FORMAREA CONSTIINTEI ISTORICE

Formarea constiintei are sensul de cunoastere de sine, perceptive, intuite sau reflexive
pe care faptura umana o are despre propria sa existenta si despre realitatea extralingvistica.
Prin extensie, constiinta denumeste si ,,intelegerea”, aptitudinea de a-ti da seama de ceva
anume. In acest sens, prin natura studiilor efectuate, cronicarii au sesizat o componenta
esentiala a mediului istoric:constiinta romanitatii poporului roman.
Formarea constiintei istorice explica spatiul acordat etnogenezei.Cronicarii
argumenteaza latinitatea limbii si a poporului roman, aducand dovezi in favoarea continuitatii
elementului roman in Dacia si constata unitatea de limba, cultura si teritoriu a romanilor din
cele trei Tari Romanesti.Astfel,constiinta istorica s-a format datorita scrisului
cronicaresc,unul dintre cele mai importante genuri ale literaturii romane vechi cu texte
examinate azi deopotriva de istorici si de cercetatorii inceputurilor fenomenului literar ,
privat in intreaga lui desfasurarare in timp.
Inflorirea remarcabila a scrierilor cu caracter istoriografic din secolul al XVII -lea si
primele decenii ale celui urmator(vreme in care elita carturareasca din Moldova ca si din
Tara Romaneasca traverseaza o criza reala de contiinta ce indeamna la meditatie asupra
timpului) nu a reprezentat nicidecum un fenomen conjunctural. Nivelul, diversitatea,
varietatea modalitatilor de abordare demonstreaza ca produsele literare ale acestei epoci de
varf sunt firesti impliniri ale unor preocupari ce se definesc prin durata si constanta.Inca din
secolul al XVI- lea se manifesta in cultura romaneasca un acut sentiment al istoriei (indiciu
sigur al aparitiei si inchegarii constiintei nationale), care ii anima, cu aceeasi intensitate, pe
oamenii politici, ca si pe carturari. Intoarcerea catre propriul trecut, tentativele de intelegere a
duratei,consolidarea legaturilor cu inaintasii si punerea in valoare a traditiilor nationale(toate
semne ale perenitatii,ale unei permanente constientizate) sunt forme de manifestare ale ideii
de apartenenta a prezentului la cursul istoriei.
Secolul al XVI- lea da acestor eforturi de stabilire a legaturilor cu predecesorii, de
conservare a initiativelor lor, o marca preponderent culturala. Zidirea pe vechile temelii,
refacerea unor “semne” asezate de predecesori (operatie in care ii vedem exercitandu-se pe
Radu cel Mare si Neagoe Basarb ori pe Petru Rares si Alexandru Lapusneanu) capata
semnificatia solidarizarii cu trecutul in construirea unui edificiu comun. Galeriile de
voievozi, veritabile,,istorii in imagini”(ce apar acum in frescele manastirilor de la Curtea de
Arges sau de la Snagov),au acelasi rost si sugereaza pilde urmate de marile familii
boieresti.Tot acum apare un puternic cult al ,,intemeietorilor”, naratiuni ce propun articularea
unor,,mituri ale inceputurilor”(Dragos Voda sau Negru Voda) sau a unor,,mituri
dinastice”(cum ar fi cel al Basarabilor, constructie avand vadite intentii politice).
Istoria nationala, depozitara a faptelor nepieritoare(si inscrisa in Letopisetele redactate la
curtile voievodale ori in manastiri), devine inventar accesibil de pilde ,capata, in interpretarea
carturarilor din veacul al XVI- lea si de mai tarziu, acel caracter exemplar pe care il confera
gandirea umanista. Secventele memorabile, capabile sa instruiasca si sa mobilizeze ,sunt
evocate de istorici, servind drept repere fundamentale in alcatuirea operelor lor.

