Am fost chemat sa duc un calator francez pana la Balta Alba, o localitate

nu foarte indepartata. Francezul ma irita prin modul modul superior in care ma

privea. Aceasta superioritate pe care si-o atribuia fata de mine, si fata de
oamenii din jurul lui in general, si pe care nu se sraduia sa o ascunda, ma
deranja teribil, insa am incercat pe cat posibil sa nu arat asta. Francezul era de
statura medie, avea niste ochelari mici si rotunzi, cu rame lucioase de metal.
Purta un costum englezesc inchis la culoare, care cu siguranta nu era potrivit
peisajului. Era clar pentru oricine ca pasagerul meu era strain, iar acest lucru
atragea multe priviri. La vederea carutei in care avea sa calatoreasca, francezul
s-a aratat destul de surprins, insa dupa ce consulul i-a spus ceva ce eu nu am
bagat de seama, calatorul s-a urcat in caruta. Odata ce am pornit, s-a auzit o
cazatura careia nu i-am dat importanta, desi stiam prea bine ce, sau mai bine
spus cine a cazut. M-am intors sa-l culeg pe francez din locul in care cazuse cam
dupa zece minute, si am fost incantat sa ma alatur zambetelor si rasetelor care
ma asteptau. La a doua pornire francezul s-a tinut mai bine, si spre
dezamagirea mea, nu a cazut. Era un drum pe care il faceam foarte des, caii
deja stiau unde trebuie sa mearga asa ca eu doar admiram peisajul aparte, de
care nu ma puteam satura oricat de frecvent l-as fi vazut. Cerul era patat de un
rosu stins, soarele fiind de mult pierdut sub linia orizontului. Intunericul ne-a
cuprins odata ce am intrat in padurea incremenita, funebra. Vedeam pete de
verde si negru, si simteam un miros puternic de noroi si umezeala. Vantul nu
batea, nu se auzea nici macar o pasare de noapte cantand, nici o tresarire de
frunze. In dreapta se intindea o rapa, vicleana, neiertatoare. Uitasem complet
de prezenta francezului, stiam ca el nu poate intelege ceea ce simt eu acum,
stiam ca traim in doua lumi diferite, care nu se pot patrunde una pe alta. Nici
nu stiu cum am ajuns in Balta Alba. Parca doar acum cateva secunde fusesem
pe marginea râpei si simtisem chemarea ei ademenitoare. Satul era pustiu,
lucru care se datora orei tarzii la care ajunsesem. L-am lasat pe francez in
mijlocul satului, si am pornit spre locul in care aveam sa imi petrec noaptea.
Pustietatea satului ma linistea, se completa perfect cu intregul drum: liniste,
pace, natura incremenita si gandul meu zburand nestingherit in absenta
vantului.