TPM Verbal 1

1. Edentaţia totală. Noţiune.
Etiologia
Edentaţie totală: absența dinților la unul sau ambele maxilare.

Etiologie: caria și complicațiile ei; afecțiunile parodontului; traumatismele;
suprasolicitarea funcțională a dinților; avitaminozele; maladiile glandelor endocrine;
maladiile sistemului cardiovascular, nervos; intervenții chirurgicale, parodontitele şi
parodontoza, abraziuni patologice generalizatoare tumorile cavității bucale,
traumatismul care implică numeroase extracții, tratamente incorecte ale edentatului
parțial ș.a.
*poate fi și ereditar: anodonția – lipsa mugurilor dentari.
2. Câmpul protetic edentat total, noţiune, elementele componente, caracteristica.
Câmp protetic: totalitatea formațiunilor anatomice cu care vine în contact proteza

dentară.
Este împărțit în două zone caracteristice: zona de sprijin şi zona de succiune:
• Zona de sprijin – cuprinde crestele alveolare şi tuberozitățile maxilare, bolta
palatină, creste edentate mandibulare acoperite de o mucoasă fixă, tuberculul
piriform
(1/3).
• Zona de succiune – cuprinde mucoasa care vine în contact cu marginile protezei.
Această zonă este situată periferic față de zona de sprijin.
3. Aspectul apofizelor alveolare în edentaţia totală, caracteristica după Schroder şi

Koller.
Schröder deosebeşte trei tipuri de atrofii ale maxilei:

Tipul I. apofiza alveolară pronunțată, semiovală, uniform acoperită cu o mucoasă
normală depăşind cu mult nivelul bolții palatine, tuberozități bine exprimate, torusul
palatin mai puțin exprimat sau chiar lipsă. Plica trecătoare şi locul de inserție a muşchilor
se găsesc la distanță destul de mare de la suprafața apofizei alveolare.
*cel mai favorabil pentru tratamentul protetic: formațiuni anatomice retentive – fixare
bună a protezei.
Tipul II. apofiza alveolară lată, din cauza atrofiei medii, depăşind cu puțin nivelul bolții
palatine. Tuberozitățile maxilare sînt mai puțin exprimate, plica trecătoare şi locul de
inserție a muşchilor se găsesc mai aproape de suprafața apofizei alveolare, comparativ
cu tipul I.
*Condiții bune pentru tratamentul protetic, însă contracția bruscă a muşchilor în unele
cazuri poate duce la un eşec.
Tipul III. dispariția apofizei alveolare şi prezența unei bolți palatine aproape plată.
Tuberozitățile maxilare sînt atrofiate esențial. Plica trecătoare şi locul de inserție a
frenului buzei superioare şi a muşchilor se află la nivelul coamei apofizei alveolare.
*cel mai nefavorabil tip pentru tratament protetic fiindcă lipsesc formațiunile anatomice
retentive, iar înserția joasă a fibrelor musculare contribuie la detaşarea protezei.
Doinikov a mai adăugat 2 clase
Tipul IV: apofiza alveolară bine exprimată în zona frontală și destul de atrofiată în
zonele laterale.
*Condițiile de tratament în așa caz nu sunt favorabile, deoarece de obicei
tuberozitățile maxilare practic lipsesc și fixarea protezei prezintă dificultăți;
Tipul V: apofiza alveolară este exprimată destul de bine în zonele laterale și atrofiată
în cea frontală.
*condițiile de tratament protetic și fixare a protezei pot fi satisfăcătoare deoarece
mult depinde de tabloul clinic.
Koller deosebeşte următoarele tipuri de atrofie a apofizei alveolare mandibulare.

Tipul I. Apofiza alveolară prezintă o înălțime bine exprimată, egală pe toată întinderea,
rezorbția producându-se într-o mică măsură. Creasta apofizei alveolare este rotunjită şi
favorabilă pentru baza protezei. Locul de inserție a muşchilor şi plica trecătoare a
mucoasei sînt situate la o distanță considerabilă de vîrful apofizei alveolare.
*cea mai favorabilă pentru tratamentul protetic.
Tipul II. Atrofie uniformă pe toată întinderea, însă destul de avansată, afectînd în
unele cazuri şi corpul mandibulei. Pe măsură ce procesul de rezorbție se accentuează şi
ajunge pînă la linia oblică internă şi externă, apofiza se transformă într-o depresiune.
Apofiza alveolară în zona frontală deseori capătă o formă ascuțită, ce împiedică
protezarea. Locul de inserție a muşchilor este situat aproape de marginea crestei.
*mari dificultăți pentru protezare, fiindcă lipsesc formațiunile anatomice retentive, iar
inserția fasciculelor musculare aproape de vîrful crestei alveolare duce la mişcarea
protezei; stabilitatea protezei este compromisă, deci trebuie căutate posibilități de a
folosi orice formațiune retentivă a cîmpului protetic, oricît de redusă ar fi ca întindere.
Tipul III. Apofiza alveolară este atrofiată esențial în sens lateral şi mai puțin frontal,
datorită faptului că dinții laterali au fost pierduți mai timpuriu decît cei frontali.
*relativ favorabil pentru tratamentul protetic, fiindcă atrofia apofizei alveolare în
zonele laterale nu împiedică microexcursia protezei în plan transversal. Zona de retenție
este prezentă numai în regiunea frontală care şi împiedică mişcarea protezei în plan
sagital.
Tipul IV. Atrofia accentuată în zona frontală şi mai puțin exprimată în regiunile
laterale.
*proteza are stabilitate numai în direcția transversală pe cînd în plan sagital este
foarte slabă datorită posibilității de alunecare a protezei înainte.
4. Fibromucoasa câmpului protetic edentat total, caracteristica formaţiunilor

anatomice după Suplle, Gavrilov.
5. Proteza totală – elementele componente, caracteristica.

Proteza totală: este un corp fizic rigid și rezistent la acțiunea presiunilor masticatoare,
utilizat în terapia edentației totale cu scopul restaurării arcadelor dentare și a funcțiilor
dereglate ale SS.
Este alcătuită din bază (șeile și conectorul în formă de placă care le unește) și arcada
dentară artificială (dinți artificiali).
Caracteristica:
• proteza totală transmite presiunile de la dinții antagonişti suportului muco-osos,
care nu este apt pentru asemenea recepție;
• acoperă în întregime fibro-mucoasa maxilarului;
• provoacă în fazele inițiale de adaptare diverse modificări de senzații gustative şi
funcționale, care cu timpul dispar;
• poate fi confecționată cu bază acrilică; cu bază metalică; cu bază mixtă (armată); cu
căptuşeală elastică;
• poate fi confecționată cu dinți din acrilat sau din porțelan;
• poate fi realizată şi cu elemente mecanice speciale de menținere (capse, bare)
realizate pe implanturile intraosoase sau croşete mucozale, aripioare, piloturi).
6. Etapele clinico-tehnice de confecţionare ale protezei totale.
7. Amprentarea preliminară a câmpului protetic edentat total – scopul, materiale şi

utilaj necesar.
Amprentă anatomică: reflectă starea mucoasei în repaus funcțional.

Scop: obținerea unui model de lucru pe care se va confecționa lingura individuală;
permite determinarea profunzimii plicelor trecătoare ale mucoasei, starea generală a
câmpului protetic, poziția și direcția inserției musculare și ligamentare care ulterior
urmează să fie eliberate.
Materiale: pentru câmp protetic dur – materiale termoplastice, pentru câmp protetic
moale – gipsul sau alginatele.
Utilaje: linguri standard pentru maxilarele edentate total, spatulă, colbă
8. Modelul preliminar – scopul şi metodica de confecţionare.
*Modelul turnat în amprenta preliminară.

Scop: confecționarea lingurii individuale, pentru amprentarea funcțională a câmpului
protetic.
Confecţionare: din gips simplu. Se prepară pasta de gips, se introduce în amprentă în
cantități mici până la umplere; în acest timp amprenta este amplasată pe măsuța
vibratorie; se verifică curgerea gipsului astfel încât să pătrundă în toate imprimările
amprentei. Un conformator de soclu se umple cu gips peste care se întoarce și se înfundă
amprenta. De menționat că gipsul trebuie să acopere marginile amprentei! (pentru a
reda configurarea fundului de sac unde este edentație). După priza gipsului,
conformatorul și amprenta sunt înlăturați iar soclul modelului este fasonat.
9. Linguri de amprentare standarde şi individuale. Caracteristica.
Lingura standart poate fi metalică sau din plastic și este confecționată industrial în
trei mărimi: mică, medie și mare; este folosită pentru amprentarea anatomică
(preliminară) a câmpului protetic pentru a obține modelul preliminar. Poate avea sau nu
perforații pentru retentivizarea masei de amprentare, butoni de presiune; compusă din
bază și mâner.
Lingura individuală este confecționată pe modelul din ghips obținut după amprenta
anatomică, în scopul amprentării funcționale a câmpului protetic; este o portamprentă
adaptată suprafeței câmpului protetic, reprezentând un suport rigid, nedeformabil
pentru materialul amprentar. Totodată lingura este utilizată şi cu scopul obținerii unei
amprente precise cu o grosime a materialului amprentar egală pe toată suprafața
câmpului protetic. Se confecționează din acrilat autopolimerizabil sau
termopolimerizabil, plexiglas, ceară sau alte materiale.
Este compusă din bază care acoperă în totalitate câmpul protetic, ocolind inserțiile
frenurilor şi bridelor, şi are un mâner solidarizat de bază pe linia mediosagitală. Pot fi
realizate orificii pentru evacuarea surplusului și retenția materialului amprentar și butoni
de presiune.
10. Particularităţile modelării din ceară de bază a lingurilor individuale de amprentare

la maxilă şi mandibulă la confecţionarea prin tehnica de laborator.
• se realizează o distanțare între lingură și model prin aplicarea unei plăci de ceară sau
vată umezită pe suprafața modelului;
• se izolează ceara cu vazelină (pentru a evita lipirea celor două plăci de ceară)
• se plastifică o placă de ceară și se adaptează intim pe model, apoi se secționează
marginile după desenul trasat (limitele);
• se modelează mânerul din resturile de ceară sau din sârmă și este lipit de baza lingurii
corespunzător vârfului apofizei alveolare pe linia mediosagitală;
• se face o armare a lingurii cu o sârmă mai groasă care se încălzește și se adaptează în
grosimea lingurii;
• la necesitate se modelează butoni de presiune;
• lingura este înlăturată de pe model, iar cu spatula fierbinte sunt netezite marginile;
• în timpul modelării placa de ceară poate fi de mai multe ori încălzită în caz de
pierdere a plasticității ei;
• este necesar de a nu admite subțierea plăcii ce poate conduce la micşorarea
rezistenței lingurii individuale.
La maxilă adaptarea plăcii din ceară începe din mijlocul bolții palatine trecând treptat
pe centrul apofizei alveolare şi pe versantul vestibular al ei.
La mandibulă adaptarea se face simultan atât pe versantul lingual, cât şi pe cel
vestibular al apofizei alveolare sau poate fi începută de pe versantul lingual al câmpului
protetic, trecând treptat pe cel vestibular.
11.Particularităţile de confecţionare din acrilat autopolimerizabil a lingurilor individuale

de amprentare.
Auto: modelul este izolat cu gel special (să nu se lipească acrilatul de model); este
pregătit acrilatul prin amestecare a pulberii cu lichidul, apoi din pasta acrilică se
modelează o plăcuță de 2,5-3 mm care se adaptează pe model după limitele trasate; tot
în acest moment se modelează mânerul și se lipește de bază. După polimerizarea
definitivă lingura este înlăturată și prelucrată cu freza (înlătură surplusurile, netezesc
marginile)
12. Particularităţile de confecţionare din acrilat termopolimerizabil a lingurilor

individuale de amprentare.
Termo: se modelează macheta lingurii din ceară, apoi se lipesc marginile de model și
se ambalează în chiuvetă, se realizează tiparul, apoi se izolează și se introduce acrilatul,
care urmează un regim termic de polimerizare; Ulterior, lingura este dezambalată și
prelucrată (înlătură surplusurile, netezesc marginile).
13. Particularităţile de confecţionare din acrilat fotopolimerizabil a lingurilor

individuale de amprentare.
Foto: din plăcuțe plastice de acrilat fotopolimerizabil se modelează baza lingurii direct
pe model, apoi mânerul, după care urmează regimul de polimerizare sub razele
luminoase. se prelucrează cu frezele.
14. Ce prezintă amprenta funcţională. Materiale amprentare. Varietăţi. Însuşiri.
Amprenta funcţională reprezintă negativul câmpului protetic înregistrat într-o

portamprentă individualizată (lingură individuală), cu un material de înaltă fidelitate și
conform unei tehnici adecvate, care să permită înregistrarea tuturor detaliilor câmpului
protetic, în condițiile funcționalizării zonelor periferice
După Oksman: cristalizabile, termoplastice, elastice, acrilate autopolimerizabile

