SISTEMA GRUPELOR SANGVINE AB0 ŞI RH FACTOR.

1. Noţiuni de transfuzie şi perfuzie. Căile şi metodele de transfuzie.

2. Indicaţiile şi contraindicaţiile în transfuzii şi perfuzii. Rolul transfuziei
şi perfuziei în reechilibrarea hidroelectrolitică a organizmului.
3. Sistema grupelor sangvine ABO şi Rh factor. Determinarea grupelor
sangvine cu ser-test, cu ţoliclon.
4. Etapele pregătirii de operaţie – hemotransfuzia. Rolul a/m .
5. Probele compatibilităţii. Tehnica efectuării.
6. Componenţii şi substituenţii sîngelui.
7. Reacţiile şi complicaţiile posibile în transfuzii şi perfuzii.
 Şocul posttransfuzional, MC, AU, PT.
 Reacţiile alergice şi pirogene. Evoluţia clinică şi AU.
 Complicaţiile infecţioase, măsuri de profilaxie.
 Complicaţiile legate de tehnica transfuziei şi perfuziei.
Şocul citric. Profilaxia lui.
8. Rolul a/m în efectuarea transfuziei şi perfuziei, în profilaxia
complicaţiilor.

1. NOŢIUNI DE TRANSFUZIE ŞI PERFUZIE. CĂILE ŞI MODURILE DE

TRANSFUZIE.
Substituirea sângelui cu componentele sau cu derivatele lui în organizm se numeşte –
transfuzie.
Administrarea substituenţilor sîngelui se numeşte - perfuzie.
Scopurile transfuziei şi perfuziei sînt variate, dar pot fi unite în două grupuri:
1. Cantitative – constau în umplerea patului vascular şi lichidarea deficitului volumului
sîngelui circulant.
2. Calitative – constau în acţiunea reologică, restabilirea capacităţii de oxigenare şi de
coagulare a lui.
Metodele şi căile de transfuzie şi perfuzie.
Metodele de transfuzie:
1. Directă – este transfuzia sîngelui integral care se efectuiază direct de la donator la bolnav. Se
face rar în cazuri extremale, cînd viaţa bolnavului este în pericol, iar alte metode nu sînt
accesibile..
2. Indirectă – transfuzia de componente sau derivate ale sîngelui pregătite din sîngele
donatorului şi conservate în prealabil şi administrate la necesitate. Această metodă are o largă
răspîndire.
Căile de transfuzie:
Sîngele se administrează prin mai multe căi
1. Intravenoasă - cea mai utilizată cale.
2. Intraarterială – în jet sub presiune în moarte clinică.
3. Intraosoasă – în cazurile cînd transfuzia i/v este dificilă. Se face în substanţa spongioasă a
oaselor (stern, osul calcaneu, aripa osului iliac, etc.)

Modurile de transfuzie:
1. Exangvinotransfuzia – se face în intoxicaţii grave constă în emisia de sînge şi înlocuirea lui
cu sîngele donatorului.

1
 2. Reinfuzia - transfuzia propriului sînge acumulat în cavităţi, în cazul lezării organelor
parenchimatoase. Sîngele se recoltează, se filtrează prin 4 straturi din tifon în a care se
adaogă heparină şi se transfuzează în jet i/v sau i/a.
3. Transfuzia de sînge cadaveric – el nu conţine fibrinogen, deaceia nu se coagulează şi se
recoltează în cantităţi mari de la persoanele decedate în urma infarctului miocardic,
hemoragie intracraniană, traumatizme grave etc. Se recolteză în primele 6 ore după deces.
4. Autohemotransfuzia – se colectează sîngele de la pacient, se conservează şi tot acestei
persoane se administrează la necesitate.

2. Rolul transfuziei şi perfuziei în reechilibrare hidroelectrolitică a

organismului. Indicaţiile şi contraindicaţiile în transfuzii şi perfuzii.
Rolul transfuziilor şi perfuziilor.
1. Substituirea sîngelui pierdut în anemia acută posthemoragică– în dependenţă de
cantitatea de sînge pierdut se transfuzează de la 500 ml pînă la 3000 ml;
2. Diminuarea intoxicaţiei organismului (detoxicarea în intoxicaţii exogene, în intoxicaţii
septice etc.). Mărirea volumului circulant de sînge duce la micşorarea concentraţiei de
toxine;
3. Stimularea forţelor de apărare ale organismului;
4. Cu scop de hemostază în hemoragii – favorizează formarea trombului în
locul lezării vasului;
5. Acţiunea nutritivă – conţine proteine, glucide, lipide în forme uşor
asimilabile.
Indicaţiile în transfuzii şi perfuzii.
1. Anemie acută posthemoragică;
2. Intoxicaţi exogene şi septice grave;
3. Pregătirea preoperatorie a bolnavilor extenuaţi;
4. Intraoperator în intervenţii grave ce sunt însoţite de hemoragii mari;
5. Şocul traumatic hipovolemic sau operator;
6. În anemii cronice;
7. În perioada de reanimare şi terapie intensivă.
Contraindicaţiile în transfuzii sînt legate de pătrunderea în organism a unei cantităţi mari de
produse de descompunere a proteinelor. Aceasta interesează organele de dezintoxicare şi de
excreţie (ficat, rinichi). Transfuzia sîngelui provoacă schimbări profunde în proteinele
organismului, ea activează, evoluţia proceselor în organism. Tot odată creşte brusc volumul
sîngelui circulant, ce reprezintă un efort în plus asupra sistemului cardiovascular. În legătură
cu aceasta pentru transfuzii sunt şi unele contraindicaţii, ca:
1. Disfuncţii grave ale ficatului şi rinichilor (hepatite acute, pielonefrite
acute).
2. Decompensarea funcţiei sistemului cardiovascular.
3. Afecţiunile alergice (astm bronşic, exemă acută, edemul Qvinche etc.)
4. Tuberculoză activă în fază de infiltrat.
5. Afecţiunile pulmonare însoţite de stază pulmonară în circuitul mic.
În prezenţa indicaţiilor vitale pentru transfuzie, contraindicaţiile se reduc.

