Tema 1.

Conţinutul
finanţelor întreprinderii
Planul lecţiei:

1.1 Esenţa şi rolul finanţelor întreprinderii

1.2 Funcţiile finanţelor întreprinderii
1.3 Principii şi particularităţi de organizare a
activităţii financiare la întreprindere
1.1 Esenţa,obiectivele şi rolul
finanţelor întreprinderii
Finanţele sunt fluxuri economice
exprimate în bani prin care se
formează, se repartizează şi se
folosesc resurse băneşti necesare
finanţării activităţii.
Finanţarea este o activitate de
asigurare a mijloacelor băneşti
necesare acoperirii cheltuielilor
cerute de realizarea unui proiect sau
a unei activităţi economice şi
sociale.
Sistemul financiar al unui stat se
împarte în 3 domenii importante:
- Finanţele statului/Finanțe
publice;
- Finanţele întreprinderii;
- Finanţele gospodăriilor
casnice/ Finanţe individuale.
I. Finanţele statului sunt formate din
bugetele statului şi locale, fondurile
extrabugetare şi speciale.
Finanţe publice studiază modul de formare şi
repartizare a fondurilor băneşti aflate la
dispoziţia organelor de administrare publică.

Scopul principal al finanţelor statului este

formarea resurselor financiare centralizate şi
repartizarea acestora pentru finanţarea
anumitor necesităţi ale societăţii.
II: Finanţele întreprinderii – studiază modul
de formare şi utilizare a fondurilor băneşti
aflate la dispoziţia agenţilor economici.

Finanţele întreprinderii, sunt bazate pe

finanţele persoanelor juridice. Au drept scop
formarea volumului necesar de resurse
financiare pentru a le întrebuinţa în procesul
activităţii sale.
Finanţele întreprinderii reprezintă
un ansamblu de măsuri şi activităţi
ale persoanelor juridice care ţin de
formarea, repartizarea şi
întrebuinţarea resurselor financiare în
procesul activităţii economice.
Finanţele întreprinderii
cuprind relaţiile economice care
apar în procesul formării şi
distribuirii resurselor financiare
aflate la dispoziţia întreprinderii în
scopul obţinerii profitului maxim.
Domeniul de studiu al finanţelor
întreprinderii sunt banii şi relaţiile care
apar în momentul utilizării şi câştigării
banilor, cât şi toate formele pe care banii
le pot lua în procesul circulaţiei lor ( bani,
materie primă, materie în curs de
execuţie, produse finite, creanţe, bani).
 Rolul finanţelor întreprinderii constă în
argumentarea diferitor variante de decizii:
- de investire;
- de finanţare;
- de asigurare a utilizării eficiente a resurselor
întreprinderii;
- de determinare exactă a necesarului de
resurse materiale şi financiare şi procurarea
lor la cel mai mic preţ.
Finanţele întreprinderii iau parte
activă la:
- realizarea circuitului fondurilor;
- asigurarea resurselor băneşti necesare
procurării mijloacelor fixe, activelor
curente şi salarizării personalului;
- desfăşurarea procesului de producţie,
- desfacerea produselor;
- repartizarea veniturilor obţinute.
Finanţele individuale – analizează
modul de formare şi investire a
banilor persoanelor private
(populaţia)

Finanţele gospodăriilor casnice

au drept bază finanţele persoanelor
fizice ce au ca scop formarea
veniturilor din bugetul familiei şi
întrebuinţarea lor.
1.2 Funcţiile finanţelor
întreprinderii
Funcţia financiară a întreprinderii este
ansamblul activităţilor de asigurare şi
repartizare a fondurilor băneşti necesare
desfăşurării rentabile şi continue a activităţii
întreprinderii, precum şi de analiză şi
control a rezultatelor obţinute.
 Se cunosc trei funcţii principale ale
finanţelor întreprinderii:

n funcţia de asigurare ;
n funcţia de repartiţie ;

n funcţia de analiză şi control .

Funcţia de asigurare – presupune
asigurarea întreprinderii în cantitatea
necesară şi la timpul oportun cu resurse
financiare. Criteriul principal care stă la
baza realizării funcţiei de asigurare este
costul capitalului.
Funcţia de repartiţie constă în
formarea capitalurilor, în folosirea şi
alocarea lor în scopul realizării
obiectivului întreprinderii. Ea reflectă
colectarea capitalurilor iniţiale din
diferite surse, circuitul lor şi
repartizarea pe destinaţii precum şi
utilizarea acestora.
 Funcţia de repartiţie se concretizează în:
- constituirea capitalurilor proprii şi
împrumutate;
- alocarea şi folosirea capitalurilor potrivit
nevoilor ciclurilor operaţionale şi de
investiţii;
- formarea şi repartizarea profiturilor;
- restituirea împrumuturilor şi achitarea
diferitor obligaţii ale întreprinderii.
 În cadrul întreprinderilor funcţia de
repartiţie se concretizează prin formarea
unor fonduri financiare:

- fondul de dezvoltare economică;

- fondul de cercetare ştiinţifică;
- fondul de stimulare suplimentară a muncii;
- fondul de asigurare în situaţii de risc;
- fondul pentru protecţia muncii;
- fondul de rezervă.
Funcţia de analiză şi control - are ca
scop asigurarea utilizării eficiente a
capitalului şi este executată atât de
persoane cu funcţii din cadrul
întreprinderii cât şi de organe cu funcţii în
acest domeniu, cum ar fi: CNA, Serviciul
Fiscal de Stat, Ministrul Finanţelor,
Departamentul Vamal, etc.
Controlul trebuie să fie organizat astfel încât:
să constituie un instrument de prevenire şi
lichidare a cauzelor care provoacă risipă şi proastă
gospodărire a resurselor;
să asigure aplicarea unui regim sever de economii;
să descopere şi să prevină acţiunile perturbatorii;
să asigure la timp toate drepturile băneşti ale
întreprinderii şi plata obligaţiilor, finanţarea
oportună şi raţională a cheltuielilor;
să asigure mobilizarea rezervelor interne,
echilibrul, lichidarea aspectelor deficitare ale
activităţii economico-financiare;
să asigure tragerea la răspundere a celor vinovaţi,
atragerea în circuitul economic a tuturor resurselor
posibile şi alocarea corectă a acestora.
Există următoarele forme de control
financiar:

- preventiv;
- curent;
- posterior;
- intern;
- extern.
 Controlul preventiv – se exercită asupra
documentelor ce angajează plăţi din
resursele financiare ale firmei având ca
obiectiv încadrarea în prevederile bugetare
şi este executat înaintea efectuării
operaţiunilor economico-financiare.