După Gerner și Napadov: elastice, termoplastice și dure
După Postolachi și Bârsa (consistența la finele prizei): elastice și dure
 Elastice (sunt vâscoase și plastice, de aceea amprentează fidel câmpul protetic; după
priză nu sunt lipicioase, de aceea nu aderă de câmpul protetic și necesită linguri
perforate; după priză sunt elastice, de aia după aplicarea presiunii revin la forma
inițială, dar nu se fracturează):  Hidrocoloizi
ᵜ Reversibili – deja se utilizează doar în laborator pentru dublarea modelelor; are la
bază agar-agar-ul, poate fi topit, apoi turnat, după care se întărește; se poate
reutiliza; (Gelin)
ᵜ Ireversibili – praf + apă; au precizie mare doar că la aer se subdimensionează iar în
lichid se măresc în volum, de aia modelul trebuie turnat în 10-15 min. de la
amprentare; (Kromopan)
• Elastomeri de sinteză (fidelitate înaltă, nu se modifică în volum, sunt rezistenți la
factorii fizici și chimici):
ᵜ materiale siliconice - baza + catalizator; pastă chitoasă pentru primul strat + pastă
vâscoasă pentru stratul doi (corecție); sunt de tip A, B, C; (Zeta plus)
ᵜ materiale polisulfide - două paste: baza și agentul de vulcanizare care la amestec
se vulcanizează timp de 3-8 minute și se obține un procuct asemănător
cauciucului natural;
ᵜ materiale polieterice - precizie mare dar este rigid și hidrofil (în lichid se mărește în
volum); trei paste: baza, catalizator și diluant; baza și catalizatorul se amestecă, face
priza, apoi cu diluantul se redă consistența necesară;  Dure:
• Reversibile - materiale termoplastice care nu au fidelitate satisfăcătoare, se
deformează în timpul eliminării de pe câmpul protetic; doar unele se pot folosi la
amprentarea preliminară în edentație totală; (Stens)
• Ireversibile ᵜ gipsul - vâscozitate redusă, stabilitate volumetrică, fidelitate mare
dar la înlăturare trebuie fracturat, apoi restaurat prin lipire cu ceară; folosit mai rar,
uneori în edentații totale;
ᵜ paste de oxid de zinc și eugenol, mai mult la edentații totale.
15. Ce prezintă lingura amprentară individuală.
Lingura individuală este confecționată pe modelul din ghips obținut după amprenta
anatomică, în scopul amprentării funcționale a câmpului protetic; este o portamprentă
adaptată suprafeței câmpului protetic, reprezentând un suport rigid, nedeformabil
pentru materialul amprentar. Totodată lingura este utilizată şi cu scopul obținerii unei
amprente precise cu o grosime a materialului amprentar egală pe toată suprafața
câmpului protetic. Se confecționează din acrilat autopolimerizabil sau
termopolimerizabil, plexiglas, ceară sau alte materiale.
Este compusă din bază care acoperă în totalitate câmpul protetic, ocolind inserțiile
frenurilor şi bridelor, şi are un mâner solidarizat de bază pe linia mediosagitală. Pot fi
realizate orificii pentru evacuarea surplusului și retenția materialului amprentar și butoni
de presiune.
16. Clasificarea tehnicilor de amprentare în edentaţia totală.

17. Tehnica de amprentare mucostatică și mucocompresivă în edentaţia totală.
Amprenta mucostatică se ia fără presiune, şi fără efectuarea mişcărilor funcționale.

Particularităţi: amprenta trebuie să reprezinte negativul țesuturilor care acoperă câmpul
protetic; țesuturile trebuie să fie în repaus complet și nu trebuie deformate de mişcări
sau deplasări; închiderea marginală, (succiune) nu este necesară, deoarece proteza se va
menține doar datorită forței de adeziune.
Principiile amprentelor muco-statice: se utilizează materiale fluide (mucoseal, ghips
foarte subțire, pasta de oxid de zinc-eugenol); partea statică a suprafeței de sprijin se
reproduce fără compresiune; se folosesc linguri individuale distanțate de țesuturile
subiacente; amprenta se efectuează cu gura închisă, nu se execută mişcări de modelare.
Această tehnică are dezavantaje: neconformarea funcțională a marginilor privează
protezele de aportul stabilizator al musculaturii, marginile protetice prea subțiri nefiind
tolerate de pacienți, o suprafață mai mică de sprijin determină creşterea presiunilor
asupra țesuturilor subiacente.
Amprentele mucocompresive exercită o anumită presiune asupra mucoasei fixe,
căutând să obțină la periferie un surplus mucozal necesar închiderii marginale. Sunt
indicate numai la câmpurile cu mucoasă puțin rezilientă aderentă de periost. Sunt
contraindicate când reziliența mucoasei este mare, deoarece duce la deformări în plan
orizontal, leziuni de decubit ș.a.
Se folosește material cu vâscozitate crescută sau medie. (Stens, elastomeri de sinteză)
18. Tehnica de amprentare după Herbst și Schreinemakers.
Schreinemakers
Se acordă deosebită atenție corelației dintre morfologia câmpului protetic, contracțiile
musculare şi funcționalitatea aparatului dento-maxilar, urmărind obținerea protezelor de
succiune, cu margini modelate prin aportul musculaturii. Autorul foloseşte, la luarea
amprentei finale, metoda cu gura închisă, combinată cu mişcări de deschidere ale gurii.
Delimitarea lingurii individuale se face prin inspecție şi palpare, pornind de la linia
mediană, unde marginea portamprentei trebuie să aibă contact cu planşeul, atât în
repaus cât şi în mişcarea de protracție a limbii, fără să jeneze însă contracțiile
genioglosului; spre distal, marginile internă şi externă trebuie să fie paralele cu muchia
crestei, cea linguală neavând voie să depăşească inserția milohioidianului. În zona
linguală centrală, marginea lingurii se cere îngroşată (3 mm) cu material termoplastic,
pentru a asigura etanşeizarea protezei, iar în zona posterioară, la nivelul maxilarului
superior, se realizează închiderea distală (postdam-ul). Pentru aceasta, Schreinemakers
gravează pe modelul preliminar linia Ah, obținînd un şanț de 2 mm lărgime şi adîncime,
în care marginea posterioară a lingurii individuale (realizată din material termoplastic) se
mulează, reproducînd o nervură, care contribuie la închiderea posterioară, în timpul luării
amprentei finale. Amprenta propriu-zisă se ia în doi timpi, cu „Permlastic regular“ şi
„Permlastic light bodied" (elastomeri de sinteză). Modelarea marginilor se obține prin
țuguierea buzelor — cînd bordurile de ocluzie sînt în contact şi prin protracția limbii —
cînd gura este deschisă.
Ene semnalează faptul că metoda nu ține seama de poziția de repaus a limbii şi de
problema contracției gonioglosului. Shanahan susține că favorabilă este poziția
anterioară a limbii, întrucât în acest caz se poate obține o închidere marginală foarte
bună în zona linguală centrală, în timp ce limba posterioară nu contribuie la etanşeizare
decît, eventual, după un susținut antrenament neuromuscular.
Herbst
Tehnică de amprentare finală „cu gura deschisă“, foloseşte ca material de amprentare
ceruri bucoplastice. Amprenta preliminară maxilară se ia cu alginate, şi pe modelul
realizat se confecționează o lingură individuală din două plăci be bază suprapuse şi
întărite cu sârmă.
Adaptarea lingurii se face după următoarele mişcări test:
1. Deschiderea moderată a gurii. Desprinderea lingurii impune reducerea marginilor la
nivelul premolarilor şi al primului molar.
2. Deschiderea maximă a gurii. Desprinderea lingurii impune retuşarea marginilor în
regiunea celui de-al doilea molar şi degajarea ligamentului pterigomaxilar.
3. Pacientul va mima un surâs forțat, împingerea marginilor lingurii necesită retuşarea
lor la nivelul primului molar şi al premolarului doi.
4. Mimarea fluieratului. Se intervine la nivelul marginii frontale dintre cei doi canini
superiori.
5. Pacientul tuşeşte. Dacă lingura se desprinde, se retuşează la nivelul liniei Ah.
Închiderea marginală se completează în această zonă prin aplicarea unui rulou încălzit de
Subrofix (material bucoplastic).
După efectuarea acestor teste, în lingura individuală se aplică prin pensulare Adheseal
15 verde (cu o plasticitate mai redusă) în interiorul jgheabului lingurii, cuprinzând şi
marginile în întregime.
Astfel garnisită, lingura se aplică în cavitatea bucală fără a fi presată prea tare, apoi se
repetă testele descrise mai sus.
După răcire se verifică întinderea materialului (dispariția lui în anumite zone şi
nemodelare care necesită retuşarea lingurii şi adăugarea de material).
Apoi se acoperă întreaga suprafață internă a lingurii cu Adheseal 15 roşu. Acest
material are o plasticitate mai mare şi amprentează mai exact întreaga suprafață a
câmpului protetic.
19. Modelul definitiv, caracteristica. Materiale de confecţionare.
Modelul de lucru se toarnă după ce se face cofrarea și îndiguirea amprentei.

Îndiguirea constă în lipirea unei benzi de ceară de 3-4 mm pe suprafața exterioară a
amprentei la o distanță de 2-3 mm de marginea ei. La mandibulă, în locul de răscroire
pentru limbă, se aplică o plăcuță de ceară, tot la 2-3 mm de la margine, astfel încât să se
primească ceva asemănător cu palatul dur la maxilă.
Cofrarea constă în lipirea unei benzi de 20-25 mm împrejurul benzii de îndiguire, așa
ca să se primească un conformator.
În conformatorul care s-a primit se toarnă în porțiuni mici pasta de gips
Linii ajutătoare: pe model se trasează niște linii care ajută la modelarea bazei,
poziționarea mânerului lingurii, pozișionarea bordurii de ocluzie și montarea dinților.
Pentru metoda clasică de montare a dinților se trasează limitele protezei, linia
mediană, linia mijlocie a apofizei alveolare (punctată), linia ce marchează tuberculii
piriformi sau tuberozitățile maxilare și zonele care trebuiesc foliate.
Pentru metoda modernă de montare a dinților în articulator, pe lângă liniile enumerate
mai sus se mai trasează:
La maxilă:
1. linia mediană (torus palatin, papila interincisivă);
2. liniile ce împart în două jumătăți tuberozitatea maxilară și apofiza alveolară
laterală;
3. linia transversală trasată pe centrul papilei incisivale și perpendiculară liniei
mediane;
4. linia ce trece prin mijlocul apofizei alveolare anterioare; unește marginea
anterioară a papilei incisive și punctul de proiecție a caninului (5mm lateral de
prima rugă palatină).
La mandibulă:
1. linia mediană (între centrul apofizei alveolare din zona frontală și mijlocul liniei ce
unește tuberculii piriformi);
2. liniile ce împart în două jumătăți tuberculii piriformi și apofiza alveolară laterală;
3. linia transversală care trece prin mijlocul apofizei alveolare anterioare,
perpendiculară pe linia mediană;
4. linia care marchează limitele tuberculilor piriformi.
Gravarea: pe model, în zonele unde fibromucoasa este mai rezilientă se realizează

adâncituri, respectiv, în proteză vor fi proeminențe; aceste proeminențe se vor înfunda în
mucoasă și vor crea între mucoasă și proteză spațiu cu presiune negativă, ceea ce va
favoriza închiderea de ventil (succiune).
20. Care este consecutivitatea trasării liniilor de orientare şi a limitelor viitoarei

proteze.
21. Care sunt reperele (liniile) pentru utilizarea metodei de montare a dinţilor în
ocluzor.
poziționarea mânerului lingurii, poziționarea bordurii de ocluzie și montarea dinților.
Pentru metoda clasică de montare a dinților (în ocluzor) se trasează:
• limitele protezei,
• linia mediană,
• linia mijlocie a apofizei alveolare (punctată),
• linia ce marchează tuberculii piriformi sau tuberozitățile maxilare,  zonele care
trebuiesc foliate.
22. Care sunt liniile trasate pentru montarea dinţilor în articulator.
poziționarea mânerului lingurii, poziționarea bordurii de ocluzie și montarea dinților.
La maxilă:
laterală;
mediane;
La mandibulă:
23. Liniile (reperele) trasate pe modelul definitiv la maxilă.

laterală;
mediane;
24. Liniile (reperele) trasate pe modelul definitiv al mandibulei.

25. Ce prezintă şablonul cu bordură de ocluzie.
Este o piesă auxiliară utilizată de către medic pentru determinarea și înregistrarea

rapoartelor intermaxilare și cu ajutorul cărora tehnicianul poziționează și fixează
modelele în simulatoare;
Piesă protetică intermediară care, prin volum și formă, prefigurează viitoarele aparate
gnato-protetice. Ele au rol de a crea suportul material necesar stabilizării celor două oase
maxilare în poziții fundamentale, de referință și de a transfera aceste date pe un
simulator al SS, pe care se va construi ulterior aparatul protetic definitiv.
26. Indicaţi dimensiunele bordurii de ocluzie în zonele frontală şi laterală în edentaţia

totală.
În zona frontală: înălțimea 10-12 mm, lățimea 5-6 mm;

În zona laterală; înălțimea 6-8 mm, lățimea 8-10 mm.
27. Ce prezintă simulatoarele, caracteristica.
Simulatoarele sunt aparate care reproduc în afara sistemului stomatognat una, mai
multe sau toate mișcările mandibulei față de maxilă. Cu ajutorul lor modelele sunt
poziționate în relație centrică.
Varietăţi:
• Ocluzoare – imită mișcarea de deschidere și închidere; compuse din două rame

