOLUL III

Clientul doctorului Finbert

Era noapte de-a binelea când automobilul de închiriat în care

luaseră loc Tom Carter, doamna Finbert şi Combear, ieşi din vila
Monroe, condus de Burton, lângă care stătea legat Jonathan. La
distanţă era altă maşină în care se găseau vreo 6 lucrători aleşi
dintre cei mai voinici din uzina Laemmle. Din cauza stăruinţelor
celor două femei care ţinuseră să nu-l părăsească, detectivul
socotise bine să fie astfel însoţit spre nemulţumirea mare a
tâlharului.
Avusese îndrăzneala să se plângă că n-au încredere în el, dar
Tom Carter nu ţinuse socoteală de spusele lui. Ursuz, el arătă lui
Burton calea de străbătut printr-o reţea de drumuri desfundate,
mărginite de câmpuri de orez, porumb şi bumbac.
Când văzură că au dispărut cele din urmă lumini ale oraşului
Monroe şi că se găseau în câmpul tăcut, la beznă, cele două femei
simţiră că le renasc neliniştile. Ele tăceau. Chiar Tom Carter –
îngrijorat abia scotea din când în când câteva cuvinte de
îmbărbătare.
Înaintau încet, într-o beznă mai adâncă din cauza ceţii care se
ridica din Mississipi şi mlaştinile vecine.În cele din urmă răsări
luna, învăluind cu lumina ei minunată priveliştea adormită şi
tăind pe nori cenuşii silueta înaltă a plopilor şi stafia albă a
mestecenilor.
Cele două femei îşi strânseră în tăcere mâinile, aveau impresia
că pătrund într-un ţinut extraordinar, plin de primejdii ciudate şi
fiecare se temea să împărtăşească celeilalte temerile nedesluşite
care o cuprinseseră.
— Aici e ferma Maple, exclamă deodată Jonathan.
El arătă în depărtare pe un deal o clădire pătrată cu înfăţişarea
îngrozitoare construită din trunchiuri de copaci netăiaţi şi pământ
bătătorit şi acoperită cu trestii. Casa părea părăsită, de jur-
împrejur locul era acoperit cu buruieni şi ferestrele înguste erau
aproape fără geamuri.
Cele două maşini opriră; toată lumea coborî.
Tom Carter care se temea de o cursă, aşeză astfel pe oamenii
uzinei ca să înconjoare ferma şi-i sfătui să se ascundă în spatele
copacilor, dacă tâlharii care ar fi ascunşi înăuntru ar avea de gând
să tragă în ei.
Cele două femei fură rugate să stea la adăpostul maşinii care le
vor sluji ca zid de apărare pentru gloanţele rătăcite. Fiecare om era
înarmat cu un revolver bun şi mai multe încărcătoare.
Luate aceste măsuri pentru orice întâmplare, Tom Carter se
hotărî să pătrundă el însuşi împreună cu Burton în fermă, având
însă grijă ca întâi să intre Jonathan.
 Aceasta nu fu deloc pe placul cowboyului.Lucrurile nu mergeau
aşa cum nădăjduise el. Fusese întâi dezamăgit că veniseră oameni
de la uzină şi acum îl puneau ca scut. El se împotrivise cu
înverşunare acestei cereri.
— De ce vrei să intru cu dumneata? bombăni dânsul;mi-am
ţinut cinstit cuvântul, ducându-vă la locul unde se găsesc
prizonierii. Nu-i nevoie să vă mai întovărăşesc ca să fiu împuşcat şi
mustrat de domnii Finbert şi Conibear, care desigur au toate
motivele să fie supăraţi pe mine!
Detectivul nu se lăsă dus. Întărâtat de această împotrivire
neînţeleasa – sau mai bine zis pe care o pricepea foarte bine – îşi
încărcă revolverul şi apasă ţeava pe tâmpla lui Jonathan.
— Haide, îi porunci dânsul sau îţi zbor creierii Mai întâi
deschide uşa.
Cowboyul făcu câţiva paşi, arătând o spaimă grozavă, apoi se
opri.
— Nu, hotărât, bâlbâi dânsul, nu pot şi deschid această uşă.
— De ce?
— Nu pot..
Detectivul îşi reluă revolverul.
— Îţi dau o clipă ca să te hotărăşti, zise dânsul; trebuie să
deschizi această uşă sau să lămureşti de ce nu poţi.