Scopul controlului preventiv este

prevenirea unor operaţiuni ilegale şi
preîntâmpinarea imobilizărilor de resurse
financiare.
Controlul curent (de gestiune) – se
execută în timpul realizării operaţiunilor
economico – financiare.
Controlul posterior – se execută după
încheierea exerciţiului financiar şi are ca
scop identificarea factorilor ce au
contribuit negativ la obţinerea unor
rezultate nesatisfăcătoare şi contribuie
la luarea deciziilor privind activitatea de
viitor a întreprinderii.
Controlul intern este executat de către
persoane abilitate în acest domeniu din
cadrul întreprinderii (contabilul şef, directorul
financiar, managerul general, acţionarii) şi
are ca obiectiv evitarea imobilizărilor de
fonduri în urma nerespectării termenilor de
încasări şi plăţi, neîndeplinirea contractelor
de producere şi livrare.
Controlul extern este executat de către
organele financiare centrale şi locale care
urmăresc veridicitatea calculării impozitelor şi
taxelor datorate la stat, modul de aplicare a
preţurilor şi tarifelor, calculul salariilor, etc.
Organele cu funcţii de control sunt: Curtea
de Conturi, Serviciul fiscal de Stat, CNA,
Ministerul Finanţelor, Băncile, Creditorii, etc.
Întreprinderile pot atrage în
exercitarea acţiunilor de control şi
unele organe financiare exterioare
specializate care pot analiza
anumite domenii sau întreaga
activitate economică şi financiară.
1.3 Principii şi particularităţi
de organizare a activităţii
financiare la întreprindere
Principii de maximizare a valorii de piaţă a
întreprinderii:
- Eficienţă şi raţionalitate.
- Principiul de a reuni lucrările sau
activităţile necesare care se
aseamănă în acelaşi compartiment.
- Demarcarea netă a activităţilor de
previziune de cele de execuţie.
- Organizatoric.
Componentele serviciului financiar la
întreprindere sunt:

Serviciul de previziune financiară ;

Serviciul Decontări ;
Serviciul Salarizare ;
Serviciul Casierie ;
Serviciul Preţuri şi Tarife ;
Controlul financiar intern .
Serviciul de previziune financiară
reprezintă cel mai însemnat domeniu de
activitate financiară care, realizează
acţiunile de repartiţie financiară şi
fundamentează în această fază decizii
financiare.
 Atribuţiile principale ale acestui birou sunt:

- Întocmirea bugetului de venituri şi cheltuieli în

corelaţie cu programul economic al întreprinderii;
- Încheierea contractelor de credite pe baza
plafoanelor stabilite în funcţie de necesităţile
întreprinderii reflectate în bugetul de venituri şi
cheltuieli;
- Respectarea unui regim sever de economie;
- Fundamentarea deciziilor financiare şi economice;
- Urmărirea modului de îndeplinire a programului
economic şi a bugetului de venituri şi cheltuieli;
- Adaptarea operativă a activităţii financiare la
modificarea din programul economic.
Serviciul Decontări efectuează lucrări ce
privesc operaţiunile băneşti care însoţesc
realizarea bugetului de cheltuieli. Acest
birou îndeplineşte atribuţii operative în
legătură cu întocmirea documentelor de
încasări şi plăţi şi urmărirea modului de
evidenţă a mijloacelor băneşti precum şi
organizarea şi controlul plăţilor privind
datoriile băneşti ale întreprinderii.
 Serviciul Salarizare îndeplineşte
atribuţii de constituire a resurselor
băneşti privind drepturile de personal,
întocmeşte documente din care rezultă
nivelul salarizării personalului
întreprinderii în concordanţă cu munca
depusă de fiecare salariat.
Serviciul Casierie se ocupă şi răspunde de
gestionarea numerarului primit din efectuarea
încasărilor şi plăţilor şi de ţinerea corectă şi la zi a
registrului de casă. În acest domeniu se întâlnesc
operaţii de repartiţie, control şi evidenţă în
legătură cu încasarea, plata şi restituirea
numerarului rezultat din vânzări, ridicarea de la
bancă a sumelor necesare de achitat, acordarea
avansurilor, reflectarea operativă şi corectă în
evidenţă a operaţiunilor de casă.
Serviciul Preţuri şi Tarife
îndeplineşte atribuţii referitoare la
calcularea devizelor de preţuri şi tarife
pentru serviciile şi produsele
întreprinderii, urmăreşte respectarea
preţurilor şi tarifelor negociate şi
participă la acţiunile de negociere a
preţurilor cu partenerii de afaceri.
Controlul financiar intern ca
serviciu al departamentului financiar
realizează acţiuni privind gospodărirea
mijloacelor materiale şi băneşti.
Tema 2. Politici financiare
la nivel de întreprindere
 Planul lecţiei:

2.1 Politica financiară la nivel microeconomic:

concept şi obiective
2.2 Decizia de finanţare şi importanţa ei strategică
2.3 Politica de credit: caracteristica şi formele de
credit
2.4 Politica de dividende la nivel de întreprindere
2.5 Riscurile financiare la nivel de întreprindere
2.1 Politica financiară la nivel
microeconomic: concept şi
obiective
Politica financiară poate fi privită la
nivel macroeconomic şi la nivel
microeconomic.
La nivel macroeconomic politica
financiară este o parte a politicii generale a
statului acţionând necontenit asupra
procesului de formare şi repartizare a
fondurilor astfel încât pe de o parte să se
obţină veniturile necesare statului, iar pe de
alta să se atingă anumite obiective de
strategie a dezvoltării economice.
 La nivelul microeconomic deciziile
de politică financiară se bazează pe
structura financiară a agentului
economic, pe obiectivele de
rentabilitate şi de creştere economică,
având în vedere şi riscurile posibile.
 Politica financiară reprezintă o componentă
a politicii generale a întreprinderii, şi are
influenţă asupra constituirii, repartizării şi
utilizării fondurilor, în scopul realizării
programelor economice curente şi de
dezvoltare a întregii activităţi.
 Politica financiară are misiunea de a
rezolva aspecte legate:
- de metodele de procurare a fondurilor;
- de alocare şi folosire a acestora pe
destinaţii raţionale;
- de asigurare a echilibrului financiar;
- de fixare a preţurilor;
- de reducere a costurilor capitalurilor etc.
Elaborarea unei politici financiare
priveşte:
determinarea nevoilor de finanţare pentru o
perioadă de timp anumită;
alegerea unei modalităţi de finanţare prin
fonduri proprii sau credite;
raportul între nevoile de finanţare pe termen
lung.
 Printre trăsăturile politicii
financiare se menţionează:

n caracterul ştiinţific al politicii

financiare;
n caracterul realist al politicii
financiare.
Caracterul ştiinţific al politicii
financiare este determinat de cunoaşterea
aprofundată a particularităţilor legilor
economice, de concordanţă a politicii
economico-financiare cu interesele
economiei naţionale.
Caracterul realist al politicii
financiare arată necesitatea
elaborării şi înfăptuirii politicii
financiare.
 Principalele decizii de politică financiară
a întreprinderilor sunt:

1. decizia de investire;
2. decizia de finanţare;
3. decizia de autofinanţare;
4. politica dividendelor .
Decizia de investire reprezintă
plasarea capitalului într-o anumită
operaţiune şi este rezultatul
corelării strânse dintre costul
capitalului utilizat şi rentabilitatea
scontată.
 Dacă întreprinderea investeşte în
proiecte cu rentabilitate mai mică
decât costul capitalului, ea va fi
sancţionată economic, şi anume :
- dacă întreprinderea se finanţează prin
îndatorare ea va obţine pierderi contabile în
măsura în care rezultatele financiare sunt
mai mici decât cheltuielile financiare;
- dacă întreprinderea se finanţează prin capital
propriu atunci pierderile contabile
influenţează direct asupra masei capitalului
propriu şi astfel îl micşorează.
Dacă întreprinderea investeşte
în proiecte cu rentabilitate mai
mare decât costul capitalului,
atunci se creează posibilităţi reale
de creştere a volumului capitalului
propriu.
 Ca urmare a celor prezentate anterior, se
poate aplica următorul raţionament:

Toate investiţiile a căror rentabilitate ³ costul capitalului, pot fi acceptate.

Toate investiţiile a căror rentabilitate < costul capitalului, trebuie respinse.

Costul capitalului reprezintă un
indicator de acceptare sau de
respingere a unui proiect, respectiv
a deciziei de investire.
Decizia de finanţare reprezintă
opţiunea întreprinderii de a-şi
acoperi necesităţile de finanţare
prin fonduri proprii sau prin
împrumuturi.
Decizia de autofinanţare semnifică
faptul că întreprinderea trebuie să-şi
asigure dezvoltarea folosind rezultatele
financiare pozitive, obţinute în
exerciţiile anterioare.
Autofinanţarea prezintă avantaje reale
atât pentru întreprindere, cât şi pentru
acţionari.

Întreprinderea e avantajată întrucât

pentru realizarea creşterii economice nu are
nevoie să recurgă la surse de finanţare
externe.

Acţionarii sunt avantajaţi întrucât fără

să depună efort financiar creşte valoarea
bursieră a întreprinderii şi creşte valoarea
acţiunilor lor.
Dezavantaj în cazul autofinanţării:
Autofinanţându-se în exclusivitate,
întreprinderea este izolată de piaţa
financiară a capitalurilor, mobilitatea
capitalurilor sale fiind mai redusă.
 Orice politică de autofinanţare
trebuie analizată în funcţie de rata
rentabilităţii pe care o degajă
profitul reinvestit.

Dacă rata rentabilităţii proiectelor obţinute

prin autofinanţare este egală cu
rentabilitatea cerută de acţionari, politica
de autofinanţare este neutră pentru
întreprindere.
Valoarea financiară a întreprinderii
creşte numai dacă rata rentabilităţii
proiectelor autofinanţate este mai mare
decât rentabilitatea reclamată de acţionari.
Politica dividendelor. Prin politica de
dividende se înţelege opţiunea unei
societăţi pe acţiuni de a distribui dividende
în anumite exerciţii financiare, de creştere
continuă, de reducere sau de păstrare
nemodificată a cuantumului dividendelor
de la an la an, urmărind un anumit scop.
2.2 Decizia de finanţare şi
importanţa ei strategică
Decizia de finanţare aparţine,
întreprinderii întrucât ea este
interesată în folosirea cu
eficienţă a fondurilor şi
obţinerea unor rezultate
pozitive.
Decizia de finanţare nu depinde
exclusiv de întreprindere ci şi de:
bancă;
facilităţile pe care le poate obţine în
negocierea creditelor;
acţionari şi disponibilitatea acestora
pentru a subscrie la creşteri de capital;
cererea şi oferta pe piaţa capitalurilor de
împrumut;
existenţa sau inexistenţa unor capitaluri
libere posibil de atras, etc.
Pentru clarificarea alegerii între două
căi de finanţare este indicat a se
proceda la analiza următorilor
indicatori:
- rentabilitatea;
- solvabilitatea;
- lichiditatea.
Incidenţa indicatorilor asupra
deciziei de finanţare se manifestă
în felul următor:

Dacă rentabilitatea scontată este

superioară ratei dobânzii, este oportună
apelarea la împrumuturi întrucât, în astfel
de cazuri, îndatorarea contribuie la
creşterea masei profitului şi deci, la
creşterea randamentului capitalului
propriu;
Decizia de finanţare prin
îndatorare are influenţă pozitivă
asupra solvabilităţii însă, în
cazul producerii unor pierderi,
solvabilitatea se degradează mult
mai repede;
Finanţarea prin îndatorare are o
influenţă pozitivă şi asupra
lichidităţii. Având în vedere, însă,
faptul că resursele primite prin
îndatorare au un termen limitat este
necesar ca durata de întrebuinţare a
resurselor să nu depăşească scadenţa
sumelor împrumutate.
 2.3 Politica de credit:
caracteristica şi formele de
credit
Creditul sau relaţiile de credit sunt
anumite relaţii băneşti, de repartiţie, prin
intermediul cărora se mobilizează
disponibilităţi băneşti, temporare urmând
să fie folosite pentru acoperirea nevoilor
temporare.
În cadrul economiei de piaţă
creditul are o răspândire foarte
largă şi reprezintă un mod de
finanţare a necesarului de resurse
pentru completarea celor existente.
 Creditul poate fi clasificat:

n în funcţie de durata de stingere;

n după participanţii la relaţiile de credit.
 În funcţie de durată se distinge
credit:

n pe termen scurt;
n pe termen mediu;
n pe termen lung.
 După participanţii la relaţiile de
credit distingem:

n creditul bancar;
n creditul public;
n credit comercial.
Creditul bancar – forma de credit acordat
de bănci persoanelor juridice sau fizice în
diferite scopuri, considerate realizabile de
către bănci.
Creditul public, spre deosebire de creditul
bancar unde există un singur creditor şi mai
mulţi debitori în cadrul creditului public
situaţia este inversă mai mulţi creditori
avansează sume unui singur debitor. În
funcţia de creditori pot fi: întreprinderi,
persoane fizice, instituţii, ce au
disponibilităţi băneşti şi doresc să le plaseze
pentru a obţine o remuneraţie
corespunzătoare. Debitori pot fi: statul,
casele de economii.
Credit comercial – creditul acordat de
furnizor cumpărătorului pentru perioada de
livrare a mărfurilor până la încasarea
contravalorii lor, sau invers creditul pe care-
l acordă clientul furnizorului sub formă d
avans pentru a crea posibilităţi financiare
acestuia în vederea executării comenzilor şi
livrării produselor contractate. Este un credit
pe termen scurt (până la 90 zile) şi nu este
purtător de dobândă.
Creditul bancar este forma cea mai
extinsă de credit. El poate fi acordat atât
de bănci, cât şi de instituţii financiare şi
de credit şi acoperă orice scop al
debitorului în condiţiile stabilite cu
banca.
Datorită lipsei de capitaluri disponibile
din economia ţării noastre şi
inaccesibilitatea la credite bancare, în
ultimi ani a început să se impună
(foarte slab) o nouă alternativă la
soluţiile “clasice” de finanţare pe
termen lung din fondurile împrumutate
şi anume leasing-ul.
Leasing-ul este o modalitate de
colaborare eficientă dintre firmele mici
şi mijlocii, aflate la început de activitate,
dar care deţin proiecte de dezvoltare
viabile, cu perspective favorabile pe
termen lung, cu instituţiile financiare
specializate dispuse spre colaborare.
Leasing-ul este o formă de atragere a
resurselor financiare fără a recurge la
operaţiunea de credit.
În esenţă leasing-ul este achiziţionarea de
către o societate financiară specializată a
unor bunuri şi închirierea lor unui beneficiar
care nu dispune de resurse financiare
necesare pentru procurarea acestor bunuri.
 Principalele componente ale politicii de
credit sunt:

n perioada de credit;
n reducerile în cash;
n standardele creditului (solvabilitatea);
n formalizarea raportului de credit;
n politica de colectare.
Perioada de credit - este
intervalul de timp pe care
cumpărătorii îl au la dispoziţie
înainte de momentul efectuării
plăţii.
Reducerile în cash (rabatul
sau discontul) oferite pentru
a încuraja cumpărătorii să
plătească cât mai curând.
Avantajele reducerilor în cash:
n ar trebui să atragă clienţi noi, care consideră că
reducerile cash sunt un fel de reduceri de preţ,
şi deci volumul vânzărilor ar trebui să crească;
n ar trebui să ducă la o reducere a perioadei de
achitare a creanţelor, deoarece unii clienţi vor
plăti mai repede pentru a beneficia de avantajul
reducerilor.
Dezavantajele acestei politici
sunt costurile care apar ca urmare
a oferirii acestor reduceri cash.
Reducerea optimă posibilă se află
în punctul în care beneficiile
obţinute egalează costurile
suportate.
Standardele creditului
(solvabilitatea) – se referă la
minimum de cerinţe financiare ce
trebui îndeplinite de către client,
pentru a i se oferi credit comercial.
Există o tehnică de selectare a calităţii clienţilor în funcţie
de capacitatea lor de a rambursa creditul care se
numeşte 5C a creditului. Componentele tehnicii sunt:

1C – caracterul clientului, se referă la calităţile morale

şi individuale a echipei manageriale a clientului.
2C – capacitatea, se referă la capacitatea întreprinderii
de a genera fluxuri pozitive de numerar pe termen lung.
3C – condiţiile se referă la sensibilitatea veniturilor
clientului faţă de modificările mediului extern.
4C – capitalul se referă la nivelul resurselor financiare
disponibile companiei ce caută credit comercial.
5C – gajul (colateral) este determinat de structura
activelor clientului.
Formalizarea raportului de
credit, adică existenţa
contractului de vânzare –
cumpărare, facturile ce confirmă
livrarea mărfurilor.
Politica de colectare reflectă
duritatea aplicată de întreprindere
în timpul colectării datoriilor
dubioase, adică cu termen expirat.
2.4 Politica de dividende la nivel
de întreprindere
Dividend – profit net ce revine
pentru o acţiune emisă de o
societate pe acţiuni
Politica de dividend priveşte
decizia acţionarilor întreprinderii
privind distribuirea sau reinvestirea
profiturilor nete ale întreprinderilor.
Distribuirea de dividende, are
drept consecinţe formarea unui
acţionariat fidel care va avea
tendinţa să păstreze acţiunile, să
nu le vândă, văzând în ele
plasamente avantajoase.
Reinvestirea profitului net duce la:
- creşterea autonomiei financiare a
întreprinderii;
- creşterea capacităţii de autofinanţare;
- asigurarea unei creşteri economice pe
seama capitalului propriu.
 Factorii care influenţează politica de
dividend:

n nivelul fluxurilor de numerar generate de

întreprindere;
n nivelul de dezvoltare a pieţelor de capital;
n reglementările legale privind politica de
dividend.
 În practica societăţilor comerciale pe
acţiuni s-au conturat trei tipuri de
politică de dividend:

n Politica reziduală de dividend;

n Politica ratei constante;
n Politica sumei constante.
Politica reziduală de dividend constă în
distribuirea drept dividend a unei sume
care rămâne disponibilă după acoperirea
nevoilor de finanţat, adică mai întâi se
acoperă cheltuielile investiţionale şi apoi se
efectuează plata dividendelor.
Politica ratei constante presupune
aplicarea de către societatea pe acţiuni,
pe parcursul unei perioade îndelungate,
a unei proporţii fixe a dividendelor în
raport cu profitul total.
Politica sumei constante presupune
plata din profitul net sub formă de
dividende a unei sume constante către
acţionari indiferent de mărimea
profitului.
Pentru urmărirea politicii de dividend,
pentru a crea posibilitatea comparării
cu alte unităţi similare, pentru a scoate
în evidenţă performanţele diverselor
unităţi în ceea ce priveşte politica de
dividend se pot utiliza diverşi
indicatori, printre care:
Dividend pe acţiune = Dividende de plată
Numărul acţiunilor emise

Acest indicator arată suma absolută a

dividendelor care se distribuie pentru o
acţiune deţinută.
Randamentul pe acţiune = Dividend pe acţiune * 100%
Cursul acţiunilor

Acest indicator este de mare interes pentru acţionari,

deoarece fiind calculat la valoarea de piaţă a acţiunilor,
semnifică o rentabilitate a capitalului plasat în acţiuni.
Astfel acest randament poate fi comparat cu
randamentul care s-ar putea obţine din alte investiri
(depozite la bănci, obligaţiuni).
Rata distribuirii dividendelor = Dividende de plată * 100%
Profitul net

R < 20% - politică slabă;

R < 60% - politică bună;
R > 60% - politică puternică.
Profitul pe o acţiune = ___P rofitul net______
Numărul acţiunilor emise

Acest indicator reprezintă creşterea bunăstării

acţionarilor în decursul unui an pentru că
profitul, fie că se distribuie ca dividend, fie că
se capitalizează reprezintă tot averea
acţionarilor.
Rentabilitatea capitalului = Profitul net * 100%
investit în acţiuni Capital statutar

Prin acest indicator este important de cunoscut cât

reprezintă profitul faţă de capitalul social (deoarece
dividendul se calculează şi se varsă de societate la
valoarea nominală a acţiunilor). În câţi ani se
recuperează valoarea capitalului social pe seama
profitului net, dacă 25% rezultă că în 4 ani.
Coeficientul de capitalizare (PER) = Cursul unei acţiuni
Profitul pe o acţiune

Acest indicator indică în câţi ani se

recuperează valoarea de piaţă a acţiunilor.
Formele dividendelor sunt:
- în bani;
- în natură;
- în acţiuni.
 Cea mai răspândită formă de acordare a
dividendelor este în bani, ca urmare a
operativităţii cu care se desfăşoară
operaţiunile de casă. Această formă este
convenabilă atât acţionarilor, care îşi obţin
câştigurile direct şi imediat, cât şi pentru
societatea pe acţiuni (rapiditate, costuri
reduse). Drept urmare, societatea va aplica
această formă de dividend cu condiţia de a
nu micşora prea mult volumul lichidităţilor,
pentru a nu pune în pericol situaţia
creditorilor.
Distribuirea de dividende în acţiuni
este o practică a societăţilor comerciale
care doresc să-şi protejeze lichidităţile sau
nu dispun de astfel de lichidităţi pentru a
face plata în bani. În acest caz, se emit noi
acţiuni, distribuindu-se fiecărui acţionar
corespunzător volumului dividendelor
datorate. Acţiunile noi sunt de aceeaşi
categorie cu cele vechi, pe care acţionarii
le deţineau. Acţionarii care primesc acţiuni
în loc de dividend le pot păstra sau le pot
vinde la bursă, procurându-şi astfel
lichidităţile de care au nevoie.
Distribuirea de dividende în natură este o
formă mai rar întâlnită, se aplică cu acordul
acţionarilor şi numai în cazurile când societăţile
comerciale produc şi desfac mărfuri de interes
pentru acţionarii proprii, cum ar fi combustibili,
cherestea, materiale de construcţie, etc.
Avantajul pentru societatea comercială: nu-şi
micşorează lichidităţile şi realizează, concomitent,
o creştere corespunzătoare a volumului vânzărilor.
Pentru acţionari avantajele constau în acoperirea
unor nevoi de consum individual sau gospodăresc
la preţuri avantajoase, care nu includ rabatul
comercial.
2.5 Riscurile financiare la nivel
de întreprindere
Riscul este o probabilitate a apariţiei
pierderilor din activitatea de
antreprenoriat. Riscul este o
probabilitate ca rentabilitatea reală a
întreprinderii să difere de cea aşteptată.
Riscul financiar este o parte a riscului
global al întreprinderii şi apare datorită
finanţării activităţii cu capital împrumutat.
(rambursarea datoriilor şi plata dobânzilor)
Riscul financiar poate fi influenţat de:
● riscul de dobândă;
● riscul ratei de schimb valutar;
● riscul de nerambursare.
Riscul de dobândă este riscul pentru
debitor sau creditor din utilizarea ratei fixe
sau variabile a dobânzii după încheierea
contractului până la scadenţă.
Riscul cursului de schimb valutar
reprezintă pierderea în urma deprecierii
valutei din contract. El este suportat de
întreprinderi asupra ansamblului
operaţiunilor efectuate în monedă
străină.
Riscul de credit este riscul imposibilităţii
rambursării de credit sau lichidării obligaţiilor fapt
care ar genera pierderi altui agent economic. Fiind o
categorie a riscului economic el constă în:
- riscul insolvabilităţii debitorului ce poate
aduce după sine o pierdere a sumei
împrumutate;
- riscul imobilizării în cazul în care debitorul
nu respectă angajamentul achitării la
scadenţă.
În dependenţă de rezultatul
financiar riscurile se împart în:
riscuri pure;
riscuri speculative.
Riscurile pure presupun apariţia
unui rezultat negativ sau zero. Din
componenţa riscurilor pure putem
menţiona: naturale, politice, de
transport, comerciale.
 Riscurile speculative reprezintă
probabilitatea obţinerii atât a rezultatelor
negative cât şi pozitive. Din componenţa
riscurilor speculative putem menţiona:
- riscul de investiţii (şansei ratate, pierderii
financiare directe, reducerii profitabilităţii, de
bursă);
- riscul legat de puterea de cumpărare a
banilor(inflaţiei, valutar ş.a.).
 Metode de diminuare a riscului:

Diversificarea, implementarea proiectelor investiţionale în

diferite domenii de activitate.
Procurarea unor informaţii suplimentare referitoare la
proiectul investiţional. În acest caz prognozele vor fi mai reale
şi riscurile mai mici.
Asigurarea riscului, care poate fi :
a) autoasigurarea, adică crearea fondurilor de rezervă
pentru situaţie de risc;
b) asigurarea colectivă, crearea fondurilor de rezerve
comune pentru mai multe întreprinderi;
c) asigurarea la companiile specializate.
Limitarea, stabilirea unor limite pentru cheltuieli (stocuri,
credite).
 Tema 3. Structura
financiară a întreprinderii
Planul lecţiei:

3.1. Esenţa şi structura mecanismului financiar

3.2. Capitalul întreprinderii: concept şi forme de
manifestare ale acestuia
3.3. Structura financiară a întreprinderii. Căi de
optimizare a structurii financiare a întreprinderii
3.4. Levierul financiar. Efectul de levier financiar
3.1 Esenţa şi structura
mecanismului financiar
Mecanismul financiar al întreprinderii
este sistemul de dirijare cu finanţele,
destinat pentru organizarea interacţiunii
dintre relaţiile financiare şi fondurile
monetare cu scopul influenţării efective
la rezultatele finale ale întreprinderii.
Prin mecanismul financiar al
întreprinderii înţelegem metode, pârghii,
instrumente şi proceduri de colectare şi
gestionare a capitalurilor.
În structura mecanismului financiar
se includ 5 elemente:
1) metodele financiare – arată
influenţa relaţiilor financiare
asupra procesului economic.
Metodele financiare cuprind:
1. planificarea;
2. prognozarea;
3. investirea;
4. creditarea;
5. autofinanţarea;
6. sistemul de decontări;
7. impozitarea;
8. stimularea materială;
9. asigurarea;
10. arenda;
11. leasing;
12. formarea fondurilor; etc.
2) pârghiile financiare – reprezintă un
instrument de natură economică sau
financiară, cu ajutorul cărora
întreprinderea acţionează asupra
realizării sarcinilor propuse.
Pârghiile financiare sunt:
1) profitul;
2) venitul;
3) decontări de amortisment;
4) sancţiuni financiare;
5) preţurile;
6)plata de arendă;
7) dividende;
8) procentul la profit;
9) fonduri economice specializate;
10) depozite;
11) investiţii;
12) cotarea cursurilor valutare;
13) formele de decontări;
14) tipurile de credit.
3) înzestrarea cu acte de drept şi normative.
Funcţionarea mecanismului financiar presupune
în mod obiectiv existenţa unui cadru reglementar
cu privire la organizarea şi efectuarea
operaţiunilor economice. Reglementările de acest
fel au ca scop să asigure un cadru unitar de
ordin tehnic obligator de respectat de către
participanţii la fluxurile financiare monetare.
Înzestrarea cu legi (cadrul juridic) include:
1) legile;
2) decretele prezidenţiale;
3) hotărârile guvernului;
4) dispoziţiile şi scrisorile ministerelor;
5) statutul persoanelor juridice.
4) Cadrul instituţional – reprezintă acea
componentă a mecanismului financiar care
se implică în activitatea financiară a
întreprinderii în modul cel mai direct,
îndeplinind atribuţii privitoare la
desfăşurarea operaţiunilor economice,
începând de la derularea şi încheind cu
controlul executării acestora.
Cadrul instituţional cuprinde totalitatea
instituţiilor care au dreptul de control,
verificare, audit, etc. asupra activităţii
întreprinderii:
Centrul Naţional Anticorupţie (CNA), IF
Stat, Curtea de conturi, etc.
5) Înzestrarea cu informaţie.
Această componentă este
caracterizată prin prezentarea
informaţiilor cu caracter financiar.
Înzestrarea cu informaţie este
informaţia de tot tipul: rapoarte
financiare, anuare statistice, buletine
trimestriale, informaţii bancare, etc.
 Mecanismele financiare sunt foarte diversificate şi
numeroase, printre care menţionăm:
- mecanism financiar privind autofinanţarea;
- mecanism financiar privind creditarea şi finanţarea
bugetară;
- mecanism financiar privind ciclurilor de investiţii şi
celui operaţional;
- mecanismul circuitului capitalului;
- mecanismul de desfăşurare a fluxurilor financiare;
- mecanismul formării şi utilizării surplusului
monetar.
Cantitatea de bunuri şi monedă
transferate într-o anumită perioadă între
agenţii economici se numeşte flux.
Fluxurile pot fi:
- reale sau fizice (de bunuri şi
servicii);
- financiare (monedă).
Fluxurile financiare pot fi:
- fluxuri financiare de contrapartidă;
- fluxuri financiare decalate;
- fluxuri financiare multiple;
- fluxuri financiare autonome.
Fluxuri financiare de contrapartidă –
se caracterizează prin înlocuirea imediată
a unui activ real cu monedă sau invers.
Fluxuri financiare decalate – apar în
cazul în care fluxurilor fizice nu le
corespund imediat nişte fluxuri
financiare.
Fluxuri financiare multiple – pentru a
compensa efectele decalajelor dintre fluxurile
fizice şi cele financiare întreprinderea poate
schimba creanţa pe monedă apelând la un terţ
şi care este un intermediar financiar.
Fluxuri financiare autonome – se
degajă din operaţiunile financiare privind
acordarea sau primirea de împrumuturi,
când au loc transferuri de monedă de la o
persoană la alta.
Ciclul financiar este un ansamblu de
operaţiuni şi proceduri care intervin din
momentul transformării monedei în bunuri
şi servicii până la cel în care se
recuperează.
Într-o întreprindere apar 3 cicluri
financiare principale:

ciclul de investiţie;
ciclul operaţional;
ciclul operaţiunilor financiare.
 Ciclul de investiţie caracterizează
procesul de formare a activelor pe
termen lung.
Ciclul operaţional (de exploatare) cuprinde
următoarele faze:
- achiziţia de bunuri şi servicii;
- transformarea acestora în produse finite;
- vânzarea lor.
 Ciclul operaţiunilor financiare priveşte
operaţiunile de acordare sau luare de
împrumut precum şi achiziţia de titluri de
participare.
3.2. Capitalul întreprinderii: concept şi
forme de manifestare ale acestuia
Capitalul este un stoc de valori sau de
active, care intrate în circuitul economic
pot genera profituri posesorilor lor.
Din punct de vedere economic capitalul
poate fi caracterizat ca:
- factorul principal al producţiei;
- resursele financiare a întreprinderii care
aduc venit;
- sursa principală de formare a bunăstării
deţinătorilor lui, etc.
Capitalul poate fi clasificat conform
următoarelor particularităţi:
- după apartenenţă;
- după scopul de întrebuinţare;
- după obiectul investirii;
- după durata de utilizare.
I. După apartenenţă:
capital propriu;
capital împrumutat.
II. După scopul de întrebuinţare
- capital de producţie;
- capital împrumutat;
- capital speculativ.
Capital de producţie –
caracterizează mijloacele întreprinderii
investite în activele operaţionale
pentru efectuarea activităţii.
Capital împrumutat – reprezintă acea
parte care se foloseşte în procesul de
investire în instrumentele monetare,
precum şi în instrumentele bursiere.
Capital speculativ – caracterizează acea
parte a acestuia, care se întrebuinţează în
procesul efectuării operaţiunilor
speculative financiare (bazate pe
diferenţa de preţuri la procurarea
derivativelor cu scopuri de speculaţie).
III. După obiectul investirii:
- capital fix;
- capital curent.
IV. După durata de utilizare:
- capital permanent, format din
capital propriu plus datorii pe termen
lung;
- capital pe termen scurt.
Principiile formării capitalului
întreprinderii:
1. Perspectivele dezvoltării
activităţii întreprinderii;
2. Asigurarea echilibrului dintre
volumul capitalului atras şi volumul
formării activelor.
Necesitatea de capital pentru formarea unei
întreprinderi include 2 grupe:

1) cheltuielile anticipate formării – surse

financiare pentru elaborarea planului de
afaceri;
2) capital de start care este destinat nemijlocit
formării activelor întreprinderii în scopul
începerii activităţii.
3. Asigurarea structurii optime a
capitalului din punct de vedere a
funcţionării efective a acestuia.
Structura capitalului reprezintă
corelaţia mijloacelor financiare proprii
şi împrumutate folosite de
întreprindere în procesul activităţii.
Capitalul propriu este caracterizat de următoarele
calităţi pozitive:
- simplicitatea atragerii;
- capacitatea mare de generare a profitului,
deoarece nu e nevoie de achitat dobânzi;
- asigurarea stabilităţii financiare, a solvabilităţii şi
micşorării riscului de faliment.
Finanţarea prin capitalul propriu are
următoarele neajunsuri:
- costul capitalului propriu este mai mare
decât costul capitalului împrumutat;
- posibilitatea neîntrebuinţată de creştere
a coeficientului rentabilităţii capitalului
propriu din contul atragerii capitalului
împrumutat.
Întreprinderea care foloseşte numai capital
propriu are o stabilitate financiară mai mare
însă limitează ritmul dezvoltării sale şi nu
foloseşte posibilităţile financiare de creştere
a profitului din capitalul investit.
Capitalul împrumutat se caracterizează
prin următoarele calităţi pozitive:
- asigurarea creşterii potenţialului
financiar;
- cost mai mic în comparaţie cu cel al
capitalului propriu;
- posibilitatea de a genera creşterea
rentabilităţii.
În acelaşi timp întrebuinţarea capitalului
împrumutat are şi neajunsuri ca:
- creşterea riscului şi pierderea
solvabilităţii;
- dependenţa mare a costului capitalului
împrumutat de conjunctura pieţei.
4. Asigurarea minimizării
cheltuielilor pentru formarea
capitalului din diferite surse.
5. Asigurarea întrebuinţării
capitalului în procesul de activitate
a întreprinderii.
 3.3 Structura financiară a
întreprinderii. Căi de optimizare a
structurii financiare a
întreprinderii
Structura financiară a întreprinderii
reflectă compoziţia capitalurilor
acesteia, care pot fi: proprii sau
împrumutate.
Relaţiile ce definesc structura financiară
a întreprinderii
- Datorii totale / capital propriu;
- Finanţări pe termen lung / finanţări pe
termen scurt;
- Capitalul permanent / surse de trezorerie
(datorii bancare pe termen scurt, creditul
comercial).
Capitalul permanent include:
- capitalul propriu;
- datorii pe termen lung.
Sursele de trezorerie reprezintă sursele
de finanţare pe termen scurt (creditele
bancare pe termen scurt, creditele
comerciale) ale unei întreprinderi.
Credit comercial – creditul acordat de
furnizor cumpărătorului pentru perioada
de livrare a mărfurilor până la încasarea
contravalorii lor, sau invers creditul pe
care-l acordă clientul furnizorului sub
formă de avans pentru a crea posibilităţi
financiare acestuia în vederea executării
comenzilor şi livrării produselor
contractate.
Structura financiară a întreprinderii
reprezintă componentele valorice
(băneşti) ale surselor de finanţare a
activităţii, exprimate în procente.
Structura financiară optimă reflectă
acea compoziţie a capitalurilor care permite
întreprinderilor realizarea, cu maximum de
rezultate, a obiectivelor de realizare de a
bunurilor şi serviciilor în conformitate cu
cerinţele pieţei şi maximizarea valorii de
piaţă.
 Factorii ce influenţează structura financiară
a întreprinderii sunt:
- interni;
- externi.
 Factorii interni:
- stabilitatea vânzărilor;
- structura activelor;
- rata de creştere economică;
- atitudinea echipei manageriale;
- condiţiile interne ale întreprinderii –
nivelul lichidităţii, solvabilităţii şi
rentabilităţii.
Factorii externi:
condiţiile pieţei financiare;
atitudinea investitorilor;
pierderea încrederii în piaţa de
capital;
politica fiscală.
 Modul de constituire a capitalului
trebuie să ţină cont de anumite
criterii:
- criteriul destinaţiei resurselor;
- criteriul capacităţii de îndatorare;
- criteriul rentabilităţii;
- costul mediu ponderat al capitalului.
1. Criteriul destinaţiei fondurilor - presupune ca
activele pe termen lung (activele imobilizate) să
fie finanţate din capital permanent, iar activele
curente (activele circulante) din datorii pe termen
scurt (datorii curente) şi acest indicator se
numeşte fondul de rulment net.