(inferioară și superioară) articulate printr-un ax-balama și care pot fi menținute la o
anumită distanță prin intermediul unui șurub sau al unei tije metalice. La baza
structurii stă anatomia oaselor maxilare: rama superioară imită poziția maxilei, rama
inferioară imită poziția mandibulei, iar tijele verticale imită ramurile verticale ale
mandibulei.
• Articulatoare – imită mișcările mandibulei în toate planurile: deschidere-închidere,
propulsie, lateralitate;
1. articulatoare anatomice medii – au la bază date medii antropometrice obținute în
urma măsurărilor între diferite repere osoase, articulare și dentare: extremitățile
posterioare ale ramei superioare imită condilii articulari; extremitățile superioare
ale tijelor verticale ale ramei inferioare imită tuberculul articular care are înclinare
în sens mexio-distal de 33° și oralvestibular de 17ᵒ (unghiul Benett); tija verticală
care menține distanța dintre cele două rame conține o tijă orizontală, vârful căreia
marchează punctul interincisiv care, unindu-se cu condilii articulari, formează
triunghiul Bonwill;
2. articulatoare adaptabile individual – permit să se reproducă mișcările mandibulei
individual pentru fiecare pacient după unele înregistrări prealabile efectuate de
către medic; sunt articulatoare cu înregistrare intrabucală, extrabucală și
intraextrabucală.
28. Ocluzorul, elemente constructive, varietăţi.
Ocluzor – simulator care imită mișcarea de deschidere și închidere; compus din două
rame (inferioară și superioară) articulate printr-un ax-balama și care pot fi menținute la o
anumită distanță prin intermediul unui șurub sau al unei tije metalice. La baza structurii
stă anatomia oaselor maxilare: rama superioară imită poziția maxilei, rama inferioară
imită poziția mandibulei, iar tijele verticale imită ramurile verticale ale mandibulei.
Variază după mărime și design, sunt cu rame simple metalice sau cu sistem de fixare a
modelelor cu magneți.
29. Articulatorul, varietăţi.
Articulator – simulator care imită mișcările mandibulei în toate planurile:

deschidereînchidere, propulsie, lateralitate;
1. articulatoare anatomice medii – au la bază date medii antropometrice obținute în
urma măsurărilor între diferite repere osoase, articulare și dentare: extremitățile
posterioare ale ramei superioare imită condilii articulari; extremitățile superioare ale
tijelor verticale ale ramei inferioare imită tuberculul articular care are înclinare în
sens mexio-distal de 33° și oralvestibular de 17ᵒ (unghiul Benett); tija verticală care
menține distanța dintre cele două rame conține o tijă orizontală, vârful căreia
marchează punctul interincisiv care, unindu-se cu condilii articulari, formează
triunghiul Bonwill;
2. articulatoare adaptabile individual – permit să se reproducă mișcările mandibulei
individual pentru fiecare pacient după unele înregistrări prealabile efectuate de către
medic; sunt articulatoare cu înregistrare intrabucală, extrabucală și intra-extrabucală.
30.Ce prezintă articulatoarele adaptabile individuale. Structura. Indicaţi parametrii

respectivi.
31.În ce constă etapa clinică de apreciere a relaţiilor intermaxilare centrice în edentaţia

totală.
ᵜ test funcțional: edentații au tendința să propulseze mandibula, de aceea, timp de

45-50 secunde pacientul realizează propulsia maximă a mandibulei, după care
urmează retropulsia; cât se relaxează mușchii pterigoidieni, mandibula este
repoziționată în poziție centrică;
ᵜ metoda Hickey: pacientul este rugat să împingă maxila înainte, apoi să închidă gura
pe zona posterioară a bordurilor; încercând să împingă maxila, pacientul automat
va deplasa mandibula posterior;
ᵜ Sears, reflexul molar: Lejoyeux susține că dacă medicul ține indecșii pe bordura
inferioară iar pacientul încearcă să închidă gura și să exercite presiune asupra
bordurii în locul unde ține medicul degetele, se va restabili vechiul reflex de ocluzie
molară, ce aduce mandibula în poziție centrică;
ᵜ test de deglutiție: pacientul realizează o deglutiție, apoi fixează mandibula în
poziția dată;
ᵜ test la linia a: pacientul încearcă să atingă cu limba mucoasa bolții palatine în zona
A, concomitent închizând gura; sau pe baza șablonului se modelează o biluță de
ceară în acea zonă;
ᵜ test de retroflexie: pacientul mișcă capul posterior închizând totodată gura
(mușchii suprahioidieni deplasează mandibula posterior, în poziție centrică); ᵜ
Betelman recomandă poziționarea indexului și a policelui mânii stângi pe bordura
inferioară la nivelul primilor molari iar mâna dreaptă pe menton; apăsând cu
degetele pe bordura de ocluzie, pacientul închide gura pe când cu mâna dreaptă
dirijează mandibula spre poziția centrică.
Fixarea poziției se face prin metoda fierbinte sau cea rece:
ᵜ fierbinte: se apreciază DVO mai înaltă cu 1-2mm; pe bordura superioară pe
suprafața orizontală se fac niște adâncituri de 2-3mm în formă de clin în zona
caninilor și a molarilor I; se ramolește suprafața orizontală a bordurii inferioare;
șabloanele sunt introduse în cav. orală și cât ceara este plastificată, se face unul din
testele de determinare a relației intermaxilare centrice; ceara plastificată pătrunde în
lăcaș și se lipește, fixând poziția determinată a mandibulei. Un mare dezavantaj este
că șablonul de poate deforma. ᵜ rece: între bordurile reci se plasează o bandoletă de
ceară încălzită; o porțiune va pătrunde în lăcaș iar resturile se vor zdrobi;
Șabloanele se mai pot fixa cu ajutorul clemelor în formă de ”U”, știfturilor de 34mm
lungime și 1,5mm grosime introduse în șablonul superior, care intră în cel inferior în
timpul testului.
32. În ce constă metoda de fixare a modelelor în ocluzor, pregătirea modelelor.
Diferă după tehnică și după simulatorul folosit (ocluzor/articulator):

• într-un timp – se gipsează în același timp ambele modele;
• în doi timpi – se gipsează mai întâi modelul inferior, apoi cel superior (la articulatoare
se fixează mai întâi acel superior, apoi cel inferior).
În ocluzor într-un timp: se pregătește ocluzorul, se solidarizează modelele împreună cu

șabloanele, se depune pastă de gips peste rama inferioară și se așează modelele, se
depune pastă de gips pe soclul modelului superior și se așează rama superioară;
surplusurile sunt eliminate cu spatula iar gipsului de pe rama superioară i se redă forma
de calotă sferică;
În ocluzor în doi timpi: se pregătește ocluzorul, se solidarizează modelele împreună cu
șabloanele, se depune pastă de gips peste rama inferioară și se așează modelele; se
elimină surplusurile de gips; după priza gipsului se prepară o altă pastă de gips și se
gipsează modelul superior;
În articulator se gipsează în doi timpi: mai întâi pe soclul modelului superior se trag trei
linii paralele (una pe planul median și două lateral pentru orientare), se montează planul
de orientare protetică de care se solidarizează modelul superior; se gipsează modelul
superior (se depune gips și se apropie rama articulatorului); după priză se înlătură planul
de ocluzie și modelul, se solidarizează modelele și se fixează modelul superior înapoi de
ramă; se prepară pastă de gips și de depune pe plăcuța de pe rama inferioară; în pasta de
gips se înglobează soclul modelului inferior până când se cuplează articulatorul.
33. Dinţi artificiali: clasificarea, comercializarea, utilizarea.
Dinții artificiali sunt elementele principale din componența PPMA: ei restabilesc

funcția lezată a sistemului stomatognat. Ei pot fi confecționați din acrilat sau porțelan;
seamănă cu dinții naturali la formă, mărime și culoare;
Dinții acrilici sunt confecționați prin polimerizare, ei fac legătură chimică cu materialul
bazei. Au rezistență mecanică satisfăcătoare, dar în timp se abraziază, posedă nuanțe
coloristice variate dar în timp se colorează și sunt permeabili pentru lichidul și flora
microbiană bucală. Sunt mai ieftini ca cei din porțelan.
Cei din porțelan sunt confecționați prin ardere și necesită realizarea unor retenții
suplimentare (cavități, crampoane), pentru că nu fac legătură chimică cu materialul
bazei. Dinții din porțelan au calități fizico-chimice superioare, densitate mai mare, sunt
impenetrabili la lichidul și flora microbiană bucală, au rezistență mecanică mai mare,
dunt duri, nu se abraziază, biocompatibili, au nuanțe coloristice variate, suprafețe
lucioase.
Sunt comercializați sub formă de garnituri, așezați în ceară plastică, pe plăcuțe pentru
grupul frontal și cel lateral sau în cutii speciale. Pe ambalaj este notată marca fabricii,
culoarea, dimensiunea și forma.
34. Trasarea reperelor anatomice pe model, pentru construirea corectă a arcadei

dentare artificiale superioare.
Pentru metoda clasică de montare a dinților se trasează limitele protezei, linia mediană,
linia mijlocie a apofizei alveolare (punctată), linia ce marchează tuberculii piriformi sau
tuberozitățile maxilare și zonele care trebuiesc foliate.
La maxilă:
laterală;
mediane;
35.Reguli generale şi individuale de montare a dinţilor pentru arcada dentară

superioară
După Gysi: el a elaborat reguli de montare generale și individuale:

Reguli generale:
1. dinții laterali superiori se montează cu zona cervicală pe centrul apofizei alveolare
astfel încât cuspizii palatinali superiori să coincidă cu vârful apofizei alveolare
inferioare; (dacă unghiul interalveolar este mai mic de 80°, se va realiza o montare
inversă);
2. dinții frontali superiori, din considerente fizionomice, se pot monta în afara
centrului apofizei alveolare; de subliniat că aranjamentul lor față de apofizele
alveolare, cât şi gradul de înclinare a marginilor incizivale în direcție
oralvestibulară, sunt determinate de poziția apofizelor alveolare şi a buzei
superioare; dinții frontali se montează în corelație cu poziția buzei superioare
(determinată de forma versantului vestibular şi marginea bordurii de ocluzie
superioare); suprafața vestibulară şi marginea incizivală a dinților poziționează
buzele superioară şi inferioară în raport cu particularitățile de vârstă, de sex şi de
constituție a persoanei respective; poziția dinților frontali nu trebuie să aducă
dereglări fonetice;
3. dinții laterali se monteaza formând curbura de ocluzie sagitală (Spee) cu o
adâncime egală gradului de acoperire a dinților frontali inferiori de cei superiori;
curbura de ocluzie transversală Monson-Wilson este realizată în dependență de
mărimea unghiului interalveolar;
4. în relație centrică se realizează contacte punctiforme maxime, iar în timpul
mişcărilor de lateralitate şi propulsie a mandibulei se păstrează contacte multiple
între suprafețele de contact ale arcadelor dentare, atât pe părțile lucrătoare, cât şi
pe cele nelucrătoare;
5. montarea dinților în edentațiile totale bimaxilare întotdeauna începe cu incisivii
centrali superiori şi se termină cu ultimii molari realizând astfel arcada dentară
superioară; totodată montarea dinților superiori se efectuează concomitent prin
montarea a câte un dinte din ambele părți ale liniei mediane, realizând o simetrie
de poziție între perechile de dinți (stânga—dreapta); dinții inferiori se montează
după cei superiori în următoarea ordine: molarul I, caninul, incisivul central, apoi
cel lateral, premolarul I, apoi II, ultimul molar.
Reguli individuale:
Planul de ocluzie nu este material, de aceea în articulator se așează o plăcuță metalică
sau de sticlă, care îl va reprezenta; pe această plăcuță se trasează cu creionul marginea
vestibulară a bordurii de ocluzie: pe această linie se vor poziționa marginile
incizale/ocluzale ale suprafeței vestibulare ale dinților;
În raport cu linia mediană dintele are o înclinație mezio-distală; în raport cu planul de
ocluzie dintele are o înclinație vestibulo-orală; reieșind din asta, fiecare dinte trebuie să
aibă o anumită înclinație mezio-distală (MD) și vestibulo-orală (VO), dar și un anumit
contact cu planul de ocluzie.
• Incisivul central: marginea incisivală contactează cu planul de ocluzie, înclinație de
2o în sens MD și 6-8o în sens VO, coletul situat pe linia surâsului;
• Incisivul lateral: marginea incisivală la 0,5-1mm de la planul de ocluzie, înclinație de
3o în sens MD și 8-10o în sens VO, coletul mai palatinizat față de incisivul central;
• Caninul: are vârful pe planul de ocluzie, coincide cu linia caninului, înclinație de 1-2 o
în sens MD și 3-5o în sens VO, coletul așezat mai vestibular decât incisivul lateral;
• Premolarul I: este perpendicular pe planul de ocluzie, cuspidul vestibular
contactează cu planul, cel palatinal distanțat cu 0,5mm; se lasă un spațiu de 0,75mm
între premolar și canin;
• Premolarul II: la fel ca primul premolar, doar că ambii cuspizi contactează cu planul
de ocluzie;
• Molarul I: contactează cu planul numai cu cuspidul MP, cel mai distanțat de plan
este cuspidul DV; zona cervicală are o înclinație spre mezial și palatinal
• Molarul II: nu contactează cu planul, are înclinație asemănătoare cu molarul I
Suprafețele vestibulare ale caninului, premolarilor și molarilor trebuie să fie tangente la
o linie dreaptă – linia premolarilor
Dinții pot fi montați și asimetric, nerespectându-se regulile individuale, dacă pacientul
are așa dorință, sau încrucișat, dacă unghiul interalveolar este mai mic de 80 o
36. Consecutivitatea realizării arcadei dentare superioare după principiile Gyzi

vezi p 35
37. Tehnica de montare a dinţilor artificiali după Pedro-Saizar
După Pedro-Saizar: el a înlocuit plăcuța mobilizabilă propusă de Gysi cu una metalică

fixată pe modelul inferior pe bordura șablonului de ocluzie; dinții sunt montați după
principiile lui Gysi.
38. Tehnica de montare a dinţilor artificiali după Vasiliev
După Vasiliev: el a propus planul protetic din sticlă, fixat de modelul inferior prin trei
stâlpi din ceară, ca să se vadă apofiza alveolară și să se monteze dinții în raport cu centrul
acesteia. Montarea se efectuează după Gysi, cu unele modificări:
1) molarul I superior contactează diferit cu planul de ocluzie: cuspidul MP are contact,
cel MV este distanțat cu 0,5 mm, cel DP cu 1,0 mm, iar cel DV cu 1,5 mm; cuspizii
molarului II superior sunt distanțați astfel: cuspidul MP — cu 1,0 mm, MV — cu 1,5 mm,
DP — cu 2,0 mm şi DV — cu 2,5 mm;
2) montarea dinților inferiori începe cu premolarul doi, apoi primul şi al doilea molari,
urmați de montarea primului premolar a caninilor şi incisivilor.
39. Trasarea reperelor anatomice pe model, utile pentru construirea corectă a arcadei
dentare artificiale inferioare.
Pentru metoda clasică de montare a dinților se trasează limitele protezei, linia mediană,
linia mijlocie a apofizei alveolare (punctată), linia ce marchează tuberculii piriformi sau
tuberozitățile maxilare și zonele care trebuiesc foliate.
La mandibulă:
40. Reguli generale şi individuale de montare a dinţilor pentru arcada dentară

inferioară.
Reguli generale:
• dinții laterali sunt montați cu zona cervicală pe centrul apofizei alveolare inferioare
astfel încât cuspizii vestibulari să pătrundă în şanțurile intercuspidiene centrale ale
dinților superiori, realizând contacte corespunzătoare ocluziei dinamice (dacă
unghiul interalveolar este mai mic de 80°, se va realiza o montare inversă);
• frontalii inferiori se montează pe centrul apofizei alveolare;
• dinții laterali se monteaza formând curbura de ocluzie sagitală (Spee) cu o
adâncime egală gradului de acoperire a dinților frontali inferiori de cei superiori;
curbura de ocluzie transversală Monson-Wilson este realizată în dependență de
mărimea unghiului interalveolar;
• în relație centrică se realizează contacte punctiforme maxime, iar în timpul
mişcărilor de lateralitate şi propulsie a mandibulei se păstrează contacte multiple
între suprafețele de contact ale arcadelor dentare, atât pe părțile lucrătoare, cât şi
pe cele nelucrătoare;
La mindibulă: primul se montează molarul I, realizând cheia de ocluzie, apoi se

montează caninul, având o înclinare mezio-linguală și contactând cu fața palatinală a
incisivului lateral și caninul superiori; urmează montarea incisivilor centrali și laterali, în
poziție verticală pe centrul apofizei alveolare, contactând cu fața palatinală a incisivilor
superiori și fiind acoperiți cu1-2mm de către aceștia; ulterior, se montează premolarii și
molarul II conform ocluziei dinamice.
41. Consecutivitatea realizării arcadei dentare inferioare după principiile Gyzi.