1
 Procesul a fost posibil datorita formarii lor umaniste, construite pe doua izvoare: un
umanism renascentist , insusit in universitatile europene:la Lwow si la Bar in Polonia, de
Miron Costin, la Padova in Italia , de Stolnicul Constantin Cantacuzino , si la Academia
Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopol de Dimitrie Cantemir . Celalalt izvor l-a constituit
umanismul popular, cristalizat in literatura populara si valorificat de Ion Neculce, ,,amestec
de cultură de târgoveţi şi de înţelepciune ţărănească … La usturătura cuvintelor se adaugă
filosofia proverbelor acumulate ca la Creangă, de astă dată din izvor popular.”
(G.Calinescu, ,,Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent’’)
Umanismul romanesc se prezinta prin diferite trasaturi generice ale curentului:
folosirea limbilor clasice ca limbi de cultura (Nicolaus Olahus in Transilvania,moldovenii
Miron Costin, Nicolae Milescu Spatarul, Dimitrie Cantemir),preocuparea filologica si o
abordare documentara a istoriei(Grigore Ureche, Miron Costin si Dimitrie Cantemir),eruditia
enciclopedica (Nicolae Milescu Spatarul, Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino
Stolnicul, Udriste Nasturel). Principalul aport stiintific consta in afirmarea si sustinerea in
cunostinta de cauza a problemelor legate de etnogeneza a poporului roman cu accent insa pe
apartenenta noastra latina si cvasi-ignorarea contributiei dacice, in crearea unui stil de cultura
ce depaseste canoanele teologiei rasaritene. Sub aspect literar,datoram penetratiei
umanismului cea dintai realizare a liricii culte romanesti (Traducerea Psalmilor de catre
Dosoftei),valorile estetice subiacente intentiei istoriografice din Letopisete si, poate(in
masura in care barocul are contingente cu umanismul in spatiul sud-est european) tentativa
romaneasca din cantemiriana “Istorie ieroglifica”.
In conditiile izolarii de romanitatea occidentala,prin unguri,care s-au crestinat abia in
secolul al XI-lea, si de Imperiul Bizantin, prin slavii de la sudul Dunarii, crestini inca din
secolul al IX-lea, s-a intamplat ca poporul roman sa foloseasca in biserica limba
slavona.Cum dimensiunea religioasa este o componenta importanta a existentei umane,in
special in Evul Mediu, inceputurile culturii romane stau sub semnul limbii slavone sau
medio-bulgare,codificata de fratii Chiril si Metodie in alfabetul inventat de ei ,alfabetul
chirilic.Limba slavona a fost, la noi, pana in secolul al XVI-lea, o limba de cultura(folosita in
Biserica si in Cancelaria Domneasca), asa cum era limba latina in Occident.
Intrarea tinuturilor romanesti in sfera culturii slavo-bizantine a reprezentat o indepartare de
originile noastre latine.In aceste conditii, reflexele umanismului in literatura romana sunt
tarzii.
Se vorbeste, in general, despre umanismul cronicarilor. Termenul de ,,cronicari’’ se
foloseste pentru o serie intreaga de autori de scrieri istorice. Doar citind cateva nume din
seriile demult constituite din ‘cronicarii’ moldoveni si munteni, constatam ca apar convocati
in acelasi spatiu Grigore Ureche, Miron Costin si Ion Neculce(moldoveni) iar dintre munteni:
Radu Greceanu, Radu Popescu,Constantin Cantacuzino, Zilot Românul si autorul
,,Letopisetului cantacuzinesc’’, care este probabil Stoica Ludescu . Intre operele acestora
exista insa deosebiri importante.
Operele din secolul al XVII-lea ale celor trei mari moldoveni reprezinta contributii
fundamentale la stradania de instapanire a limbii nationale in cultura, la cizelarea tiparelor
stilistice ale scrisului romanesc. Aceasta perioada instaleaza ,,in conceptia teoretica si in
opera practica’’a istoricilor romani o perspectiva integratoare.

2
 I.Marii cronicari moldoveni

Grigore Ureche (aproximativ 1590-1647)

E primul cronicar moldovean de seama, a carui opera a infruntat timpurile, ajungind