3. Sistema grupelor sangvine AB0 şi Rh factor.

4. Determinarea grupelor sangvine cu ser-test, cu ţoliclon.
Sursa principală a sîngelui sînt donatorii care după proprietăţile sîngelui se împart în 4 grupe.
Grupa sangvină e stabilă, în cursul vieţii nu se schimbă. Grupa sangvină reprezintă un caracter
biologic determinat genetic şi depinde de setul de antigene (aglutinogene), conţinut în eritrocite
şi în anticorpii antieritrocitari (aglutinine) di serul sanguin.

2
Igr.- 0(I) Eritrocitele nu conţin aglutinogen, iar serul conţine aglutininile α şi β.
II gr.- A (II ) Eritrocitele conţin aglutinogenul A, serul aglutininile β
III gr.- B (III) Eritrocitele conţin aglutinogenul B, serul aglutininile α.
IV gr - AB (IV) Eritrocitele conţin ambii aglutinogeni AB, serul nu
conţine aglutinine.
Grupa Aglutinogen Aglutinine Frecvenţa
0(I) 0 (zero) α, β 36%
A(II) A β 40%
B(III) B α 17%
AB(IV) AB 0 (zero) 7%

Se consideră că în sistemul AB0 aglutinogenul A se uneşte numai cu aglutininele α, iar

aglutinogenul B numai cu aglutininele β.
La întîlnirea aglutinogenului A cu aglutininele α şi aglutinogenului B cu aglutininele β se
produce reacţia de aglutinare, se petrece hemoliza eritrocitelor (distrugerea celulelor sangvine).
Determinarea grupelor sangvine cu seruri-izohemoaglutinante (hemotest).
Serurile izohemoaglutinante standard se pregătesc din sînge uman, înainte de utilizare se
verifică valabilitatea după următoarele criterii:
1. Serul trebuie să fie străveziu, fără semne de descompunere;
2. Pe fiecare flacon trebuie să fie indicate: grupa, termenul de valabilitate, titrul, locul şi
timpul de preparare.
Pregătirea materialelor:
1. Seruri-hemotest etalonate (două serii de test de gr. 0(I), A(II), B(III),), pentru gr. AB(IV) de
singură serie.
 O(I) – fără culoare
 A(II) – culoare albastră
 B(III) - culoare roşie
 AB(IV) – culoare galbenă
Se verifică eticheta pe care este scrisă grupa, seria, titrul, termenul de
valabilitate, transparenţa, locul şi timpul de preparare.
2. Placa emailată pe care sînt scrise grupele sangvine şi 2 serii;
3. 7 pipete, 7 baghete de sticlă;
4. Sol. Alcool 70%, vată;
5. Seringa monouzuală, garou, pernuţă suport pentru articulaţia cotului;
6. Mănuşi.
În prezent pentru determinarea grupelor sangvine sîngele se colectează din venă cu seringa
monouzuală pentru profilaxia infecţiilor serologice.
Tehnica efectuării.
Se va determina în sala de tratamente la t° 18-22°. Se recoltează sînge din venă în 2 eprubete
(una pentru determinarea grupelor sangvine şi a Rhezus factorului, alta pentru determinarea
probelor de compatibilitate – se pune în frigider). Se depune sîngele cercetat în godeul al VII.
1. Se degresează placa emailată cu alcool.
2. Pe placa emailată se scrie numele persoanei investigate.
3. Sub fiecare simbol (grupă şi seriă) se depune câte 0,1 ml (o picatură mare) de ser
izohemaglutinant standard de grupa corespunzatoare cu instalarea imediată a pipetei în
flaconul respectiv.
Cele două serii de seruri standard sunt aranjate în două rînduri una
sub alta.

3
 4. Picăturile de sînge cercetate (0,01 ml) se depun cu o baghetă de sticlă/plastic
alaturi de picatura de ser izohemaglutinant standard. Coraportul dintre picatura
de sînge ăi volumul serului izohemaglutinant standard trebuie să fie 1:10.
5. Picatura de sînge se amestecă cu cea de ser cu bagheta, folosind de fiecare
dată altă baghetă pentru omogenizare. Ulterior placa este agitată prin
înclinarea repetată, cu pauze de 1-2 minute între agitari. Reacţia este
monitorizată timp de 5 minute.
6. Pentru a preveni aglutinarea aparentă, dupa 3 minute se adaugă câte 0,05 ml
solutie fiziologică, se omogenizează, apoi se urmăreşte reacţia pînă la 5
minute.
Peste 5 min se citeşte rezultatul.

CONTROLUL ŞI INTERPRETAREA REZULTATELOR REACŢIEI.