vezi p.40
42. Particularităţi de montare a dinţilor după Pedro – Saizar
După Pedro-Saizar: el a înlocuit plăcuța mobilizabilă propusă de Gysi cu una metalică

fixată pe modelul inferior pe bordura șablonului de ocluzie; dinții sunt montați după
principiile lui Gysi.
43. Particularităţi de montare a dinţilor în articulatoare moderne după reperele

anatomice trasate pe model.
Montarea în articulatoare moderne după reperele anatomice trasate pe model: este

bazată pe locul de implantare a dinților naturali în apofizele alveolare. Aceste locuri pot fi
găsite după formațiunile anatomice ale câmpului protetic care rămân constante chiar și
când apofizele alveolare sunt atrofiate. Montarea se realizează corespunzător mișcărilor
mandibulei și a biomecanicii protezei mobilizabile totale pe câmpul protetic.
(vezi p5)
Mai întâi se montează incisivii centrali superiori: de o parte şi alta a liniei mediane,
palatinal distanțați cu 0,5 mm de limitele papilei incizivale, iar marginea cervicală
palatinală să se afle în contact cu linia transversală a modelului. Marginea incizivală
vestibulară se plasează la o distanță de 7—8 mm față de linia transversală în aşa fel ca
linia mediană a apofizei alveolare anterioare să treacă prin centrul vestibular al unghiului
distal al dinților centrali superiori. Ulterior sunt montați caninii superiori cu centrul în
punctul de proiecție al caninilor de pe hemiarcadele dentare şi situați cu marginea
cervicală palatinală la 2 mm depărtare față de extremitatea mezială a primei rugi
palatinale mari. Vârful caninului se poziționează pe linia transversală, la o distantă de 9—
10 mm fată de extremitatea mezială a primei rugi palatinale. Incisivul lateral este situat
în spațiul dintre incisivul central şi canin. Față de planul protetic şi verticala mediană
frontalii superiori sunt poziționați în sens mezio-distal după metoda Gysi. După
montarea frontalilor superiori, se montează caninii inferiori cu zona cervicală în punctul
caninului (intersecția liniei mijlocului apofizei alveolare frontale cu a apofizei alveolare
laterale), iar vârful se plasează între caninul şi incisivul lateral superior realizând contacte
respective cu versantele meziale şi distale. Se înlătură modelul superior și se aplică planul
protetic (plăcuța metalică) și se montează dinții inferiori: primul premolar este distanțiat
cu cuspidul vestibular la 1 mm, al doilea premolar cu ambii cuspizi la 2 mm, primul molar
inferior se instalează cu cuspizii linguali mai jos cu 0,5 mm decât cei vestibulari, cuspidul
meziovestibular este distanțat cu 2,5 mm, iar cel central cu 2,0 mm. Această poziționare
înclină suprafața ocluzală a primului molar spre lingual şi mezial, iar zona cervicală spre
vestibular şi distal. Molarul doi are o înclinare accentuată în sens meziodistal din motivul
că cuspizii meziali vestibular şi lingual sunt poziționați la nivelul cuspizilor distali ai
primului molar, iar cuspizii distali — în contact cu planul protetic.
Dinții inferiori montați corect trebuie să corespundă următoarelor repere:
1. linia centrului apofizei alveolare în zonele laterale coincide cu şanțurile
intercuspidiene centrale ale dinților laterali;
2. vârfurile cuspizilor vestibulari formează o linie dreaptă care-i împarte în versantele
externe şi interne;
3. linia Pound prezintă contact cu limita orală a tuberculului piriform şi trece pe
suprafața cuspizilor linguali terminându-se pe suprafața mezială a caninului;
4. vârfurile cuspizilor vestibulari ale primilor premolari se situează pe circumferința
cercului Bonwill care trece şi pe marginile frontale ale dinților frontali inferiori.
Urmează montarea dinților laterali superiori după dinții laterali inferiori corespunzător
ocluziei dinamice, după care se montează incisivii inferiori
44. Ce prevede modelarea spaţiilor interdentare şi la nivel de colet.
Spațiile interdentare sunt umplute cu ceară și este modelată papila interdentară (în
dependență de particularitățile de vârstă: la tineri mai mare, umple tot spațiul interdentar,
la vârstnici mai atrofiată)
La nivel de colet se modelează marginea gingivală liberă: se imite șanțul gingival dar
să nu fie prea exprimat ca să nu rețină alimentele; deasemenea se modelează ținând cont
de vârsta pacientului: la tineri mai aproape de ecuator, la vârstnici mai retrasă spre colet.
45. Modelarea versantelor vestibulare şi orale în proteza totală.
• modelarea pe versantul vestibular a proiecției implantării dinților montați, redând

convexitățile rădăcinilor acestora şi depresiunile interradiculare;
• versantul vestibular trebuie să aivă o formă concavă, pentru ca, prin tonicitatea sa,
musculatura buzelor și a obrajilor să participe la menținerea protezei pe câmpul
protetic;
• versantul oral este modelat astfel încât să nu producă dereglări funcționale ale limbii
și dereglări de fonație; totodată, trebuie să aibă o grosime de 1,5-2mm pentru a avea
rezistență;
46. Modelarea la nivelul limitelor viitoarelor proteze.
 modelarea limitelor se efectuează prin îngroşarea marginilor machetei conform

limitelor de pe model cu o grosime uniformă de 2—2,5 mm şi cu un profil rotunjit.
Marginile în zona frenurilor şi a bridelor se adâncesc corespunzător limitei de
extindere a acestora, iar pe linia Ah se vor nivela spre palatul moale.
47. Instrumente şi materiale utilizate la modelarea definitivă a machetei protezei

totale.
Instrument de modelare (bisturiu), spirtieră, ceară de bază (roz)
48. Tiparul. Definiţie. Etapele de realizare a tiparului.
Tipar – o cavitate care reprezintă negativul machetei protezei mobile.

Etape: ambalarea machetei protezei, topirea și spălarea cerei.
Pe scurt: macheta se ambalează în gips într-o chiuvetă specială; chiuveta are două
inele (inferior și superior), respectiv, tiparul o să aibă două jumătăți.
În inelul inferior se toarnă gips în care se introduce modelul cu macheta; (gipsul nu
trebuie să acopere ceara, dar să ajungă numai până la marginea machetei (la tehnica
directă gipsul acoperă versantul vestibular și dinții));
Gipsul trebuie să se întărească, apoi se ține aprox. 5 min în apă pentru izolare;
Se aplică inelul superior, se uple chiuveta cu gips și se pune capacul;
După ce gipsul se întărește, chiuveta se pune în apă fierbinte unde se menține aprox. 10
min, după care se deschide și se spală ceara; Ceara se spală cu apă curgătoare, curată,
fierbinte.
Tiparul este izolat cu un gel de izolare, pentru ca acrilatul și gipsul să nu adere
49. Tehnica clasică de realizare a tiparului. Instrumente. Utilaje.
Pe scurt: macheta se ambalează în gips într-o chiuvetă specială; chiuveta are două
inele (inferior și superior), respectiv, tiparul o să aibă două jumătăți.
În inelul inferior se toarnă gips în care se introduce modelul cu macheta; (gipsul nu
trebuie să acopere ceara, dar să ajungă numai până la marginea machetei (la tehnica
directă gipsul acoperă versantul vestibular și dinții));
Gipsul trebuie să se întărească, apoi se ține aprox. 5 min în apă pentru izolare;
Se aplică inelul superior, se uple chiuveta cu gips și se pune capacul;
După ce gipsul se întărește, chiuveta se pune în apă fierbinte unde se menține aprox. 10
min, după care se deschide și se spală ceara; Ceara se spală cu apă curgătoare, curată,
fierbinte.
Tiparul este izolat cu un gel de izolare, pentru ca acrilatul și gipsul să nu adere
50. Metoda de ambalare directă a machetei protezei totale.
• Directă (cu val) – după ambalarea și înlăturarea cerei, modelul, dinții și croșetele
rămân în același inel al chiuvetei: toate aceste elemente sunt acoperite cu un val
de gips;
Avantaj: nu se mărește dimensiunea verticală de ocluzie.
Dezavantaj: izolarea se face mai dificil; acrilatul poate să nu pătrundă în toate
imprimările tiparului.
51. Metoda de ambalare indirectă a machetei protezei totale.
• Indirectă – după ambalarea și înlăturarea cerei, modelul rămâne în jumătatea

inferioară iar dinții cu croșetele în cea superioară;
Avantaj: dinții care cad pot fi repoziționați, o izolare mai calitativă Dezavantaj:
se poate mări dimensiunea verticală de ocluzie,
52. Metoda de ambalare mixtă a machetei protezei totale.
• Mixtă – se combină cele două metode; avantaje și dezavantaje mixte 

(vezi p.50, 51)
53. Tehnica de izolare a tiparului. Cerinţi. Materiale utilizate.
Într-un vas mic se toarnă câțiva mililitri de soluție de izolare (Izocol, Divosep); izolarea
se face cu o pensulă care se înmoaie în soluția de izolare apoi se trece pe toată suprafața
tiparului astfel încât să se formeze un strat uniform de izolant, apoi jumătatea tiparului
este pusă pe o parte pentru ca surplusul de izolant să se scurgă.
54. Tehnica preparării şi aplicării acrilatului în tipar.
Acrilatul se prezintă sub formă de praf și lichid care se amestecă pentru a forma o
masă care se va întări.
Într-un vas de sticlă sau ceramică se toarnă cantitatea necesară de monomer (lichid)
apoi se adaugă polimer (praf) până la saturația acestuia (până când lichidul se absoarbe
complet).
Urmează cele trei stadii de polimerizare:
I. stadiul de nisip umed – seamănă cu nisipul sau zahărul umed;
II. stadiul de fibre – la atingere se trage în fire subțiri;
III. stadiul de aluat – are o consistență elastică, moale, neaderentă.
Acrilatul termopolimerizabil are nevoie de temperatură înaltă pentru a se polimeriza

definitiv; aceasta depinde de programul de polimerizare care diferă de la un producător la
altul
55. Polimerizarea acrilatului. Regimul de polimerizare. Utilaj.
Polimerizarea este procesul prin care acrilatul din stadiul de nisip umed trece în stadiul
solid.
Regim de polimerizare este expunerea masei acrilice la un catalizator un anumit
interval de timp cu scopul polimerizării acestuia. Catalizatorul depinde de tipul
acrilatului: pentru cel termopolimerizabil este temperatura înaltă, pentru cel
autopolimerizabil este substanța chimică din monomer iar pentru cel fotopolimerizabil
este raza luminoasă.
Utilaj: pentru termo este necesară o chiuvetă pentru proteze mobile, un ring și un vas
pentru polimerizare; pentru auto o colbă cu apă fierbinte și o cratiță cu presiune sau se
întărește și singur pe masă la temperatura camerei; pentru cel fotopolimerizabil sunt
lămpi speciale care imit raze luminoase puternice.
56. Realizarea tiparlui pentru aplicarea acrilatului prin tehnica modernă. Utilaj.
Instrumente.
Tehnica modernă prevede injectarea acrilatului plastificat. În acest scop este utilizată o
chiuvetă specială care are un orificiu de injectare. Macheta se ambalează mai întâi în
jumătatea inferioară, apoi se lipește macheta canalului de turnare (câteva capete la
machetă și unul la orificiul chiuvetei) după care se închide chiuveta și se umple cu gips;
după priza gipsului, ceara se topește în baia de apă, se deschide chiuveta și se spală ceara
(cu apă fierbinte curgătoare); tiparul se izolează, se închide, chiuveta se fixează în
aparatul de injectare, se topește acrilatul și se injectează.
57. Tehnica dezambalării protezelor acrilice totale din chiuvetă.
Cu ciocanul se aplică lovituri ușoare asupra pereților chiuvetei pentru a fractura gipsul,
apoi cu un clește se fracturează gipsul care a rămas pe proteză, resturile mai mici se
înlătură cu un instrument ascuțit.
58. Utilaje, instrumente şi materiale utilizate la prelucrarea mecanică a protezelor

totale.
Utilaj: micromotor, motor

Instrumente: freze extradure de granulație medie și fină, pietre de granulație fină, filț,
perie, puf
Materiale: praf și pastă de lustruit
59. Tehnica prelucrării mecanice a protezei totale.
Freza/piatra se montează la micromotor și se trece pe suprafața protezei care trebuie

șlefuită sau surplusurile care trebuiesc eliminate; aceste instrumente au acșiune abrazivă
și, prin sculptare, i se redă protezei forma finală. Se face cu freze metalice sau pietre de
granulație medie și fină montate la motor/micromotor. Se face cu atenție pentru a nu
șlefui o cantitate prea mare de acrilat, mai ales la nivelul limitelor și a dinților.
60. Tehnica netezirii protezei totale. Scopul urmărit. Instrumente. Utilaj.

