TGO Curs 2

Structura contractului
§1. Scurte consideraţii cu privire la structura contractului
Enumerare. Potrivit art. 1179 C.civ., „condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului
sunt:
capacitatea de a contracta;
0 consimţământul părţilor;
1 un obiect determinat şi licit;
2 o cauză licită şi morală”.
După cum se poate observa, Codul civil, prin acest articol, aduce modificări referitor la
condiţiile de validitate ale contractului în ce priveşte obiectul şi cauza.
Dacă art. 948 C.civ. din 1864, prevedea pentru validitatea unei convenţii „un obiect
determinat şi o cauză licită”, Noul cod prevede „un obiect determinat şi licit” şi „o cauză licită şi
morală”. Conform actualului Cod civil, obiectul contractului trebuie să fie determinat sau cel
puţin determinabil şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori
bunelor moravuri (art. 1225 C.civ. ).
În ce priveşte cauza, aceasta trebuie să existe, să fie licită şi morală. Cauza este ilicită
când este contrară legii şi ordinii publice, precum şi în caz de fraudare a legii, şi imorală când
este contrară bunelor moravuri.
42 Actul juridic ca izvor de obligaţii
Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în
caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau trebuia să o cunoască, iar lipsa cauzei
atrage nulitatea relativă, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate
produce alte efecte juridice.
În mod excepţional, atunci când legea pretinde, sub sancţiunea nulităţii absolute, ca un
contract să fie făcut cu respectarea unor condiţii de formă (contractele solemne) se adaugă
încă o condiţie esenţială: forma.
Codul civil, în art. 1244, reglementează obligativitatea încheierii prin înscris autentic, sub
sancţiunea nulităţii absolute, a convenţiilor care strămută sau constituie drepturi reale care
urmează a fi înscrise în cartea funciară, iar în art. 1245 se instituie obligativitatea încheierii
contractelor prin mijloace electronice în forma prevăzută în legile speciale.
Atunci când una din părţi este o persoană juridică fără scop patrimonial, în ceea ce
priveşte condiţiile esenţiale pentru validitatea actelor juridice, se va ţine seama de principiul
specialităţii capacităţii de folosinţă, principiu potrivit căruia persoana juridică fără scop
patrimonial poate intra în raporturi juridice şi, deci, poate dobândi drepturi şi asuma obligaţii,
numai dacă acestea corespund scopului pentru care a fost înfiinţat 1. Contractele încheiate cu
încălcarea acestui principiu sunt nule.
În cazul contractului de societate, pe lângă condiţiile esenţiale întâlnite la orice contract,

mai sunt necesare două condiţii: aportul asociaţiilor şi realizarea de beneficii.
Condiţiile de fond, pot fi grupate în două mari componente şi anume: acordul de voinţe al
părţilor (reprezentat de consimţământul părţilor şi capacitatea lor de a contracta) şi conţinutul
contractului (obiectul şi cauza fiind cele care dau conţinutul actului juridic).
§2. Capacitatea de a contracta
Definiţie. Capacitatea de a contracta este condiţia generală, de fond, esenţială pentru

încheierea contractului, care constă în aptitudinea subiectelor de drept de a deveni titulare de
drepturi şi obligaţii, prin încheierea de acte juridice, regula fiind aceea a capacităţii, iar
excepţia, a incapacităţii, care trebuie să fie reglementată expres şi este de strictă interpretare.
Principiul capacităţii de a contracta. Conform art. 1180 C.civ., „poate contracta orice
persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite
contracte”, iar dispoziţiile art. 1181 C.civ. fac trimitere, în privinţa capacităţii de a contracta, la
dispoziţiile generale cuprinse în Cartea I a Codului 2 („Despre persoane”).
0 Art. 206 C.civ.: „(1) Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea
care, prin natural or sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. (2) Persoanele fizice fără
scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului
stabilit prin lege, actul de constituire sau statut. (3) Actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor alin.
(1) şi (2) este lovit de nulitate absolută”.
1 Conform art. 28 C.civ.: „(1) Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor. (2) Orice
persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu”;
art. 29 dispune că: „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte,
de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege (1). Nimeni nu poate
renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu (2)”.
De asemenea, este reglementată dobândirea capacităţii de exerciţiu a