Reacţia de hemaglutinare poate fi pozitivă sau negativă. În cazul reacţiei pozitive apar
aglutinate mici de culoare roşie. În cazul reacţiei negative amestecul ramîne omogen
colorat în roşu. La cercetarea cu utilizarea serurilor izohemaglutinante standard putem
obţine 4 variante a reacţiei:
1. Daca serurile celor trei grupe au rămas omogen colorate în roşu fără
semne de aglutinare, atunci sîngele cercetat aparţine grupei 0 (I).
2. În cazul apariţiei aglutinării cu serurile grupelor 0 (I) şi B (III) şi
absenta cu serul grupei A (II), sângele aparţine grupei A (II).
3. Dacă reacţia e pozitivă cu serurile grupelor 0 (I) şi A (II), şi negativă cu serul
grupei B (III) sângele aparţine grupei B (III).
4. Rezultatele pozitive cu serurile celor trei grupe indică că sângele
cercetat aparţine grupei AB (IV). În cazul dat, e necesar un control suplimentar
cu serul standard al grupei AB (IV). Pentru aceasta pe placă în godeul al VII se
depune 0,1 ml ser grupa AB (IV) şi se adaugă 0,01 ml sânge cercetat.
Aceste doua picături se amestecă şi reacţia se monitorirzează 5 min,
periodic agitînd placa. Absenţa aglutinării în această picătură denotă
că sângele cercetat este de grupa AB (IV). Această
variantă de testare a grupei sanguine se foloseşte pentru investigare
izoserologică în instituţiile medicale ca metodă prealabilă.
Varianta II – proprie.
1. Dacă aglutinarea nu a avut loc nici întru-un godeu – sîngele este de gr. I.
2. Dacă aglutinarea a avut loc în în godeul gr.I şi III, şi lipseşte cu ser de gr.II –
sîngele este de gr. II.
3. Dacă aglutinarea a avut loc în godeul gr. I şi II, şi lipseşte cu ser de gr.III –
sîngele este de gr. III.
5. Dacă aglutinarea a avut loc cu serul de gr, I, II, III se presupune că sîngele este de gr. IV.
Pentru verificare se picură ser de gr. IV în godeul al 7-lea, se amestecă cu o picătură de sînge
examinat. Dacă lipseşte aglutinarea, sîngele este de gr. IV.
Rezultatul se arată medicului, apoi se înscrie pe formular special. Medicul obligator
semnează formularul.
Formularul cu rezultatul şi cu eprubeta cu sînge colectat se trimite în laboratorul clinic pentru
determinarea în condiţii de laborator.

4
 DETERMINAREA GRUPELOR DE SÂNGE CU AJUTORUL ANTICORPILOR
MONOCLONALI ANTI - A, ANTI - B SI ANTI – AB. (ŢOLICLON)
Altă metodă de determinare a grupelor de sânge este cu anticorpi monoclonali anti-A,
anti -B şi anti – AB. (Ţoliclon). Ei sunt obţinuţi din conţinutul ascitic ai şoarecilor
imunizaţi, care conţin anticorpi specifici.
Pregătirea materialelor:
1. 1 flacon cu anticorpi monoclonal anti - A.
2. 1 flacon cu anti anticorpi monoclonal anti - B.
3. 1 flacon cu anti anticorpi monoclonal anti – AB.
4. placa emailată cu godeuri.
5. 3 pipete, 3 baghete de sticlă.
6. sol. Alcool, vată.
7. Seringa monouzuală, garou, pernuţă suport pentru articulaţia cotului;
8. Mănuşi.
Tehnica efectuării.
1. Placa emailată se degresează, se înscrie numele persoanei investigate.
2. Se folosesc numai 3 godeuri de pe placa emailată.
3. În primul godeu se picură o picatura mare (0,1 ml) de reagent cu anticorpi
monoclonali anti-A.
4. În al doilea godeu se picură o picatura mare (0,1 ml) de reagent cu anticorpi
monoclonali anti- B.
5. În al treilea godeu se picură o picatura mare (0,1 ml) de reagent cu anticorpi
monoclonali anti-A şi anti- B.
6. Alături se amplasează o picatura mica de sânge cercetat (0,03 ml)
7. Se amestecă picaturile cu baghete, se omogenizează conţinutul picăturilor
prin înclinarea plăcii.
8. Evaluarea rezultatul se face peste 3 min.
Controlul şi interpretarea rezultatelor reacţiei.
1. În cazurile absenţei aglutinării cu anticorpii monoclonali anti-A, anti-B şi anti-
AB se constată apartenenţa sângelui cercetat la grupa 0 (I);
2. Dacă hemaglutinarea este constatată cu anticorpii monoclonali anti-A şi
anti- AB, se apreciază apartenenţa sângelui cercetat la grupa A (II);
3. Aglutinarea eritrocitelor cu anticorpii monoclonali anti-B şi anti-AB
denotă apartenenţa sângelui la grupa B (III);
4. În cazurile aglutinării eritrocitelor cu anticorpii monoclonali anti-A, anti-B şi
anti-AB se constată apartenenţa sângelui la grupa AB (IV).
Pentru a exclude aglutinarea spontană nespecifică a eritrocitelor se amestecă o picatura
mare de soluţie fiziologică (0,1 ml) cu o picatură mică (0,01 ml) de sânge al
pacientului. Absenţa aglutinării în această proba martor, confirmă corectitudinea
reacţiei.
5. Se arată medicului, se scrie pe formular, se semnează de medic.
6. Formularul şi eprubeta cu sînge colectat se trimite în laboratorul clinic.
Citirea rezultatelor - proprie.
1. Dacă aglutinarea nu a avut loc nici întru-un godeu - sîngele este de gr. I.
2. Dacă aglutinarea a avut loc în godeul cu ser monoclonal anti A - sîngele este de
gr. II.
3. Dacă aglutinarea a avut loc în godeul cu ser monoclonal anti B – sîngele este de
gr. III.
4. Dacă aglutinarea a avut loc în ambele godeuri cu seruri monoclonale – sîngele
este de gr. IV. Verificarea gr. IV cu ţolicloane nu se face.

5
FACTORUL RHEZUS: este o substanţă antigenă de origine proteică străină, care se conţine în
sîngele a majoritatea oamenilor planetei - 85%. Aceşti oameni se numesc Rhezus factori pozitivi
(Rh+). Iar restul 15% a populaţiei globului pămîntesc nu au în sînge această substanţă antigenă şi se
numesc Rhezus factori negativi (Rh-). Acest factor a fost depistat pentru prima dată în eritrocitele
maimuţei Macacus rezus. De aici provine denumirea lui.
Dacă se transfuzează sînge Rh pozitiv bolnavilor cu sînge Rh negativ, în sîngele lor se formează
Rh-anticorpi (adică organismul se sensibilizează). Transfuziile repetate de sînge Rh pozitiv celor cu
Rh negativ duce la o reacţie gravă posttransfuzională, care poate duce la moarte (Rhezus-conflict).
Deaceia persoanele cu Rh pozitiv pot transfuza sînge numai persoanelor cu Rh (+) . Cei cu Rh(-)
pot transfuza atît celor cu sînge Rh (+ ), cît şi cu sînge Rh (-).
O însemnătate deosebită o au gravidele cu Rh negativ. Fătul poate prelua Rh-pozitiv şi atunci în
organismul gravidei se formează Rh-anticorpi manifestat prin icterul hemolitic al nou-născutului
sau eritroblastoza. La sarcinile repetate (a doua, a treia) titrul Rh-anticorpilor se măreşte şi poate
provoca naştere prematură sau moarte intrauterină a fătului.
Determinarea factorului Rh se face în laboratorul clinic.