Freza/piatra se montează la micromotor și se trece pe suprafața protezei care trebuie
șlefuită sau surplusurile care trebuiesc eliminate; astfel se va obține o suprafață plană.
Scop: obținerea unei suprafețe fără retentivități;
Instrumente: freze fine, pietre, hârtie abrazivă, filț, perie.
61. Abrazivele utilizate la prelucrarea mecanică a protezei totale. Provenienţa.

Însuşiri.
 Praf – pulbere fină de piatră ponce, cuarț, feldspat, cretă; se amestecă cu apă; 
Pastă – pulberi extrafini înglobați în grăsimi liante (stearină, parafină, silicon); 
Lichid de lustruit.
(după lustruire se spală cu săpun pentru a elimina resturile de pastă).
62. Limitele bazei protezei la maxilă. Factori ce influienţează extinderea protezei.
Baza protezei se extinde posterior până la nivelul liniei A (palatul dur trece în cel
moale), acoperă tuberozitățile maxilare, pe vestibular se extinde până în zona mucoasei
pasiv mobile (neutre, trecerea mucoasei fixe în cea mobilă), ocolește frenul buzei și a
obrajilor. Baza nu se extinde
63. Limitele bazei protezei la mandibulă. Factori ce influienţează extinderea

protezei.
Baza protezei se extinde pe versantul lingual până în zona mucoasei pasiv mobile
(neutre, trecerea mucoasei fixe în cea mobilă), ocolește frenul limbii, pe vestibular se
extinde până în zona mucoasei pasiv mobile, ocolește frenul buzei și a obrajilor; posterior
acoperă treimea anterioară a tuberculului piriform.
Se poate extinde pe fața mediană a ramului ascendent al mandibulei, pentru o
suprafață mai mare de contact cu mucoasa.
64. Utilaj, instrumente şi materiale utilizate la lustruirea protezelor totale.
Mai întâi se netezește cu filțul și praf de lustruit, apoi cu peria și cu praf, după care se
lustruiește cu puf și pastă de lustruit; Utilaj: motor de lustruit Instrumente:
• peria (fire de păr sau plastic); conferă protezei o suprafață netedă și lucioasă, dar
poate lăsa zgârieturi; se combină cu praf sau pastă de lustruit;
• filțul (din pâslă) conferă protezei o suprafață netedă, dar nu lucioasă; se combină cu
praf sau pastă de lustruit;
• puful (bumbac sau păr de capră) conferă protezei luciu maxim; nu se folosește pastă
de lustruit.
Instrumentele rotative în mișcare nu trebuie ținute mult pe unul și același loc pentru că
se încălzește și deteriorează suprafața protezei.
Materiale: praf și pastă de lustruit
65. Tehnica de lustruire a protezei totale. Instrumente. Materiale. Utilaj.
Filțul se montează pe mandrenul motorului , motorul se pornește; pe proteză se depune

praf amestecat cu apă și se aplică pe filț, acesta șlefuind și netezint suprafața protezei;
aceeași operațiune se face și cu peria și cu puful.
1.Clasificarea formelor nozologice.
1.Patologia tesuturilor dure ale dintilor :
a)leziuni odontale coronare cariesogene:
-partiale
- totale
b)leziuni odontale coronare acariesogene:
- congenital cu specific ereditar (amilogeneza imperfect, dentinogeneza imperfect (osteogeneza ), displazia
dentine, displazia Capdepond.
- dobindite (hipoplazia smaltului simpla, complexa, fluoroza, discromii,defect cuneiforme, uzuri, abraziune
patologica, eroziuni chimice, ideopatice , traumatice).
2.Abraziunea patologica a tesuturilor dure (orizontala, vertical, mixta):
-localizata (cu pastrarea spatiului interocluzal individual si cu marirea spatiului interocluzal in zona
abraziunii);
-generalizata (fara modificari ale dimensiunii vertical de ocluzie sau cu micsorarea dimensiunii vertical de
ocluzie).
3.Anomalii dentare ( de forma , volum, sediu, directive, numar).
4.Anomalii de forma a arcadelor dentare.
5.Anomalii de ocluzie (distal sau prognatia meziala, progenia meziala, progenia adinca, deschisa,
incrucisata).
6.Edentatie partiala
- fara micsorarea dimensiunii vertical de ocluzie: -cu micsorarea dimensiunii verticale de ocluzie;
7.Edentatie totala.
8.Afectiunile parodontului:
-gingivite
-parodontite (forma localizata , forma generalizata) -parodontoza.
9.Migrari dentare.
-inclinare (meziala, distal , vestibulara, orala),
-deplasarea corporala in directive meziodistala;
-extruzia,
-regresiune,
-rotari in ax,
-rotari mixte.
10.Afectiunile A.T.M.
-artrita,
-artroza,
-artrito-artroza,
-sinfromul disfunctional.
11.Afectiunile mucoasei cavitatii bucale;
-stomatite traumatice (eroziuni, ulcer),
-stomatite toxico-alergice,
-stomaatite electrochimice (galvanoza),
-stomatite provocate de dereglari de termoreglatie,
-insuportabilitatea materialelor (disfunctii ale aparatului de receptive).
-leucoplachia,
-lichenul rosu plan,
-candidoze,
12.Afectiuni ale limbii.
-glosita
-glosalgie
13.Deteorarile si deformatiile maxilarelor.
14.Prosopalgiile.
15.Formele mixte de leziuni ale sistemului stomatognat.
16.Disfunctii musculare ale sistemului stomatognat.
2.Afectiunile tesuturilor dure cariesogene

leziuni odontale coronare cariesogene:
-partiale
- totale
3.Afectiunile tesuturilor dure acariesogene

leziuni odontale coronare acariesogene:
- congenital cu specific ereditar (amilogeneza imperfect, dentinogeneza imperfect (osteogeneza ), displazia
dentine, displazia Capdepond.
- dobindite (hipoplazia smaltului simpla, complexa, fluoroza, discromii,defect cuneiforme, uzuri, abraziune
patologica, eroziuni chimice, ideopatice , traumatice).
4.Abraziunea patologica a tesuturilor dure

(orizontala, vertical, mixta):
-localizata (cu pastrarea spatiului interocluzal individual si cu marirea spatiului interocluzal in zona
abraziunii);
-generalizata (fara modificari ale dimensiunii vertical de ocluzie sau cu micsorarea dimensiunii vertical de
ocluzie).
-fiziologica
-patologica
Atritia- uzura fiziologica a dintilor prin pierderea structurii dentare dure la nivelul ocluzal produsa
in timpul functionarii SS
Abraziunea- atritie pronuntata aparuta prin tocirea dintilor intre ei.Abaraziunile extreme sint greu
de tratat, ocluzia este modificata, tratament cu coronae.
Este pierderea lenta a substantei dure dentare prin masticatia alimentelor foarte dure sau
prin parafunctii(bruxism, obiceiuri vicioase). Clasificarea gradului de abrazie dentara:
gradul I (afecteaza stratul de smalt) gredul
II (apar insule de dentina)
gradul III (apar punti de unire intre insulele de dentina) gradul
IV (deschiderea camerei pulpare)
5.Anomalii dentare.Anomalii de forma a arcadelor dentare.Anamolii de ocluzie.
Anomalii dentare
-pozitie (versii, vestibule sao oro-pozitii , rotatii)
-volum(microdontia –generalizata si localizata, macrodontia –coronara si radiculara )
- sediu( incluzia, anclavarea ectopia, entopia, heterotopia , transpozitia)
- structura( amelogeneza imperfect, dentinogeneza imperfect, odontodisplazia
--numar(hiperdontia, dinti sudati, congrescenta, dens in dente, hipodontia, anodontie, oligodontie).
Anomaliii de forma.
-corono-radiculare(taurodontismul, perle de smalt, evaginatia, invaginatia, geminatia, fisiunea,
congrescenta
Anomalii de ocluzie.
-fiziologice (ortognata, cap la cap , biprognata,opistognata)
si patologice( prognatie, progenie, deschisa,adinca, incrucisata)
6.Definitia edentatia partiala , etiologia, patogenia,formele.

Dereglarea integritatii arcadei dentare prin lipsa de la 1 pina la 13-15 dinti se numeste edentatie partiala.
Etiologia:
1)factori congenitali (lipsa mugurilor dentari)
2)factori postnatali(afectiuni odontale, parodontale, a proceselor inflamatoare , interventii
chirurgicale,traumatisme Patogenia:
-Lipsa a unui 2 molari sau 1-2 dinti din zona frontal, simptomele exobucale vor lipsi,
-in caz de lipsa a unui numar de dinti cind bresele arcadelor dentare sint intinse vor surveni diferite
simptome exobucale,
-la lipsa dintilor frontali superiori simptomul va fi prin prabusirea buzei superioare spre oral ,
- lipsa dintilor laterali va duce la brabusirea obrajilor,
-pe cind lipsa acestui grup de dinti unilateral va duce la asimetria fetei
-in caz de pierderea dimensiunii verticale de ocluzie se va observa misorarea treimii inferioare a fetei ,
pronuntarea plicilor nazalabiale si mentoniera , iar comisurile gurii vor fi coborite La examen
endobucal:
-dereglari de integritate
-dezintegrarea arcadelor dentare

Clasificarea edentatie partiale dupa Kennedy
Edentatia de clasa I.In aceasta clasa sint incluse arcadele dentare edentate partial cu prezenta obligatorie a
breselor bilateral terminale, adica marginite de dinti numai mezial.
Edentatia de clasa a II-a.Prezenta obligatorie numai a unei brese terminale, adica marginita de dinti numai
mezial.
Edentatia de clasa a III-a .prezenta obligatorie a bresei laterale intercalate , adica marginita si mezial si distal
de dinti.
Edentatia de clasa IV-a. Arcade dentare edentate partial cu localizarea bresei numai in zona frontala
7.DEfinitia edentatia totala , etiologia, patogenia, formele.

Edentație totală: absența dinților la unul sau ambele maxilare.
Etiologie: caria și complicațiile ei; afecțiunile parodontului; traumatismele; suprasolicitarea funcțională a
dinților; avitaminozele; maladiile glandelor endocrine; maladiile sistemului cardiovascular, nervos;
intervenții chirurgicale, parodontitele şi parodontoza, abraziuni patologice generalizatoare tumorile cavității
bucale, traumatismul care implică numeroase extracții, tratamente incorecte ale edentatului parțial ș.a.
*poate fi și ereditar: anodonția – lipsa mugurilor dentari.
Edentației totale i se asociază o varietate de manifestări, între care durerea, tulburările
masticatorii, tulburările de deglutiție, afectarea fizionomiei, tulburările fonatorii etc.
Semne subiective
1. Durerea poate imbraca diferite forme:
• Hiperestezia aveolara se datoreaza unor spiculi ososi localizati la nivelul crestei alveolare, care prin masticatie, prin atingere
cu limba sau unele alimente sunt presati pe unele terminatii nervoase provocand astfel durerea resimtita de pacient; 
Durerea fantoma - poate sa apara ulterior extractiei dentare si apare de obicei la nivel cortical si subcortical;
• Senzatii dureroase localizate la nivelul mucoasei;
• Durere localizata la nivelul limbii;
• Sindromul de bont dureros.
2. Tulburari ale functiilor sistemului stomatognat

• Tulburari ale masticatiei manifestate prin: prelungirea pragului de deglutitie, eficienta masticatorie scazuta, ciclul de
masticatie modificat, numar crescut de cicluri masticatorii raportate la unitatea de timp.
• Tulburari asupra deglutitiei aparute in urma disparitiei tamponului ocluzal reprezentat de arcadele dentare.
• Tulburari ale fizionomiei rezultate in urma micsorarii etajului inferior al fetei dand astfel un aspect de fata infundata, turtita,
insotita de accentuarea santurilor faciale si invaginarea buzelor si obrajilor.
• Tulburari aparute la nivelul fonatiei in urma modificarilor produse la nivelul rezonatorului bucal.
Semne obiective
La nivel facial se observa tulburari antropometrice: 
scade diametrul longitudinal al fetei
• se micsoreaza etajului inferior al fetei ce are influenta si asupra mentonului apropiindu-l de nas, unghiul goniac isi mareste
valoarea
• se modifica profilul facial
• are loc invaginarea obrajilor si buzelor cu micsorarea rosului buzelor
• aplatizarea arcului lui Cupidon
• accentuarea santurilor faciale
• creasta alveolara din zona frontala se resoarbe
• tegumentele iau aspect zbarcit devenind netede si subtiri.
8.Afectiunile paradontului. Cauzele si forme Forme:

I.Gingivite:forme clinice (catarala hipertrofica , ulceroasa)
forme de manifestare:usoara , medie,grava
Forme de evolutie: acuta, cronica, agravata