Tom Carter îşi scoase ceasul din buzunar.
— Au şi trecut douăzeci de secunde, îi zise dânsul cu răceală.
Jonathan tremura din tot trupul şi fruntea i se acoperi cu
picături de sudoare.
— Nu mai ai decât douăzeci şi unu de clipe ca să te hotărăşti,
reluă detectivul.
— Mărturisesc totul… bâlbâi nenorocitul, abia scoţând
cuvintele; uşa pune în mişcare un detonator (explodant) care
pricinuieşte explozia unei mine încărcată cu dinamită… Acela care
o să deschidă uşa, aruncă toată casa în aer.
— Ne-ai atras într-o cursă! Desigur că voiai să fugi când se va
produce explozia. Acum pricep de ce ai uitat – cu bună ştiinţă –
adresa fermei Maple la doctor.
— Ce să facem? întrebă Burton. Acest groaznic ticălos ne-a
minţit în totul; nici prizonierii nu sunt desigur aici.Tremur să nu fi
fost ucişi.
 — Vă jur că sunt în fermă, amândoi în viaţă,îi încredinţă cu
tărie Jonathan.
— O să vedem, zise Tom Carter. Cred că am găsit calea de
urmat. Jonathan va pătrunde în fermă printr-una din ferestre,
apoi o să scoată fitilul explozibilului şi ne va deschide larg uşa.
Dacă încearcă să fugă sau să ne întindă o cursă, ştie ce-l aşteaptă.
Jonathan, cu toate că nu era încântat de rolul pe care trebuia
să-l joace, fu silit s-o facă.I se legară mâinile şi sub ameninţarea
revolverelor, sări pe fereastră în fermă.
— Să ne depărtăm puţin, zise prevăzătorul canadian, eu nu mă
simt liniştit. Am făcut o greşeală lăsându-l pe acest ticălos să intre
singur. Să nu fugă printr-o subterană, după ce va fi dat foc
minei…
Tom Carter îi dădu dreptate şi se îndepărtări vreo douăzeci de
paşi.
Timpul trecea şi Jonathan nu dădea niciun semn de viaţă.
— Mă duc să văd… zise detectivul.
N-avu timp să sfârşească. O limbă de flăcări galbene ţâşni din
pragul casei; pământul se cutremură, iar Tom Carter şi Burton
fură azvârliţi la pământ în timp ce explozia puternică împrăştia în
toate părţile pietre, bucăţi de lemn, rămăşiţe omeneşti în mijlocul
unei ploi sângerânde.
Un cap îngrozitor de ciuntit se rostogolise lângă Burton. Era
acel al lui Jonathan.
— Ticălosul a fost pedepsit îngrozitor, şopti detectivul.A fost
oare jertfa neîndemânării lui? S-a sinucis, încercând să ne omoare
şi pe noi? N-o să ştim niciodată…
Puţin mai departe, doamna Finbert scotea strigăte sfâşietoare.
Credea că recunoaşte într-o mână căzută lângă ea pe aceea a
soţului ei. Doamna Conibear leşinase
— O să vedem mai târziu de ele, zise detectivul. Trebuie să
vedem cât mai repede dacă nu putem scăpa pe nimeni din aceste
dărâmături.
Se puseră numaidecât pe lucru. Reveniţi din zguduitura grozavă
şi spaima pe care o simţiseră, lucrătorii uzinei ajutară celor doi
detectivi să cureţe îngrămădirea de dărâmături şi bârne, de unde
se auzeau gemete slabe.
— Nu m-aş mira ca pivniţa să fie neatinsă, zise Tom Carter. Acei
care au pus mina nu cunosc efectele dinamitei. Acest explozibil
lucrează totdeauna în sens vertical, de jos în sus, niciodată lateral.
Uitaţi-vă la faţada fermei - e distrusă cu totul, n-a rămas nimic,
pe când zidul din fund aşa crăpat cum e, nu-i dărâmat.
— Se aud foarte desluşit plângeri şi gemete, zise un lucrător.
Lucrul fu o clipă întrerupt, toţi aţintind urechea în tăcerea ce se
făcuse, un glas înăbuşit se ridica din adâncul pământului
— Ajutor, ajutor!
— Sunt desigur aici, exclamă detectivul şi măcar unul din ei e în
viaţă! Curaj, prietenilor. Vă făgăduiesc că veţi fi bine răsplătiţi
pentru truda voastră.
Astfel îmbărbătaţi, muncitorii reîncepură lucrul cu nouă râvnă,