pana la noi. Era fiul lui Nestor Ureche, boier instruit detinind functii politice importante la
sfirsitul veacului al XVI-lea, in repetate randuri purtator de soli la Poarta Otomana, mare
vornic al Tarii de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movila.Cronicarul de mai tirziu a invatat
carte la Lwow, unde a studiat istoria, geografia, limbile clasice latina si greaca, retorica si
poetica. A murit in anul 1647 si a fost inmormantat intr-o cripta de la manastirea Bistrita din
Moldova.
Grigore Ureche este cunoscut in istoria literaturii si a culturii romanesti printr-o
singura opera ,,Carte ce se cheama letopiset,ce intr-insa spune cursul anilor si descalecarea
Tarii Moldovei si viata domnilor” – prima cronica in limba romana a Moldovei, care prezinta
istoria tarii de la 1359 pana in anul 1594, scrisa spre sfarsitul vietii sale. Cronicarul
motiveaza scrierea acestui letopiset din simplul pretext ,,ca sî nu se înece...anii cei trecuţi” si
sa lase urmasilor amanunte despre cele ce au fost sa se petreaca in anii de demult, dar si din
grija ca acestia sa nu ramana “asemenea fiarelor si dobitoacelor celor mute si fară minte”.
Opera sa “a slujit de urzeală tuturor cronicarilor următori” (M. Kogalniceanu, 1976)
caci, Ureche n-a avut in ce-l priveste, o traditie pe care sa se sprijine cu nadejde, remarcandu-
se efortul pe care a trebuit sa-l faca acesta pentru a crea istoriografia in limba romana. E de
accentuat importanta pe care o acorda cronicarul istoriei in trezirea si cresterea constiintei
nationale a poporului, "Letopisetul Tarii Moldovei" constituind inceputul istoriografiei in
limba romana.Grigore Ureche a consemnat in mod obiectiv evenimentele si intimplarile cele
mai importante, tinind foarte mult sa fie nu un "scriitoriu de cuvinte deşarte ce de dereptate".
Manuscrisul original al lui Grigore Ureche nu s-a pastrat, cronica fiind transmisa in
forma prelucrata, cu o seama de interpolari, a lui Simion Dascalu – nici aceasta pastrata
original – varianta care a suferit si ea adaosurle altor interpolatori ca Misail Calugarul si
Axinte Uricariul. Textul, asa cum il avem astazi, este precedat atat de “predoslovia” lui
Grigore Ureche (redata in parte in stil indirect de Simion Dascalul), cat si de cea a lui Simion
Dascalul, destul de confuza si contradictorie, permitand multiple si variate interpretari.
O trasatura a operei, data N. Manolescu, în ,,Istoria critică a literaturii române,, este
arta portretului: omul este privit sub o calitate sau un viciu esenţial, care-i subordonează
faptele. Astfel, Iliaş-vodă, fiul turcit al lui Petru Rareş, este prezentat ca „pe dinafară să
vedea pom înflorit, iar dinăuntru lac împuţit”.O alta personalitate istorica prezentata este
Ştefan ce Mare caruia ii sunt dedicate cele mai multe pagini din letopiseţ realizand un
important portret al domnitorului prin careofera detalii despre faptele sale istorice si
personalitatea sa in dispozitiile sale sufletesti contradictorii.
Grigore Ureche prelungeste oarecum ideea lui Nicolaus Olahus, ajungand la
concluzia ca romanii “toti de la Ram se trag si cu ale lor cuvinte ni-s amestecate”, “câţi se
află lacuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoros, de la un loc sînt cu
moldovenii şi tot de la Rîm se trag" sustinand pentru prima data ideea de latinitate a limbii
romane, unitatea poporului roman si evolutia etimologica a unor cuvinte : „de la rîmleni ce le

3
zicem latini: pîine eu zic panis, carne ei zic caro...al nostru, noster si altile multe din limba
latinească, şi de ne-am socoti pre amăruntul toate cuvintile le-am inţelege...”.

Miron Costin(1633-1691)

