STRUCTURI DIN

BETON
 Avantajele betonului precomprimat
 Precomprimarea face posibilă utilizarea integrală a secțiunii transversale din
beton la preluarea eforturilor, rezultând secțiuni mai mici la o deschidere dată
sau deschideri mai mari la o secțiune impusă.
 Funcționarea sub sarcini de exploatare fără fisuri imprimă un aspect mai
plăcut al elementelor, o impermeabilitate la lichide, o protecție mai bună a
armăturii împotriva coroziunii și o durabilitate mai mare la un preț de cost
convenabil.
 Precomprimarea permite controlarea săgeților și a capacității portante la
forfecare a elementelor.
 Calitatea betonului și armăturii, este net superioară comparativ cu cea a
elementelor din beton armat, ceea ce conduce la avantaje tehnice și
economice importante.
 Rigiditatea mai mare a secțiunilor sub sarcinile de exploatare.
 Rezistența sporită la impact și oboseală.
 Posibilitatea de prefabricare în bucăți (bolțari) asamblate prin tensionarea
armăturii.
 Dezavantajele betonului precomprimat

 Cofrajele (tiparele) sunt mai complicate, necesitând un spor de manoperă și

având un preț de cost mai ridicat.
 Execuție mai pretențioasă ce impune utilizarea de personal cu experiență și un
control mai riguros la execuție.
 Forța de precomprimare este afectată în timp de pierderi de tensiune.
 Procesul de proiectare este mai complex.
 Necesită dispozitive speciale de pretensionare și de ancorare a armăturilor
precum și o alcătuire specială a zonelor în care acestea sunt dispuse.
 Caracteristici ale betonului precomprimat cu
armătură preîntinsă
 Armătura conlucrează cu betonul pe toată lungimea elementului asigurând o
bună transmitere a forței de precomprimare.
 Armătura este bine acoperită și protejată de beton împotriva coroziunii.
 Corodarea armăturii la capete nu afectează comportarea elementului.
 Montajul pe șantier este facil, similar cu elementele din beton armat.
 Traseul armăturilor este de obicei drept sau poligonal, trasee curbe nefiind
realizabile din punct de vedere practic.
 Necesită standuri foarte rigide pentru blocarea armăturilor și de aceea se
utilizează de obicei în hale specializate.
 Dimensiunile finale ale elementelor sunt limitate din cauza transportului care
poate fi dificil de efectuat pentru elemente cu gabarit foarte mare.
 Caracteristici ale betonului precomprimat cu
armătură postîntinsă aderentă
 Elementele pot fi realizate atât în fabrici cât și pe șantier; realizarea in situ
permite asigurarea unei comportări monolite.
 Pot fi asamblate mai multe elemente cu dimensiuni mici pentru a realiza un
element mai mare, transportul fiind mult mai facil.
 Traseul armăturii poate fi realizat atât rectiliniu cât și curbiliniu.
 Armătura nu conlucrează cu betonul, forțele de precomprimare fiind transmise
în totalitate doar la capete.
 Pentru protejarea armăturii este necesară injectarea de lapte de ciment.
 Corodarea armăturii la capete poate duce la cedarea prematură a elementului.
 Montajul pe șantier este mai pretențios.
 Caracteristici ale betonului precomprimat cu
armătură postîntinsă neaderentă
 Elementele se realizează de obicei șantier urmărindu-se asigurarea unei
comportări monolite.
 Execuție simplificată față de armăturile postîntinse aderente.
 Traseul armăturii poate fi realizat atât rectiliniu cât și curbiliniu.
 Armătura nu conlucrează cu betonul, forțele de precomprimare fiind transmise
în totalitate doar la capete.
 Corodarea armăturii la capete poate duce la cedarea prematură a elementului.
 Montajul pe șantier este mai pretențios.
 Cedarea armăturii la capete poate conduce la accidente provocate de ieșirea
armăturii din teaca de protecție.
 PENTRU REALIZAREA ELEMENTELOR DIN BETON PRECOMPRIMAT SE
RECOMANDĂ UTILIZAREA BETOANELOR DE CLASĂ SUPERIOARĂ, CE AU REZISTENȚE
RIDICATE. PRINCIPALELE ARGUMENTE ALE UTILIZĂRII BETONULUI DE ÎNALTĂ REZISTENȚĂ
SUNT:
 BETONUL ESTE UTILIZAT EFICIENT ÎNTRUCÂT ÎNTREAGA SECȚIUNE TRANSVERSALĂ
ESTE COMPRIMATĂ;
 MODULUL DE REZISTENȚĂ AL ACESTOR BETOANE ESTE MAI MARE, CONDUCÂND
LA O SCURTARE ELASTICĂ LA TRANSFER MAI REDUSĂ ȘI LA O PIERDERE DE
TENSIUNE CORESPUNZĂTOARE DIN ARMĂTURĂ MAI MICĂ;
 DEFORMAȚIILE DE CURGERE LENTĂ ȘI CONTRACȚIE A BETOANELOR DE ÎNALTĂ
REZISTENȚĂ SUNT MAI REDUSE DECÂT A CELOR DE REZISTENȚĂ MEDIE ȘI SLABĂ,
CEEA CE FACE CA ȘI PIERDERILE DE TENSIUNE REOLOGICE SĂ FIE MAI REDUSE;
 ADERENȚA BETONULUI LA ARMĂTURĂ ESTE MAI BUNĂ.
 CODURILE DE PROIECTARE ACTUALE NU IMPUN O CLASĂ MINIMALĂ DE BETON
PENTRU ELEMENTELE PRECOMPRIMATE. CU TOATE ACESTEA, PENTRU REALIZAREA UNOR
ELEMENTE RAȚIONALE DIN PUNCT DE VEDERE TEHNICO-ECONOMIC SE RECOMANDĂ
ADOPTAREA URMĂTOARELOR CLASE MINIMALE DE BETON PENTRU REALIZAREA
ELEMENTELOR ȘI STRUCTURILOR DIN BETON PRECOMPRIMAT:
 C25/30 PENTRU ELEMENTE CU ARMĂTURĂ POSTÎNTINSĂ;
 C30/37 PENTRU ELEMENTELE CU ARMĂTURĂ PREÎNTINSĂ.

STRUCTURILE DIN BETON PRECOMPRIMAT POT FI REALIZATE ȘI CU BETOANE

UȘOARE, CU CONDIȚIA CA ACESTEA SĂ AIBĂ O REZISTENȚĂ COMPARABILĂ CU A CELOR
DIN BETON CU AGREGATE PROVENITE DIN PIATRĂ NATURALĂ ȘI SĂ SE ASIGURE O
ALEGERE CORESPUNZĂTOARE A CALITĂȚII ȘI PROPORȚIEI COMPONENȚILOR.
 ARMĂTURILE PENTRU BETON PRECOMPRIMAT SUNT REALIZATE DIN OȚELURI DE
ÎNALTĂ REZISTENȚĂ CU UN NIVEL SCĂZUT DE SUSCEPTIBILITATE LA FENOMENUL DE COROZIUNE
FISURATĂ SUB TENSIUNE. DEOARECE ÎN ACESTE ARMĂTURI EXISTĂ UN EFORT INIȚIAL DE
ÎNTINDERE, ELE SE MAI NUMESC ARMĂTURI PRETENSIONATE.
ARMĂTURILE PRETENSIONATE SUNT CLASIFICATE FUNCȚIE DE O SERIE DE
CARACTERISTICI, A CĂROR VALORI DIFERĂ DE LA PRODUCĂTOR LA PRODUCĂTOR:
 REZISTENȚA, DEFINITĂ PRIN:
o VALOAREA LIMITEI DE ELASTICITATE CONVENȚIONALĂ LA 0,1% ( fP0,1K );
o RAPORTUL DINTRE REZISTENȚA LA ÎNTINDERE ȘI LIMITA DE ELASTICITATE
CONVENȚIONALĂ ( fPK / fP0,1K );
o ALUNGIREA SUB ÎNCĂRCARE MAXIMĂ;
 CLASA, CARE INDICĂ COMPORTAREA LA RELAXARE;
 SECȚIUNEA;
 CARACTERISTICILE DE SUPRAFAȚĂ.
 DEOARECE RELAXAREA ARMĂTURII CONDUCE LA PIERDERI DE TENSIUNE ȘI,
IMPLICIT, LA SCĂDEREA CAPACITĂȚII PORTANTE, ESTE IMPORTANTĂ STABILIREA UNOR
CRITERII DE CLASIFICARE A RELAXĂRII. ÎN ACEST SENS, NORMELE EUROPENE DEFINESC
TREI CLASE DE RELAXARE:
 CLASA 1: SÂRME SAU TOROANE CU RELAXARE NORMALĂ;
 CLASA 2: SÂRME SAU TOROANE CU RELAXARE SCĂZUTĂ;
 CLASA 3: BARE LAMINATE LA CALD CARE AU FOST SUPUSE LA UN TRATAMENT
COMPLEMENTAR.
SPRE DEOSEBIRE DE OȚELURILE PENTRU BETON ARMAT, LA OȚELURILE
PENTRU BETON PRECOMPRIMAT NU SE MAI POATE DELIMITA CLAR UN PALIER DE
CURGERE. ÎN ACESTE CONDIȚII SE DEFINEȘTE O LIMITĂ DE ELASTICITATE
CONVENȚIONALĂ LA 0,1% (NOTATĂ FP0,1K ) CA VALOAREA CARACTERISTICĂ A
ÎNCĂRCĂRII CĂREIA ÎI CORESPUNDE O ALUNGIRE REMANENTĂ DE 0,1% ÎMPĂRȚITĂ LA
ARIA NOMINALĂ A SECȚIUNII.
 PE LÂNGĂ CERINȚELE DE REZISTENȚĂ, ARMĂTURILE PRETENSIONATE
TREBUIE SĂ PREZINTE ȘI O DUCTILITATE ADECVATĂ. SE POATE CONSIDERA CĂ UN
OȚEL ARE O DUCTILITATE ADECVATĂ DACĂ ÎNDEPLINEȘTE CONDIȚIA:

f pk
k
f p 0,1k

UNDE VALOAREA RECOMANDATĂ A COEFICIENTULUI k ESTE 1,10.

 Buncărele sunt construcţii inginereşti care servesc la depozitarea
materialelor granulare şi pulverulente (fără coeziune), unitatea de depozitare fiind
celula. Construcţia cuprinde una sau mai multe celule şi o serie de elemente anexe
pentru încărcare, descărcare, sortare etc.
 Buncărele se folosesc pentru păstrarea de scurtă durată a materialelor
depozitate, deservind în mod continuu un anumit proces tehnologic de producţie. Aşa de
exemplu se utilizează la depozitarea cărbunilor, a minereurilor, a materialelor de
construcţii (nisip, pietriş), a produselor finite şi semifinite ale industriei metalurgice şi
chimice etc.
La buncăre, spre deosebire de silozuri, înălţimea celulei este relativ mică.
Raportul între înălţime şi dimensiunea maximă a secţiunii orizontale reprezintă criteriul
principal de clasificare în buncăre şi silozuri.
Celulele buncărelor se execută cu adâncime relativ redusă faţă de
dimensiunile în plan. La cele mai multe construcţii de acest gen, înălţimea h este
astfel aleasă încât planul taluzului natural al materialului în stare granulară (fără
coeziune) să intersecteze latura opusă a celulei, adică:

lmax  h  tg  90   

unde  este unghiul taluzului natural al materialului depozitat.