Grad de extindere: gingivita localizata si generalizata
II.Parodontita
Formele clinie; localizata , generalizata
Forme de manifestare; usoara, medie,grava
Forme de evolutie;acuta, cronica, exacerbate, abces, si remisiune
III.Parodontoza
Forme clinice;generalizata
Forme de manifestare;usoara,medie,grava
Forme de evolutie;cronica, remisiune
IV.Bolile ideopatice cu distructia progresiva a tesuturilor paradontului V.Parodontoma.Tumefactii
si afectiuni temufiante (Epulis, fibromatoza).
Cauze:
-locali
-generali
Factorul etiologic principal-placa bacteriana
Factori mecanici(sisteme protetice defectuos concepute) , chimiotoxici(tartrul ,diabet, stari uremice,
bismutul), fizici(ocluzia traumatic , anomalii dentare si de ocluzie , igiena defectuasa
Factori generali (afectiuni endocrine , somatic ale sis nervos, cardiovascular , dereglari metabolice etc
9. Migrări dentare: deplasarea dintelui antagonist sau limitrof breșei în direcția
spațiului edentat în tendința de a-l suplini;
Poate fi:
 în sens vertical:
 egresia – migrarea dintelui cu tot cu țesutul osos care-l înconjoară 
extruzia – migrarea dintelui fără țesutul osos, el este expulzat din alveolă;  în
sens orizontal:
 înclinare – se deplasează numai coroana;
 deplasare corporală – se mișcă și coroana și rădăcinile.
Consecințe: se micșorează spațiul edentat, dinții migrați își pierd rolul funcțional și
pot suferi afecțiuni parodontale sau carii de colet
10. Afecțiunile ATM

Cauze:
• eroziunea discului;
• cartilajul este deteriorat de artrită
• elementele articulației sunt deteriorate prin traumatism;
• defecte congenitale;
Semnele si simptomele disfunctiilor/tulburarilor articulatiei temporo-mandibulare

pot fi:
• durere sau sensibilitate la durere in zona maxilarului

• durere in una sau ambele articulatii temporo-mandibulare
• durere surda continua in si in preajma urechii
• dificultati la mestecare sau durere in timpul mestecarii
• durere faciala surda, continua
• blocarea articulatiilor, lucru care face ca deschiderea sau inchiderea gurii sa
fie dificila.
• rigiditate in muschii maxilarului
• sunete sau senzatie ca de "macinare" ce se aud din zona articulatiei
temporomandibulare
• modificare a maxilarului, adica se schimba modul in care se aliniaza dintii de
sus cu cei de jos (numita malocluzie).
ELABORAREA METODICĂ № 12
TEMA: Simptomele clinice ale afecţiunilor sistemului stomatognat.
1. Simptomele subiective ale afecțiunilor sistemului stomatognat în caz de leziuni

odontale coronare.
• durerea (iritația terminațiunilor nervoase, depinde de profunzimea leziunii și cantitatea

de țesut dentar pierdut);
• tulburări fizionomice: lezarea dinților frontali (formă, volum, culoare, sediu), dereglări
în armonia arcadelor dentare;
• tulburarea funcţiei masticatorii: dereglări în armonia arcadelor dentare (lezarea dinților
frontali scade capacitatea de incizie, lezarea d. laterali scade capacitatea de triturare); 
tulburarea fonaţiei (afecțiunea dinților frontali);  neuroze și dereglări psihice.
2. Simptomele subiective ale afecțiunilor sistemului stomatognat în caz de edentație

parțială.
• dureri în diferite zone ale sistemului stomatognat.

• tulburări fizionomice: breșă în zona frontală cu prăbușirea buzei, bresă întinsă în zona
laterală cu prăbușirea obrazului, asimetrie facială; dacă se micșorează DVO, se
micșorează treimea inferioară a feței, se accentuează plicile nazolabiale și mentonieră,
se coboară comisurile gurii);
• tulburarea funcţiei masticatorii: breșa în zona frontală scade capacitatea de incizie,
breșa în zona frontală scade capacitatea de triturare a alimentelor, scade eficiența
masticatorie);
• tulburarea fonaţiei: breșă în zona frontală;  neuroze și dereglări psihice.
3. Simptomele subiective ale afecțiunilor sistemului stomatognat în caz de edentație

totală.
• tulburări fizionomice: micșorarea etajului inferior al feței, coborârea comisurilor gurii,

proeminența șanțurilor nazolabiale, mentonier, prăbușirea buzelor, obrajilor, coborârea
vârvului nasului, ridicarea mentonului;
• tulburarea funcţiei masticatorii: nu-s dinți – nu poți mânca;
• tulburarea fonaţiei: absența frontalilor
• dereglarea digestiei: fărâmițarea insuficientă a alimentelor, bolul nu se amestecă bine
cu salivă.
• modificarea tembrului vocii (se schimbă rezonanța din cavitatea bucală).
• neuroze și dereglări psihice (vârsta tânără sau profesie care necesită fizionomie)M 
dureri articulare.
4. Simptomele obiective ale afecţiunilor sistemului stomatognatîn caz de leziuni odontale
coronare.
• aspect cretos sau modificări de culoare (distrofii);

• modificări în structura coronară, formă, culoare (lipsă de substanță);
• absența punctului de contact proximal (modificarea formei, lipsă de substanță); 
absența punctului de contact ocluzal;  contacte premature.
5. Simptomele obiective ale afecțiunilor sistemului stomatognat în caz de edentație

parțială.
• dereglarea integrităţii unei sau ambelor arcade dentare: prezența breșelor;

• atrofia osului alveolar în zona breșei;
• dezintegrarea arcadelor dentare: apare grupa de dinți care funcționează (au antagoniști
și participă la masticație) și cea care nu funcționează (nu au antagoniști și nu participă la
masticație)
• preluarea funcţiei altor dinți: dacă lipsesc d. laterali, funcția de triturare este preluată de
incisivi; dacă lipsesc incisivii, funcția de incizie este preluată de premolari, molari.
• suprasolicitare funcțională: dinții restanți primesc o presiune masticatorie mai mare, ceea
ce poate cauza abraziune patologică, suprasolicitarea parodontului-mobilitate patologică;
 migrări dentare: verticale (dacă nu are antagoniști) și orizontale (dacă nu are vecini); 
dereglări de funcţie a ATM;  dereglări de funcţie musculară.
6. Simptomele obiective ale afecţiunilor sistemului stomatognat în caz de edentaţie

totală.
• tulburări fizionomice: micșorarea etajului inferior al feței, coborârea comisurilor gurii,

proeminența șanțurilor nazolabiale, mentonier, prăbușirea buzelor, obrajilor (obraji
supți), coborârea vârvului nasului, ridicarea mentonului;
• atrofia apofizei alveolare: maxila are o resorbție centripetă, mandibula-centrifugă; 
hipertrofia limbii;
• fosa articulară devine mai plată;
• condilii articulari se deplasează în sus și posterior;  scade tonusul mușchilor mimici și
masticatori;  atrofia mucoasei:
7. Acuzele pacientului în protetica dentară

• durerea
• tulburări fizionomice
• tulburarea funcției masticatorii
• tulburarea fonației
• dureri articulare
8. Anamneza actualei maladii
• este o etapă a examenului clinic care se face prin interogarea pacientului despre evoluția
maladiei și eficiența tratamentului (dacă a fost);
• se întreabă când a început boala, care sunt cauzele, cum a început și cum a decurs, dacă sa
aplicat vre-un tratament și care a fost eficiența lui;
• se atrage atenție la pacienții care au fost protezați anterior: ei pot să dorească o proteză
de același tip sau să nu le placă proteza nouă, considerând-o pe cea veche mai bună, se
întreabă de ce a fost ales anume acest tip de proteză.
9. Anamneza vieţii
• locul nașterii și de trai (patologie regională);

• condiții de viață și alimentare (rațională sau abuzivă, masticație lentă, media sau
rapidă, uni- sau bilaterală mișcările masticatorii verticale sau orizontale);
• maladii generale;
• alergie la medicamente;
• deprinderi vicioase;
• condițiile de muncă;
• tipul de activitate nervoasă superioară (reținut, echilibrat, revendicativ).
ELABORAREA METODICĂ №13
TEMA: Examenul clinic al pacientului în protetică dentară.
1. Necesitatea examenului clinic.
Colectarea datelor necesare pentru stabilirea diagnosticului, întocmirea planului de

tratament și conturarea prognosticului;
2. Consecutivitatea examenului clinic exobucal al pacienţilor în clinica de protetică

dentară.
• starea și culoarea pielii, mucoasei buzelor (afecțiuni generale, infecțioase sau ale
pielii);
• forma și tipul feței (alegerea dinților artificiali);
• prezența sau lipsa asimetriei faciale;
• linia de contact și poziția buzelor, comisurii gurii, obrajilor;
• gradul de exprimare a șanțurilor perilabiale;
• poziția mentonului;
• mărimea unghiului mandibulei;
• conturul obrajilor (adaptarea lingurii individuale, modelarea versantului vestibular);
• starea etajului inferior al feței (în edentație totală este mai mic);
• palparea articulației temporo-mandibulare, mușchilor, ganglionilor limfatici.
3. Consecutivitatea examenului clinic endobucal al pacienţilor în clinica de protetică

dentară.
• raportul dintre buze, gradul de deschidere a gurii și mobilitatea mușchiului orbicular al

buzelor (dereglări musculare și articulare);
• dinții;
• arcadele dentare;
• raportul dintre arcadele dentare (tipul de ocluzie);
• mucoasa cavității bucale;
• apofizele alveolare și maxilarele.
4. Examenul dinţilor şi notarea formulei dentare după şcoala anglo-sacsonă, şi

internaţională.
Anglo-saxon:
• se imaginează o linie orizontală care desparte arcada superioară de cea inferioară și alta
verticală care desparte arcadele în două hemiarcade (dreapta și stânga; trece între
incisivii centrali); (┼)
• aceste linii sunt perpendiculare una pe alta și formează patru unghiuri drepte care se
deschid spre cele patru cadrane (superior dreapta și stânga, inferior stânga și dreapta);
(╬)  fiecare dinte are numărul lui de ordine (incisivul central – 1, lateral – 2, caninul 3
ș.a.m.d);  se notează unghiul și numărul dintelui respectiv:
 ┘- cadranul I (superior dreapta); (3┘ - caninul superior din dreapta)
 └ - cadranul II (superior stânga); (3└ - caninul superior din stânga)
 ┌ - cadranul III (inferior stânga); (3┌ - caninul inferior din stânga)
 ┐- cadranul IV (inferior dreapta). (3┐ - caninul inferior din dreapta)
Internaţională:
• fiecare hemiarcadă are numărul ei:
 superioară dreapta – 1
 superioară stânga – 2
 inferioară stânga – 3
 inferioară dreapta – 4
• fiecare dinte are numărul lui de ordine (incisivul central – 1, lateral – 2, caninul 3 ș.a.m.d);
 se notează numărul cadranului, se pune punct și se notează numărul dintelui:
1.3 – 1 marchează hemiarcada superioară din dreapta iar 3 notează caninul (al treilea la
număr de la linia mediană);
Examenul dinţilor: se face prin inspecție și sondare, se începe cu ultimul molar din dreapta
și se termină cu ultimul molar din stânga, sau invers, sau se începe cu incisivul central și se
deplasează spre ultimul molar dintr-o parte, apoi în cealaltă; important e să fie o
consecutivitate și să nu fie haotic.
La fiecare dinte se verifică:

 volumul, integritatea fiecărei suprafețe coronare (leziuni [întindere, profunzime],
obturații [rugoase, netede], fisuri, fracturi, abraziuni patologice, anomalii de structură a
țesuturilor dure);
 forma, direcția, mărimea (formă de cui, con, alungiți, scurți, globulari, gigantici, nanici);
 culoarea (normală. patologică)
 stabilitatea (gradul de mobilitate);
 raportul porțiunii intra și supraalveolare;
 prezența sau absența punctelor de contact, diasteme, treme, migrări (sagital /
transversal / vertical / mixt), rotații, înclinări;
 examenul parodontului (hipertrofia/retracția gingiei și adâncimea pungii parodontale);
 depuneri dentare (moi/ dure, supra/subgingival).
5. Examenul arcadelor dentare.
• prin inspecție;
• se începe cu arcada inferioară, apoi cea superioară;
• forma
 ocluzie ortognată: arcada superioară e semieliptică, inferioară – hiperbolică; 
ocluzie dreaptă: ambele arcade se apropie de forma semieliptică;  forme
atipice: V, U, M, liră, trapezoidă ș.a.
• existența, mărimea, numărul și topografia breșelor (pentru fiecare arcadă în parte); 
edentație redusă (1-2 absenți), întinsă (3-4 absenți), subtotală (1-4 prezenți);  breșe
intercalate sau terminale sau mixt;
 pe o hemiarcadă sau pe ambele;
 în zona frontală sau laterală;
• existența, mărimea și starea protezelor dentare
 proteze fixe: închiderea marginală, integritatea feței ocluzale, prezența
fracturilor, raportul cu antagoniștii și apofiza alveolară;
 proteze mobile: starea protezei, a fibromucoasei și țesutului osos .
• caracterul și nivelul ariei ocluzale (suprafața ocluzală a tuturor dinților de pe o arcadă); 
raportul fiecărui dinte față de planul de ocluzie.
6. Examenul relaţiei de ocluzie centrică.
• se studiază în plan vertical, transversal și sagital;

• pacientul închide repede gura sau face deglutiția;
• se determină tipul de ocluzie;
• se examinează relațiile ocluzale în intercuspidare maximă (între suprafețele ocluzale se
stabilește un contact intercuspidian și fiecare dinte se găsește în ocluzie cu doi
antagoniști, în afară de incisivii centrali inferiori și ultimii molari superior)
• se examinează contactele ocluzale în statică și dinamică (se folosește hârtie de
articulație);
• la propulsie se examinează ghidajul anterior al ocluziei; (apare o inocluzie laterală);
• la mișcările de lateralitate se examinează ghidajul de canin sau de grup; (apare
inocluzie pe hemiarcada opusă direcției de deplasare);
• se apreciază contactele premature;
• se determină spațiul de inocluzie în relația de postură (repaus relativ) (în normă 2-
3mm); acest spațiu poate fi mărit (abraziune dentară sau proteze realizate în
subocluzie), sau micșorat (proteze realizate în supraocluzie);
• spațiul de inocluzie pate fi determinat vizual când pacientul vorbește sau se determină
DVO și se scad 2-3 mm.
7. Examenul apofizelor alveolare
• inspecție și palpare digitală;

