George Enescu. Numele pare prea înalt pentru ca un tânăr să se apropie de el.

Un
geniu, geniul muzical pe care l-a zămislit poporul român. Din lumea unei jumătăți
de veac trecute de la moartea sa, care să fie puntea care să mă apropie de muzica
sa, de idealurile, de viața sa? Cum l-aș putea înțelege pe George Enescu omul și-
apoi, cum să învăț să ascult creația sa? Cum să mă bucur de întregul festival care-i
poartă numele?

… paragraf bio…

Timpul meu pare că este prea mic față de încărcătura dramatică a secolelor între
care s-a desfășurat viața lui George Enescu. Extremele sociale ale vremii au
marcat rând pe rând destinul său – de la copilăria dusă în pastoralul sat românesc
în cea mai elegantă și cosmopolită societate, de la timpurile crude ale războaielor
la pacea care i-a adus și împlinirea artistică și durere.

Chiar dacă romantizez puțin parcursul vieții sale, îmi place să mă gândesc că unul
dintre primele lucruri pe care le-a învățat George Enescu a fost să cânte „după
ureche”. Astfel, a deprins să se asculte pe sine. Era unul dintre cele mai de preț
daruri ale sale – vocea interioară particularizându-i sentimentele, percepția
asupra coloritului muzical, determinând specificul compozițiilor și interpretărilor
sale, ea fiind cea care-l afirma ca personalitate distinctă între impozanții creatori
ai secolului trecut (Brahms, Faure, Ravel… trebuie cercetat!). Școlile înalte i-au
format idealurile – umane și de compoziție, dar mereu se făcea auzit glasul cald,
nostalgic, adevăratul caracter al folclorului țării sale, cel care umplea formele
arhitectonice ale muzicii culte vestice și care-l făcea să întrevadă România ca țară
unde arta și cultura sunt menite să împlinească destinul istoric.

„Perfecțiunea, care este pasiunea atâtor oameni, nu mă interesează. Ceea ce

contează în artă este să vibrezi tu însuți și să îi faci pe ceilalți să vibreze” spunea
Enescu. Este și aceasta o expresie a felului de a fi caracteristic personalității lui
Enescu, omul care nu se simțea în largul său în preajma luxului, generos până la
dăruirea de sine cu prietenii săi (Casals, Thibaud, Cortot, Kreisler, Ysaye) și cu țara
(din care în cele din urmă a fost nevoit să se retragă), muzicianul întotdeauna
preocupat de înălțarea conștientă a artei sale, mereu în căutarea modalității celei
mai curate de transpunere a emoției în sunet. Enescu demitizează goana după un
fals eroism, după modele goale de conținut. Muzica va fi mereu expresia adâncă și
onestă a mișcărilor lăuntrice, actul de a face muzică rămâne, poate, cea mai
umană manifestare artistică.

Pe acest Enescu îl regăsesc aproape de gândurile mele de acum, de ceea ce mi-aș

dori să fie, în cele din urmă, amprenta timpului în care trăiesc. Cu eleganța-i
caracteristică, a realizat și în viața publică, ceea ce a împlinit interior, pe plan
conceptual, artistic: a armonizat mândria națională și sentimentul patriotismului
cu toleranța și intuiția cosmopolită. Multe dintre instituțiile care par firești pentru
societatea noastră de acum (Filarmonicile, Opera, Universitățile de Muzică,
Festivalul și Concursul care-i poartă numele), faptul că există orga din sala
Ateneului sau chiar și cel că, în anul Wagner, se va celebra creația sa prin
prezentarea Tetralogiei Inelul Nibelungilor în Festival, se datorează în bună
măsură felului în care personalitatea lui Enescu a acționat, peste timp, asupra
straturilor profunde ale conștiinței acestei țări.

N-a fondat o școală propriu-zisă, dar printre elevii săi se numără Dinu Lipatti,
Yehudi Menuhin, Arthur Grumiaux, Christian Ferras sau Ida Haendel. Pe alocuri,
George Enescu mărturisea că aprecia jazzul (ceea ce justifică și deschiderea spre
scenele de world music și proiecte jazz în Festival). A știut să îi asculte pe lăutari
precum Costache Ciolac. A fost contemporan cu Bela Bartok, cu polonezul Karol
Szymanovski, cu Leos Janacek din fosta Cehoslovacie, împărtășind alături de ei
interesul pentru ființa vie a creației folclorice. Deși influența și popularitatea
numelui George Enescu sunt mult mai pregnante în România, din păcate, creația
componistică a unui Bela Bartok este mult mai cunoscută în Ungaria, decât este
cea a lui Enescu aici.

Enescu n-a murit în România. A murit sărac, după o boală grea, retrăgându-se
treptat din viața de virtuoz concertist, apoi din cea de dirijor. Finalul tragic al vieții
sale plutește asupra noastră, parcă în acel ethos nostalgic care pentru el definea
caracterul muzical românesc.

Noi, „unul dintre cele mai talentate popoare pe care le cunosc” (Sergiu
Celibidache), suntem răspunzători de felul în care moștenirea spirituală enesciană
este perpetuată. Nu idealizarea lui sau aplecarea mecanică în fața numelui său îl
face pe Enescu să fie viu în societatea contemporană. Puterea publicului, a
noastră, de a simți vibrația transmisă de muzicieni, de a participa conștient la
crearea stării specifice de concert, de a face ca aceasta să se întâmple, este ceea
ce și-ar fi dorit el din partea noastră. Muzica trăiește în România și fiecare dintre
noi o poate face să fie din ce în ce mai semnificativă pentru această parte a
Europei.