 Pentru astfel de înălţimi,
frecarea între pereţii celulelor şi
materialul granular nu este necesar a fi
luată în consideraţie la calculul
presiunilor. Practic, în ceea ce priveşte
calcului, se vor considera buncăre acele
depozite la care raportul între înălţimea
peretelui părţii prismatice a celulelor,
faţa de dimensiunea cea mai mare a
laturii secţiunii in plan a lor, este mai
mică sau la limită egală cu 1,5.
 Funcţie de materialul din care sunt realizate, buncărele pot fi din beton
armat sau oţel şi mai rar din lemn sau zidărie. Buncărele din beton armat şi cele din
oţel se folosesc pentru capacităţi mari, iar cele din lemn şi zidărie pentru capacităţi
mici.
Obişnuit, în exploatările industriale, buncărele se execută din beton armat
monolit. Avantajul betonului armat la execuţia buncărelor constă în obţinerea unei
rigidităţi importante, care asigură o bună comportare de durată a acestor construcţii.
Buncărele din beton armat pot fi executate monolit, din elemente
prefabricate sau în soluţie mixtă. De asemenea, aplicarea precomprimării a scos în
evidenţă avantajele pe care le prezintă acest sistem, mai cu seamă pentru asamblarea
elementelor prefabricate.
încărcarea buncărelor se face pe la partea superioară,fie direct din vehiculele de
transport (vagonetele funicularelor sau din vagonetele care circulă pe linii de cale
ferată îngustă), fie cu benzile transportoare care sunt instalate pe planşeul superior al
celulelor.
 ALCĂTUIREA BUNCĂRELOR

Buncărele constau din următoarele părţi principale: celulele, planşeul

peste celule şi stîlpii de susţinere a celulelor. În anumite cazuri, buncărele au o
galerie superioară pentru protecţia instalaţiilor şi a materialului depozitat.
Planşeul peste celule susţine dispozitivele de transport al materialelor
şi permite în acelaşi timp circulaţia personalului de deservire. Stâlpii de
susţinere transmit încărcările de la celule fundaţiilor. Fundaţiile pot fi izolate,
fâşii pe una sau două direcţii sau de tip radier.
Celulele au secţiunea orizontală pătrată, dreptunghiulară sau mai rar
circulară, în ansamblu, celula poate fi piramidală sau de tip jgheab. La
buncărele piramidale, partea superioară care formează celula propriu-zisă
este prismatică iar partea inferioară care formează pâlnia este un trunchi de
piramidă sau obelisc. Buncărele pot avea o singură celulă sau de cele mai
multe ori mai multe celule grupate pe un şir sau pe mai multe şiruri alăturate.
 Încărcarea buncărelor se face pe la partea superioară,fie direct din
vehiculele de transport (vagonete), fie cu benzile transportoare care sînt
instalate pe planşeul superior al celulelor. Benzile transportoare sînt
alimentate de elevatoare care sînt dispuse într-un turn - casa elevatorului -
amplasat central sau în extremităţile şirurilor de celule. Descărcarea
materialului se face prin cădere liberă prin gurile de descărcare.
 Înclinarea pereţilor care formează pîlnia se face cu 5-10% mai mare decît
taluzul natural al materialului depozitat (pentru a mări viteza de curgere a
materialului). Se recomandă următoarele unghiuri minime de înclinare a pâlniei faţă de
orizontală, funcţie de materialul depozitat:
 nisip uscat : 45.. .50°;
 nisip umed: 50.. .55°:
 calcar: 40.. .45°;
 cărbuni: 45...55°.

CALCULUL BUNCĂRELOR
Determinarea stărilor reale de tensiuni în elementele buncărelor este dificilă,
datorită caracterului spaţial în care pereţii lucrează cu celelalte elemente. Astfel, calculul
buncărelor se efectuează cu programe de calcul bazate pe metoda elementului finit,
utilizându-se modele spațiale.
 Calculul buncărelor constă în:
 calculul presiunilor,
 calculul eforturilor,
 dimensionarea secţiunilor.
În buncăre se depozitează materiale sub formă granulară fără
coeziune, cu frecare interioară (care păstrează forma unei grămezi cu un
anumit unghi al taluzului natural) şi materiale la care lipseşte frecarea
interioară, materiale plastice (care fiind vărsate nu păstrează forma unei
grămezi).
Pentru cazul general al materialelor granulare, presiunile verticale se
determină ca pentru lichide:

pi    hi

în care pi este presiunea la adâncimea hi, având direcţia perpendiculară faţă de planul
peretelui, în punctul în care se calculează presiunea.
 Deoarece înălţimea pereţilor celulelor faţă de deschiderea maximă a celulei
este mică, frecarea între material şi pereţi se poate neglija. În acest caz, calculul pre-
siunilor pentru materialele sub formă granulară fără coeziune, cu frecare între
granule, se face pe baza teoriei presiunii materialelor fără coeziune într-un masiv
nelimitat. În acest caz, presiunea orizontală se va calcula cu relaţiile:

 pentru cazul când materialul granular va

umple buncărul până la planul orizontal
superior:

 0 
qi    hi  tg  45      hi  k
2

 2
 pentru cazul când materialul granular va
depăşi planul orizontal şi se va repartiza
după taluzul natural:

qi    hi  cos 2 
 Presiunea după direcția verticală normală pe un plan orizontal se va calcula
cu relaţiile:

 pentru cazul când materialul granular va

umple buncărul până la planul orizontal
superior:

pi    hi

 pentru cazul când materialul granular va

depăşi planul orizontal şi se va repartiza
după taluzul natural:

pi     H  h2  ctg  ctg 
 DIMENSIONAREA ELEMENTELOR BUNCĂRELOR

Din analiza stărilor de tensiuni rezultă că în pereţii verticali şi cei înclinaţi, în

secţiunile orizontale şi verticale, apar eforturi de întindere, compresiune şi încovoiere,
datorită presiunilor orizontale şi verticale ale materialelor depozitate. Dacă se
efectuează un calcul simplificat iar aceste eforturi nu pot fi suficient de corect
evaluate, la alcătuirea buncărelor va fi necesar a se lua o serie de măsuri constructive
prin care să se asigure nedepăşirea capacităţii de rezistenţă a structurii în cele mai
defavorabile situaţii.
Armătura în pereţii verticali și cei ai pâlniei se va dispune după direcţia
orizontală şi după direcţia pantei (verticală sau înclinată). Ea va trebui să preia atât
eforturile de întindere verticale cât și pe cele de încovoiere generală sau locală.
 ELEMENTE DE ALCĂTURIRE CONSTRUCTIVĂ
BUNCĂRE MONOLITE
La întocmirea detaliilor de execuţie trebuie să se aibă în vedere ca secţiunile
de beton şi armătură, rezultate din calcul să fie corectate pentru a se asigura preluarea
în bune condiţii şi a unor eforturi care iau naştere sub acţiunea sarcinilor şi care nu au
putut fi prinse în calcul. Astfel, pentru a elimina concentrările de tensiuni ce pot
apărea la legătura pereţilor şi, totodată, pentru a asigura o mai bună conlucrare spa-
ţială a sistemului, se vor executa, în toate muchiile de colţ, vute armate constructiv.
În cazul când planşeul superior lipseşte, la partea superioară a celulei pereții
se vor lega cu grinzi-centuri care vor asigura stabilitatea şi vor îmbunătăţi conlucrarea
întregului sistem spaţial. De asemenea, în muchiile pâlniilor şi în vecinătatea punctelor
de rezemare, mai cu seamă la buncărele pâlniei, apar concentrări de eforturi faţă de
restul secţiunilor, preluarea acestora se va face prin suplimentarea armăturilor.
 Grosimea pereţilor buncărelor se face de obicei constantă. Executarea unor
pereţi cu grosime variabilă apare raţională numai la buncăre de deschidere mare, peste
4 m. Grosimea minimă a pereţilor este condiţionată de posibilităţile de turnare a
betonului. De obicei nu este posibilă executarea pereţilor monoliţi de grosime mai mică
de 10 cm. Grosimea pereţilor la buncărele a căror deschidere este 4…5 m se face de
12…16 cm.
La stabilirea grosimii minime a pereţilor pâlniilor şi a stratului interior de
acoperire a armăturii este necesar a se avea în vedere şi uzura betonului din timpul
exploatării. În cazul deschiderilor mari ale pereţilor verticali sau ale pâlniilor (peste 8 m),
se recomandă introducerea unor nervuri de rigidizare. Adeseori, apare ca o soluţie
raţională introducerea unor pereţi transversali din loc în loc (după cum permite fluxul
tehnologic).
Clasa betonului pentru executarea buncărelor va fi minim C12/15 sau mai
mare.
 Armătura pereţilor se dispune sub formă de bare independente sau plase şi
carcase sudate. Avantajul plaselor şi al carcaselor fiind cunoscut, apare ca necesară
aplicarea acestora în toate cazurile când sunt asigurate condiţiile corespunzătoare de
execuţie.
Armătura de rezistenţă orizontală şi după direcţia pantei pereţilor se
alcătuieşte din bare de diametru minim 8 mm dispuse la distanţa de 8 - 20 cm. Barele
de armătură independente, necesare pentru preluarea eforturilor din întinderea axială
şi din încovoiere locală, se pot dispune în două moduri:
 în reţea alcătuită din bare orizontale şi verticale, pereţii rezultând
armaţi dublu;
 sub formei de bare drepte ridicate pe reazeme.
Primul sistem este mai simplu de realizat, însă necesită un consum mai mare
de armătură. El poate fi aplicat pentru armarea pereţilor interiori, la care
încovoierea locală apare în ambele sensuri. Sistemul al doilea necesită un
consum de manoperă mai mare, consumul de armătură fiind însă mai redus. El
poate fi aplicat la armarea pereţilor exteriori şi armarea pâlniilor.
 Armătura de montaj se alcătuieşte din bare cu diametrul de 6…8 mm care se
dispun la distanţa de 20-50 cm.
Înnădirea barelor de rezistentă se va face în aşa mod încât în aceeaşi secţiune numărul de
înnădiri să fie mai mic de 1/4 din numărul total de bare. Petrecerea armăturilor se face pe
cei puţin 50.
 ELEMENTE DE ALCĂTURIRE CONSTRUCTIVĂ
BUNCĂRE PREFABRICATE
Buncărele prefabricate nu au găsit pînă în momentul de faţă forme
care ar permite tipizarea lor. De aceea nu se pot deocamdată trage concluzii
asupra sistemelor celor mai indicate. Această dificultate apare şi din cauza
diversităţii formelor buncărelor ce sînt condiţionate de procesele tehnologice.
Introducerea prefabricatelor la alcătuirea buncărelor aduce avantaje
mari la grupurile mari de celule, unde apare un mare număr de elemente
asemenea.
Buncărele prefabricate se alcătuiesc după două sisteme:
 din pereţi de formă dreptunghiulară şi trapezoidală care se
asamblează prin îmbinări metalice ce sînt apoi betonatei
realizîndu-se astfel monolitizarea elementelor prefabricate;
 din elemente spaţiale prefabricate - inele - care sunt asamblate prin
precomprimare sau prin realizarea unor îmbinări speciale.
 ELEMENTE DE ALCĂTURIRE CONSTRUCTIVĂ
BUNCĂRE CU PÂLNII METALICE

Partea prismatică a
buncărului se realizează în mod obiş-
nuit. La aceste buncăre este necesar a
se da o atenţie deosebită realizării
detaliului de prindere a pâlniei
metalice de pereţii din beton armat.
În principiu se procedează astfel: la
armătura din pereţii din beton armat
se sudează elemente metalice
laminate de care apoi se sudează
direct sau prin intermediul ecliselor
pâlnia metalică.
 Silozurile sunt construcţii care servesc pentru depozitarea materialelor uscate
în stare granulară (fără coeziune) pe o durată lungă de timp, în vederea păstrării şi
conservării lor în bune condiţii. Spre deosebire de magaziile de depozitare silozurile sunt
construcţii alcătuite din celule cu adâncime mare, necesitând o suprafaţă de teren relativ
redusă. În celulele silozurilor se depozitează materiale ca cereale, seminţe, ciment, zahăr,
făină şi alte produse finite sau semifabricate în stare granulară fără coeziune.
 Faţă de buncăre, celulele
silozurilor sînt mult mai înalte, fiind
totodată, în genere, depozite de mare
capacitate. Practic, în ceea ce priveşte
calculul, se vor considera silozuri acele
construcţii celulare la care raportul între
înălţimea celulei (partea prismatică sau
cilindrică) şi dimensiunea cea mai mare
a secțiunii în plan este mai mare decât
1,5.
În acest caz, la determinarea
presiunilor, frecarea materialului sub
formă granulară de pereţii silozului nu
mai poate fi neglijată.
 Materialul care se foloseşte astăzi aproape în exclusivitate la construcţia
silozurilor este betonul armat sau precomprimat, turnat monolit sau prefabricat.
Folosirea cofrajelor glisante elimină în mare măsură dificultăţile ce apăreau înainte
la execuţia silozurilor din beton armat monolit, în ceea ce priveşte consumul mare
de cherestea şi durata de execuţie, iar precomprimarea elimină pericolul de
fisurare şi asigură folosirea raţională a betonului şi a armăturii.
Se poate afirma astăzi cu certitudine că soluţionarea silozurilor din beton
armat precomprimat executate cu cofraje glisante reprezintă soluţia care oferă cele
mai avantajoase condiţii de execuţie şi care asigură realizarea unor construcţii
corespunzătoare pentru conservarea materialelor.
În multe cazuri devin de mare eficienţă economică şi silozurile alcătuite
din elemente prefabricate asamblate prin precomprimare.
Dificultăţi mari de ordin constructiv se mai ivesc încă Ia rezolvarea
izolaţiilor termice necesare a fi introduse la unele silozuri destinate păstrării unor
produse speciale.
Din punct de vedere tehnologic, silozurile pot fi clasificate după capacitate şi natura
materialului însilozat:
a. din punctul de vedere al capacităţii deosebim:
 silozuri de capacitate mică - se consideră acelea la care capacitatea unei
celule este cuprinsă între 10-50 m3; de obicei, aceste silozuri nu se
execută din beton armat deoarece sunt construcţii provizorii;
 silozuri de capacitate mijlocie - cu celule a căror capacitate este de 50-
250 m3; se executa de obicei din metal, lemn, zidărie şi uneori din beton
armat monolit sau prefabricat (din elemente demontabile);
 silozuri de mare capacitate - cu celule a căror capacitate depăşeşte 250
m3 și care se executa în special, din beton armat monolit sau din
elemente prefabricate asamblate prin precomprimare;
b. după materialul care se însilozează deosebim silozuri pentru cereale, silozuri
pentru faină, zahăr, silozuri pentru seminţe, silozuri pentru ciment, silozuri
pentru minereu etc.
 Este interesant de reţinut că materialul ce urmează a fi depozitat are o influență
hotărâtoare asupra procesului de proiectare. Astfel, din punct de vedere tehnologic,
fiecare material necesită un anumit echipament mecanic, silozurile realizate pentru
diverse materiale diferenţiindu-se, la acelaşi volum de însilozare, prin numărul de celule,
diametrul celulelor, dimensiunea elementelor de rezistență, alcătuirea fundurilor etc.
Astfel, încărcarea silozurilor se poate face prin metode mecanice sau
pneumatice. În cazul folosirii metodelor mecanice, materialul este ridicat cu elevatoare cu
cupe (situate într-un turn) sau cu transportoare cu bandă sau melc, aşezate în galeriile de
deasupra celulelor, încărcarea fiind făcută prin gravitaţie, prin intermediul unor pâlnii.
Când se foloseşte transportul pneumatic, masa pulverulentă este transportată prin
conducte.
Descărcarea materialului din siloz se face prin placa de fund a celulelor,
folosind acţiunea gravitaţiei (cădere liberă), sisteme mecanice sau pneumatice.
 CORPUL CELULELOR DE DEPOZITARE