• limitele breșelor dentare;
• înălțimea, forma, lățimea, direcția apofizei alveolare;
• distanța de la planul de ocluzie la zona edentată;
• retentivitatea versanților vestibulari și orali;
• prezența marginilor ascuțite, exostozelor, proeminențe;
8. Examenul mucoasei bucale
• inspecție și palpare digitală;

• se face la nivelul buzelor, obrajilor, apofizei alveolare, palatului dur, limbii și planșeului
bucal;
• mobilitatea: imobilă (aderă la substratul osos), activ mobilă (acoperă zonele musculare)
și pasiv mobilă (trecerea de la cea imobilă la cea activ mobilă);
• reziliența: posibilitatea comprimării în plan vertical a fibromucoasei, datorită prezenței
stratului submucos;  sensibilitatea;
• frenurile și plicele înserate pe apofiza alveolară (frenul limbii, buzelor, plica
pterigomandibulară, rugile palatine, papila incisivă, tuberculii piriformi);  fovele
palatine;  spațiul retroalveolar.
TEMA: Examenul paraclinic al pacientului în protetică dentară.
1. Indicaţii la examenul paraclinic al pacienţilor în clinica de protetică dentară.
Pentru stabilirea diagnosticului definitiv este insuficient numai examenul clinic exo și
endobucal, de aceea se face examenul paraclinic, pentru a elucida unele particularități
anatomice și funcționale ale pacientului.
Necesitatea unui anumit examen paraclinic reiese din particularitățile tabloului clinic al
maladiei și starea generală a organismului
2. Varietăţile examenului radiologic al pacienţilor în clinica de protetică dentară.
• intraorală (dentoparodontală): oferă informație despre:

 starea țesuturilor dure ale dinților,
 prezența leziunilor odontale,
 caracterul implantării dinților,
 direcția axului și a rădăcinii,
 raportul coroană-rădăcină (în sens vertical și orizontal),
 topografia, forma, mărimea camerei pulpare și starea canalelor radiculare,
 calitatea obturării canalului radicular,
 starea spațiului periodontal și osului alveolar (distrucția laminei dure, resorbția
septurilor interradiculare și interdentare),
 dinți în retenție, resturi radiculare, fracturi radiculare și osoase, distrucția osului ș.a.
• extraorală:
 radiografia panoramică (pantomografia/ ortopantomografia): pe un film radiologic se
face proiecția ambelor maxilare și arcade în relație centrică, relație de postură sau
deschidere maximă a gurii; se pot studia elementele articulației temporo-
mandibulare, rapoartele dintre arcadele dentare și particularitățile parodontului și
țesutului osos în ansamblu comparativ (se văd toți dinții, se poate de făcut
comparație); în schimb nu se evidenţiază marginea osului alveolar, spațiul dento-
alveolar, caracterul de trecere a canalelor radiculare ș.a.
 tomografia (stratigrafie): se obțin imagini radiografice ale diferitor straturi ale unui
organ, la diferită adâncime da la suprafața lui; pentru studiul ATM.
 teleradiografia (radiografia cefalometrică): se obține imaginea scheletului maxilo-
facial și al craniului; putem trasa diferite planuri pentru a studia raportul dintre
diferite segmente comparativ cu norma; oferă informație despre anomalii
dentomaxilare, asimetrii craniofaciale și alte dereglări de structură.
 cineradiografia: studiul mișcării condililor articulari; se face și în culori.
 artrografia: în capsula articulară se introduce substanță lichidă de contrast și se
studiază starea meniscului; este dureroasă și dificilă de efectuat.
 electroradiografia: se obține imaginea obiectului filmat prin intermediul plăcilor
selenice; utilizată la diagnosticarea anomaliilor generale dentomaxilare și când nu
este necesară evidențierea structurilor țesuturilor organului filmat.
3. Analiza modelelor de diagnostic.
Se amprentează ambele arcade, se confecționează modelele și se gipsează în simulator;

Dacă se gipsează în ocluzor, se va putea imita doar mișcarea verticală, dacă în articulator
adaptabil individual, atunci se vor putea efectua toate mișcările exact așa cum le face
pacientul în gură.
Modelele se pot studia și în absența pacientului.
Pe model se pot studia:
• contactele interdentare în zona cuspizilor orali ai dinților laterali,
• axul longitudinal al dinților,
• raportul dinților lipsiți de antagoniști față de planul de ocluzie,
• înălțimea spațiului edentat,
• poziția dinților care delimitează breșa,
• alegerea axului de inserție a protezei,
• localizarea contactelor premature,
• traiectoria pe care o parcurg incisivii inferiori pe fața palatinală a frontalilor superiori,
• înclinarea pantelor cuspidiene a dinților laterali și modul de alunecare intercuspidiană,
4. Electroodontometria.
Electroodontodiagnosticul – stabilirea pragului de sensibilitate a sistemului nervos

dentar care indică starea pulpei și a periodonțiului;
Se izolează și usucă dintele apoi se aplică electrodul activ pe suprafața ocluzală/
marginea incisivă, după care, se pune în funcție aparatul. Aparatul are un ecran care arată
mărimea curentului electric în mkA; se fixează acea valoare la care pacientul reclamă durere;
• dintele sănătos este sensibil la 2-6 mkA,
• în pulpită la 40 mkA,
• în necroză pulpară la 60 mkA,
• afectarea pulpei radiculare – 60-90 mkA,
• afectarea țesuturilor periapicale – 120 mkA.
• cu cât e mai mare valoarea curentului, cu atât mai profundă este leziunea.
5. Termodiagnosticul.
Pe dinte se aplică in bulet de vată îmbibat cu apă la 50° pentru cald sau de 10° pentru
rece; dintele sănătos nu reacționează la temperatura din acest diapazon.
Termoodontocronometrul – un aparat care permite aplicarea căldurii asupra unui anumit
punct de pe suprafața coronară; temperatura poate avea valori între 0° și 70° și poate fi ușor
reglată.
6. Eficienţa masticatorie.
• metode statice: Mamlok, Agapov, Oksman ș.a. notează eficacitatea masticatorie a

sistemului stomatognat cu 100 de unități și calculează un coeficient pentru fiecare dinte în
parte, luând drept unitate de calcul capacitatea de rezistență a incisivului lateral (cel mai
slab dinte).
 dacă dintele nu are antagoniști, eficiența masticatorie este 0 (zero);
 dacă un maxilar este dentat iar celălalt este edentat, eficiența masticatorie este tot 0.
 dinții cu mobilitate de gradul I participă 100 % la actul de masticație;
 dinții cu mobilitate de gradul II participă 50 %;
 dinții cu mobilitate de gradul III sunt socotiți absenți;
 se face parodontograma, se notează starea osului alveolar (Norma, Lipsa dintelui,
resorbție de gr. I, II, III); dacă resorbția este accentuată, dintele este considerat absent;
• metode dinamice:
 Metoda lui Christensen: pacientul ia un miez de nucă/alună/migdale și face 50 de
mișcări de masticație, apoi masa căpătată se colectează, se spală și se usucă în
termostat la 100°C; masa uscată se cerne prin 4 site cu diametrul găurilor diferit; ceea
ce rămâne în ultima sită se cântărește și se determină procentul de pierdere a eficienței
masticatorii.
 Metoda lui Ghelman: el susține că sistemul stomatognat sănătos fărâmițează 5 grame
de miez de alune timp de 50 de secunde până la așa un grad, că masa obținută, după
uscare, se cerne și trece complet prin sita cu orificii de 2,4mm diametru. În edentație
parțială în sită rămân resturi; aceste resturi sunt cântărite și se calculează procentul
pierderii eficienței masticatorii (5 grame – 100%, 1 gram rămas în sită – 20%).
 Metoda lui Rubinov (fiziologică): el propune pacientului să mestece o alună până când
apare actul de deglutiție; pentru asta, un sistem stomatognat integru are nevoie de 14
secunde; prezența breșelor mărește timpul de masticație dar și resturile ce rămân în
sită sunt mai mari. Resturile se usucă și se cern apoi se calculează procentul pierderii
eficienței masticatorii în condiții fiziologice (ca la metoda lui Ghelman).
 Masticaţiografia: înregistrarea funcției motorice a mandibulei în actul de masticație;
se studiază eficiența masticatorie, caracterul mișcărilor mandibulei, stereotipul
masticației dar și eficacitatea tratamentului ortopedo-protetic. Pe masticațiogramă se
deosebesc câteva faze:
I. repaus fiziologic (linie dreaptă);
II. se deschide gura pentru a introduce produsul alimentar;
III. adaptarea sau orientarea pentru a începe zdrobirea alimentelor;
IV. faza de bază a actului de masticație (durata ei indică eficiența masticatoare);
V. faza de formare a bolului alimentar și deglutiția.
7. Miotonometria.Electromiografia.Reografia.
Miotonometria: se determină tonusul mușchilor ridicători ai mandibulei în repaus și în
contracție musculară maximă; se utilizează tonometrul Szirmai, care are o tijă cu resort
elastic pentru compresiune și un cadran cu indicator. Fotoliul este în poziție orizontală,
pacientul strânge maximal arcadele dentare iar medicul palpează mușchii maseteri sau
temporali și determină punctul maximal proeminent; pacientul se relaxează iar medicul aplică
miotonometrul în punctul determinat. Cît pacientul nu contractă mușchiul, aparatul arată
mărimea tonusului muscular în repaus iar când pacientul strânge din nou arcadele, aparatul
arată mărimea tonusului muscular în contracție funcțională.
Electromiografia:
Reografia: metodă de examinare a stării funcționale a organelor și țesuturilor prin
studiul oscilațiilor de pulsare a vaselor sangvine pe baza înregistrării grafice a schimbărilor de
rezistență totală a țesuturilor. În stomatologie se utilizează reodentografia (circulația
sangvină în dinte), reoparodontografia (parodonțiu), reoartrografia (ATM).
8. Examenul fotostatic.
Fotografierea extraorală și intraorală;

Scop diagnostic științific, documentar și medicolegal
Pe fotografia extraorală de profil și față se pot trasa diverse planuri care ne permit
efectuarea măsurărilor în scopul studierii structurii faciale (etajele feței, asimetrii ș.a.); Pe
fotografia intraorală se văd simptome importante în stabilirea diagnosticului și se poate de
făcut comparație între imaginile înainte și după tratament
9. Examenul microcurenţilor electrici în cavitatea bucală.
Dacă pacientul are lucrări protetice metalice, în cavitatea bucală pot apărea
microcurenți care se manifestă ca galvanism (oxidarea metalelor); el poate dezvolta
galvanoza, sindrom caracterizat prin gustul metalic, gust sărat, senzație de aciditate, frigerea
limbii, a buzelor, schimbări de salivație, dureri de cap, iritabilitate. La examenul
microcurenților se folosește microampermetrul și potențiometrul; în normă un pacient cu
proteze din aliaje nobile are în cavitatea bucală microcurenți electrici (1-3 mkA sau 50 μV).
10. Gnatosonia.Gnatofonia.
Gnatosonia: cu un microfon sensibil se înregistrează zgomotele produse de contactele

premature și de afecțiunile ATM; impulsurile sonore sunt transmise spre osciloscop sau
înregistrate cu oscilograful. Se analizează frecvența, momentul apariției, amplitudinea ș.a.
la un aparat special.
Gnatofonia: metodă spectrală de studiu a funcției fonetice la pacienții cu anomalii
dentomaxilare, edentație parțială, tratament protetic
TEMA: Indicaţii către tratamentul protetic ale afecţiunilor sistemului stomatognat.
1. Diagnosticul. Componentele diagnosticului în protetica dentară. Exemple.
Diagnosticul este ansamblul de investigații clinice și paraclinice care au ca obiectiv definirea

stării patologice a unui pacient.
În protetica dentară diagnosticul are un caracter descriptiv, pentru că în cursul examenelor
clinic și paraclinic se descriu:
• dereglările fizionomice (esteticul);
• dereglările morfologice (structura, forma, volumul);
• dereglările topografice (localizarea defectului);
• dereglările de funcție (eficiența masticatorie, afectarea ATM, deglutiție, fonație,
etc.);  factorii etiologici și patogenetici (cauzele și condițiile);  complicațiile.
Se face diagnosticul prezumtiv (prima idee despre maladie), definitiv (se determină maladia
după examenul clinic și paraclinic) și diferențial (se compară cu simptomele altor maladii);
Componentele diagnosticului:
1. afecțiunea principală – se determină forma nozologică a bolii și se descriu toate
caracteristicile ei: dereglările morfologice, topografice, funcționale, fizionomice,
simptomele, etiologia și patogenia;
2. complicații provocate de afecțiunea principală – se determină și se descriu toate
caracteristicile complicațiilor așa ca migrări, deformații ale arcadelor, modificarea
ocluziei și a DVO, abraziune patologică, mobilitate patologică, trauma mucoasei,
dereglări ale ATM, etc.;
3. afecțiuni concomitente – generale (le comunică pacientul) și stomatologice (sunt
depistate în timpul examenului obiectiv); (leucoplachia, lichen ș.a.)
2. Indicaţiile generale către tratamentul protetic
Indicațiile generale reies din influența dereglărilor funcționale provocate de leziunile