cu toate că nu aveau scule.Unii săpau pământul cu tăişul
cuţitului, alţii se foloseau de scânduri ca lopeţi, iar cei mai
puternici scoteau bârnele şi bolovanii mai mari. După trei sferturi
de ceas de lucru încordat, intrarea la scara pivniţei fu în cele din
urmă destupată.
Strigătele deznădăjduite ale nenorocitului îngropat de viu se
auzea desluşit şi Tom Carter îi răspunse de câteva ori prin cuvinte
de îmbărbătare.
Fu adus unul din farurile maşinii.
Burton îl luă şi coborî primele trepte de lemn viermănos. Tom
Carter îl urmă.
Ajunseră într-o odaie al cărei tavan rupt de explozie se apleca
îngrijorător. Pe un maldăr de paie putrezite zăcea un om legat, care
avea încă în jurul gâtului frânghia pe care izbutise s-o scoată. El
strigase ajutor, dar părea atât de sleit că n-avu puterea să spună
un cuvânt la sosirea acelora care veniseră să-l scape din ghearele
morţii.
— Desigur, inginerul Conibear? întrebă Burton.
Omul făcu un semn de aprobare din cap şi în acelaşi timp arătă
tavanul, al cărui mijloc se umfla în mod îngrijorător.
— A trebuit să treacă prin clipe îngrozitoare cu spaima
necontenită că dintr-o clipă într-alta va fi zdrobit de căderea
tavanului şi îngropat sub dărâmături, zise Tom Carter. Trebuie să-
l scoatem de aici.
Burton tăie sforile care legau pe nenorocitul inginer dar
terminând aceasta, văzu că mâinile şi picioarele îi erau înţepenite,
încât canadianul îl luă în braţe şi-l duse ca pe un copil la catul
întâi.
În timpul acesta, Tom Carter împinse o uşa şi intră în a doua
încăpere a pivniţei.
Acolo era de asemenea un om legat şi cu căluş; desigur doctorul
Finbert, dar nu mai dădea niciun semn de viaţă şi ochii lui erau
închişi.
Tom Carter se grăbi mai întâi să-i taie sforile şi să-i scoată
căluşul, apoi observă că doctorul abia mai respira. Detectivul
apropie de buzele lui o oglindă pe care acesta abia o aburi. În acea
clipă se întoarse canadianul.
— Doctorul n-a murit, zise Tom Carter, dar nici prea bine nu e.
Ajută-mă să-i frec mâinile şi picioarele ca să-i restabilesc
circulaţia. O să-i descleştesc dinţii şi să încerc să-i dau să înghită
câteva picături de whisky.
După un sfert, de ceas de străduinţi mari, doctorul Finbert
deschise ochii, dar îi închise aproape numaidecât.
Canadianul îl luă în spate şi-l duse la aer curat după cum
făcuse şi cu inginerul Conibear.
Acesta din urmă, reînsufleţit prin câteva înghiţituri de băutura
întăritoare, începuse să vorbească. După ce-şi exprimă călduros
recunoştinţă, lămuri păţania sa în câteva cuvinte.
— Când m-am dus la locul unde trebuia să mi se înapoieze
portmoneul, am fost foarte uimit negăsind decât un şopron pe
drumul pustiu. Înainte de a-mi reveni din uimire, s-au ivit patru
oameni care au stat ascunşi în lanul de porumb şi s-au repezit la
mine, punându-mi un căluş şi legându-mă, înainte ca să pot face
vreo mişcare de apărare. Apoi am fost adus aici şi azvârlit în
pivniţă, fără să mi se dea cea mai mică desluşire.
— Dar numai, adaugă dânsul, ca tâlharii să nu fi încasat cecul.
— N-a lipsit mult; răspunse Tom Carter, povestind pe scurt
inginerului toate faptele ce se petrecuseră în timpul zilei.
Când dl Conibear află că soţia lui era acolo, voi să se ducă la
dânsa, dar îl făcură să înţeleagă că vederea lui neaşteptată putea
pricinui o emoţie prea puternică doamnei Conibear. Burton fu
însărcinat cu delicata misiune să înştiinţeze pe cele două soţii
mâhnite că bărbaţii lor erau dacă nu cu totul sănătoşi, cel puţin în
viaţă şi că explozia nu omorâse decât pe Jonathan.