Celulele constituie încăperile în oare se depozitează materialul granular. De

obicei, silozurile se alcătuiesc dintr-un grup de celule. Uneori se construiesc şi silozuri cu
o singură celulă.
Forma celulelor în secţiunea în plan poate fi circulară, pătrată,
dreptunghiulară, hexagonală sau altă formă poligonală.
Celulele cu secţiune dreptunghiulară utilizează bine terenul şi permit o
rezemare raţională pe stâlpi care se dispun la intersecţia pereţilor. Asemenea silozuri se
execută de regula numai până la deschideri ale pereţilor de maximum 5 m. În cazul unor
deschideri mai mari, în pereţi apar momente de încovoiere importante care necesită
sporirea grosimii acestora.
Celulele de formă circulară sunt cel mai frecvent folosite, datorită avantajelor
pe care le prezintă faţă de cele poligonale (pereţii lucrează la întindere centrică,
armarea este simplă iar pentru execuţie se pot folosi cofraje glisante. Totodată, forma
circulară prezintă cele mai multe avantaje la realizarea precomprimării.
 În comparaţie cu celulele cu
secţiune dreptunghiulară terenul este mai
neeconomic utilizat, căci rămân spaţii goale
între celule. Acestea însă pot fi folosite
pentru ventilaţie sau uneori chiar ca celule
pentru înmagazinarea materialelor.
Celulele se pot aşeza pe unul sau
mai multe rânduri, alăturat sau alternant.
Cea mai răspîndită distribuţie a celulelor
este pe un rând sau două rânduri; la
acest sistem se realizează de obicei cel
mai convenabil acces pentru încărcarea
şi descărcarea celulelor, iar instalaţiile
mecanice rezultă mai simple.
 Diametrul celulelor variază de obicei intre 6 şi 24 m. Diametrul optim
rezultă funcţie de natura materialului însilozat. Din experienţă, se pot face
următoarele aprecieri asupra diametrelor optime: pentru cereale (cu frecare mică
între granule) diametrul celulelor va fi de 6 m, pentru ciment 12…18 m iar pentru
cărbune 12 m.
Înălţimea silozurilor este determinată de natura materialului care se
depozitează şi de capacitatea de rezistenţă a terenului de fundare. Pentru
terenuri cu rezistenţă admisibilă de 250…500 kPa, înălţimea silozurilor poate
ajunge până la 30 m; în cazul terenurilor de calitate mai bună sau în cazul folosirii
fundaţiilor pe piloţi înălţimea silozurilor poate depăşi 30 m. Nu este recomandabil
a se merge cu o înălţime mai mare de 45 m.
La execuţia silozurilor nu se fac de obicei rosturi de temperatură şi
tasare. De aceea, nu se recomandă a se merge cu dimensiuni în plan ale corpului
de depozitare mai mari de 80 m.
Secţiunea verticală a celulelor se alege funcţie de necesităţile tehnologice.
 Fundul celulelor se alcătuieşte în diferite moduri. Alegerea diferitelor
sisteme, în mare măsură, depinde de natura materialului care se însilozează. Pentru
ciment, de exemplu, oare se descarcă prin sisteme pneumatice, fundul poate fi realizat
dintr-un beton de pardoseală situat direct pe teren.
Pentru materiale ca pietriş sau nisip, fundul se poate sprijini pe o umplutură
cu plan înclinat în aşa mod încât la descărcare materialul să curgă direct în vagon sau
alt vehicul de transport printr-o gură dispusă lateral.
Pentru alte materiale este indicat ca descărcarea să se facă prin pâlnii de
formă conică sau piramidală.
 Sistemele care sunt folosite în
prezent pentru construcţia fundurilor
celulelor pot fi împărţite în două categorii:
a. silozuri fără un spaţiu liber sub celule, la
care materialul depozitat reazemă direct
pe radier sau prin intermediul unei
umpluturi executate din bolovani, nisip,
beton sau pământ stabilizat;
b. silozuri cu spaţiu liber sub celule, la care
materialul este susţinut de un planşeu
plan sub formă de pâlnie, la care sarcina
se transmite la fundaţiile silozului prin
intermediul pereţilor sau a stâlpilor ce
susţin toată construcţia.
 GALERIA SUPERIOARĂ

Galeria superioară constituie încăperea în care sunt dispuse benzile

transportoare şi tuburile telescopice de încărcare a celulelor. Pentru unele silozuri, în
această încăpere se amplasează şi alte instalaţii speciale necesare în procesul de
conservare a materialelor depozitate.
Dimensiunile şi forma galeriei superioare se aleg funcţie de tipul silozului şi
de natura materialului însilozat. Pentru silozurile de cereale, de exemplu, aceste galerii
sunt mai larg dimensionate decât pentru silozurile de ciment.
Scheletul de rezistenţă al galeriilor se face,de obicei, din cadre de beton
armat, acoperişul fiind realizat din planşee plane sau plăci subţiri cilindrice. Stâlpii
cadrelor se reazemă pe pereţii celulelor, fiind indicat a se amplasa în zonele de
intersecţie a pereţilor.
 Atât la silozurile executate din elemente prefabricate cât şi la cele monolite
cu cofraj glisant este indicat ca galeria să fie realizată din elemente prefabricate. La
unele silozuri, pentru a se economisi cofrajele şi, totodată, pentru a se elimina ridicarea
prefabricatelor la înălţime mare, elementele scheletului de rezistenţă se execută cu
elemente preturnate pe planşeul superior al corpului celulelor.
 GALERIA INFERIOARĂ

Galeriile inferioare sunt dispuse pe un nivel sau două, la silozurile la care

sunt prevăzute spaţii libere funcţionale sub celule. În cazul când este prevăzut un
singur nivel, în spaţiul acestuia se efectuează operaţiile de descărcare, încărcare , şi
expediere în saci a materialului.
În cazul când în afara acestui nivel există și un nivel inferior, acesta serveşte
la primirea, sortarea, cântărirea, dirijarea materialului spre elevatorul situat în turn
pentru ridicarea materialului la galeriile superioare (pentru încărcarea celulelor).
Scheletul de rezistenţă a galeriilor Inferioare este alcătuit din înşişi pereţii
celulelor, care se continuă până la fundaţii, sau din stâlpi de susţinere din beton armat
pe care reazemă celulele. Dispunerea şi numărul stâlpilor depind de dimensiunile
celulelor şi de sarcinile ce sunt transmise de bateria de celule.
 Numărul de stâlpi
corespunzători fiecărei celule este de
4…12. Pentru a nu se împiedica
desfăşurarea normală a procesului
tehnologic, este indicat a se reduce pe
cât este posibil numărul de stâlpi,
urmărind adoptarea soluţiilor fără stâlpi
intermediari de susţinere a fundului
celulelor.
Calculul stâlpilor se face în
ipoteze simplificatoare. Cei centralii
pentru sarcini fundamentale pot fi
consideraţi comprimaţi centric, iar cei
marginali excentric.
 FUNDAȚIILE SILOZURILOR

Rezolvarea corespunzătoare a fundaţiilor la silozuri este o problemă, delicată.

La concepţia fundaţiilor este necesar a se avea în vedere că silozurile sunt construcţii
înalte cu dimensiuni în plan relativ mici şi totodată care transmit sarcini importante
terenului.
Având în vedere deci presiunile mari care apar fi necesitatea asigurării unor
tasări uniforme, sistemul de fundaţii folosit la silozuri pentru terenuri bune de fundare se
adoptă sub formă de radier general, iar pentru terenuri slabe fundaţii pe piloţi bătuţi sau
foraţi, peste care se toarnă un radier din beton armat.
Radierele se execută de obicei sub formă de planşee cu rețele de grinzi
întoarse. În cazul terenurilor macroporice, se vor lua măsuri pentru îndepărtarea apelor
de suprafaţă pe o zonă de protecţie de câţiva metri în jurul silozului, mai cu seamă
pentru a nu crea condiţii de tasări inegale a terenului.
Fundaţiile sub forma de radiere generale şi pe piloţi se proiectează şi se
executa în mod obişnuit.
 TURNUL ELEVATORULUI

Turnul elevatorului susține instalaţiile elevatoare pentru transportul pe

verticală a materialului. În turn se amplasează şi scara de acces la galeriile superioare.
De obicei turnul se execută din pereți din beton armat sau numai din
schelet de beton armat şi pereți autoportanţi, fiind separat prin rost de corpul
celulelor.
Rostul are rolul eliminării fisurilor oare ar apărea datorită tasărilor inegale
între cele două construcţii care sunt încărcate mult diferit.
 CALCULUL SILOZURILOR

Determinarea stărilor reale de tensiuni în elementele silozurilor este dificilă,

datorită caracterului spaţial în care pereţii lucrează cu celelalte elemente. Astfel, calculul
se efectuează cu programe de calcul bazate pe metoda elementului finit, utilizându-se
modele spațiale.
Calculul silozurilor constă în:
 calculul presiunilor,
 calculul eforturilor,
 dimensionarea secţiunilor.
Complexitatea factorilor care influenţează presiunea materialului însilozat
asupra pereţilor celulelor este greu să fie luată în caloul în totalitatea ei. La
elaborarea diferitelor teorii de calcul s-au făcut simplificări, datorită cărora
presiunile calculate pentru unele zone ale celulelor rezultă adeseori cu mai mult
de 100% diferite faţă de cele reale.
 Pentru a se putea face o apreciere cât mai corectă a presiunilor
este necesar a se cunoaşte proprietăţile materialelor însilozate. În cele ce
urmează se analizează câteva din proprietăţile mai importante pentru a se
putea face o serie de aprecieri asupra stabilirii caracteristicilor necesare
efectuării calculelor.