sistemului stomatognat asupra întregului organism.
Se ia în considerație posibilitatea de adaptare a sistemului stomatognat și a tractului
gastrointestinal pentru a compensa dereglarea actului de masticație: crește timpul de
masticație, crește secreția glandelor salivare și gastrice, hrana se menține mai mult timp în
stomac.
Odată cu dereglarea actului de masticație se pierde eficacitatea masticatorie:
• dacă se pierd până la 20% - insuficiența este compensată prin adaptare, tratamentul
protetic nu are o indicație generală;
• dacă se pierd 25-50% - tratamentul protetic are o indicație relativă și se alege minuțios
lucrarea protetică;
• dacă se pierd mai mult de 50% - indicație absolută.
Se mai ia în considerație și starea generală a organismului: dacă pacientul are maladii ale
tractului gastrointestinal, acesta nu se va putea adapta la pierderea eficacității masticatorii și
va fi necesară protezarea.
Se mai ia în considerație tabloul clinic: localizarea breșei (dacă în zona frontală – indicație
absolută, dacă în zona laterală depinde de gradul de vizibilitate, întinderea breșei, contactele
ocluzale), starea dinților restanți (dacă vor putea suporta surplusul de presiune masticatorie),
echilibrul articular etc.
Se mai iau în considerație așa complicații ca dereglările psihice la tineri sau la persoane
publice în cazul leziunilor în zona frontală: dacă nu se pot folosi măsuri terapeutice, atunci se
indică tratamentul protetic.
3. Indicaţii relative către tratamentul protetic
Dacă se pierd 25-50% din eficiența masticatorie tratamentul protetic are o indicație
relativă și se alege minuțios lucrarea protetică;
4. Indicaţii absolute către tratamentul protetic
• Când este dereglată funcția fizionomică în zona frontală și nu se poate de rezolvat

problema prin metode terapeutice;
• Când sunt pierdute mai mult de 50% din eficacitatea masticatorie și sistemul stomatognat
împreună cu cel gastrointestinal nu o pot compensa;
• Când sunt maladii concomitente ca gastrita, ulcer gastric, duodenal etc.
5. Care sunt indicaţiile locale către tratamentul protetic
Indicațiile locale reies din influența dereglărilor morfofuncționale asupra sistemului

stomatognat.
Dacă prin măsuri terapeutice nu este posibilă restaurarea morfologică, tratamenul protetic
este indicat.
6. În bază la ce date se determină indicaţiile către tratamentul protetic
• tabloul clinic și posibilitatea lichidării leziunilor prin metode terapeutice (obturație,

albire): este indicat dacă prin metode terapeutice nu se poate lichida defectul;
• dereglările funcționale și influența lor asupra organismului în general: indicație relativă
dacă se pierd 25-50% din eficacitatea masticatorie, indicație absolută la pierderea a mai
mult de 50% din efic. mastic.
• starea sistemului stomatognat: localizarea breșelor, starea dinților restanți, a
echilibrului articular etc.
7. Argumentați indicațiile către tratamentul protetic urgent

Pacientul are nuntă/cumătrie a doua zi

TEMA: Contraindicaţii către tratamentul protetic ale afecţunilor sistemului stomatognat.
1. Contraindicaţiile generale la tratamentul protetic
Contraindicațiile generale reies din influența dereglărilor funcționale provocate de leziunile

sistemului stomatognat asupra întregului organism.
• Dacă are loc o pierdere a eficacității masticatorii de până la 20%;
• dacă pacientul are probleme psihice
2. Contraindicaţiile relative către tratamentul protetic
Procese patologice locale (procese inflamatorii, tumorale, leziuni ale mucoasei orale)
și generale (maladii infecțioase, respiratorii, cardiace, psihice);
3. Contraindicaţiile absolute către tratamentul protetic
1. dinți sănătoși, dacă nu vor servi ca element de sprijin pentru lucrări protetice;
2. mobilitate de gradul III, 2/3 din rădăcină sunt dezgolite și dinții nu sunt șinați;
3. dinți cu tratament endodontic incorect;
4. leziuni periapicale care nu pot fi tratate;
5. vârsta sub 18 ani, rădăcini în perioada de formare;
4. Care sunt contraindicaţiile locale către tratamentul protetic
Contraindicațiile locale reies din influența dereglărilor morfofuncționale asupra sistemului

stomatognat
Dacă prin măsuri terapeutice este posibilă restaurarea morfologică, tratamenul protetic este
contraindicat
5. Concepţia contemporană despre contraindicaţiile tratamentului protetic referitor la

dezechilibrul ocluzal în caz de apariţie a breşelor în arcadele dentare
Godon indica tratament protetic indiferent de mărimea și localizarea breșei cu scopul de a

restabili echilibrul ocluzal; Katz, Gofung ș.a. indicau tratament protetic numai când apărea
deformația arcadelor dentare;
De aici s-a format o concepție contemporană: tratamentul protetic prevede aplicarea
implanturilor sau este contraindicat dacă în cazul unor breșe unidentare din zonele laterale
când dinții care mărginesc breșa au țesuturile dure, parodontul sănătos și raportul interdentar
în această zonă permite ca dintele care și-a pierdut antagonistul să contacteze cu 2/3 a
coroanei antagonistului și nu există pericolul dezvoltării dezechilibrului articular.
6. În bază la ce date se determină contraindicaţiile către tratamentul protetic
• tabloul clinic și posibilitatea lichidării leziunilor prin metode terapeutice (obturație,

albire): este contraindicat dacă se poate de obturat (în așa caz nu este necesar de
protezat dintele);
• dereglările funcționale și influența lor asupra organismului în general: dacă sistemul
stomatognat și tractul gastrointestinal sunt în stare să compenseze pierderea eficacității
masticatorii, tratamentul protetic este contraindicat;
• starea sistemului stomatognat: maladii infecțioase, procese purulente, procese
distructive etc.
7. Argumentați legătura dintre modificările morfologice şi dereglările funcționale ale

sistemului stomatognat.
ELABORAREA METODICĂ № 17
TEMA: Principii generale şi metode de tratament protetic.
1. Principiul profilactic al tratamentului protetic
Procesele patologice de la nivelul sistemului stomatognat pot influența negativ starea altor
sisteme din organism (de ex. tractul gastrointestinal), de aceea principiul profilactic are rolul
de a reduce cât mai mult posibil această influență.
Principiu profilactic local – prevenirea afecțiunilor organelor și țesuturilor de la nivelul
sistemului stomatognat; se urmărește păstrarea integrității sistemului stomatognat pe o
perioadă de timp cât mai îndelungată prin respectarea igienei orale și protezarea efectuată la
timp. Proteza trebuie să ofere o echilibrare morfofuncțională, fizionomică și psihică.
Principiu profilactic general – prevenirea afecțiunilor altor organe, sisteme și chiar a
întregului organism; se urmărește restabilirea funcției masticatorii (tractul gastrointestinal) și
fizionomice (sistemul nervos).
2. Principiul curativ al tratamentului protetic
Prevede refacerea integrității morfologice și reabilitarea funcțională a sistemului

stomatognat prin intermediul protezelor și a diferitor dispozitive. Include în sine realizarea și
fixarea lucrării protetice dar și perioada de acomodare cu aceasta.
3. Principiul biologic al tratamentului protetic
Prevede ca orice metodă de tratament sau intervenție să aibă o influență pozitivă asupra
organelor și țesuturilor atât ale sistemului stomatognat, cât și a întregului organism. Se alege
cel mai rațional plan de tratament, se face prepararea minim invazivă, se tinde spre
conservarea pe cât de mult posibil a țesuturilor dure, se aleg materiale care nu au toxicitate
sau nu provoacă reacții alergice, nu prezintă modificări de volum, culoare, duritate,
elasticitate etc. Se ia în calcul și starea generală a organismului, precum și caracterul
pacientului.
4. Principiul biomecanic al tratamentului protetic
Trebuie să fie un echilibru între presiune și capacitatea de a o recepționa; complexul

dinteparodont poate suporta o oarecare presiune, suportul muco-osos nu este prevăzut
pentru așa ceva: asta trebuie de luat în considerație la echilibrarea presiunilor masticatorii;
5. Principiul homeostazic al tratamentului protetic

Conservarea morfofuncțională a SS pentru un timp îndelungat, pentru asta trebuie de creat
un echilibru între toate elementele SS; când se dereglează un component, sunt influențate
celelalte;
6. Principiul ergonomic al tratamentului protetic
Amenajarea cabinetului, ținuta medicului, poziția pacientului, organizarea lucrului ș.a. care
sporesc productivitatea și eficacitatea muncii medicului.
7. Metode de tratament protetic. Caracteristica
Deosebim tratament protetic

• imediat – proteza este confecționată până la extracția dinților sau altă operație în zona
OMF și este instalată pe câmpul protetic pe masa de operație sau în fotoliul
stomatologic după operație nu mai târziu de 24 de ore după aceasta; pacientul nu are
dereglări psihice din cauza absenței dinților, dinții restanți nu sunt suprasolicitați iar sub
baza protezei are loc formarea unei apofize alveolare mai favorabile (denumire:
protezare postoperatorie, proteze imediate);
• în timpul apropiat după operație – tratamentul începe în primele 2-4 săptămâni după
operație când încă are loc epitelizarea plăgii;
• tardiv – tratamentul începe după 3-4 luni după intervenție când apofiza deja s-a format.

TPM Verbal 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TPM Verbal 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1. Edentaţia totală. Noţiune.

Edentaţie totală: absența dinților la unul sau ambele maxilare.

2. Câmpul protetic edentat total, noţiune, elementele componente, caracteristica.

Câmp protetic: totalitatea formațiunilor anatomice cu care vine în contact proteza

3. Aspectul apofizelor alveolare în edentaţia totală, caracteristica după Schroder şi

Schröder deosebeşte trei tipuri de atrofii ale maxilei:

Koller deosebeşte următoarele tipuri de atrofie a apofizei alveolare mandibulare.

4. Fibromucoasa câmpului protetic edentat total, caracteristica formaţiunilor

5. Proteza totală – elementele componente, caracteristica.

6. Etapele clinico-tehnice de confecţionare ale protezei totale.

7. Amprentarea preliminară a câmpului protetic edentat total – scopul, materiale şi

Amprentă anatomică: reflectă starea mucoasei în repaus funcțional.

8. Modelul preliminar – scopul şi metodica de confecţionare.

*Modelul turnat în amprenta preliminară.

9. Linguri de amprentare standarde şi individuale. Caracteristica.

10. Particularităţile modelării din ceară de bază a lingurilor individuale de amprentare

11.Particularităţile de confecţionare din acrilat autopolimerizabil a lingurilor individuale

12. Particularităţile de confecţionare din acrilat termopolimerizabil a lingurilor

13. Particularităţile de confecţionare din acrilat fotopolimerizabil a lingurilor

14. Ce prezintă amprenta funcţională. Materiale amprentare. Varietăţi. Însuşiri.

Amprenta funcţională reprezintă negativul câmpului protetic înregistrat într-o

După Oksman: cristalizabile, termoplastice, elastice, acrilate autopolimerizabile

15. Ce prezintă lingura amprentară individuală.

16. Clasificarea tehnicilor de amprentare în edentaţia totală.

Amprenta mucostatică se ia fără presiune, şi fără efectuarea mişcărilor funcționale.

18. Tehnica de amprentare după Herbst și Schreinemakers.

19. Modelul definitiv, caracteristica. Materiale de confecţionare.

Modelul de lucru se toarnă după ce se face cofrarea și îndiguirea amprentei.

Gravarea: pe model, în zonele unde fibromucoasa este mai rezilientă se realizează

20. Care este consecutivitatea trasării liniilor de orientare şi a limitelor viitoarei

22. Care sunt liniile trasate pentru montarea dinţilor în articulator.

23. Liniile (reperele) trasate pe modelul definitiv la maxilă.

1. linia mediană (torus palatin, papila interincisivă);

24. Liniile (reperele) trasate pe modelul definitiv al mandibulei.

25. Ce prezintă şablonul cu bordură de ocluzie.

Este o piesă auxiliară utilizată de către medic pentru determinarea și înregistrarea

26. Indicaţi dimensiunele bordurii de ocluzie în zonele frontală şi laterală în edentaţia

În zona frontală: înălțimea 10-12 mm, lățimea 5-6 mm;

27. Ce prezintă simulatoarele, caracteristica.

• Ocluzoare – imită mișcarea de deschidere și închidere; compuse din două rame

28. Ocluzorul, elemente constructive, varietăţi.

29. Articulatorul, varietăţi.

Articulator – simulator care imită mișcările mandibulei în toate planurile:

30.Ce prezintă articulatoarele adaptabile individuale. Structura. Indicaţi parametrii

31.În ce constă etapa clinică de apreciere a relaţiilor intermaxilare centrice în edentaţia

ᵜ test funcțional: edentații au tendința să propulseze mandibula, de aceea, timp de

32. În ce constă metoda de fixare a modelelor în ocluzor, pregătirea modelelor.

Diferă după tehnică și după simulatorul folosit (ocluzor/articulator):

În ocluzor într-un timp: se pregătește ocluzorul, se solidarizează modelele împreună cu

33. Dinţi artificiali: clasificarea, comercializarea, utilizarea.

Dinții artificiali sunt elementele principale din componența PPMA: ei restabilesc

34. Trasarea reperelor anatomice pe model, pentru construirea corectă a arcadei

35.Reguli generale şi individuale de montare a dinţilor pentru arcada dentară

După Gysi: el a elaborat reguli de montare generale și individuale:

36. Consecutivitatea realizării arcadei dentare superioare după principiile Gyzi

După Pedro-Saizar: el a înlocuit plăcuța mobilizabilă propusă de Gysi cu una metalică

38. Tehnica de montare a dinţilor artificiali după Vasiliev

40. Reguli generale şi individuale de montare a dinţilor pentru arcada dentară

La mindibulă: primul se montează molarul I, realizând cheia de ocluzie, apoi se

41. Consecutivitatea realizării arcadei dentare inferioare după principiile Gyzi.

După Pedro-Saizar: el a înlocuit plăcuța mobilizabilă propusă de Gysi cu una metalică

43. Particularităţi de montare a dinţilor în articulatoare moderne după reperele

Montarea în articulatoare moderne după reperele anatomice trasate pe model: este