minorului prin efectul căsătoriei (art. 39), capacitatea de exerciţiu anticipată a
minorului, când pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte
minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu (art.
40),
Actul juridic ca izvor de obligaţii 43
Aşadar, Codul civil actual consacră, în mod evident, principiul capacităţii de a contracta
(prevăzut de art. 949 C.civ. din 1864), care reprezintă regula, incapacitatea fiind excepţia.
Incapacitatea şi discernământul Aşa cum în mod just s-a arătat în literatura de specia-
litate, înţelegerea corectă a principiului capacităţii presupune şi următoarea subliniere: capaci-
tatea este o stare de drept – de iure – (adică „aşa cum o vede legea”), spre deosebire de
discer-nământ, care este o stare de fapt – de facto – acesta putând exista, izolat, chiar la o
persoană „incapabilă”, după cum o persoană „capabilă” se poate găsi într-o situaţie în care,
pasager, să nu aibă discernământ.
Legătura dintre incapacitate şi discernământ apare ca deosebit de importantă pe tărâm

probator; capabilul trebuie să dovedească lipsa de discernământ (raportat la momentul
încheierii actului juridic civil) pe care o invocă, pe când incapabilul (persoana lipsită de
capacitatea de exerciţiu) este prezumat relativ a fi fără discernământ, cel ce pretinde că a
existat discernământ trebuind să facă dovada lui.
Majoritatea incapacităţilor sunt incapacităţi de ocrotire şi se justifică prin lipsa totală ori
parţială a unei voinţe mature şi conştiente sau a unui discernământ îndestulător (minori,
interzişi judecătoreşti). Alteori, incapacităţile sunt îndreptate contra incapabililor şi îşi găsesc
explicaţia în temerea legiuitorului că, dacă cel în cauză n-ar fi lipsit ori restrâns în folosirea sau
exerciţiul tuturor drepturilor, sau a anumitor drepturi ar putea săvârşi acte juridice dăunătoare
societăţii sau unor terţi. Aşa, de pilă, medicul care l-a îngrijit pe defunct în cursul ultimei boli,
nu poate primi liberalităţi de la pacientul său de teama captaţiei pe care ar putea-o exercita
asupra dispunătorului.
În doctrină s-a apreciat că „textele de lege care prevăd o incapacitate, fiind nişte
dispoziţiuni excepţionale, trebuie interpretate în mod strict şi nu pot fi întinse de la un caz
la altul”.
Ca orice excepţie, incapacitatea nu poate să se nască decât din lege, fie că este vorba de
o incapacitate generală de a încheia acte juridice sau că este vorba de o incapacitate
specială, care priveşte interdicţia de a încheia anumite acte juridice.
Incapacităţi speciale. Incapacităţile speciale de exerciţiu sunt consacrate de textele legale

speciale şi privesc anumite acte juridice care nu pot fi încheiate valid de anumite persoane
majore. În acest caz, nu mai este vorba de interdicţii generale, care să interzică de plano orice
act civil anumitor categorii de persoane, ci de prohibirea încheierii unor acte juridice de către
persoanele vizate expres de lege.
Incapacităţi generale. Există două incapacităţi generale de a contracta şi anume, vârsta şi

starea de alienare mintală ori debilitate mintală , echivalente cu absenţa capacităţii intelectuale
sau mentale. Justificarea acestor capacităţi generale rezidă în considerente referitoare la
persoană (lipsa de maturitate sau a discernământului), iar scopul lor este unul de protecţie a
incapabililor.
capacitatea de exerciţiu restrânsă pentru minorul care a împlinit vârsta de 14 ani. Pentru situaţia
minorului care a împlinit vârsta de 15 ani este reglementată posibilitatea întocmirii de către acesta a
anumitor acte juridice referitoare la muncă, la îndeletnicirile artistice sau sportive ori la profesia sa, cu
încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, cazuri în care minorul exercită singur drepturile şi îndeplineşte tot
astfel obligaţiile născute din aceste acte (art. 42).
Incapacitatea persoanei fizice. În ce priveşte persoanele fizice1, persoanele incapabile de

a contracta (întrucât nu pot exprima un consimţământ valabil) sunt, potrivit art. 43 C.civ.:
minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi interzişii judecătoreşti, situaţii în care actele se
încheie prin reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege 2 şi prin modalităţile
reglementate de art. 104-186 C.civ.
Incapacitatea persoanei juridice. De asemenea, şi în privinţa persoanei juridice, regula