 Îţi timpul acesta, doctorul Finbert îşi revenise în simţiri şi cu
toată grozava sa slăbiciune stărui să povestească lui Tom Carter
pe care-l cunoştea din faima pe care o avea, cum fusese răpit de
tâlhari. Doctorul era foarte nervos şi tot atât de repede entuziast ca
şi abătut. Începu să povestească cu multă vioiciune:
— Eu sunt adeseori chemat la cultivatorii din plantaţii. De aceea
n-aveam nici o teamă când m-am urcat în maşină cu unul care
venise să mă cheme. Am străbătut 20 mile înspre Nord. Începu să
mi se pară că era cam departe de centrul clientelei mele obişnuite,
când maşina se opri la marginea unui lac care comunică cu
Missisipi sau cu unul din afluenţii lui.În curând ajungem, mă
lămuri conducătorul meu, dar de aici nu se poate merge cu
maşina; ne aşteaptă o barcă. El fluieră de două ori.O luntre cu
pânze condusă de doi barcagii, ieşi dintr-un masiv de trestii şi apoi
la ţărm. Luai loc în spate, barcagii se aplecaseră pe vâsle şi
alunecarăm repede pe apele liniştite ale lacului, apoi barca apucă
pe un râu repede care ne duse la alt lac.
Cu cât înaintam, navigaţia ajungea mai grea. Pluteam de-a
lungul şuvoaielor de apă îngustă, mărginite de papură şi bambuşi,
treceam deasupra băltoacelor pline de bălării mari şi cu tot
curentul slab de apă, barca era să se răstoarne de zece ori pe
grămezile de nămol. Începui să fiu îngrijorat. Înţelesesem că mă
găseam într-un ţinut de bălţi, aproape nelocuit şi unde, după câte
ştiam eu, nu erau ferme. Din nenorocire, era prea târziu ca să mi
mai dau îndărăt.
În cele din urmă coborârăm pe un fel de ostrov acoperit de
trestii uriaşe şi copaci de apă şi mă duseră la o baracă de pământ
bătătorit, atât de bine ascunsă sub frunziş că ai fi putut înconjura
de zece ori ostrovul fără să bănuieşti că se află acolo.Intrai. Un om
zăcea pe un maldăr de pături, cu pieptul găurit de o rană
îngrozitoare…
— Asta a fost acum trei zile? întrerupse nerăbdător Tom Carter.
— Da.
— Uită-te la această fotografie.
— Ei bine, zise liniştit doctorul, aceasta e fotografia omului pe
care l-am îngrijit.
— Îngrijit? exclamă detectivul uimit, aşadar nu murise?
— Nu-i vorba de aşa ceva.
 — Urmează, reluă Tom Carter, încercând să-şi ascundă
tulburarea care-l cuprinsese. Te ascult cu cea mai mare băgare de
seamă…
— Omul părea într-adevăr mort, dar observai mai întâi că rana
de la piept era uşoară, şi nu atingea niciun organ principal. S-ar fi
spus că ar fi fost făcută dinadins ca să dea impresia unei lovituri de
pumnal în inimă; dar picioarele erau reci şi omul nu respira. Eram
gata să plec şi să spun că ştiinţa mea nu merge atât de departe
încât să înviez morţii şi să cer să părăsesc acel loc ciudat, când
omul care mă adusese mă luă la o parte: Omul ăsta nu-i mort, poţi
să mă crezi, zise dânsul; rana de la inimă e neînsemnată, dar a
înghiţit o puternică otravă care înţepeneşte câtva timp bătăile
inimii; acum trebuie să-l readuci la viaţă.
— Nu mă simt în stare s-o fac răspunsei eu şi de altfel n-am nici
medicamente, nici instrumente.
— O să-ţi dau eu de toate, răspunse dânsul şi chiar lămuriri
scrise asupra felului cum trebuie să lucrezi; dar trebuie să
izbuteşti. Trebuie să înţelegi că răspunzi cu viaţa dumitale de acela
a bolnavului. Trebuie să-l vindeci sau să mori.
Mă pusei îndată pe lucru. Lămuririle scrise erau limpezi şi
veneau desigur de la un mare învăţat.
Mi se dăduseră două sticle, una avea un revulsiv (leac care
scoate pete pe piele), alta un puternic întăritor pentru inimă…