Dintre cronicarii secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea s-a remarcat
si Miron Costin, cărturar şi om politic, reprezentant ilustru al umanismului românesc din
epoca de aur a culturii medievale naţionale.S-a nascut in anul 1633, iar copilaria si
adolescenta le-a petrecut in Polonia.A studiat la colegiul iezuit din Bar, un orasel la granita
cu Moldova. Miron Costin se intoarce in Moldova in jurul anului 1651.
Prin cultura sa, prin inteligenta, cronicarul s-a impus in divanurile domnesti primind
deseori misiuni diplomatice. In 1683, Miron Costin se vede silit sa se refugieze in Polonia.
Revine in tara odata cu inscaunarea lui Constantin Cantemir, chemat de fratele sau, Velicico.
Familia Costinestilor intra insa in conflict cu domnitorul, iar din porunca lui Constantin
Cantemir sunt decapitati Velicico mai inati si mai apoi Miron Costin. Episodul uciderii
cronicarului este relatat de Ion Neculce: cronicarul se afla la mosia sa Barbosi,indurerat
intrucat ii murise sotia. Miron Costin piere (ca si victima a uneltirilor Cuparestilor si a
ambitiilor de domnie a fratelui sau)de moarte napraznica in anul 1691, la varsta de numai 58
de ani.
Miron Costin s-a afirmat si ca poet : a scris in romaneste, poemul “Viata Lumii”, si
in poloneza,”Poema despre Moldova si Tara Romaneasca”. Directiile de creatie, proiectate
sau realizate vor guverna rotunjirea operei costiniene, compusa in limba romana,polona si
latina: “versuri inaugurale”(de felul celor din Letopiset) comunicand ideea descendentei
romane a romanilor, publicate de Dosoftei in Psalitirea in versuri (1673); meditatii
stihuite,precum Apostrof si Stihuri impotriva zavistei; discursuri in latineste; carti de istorie
in limba polona- Cronica Tarilor Moldovei si Munteniei (1677),zisa si Cronica Polona, si
Istorie in versuri polone despre Moldova si Tara Romaneasca din 1684, cunoscuta si sub
titlul ,,Poema polona’-si romana-,,De neamul moldovenilor,, din ce tara au iesit stramosii lor.
O analiză atentă a operei marelui logofăt dezvăluie evoluţia concepţiei lui despre
romanitatea neamului său. Astfel, prima mărturie asupra originilor românilor este furnizată
de Miron Costin în câteva stihuri incluse în ,,Psaltirea” în versuri a lui Dosoftei, în anul 1673.
Esenţa stihurilor ar fi că moldovenii se descind din italieni, datorită lui Traian care i-a adus în
Dacia pe strămoşii acestora, ei fiind cei care au populat Ţara Românească, Moldova şi
Ardealul.
O alta opera a sa care stăruie în mod deosebit asupra originilor neamului nostru,
este ,,Letopisetul Tarii Moldovei’’: de la a doua domnie a lui Aron Voda (1595), pana la
urcarea pe tron a lui Dabija Voda. De la 1595 pana spre sfarsitul domniei lui Vasile Lupu,
evenimentele sunt relatate dupa surse poloneze si traditii autohtone. Evenimentele ultimilor
opt ani cuprinsi in cronica sunt povestite din propriile amintiri.
Pe langa “Letopiset”,Costin a scris si lucrarea “De neamul moldovenilor...”;originalul
nu a fost descoperit, s-au pastrat doar copii. Este o scriere polemica, un raspuns documentat
la o interpolare din cronica lui Ureche, apartinand lui Simion Dascalul. Acesta strecurase
informatia ca stramosii romanilor ar fi fost puscariasii din Roma, colonizati pe aceste
pamanturi,dupa cucerirea Daciei de catre romani. Textul lui Simion Dascalul este plin de
anacronisme: colonizarea acestor puscariasi s-ar fi facut la cererea unui crai ungur,Laslau,
care “s-au sculat si s-au dus la imparatul Ramului,de s-au cersut oaste intru ajutoriu

4
impotriva” tatarilor, care contropisera Moldova si incercau sa treaca muntii, in Ardeal.
Aceste anacronisme sunt semnalate de Miron Costin in lucrarea sa.
Lucrarea propriu-zisă se deschide cu un capitol consacrat descrierii Italiei. Datorită
faptului că moldovenii descind din italieni, cronicarul consideră că se cuvine să-şi înceapă
scrierea cu descrierea Italiei. În continuare, cronicarul revine la subiectul tratat, originea
românilor. Discutând denumirile Italiei, Miron Costin constată similitudinea denumirii
acesteia şi a italienilor cu cea a românilor şi a ţării noastre, similitudine care implică
afirmarea originii romane a neamului: ,,neamţii italianului zic valios, moldoveanilor şi
munteanilor, iar aşa valios…ungurii italianului olaşu, iar moldoveanului şi munteanului olah.
Şi ţării Italiei leaşii zic Vlosca Zemlea…iar ţării noastre:Volosca Zemlea.”
Miron Costin suntem pentru ultima oara intr-o stare de relativ echilibru intre istorie si
literatura. Pentru el poetii mai erau ,,dascali”,,,vestiti istorici” si adevaratele istorii mai erau
citite ca literatura beletristica. Dupa el caile se vor diversifica net : la Neculce cronica va
deveni povestire, intrand in domeniul artei literare propriu-zise, pe cand stolnicul
Cantacuzino va respinge fictiunea si traditia orala, mergand in directia unei pozitivari a
cercetarii istorice: “Climatul ramane cel al cronicii, dar se simte mijind gandirea stiintifica, se
schiteaza critica izvoarelor”.
Miron Costin i-a oferit literaturii de mai tarziu pretexte epice si un model stiintific,
istoricului i-a oferit urzeala sintetica si detalii informative. Pe primul l-a scos din istoriografie
iar pe al doilea din enciclopedism.