Compresibilitatea

Densitatea materialelor granulare nu este o oonstantă ea creşte cu

presiunea datorită compresibilităţii. De exemplu, în cazul cerealelor, această
variaţie nu poate fi neglijată, ajungînd la valori destul de mari. Astfel la
grâu, la o presiune de 5 tf/m, creşterea este de 4-5%. Modificarea densităţii
influenţează şi unghiul de frecare internă.
 Unghiul de frecare

Unghiul de frecare se modifică în funeţie de viteza de deplasare a

granulelor şi depinde de gradul de compresibilitate. Unghiul de frecare
descreşte pe măsură ce alunecarea relativă a granulelor creşte. Aceasta se
întâmplă, bineînţeles, pînă la o anumită deplasare limită. De aceea este
indicat a se cunoaşte pentru materialele însilozate unghiul de frecare maxim
corespunzător la deplasări mici şi unghiul de frecare minim la deplasări mari.
 Analizînd funcţia care dă
variaţia presiunilor orizontale şi
verticale, se constată că forma ei este
exponenţială.
O dată cu creşterea înălţimii
creşterea presiunii devine din ce în ce
mai mică, tinzînd asimptotic la un
maximum.
 ELEMENTE CONSTRUCTIVE

Folosirea cofrajelor glisante, cu ajutorul cărora se execută astăzi silozurile

monolite, impune ca grosimea pereţilor să nu coboare sub 15 cm. Pentru silozurile cu
diametrul de 6 m, grosimea pereţilor se ia de 16 cm, iar pentru silozurile cu diametrul de
12, 15, 18 şi 24 m, nu mai puţin de 20 cm. Din aceleaşi motive, grosimea pereţilor pe toată
înălţimea celulelor se realizează constantă.
Clasa betonului pentru executarea pereţilor va fi cel puţin C12/15. Pentru
silozurile în care se păstrează materiale a căror temperatură poate ajunge la mai mult de
50°C, clasa betonului va fi cel puţin C16/20.
Experienţa de exploatare a silozurilor a scos în evidenţă necesitatea armării
duble a pereţilor silozurilor. Secţiunile pot fi proiectate ca simplu armate numai la celulele
interioare şi în zona treimii superioare a celulelor exterioare.
 Armătura transversală se execută sub formă de segmente de cerc din bare de
diametru 8...16 mm. În general se recomandă a se folosi armături cu profil periodic care
asigură o conlucrare mai bună cu betonul. Inelele se dispun la distanţa de 10...20 cm.
Locul de înnădire a barelor inelare se va alterna pe înălţimea silozului în aşa mod
încît nici într-o secţiune verticală să nu apară mai mult de 25% din bare înnădite.
O soluţie mai raţională de armare a celulelor o constituie folosirea plaselor
sudate care din fabrică pot fi realizate curbe.
La dispunerea armăturii transversale de la partea inferioară a pereţilor celulelor
se va ţine seama că acestea, în cazul rezemării pe stîlpi, lucrează ca grinzi pereţi. De
asemenea, se dă atenţie armării zonelor de legătură între celule şi pereţii stelelor, ţinînd
seama de eforturile suplimentare de încovoiere.
 Armătura verticală de obicei se
alcătuieşte din bare de minim 10 mm
diametru, care se dispun în pereţi la distanţa
de 30...35 cm. Înnădirea barelor verticale se
face fără ciocuri.
În zona inferioară a celulelor,
adeseori este necesar ca armătura verticală
să fie îndesită, după cum rezultă din calcul.
Această armătură trebuie să fie totodată
capabilă să asigure ancorarea pâlniei de
pereţii silozului.
La pereţii armaţi dublu, armătura
exterioară şi interioară se leagă în dreptul
fiecărui inel cu sîrmă de diametru 2-3 mm,
dispusă la distanţa de 50-70 cm.
 Rezervoarele din beton armat sunt construcţii destinate înmagazinării
lichidelor, marea majoritate fiind utilizate pentru stocarea apei. Dacă în rezervoare
se dorește înmagazinarea unor lichide ce au o acţiune dăunătoare asupra
betonului se prevăd straturi de protecţie din diverse materiale.
La toate rezervoarele trebuie acordată o atenţie deosebită asigurării
impermeabilităţii, soluțiile cele mai utilizate constând în folosirea unui beton
compact, în aplicarea unui strat de mortar torcretat, respectiv a unor căptuşeli
adecvate, sau prin precomprimare. De asemenea, rezervoarele trebuie să fie
amplasate pe terenuri de fundaţie suficient de stabile iar rigiditatea relativ redusă a
rezervoarelor faţă de întinderea lor spaţială şi de cantitatea mare de lichid ce o pot
înmagazina, necesită un studiu atent al terenului de fundare pentru a evita
eventualele fisurări şi pierderea impermeabilităţii.
 Rezervoarele pot fi clasificate după mai multe criterii:
 după destinația rezervoarelor:
 rezervoare pentru apă potabilă;
 rezervoare pentru apă industrială;
 rezervoare pentru lichide, altele decât apa;
 cuve și bazine din cadrul stațiilor de tratare;
 cuve și bazine din cadrul stațiilor de epurare;
 după modul de amplasare:
 rezervoare îngropate;
 rezervoare semi-îngropate;
 rezervoare de suprafaţă ;
 rezervoare de înălţime (turnuri&clădiri);
 după formă:
 rezervoare rectangulare;
 rezervoare poligonale;
 rezervoare cilindrice;
 din punctul de vedere al compartimentării:
 rezervoare cu o singură încăpere;
 rezervoare cu camere paralele;
 rezervoare cu camere ochelari;
 rezervoare cu camere concentrice;
 din punctul de vedere al protecţiei:
 rezervoare acoperite;
 rezervoare neacoperite;
 din punctul de vedere al temperaturii lichidului:
 rezervoare pentru lichide la temperaturi curente;
 rezervoare pentru lichide cu temperaturi
ridicate şi de condensare ;
 din punctul de vedere tehnologic:
 rezervoare monolite din beton armat;
 rezervoare monolite precomprimate;
 rezervoare prefabricate.
 Alegerea formei şi a dimensiunilor rezervorului se va face ţinând seama
de o serie de factori printre care:
 fluxul tehnologic pe care-l deserveşte;
 amplasarea rezervorului (suprafaţa disponibilă în plan);
 modul de lucru static;
 tehnologia de execuţie şi exploatare;
 economicitatea soluţiei.
Tendinţa este ca pentru o capacitate dată, forma să fie astfel aleasă încât
să necesite un consum minim de material de construcţie. Forma optimă în plan
pentru a se asigura un consum minim de material şi pentru optimizarea stării de
eforturi interioare este cea circulară.
În practică se recomandă ca rezervoarele de apă cu capacităţi până la
5000 m3 să aibă forma circulară în plan. În cazul capacităţilor mai mari, se poate
opta între forma circulară şi dreptunghiulară în plan, pe baza unor calcule tehnico-
economice. O privire de ansamblu asupra corelaţiei între formă, structură și
capacitate este dată în tabelul 1.
 Tabelul 1 – Forme recomandate pentru rezervoare

Capacitatea
Forma Tip structură Avantaje
m3
beton armat 50…500
- structurale
Cilindrică beton
500…50 000 - economie de armături
precomprimat
beton armat 50…50 000
Prismatică beton - utilizare rațională a terenului
5 000…50 000
precomprimat
Oarecare beton armat 50…100 000 - adaptare la condiții locale

În cazul rezervoarelor îngropate, între umplutura de pământ şi pereţi,

respectiv planşee, se prevede o izolaţie hidrofugă.
La rezervoarele de apă potabilă trebuie respectate o serie de condiţii
sanitare şi se impune efectuarea unor amenajări pentru evacuarea apelor de
suprafaţă, împrejmuiri etc. În general, rezervoarele se execută cu două
compartimente, pentru ca în timpul curăţirii sau reparării unui compartiment,
celălalt să poată fi exploatat în continuare.
 ALCĂTUIREA REZERVOARELOR

Alcătuirea constructivă a rezervoarelor trebuie să conducă la realizarea

unor structuri care pot prelua în bune condiţii solicitările datorate acţiunilor la care
sunt supuse pe durata execuţiei şi în exploatare, astfel încât să se asigure
cerinţele fundamentale de rezistenţă, stabilitate, durabilitate şi etanşeitate. La
acestea se adaugă pentru rezervoarele de înmagazinarea apei potabile şi
cerinţa de păstrarea calităţii apei.
Rezervoarele din beton precomprimat oferă condiţii superioare de
etanşeitate şi siguranţă în exploatare faţă de cele din beton armat, datorită faptului
că ele sunt astfel concepute încât, în exploatare să fie solicitate la eforturi de
compresiune în pereţi.
La realizarea în tehnologia cu elemente prefabricate a pereţilor
rezervoarelor, se va ţine seama de necesitatea asigurării unor condiţii perfecte de
realizare a monolitizării şi etanşării rosturilor verticale şi orizontale.
 Executarea rezervoarelor alcătuite cu elemente prefabricate prezintă
următoarele avantaje faţă de cele executate cu pereţii din beton monolit:
 elementele prefabricate se execută în fabrici de prefabricate sau
în poligoane special amenajate pe şantier, obţinându-se astfel
un beton compact omogen;
 posibilitatea realizării unui beton cu grad de permeabilitate redus
permite renunţarea la tencuielile interioare;
 se elimină cofrajele pentru turnarea pereţilor;
 se scurtează considerabil durata de execuţie a
rezervorului.
Dintre dificultăţile legate de prefabricarea rezervoarelor cea mai
importantă este realizarea constructivă a zonelor de îmbinare dintre elementele
prefabricate ale peretelui, precum şi dintre radier şi perete, astfel ca ele să
asigure o etanşeitate perfectă.
 Cele mai utilizate soluţii constructive pentru rezervoarele de
înmagazinarea apei sunt constituite din două tipuri de construcţii care
alcătuiesc împreună un ansamblu funcţional compus din:
 rezervorul propriu-zis;
 casa vanelor, construcţia care adăposteşte zona de capăt a
conductelor şi instalaţiilor şi face legătura între rezervor şi reţeaua de
instalaţii exterioare.
 Structura rezervoarelor pentru înmagazinarea apei este alcătuită în
general din următoarele subansamble:
A. Placa de fund care este un element elastic cu o grosime de cca. 15-
25 cm, realizat din beton armat cu gradul de impermeabilitate . Sub placă se
execută un strat de egalizare realizat din beton care asigură un grad de
impermeabilitate . În unele cazuri între placa de fund şi betonul de egalizare, ca
măsură de impermeabilizare, se prevede o izolaţie hidrofugă. Placa de fund se
separă printr-un rost de tasare atât de fundaţia inelară a peretelui cât şi faţă de
fundaţia stâlpului central. Placa de fund transmite la teren presiunea exercitată
de lichidul înmagazinat. Rosturile de tasare se prevăd datorită faptului că
fundaţia inelară a peretelui lucrează individual transmiţând la teren pe toată
durata de exploatare a construcţiei, încărcări importante. Prevederea rostului de
tasare face ca solicitările elementelor menţionate să fie simple, uşor de controlat
în calcul şi astfel se înlătură pericolul fisurării plăcii de fund datorită tasărilor
inegale, a contracţiei betonului, sau datorită variaţiilor de temperatură.
 B. Fundaţia inelară a peretelui - se realizează în general din beton cu
10
un grad de impermeabilitate P8 .
C. Peretele rezervorului se realizează din elemente monolite sau
prefabricate din beton armat sau precomprimat. În general, pentru capacităţi de
peste 500 mc rezervoarele, precomprimate sunt mai ieftine faţă de cele din beton
armat. În cazul utilizării betonului precomprimat, pot fi adoptate mai multe soluții:
 cu fascicule pozate în tecile montate înaintea betonării elementelor
prefabricate;
 prin precomprimare exterioară:
 prin înfăşurare cu sârmă SBP;
 cu toroane pozate la exterior pe perete;
 cu armătură gresată, realizată din două s-au mai multe toroane
fixate în mantale de protecţie (realizată din mase plastice),
pozată la exterior pe perete.
D. Stâlpul central se realizează prefabricat din beton având secţiunea
poligonală. Stâlpul se montează într-o fundaţie pahar.
 E. Acoperişul rezervorului
este de tip plan şi se execută în
majoritatea cazurilor din elemente
prefabricate de tip „T". Acoperişul are
prevăzute două goluri de acces spre
interiorul şi exteriorul rezervorului
dotate cu scări metalice.
Pentru realizarea rezervoarelor
cu elemente prefabricate de pereţi
asamblate prin precomprimare, există o
gamă foarte variată de soluţii.
 CALCULUL REZERVOARELOR

Rezervoarele sunt construcţii spaţiale complexe. Modul de distribuţie a

tensiunilor în elementele componente ale rezervoarelor - acoperiş, pereţi şi radier -
depinde de forma rezervorului, alcătuirea elementelor componente şi, în mare măsură,
de legăturile care există între ele.
Astfel, în cazul când pereţii rezervorului sunt simplu rezemaţi pe fund
(lunecarea marginii peretelui după direcţia orizontală fiind liberă) şi nu sunt legaţi nici
de acoperiş, eforturile care apar în pereţi, datorită presiunii lichidului sau acţiunii
presiunii pământului, sunt în întregime preluate de inelele orizontale (în cazul
rezervoarelor cilindrice) sau de cadrele transversale (în cazul rezervoarelor cu secţiunea
transversală poligonală). Dacă în locul unei simple rezemări peretele rezervorului
este legat monolit de radier şi de acoperiş, atunci stările de tensiune care apar
sînt modificate, deplasarea după orizontală a marginii peretelui fiind împiedicată.
 Modul de solicitare al pereţilor rezervoarelor cilindrice libere la margine

Modul de solicitare al pereţilor rezervoarelor cilindrice cu pereții legați monolit de

placa radierului
Modul de solicitare al pereţilor unor rezervoare prismatice
cu pereţii liberi la margine
 PARTICULARITĂȚI TEHNOLOGICE