— Ai izbutit? întrebă nerăbdător Tom Carter.
— Da, dar după mai multe ore de trudă:i-am făcut respiraţie
artificială, trageri ritmate de limbă, unele injecţii.. În cele din urmă
începu să-i bată inima..
— Acum vrei să ştii numele bolnavului dumitale, al omului a
cărui fotografie mi-ai arătat-o.
— Cine e?
— Nu-i decât faimosul tâlhar, doctorul Marc Luron.
— Se poate?
— E aşa cum îţi spun. A izbutit să ni se strecoare printre degete
făcând pe mortul. Am fost păcăliţi.Mărturisesc că nu m-aş fi gândit
la acest îndrăzneţ şiretlic.
— Trebuia să se bizuie mult pe cei din preajma lui şi de
asemenea să cunoască foarte bine fiziologia inimii ca să încerce o
experienţă atât de îndrăzneaţă.
 — Ai putut să observi că doctorul Marc Luron e un învăţat
genial. Descoperirile pe care a vrut şi le publice sunt de cea mai
mare însemnătate ştiinţifica. Din nenorocire, de obicei îşi
păstrează pentru el descoperirile şi nu-şi întrebuinţează puterea sa
grozavă decât ca să facă rău.
— Convorbirea lui e atrăgătoare. Eu am făcut studii foarte bune
de medicină. Am lucrat mult în anumite chestiuni, am publicat
multe articole în reviste de specialitate. Ei bine în câteva cuvinte –
o spun pentru că acesta e adevărul – Marc Luron mi-a arătat
neştiinţa mea grozavă.
— Nu exagera; aminteşte-ţi că doctorul Marc Luron cu toată
ştiinţa lui e cel mai viclean dintre şarlatani şi cel mai îndemânatic
regizor. Are un talent special ca să facă impresie puternică asupra
ascultătorilor.
— Cât despre mine, e sigur că n-am să-l uit toată viaţa.
Doctorul Finbert rămase câteva clipe tăcut ca cineva care s-ar
trezi şi şi-ar aminti cu groază de un vis urât care i-a tulburat
somnul.
— O să am totdeauna înaintea ochilor, reluă dânsul acea faţă
pătrată cu fălci puternice, înconjurată de o claie de păr roşu, cu
ochi mici verzi-gelbeni, de o ascuţită pătrundere, sub sprâncenele
blonde decolorate şi cu pumnii mari, cu degetele de ucigaş din
naştere, cu mâinile lungi şi cu muşchii grozav de puternici.
Doctorul Finbert îşi duse mâne la fruntea udă de năduşeală.
— Doresc din toată inima, zise dânsul să nu mai revăd niciodată
de acest om şi nici să n-am de-a face cu el niciodată.
— Mulţi oameni şi eu cel dintâi, au aceleaşi dorinţi ca asta
răspunse detectivul, gândindu-se la miss Diana. E prost că în
timpul vizitei dumitale, n-ai putut să surprinzi ceva din planurile
primejdiosului dumitale client.
— Sunt sigur că tâlharii au plecat de pe acest ostrov care le
slujea de adăpost. Marc Luron a dat în faţa mea porunci oamenilor
săi.
— Şi unde se duc?
— Din convorbirea lor, am înţeles că era vorba de efectele apei
de Venezuela.
— De ce nu nu mi-ai spus asta mai curând exclamă detectivul,
al cărui obraz îngrijorat se destinse numaidecât. Aş fi uşurat de o
mare grijă dacă la-ş şti pe Marc Luron în Mexic sau în America
centrală. Cât timp o să fie în Statele Unite, sunt silit ca să mă apăr
pe mine şi să-l urmăresc fără încetare.
Şi Tom Carter povesti doctorului Finbert în care avea încredere,
peripeţiile luptei pe care o dusese în ultimele luni contra lui Marc
Luron. Doctorul Finbert care cunoştea faptele din ziare şi încă în
chip destul de nelămurit, fu uimit şi în acelaşi timp înfricoşat.
— D-zeu să mă ferească de un astfel de client, exclamă dânsul.
Cu dumneata şi-a găsit naşul.
— Fac ce pot, răspunse modest faimosul detectiv, dar vezi că
sarcina mea e grea.
Reluă după o tăcere.
— Nu mi-ai spus ce a zis doctorul Marc Luron când şi-a revenit
în simţiri şi cum s-a purtat cu dumneata.