Ion Neculce (1672- 1745)

Cronicarul moldovean, Ion Neculce nu a avut sansa ca ceilalti doi cronicari sa se

formeze in Polonia. Ramane orfan la noua ani si pleaca la rude in Muntenia. Astfel, are
posibilitatea sa constate ca si in Muntenia se vorbea limba romana. Se inrudeste cu familia
Cantemir si, mai tarziu, va fi sfetnicul de taina, prietenul si indrumatorul lui Dimitrie
Cantemir.
Peregrineaza impreuna cu Cantemir in Rusia timp de sapte ani, dupa ce domnitorul a
fost invins de turci la Stanilesti (1771) si a trebuit sa se autoexileze in aceasta tara.
Deasemenea mai pribegeste inca 2 ani prin lume, dupa care revine in Moldova; ii sunt
inapoiate titlurile si averile, iar la batranete incepe sa scrie Letopisetul de acolo de unde l-a
lasat Miron Constin.
Lucrarea de căpetenie a lui Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare -
este Letopiseţul Tării Moldovei de la Dabija Voda până la domnia lui Ion Mavrocordat .
Acesta cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaş sau
le-a cunoscut de aproape.
În prefaţă ne spune că până la Duca-Vodă s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe
la unii şi alţii, "iar de la Duca-Vodă cel bătrân înainte până unde s-o vedea, la domnia lui Ion
Vodă Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimănui, ce am scris singur dintru a mea ştiinţă,
câte s-au tâmplat de au fost în viaţa mea. Nu mi-au trebuit istoric străin să cetesc şi să scriu
că au fost scrise în inima mea". Letopiseţul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O
seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni şi în letopiseţe nu
sunt scrise...". Aici se cuprind o sumă de tradiţiuni relative la diferiţi domni şi care au format
subiectele legendelor şi poemelor din literatura noastră modernă, precum: Daniil Sihastru de
Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii Putna de Alecsandri, Cupa lui
Ştefan de Bolintineanul, Dumbrava roşie de Alecsandri, Visul lui Petru Rareş de Alecsandri
ş.a..

5
 Neculce nu era prea învăţat, dar era om cu bun simţ, cu pricepere de a judeca
lucrurile, câştigată prin amestecul direct în afacerile statului şi cu un deosebit talent de a
povesti. Se poate zice că el e cel mai literat din toţi cronicarii Moldovei. El ştie adesea să
găsească cuvântul just pentru a zugrăvi o situaţie sau pe un om. Stilul lui nu e bombastic, ca
al analiştilor ce scriau slavoneşte, ci dimpotrivă simplu şi, prin aceasta, foarte atrăgător.
Epitetul bine găsit are câteodată valoare artistică. Cine vrea să afle modele de stil din
cronicarii moldoveni, trebuie să caute în primul rând în Neculce, apoi în Miron Costin şi
Grigore Ureche.
Aproape toţi domnii, despre care vorbeşte în cursul cronicii sale, au câte un scurt
portret sau câte o caracteristică. De la el aflăm că Dumitraşcu Cantacuzino (1684-1685) era
"om nestătător la voroavă (vorbă), amăgitor, geambaş de cai de la Fanar din Ţarigrad",
Constantin Cantemir (1685-1693), "carte nu ştia, ci numai iscălitura învăţase de o făcea;
practică bună avea: mânca bine şi bea bine. La stat nu era mare, era gros, burduhos, rumăn la
faţă, buzat, barba îi era albă ca zăpada". Fiul acestuia, Antioh Vodă (1695-1700) era ,,om
mare la trup, chipeş, la minte aşezat, judecător drept; nu prea era cărturar, numai nici era
prost. Minciunile nu le iubea; la avere nu era lacom; era şi credincios la jurământ. Mânie
avea straşnică; de multe ori răcnea tare, cam cu grabă". E interesant să observăm
imparţialitatea cu care vorbeşte despre Dumitru Cantemir, pe care-l iubise într-atât încât
plecase cu dânsul din ţară. Când ajunge la domnia acestuia, aminteşte purtarea rea ce avusese
în timpul domniei lui Antioh. Despre Grigore Ghica prima domnie (1726-1733), aflăm de la
Neculce că "era de stat cam mic şi subţire, uscat, numai era cu toane; la unele se arăta prea
harnic, bun şi vrednic, milostiv şi răbdător, dar era şi cam grabnic la mânie, dar apoi curând
se întorcea".Cunoscând această deprindere a lui, va mentiona despre Petru cel Mare,că la
venirea împăratului Rusiei în Iaşi el era funcţionar înalt şi legat de aproape cu domnitorul:
"Om mare, mai înalt decât toţi oamenii, iară nu gros, rotund la faţă şi cam oacheş şi cam
aruncă câteodată din cap, fluturând".
Dar nu nu numai pe indivizi îi plăcea lui Neculce să-i caracterizeze, ci şi grupurile,
naţiunile .Despre tătari ne spune că sunt lupi apucători, iar despre greci are un faimos
pasagiu, din care reproducem aici câteva rânduri: ,,La grec milă, sau omenie, sau dreptate,
sau nevicleşug, sau frica lui Dumnezeu, nici unele de acestea nu sunt. Numai când nu poate
să facă rău se arată cu blândeţe, iar inima şi firea tot cât ar putea este să facă răutate’’.
Ceea ce contează în cronica lui Neculce este oralitatea extraordinară a autorului, care
dă o anumită familiaritate evenimentului istoric. Neculce este primul nostru mare povestitor
moldovean, anticipând apariţia lui Creangă.