Realizarea rezervoarelor din beton precomprimat pentru obținerea unor

economii de material și pentru realizarea etanșeității în cazul rezervoarelor prefabricate
implică tehnologii specifice.
În vederea reducerii până la anulare a eforturilor inelare de întindere produse
de presiunea lichidului înmagazinat, în funcţie de particularităţile constructive (monolit
sau prefabricat), se pot adopta două soluții:
 soluţia precomprimării discrete, cu inele segmentate de armătură
pretensionată, dispuse la distanţe semnificative pe verticală, ancorate în
nervuri verticale din beton armat;
 soluţia precomprimării continue, prin înfăşurarea sub tensiune mecanică a
unui fir din oţel de înaltă rezistenţă, cu pas mic, utilizând un număr minim
de blocaje mecanice.
Dispunerea în plan orizontal a fasciculelor pretensionate segmentate
 Sistemul Sainrapt şi Brice de precomprimare continuă:
1 - pupitru de comandă; 2 - reostat de tensiune; 3 - manometrul presei; 4 - arcul de întindere a cablului de
tracţiune; 5 - cablu de tracţiune; 6 - role de deviere; 7 - presă; 8 - scripete de întindere a sârmei; 9 - scripete de
întindere a cablului de tracţiune; 10 - reductor pentru sârma întinsă; 11 - reductor pentru cablul de tracţiune; 12
- diferenţial; 13 - motor diferenţial; 14 - elcotron; 15 - cuplaj hidraulic; 16 - motorul principal de tracţiune; 17 -
bobina sârmei; 18 - frâna bobinei; 19 - cap de cal; 20 - reductori de suspensie; 21 - macara pentru ridicarea
bobinei de sârmă; 22 - cărucior mobil; 23 - sârme înfăşurate sub tensiune (zonă fretată); 24 - peretele
rezervorului
Principiul precomprimării continue prin înfăşurare cu instalaţia INCERC - BAC:
1 - cărucior superior; 2 - cărucior suspendat; 3 - colac de sârmă din oţel de înaltă rezistenţă (OIR);
4 - sârmă pretensionată prin procedeu mecanic; 5 - lanţ Gall; 6 - reazem central; 7 - scară
 Procedeul de precomprimare Mo-Ta-La:
1 - bară verticală de ancoraj; 2 - presă; 3 - pendul pentru diminuarea frecării
 Pretensionarea prin procedeul electrotermic:
1 - armătură inelară; 2 - blocaj; 3 - perete rezervor; 4 - mortar/microbeton.
 PARTICULARITĂȚI DE ALCĂTUIRE

Prin alcătuire constructivă şi simulări numerice corespunzătoare, trebuie să se

obţină recipienţi care să poată prelua, în bune condiţii, solicitările induse de acţiunile la
care sunt supuşi aceştia durata execuţiei, în exploatarea curentă, respectiv la cutremure
moderate/majore, fără a-şi pierde etanşeitatea.
La adoptarea soluţiilor prefabricate trebuie respectate mai multe exigențe
pentru obținerea unei etanșeități corespunzătoare:
 realizarea de rosturi armate cu o lăţime de minimum 25 cm şi cu o profilare şi
tratare corespunzătoare a feţelor spre rost a elementelor prefabricate;
 precomprimarea pereţilor realizaţi din elemente prefabricate, în cazul
structurilor axial simetrice;
 conceperea/realizarea de îmbinări corespunzătoare ale elementelor prefabricate
cu radierul şi eventual cu acoperişul, bazate pe verificări experimentale
concludente.
 În cazul realizării în soluţie prefabricată a pereţilor recipienţilor
paralelipipedici, atunci când această soluţie este inevitabilă, este obligatorie
prevederea următoarelor măsuri:
 executarea zonelor de colţ şi de legătură în soluţie monolită;
 dimensionarea şi alcătuirea corespunzătoare a nodurilor, cu verificări
experimentale concludente, privind comportarea seismică potenţială sau la
tasări diferenţiate.
La rezervoarele amplasate pe terenuri macroporice sau sensibile la umezire,
conductele vor fi montate în galerii şi canivouri vizitabile, respectându-se prevederile
normelor privind execuţia construcţiilor fundate pe terenuri sensibile la înmuiere.
Grosimea plăcii radierului recipientului se stabileşte prin calcul în funcţie de
mărimile solicitărilor, de clasa şi gradul de impermeabilitate a betonului, respectiv de
presiunea exercitată de lichidul înmagazinat, fără a fi mai mică de 200 mm.
 Grosimea pereţilor exteriori, stabilită prin calcul, va fi minim:
 180 mm în cazul pereților din beton armat monolit;
 200 mm în cazul pereților din beton monolit precomprimat cu fascicule
înglobate;
 150 mm în cazul pereților din elemente prefabricate cu înălţimea H < 4 m;
 170 mm în cazul pereților din elemente prefabricate cu 4 m < H < 6 m;
 190 mm în cazul pereților din elemente prefabricate cu H > 6 m.
 200 mm în cazul rezervoarelor pentru lichide agresive.
Grosimea elementelor prefabricate pe zona rostului de îmbinare va fi minim
200 mm. Îngroşarea va fi realizată având în vedere următoarele condiţii:
 porţiunea cu această grosime va avea cel puţin 200 mm lăţime;
 panta îngroşării nu va depăşi valoarea ¼ ;
 dimensiunile şi forma aleasă nu vor crea dificultăţi la realizarea lucrărilor
ulterioare (tencuieli, protecţii) şi la exploatarea rezervorului.
EXEMPLE DE SISTEME CONSTRUCTIVE

Rezervor circular din beton armat monolit (300 m3)

 Rezervoare cilindrice cuplate din beton armat monolit

Rezervor de mare capacitate (284 000 m3) cu perete tronconic

Rezervor cilindric circular cu camere concentrice (2 x 1 000 m3)
Rezervor cilindric circular integral prefabricat (30 000 m3)
Rezervor rectangular prefabricat de 3 500 m3
 Castelele de apă sunt
construcţii inginereşti alcătuite dintr-un
rezervor de apă aşezat la o anumită
înălţime faţă de teren (pe un turn).
Castelele de apă sunt părţi componente
ale unor reţele de alimentare cu apă.
Realizarea unor astfel de construcţii are
ca scop înmagazinarea unei rezerve de
apă la o anumită înălţime, pentru a se
asigura în reţeaua de alimentare sau
distribuţie o presiune constantă
necesară în exploatare.
 Avantajul castelelor de apă faţă de
rezervoarele îngropate cu staţii de pompare sunt:
 se asigură o alimentare continuă cu apă la
presiune constantă, exploatarea reţelei nefiind
condiţionată de defecţiunile ce pot apărea la
staţiile de pompare sau de întreruperile de
curent electric;
 debitul poate fi variat după voie, fără a fi
necesare pentru aceasta instalaţii speciale sau
întreruperi de alimentare a unor sectoare;
 spaţiul pe care îl ocupă castelele de apă este mai
redus faţă de cel necesar executării
rezervoarelor îngropate şi a instalaţiilor de
pompare.
 Castelele de apă, în general, sunt construcţii izolate, care au o înălţime mai
mare decât construcţiile învecinate, constituind astfel un element dominant, văzut din
toate părţile, mai ales atunci când sunt aşezate pe locurile mai înalte din complexul pe
care îl deservesc. De aceea, la proiectarea lor este necesar a se da o atenţie deosebită
aspectului arhitectonic.
Cu toate că în acest sens s-au făcut multe studii, nu se poate spune, în general,
că soluţiile arhitectonice care se adoptă astăzi pentru castelele de apă sunt satisfăcătoare.
Aceasta se datoreşte şi dificultăţilor oare apar la proiectarea castelelor de apă, forma
rezervorului şi a turnului fiind adeseori dictate de cerinţele rezolvării raţionale a
problemelor de rezistenţă şi de execuţie, privită prin prisma economiei de materiale,
cost şi durată de realizare a investiţiilor.
Se poate aprecia că evazarea părţii superioare a castelului îmbunătăţeşte
aspectul arhitectonic şi, totodată, reprezintă o soluţie mai avantajoasă pentru construcţia
rezervorului.
 Înălţimea castelelor de apă este determinată de presiunea cerută de
condiţiile de exploatare a apei în reţeaua de alimentare. Capacitatea rezervoarelor este
determinată de regimul de funcţionare, debitul de apă consumat şi posibilităţile de ali-
mentare ale rezervorului. Dimensiunile în plan ale turnului de susţinere a
rezervorului depind de dimensiunea rezervorului (dezvoltarea în plan a
acestuia), de spaţiul rezervat pentru construcţia castelului, de modul de folosire
a spaţiului de sub rezervor şi de condiţiile de rezistenţă şi stabilitate ale întregii
construcţii.
Spaţiul din turn de sub rezervor este folosit pentru scările de acces,
camera vanelor, trecerea conductelor de instalaţii, magazii pentru scule şi
instalaţii mobile de pompieri. În afară de aceasta, la castelele de apă cu
rezervoare de mare capacitate, spaţiul din turn poate fi folosit pentru procese
industriale, birouri sau chiar locuinţe.
 La proiectarea castelelor de apă este necesar a se avea în vedere
necesitatea realizării izolaţiei termice a rezervorului şi a conductelor de
aducţiune, alimentare şi evacuare. În acest sens, pentru izolarea termică a
rezervorului pot fi folosite următoarele sisteme:
 Peretele rezervorului se acoperă în exterior cu un material termoizolant
(de obicei sub formă de plăci termoizolante) care se protejează înspre
exterior cu o şapă armată. Prin adoptarea acestei soluţii nu este suficient
asigurată posibilitatea de control a infiltraţiilor de apă în stratul izolator,
care, atunci cînd se produc, reduc în mare măsură proprietăţile de izolare
termică ale acestuia, iar îngheţarea apei de infiltraţie poate provoca, într-
un interval scurt de timp, degradarea izolaţiei.
 Se construieşte un perete exterior (de protecţie) la o distanţă de circa 5-
10 cm de peretele rezervorului. Spaţiul liber dintre cei doi pereţi se umple
cu un material termoizolant, cum ar fi vata de sticlă, zgură, rumeguş,
pâslă minerală etc. Apare însă același dezavantaj ca la primul sistem.
  Se construieşte prin intermediul unui perete exterior o încăpere
independentă în jurul rezervorului de lăţime 0,40 …1,50 m. Spaţiul creat
fie că este încălzit, fie că este izolat termic prin peretele exterior, a cărui
grosime este determinată din condiţia impusă de cerinţele de exploatare
care limitează variaţia de temperatură a apei.
Pentru izolarea termică a conductelor sunt folosite diferite procedee
funcţie de modul de alcătuire a construcţiei turnului, de folosirea spaţiului de sub
rezervor şi a regimului de funcţionare a instalaţiei de alimentare. De la caz la caz
se adoptă:
 încălzirea-spaţiului din turn;
 introducerea tuturor conductelor într-un tub central care este încălzit sau
umplut cu material izolator;
 izolarea conductelor prin aplicarea unui strat de material izolator, de
grosime suficientă, direct pe peretele conductelor.
 Castelele de apă din beton pot fi clasificate astfel:
a. După regimul de funcţionare:
 cu regim continuu, la care problemele de izolare termică de obicei se
rezolvă foarte simplu, apa în circulaţie fiind ferită de îngheţ;
 cu regim de funcţionare cu intermitenţă, la care este necesar a se asigura
o bună izolaţie atît a rezervorului cât mai cu seamă a conductelor de
aducţiune, de alimentare şi preaplin.
b. După destinaţia funcţională a castelului:
 pentru alimentare cu apă potabilă;
 pentru alimentare cu apă industrială;
 pentru alimentare cu apă de incendiu;
 alte destinații;
c. După capacitatea rezervorului de apă:
 capacitate mică (pînă la 100 m3);
 capacitate mijlocie (100 - 500 m3);
 capacitate mare (peste 500 m3).
d. După înălţimea castelului:
 înălţime mică (până la 15 m);
 înălţime mare (15 - 30 m);
 înălţime foarte mare (peste 30 m).
e. După numărul de rezervoare:
 cu un singur rezervor,
 cu două rezervoare.
f. După modul de execuţie:
 din beton turnat monolit;
 din elemente prefabricate;
 cu turnul din elemente prefabricate şi rezervorul din beton armat monolit;
 cu turnul din beton armat obişnuit şi rezervorul precomprimat;
 cu turnul şi rezervorul precomprimate, etc.
 ALCĂTUIREA CASTELELOR DE APĂ