4. ETAPELE PREGĂTIRII DE OPERAŢIE – HEMOTRANSFUZIA. ROLUL A/M.

Pregătirea bolnavului pentru transfuzie:
De la bolnav se ia:
1. Temperatura corpului;
2. Ps, TA;
3. Se observă culoarea tegumentelor şi prezenţa/lipsa erupţiilor cutanate;
4. Se pregăteşte psihologic;
5. Se colectează urina şi sînge pentru examenarea în laboratorul clinic.
Transfuzia de sânge se face într-o ordine strictă.
1. Se determină grupa sangvină şi factorul rezus al primitorului. Pentru aceasta se colectează
sînge din venă în 2 eprubete. Dintr-o eprubetă se va determina grupul sanguin, apoi se va
trimite în laborator pentru verificarea grupei şi determinarea Rh-factor. Cealaltă eprubetă se
pune în frigider pentru a determina probele compatibilităţii;
2. Se comandă sîngele corespunzător din secţia de transfuziologie, se scoate recipientul
(containerul) cu component al sîngelui din frigider ((t°+4-6°), se face analiza macroscopică a
sîngelui din recipient(containe):
a) se citeşte eticheta – gr. sangvin, factorul Rezus, data colectării, NP
donatorului, semnătura persoanei responsabilă de conservare;
b) Se verifică ermiticitatea şi integritatea recipientului;
c) Controlul conţinutului recipientului – culoarea, transparenţa. Orice modificare a
componentului sîngelui (cheaguri, scimbarea culorii şi transparenţei) îl face să fie
contraindicat. Dcă recipientu a fost o perioadă în frigider se formează 3 straturi – la
fund eritrocitele de culoare brună, la mijloc –leucocitele de culoare cenuşie, deasupra
plasma de culoare galbenă transparentă.
3. Se determină grupul sanguin din recipient, pentru siguranţă;
4. Se efectuiază probele compatibilităţii
 Proba (testul) compatibilităţii individuale (0AB);
 Proba (testul) compatibilităţii după sistemul Rezus factor;
 Proba biologică.

EFECTUAREA TESTULUI DE COMPATIBILITATE DUPĂ

6
SISTEMUL 0AB ÎNAINTE DE HEMOTRANSFUZII
(IN VITRO).
Materiale şi utilajul necesar:
1. Pentru determinarea compatibilităţii cu componente eritrocitare se
pregăteşte serul pacientului şi eritrocite din containeul destinat
transfuziei;
2. Pentru determinarea compatibilităţii cu componente de plasmă – se
pregăteşte eritrocitele pacientului şi plasma din containerul destinat
transfuziei.
3. Solutie 0,9% NaCl
4. Placi albe de plastic sau faianta (cu suprafata hidrofila, aderenta)
5. Pipete Pasteur
6. Baghete de plastic (capace de la ace) sau sticla
7. Cronometru sau ceas.

Tehnica determinării:
 Se marchează în partea de sus a plăcii Numele, Prenumele, grupul 0AB al
pacientului şi Numarul şi grupul 0AB al componentului din container.
Pentru compatibilitatea componentelor eritrocitare.
 Aplicati o picatură mare (0,1 ml) de ser al pacientului şi alaturi o picatură mică
(0,01 ml) de eritrocite din containerul destinat transfuziei în proporţie 1:10
Pentru compatibilitatea componentelor de plasmă.
 Aplicaţi o picatură mare (0,1 ml) de plasmă din containerul destinat transfuziei
şi alaturi o picatură mică (0,01 ml) eritrocitele pacientului în proporţie 1:10.
 Amestecaţi eritrocitele cu serul (plasma) cu baghetă separată, curataă, uscată
pînă la omogenitate.
 Agitaţi lent, periodic placa pînă la expirarea a 5 min.
Citirea rezultatelor:
 Dacă picatura după 5 minite rămîne omogen colorată, fără semne de aglutinare
sîngele este compatibil după 0AB.
 Dacă în picatură dupa 5 min apar semne de aglutinare care nu dispar la
adăugarea Sol. NaCl de 0,9% (excluderea fenomenului agregării) sîngele este
incompatibil dupa 0AB.

EFECTUAREA TESTULUI DE COMPATIBILITATE DUPĂ SISTEMUL RH

ÎNAINTE DE HEMOTRANSFUZII (IN VITRO).
Materiale şi utilajul necesar:
1. Pentru compatibilitate cu componente eritrocitare - serul pacientului si
eritrocite din container destinat transfuziei;
2. Pentru compatibilitate cu componente de plasma - eritrocitele
pacientului şi plasma din container destinată transfuziei;
3.Sol. 10% gelatină;
4. Sol. 0,9% NaCl;
5. Baie de apă sau termostat la 46-48°C;
6. Pipete Pasteur;
7. Eprubete 10 ml;
8. Cronometru sau ceas.
Tehnica determinării:
Se marchează pe eprubetă Numele, Prenumele, grupul 0AB al pacientului şi Numarul
şi grupul 0AB al componentului din container.