II. Cronicile anonime muntene

Letopiseţul cantacuzinesc

Scurtele note analistice despre începuturi, o prescurtare a biografiei lui Nifon, istoria
lui Mihai Viteazul,epoca tratată de Matei Basarab pana la Mihnea III Radul, toate acestea au
fost adunate laolaltă de un cronicar de la sfârşitul secolului al XVII - lea, de Stoica Ludescu (
se presupune)care a implinit din partea sa letopiseţul până la sfrâşitul domniei lui Şerban
Cantacuzino. Cum această implinire are caracterul unei cronici de familie, ostile altei părţi, s-
a dat acestei porţiuni(1654-1688) numele de cronica Cantacuzinilor.
Trecând peste legenda lui Radu Negru(aflată la inceputul compilaţiei logofatului),
putem observa, că şi în vechile anale moldovne, o listă a domnitorilor până la Radu cel Mare
6
cu anii de domnie si uneori cu ctitoriile şi războaiele lor(Ludescu copiază desigur din vechiul
letopiseţ). De la Radu cel Mare înainte compilaţia lui Stoica Ludescu reproduce, dacă nu
cumva această parte era deja cuprinsă în vechile anale pământene, un fragment din viaţa
patriarhului Nifon, scrisă de Gavril, preotul Muntelui Athos în care viaţa sfântului se
impleteşte cu istoria Ţării Româneşti sub domniile lui Radu cel Mare , Mihnea cel Rau, Vlad
Vodă cel Tânăr si Neagoe Basarab. Dupa Neagoe Basarab compilaţia trece in revista
domniile urmatoare concentrând expunerea, asupra luptelor fratricide dintre ficţiunile
boiereşti in jurul scaunelor boiereşti. Astfel, din frământări, din sânge şi din suferinţe se ţese
istoria Ţării Române şi până la Mihai Viteazul.
Razboaiele sunt povestite fără amănunte precise, sumar.Nici măcar pacea care a stins
pentru mai bine de zece ani vrajba dintre cei doi domni nu e amintită. Este greu de crezut că
un cărturar ca Udriste Năsturel, dacă ar fi el autorul, ar fi trecut cu inima uşoară peste aceste
evenimente. Acest lucru ar fi fost posibil doar dacă autorul compilaţiei nu ar fi folosit izvorul
decât parţial, ceea ce nu este exclus.
Cronicarul cantacuzinesc stă astfel cu mult în urma cronicarilor moldoveni si prin
lipsa de obiectivitate şi prin darul formei literare, dar el are meritul de a fi păstrat, in
compilaţia sa, cele mai vechi anale ale Ţării Româneşti şi de a fi innodat povestirea
evenimentelor de la descălecat până in vremea sa.