— Deschizând ochii, a privit întâi cu uimire în jurul lui, apoi cu
teamă; era privirea tigrului hărţuit de vânători. Mă cutremur
numai când îmi aduc aminte. După aceea, când îşi dădu seama de
locul unde se afla, schiţă un fel de zâmbet şi închise pleoapele.
Rămase astfel câteva clipe care mi se părură nesfârşite.
— Desigur că se gândea, întrerupse Burton, care asculta cu
nesaţ povestirea.
— În cele din urmă deschise din nou ochii şi mă cercetă
îndelung cu o mişcare pătrunzătoare ca şi când aş fi fost un
microb necunoscut, pus pe lamă la microscop.
Avea privirea de o stăruinţă stânjenitoare, era însoţită de un
zâmbet batjocoritor, de o expresie rea şi în acelaşi timp zeflemistă.
Privirea şi zâmbetul lui mă chinuiau.
— Scumpul meu coleg zise el în cele din urmă el, că presupun
că eşti coleg, m-ai vindecat minunat.Felicitările mele sincere.
Şi acum îl întrebai cu nevinovăţie cine e?
— Să nu-ţi pese de mine, rânji dânsul, o s-o ştii destul de
curând.
Şi fără să-mi dea mai multă stimă ca unuia din tâlhării la
cheremul lui, îmi puse diferite întrebări asupra mijlocului
întrebuinţat ca să-l reînsufleţesc. Ba îmi da dreptate, ba mă
dezaproba. După aceea începu o lungă conferinţă asupra rolului
otrăvii asupra inimii şi atunci rămăsei uimit de cunoştinţele sale şi
felul limpede în care le expunea.
 Niciodată un decan al facultăţii n-a ţinut o prelegere mai
strălucită.
Deodată încetă să se mai sinchisească de mine şi începu să
vorbească pe şoptite cu cei doi tâlhari.
Rămăsei într-un colţ al barăcii, tot atât de neliniştit pe cât eram
de umilit de felul cum se purtase cu mine.
În cele din urmă, fără ca doctorul Marc Luron să-mi fi spus
vreun cuvânt de politeţe, fusei introdus într-altă baracă unde mi
se dădu peşte fiert şi porumb prăjit. Nu primii, căci aveam inima
prea grea, ca să am poftă de mâncare, ci băui doar un pahar de
apă.
— Rău faci, îmi zise un tâlhar bătrân cu un gest care mă
cutremură, nu trebuie să pierzi niciodată prilejul să te
înzdrăveneşti. Poate că nu vei avea atât de curând o mâncare
bună.
De atunci, în hruba umedă unde eram lăsat să mor de foame,
înţelesei însemnătatea grozavă a acestor cuvinte.
Ce să-ţi mai apun, fusei urcat în barcă şi dus la această fermă
unde, dacă nu veneai dumneata, aş fi fost fără îndoială mort.
— În toată această povestire sunt lucruri nelămurite, zise
Burton. De ce, de pildă, mina care a făcut explozie?
— A fost pusă în cinstea noastră, reluă Tom Carter. Tâlharii au
ghicit că doamna Finbert o să vină la mine şi desigur că dinadins a
fost uitată la dânsa adresa fermei de la Mable. Iar Jonathan
primise poruncă să ne atragă în cursă, dacă din întâmplare ar fi
fost prins. E uşor de recunoscut în această chestiune intervenţia
îndrăcită a ticălosului Marc Luron Şi de data aceasta ne-a scăpat
ca prin urechile acului.
Era după miezul nopţii când Tom Carter şi Burton după ce
conduseră pe doctorul Conibear şi Finbert cu soţiile, veniră la
Daffiodil Lodge unde prietenii îi aşteptau îngrijoraţi. Diana nu voia
să se culce înainte de venirea logodnicului ei şi vru să audă
povestirea întâmplărilor zilei, pe când cei doi detectivi mâncau cu
mare poftă.
Tom Carter povestind întocmai faptele găsi nimerit să nu spună
că doctorul Marc Luron trăia. Ştia cât de impresionabilă era Diana
şi nu se îndoia că asemenea veste ar avea o înrâurire din cele mai
proaste asupra sănătăţii ei.
 ===================================================
Vineri 29 Decembrie apare fascicola Nr. 7
SUS MÂINILE!