7
 Pentru determinarea compatibilităţii componentelor eritrocitari.
 Plasaţi o picătură (0,05 ml) de eritrocite din containerul destinat
transfuziei, două picături (0,1ml) de jelatină încălzită prealabil pînă la
stare lichidă şi două picături (0,1 ml) de ser al pacientului.
Pentru determinarea compatibilităţii componentelor de plasmă.
 Plasaţi două picături (0,1 ml) de jelatină încălzită prealabil pînă la stare
lichidă, o picătură (0,05ml) de eritrocite ale pacientului, două picături
(0,1 ml) din containerul cu plasmă destinat transfuziei.
 Eprubeta se agită pentru a omogeniza conţinutul.
 Plasaţi eprubeta în baie de apă pentru 10 min, (sau în termostat pentru
30 min) la 46-48°C.
 Dupa incubare eprubeta se extrage şi se adaogă 5-8 ml sol. NaCl 0,9%.
• Conţinutul se agită prin răsturnarea repetată a eprubetei.
• Rezultatul se citeşte vizual cu ochiul liber sau cu lupa.
Citirea rezultatelor:
 Dacă în erubetă se observă aglutinarea eritrocitelor sub forma de
suspensie de aglutinate mici pe fundal transparent – Testul este
incompatibil.
 Daca in erubeta lichidul ramâne uniform colorat fara semne suspenzie
de aglutinare – Testul este compatibil.

II. Testul de compatibilitate după sistemul Rh (proprie):

Pe eprubetă se marchează NP pacientului şi grupul ABO şi grupul ABO al containerului. Se
picură o picătură (0.05 ml) de eritrocite din container în eprubeta cu 2 picături de Gelatină
10% încălzită prealabil pînă la stare lichidă şi 2 picături (0,1 ml) de ser al pacientului.
Eprubeta se agită pentru a se omogeniza conţinutul, apoi sse plasează pe baia de aburi pentru
10 min la 46°- 48°. După ce se scoate se adaugă 5-8 ml sol. Na Cl 0,9 %, se agită bine prin
răsturnarea repetată a eprubetei, se citeşte rezultatul.
Dacă în eprubetă se observă aglutinarea eritrocitelor sub formă de suspensie de aglutinate
mici pe fondal transparent – testul este incompatibil. Dacă în eprubetă lichidul rămîne colorat
uniform fără semne de aglutinare – testul este compatibil.
Proba biologică (in vivo).
Proba biologică se efectuează în modul urmator:
Sîngele se încălzeşte la t° 37° - prin expunere la temperatura camerei, sau în echipament
special pentru încălzire. Se montează truza pentru transfuzie, se umple sistemul pentru
perfuzii cu ser. Fiziologic. Apoi se face venepuncţia, se fixează sistemul pe corp cu benzi din
leucoplast, se schimbă acul în recipientul cu component sanguin. În jet se transfuzează 10-15
ml de concentrat de eritrocite, plasmă şi alte componente.
Peste 3 minute de la începutul transfuziei se micşorează jetul sangvin la minimum şi se
determină starea bolnavului:
• culoarea şi umeditatea tegumentelor;
• ritmul şi amplituda respiraţiei;
• frecvenţa şi amplitudinea pulsului;
• lipsa sau prezenţa dispneei, hiperemiei şi cianoza feţei;
• lipsă de acuze etc.
Procedura se efectuează încă de 2 ori. Lipsa reacţiei la bolnav dupa 3 reprize de control dă
dovadă că sîngele este compatibil şi se face prelungirea transfuziei.
Containerul cu restul de conţinut transfuzat (10-15 ml) se păstrează în frigider 48 ore (pentru
verificare în caz de apariţie a complicaţiilor).

8
 În caz de apariţie a unor semne clinice de reacţie la transfuzie, aceasta din urmă se întrerupe,
şi bolnavului i se acordă ajutorul necesar.
Sângele integru (ST)
Sângele integru este sângele prelevat de la un donator selecţionat şi recoltat pe
anticoagulant, într-un recipient steril şi apirogen şi este în principal utilizat ca materie primă
pentru prepararea produselor sanguine labile. Sângele integru proaspăt prelevat nu-şi
păstrează toate proprietăţile decît o perioada limitată de timp.
Component sanguin – component obşinut din sînge integru.
Derivat sanguin – oţinut din componentul sanguin.
Preparat biomedical - obţinut din sînge sau plasmă cu scop curativ
Clasificarea produselor sangvine:
În funcţie de acţiunea produselor sangvine asupra organismului se disting:
I. Componente sangvine
1. Concentrat eritrocitar;
2. Concentrat de leucocite (granulocite);
3. Concentrat de plachete (trombocite);
4. Plasmă proaspăt congelată.
II. Derivate sîngelui:
1. Concentrat eritrocitar deleucocitat;
2. Concentrat eritrocitar deplasmatizat;
3. Concentrat eritrocitar resuspendat;
4. Concentrat eritrocitar fenotipat;
5. Concentrat de plachete iradiat;
6. Concentrat de plachete deleucocitat;
7. Crioprecipitat congelat.
III. Preparate sangvine diagnostice:
1. Ser standard izohemoaglutinant anti-0AB;
2. Ser standard anti-Rhezus;
3. Ser univesal;
4. Eritrocite standarde.
IV. Preparate biomedicale
1. Sol. Albumină 5%, 10%, 20% ;
2. Trombină;
3. Imunoglobulină umană normală;
4. Imunoglobulină umană antistafilococică;
5. Imunoglobulină umană anti-Rhezus;
6. Peliculă izogenă de fibrină;
7. Membrană TachoComb, TachoXIL.

SUBSTITUENŢII SÂNGELUI
I. Sol. de dezintoxicare – cristaloizi, ameliorează micdocirculaţia, posedă acţiune
de dezintoxicare, de restabilire a echilibrului hidrosalin:
1. Ser Fiziologic;
2. Sol. de Glucoză 5%
3. Sol. Ringher;
4. Sol. Ringher - LOK.
5. Hemodeză, etc.
II. Sol. de deşocare –măresc volumul plasmei, ameliorează hemodinamica.
1. Refortan.