este aceea a capacităţii (conform art. 206 C.civ., persoana juridică poate avea orice drepturi şi
obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât
persoanei fizice).
Principiul capacităţii de a întocmi acte juridice este subordonat principiului specialităţii

capacităţii în situaţia persoanelor juridice fără scop patrimonial, având în vedere că acestea
pot avea „doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului
stabilit prin lege, actul de constituire sau statut” [art. 206 alin. (2) C.civ.].
Deşi regula este ca persoana juridică să dobândească aptitudinea de a avea drepturi şi

obligaţii de la data înfiinţării acesteia3, se recunoaşte în acelaşi timp, o capacitate de folosinţă
anticipată, în sensul ca aceasta să poată, chiar de la data actului de înfiinţare, să
dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca
persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil [art. 205 alin. (3) C.civ.].
O derogare de la capacitatea de folosinţă anticipată (recunoscută doar în legătură cu

naşte-rea valabilă a persoanei juridice) este reglementată în legătură cu liberalităţile care
pot fi primite în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul
fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii succesiunii testatorului, chiar şi în cazul
în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil
(art. 208 C.civ.).
În ce priveşte modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor de către

persoana juridică, aceasta se realizează prin intermediul organelor de administrare ale
persoanei juridice, de la data constituirii lor 4.
Sancţiunea nerespectării incapacităţii de a încheia acte juridice. Fiind vorba de

neres-pectarea unei condiţii de fond, esenţială şi de validitate a contractului, sancţiunea
care intervine,
D. Cosma, op. cit., p. 179-180: „Dacă pentru a fi titulară de drepturi şi obligaţii sau, cu alte cuvinte, pentru
a avea capacitate de folosinţă, persoana fizică nu trebuie să aibă voinţă matură şi conştientă, pentru a-şi
exercita personal şi singură drepturile şi pentru a-şi asuma, în acelaşi mod obligaţii, prin săvârşirea de acte
juridice, o atare voinţă este absolut necesară, întrucât numai cine îşi dă seama de însemnătatea şi urmările
faptelor sale poate săvârşi acţiuni producătoare de efecte juridice, fără riscul de a se păgubi”.
Totuşi, persoana lipsită de capacitate de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute de
lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se
execută la momentul încheierii lor [art. 43 alin. (3) C.civ.].
Înfiinţarea persoanei juridice se face potrivit modalităţilor reglementate de art. 194 C.civ., respectiv:
5888 prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al
unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat sau
de către unităţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod
expres dacă autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică; b) prin actul de înfiinţare al
celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii; în orice alt mod prevăzut de lege.
0 Potrivit art. 209 alin. (2) C.civ.: „au calitatea de organe de administrare (...) persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau
statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice”.
în principiu, este aceea a nulităţii actului încheiat cu neobservarea regulilor referitoare

la capacitatea civilă a persoanei.
23 În cazul persoanei fizice, va interveni nulitatea absolută dacă s-a nesocotit

incapacitatea de folosinţă impusă pentru ocrotirea unui interes general, însă va interveni
nulitatea relativă dacă actul juridic a fost încheiat cu încălcarea unei incapacităţi de
folosinţă instituită pentru ocrotirea unui interes individual sau nesocotirea regulilor
referitoare la capacitatea de exerciţiu.
Astfel, după cum rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 44 C.civ., actele făcute de cel
lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, precum şi actele
făcute de tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este cerută
de lege, sunt lovite de nulitate relativă, chiar fără dovedirea vreunui prejudiciu. Caracterul
nulităţii este determinat, de natura interesului ocrotit (care este unul personal), dar în acelaşi
timp, se observă instituirea unui regim specific prin actuala reglementare, câtă vreme nu se
cere să se facă dova-da existenţei unei vătămări, a unui prejudiciu, ceea ce se întâmplă de
obicei în cazul nesocotirii unor norme de interes particular pentru a atrage anulabilitatea.
24 În cazul persoanei juridice, lipsa capacităţii de folosinţă (cu excepţia celei recunoscute
anticipat), precum şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă pentru
persoanele juridice fără scop patrimonial sunt sancţionate cu nulitate absolută a actului juridic
respectiv [art. 206 alin. (3) C.civ ].
Conform art. 211 alin. (2) C.civ., atunci când este vorba despre acte încheiate de organele
de administrare ale persoanei în alcătuirea cărora au intrat incapabili, cei cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe,
precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de
funcţie, sancţiunea care intervine este aceea a nulităţii relative. Deci, actul nu poate fi anulat
pentru simpla împrejurare că persoanele care au făcut parte din organele de administrare şi
de control au fost incapabile sau incompatibile, dacă nu s-a produs o vătămare.
§3. Consimţământul
3.1. Noţiune
A. Accepţiuni
Reglementare (art. 948 C.civ. din 1864). Consimţământul este enumerat de dispoziţiile
art.
1179 C.civ. printre condiţiile esenţiale ale contractului.