Elementele principale ale construcţiei castelelor de

apă sunt:
 rezervorul cu sau fără cameră de protecţie;
 turnul de susţinere al rezervorului, inclusiv podestele şi
scările de acces;
 fundaţia;
 construcţii anexei camera vanelor şi staţia de pompare.
Placa de fund a acestor rezervoare de obicei nu
reazemă continuu pe toată suprafaţa, aşa cum se întâmplă
la rezervoarele îngropate sau la cele dispuse la nivelul
solului. Fundul rezervoarelor castelelor de apă, în mod
curent, se alcătuieşte dintr-o placă curbă, în formă de
cupolă sferică sau tronconică, fiind rezemată pe un inel.
 Soluţia realizării unor funduri în formă de cupolă prezintă însă unele
dezavantaje de execuţie, mai cu seamă în cazul rezervoarelor monolite, la care
cofrajul devine destul de complicat. De asemenea, prin această soluţie, uneori,
nu poate fi satisfăcător rezolvată independenţa de deformare a rezervorului în
raport cu elementele superioare ale turnului (care este necesar a fi obligatoriu
realizată, de exemplu, când în rezervor se păstrează apă la anumite
temperaturi ridicate), ceea ce poate conduce la apariţia, în unele cazuri, a unor
eforturi suplimentare importante.
Din acest motiv, la unele castele de apă cu capacitate mare, proiectanţii
preferă să adopte soluţia cu rezervorul de apă construit independent de structura
turnului. În acest caz, fundul rezervorului se alcătuieşte dintr-o placă circulară
care reazemă direct sau prin intermediul unui strat de nisip sau de asfalt pe
planşeul superior al turnului. Aceste planşee se execută cu grinzi principale şi
secundare sau cu reţele casetate. Planşee de acest gen sunt necesare a fi
executate întotdeauna cînd sînt folosite rezervoare metalice.
 Forma rezervoarelor din beton armat folosită la construcţia castelelor de apă
este cilindrică, conică sau hiperbolică. Secţiunea circulară este, totdeauna, mai
avantajoasă faţă de secţiunile pătrate sau dreptunghiulare care la rezervoarele
castelelor de apă nu se aplică.
Forma tronconică şi mai cu seamă cea hiperbolică este mai raţională decât
forma cilindrică, deoarece asigură o distribuţie mai raţională a materialului pe înălţimea
peretelui (ţinând seama de variaţia eforturilor de întindere care apar sub acţiunea
presiunii apei) și asigură un aspect arhitectonic mai plăcut. De asemenea, prin aplicarea
formei tronconice sau hiperbolice la construcţia pereţilor se reduc dimensiunile
fundului rezervorului. Forma cilindrică însă prezintă unele avantaje de execuţie.
 În principiu, turnurile castelelor de apă, ca structuri de rezistenţă, executate în

vederea susţinerii la o anumită înălţime a rezervoarelor de apă, pot fi alcătuite după trei

sisteme:

 cu schelet realizat din stâlpi de beton armat legaţi prin centuri şi planşee (alcătuind

structuri spaţiale de cadre);

 cu schelet din elemente sub formă de reţea legate transversal cu grinzi sau planşee

(alcătuind sisteme spaţiale cu zăbrele);

 cu schelet din pereţi continui din beton armat cu sau fără îngroşări.

Turnurile cu schelet alcătuit din stâlpi şi pereţi continui pot fi executate din beton

armat monolit sau din elemente prefabricate asamblate prin monolitizarea lor, în dreptul

îmbinărilor, sau prin precomprimare. Turnurile cu schelet din elemente sub formă de reţea

se execută numai din elemente prefabricate.

 În general, sistemele
monolite la alcătuirea turnurilor
pentru castelele de apă prezintă o
serie de dezavantaje faţă de sistemele
prefabricate, dintre care enumerăm:
 necesită un consum mare de
cherestea pentru cofraje şi mai
cu seamă pentru eşafodaje;
 durata de execuţie este mare;
 turnarea, transportul şi
compactarea betonului la înăl-
ţime sunt lucrări dificile.
 Castelele de apă sunt construcţii înalte dezvoltate pe suprafaţă redusă
care, adeseori, sînt încărcate cu sarcini importante. Din acest motiv, fundaţia
castelelor de apă trebuie astfel rezolvată, încât să asigure în situaţiile cele mai
dezavantajoase de încărcare (rezervorul plin) presiuni şi deformaţii pe teren care
să nu le depăşească pe cele limită şi, totodată, să asigure stabilitatea
construcţiei la acţiunea vântului şi a cutremurului (rezervorul gol).
În mod curent, fundaţiile castelelor de apă se execută sub formă de
inel cu secţiurea  sau sub formă de radier.
În cazul deschiderilor mari ale bazei turnului pot fi folosite radiere pe
grinzi principale şi secundare sau radiere cu grinzi dispuse în reţea. La castelele
cu rezervoare de capacitate redusă, în cazul folosirii tuburilor pe stîlpi, pot fi
folosite fundaţii pahar executate din beton turnat monolit sau prefabricat.
În cazul terenurilor slabe, pentru castelele de apă de mare capacitate,
fundaţiile pot fi executate pe piloţi care se distribuie fie inelar, pe un rând sau
două (legaţi cu un inel care susţine turnul), fie cu radier general, care leagă
piloţii pe toată suprafaţa bazei turnului, la partea lor superioară.
 CALCULUL CASTELELOR DE APĂ

Rezervoarele folosite la castelele de apă în ceea ce priveşte modul lor de

solicitare se deosebesc de rezervoarele îngropate prin:
 modul de rezemare al fundului, care la rezervoarele castelelor de apă este
acţionat numai de presiunea apei dinspre interior, fără a fi solicitat la
presiunea pământului;
 acţiunea presiunii vântului care poate provoca la rezervoarele castelelor de
apă, atunci când acestea nu sunt protejate de camere speciale (în cazul
diametrelor mari), momente încovoietoare ce solicită secţiunile verticale ale
rezervoarelor (care provoacă turtirea rezervorului); presiunea vântului
provoacă şi momente încovoietoare care solicită secţiunile orizontale;
 influenţa efectului temperaturii, contracţiei şi curgerii lente provoacă în cazul
rezervoarelor aeriene eforturi mai mari decât la rezervoarele îngropate.
TEHNOLOGII DE REALIZARE A CASTELELOR DE APĂ
 Turnurile de răcire sunt construcţii speciale
destinate pentru răcirea apei în circuit închis. Dimensionarea
turnurilor de răcire se face funcţie de debitul de apă care
urmează a fi răcit şi de numărul de grade cu care trebuie
scăzută temperatura apei care urmează a fi recirculată.
Ca şi castelele de apă, turnurile de răcire sunt
construcţii izolate care au de obicei o înălţime mare în raport
cu construcţiile învecinate, constituind adeseori un element
dominant în complexul industrial în mijlocul cărora sunt
amplasate. Din acest motiv, la proiectarea turnurilor de
răcire trebuie să se aibă în vedere necesitatea realizării
unor forme arhitectonice plăcute, care însă trebuie
astfel alese încît să nu dăuneze asupra rezolvării
problemelor tehnologice şi de rezistenţă ale turnului.
 În ceea ce priveşte rezolvarea
problemelor arhitectonice, dificultatea care
apare la proiectarea turnurilor de răcire
constă în aceea că profilul lor, determinat de
considerente funcţionale, nu se pretează
unor forme estetice. Dintre profilurile aplicate
la construcţia turnurilor de răcire, forma de
hiperboloid de revoluţie reprezintă o soluţie
care satisface (mai bine decât alte forme)
atât cerinţele tehnologice cât şi pe cele
arhitecturale. Din acest motiv, în ultimii ani s-
au executat în străinătate şi la noi în ţară un
mare număr de turnuri de răcire (mai cu
seamă pentru capacităţi mari) în formă de
hiperboloid de revoluţie din beton armat
monolit şi prefabricat.
 Sistemul de răcire al apei în regim continuu prin folosirea turnurilor de
răcire prezintă o serie de avantaje faţă de sistemul de răcire al apei în regim
deschis, dintre care amintim:
 apa este continuu recirculată, ceea ce face ca consumul de apă să fie
redus la pierderile de apă ce au loc în procesul de circulaţie care
reprezintă 5-10% din volumul total;
 prin folosirea aceleiaşi ape (care în acest caz poate fi în mare parte
demineralizată) se evită formarea depunerilor de piatră şi nămol pe
pereţii conductelor, depuneri care, după cum se ştie, distrug instalaţiile;
Sistemul de răcire al apei în regim continuu prezintă însă şi o serie de
dezavantaje faţă de sistemul cu regim deschis, din care reţinem:
 temperatura apei în regim închis nu poate fi redusă în procesul de răcire
cu mai mult de 10-12° (la regimul deschis fiind de pînă la 25°);
 investiţiile şi cheltuielile de întreţinere şi exploatare a instalaţiei pentru
răcirea apei în regim închis sînt incomparabil mai mari decît cele
necesare pentru răcirea apei în regim deschis.
 Răcirea apei fierbinţi (care este adusă în turn de la diferite instalaţii) se face
prin schimbul de căldură care se produce între apă şi aerul ambiant din turn. Aerul în
acest caz este agentul care transportă continuu căldura de la apă către exterior. Pentru
ca schimbul de căldură să se producă într-un interval redus de timp, apa este
împrăştiată cu ajutorul unor instalaţii speciale, amplasate în interiorul turnului de răcire,
în aşa mod încât suprafaţa de contact între apă şi aer să fie foarte mare. Eliminarea
continuă a aerului încălzit din interiorul turnului şi introducerea aerului rece din exterior
se obţine prin tirajul natural sau forţat.
Tirajul natural se obţine prin forțarea unor curenţi de aer care circulă de jos în
sus datorită diferenţei între greutatea aerului exterior şi rece şi greutatea aerului încălzit
şi umed din turn. Aerul cald se ridică continuu în coşul turnului, locul său fiind ocupat de
aerul rece. La turnurile cu tiraj forţat, circulaţia aerului se obţine cu ajutorul
ventilatoarelor. În acest caz, înălţimea turnului şi mai cu seamă secţiunea
acestuia se poate reduce simţitor faţă de cele necesare la turnurile cu tiraj
natural.
 În plus, posibilităţile
de a obţine o scădere mai
mare a temperaturii apei devin
mult mai largi, fiind
determinate de puterea
ventilatoarelor. Dezavantajul
acestui sistem constă însă în
cheltuielile suplimentare care
sunt necesare pentru
exploatarea instalaţiei de
ventilatoare, care, în afară de
faptul că sînt costisitoare,
necesită la exploatare un
consum important de energie.
 Turnurile de răcire pot fi clasificate după diferite criterii funcţionale şi
constructive, dintre care reţinem:
a) După modul în care se asigură realizarea tirajului pentru răcirea apei deosebim:
 turnuri de răcire cu tiraj natural;
 turnuri de răcire cu tiraj forţat;
 turnuri de răcire cu tiraj mixt.
b) După temperatura la care ajunge apa in urma răcirii deosebim:
 turnuri cu răcire normală, care asigură răcirea apei până la 32° (pentru
temperatura aerului de 25° şi cu umiditate de 55%);
 turnuri cu răcire adâncă care asigură răcirea apei până la 28°, folosite în
industria chimică;
 turnuri cu răcire foarte adâncă, care asigură reducerea temperaturii apei până la
23 - 25°, folosite numai la instalaţii speciale.
Gradul de răcire influenţează asupra dimensiunilor turnurilor şi mai puţin asupra
problemelor legate de calculul şi alcătuirea elementelor din beton armat.
c) După materialul din care se execută scheletul de rezistență deosebim:
 turnuri de răcire cu coşul din lemn;
 turnuri de răcire cu coşul din schelet metalic căptuşit;
 turnuri de răcire din beton armat monolit;
 turnuri de răcire din beton prefabricat.
Turnurile de răcire din beton prefabricat pot fi precomprimate sau ne-precomprimate.
Precomprimarea betonului din pereţii turnurilor de răcire este deocamdată puţin
folosită, deoarece sarcinile la care sunt supuşi pereţii coşurilor turnurilor sunt reduse.
d) După forma profilului coşului turnurilor deosebim:
 turnuri de formă prismatică;
 turnuri de formă tronco-piramidală;
 turnuri de formă cilindrică;
 turnuri de formă tronconică;
 turnuri de forma unui hiperboloid de revoluţie.
 ALCĂTUIREA TURNURILOR DE RĂCIRE