9
 2. Haes 3%,6%.
3. Gelofuzin.
4. Gelatinol sol. coloidală;
5. Dextran.
6. Macrodex;
7. Reopoliglucină sol. micromoleculară.
8. Poliglucină.
III. Soluţiile de alimentaţie parenterală – sol. macromoleculare :
1. Dextran (Macrodex)
2. Sol. de aminoacizi :
a) Aminofuzin.
b) Aminoplasmol – Hepa.
c) Aminosteril – KE.
d) Aminosol.
e) Infuzol – proteică.
3. Sol. de gelatină :
a) Haemacel.
b) Plasmagel.
c) Marisang.
Flezubin – enteral prin sonda nazogastrică.

7. REACŢIILE ŞI COMPLICAŢIILE POSIBILE ÎN TRANSFUZII ŞI PERFUZII.

Majoritatea complicaţiilor în transfuzii de sînge sînt cauzate de greşelile comise în procesul de
pregătire sau realizare a transfuziei .
Complicaţiile în transfuzie:
I. Şocul transfuzional (hemotransfuzional, hemolitic) – este cea mai gravă complicaţie
cauzată de incompatibilitatea individuală 0AB sau Rh-incompatibilitate. Complicaţie cauzată
de greşeli comise:
1. în determinarea grupei sangvine;
2. în determinarea factorului Rhezus;
3. în determinarea compatabilităţii individuale ;
4. în determinarea compatabilităţii de Rh factor ;
5. în determinarea probei biologice ;
În aşa caz apare hemoliza eritrocitelor, incompatibilitatea componenţilor proteici ai plasmei
sângelui donatorului şi a primitorului, ceea ce duce la dereglări grave ale funcţiilor vitale a
organelor.
Manifestările clinice:
În timpul transfuziei sau peste un timp oarecare (mai des în primele 1-30 minute, mai rar la
sfîrşitul a 24 ore ) apar:
1. Semne de nelinişte;
2. Cefalee, vertije;
3. Senzaţia de constricţie şi apăsare în piept;
4. Frison puternic;
5. Dureri puternice în regiunea lombară (reg. rinichilor);
6. Dureri în reg. inferioară a abdomenului;
7. Greaţă, vomă;
8. Hiperimia feţei care trece în paloarea tegumentelor;
9. Cianoză, transpiraţii reci;
10.Ps se accelerează, T/A scade;

10
În majoritatea cazurilor peste 1-2 ore starea bolnavului se ameliorează, însă această ameliorare
este aparentă şi de scurtă durată, după care starea bolnavului se agravează brusc:
10. Apoi se constată pierderea conştiinţei;
11. Creşte t° corpului;
12. Apare icterul progresiv;
12. Paralizia sfincterilor;
13. Uneori survine moartea din cauza insuficienţei renale ca rezultat al
intoxicaţiei cu produse ale hemolizei eritrocitelor şi distrugerii proteinelor
plasmei.

Asistenţa de urgenţă:
1. Întreruperea rapidă a transfuziei, menţinerea unei linii venoase şi administrarea, sol.
perfuzionale (ser fiziologic, sol. Glucoza, soluţii macromoleculare-Refortan, Gelofuzin,
Reopoliglucină);
2. A/m chemă de urgenţă medicul şi îndeplineşte cu stricteţe indicaţiile;
2. Efectuarea imediată a blocajului novocainic paranefral;
3. Efectuarea măsurilor antişoc:
 Administrarea sol. Adrenalină hidrocloridă 0,1% 0,75-1,0 s/c sau 0,5-0,75 i/v în
perfuzii.
 Administrarea corticosteroizilor – Dexametazon 8-12-16mg i/v, Prednizolon i/v în
perfuzii;
 Administrarea antihistaminicilor - Taveghil, Suprastin;
 Administrarea preparatelor cardiotonice şi spasmolitice;
 Este indicată sangvinotransfuzia şi transfuzii de plasmă;
 Încălzirea bolnavului prin administrarea sol. Ca Cl 10%-10,0 i/v, termofoare, învelirea
pacientului etc;
4. Dacă tratamentul de mai sus nu este efectiv se face hemodializa cu
aparatul rinichi artificiali.

Altă variantă corectă

Pacientul necesită măsuri de asistenţă medicală urgentă:
1. Sistarea transfuziei;
2. Chemarea medicului şi a altor a/m în ajutor;
3. Pregătirea unei perfuzii cu sol. Fiziologică şi conectarea ei la cateterul venos;
4. Pregătirea unei perfuzii cu sol. Glucosae 10% - 500ml (în rezultatul hemolizei
eritrocitelor Kaliul din ele difundează în sânge. Se instalează o hipercaliemie
care poate induce aritmii cardiace cu dezvoltarea stopului cardiac. Glucoza
leagă Kaliul);
5. Administrarea i/v urgentă a
- sol. Suprastin 20 mg,
- sol. Prednizolon 90 -120 mg;
- analgetic opioid sol. Promedol 20mg (cu decontarea ulterioară);
- sol.Ca gluconat 1% - 10ml;
6. Aplicarea măştii cu oxigen (deoarece se instalează o hipoxie hemică acută);
7. Aplicarea cateterului urinar (este necesar de monitorizat diureza şi culoarea
urinei. Urina în acest caz va fi roşie din cauza hemoglobinuriei. Când urina va

11
 deveni de culoare obişnuită, putem presupune evoluţia benignă a şocului
transfuzional);
8. Administrarea repetată de corticosteroizi şi antihistaminice.
9. Dacă a survenit stopul cardiac se va recurge imediat la resuscitarea
cardiorespiratorie conform protocolului ABC;
10. Monitorizarea continuă a pacientului;
11. Încălzirea pacientului.