================================================

O crimă înfiorătoare
CAPITOLUL II

Unde Sinclair şi Parker caută să dezlege taina cadavrului

(urmare)

— Asta nu, nu merge! Ai să admiţi atunci că victima nu era

îmbrăcată decât cu o vestă de flanelă şi o pereche de ochelari fără
sticle? Curioasă îmbrăcăminte. Şi totuşi, în ciuda acestei nudităţi,
victima a izbutit să-şi ascundă o cheie mare cu o tăbliţă,
portvizitul şi un itinerar din Ottawa?
— De ce n-ar fi fost complet îmbrăcat, răspunse Parker,şi şi-ar fi
pus toate lucrurile în buzunare?
— Unde sunt celelalte lucruri - să spunem că ucigaşul le-a
nimicit, fie le-ar fi ars. Dar de ce n-a nimicit şi restul, în afară de
cheie care nu-i inflamabilă? Ar fi putut tot atât de uşor să facă să
se piardă totul. Ce nevoie ar fi avut să ţi le dăruiască?
Parker se simţea bătut.
— Să mă ia dracu dacă ştiu, spuse Parker. N-am cercetat din
unghiul acest punct de vedere. Dar nu mai încape nicio îndoială,
că el mi-a făcut un dar şi că acestea sunt indicii folositoare de care
mă voi sluji. Cel puţin nu vei tăgădui folosul lor?
— Nu tăgăduiesc deloc. Dar n-aş avea încredere să trag îndată
încheieri.Ia lucrurile unul câte unul, cu iniţialele A. L. S, mi se
pare că ele tind spre o încheiere prea uşoară: A. L. S. ucis cu o
lovitură de cuţit. Acum, se poate de asemenea că eu caut prea
departe. Tu trebuie să-ţi fi făcut o părere?
— Nădăjduiam că ai să mă ajuţi, căci am observat adeseori că ai
mult mai multă imaginaţie decât mine.
Marck zâmbi.
 — Ţi se pare că mă joc prea mult de-a v-aţi ascunselea? Bine.
Să încercăm să stabilim noi ceva. O să luăm ca date: o victimă
necunoscută, un ucigaş necunoscut şi un fel de a ucide de
asemenea necunoscut,.Mi se pare că sunt cam prea multe
necunoscute. Care-i punctul nostru de plecare?
— Bidonul, răspunse Parker. Ştim al cui e şi că, dacă e cu
adevărat acela pe care l-a păstrat Sheffield, a pierit la începutul
lunii trecute.
— Cum a pierit?
— Aici nu mai avem nicio siguranţă. Luând de bună declaraţia
lui Sheffield, a fost pus pe platformă, apoi dispărut, luat de o
persoană necalificată sau dus la fermă de chiar Sheffield. Ar fi
putut-o face cu uşurinţă, fără ştirea nimănui.
— O clipă.Bănuieşti că Sheffield e amestecat în asta?
— N-am hotărât încă nimic. Până acum m-am ferit să iau
contact; nu sunt încă gata să-l iau la rost.
Sinclair, spuneai că e foarte violent dar, afară de asta, e un tip
de ispravă care n-are decât plăcuta pornire de a bea cam mult în
zilele de târg. Descrierea asta nu se aseamănă deloc cu aceea a
unui ucigaş şi de altfel, dacă ar fi, de unde vine victima? M-am
încredinţat că nu s-a semnalat în ţinut dispariţia niciunui om
oacheş şi de vreo treizeci de ani.
— Sheffield nu mi se pare ucigaş probabil, spuse Marck. Îmi
închipuiesc cu totul altfel omul căutat. Să vedem cealaltă
alternativă, că bidonul a fost luat de cineva necalificat, ceea ce,
între paranteze, lasă să se creadă că crima a fost plănuită de la
începutul lunii trecute. Ce s-a făcut cu el după ce a dispărut?
— A fost luat şi ascuns undeva. E regăsit, gol, pe platforma lui
Sheffield la 14 martie între orele 17 şi 18.10. Asta-i în favoarea lui
Sheffield. Sinclair a vorbit unor oameni care sunt gata să jure că la
orele acelea era în sala de fumat a acestui han.
— Am putea poate s-o ştim dacă vreun martor l-a văzut
punându-l la loc, sugeră Marck.
— M-am gândit la asta. Vom merge mâine, împreună la „TREI
POTCOAVE DE AUR“, la Clairmount, unde se pot afla multe
palavre. Vom şti astfel dacă bidonul a fost găsit plin la 15, între
orele 6,30 şi 7,40 de Fred Hougthon.
— Ceea ce va însemna că trupul, lichidul şi celelalte au fost
puse în timpul nopţii?