Consimţământ în sens larg. În sens larg (consensus – sentire cum alino), prin
consimţământ se înţelege însuşi acordul de voinţă al părţilor dintr-un contract ( consentire est
in unam eamdemque sententiam concurrere).
Consimţământ în sens restrâns. În sens restrâns, consimţământul înseamnă voinţa uneia

dintre părţi, manifestată la încheierea contractul 1. Rezultă că, în această accepţiune,
consimţământul desemnează voinţa fiecăreia dintre părţi.
B. Definiţie
Definiţie. Din prezentarea celor două sensuri ale noţiunii, se poate conchide că, prin
consimţământ, se înţelege acel element structural (acea condiţie esenţială) al cărui
conţinut este
23A se vedea dispoziţiile art. 948 C.civ. din 1864, care utiliza expresia „(...) consimţământul valabil al
părţii ce se obligă”, atunci când enumeră condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract.
dat de exprimarea valabilă a voinţei părţilor – considerate fiecare în parte şi împreună – la

încheierea contractului1.
Dezvoltare. Din analiza definiţiei consimţământului şi din prezentarea sensurilor pe care

acesta le poate avea, se degajă următoarele idei:
5888 voinţa este un element fundamental al contractului;

5889 voinţa este un element lăuntric, psihologic, fiind, deci, subiectivă;
5890 voinţa este un proces psihologic complex ca structură şi formare, pentru că se
clădeşte, aşa cum se va vedea, pe două elemente: consimţământ şi cauză;
5891 formarea voinţei este un proces ce se realizează în mai multe etape. Astfel, în
primul rând, este necesară existenţa obiectivă a unor nevoi pe care omul să dorească a le
satisface. În cel de-al doilea rând, aceste nevoi trebuie să posede o reprezentare
(reflectare) subiectivă în mintea omului, astfel încât să poată fi formulat scopul urmărit.
Urmează, apoi, deliberarea în privinţa a ceea ce urmează a se hotărî, în funcţie de
avantajele ce se pot întâlni în procesul împlinirii dorinţelor şi conturarea motivului
determinant care impulsionează viitoarea parte la încheierea contractului. În final, ia
naştere hotărârea de a încheia contractul, hotărâre exteriorizată de parte.
Este de menţionat faptul că, pentru procesul volitiv de formare a consimţământului –
condiţie esenţială a contractului – prezintă relevanţă nu numai motivul impulsiv, ci şi motivul
determinant care a împins partea să ia hotărârea (hotărârea exteriorizată).
3.2. Condiţiile voinţei (consimţământul)
Reglementare2. Condiţiile de valabilitate ale consimţământului se găsesc expres statuate

în dispoziţiile art. 1204-1205 C.civ. Conform acestor reglementări, pentru a fi valabil exprimat
şi a produce efecte juridice, consimţământul trebuie să fie serios, dat în deplină libertate 3 (să
nu fie afectat de vicii care să-l altereze) şi exprimat în cunoştinţă de cauză.
23 Consimţământul trebuie să emane de la o persoană cu discernământ. Problema