II. COMPLICAŢIILE PROVOCATE DE GREŞELI ÎN TEHNICA DE TRANSFUZIE ŞI

NERESPECTAREA REGULILOR ASEPSIEI :
1. Embolia gazoasă;
2. Tromboembolia;
3. Dilatarea cardiacă acută – este provocată de transfuzia rapidă a sîngelui
sau substituienţilor lui;
4. Dezvoltarea procesului septic în nerespectarea regulilor
asepsiei.
III. Complicaţiile legate de examinarea insuficientă a donatorului sau
bolnavului şi neglijarea datelor examinării şi a contraindicaţiilor pentru
transfuzie.
Aici se referă - infectarea bolnavului cu SIDA, hepatită virală, sifilis,
Malarie. Neglijarea contraindicaţiilor duce la agravarea nefritei, hepatitei,
decompensarea cardiacă etc.
IV. Sindromul transfuziei masive de sînge: apare la transfuzia rapidă a unei
cantităţi mari de sînge conservat cu Citrat (mai mult de ½ din volumul sîngelui
– şoc citrat).
Bolnavul e neliniştit, tegumentele sînt palide, acoperite cu transpiraţii, apar
tulburări hemodinamice, convulsii.
Profilaxia după transfuzia a fiecărei doze de 500 ml de sânge se întroduce 10ml. sol. CaCl
10% la fiecare 500ml sînge, care neutralizează citratul de Na.
V. Sindromul sîngelui hemolizat: în transfuzii masive de sînge conservat,
colectat de la mai mulţi donatori.se instalează incompatibilitate imunologică, urmată de
agregarea eritrocitelor.
Bolnavul reacţionează prin dispnee, cianoză, hematurie, icter.
În asemenea cazuri se face
1. Întreruperea transfuziei cu anunţarea medicului, menţinerea unei linii venoase;
2. Injectarea s/c a 0,75-1 ml. de Adrenalină;
3. Perfuzii i/v cu sol. perfuzante;
4. Administrarea preparatelor antihistaminice,
5. Administrarea cardiotonicelor;
6. Administrarea preparatelor hormonale Dexametazon 8-16 mg;
7. Oxigenoterapia;
8. Administrarea sol. CaCl 10% - 10,0
Reacţiile în transfuzii: pot fi clasificate în:
1. Febrile;
2. Hemolitice;
3. Anafilactice.

12
Reacţii febrile (pirogenetice) hemotransfuzionale :
Apar din cauza pătrunderii substanţelor pirogene, care sunt provocate de allo anticorpi
antileucocitari. Pot fi reacţii: uşoare, medii şi grave.
Apare:
- frisonul;
- ridicarea temperaturii corpului;
- cefalee;
- tahicardie;
- crampe musculare;
- greaţă, vomă etc.
Profilaxia: Respectarea strictă a regulelor de recoltare şi transportare a sângelui, tehnicii
transfuziei şi sterilizarea aparatajului. La momentul actual se folosesc sisteme pentru perfuzii
care se utilizează o singură dată, se livrează sterile în pungi individuale din material plastic.
Tratamentul este simptomatic.
1. Ventilarea corpului cu ventilator;
2. Hidratarea cu lichide reci;
3. Administrarea remediilor antipiretice;
4. Administrarea remediilor antihistaminice, cardiotonice etc.
Reacţiile anafilactice:
Apare stare de nelinişte, prurit, urticărie, tulburări respiratorii, tahicardie etc. Poate să se
declanşeze Edemul Qvinche sau şocul anafilactic.
Asistenţa de urgenşă:
1. Întreruperea imediată a transfuziei;
2. Anunţarea medicului şi îndeplinirea indicaţiilor;
3. Menţinerea liniei venoase şi perfuzarea sol. Fiziologice;
4. Administrarea de corticosteroizi, antihistaminece, cardiotonice;
5. Inhalaţii cu O2 umezit etc.

Reacţiile şi complicaţiile posttransfuzionale.

Majoritatea complicaţiilor în transfuzii de sînge sînt cauzate de greşelile comise în
procesul de pregătire sau realizare a transfuziei .

Reacţiile posttransfuzionale
1. În funcţie de cauzele de apariţie şi evoluţia clinică deosebim reacţii
posttransfuzionale pirogene, febrile antigenice nehemolitice, alergice şi anafilactice.
2. Reacţiile de obicei se încep în timpul transfuziei sau peste 20-30 minute după
transfuzie şi se prelungesc de la cîteva minute pînă la cîteva ore.
3. Simptomele clinice: frisoane, febră, dureri în regiunea lombară, cefalee, greţuri,
vomă, urticarii, prurit cutanat şi altele.
4. În funcţie de gravitatea evoluţiei clinice şi gradul de majorare a temperaturii
corpului deosebim 3 grade de gravitate a reacţiilor posttransfuzionale: uşoare, de
gravitate medie şi grave. Reacţiile uşoare se manifestă prin majorarea temperaturii
corpului cu 10C, mialgii, cefalee, frisoane. Aceste simptome sunt de scurtă durată şi
dispar fără măsuri terapeutice.Reacţiile de gravitate medie se caracterizează prin
creşterea temperaturii corpului cu 1,5-20C,frisoane intensive, majorarea frecvenţei
pulsului şi respiraţiei, uneori urticărie, mialgii, cefale pronunţate.
În cazurile de reacţii grave, temperatura corpului se ridică cu mai mult de 20C, se
observă frisoane intensive, cianoză, vomă, cefalee chinuitoare, dureri în oase, în
regiunea lombară, dispnee, urticărie.

13
a) Reacţiile pirogene
Reacţiile pirogene pot fi o urmare a pătrunderii pirogenilor în circulaţia pacientului cu
sîngele sau componentele de sînge. Formarea în sînge a pirogenilor poate avea loc
cînd se folosesc soluţiile de conservare necalitative ori nu se respectă instrucţiunile de
pregătire a sistemelor pentru colectare şi transfuzie a sîngelui, de asemenea, în
cazurile de pătrundere a microbilor saprofiţi în sînge în momentul colectării sau în
timpul păstrării. Pirogenii produc multe bacterii.
Simptomele clinice şi gradul de gravitate a acestor reacţii sunt deja descrise.
Profilaxia reacţiilor pirogene constă în respectarea strictă a cerinţelor asepticii şi
antisepticii la toate etapele începînd cu colectarea şi terminînd cu efectuarea
transfuziei.
Componentele de sînge trebuie utilizate în timp de 30 minute după scoaterea din
frigider. În caz contrar, începe proliferarea microbilor care au nimerit în sînge din
circulaţia donatorului, existenţi la momentul colectării sîngelui.
Aceste reacţii dispar fără tratament. În unele cazuri se administrează antipiretice.