— Fără îndoială. E un punct de care suntem sigur.
— Acum, mai e şi chestia celuilalt bidon. Ca să simplificăm, vom
numi bidonul păstrat de Sheffield, A, acela pe care-l credem că a
fost furat de la Oakie şi Davis, B, acela pe care-l ai la comisariat e
X. Obţinem ecuaţia X=A sau B. Soluţia cea mai probabilă e: X = A.
Dar ce se întâmplă cu B? Are vreo legătură cu cazul de faţă? Dacă
da, unde-i?
— E oare clipa să ne ocupăm de el? întrebă Parker.
— Cred. Nu pot primi în întregime părerea ta cu privire la
bidonul umplut în timpul nopţii pe platforma lui Sheffield. Nu uita
că trupul a rămas cufundat cel puţin o săptămână. Trebuie să fi
fost deci într-un vas oarecare, de unde a fost mutat. S-ar fi putut
schimba vasul?
— Nu te înţeleg.
— Să spunem atunci că ucigaşul a avut două bidoane A şi B. În
după amiaza zilei de 24, B, gol, se află pe platformă. Nu văd de ce,
dar să trecem peste asta. Trupul fi lichidul se găseau de câtva timp
în A.În timpul nopţii următoare, B e înlocuit prin A, ce spui de
asta?
— Se prea poate, dar asta nu ne lămureşte deloc asupra locului
sau perioadei crimei. Doar ce am găsit în bidon ne poate ajuta; şi
fiindcă acestea sunt lucruri obişnuite, ne va fi greu să găsim
obârşia lor. Pe scurt, iată calea pe care zic eu s-o urmăm: iniţialele
A. L. S. găsite de mai multe ori înfăţişează victima despre care
avem o descriere superficială. Cheia şi itinerariul ne arată că a
locuit într-un hotel din Apusul Americii şi că plănuia să se ducă la
Illinois. Foaia de hârtie lasă să se creadă că voia să îşi urmeze
drumul spre Glamorgan.
— Ăsta-i un punct de pornire. Mai e şi faptul că trenul însemnat
cu o cruce pe orar nu trece foarte aproape de ferma din Rochester.
— La ce depărtare? întrebă Marck.
Parker îi întinse o hartă cu scară.
— Vezi şi tu.
Marck desfăcând şi studiind de aproape harta, observă că linia
principală din Pontigiband la Daggallontein trecea prin Manor şi
Yonderbill, paralel cu şoseaua, la depărtare de aproape o milă şi pe
un rambleu, în apropriere de Clairmount.Cel mai apropiat punct
de la fermă la rambleu fiind de cel puţin de o milă.
— Văd, spuse Marck, dând deoparte harta. Deduci vreun lucru?
(Va urma)
Misterele magiei negre
Tainele alchimiei
Intrigile evului mediu
AVENTURI @ DRAGOSTE @ EROISM
Cuprinde pasionantul roman
NOSTRADAMUS
Regele întunericului
====================
Care apare zilnic în
fascicole de 16 pagini
======================
Una din cele mai frumoase scrieri istorice, în care moravurile
timpului sunt redate cu măiestrie şi face să retrăiască în faţa
cititorilor viaţa de mister şi aventură a lui
Nostradamus
REGELE ÎNTUNERICULUI —

=================================================
— Mai tare ca CEI TREI MUŞCHETARI —
=================================================
Pasionant @ Uluitor @ Pasionant
16 pagini 2 Lei
---------------------------------------------------------------------------
Odată cu acest număr cereţi chioşcarului dumneavoastră
COLECŢIA CELOR 4 AŞI

NEVADA
Un roman de ZANE GREY cum n-aţi mai citit
Aventuri senzaţionale, eroism,
lupte pe viaţă şi pe moarte şi
dragoste din vestul sălbatic al Americii
176 pagini compacte – Lei 20
==================================================

Aventurile detectivului miliardar

ALLAN DICKSON
NUMERE APĂRUTE:
1.Misterul fazendei cu portocali
2.Grădina Suspinelor
3.Miss Diana a fost răpită
4.FOCUL DIN CHICAGO
5.Sfârşitul unui tâlhar
6.DUBLA DISPARIŢIE

Vineri 29 Decembrie apare fascicola

Nr.7 -- SUS MÂINILE!
==============================================

precum şi continuarea romanului poliţist

O crimă înfiorătoare
"TIP. CAPITALEI" Taxa C.S. vărsată casieriei
Bulev. Elisabeta 5 Casei Centrale a Asig. Soc.