Turnurile de răcire cu tiraj natural sunt alcătuite din:

 bazinul de apă;
 instalaţia de răcire a apei;
 scheletul de susţinere a coşului (care adăposteşte instalaţia de răcire) în
care sunt prevăzute şi golurile pentru admisia aerului;
 coşul care asigură tirajul.
 Bazinul de apă este rezervorul în care se înmagazinează apa după ce
a trecut prin instalaţia de răcire. Forma în plan a bazinului se face circulară sau
poligonală. Dimensiunile în plan ale bazinului sînt determinate de suprafaţa de
colectare a apei care depinde de modul, cum este dezvoltată instalaţia de
răcire. Adâncimea rezervorului se calculează funcţie de cantitatea de apă
necesară de a fi înmagazinată ca rezervă şi de continuarea procesului de răcire
a apei în bazin. Bazinele de apă se execută îngropate pe toată înălţimea sau
parţial.
Pentru a nu întrerupe funcţionarea turnului în timpul executării
diferitelor lucrări de întreţinere sau de reparaţii, bazinele pot fi prevăzute cu
pereţi despărţitori, care asigură funcţionarea independentă numai a unei părţi
din turnul de răcire (obişnuit jumătate din turn).
Bazinele turnurilor sînt construcţii care în timpul exploatării sînt
acţionate de eforturi importante produse de variaţiile mari de temperatură. De
aceea, dacă condiţiile funcţionale şi structurale permit, elementele de susţinere
ale turnurilor se execută independent de bazinul de apă.
 Coşul turnului se reazemă pe inelul de fundaţie prin intermediul unui
schelet în care sunt prevăzute golurile pentru admisia aerului în turn.
Deasupra golurilor prin care se face admisia aerului în turn se execută inelul
superior al scheletului de susţinere (care constituie elementul de rezistenţă prin
care peretele coşului se reazemă pe scheletul de susţinere), care totodată
adăposteşte instalaţia de răcire a apei.
Scheletul de susţinere a coşului turnului, pentru a se asigura o suprafaţă
de goluri cât mai mare, se alcătuieşte sub formă de grinzi Vierendel cu goluri
dreptunghiulare cu colţurile drepte sau rotunjite sau,mai indicat, sub formă de
grinzi cu zăbrele cu diagonale simple sau cu diagonale încrucişate.
 Elementele care alcătuiesc scheletul de susţinere al turnurilor se leagă
temeinic de inelul inferior, care la bază este prevăzut cu o talpă de fundaţie prin
care se transmite terenului sarcinile provenite din greutatea proprie a coşului și
eforturile date de acţiunea vântului.
Inelul inferior, împreună cu talpa de fundaţie, se dimensionează şi se
alcătuieşte ca o grindă inelară continuă pe care reazemă montanţii sau
diagonalele scheletului cu goluri ce susţine coşul. Talpa de fundaţie se alcătuieşte
în mod obişnuit, fiind prevăzută cu armătură de rezistenţă transversală, care se
dimensionează fără a se ţine seama de efectul de inel.
Inelul superior care leagă elementele scheletului cu goluri face corp
comun cu peretele coşului. La alcătuirea lui este necesar a se ţine seama de
faptul că acest inel face corp comun cu peretele turnului, constituind de fapt
partea inferioară a unei grinzi perete care reazemă pe montanţi sau diagonale şi
a cărei formă spaţială curbă dă naştere la momente încovoietoare, momente de
torsiune și forţe axiale.
 Coşurile turnurilor de răcire se execută din beton armat turnat monolit
sau din elemente prefabricate care se monolitizează prin executarea unor îmbinări
umede sau se asamblează prin precomprimare. Forma coşurilor turnurilor de
răcire poate fi cilindrică, tronconică, prismatică, tronco-piramidală sau hiperboloid
de revoluţie.
Coşurile cilindrice au avantajul că pot fi executate cu cofraje glisante.
Dezavantajul care apare la turnurile cu coşul cilindric rezultă din necesitatea
evazării zonei inferioare a turnului (în care sînt dispuse golurile pentru admisia
aerului) în raport cu coşul turnului. La primele coşuri cilindrice din beton armat,
trecerea de la secţiunea coşului propriu-zis la secţiunea turnului care adăposteşte
instalaţia de răcire s-a realizat prin intermediul unei cupole semisferice. In soluţiile
mai noi, coşul de formă cilindrică reazemă pe construcţia inferioară a turnului, care
se execută prismatică sau cilindrică, prin intermediul unui inel conic, sau direct pe
teren prin intermediul unor stîlpi care se sprijină pe radier sau pe fundaţii proprii,
străbătând radierul.
 Coşurile de forma unui hiperboloid de revoluţie constituie soluţia cea mai
avantajoasă pentru turnuri de mare capacitate, cu toate că în acest caz folosirea
cofrajelor glisante nu poate fi aplicată. Execuţia acestor turnuri se poate face prin
folosirea cofrajelor refolosibile alcătuite din panouri mari care se execută în forma
romboedrică şi oare se îmbină între ele după direcţia generatoarelor rectilinii ale
suprafeţei hiperboloidului de revoluţie. Prin adoptarea formei de hiperboloid de
revoluţie, pentru adăpostirea instalaţiei de răcire a apei nu este necesară evazarea
suplimentară a zonei inferioare.
 Dificultăţile întâmpinate la execuţia turnurilor monolite de formă hiperbolică, i-
au determinat pe constructori să folosească la construcţia coşurilor, în proporţie
însemnată, prefabricate din beton armat. Dintre soluţiile cele mai moderne în acest sens
sunt coşurile executate din elemente prefabricate asamblate prin precomprimare şi
coşurile în formă de hiperboloid de rotaţie executate din panouri mari sau din reţele de
grinzi pe care reazemă panourile prefabricate. Se menționează că în toate soluţiile
prefabricate, partea inferioară a turnului (scheletul de susţinere şi rezervorul) se execută
din beton armat turnat monolit.
 Coşurile de fum sunt construcţii speciale executate pentru
evacuarea gazelor de ardere produse de diferite agregate şi
asigurarea tirajului necesar. Ele se caracterizează prin înălţime mare
în raport cu dimensiunile secţiunii transversale.
Primele coşuri de fum din beton armat au fost executate în
Statele Unite la sfârşitul secolului al XIX-lea, Metodele de execuţie
din beton monolit turnat în cofraje fixe folosite în acea vreme, au
împiedicat dezvoltarea şi aplicarea pe scară largă a acestui sistem,
fiind preferată zidăria de cărămidă. Introducerea cofrajelor glisante şi
a prefabricatelor a lărgit tot mai mult domeniul de folosire a
betonului armat la realizarea coşurilor de fum. Posibilitatea de
asamblare a elementelor prefabricate prin precomprimare, permite
executarea coşurilor de fum în poziţie orizontală și ridicate ulterioară
pe poziție cu ajutorul unor piloni metalici.
 Folosirea pe o scară din ce în ce mai largă a coşurilor de fum din beton armat în
locul celor de zidărie de căramidă se datoreşte următoarelor avantaje:
 capacitatea de rezistenţă la fisurare a betonului armat este mai mare decât a
zidăriei, care nu poate prelua decât eforturi neînsemnate de întindere;
 construoţiile din beton armat cu secțiune redusă și înălțime mare se comportă
mult mai bine la acţiunea sarcinilor seismice comparativ cu cele din zidărie;
 greutatea totală a coşurilor din beton armat este de circa două ori mai mică decât
greutatea coşurilor din zidărie, ceea oe conduce la reducerea volumului de
fundaţie de 1,5…2 ori;
 manopera de execuţie a ooşurilor de fum din beton armat este mai redusă faţă
de cea necesară pentru execuţia coşurilor din cărămidă;
 costul coşurilor de fum din beton armat este mai redus decât al celor din zidărie
pentru înălţimi mai mari de 60 m;
 eficienţa economică a coşurilor de fum din beton armat în raport cu a celor din
zidărie creşte odată cu înălţimea coşului.
 Coşurile de fum se pot executa din beton armat turnat monolit cu cofraje
glisante, din elemente prefabricate care se zidesc şi se monolitizează prin
intermediul unor nervuri şi din elemente prefabricate care se asamblează prin
precomprimare. Ultimul sistem prezintă cele mai multe avantaje, însă este eficient
din punct de vedere tehnico-economic pentru coşuri cu înălţime mai redusă (circa 50
m). În general, în baza indicilor tehnico-economici obţinuţi din practica proiectării
coşurilor de fum, rezultă că pentru înălţimi mari (peste 100 m),coşurile executate
din beton armat monolit cu cofraje glisante sunt cele mai avantajoase.
Forma coșurilor de fum poate fi cilindrică sau tronconică, în general fiind
preferat profilul tronconic. Avantajele formei cilindrice în ceea ce priveşte execuţia
sunt date de posibilitatea folosirii cofrajelor glisante sau folosirea de elemente
prefabricate de acelaşi tip. În aceste condiții, adeseori coşurile de fum de înălţime
redusă (până la 60 m) sunt executate cu formă cilindrică.
Unul din dezavantajele majore ale formei tronconice este dat de faptul că nu
pot fi utilizate cofrajele glisante.
 În plus, forma tronconică creează unele dificultăţi de execuţie şi la coşurile de
fum prefabricate. Cu toate acestea, ea este preferată faţă de forma cilindrică, datorită
următoarelor avantaje esenţiale:
 coşurile de fum cu formă tronconică au o siluetă mai estetică decât cele cu formă
cilindrică;
 forma tronconică opune o rezistenţă mai mică la presiunea vântului comparativ
cu cea cilindrică;
 stabilitatea la răsturnare a coşurilor de formă tronconică este mai mare decât a
celor de formă cilindrică;
 materialele care alcătuiesc structura de rezistenţă a coşului de fum de formă
tronconică sunt mai raţional folosite decât la coşurile de formă cilindrică, profilul
construcţiei apropiindu-se în mai mare măsură de un solid de egală rezistenţă
 odată cu reducerea consumului de material se micşorează şi greutatea proprie
care influenţează asupra costului fundaţiei
Coşurile de fum pot fi clasificate pe baza următoarelor criterii:

 după formă:
 coșuri cilindrice;
 coșuri tronconice;

 după temperatura gazelor:

 coşuri reci (t < 100 °C);
 coşuri calde (100 °C< t < 300 °C);
 coşuri foarte calde (t > 300 °C);

 după realizarea protecţiei:

 coşuri necăptuşite;
 coşuri căptuşite cu strat de izolaţie între peretele de beton şi zidăria de
protecţie, cu spaţii de aer neventilate;
 coşuri căptuşite cu strat de izolaţie între peretele de beton şi zidăria de
protecţie, cu spaţii de aer ventilate.
 Coşurile de fum
sunt alcătuite din
următoarele părţi:
 coşul propriu-zis;
 canalul de fum;
 fundaţia.
Dimensiunile
coşului, înălţimea şi
diametrul interior rezultă
din calcule termotehnice,
în funcţie de volumul de
gaze arse de evacuat şi
de tiraj.
 Raportul dintre înălţimea coşului H şi diametrul exterior la bază d
trebuie să respecte condiţia H / d < 20. Diametrul interior la vârf se alege
minimum 0,6 m pentru a permite accesul în interior.
Temperatura gazelor arse în coş poate atinge valori pînă la 800 °C,
având o scădere pe înălţime de 0,3 ... 0,5 °C /m. În mod obişnuit însă în calcul
se consideră o temperatură constantă pe înălţimea coşului. Datorită
temperaturii mari a gazelor arse şi agresivităţii puternice asupra betonului
armat se prevede în interiorul coşului o căptuşeală de protecţie din zidărie de
cărămidă obişnuită, pentru temperaturi pînă la 500 °C sau din cărămizi
refractare (beton refractar), pentru temperaturi mai mari.
Între stratul de beton armat şi căptuşeala de zidărie se lasă un spaţiu
de aer închis sau ventilat, sau se prevede o izolaţie termică (zgură granulată,
vată de sticlă, kiselgur etc). Dacă temperatura gazelor este mică şi
agresivitatea este redusă, se admite să se renunţe la căptuşeală şi la izolaţie
termică.
 Gura coşului este locul cel mai expus coroziunii, din cauza formării
acizilor la contactul gazelor cu umiditatea atmosferică, motiv pentru care se
protejează. Se pot folosi plăci protectoare din bazalt artificial, inele de beton
special, cărămizi antiacide, inele de fontă sau alte metale anticorosive.
Peretele din beton armat se execută cu grosime constantă sau
variabilă avînd minimum 15 cm la partea superioară. Grosimea creşte în jos,
putând ajunge la 40...50 cm, în cazul coşurilor cu înălţimi foarte mari.
Recomandările prevăd grosimea minimă a peretelui de 17,5 cm pentru coşuri
cu diametrul interior di < 6 m, aceasta majorându-se cu 1 cm pentru fiecare
metru în plus. La execuţia peretelui se folosesc mărci de beton ridicate, peste
C16/20. Trebuie luate măsuri pentru asigurarea unei compactităţi
corespunzătoare betonului. Stratul de protecţie al armăturii este de minimum
3.. .5 cm. Pentru a feri betonul de influenţa corosivă a gazelor care ar putea
pătrunde prin rosturile căptuşelii, suprafaţa interioară se protejează cu o
tencuială sclivisită, executată cu ciment metalurgic.
 Pentru rezemarea zidăriei de cărămidă se
scot în partea interioară a peretelui coşului de fum
console din 10 în 10 metri. Înălţimea consolelor se
realizează de circa 1,25 m iar lăţimea pragului la
partea superioară se face de 18-25 cm, necesară
pentru rezemarea cărămizilor şi a realizării spaţiului
pentru izolaţia termică.
Inelele în dreptul consolelor, datorită
îngroşării peretelui în această zonă, sînt mult mai
rigide, ceea ce face ca tensiunile rezultate din
efectul de temperatură să fie mai mari. Pentru a
micşora eforturile rezultate datorită variaţiei
temperaturii pe grosimea şi înălţimea peretelui,
consolele sînt prevăzute pe toată înălţimea lor cu
rosturi verticale de dilataţie de grosime de 25 mm,
dispuse la distanţa de 50 cm.
 Consolele la coşurile cilindrice se fac sub forma inelară de aceeaşi grosime pe
înălţimea de 12 - 15 cm.
Pe conturul care limitează golurile de acces şi cele care se execută pentru
legătura coşului cu canalul de fum, peretele corpului coşului de fum se îngroaşă sub
forma unui rebord.
Armarea pereţilor coşului se face cu bare longitudinale verticale și bare
orizontale inelare. Atât armătura inelară cât şi cea verticală se dispun, ca regula
generală, spre exterior. Armătura inelară preia eforturile din întindere produse, în
special, de efectul variaţiei de temperatură, iar armătura longitudinală, eforturile
produse de acţiunea vântului/seismului, a greutăţii proprii a pereţilor, a căptuşelii
coşului de fum şi a variaţiei de temperatură (datorită diferenţei temperaturii din interior
şi exterior). Spre deosebire de alte construcţii cu secţiunea circulară, armătura inelară
realizată din bare independente se dispune în interior faţă de armătura verticală.
Distanța maximă între barele inelare nu va depăşi 20 cm. Curent se dispun pe metru
liniar pe înălţime 5…8 bare de diametru 8…16 mm.
 Uneori, pentru coşurile puternic solicitate, mai cu seamă pentru porţiunea de
bază a coşului, pereţii se armează cu armătură dublă.
Armătura verticală se realizează din bare a căror diametru de obicei variază pe
tronsoane de la baza coşului spre vârf. Distanţa maximă între bare va fi de 20 cm, iar cea
minimă de 12,5 cm. Pentru a nu micşora capacitatea de rezistenţă a pereţilor coşului,
înnădirea barelor se va face în aşa mod încât numărul de bare înnădite în aceeaşi
secţiune orizontală să nu fie mai mare de 25% din numărul total de armături
longitudinale pentru bare cu   16 mm şi 50% pentru bare cu  > 16 mm.
Rezultate foarte bune se obţin la armarea coşurilor cu plase sudate.
Dimensiunile plaselor folosite la armarea coşurilor sunt de 5…6 m lungime şi
lățimea de 1..1,5 m. Menţionăm că, în cazul folosirii plaselor, armătura inelară se
pune înspre exteriorul armăturii verticale.
 Întrucât construcţia coşurilor de fum de formă tronconică monolite prezintă
dificultăţi destul de mari de execuţie, în practică se folosesc în mare măsură
prefabricatele din beton armat. După modul de realizare a prefabricatelor şi a legăturii
între ele reţinem următoarele sisteme:

A. Coşuri de fum din bolţari prefabricaţi cu stâlpişori monoliți

dispuşi între elementele prefabricate. Solidarizarea pe
orizontală se realizează prin inele monolite care împreună
cu stâlpişorii leagă elementele prefabricate. Dezavantajul
acestor sisteme constă în faptul că la executarea
stâlpişorilor şi a inelelor este necesar a se folosi cofraje
laterale, ceea ce face ca dezavantajul sistemului monolit
să nu fie eliminat decît în parte. De asemenea, înălţimea
secţiunii stâlpişorilor de solidarizare este determinată de
grosimea prefabricatului, ceea ce face ca sistemul să fie
raţional folosit numai pentru coşuri cu înălţimi reduse.
B. Coşuri de fum din clavouri care elimină dezavantajele sistemului anterior.
Practic, s-a imaginat un tip de element prefabricat sub formă de clavou care,
pe de o parte, elimină necesitatea folosirii cofrajelor pentru realizarea
stâlpişorilor verticali iar pe de altă parte asigură realizarea oricărei înălţimi a
secţiunii stâlpişorilor. Clavourile se execută din beton armat, dimensiunile lor
fiind variate în aşa mod încât să se poată realiza forme tronconice ale coşului.
Datorită avantajelor pe care le prezintă acest tip de prefabricat s-au putut
realiza coşuri de fum cu înălţimea pînă la 100 m.
C. Coșuri de fum din elemente prefabricate asamblate prin precomprimare. Primul
prototip de acest gen realizat în România a fost executat în anul 1958. Coșul avea
înălțimea totală de 30 m și era realizat din elemente din beton refractar armate,
asamblate prin precomprimare. Asamblarea prin precomprimare s-a efectuat
cu opt cabluri alcătuite fiecare din 12 corzi introduse în canalele verticale
(realizate la turnarea inelelor). Precomprimarea s-a efectuat prin întinderea a
cîte două cabluri diametral opuse în acelaşi timp. Asamblarea inelelor
prefabrocate s-a făcut în poziţie orizontală la sol. Apoi întregul corp al coşului,
care cântărea 42 t a fost ridicat în poziţie verticală cu ajutorul a doi piloni
metalici şi fixat de fundaţia pahar prin intermediul unor buloane şi a unui inel
de rigidizare. Rezultatele pozitive obţinute la construcţia şi exploatarea
acestui prototip de coş de fum (reducerea timpului de montaj la 1/3 faţă de
sistemele de coşuri din elemente prefabricate zidite, reducerea greutăţii
proprii la mai mult de două ori, eliminarea căptuşelii şi a izolaţiei termice) a
făcut ca acest sistem să fie utilizat și pentru alte obiective.
 Turnurile de telecomunicaţii servesc la
transmiterea, respectiv recepționarea, amplificarea
şi retransmiterea undelor ultrascurte care se
propagă în linie dreaptă, în domeniul televiziunii şi
telefoniei fără fir. Pentru rezolvarea economică a
acestor operaţii sunt necesare antene situate la
înălţimi mari. Suportul lor se execută sub forma
unui turn, de cele mai multe ori din beton armat
sau beton precomprimat.
Experienţa a dovedit că turnurile de
beton armat sunt superioare celor metalice nu
numai din punct de vedere economic ci şi din
punct de vedere tehnic.

CN Tower, Toronto, Canada

553,3 m
 Alegerea formei turnurilor rezultă din considerente tehnice şi arhitectonice.
Astfel, trebuie să se ţină seama în primul rând de acţiunea vântului, hotărâtoare la
dimensionare. Există tendinţa ca turnurile şi mai ales construcţiile care
adăpostesc etajele tehnice, sprijinite pe turn (capetele turnurilor), să aibă o
formă cât mai aerodinamică. Vântul putând să acţioneze pe toate direcţiile
secțţiunea transversală ideală este cea circulară. Dacă nu se alege această
formă, încărcările din vânt sporesc.
La turnurile releu pentru amplasarea antenelor sunt necesare mai
multe platforme exterioare de dimensiuni mari. Aparatajul de retransmitere al
primelor turnuri construite a fost amplasat pe mai multe niveluri în interior sau
într-o clădire la baza turnului. Amplasarea aparatajului la mai multe niveluri
îngreuiază însă supravegherea şi exploatarea acestuia. Totodată, cu mărirea
distanţei emiţător-antenă se reduce calitatea retransmisiei şi creşte costul
instalaţiei. Concentrarea aparatajului pe puţine niveluri, în apropierea antenei,
necesită executarea unui cap cu diametrul mare.
 ALCĂTUIREA TURNURILOR

Pentru înălţimi mici (sub 60 m) turnurile au formă cilindrică şi se pot

executa din beton armat monolit sau din prefabricate asamblate prin
precomprimare. Turnurile înalte se execută de obicei sub forma unui tub cu
secţiune variabilă, avantajoasă atât din punct de vedere tehnic cât şi estetic.
Armătura verticală a turnurilor este compusă de obicei din bare
înnădite prin suprapunere, dacă diametrul nu depăşeşte 18 mm. Armătura
verticală este supusă mai ales la eforturi de compresiune dar, în cazul vânturilor
puternice, apar şi eforturi de întindere. Pentru ca presiunile mari pe vârfurile
barelor să nu ducă la exfolierea stratului de acoperire cu beton, în cazul barelor
cu diametrul mai mare de 18 mm, înnădirea se face prin sudură cap la cap.
Această soluţie este mai economică decât prevederea unor armături inelare
dispuse mai des.
 Armătura inelară exterioară se execută
întotdeauna cu ciocuri, chiar în cazul barelor cu
profil periodic. Aşezarea armăturii inelare interioare
ridică probleme datorită faptului că forţele de
deviaţie sunt orientate spre interior, ceea ce nece-
sită ancorarea la distanţe mici cu etrieri sau cârlige.
O soluţie mai simplă constă în aşezarea armăturii
orizontale între beton şi barele verticale. Ca urmare
numărul cârligelor de ancorare se reduce. Din
cauza acestor dificultăţi s-au construit şi turnuri
fără armare interioară. Acest mod de armare se
foloseşte cînd grosimea peretelui turnului nu
depăşeşte 30 cm.
 SUPORTUL METALIC AL ANTENELOR

Antenele de emisie sunt fixate pe un suport, de obicei metalic, aşezat în

vârful turnului. Acesta se execută sub forma unei structuri spaţiale cu zăbrele având
secţiunea în plan pătrată sau poligonală. Barele structurii cu zăbrele se execută
avantajos din ţevi. Suporturile pot fi executate şi sub forma unor tuburi metalice sau
de beton armat.
Prinderea elementelor verticale ale suporturilor de turnul de beton
armat se face prin intermediul unor plăci de bază sudate de acestea, ce se
fixează cu şuruburi de partea superioară a turnului. Dacă suportul este format
din ţevi, placa de bază poate fi evitată, fiecare ţeava fiind prinsă separat.
Armătura plăcii groase de beton de care se prinde suportul metalic se aşază
orizontal, fiind o consolă inelară scurtă.
 CAPUL TURNULUI

Construcţia ce adăposteşte etajele tehnice, respectiv cele destinate vizitatorilor

poate avea diferite forme. Cea mai raţională este forma inelară în plan. În regiunea
rezemării capului, turnul poate trece continuu, fără schimbarea accentuată a secţiunii
transversale, poate să-şi micşoreze lent diametrul luând forma unei cupe întoarse sau
poate să-şi schimbe brusc diametrul.
 Planşeele pot fi alcătuite din plăci
rezemate pe grinzi radiale sau din plăci inelare
fără grinzi. Plăcile reazemă în interior pe turn, iar
la marginea exterioară pe stâlpi verticali sau
înclinaţi, sprijiniţi pe o placă subţire tronconică
simplă sau dublă, pe şaibe radiale, pe un inel
chesonat sau pe o placă inelară groasă, aşezată la
baza capului.
În cazul dimensiunilor mari în plan a
capului, legătura rigidă a plăcii subţiri tronconice
şi a planşeului inferior cu turnul necesită o
armare puternică. De aceea este mai avantajos să
se folosească o rezemare articulată a plăcii
tronconice pe turn.
 PLATFORMELE

Platformele se execută de obicei sub forma unor plăci inelare masive. Dacă
acestea se încastrează în peretele turnului se obţin momente radiale mari şi deci
perturbări mari ale stării de membrană. În cazul rezemării articulate a platformelor iau
naştere momente tangenţiale importante care necesită o armătură inelară puternică.
Uneori s-a aplicat soluţia de a rezema platformele pe 12…16 cepuri repartizate pe
contur, ce intră în orificii prevăzute în peretele turnului.
 FUNDAȚIA TURNULUI

Turnurile de înălţime redusă se prevăd cu fundaţii sub forma unor plăci

circulare masive, mai ales când trebuie fundat la mică adâncime. În cazul turnurilor mai
înalte placa masivă nu este numai neeconomică ci şi dezavantajoasă din punct de
vedere tehnic, deoarece are o rază de giraţie relativ mică şi deci presiunile pe teren
variază foarte mult sub acţiunea diferitelor grupări de încărcări. Acest lucru duce
la deformaţii ale terenului, reducîndu-se gradul de încastrare a turnului în teren.
Placa inelară avînd o rază de giraţie mai mare, reduce variaţiile
presiunii pe teren. De asemenea şi stabilitatea ei faţă de răsturnare este mai
mare decât în cazul fundaţiilor circulare. Trecerea de la turn la fundaţie se poate
face, în cazul turnurilor puţin înalte, cu ajutorul unor şaibe aşezate radial
(contraforţi). La turnuri mai înalte se foloseşte o placă subţire tronconică.
 Pentru o cotă de fundare dată unghiul de înclinare a plăcii tronconice a
scade cu creşterea înălţimii turnului, rigiditatea fundaţiei reducându-se.
Rigidizarea fundaţiei se poate obţine prin continuarea peretelui cu un cilindru,
legat la partea inferioară cu o placă de fundaţia inelară. Mai eficientă este
amplasarea unei a doua plăci subţiri tronconice în interior, dar această ultimă
soluţie cere însă lucrări de cofrare costisitoare.
Rigidizările prezentate îmbunătăţesc comportarea fundaţiei sub acţiunea
încărcărilor orizontale ale turnului.