Letopiseţul anonim al Bălenilor

Raspunsul partidei Bălenilor a fost raspandit de Radu Popescu, care-i atribuie, fără
argumente convingătoare, nu doar cronica semnată de după 1700, ci si pe cea anonimă, care
prezinta lucrurile de la descălecat, la fel ca letopiseţul cantacuzinesc.
Spre deosebire de Ludescu, cu spaimele şi superstiţiile lui de om bătrân, crescut in
spirit creştin şi vorbitor numai al limbii scripturilor, Radu Popescu are tonul unui om de
lume, scolit in străinătate, unde a invăţat istoria si limbile straine. Alegerea lui de către
băleni, pentru a scrie versiunea cea bună a istoriei s-a dovedit norocoasă, Letopiseţul
Bălenilor infăţisand intr-un mod mult mai verosimil ticăloşiile Cantacuzinilor decât o face
letopiseţul acestora cu ale Bălenilor.
Ura lui Radu Popescu este mai putin delirantă decât a lui Ludescu si, exceptând
pasajul referitor la înscăunarea lui Şerban Cantacuzino ,care i-a ucis tatăl, celelalte sunt mai
degrabă viclene,consemnand indiferenta ceea ce il va capta pe cititor.

Letopiseţul anonim brâncovenesc

Cea mai obiectiva lucrare,ca şi ţinuta cea mai frumoasa ca factura literară este insă o
cronică pe care unii au atribuit-o lui Radu Popescu, dar care este considerată de N. Cartojan
anonimă.
Cronica este alcătuită, după cum a arătat regretatul Giurescu, din două părţi inegale.
Prima este alcătuită din”cinci şasimi din întinderea totală a operei” şi istoriseşte ascendenta
domniei lui Brâncoveanu, care culminează în 1703, când, în vremuri de aparentă linişte,
domnul, rupând toate firele intrigilor ţesute de duşmanii săi , se intoarce la Adrianopol in
ţară, cu hatiserif din partea sultanului garantâdu-i domnia până la sfârşitul vieţii.
In a doua parte sunt descrise evenimentele externe din al căror angrenaj s-a
dezlănţuit războiul dintre Petru cel Mare şi turci, război care in vâltoarea lui, a pregătit
prăbuşirea lui Brâncoveanu. N. Cartojan declară că ” noi, istoricii literari, care căutăm in
7
slova strămoşească, dincolo de adevărul istoric, eternul omenesc prins in formele artei,
trebuie să recunoaştem aci că, această repede expunere a faptelor[…]este de un real efect
dramatic, pe care cronicarul ştie să-l speculeze din punct de vedere literar“.