FRN = capital permanent - active imobilizate

FRN = active circulante – pasive curente
Capitalul permanent include:
- capitalul propriu;
- datorii pe termen lung.
Activele curente (Activele
circulante) constituie o
componentă esenţială a mijloacelor
economice ale întreprinderii ce au
menirea să asigure funcţionalitatea
curentă a acesteia.
Activele pe termen lung (Activele
imobilizate) acele categorii de bunuri
care au rezistenţă durabilă în întreprindere
şi care nu se consumă la prima utilizare, şi
reprezintă baza şi mijloacele de acţiune a
unei întreprinderi.
 Datoriile pe termen scurt (Pasivele
curente) reprezintă:
- datoriile curente ale unei întreprinderi;
- angajamente de plată ale întreprinderii faţă
de furnizori pentru serviciile prestate şi
bunurile procurate;
- angajamente faţă de personalul angajat
privind retribuirea muncii;
- angajamente faţă de stat privind plata
impozitelor şi taxelor;
- angajamente faţă de alte persoane juridice şi
fizice.
2. Criteriul capacităţii de
îndatorare – exprimă posibilităţile
unei întreprinderi de a primi credite
care să fie garantate şi a căror
rambursare, inclusiv şi plata
dobânzilor să nu creeze greutăţi
financiare de nesuportat.
Capacitatea de îndatorare
reprezintă limita maximă de
îndatorare impusă de către bănci
întreprinderilor.
 Pentru aprecierea situaţiei în care se
poate afla un solicitator de credite
banca utilizează un sistem de indicatori:

- capacitatea îndatorării globale -

măsoară capacitatea de împrumut
totală a întreprinderii;

- capacitatea îndatorării la termen -

măsoară capacitatea de împrumut pe
termen lung a întreprinderii.
Capacitatea îndatorării globale:

Datorii totale 2
CIG = £
total pasiv 3
Datorii totale
CIG = £2
capital propriu
Capacitatea îndatorării la termen:

Datorii pe termen lung 1

CIT = £
capital permanent 2
Datorii pe termen lung
CIT = £1
capital propriu
În cazul când agentul economic atinge
valorile maxime ale indicatorilor
înseamnă că are capacitate de
îndatorare saturată şi nu mai poate
primi noi credite, deoarece creditorii se
pot expune unui risc mare.
 3) Criteriul rentabilităţii

Capitalul propriu şi cel împrumutat

comportă costuri. Capitalul propriu
este remunerat numai atunci când
întreprinderea obţine profit, iar
capitalul împrumutat trebuie
remunerat, indiferent de
rentabilitatea întreprinderii.
O întreprindere îndatorată are cheltuieli
financiare mari, fapt ce micşorează
posibilităţile autofinanţării. Prin urmare
întreprinderea va recurge la noi credite
pentru a-şi acoperi nevoile de finanţare
care vor duce la creşterea cheltuielilor
financiare. În aceste condiţii criteriul
rentabilităţii este decisiv. Dacă rata
rentabilităţii este mai mare decât rata
dobânzii este posibilă apelarea la credite.
 4) Costul mediul ponderat al capitalului
(CMPC) – reprezintă un nivel minim obligatoriu
al rentabilităţii investiţiilor

n
CMPC = å XiPi , Wi*Ki + Wp*Kp
i =1

unde:
Xi ,Pi – surse de finanţare
Ki – costul capitalului împrumutat
Wi – ponderea activelor finanţate prin intermediul capitalului
împrumutat;
Kp – costul capitalului propriu;
Wp – ponderea activelor finanţate prin intermediul capitalului propriu.
3.4. Levierul financiar.
Efectul de levier financiar
Levierul financiar caracterizează
întrebuinţarea mijloacelor împrumutate de
către întreprindere, fapt ce influenţează
schimbarea coeficientului rentabilităţii
capitalului propriu. Adică el reprezintă un
factor obiectiv, care apare odată cu apariţie
mijloacelor împrumutate.
Indicatorul care reflectă nivelul profitului
suplimentar la capitalul propriu în
dependenţă de volumul întrebuinţat de
mijloace împrumutate se numeşte efectul
de levier financiar (efectul de
îndatorare).
 Efectul de levier financiar se calculează după
formula:

ELF = (Re c - Rdob) ´

CÎ
CP

Rec - rentabilitatea economică;

Rdob – rata dobânzii;
CÎ – capital împrumutat total; (datorii pe termen lung + datorii pe
termen scurt);
CP – capital propriu.
Efectul de îndatorare – reprezintă
rezultatul pozitiv sau negativ pe care îl
obţine întreprinderea ca urmare a utilizării
creditului în calitate de capital.
Efectul de îndatorare se obţine comparând
rentabilitatea economică a întreprinderii cu
costul capitalului împrumutat.
Dacă Re > rata dobânzii – efect de îndatorare
pozitiv.

Dacă Re < rata dobânzii – efect de îndatorare

negativ