b) Reacţiile febrile antigenice nehemolitice

Reacţiile posttransfuzionale antigenice nehemolitice se manifestă în timpul
hemotransfuziilor sau curînd după transfuzie (de obicei în timp de 2 ore).
Aceste reacţii se dezvoltă la persoanele cu multiple transfuzii de sînge sau a
componentelor de sînge care conţin leucocite şi trombocite. În aceste cazuri are loc
aloimunizarea recipientului cu antigenele HLA leucocitari şi trombocitari cu formarea
anticorpilor antileucocitari şi antitrombocitari, care la una din transfuziile repetate vor
distruge leucocitele şi trombocitele donatorului, clinic manifestîndu-se prin apariţia
febrei, frisoanelor, cefaleei etc. Aloimunizarea cu antigenii leucocitari şi trombocitari
poate avea loc şi la femeile cu sarcini repetate.
Tratamentul este simptomatic. Febra poate fi jugulată cu remedii antipiretice. Acidul
acetilsalicilic nu se recomandă recipienţilor de concentrat de trombocite.

Profilaxia
Pentru prevenirea aloimunizării cu antigeni leucocitari trebuie utilizate remedii
transfuzionale cu conţinut redus de leucocite. În acest context sîngele şi componentele
lui trebuie să fie colectate prin leucofiltre.
În situaţiile în care nu dispunem de leucofiltre, se recomandă de spălat concentratul de
eritrocite cu soluţie fiziologică cel puţin de 3 ori (mai bine de 5 ori). În cazul
persoanelor care pe parcurs vor necesita multiple transfuzii de concentrat de eritrocite,
trebuie de la bun început utilizate eritrocite spălate.
În cazul în care la etapele precedente s-au efectuat transfuzii de eritrocite fără
înlăturarea leucocitelor, pacientul poate face reacţii febrile. De obicei aceste reaciţii
nu sunt serioase. Totuşi în cazurile în care aceste reacţii dăunează pacientului, se
recomandă folosirea concentratului de eritrocite cu conţinut redus de leucocite sau
(mai rar) eritrocite spălate în timpul următoarelor transfuzii.

c) Reacţii alergice
Reacţiile alergice se dezvoltă în rezultatul sensibilizării recipientului cu antigenele
proteinelor plasmatice. Ele pot apărea după transfuzia sîngelui, plasmei,
crioprecipitatului. În tabloul clinic, de rînd cu simptomele generale deja descrise, apar
simptome cu caracter alergic: urticărie, eritemă, prurit, iar in cazuri mai serioase -
dispnee, greţuri şi vomă.

14
Tratamentul
La apariţia manifestărilor clinice trebuie suspendată transfuzia. Se administrează
medicamente antihistaminice şi desensibilizante (dimedrol, suprastin, clorură de
calciu, corticosteroizi). In cazuri serioase poate fi folosită epinefrina (la necesitate
remedii cardiovasculare, promedol).
Profilaxia
Pentru prevenirea reacţiilor alergice trebuie utilizate eritrocite spălate. În unele cazuri
administrarea preparatelor antihistaminice înainte de transfuzie previn reacţiile
alergice.

d)Reacţiile anafilactice
1. Reacţiile anafilactice se pot dezvolta după transfuzia unei doze complete sau după
administrarea numai a cîţiva mililitri de sînge, de hemocomponente sau de plasmă.
2. Reacţiile anafilactice se manifestă prin schimbarea bruscă a stării pacientului în
primele minute, în timpul sau după transfuzie. Pacienţii devin agitaţi, acuză dureri
retrosternale, respiraţie îngreuiată, dureri spasmatice în abdomen. Tegumentele sunt
hiperemiate, cu urticării, prurit. Cianoză. Sudoare rece. Pulsul frecvent, de plenitudine
foarte slabă, diaree.

Apare febră. Tensiunea arterială este foarte scăzută. În plămîni sunet de cutie, raluri
uscate.Zgomotele cardiace atenuate, accent al zgomotului doi la artera pulmonară. Se
poate dezvolta edem pulmonar.
3. Reacţiile transfuzionale anafilactice sunt rezultatul prezenţei la recipient a
anticorpilor anti-IgA. Conform observaţiilor din literatură deficitul de IgA se
înregistrează la o persoană din 700. Aceste persoane, în rezultatul transfuziilor
repetate, se pot uneori imuniza cu IgA cu formarea anticorpilor împotriva IgA. La
gravide cu sarcini repetate prin acelaşi mechanism pot apărea anticorpi anti-IgA.
Imunoglobulinele intravenoase conţin, de asemenea, nu numai IgG, dar şi IgA, din
care cauză utilizarea lor poate conduce la formarea anticorpilor anti-IgA la persoanele
cu deficit al IgA.
Tratamentul. La apariţia semnelor de anafilaxie trebuie întreruptă transfuzia şi
începută transfuzia de soluţie fiziologică cu sau fără vasopresoare. Trebuie administrat
subcutan 0,3 ml de adrenalină (1:1000) ori, dacă reacţia este gravă, 3-5 ml de
adrenalină (1:1000) intravenos. Dimedrol 25-100 mg intravenos. Hidrocortizon 100-
250 mg intravenos la fiecare 6 ore. Pot apărea necesităţi de inhalaţii de oxigen, de
intubare a traheii, ventilaţie artificială a plămînilor.În caz de dezvoltare a şocului, sub
controlul tensiunii arteriale se administrează dopamine 5-20 mkg/kg/min sau
noradrenalină 2 mkg/min.
Profilaxia. Transfuzia hemocomponenţilor de la donatori cu deficit al IgA. Trebuie
utilizate în caz de necessitate eritrocite spălate.

15