III. Importanta scrierilor cronicaresti 

Cronicarii au avut o valoroasa contributie cu deosebire in domeniul istoric. Ei au
subliniat pentru prima data la noi necesitatea scrierii istoriei ,,sa ramane feciorilor si
nepotilor; sa le fie invatatura, despre cele rale sa se fereasca si sa se socoteasca, iar despre
cele bune sa urmeze si sa invete si sa se indirepteze”- Grigore Ureche).
Ei si-au asumat libertatea propriilor ganduri si sentimente,apropiindu-se de istorie cu
constiinta responsabilitatii fata de adevar.,,Scrisoarea este un lucru vecinicu. Candu ocarasc
intr-o zi pre cineva, iaste greu a rabda; dara in veci? Eu voi da seama de ale mele cate scriu”-
isi definea ferm Miron Costin pozitia de istoric, refuzant “a scrie ocara vecinica unui
neam”(“De neamul moldovenilor”). Prin urmare, informatiile nu se preiau la intamplare, ci
se confrunta dupa diferite izvoare, spre a putea alege adevarul istoric. S-a conturat astfel ceea
ce astazi se numeste cercetarea critica a izvoarelor istorice, actiune specifica, de altfel,
umanistilor europeni.
Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce si cronicarii munteni definesc valoarea
multipla a istoriei:documentara, instructiva, educativa, si ca izvor de inspiratie.
Miron Costin afirma, cu convingerea omului integrat pe deplin, constiintei de
neam:”Letopisetele nu santu numai sa le citeasca omul, sa stie ce iaste rau si de ce sa se
fereasca si ce va urma hie cine…”.Deci cunoasterea istoriei trebuie sa consemneze
deopotriva instruire si educatie. Istoriografia presupune date si fapte (pentru Moldova-intre
anii 1359-1743; pentru Tara Romaneasca-intre 1290-1729), prezentand scene si modele
umane(la podul Inalt, Calugareni si Stanilesti, cu Stefan cel Mare, Mihai Viteazul si Dimitrie
Cantemir), secvente ale luptei pentru independenta nationala si dreptate sociala. Profund
umanisti, cronicarii se adreseaza oamenilior, cerandu-le sa cunoasca istoria neamului,
preluand in mod critic datele, faptele si modelele, spre a se modela pe ei insisi, in perspectiva
evolutiei ulterioare a acestui neam romanesc.
Sentimentul originii, continuitatii si nobletei noastre ca neam a fost declarat mai apoi
de Dimitrie Cantemir in “Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor”.
Operele cronicarilor au constituit o sursa de inspiratie si un model pentru scriitorii
postmedievali.
Normele ,,avant la lettre’’ pe care cronicarii le impun mai mult sau mai puţin
voluntar,stabilesc un set de reguli plastice privind figurile de stil, descrierile (mai ales
portretele) şi relatările epice, apropiindu-se,prin limbaj şi viziune de roman.
Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Mihail Sadoveanu si Ion Creangă sunt cativa autori
care au folosit cronicile in scrierile lor.
Prin opera sa, cronicarul Grigore Ureche a oferit subiecte unor mari scriitori ce aveau
sa-i urmeze: Costache Negruzzi va scrie “Alexandru Lapusneanu”, Vasile Alecsandri –
“Despot Voda”, Barbu Stefanescu Delavrancea – binecunoscutele “Trilogia Moldovei”, si
“Apus de soare”, iar marele Mihail Sadoveanu va uimi cu “Fratii Jderi”, “Soimii”, “Nicoara
Potcoava” si altele.
Un exemplu elocvent il reprezinta nuvela lui Costache Negruzzi, “Alexandru
Lăpuşneanu”,din anul 1840, al cărei punct de pornire se regaseste în cronica lui Grigore
Ureche, în scena în care lui Lăpuşneanu i se spune că boierii nu îl vor domn, el răspunde:
„De nu mă vor, eu îi voiu pre ei, şi de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu
merge, ori cu voie, ori fără voie”.
In opera Fratii Jderi,Sadoveanu a folosit ca si surse de inspiratie : cronica lui Grigore
Ureche si cronica lui Ion Neculce din care a retinut mai ales legendele, în care era evocata
figura domnitorului, legende grupate în  “O sama de cuvinte”. 
8
 Importanta cronicarilor, aşa cum o percepem astăzi, nu consta neapărat în valoarea
ştiinţifică a ideilor pe care le-au pus în circulaţie (o influenţă majoră în dezvoltarea
istoriografiei româneşti), ci mai degrabă în impulsul pe care l-au dat formarii conştiinţei
identitare şi în contribuţia esenţială la înstăpânirea limbii naţionale în cultură. Aşa cum
constata Mircea Martin, caracterul demonstrativ al scrierilor literaturii noastre vechi nu se
manifesta doar in planul ideilor (afirmarea originii şi apartenenţei romanice), ci şi în planul
realizării artistice (dovedirea capacităţii de abordare a unui gen sau a unei teme in cadrul
culturii autohtone).

BIBLIOGRAFIE :

 ,, Istoria literaturii romane vechi’’  - Stefan Ciobanu, Editura Eminescu, Bucuresti

1989
 ,,Istoria literaturii romane de la origini pana la 1830’’ – Alexandru Piru
 ,,Literatura romana veche’’ – Ion Rotaru
 ,,Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent’’ – George Calinescu
 ,,Cronicarii moldoveni Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce’’ – Dan Horia
Mazilu
 ,,Istoria critica a literaturii romane’’ – Nicolae Manolescu
 Surse WEB :

http://ro.wikipedia.org/wiki/
http://facultate.regielive.ro/proiecte/romana/formarea_constiintei_istorice-76962.html
www.didactic.ro
http://www.viatadeliceu.ro/referate/liceu/istorie/formarea-constiintei-istorice/
http://www.studentie.ro/campus/GRIGORE_URECHE_LETOPISETUL
TARII_MOLDOVEI/
http://www.scribd.com/doc/43755/Grigore-Ureche-Letopisetul-Tarii-Moldovei
http://apologeticum.co.nr/
http://filosofieromaneasca.uv.ro/mironcostin.html