capacităţii formează obiectul tratării unei alte condiţii a contractului: capacitatea de a
contracta, analizată anterior.
Este important a se preciza, cu prilejul prezentării acestei condiţii de valabilitate a
consimţă-mântului, că nu este suficient ca acesta să emane de la o persoană capabilă, fiind
necesar ca persoana respectivă să aibă discernământ, adică să aibă puterea efectivă de a
aprecia asupra consecinţelor juridice care se vor produce în baza respectivului act.
Ca atare, prin lipsă a discernământului înţelegem acea stare de fapt care găseşte
partea, chiar şi numai vremelnic, într-o situaţie care o pune într-o neputinţă de a realiza
urmările faptelor sale
5888 În doctrină, a fost exprimată opinia conform căreia putem vorbi despre consimţământ în
cazul actului bilateral, iar de voinţă în cazul actului unilateral. În acest sens, a se vedea D.
Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român, tome V, 1900, p. 35.
5889 Conform art. 1206 C.civ., consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare,
smuls prin violenţă sau surprins prin dol.
5890 Contractul încetează a fi valabil atunci când consimţământul uneia sau alteia dintre părţi este afectat de un viciu care îi alterează luciditatea sau
libertatea. Aceasta, deoarece consimţământul este o voinţă la baza formării căreia se află procesul de reflexie şi deliberare al autorului său. De aceea, numai prin
deliberare, fiecare parte va decide sau nu să se angajeze juridic. A se vedea T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.
54-55; D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol. I. Vânzarea şi schimbul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 225. – comentariu făcut de A.G. Nicolae,
SNF, op. cit., p. 37.
(beţia, hipnoza, somnambulismul, mânia puternică ( ab irato), tulburări cunoscute şi sub

denumirea de incapacităţi naturale.)
În acord cu doctrina, practica judiciară a statuat că lipsa discernământului, în exprimarea

voinţei, nu relevă inexistenţa consimţământului, ci un simplu viciu al acestuia.
Consimţământul este unul din elementele esenţiale ale oricărui act juridic şi exprimă voinţa
persoanei la încheierea actului respectiv. Lipsa, cu desăvârşire, a consimţământului, face ca
actul, astfel încheiat, să fie sancţionat cu nulitatea absolută.
Lipsa discernământului în exprimarea voinţei relevă, însă, nu inexistenţa

consimţământului, ci un simplu viciu al acestuia, deoarece – în acest caz –
consimţământul există. Ne aflăm, deci, în faţa unui viciu de consimţământ care nu atrage
decât nulitatea relativă a actului, sancţiunea nulităţii fiind edictată, de data aceasta, în
vederea protejării persoanei interesate şi nu a unui interes obştesc. Soluţia se impune cu
atât mai mult cu cât, actele juridice încheiate personal chiar de cei puşi sub interdicţie
pentru cauză de alienaţie sau debilitate mintală, deci pentru lipsă de discernământ, nu
sunt sancţionate cu nulitate absolută, ci cu nulitate relativă, de protecţie.
De altfel, art. 1205 alin. (1) C.civ. statuează că „este anulabil contractul încheiat de o
persoană care, la momentul încheierii acestuia se afla, într-o stare care o punea, fie şi numai
vremelnic, în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale”.
În situația în care contractul este încheiat de o persoană care este pusă, ulterior, sub
interdicţie, acesta poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii
sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute. În această situaţie, judecătorul învestit cu
soluţionarea cererii de punere sub interdicţie va trebui, în situaţia admiterii ei, să stabilească,
prin hotărâre, de la ce moment au existat cauzele punerii sub interdicţie.
2. Consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a se obliga. Numai consimţământul

făcut cu intenţia de a se obliga produce efecte juridice ( animo contrahendi negotii). Se poate
deduce, cu uşurinţă, că manifestarea de voinţă făcută în glumă ( jocandi causa), din prietenie,
curtoazie sau complezenţă1 nu poate produce efecte juridice.
Exercitarea efectivă (manifestare efectivă) a voinţei înseamnă mai mult decât „a vrea”,
înseamnă a vrea în mod efectiv, ceea ce presupune seriozitate în exprimarea ei, presupune o
voinţă sigură. Exprimarea voinţei cu intenţia de a se obliga nu este unul şi acelaşi lucru cu o
simplă glumă, căci cel ce doreşte ceva nu înseamnă, neapărat, că vrea să-şi asume un
angaja-ment juridic, iar cel ce face o simplă glumă sau face o ofertă în joacă, ori o ofertă cu
rezerve, care produc îndoieli asupra a ceea ce vrea, nu realizează un act de voinţă cu valoare
juridică proprie.
În concluzie, partea contractantă, autoare a unei manifestări de voinţă, într-un contract

sina-lagmatic, îşi dă consimţământul pentru a-şi asuma un angajament juridic. Chiar în
contractele unilaterale, partea care se obligă (cum şi cea în folosul căreia se încheie
contractul) îşi manifestă voinţa cu intenţia de a se obliga, de a-şi asuma un angajament juridic.
Consimţământul trebuie exprimat cu seriozitate, nu în glumă ( jocandi cauza).
3. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat (declarat). Voinţa internă produce efecte

juridice numai dacă este exteriorizată, adică făcută cunoscută către alţii, întrucât numai
astfel se poate uni cu o altă voinţă dacă este vorba de acte bilaterale ori multilaterale.
Astfel, putem spune că voinţa exteriorizată îndeplineşte o funcţie dublă. Pe de o parte, ea
reprezintă modalitatea prin
1 Pentru detalii în legătură cu diferitele tipuri de manifestări de voinţă non-juridice, a se vedea P.

Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 235-238.
care autorul ei doreşte a-şi materializa voinţa sa internă. Pe de altă parte, voinţa este forma de
exprimare utilizată de subiecţii de drept pentru a-şi exterioriza şi pentru a le fi recepţionată
atitudinea.
În doctrină, au existat discuţii cu privire la rolul juridic al tăcerii. Astfel, deşi s-a
pornit de la premisa că, eo ipso, tăcerea nu are valoarea unei manifestări de voinţă,
făcând aplicarea art.
1196 alin. (2) C.civ., s-a statuat că tăcerea da naştere unor drepturi şi obligaţii atunci când:
23legea prevede un astfel de efect al exercitării dreptului la tăcere;

24vine în completarea unui acord anterior de voinţă;
25 este considerată consimţământ de uzanţe (de exemplu plecarea capului în sens
aprobativ. În cazul contractelor solemne, exteriorizarea voinţei se va face,
întotdeauna, în forma cerută
de lege, iar celorlalte acte li se aplică regula consensualităţii).
4. Voinţa trebuie să fie liberă. Este liberă voinţa care s-a format şi exteriorizat în mod liber,
fără presiuni exterioare şi fără captatio benevolentia. Altfel spus, voinţa manifestată trebuie să
exprime hotărârea proprie a celui ce o manifestă, neimpusă şi neinfluenţată.
Prin urmare, partea contractantă (autoare a unei manifestări de voinţă la încheierea

contrac-tului) este considerată a-şi fi manifestat liber voinţa numai dacă aceasta este urmarea
propriei sale hotărâri, care nu trebuie să fie influenţată, nu trebuie să fie rezultatul unei
constrângeri sau captaţiuni.
5888 Voinţa trebuie să fie conştientă. Cel ce a luat hotărârea să-şi manifeste voinţa,
trebuie să aibă imaginea exactă a consecinţelor juridice ce decurg din angajamentul respectiv,
adică a drepturilor dobândite de părţi şi a obligaţiilor asumate de ele şi, mai exact, imaginea
exactă şi asupra întinderii acestor drepturi şi obligaţii.
Este necesar ca acela ce dă un consimţământ valabil să aibă capacitatea, cerută de lege,
de a contracta.
6. Consimţământul să fie liber, adică nu trebuie să fie afectat de vicii. Această condiţie va fi
tratată separat cu prilejul analizei viciilor de consimţământ (eroarea, dolul, violenţa şi
leziunea).
3.3. Modul de exprimare a voinţei

Regula în materie. În această privinţă, în dreptul nostru, funcţionează regula
consensualităţii actelor juridice, regulă potrivit căreia, pentru ca un act juridic să fie exprimat
valabil, este suficient să se realizeze acordul de voinţă.
Excepţii. De la regula consensualităţii contractelor, sunt posibile câteva excepţii:

a) exprimarea în scris a voinţei, excepţie care priveşte următoarele situaţii:
voinţa se exprimă obligatoriu în formele cerute de lege, în cazul contractelor solemne (se
spune că forma este cerută ad validitatem);
voinţa se exprimă în scris, ori de câte ori legea pretinde această formă ad probationem
(pentru dovadă), cu precizarea că lipsa formei nu afectează actul juridic în sens de negotium
iuris, dar nu asigură dovada acestei operaţii juridice;
părţile pot întocmi un contract în formă scrisă, chiar dacă nu sunt în una din cele două
situaţii, voind a confecţiona înscrisul probator. Altfel spus, nimeni nu poate împiedica părţile să
încheie un contract în formă scrisă, atunci când legea nu o pretinde;
b) exprimarea voinţei prin gest sau prin fapte concludente. Este cazul
semnului de oprire a unui taxi etc.;
0 prin atitudine. Este cazul şoferului care staţionează în staţie cu taxiul, prin acest act
manifestându-şi voinţa de a transporta pe cei ce vor apela la el;
1 uneori, qui tacet consentire videtur (tăcerea valorează consimţământ). Acest mod de
exprimare (prin tăcere) a voinţei este admis în următoarele situaţii:
- când legea prevede expres1;
- când printr-un act anterior părţile au hotărât astfel;
- în cazul actelor juridice civile încheiate în favoarea exclusivă a celui care tace;
- când, după obicei (uzanţe), tăcerea valorează acceptare (este cazul situaţiei în care,
între părţi, există relaţii permanente de a face).
3.4. Principiile voinţei
A. Principiul libertăţii contractelor
Definiţie2. Privită din punct de vedere psihologic, cât şi ca noţiune de drept, voinţa
juridică reprezintă un proces complex care înglobează, deopotrivă, atât consimţământul,
cât şi cauza actului juridic. Potrivit acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere să
încheie contracte sau să facă acte unilaterale cu respectarea legii, a ordinii publice şi a
bunelor moravuri.
Reglementare3. Potrivit dispoziţiilor art. 1169 C.civ., „părţile sunt libere să încheie orice
contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi
de bunele moravuri”. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 1270 C.civ., „contractul valabil încheiat
are putere de lege între părţile contractante”. Nu în ultimul rând, dispoziţiile art. 11 C.civ.
statuează faptul că: „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile
care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.
Din economia acestor texte, privite împreună, rezultă că principiul libertăţii contractelor
primeşte o reglementare directă, textele citate făcând referire la contracte. Prin extrapolare,
ele pot fi considerate a se referi şi la actele juridice civile, datorită raportului de la parte
(contractul este cea mai importantă specie), la întreg (actul juridic civil).
Limitarea principiului. O limită adusă principiului libertăţii contractuale este cea stabilită de
art. 12 alin. (2) C.civ., conform căruia „nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit, dacă este insol-
vabil”. Starea de insolvabilitate, definită de art. 1417 alin. (2) C.civ., „rezultă din inferioritatea
activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a
datoriilor exigibile”.
Analiza limitelor impuse libertăţii contractuale implică şi raportarea la o tendinţă din ce în
ce mai evidentă în sfera dreptului privat, aceea a folosirii, tot mai intense, a unei categorii noi
de contracte – contractele de adeziune (cărora li se alătură cele impuse, controlate, tipizate,
de consumaţie).
Limitele principiului libertăţii actelor juridice sunt trasate de normele imperative

(inclusiv cele care reglementează ordinea publică), precum şi de morală. Sancţiunea ce
intervine în cazul în
0 A se vedea dispoziţiile art. 1810 C.civ. (art. 1437 C.civ. din 1864) privitor la tacita relocaţiune.
1 „Libertatea contractuală este forma de expresie juridică a libertăţii înţelese ca produs al voinţei
conştiente şi autonome, o reverberaţie socială a acestei voinţe”. A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 241.
2În reglementarea anterioară, art. 969 alin. (1) C.civ. statua: „Convenţiile legal făcute au putere de
lege între părţile contractante”, iar potrivit dispozițiile art. 5 C.civ. „Nu se poate deroga prin convenţii sau
dis-poziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.
care actul este încheiat cu depăşirea acestor limite constă în nulitatea absolută sau relativă a
actului respectiv.
B. Principiul voinţei reale (interne)
0 Voinţa internă. Voinţa este, în ultimă instanţă, un act psihologic, dar, pentru a avea
valoa-re juridică, este nevoie să fie exteriorizată, întrucât o voinţă rămasă strict în forul interior
al unui subiect de drept este imposibil de probat.
Această cerinţă ne obligă să luăm în considerare două elemente:
- mai întâi, elementul intern, voinţa propriu-zisă (lăuntrică) a părţilor, adică ceea ce ele au
vrut cu adevărat, sensul exact şi întinderea acestui act psihologic;
- în al doilea rând, elementul extern, exteriorizarea voinţei, considerarea ei în sensul şi în

limitele date de forma de exprimare.
Luarea în considerare a acestor două elemente pune problema importanţei lor relative sub
aspectul efectelor juridice pe care le produc în planul raporturilor dintre părţi, pe de o parte, şi
terţi (penitus extranei) pe de altă parte.
Pentru a surprinde elementul intern în adevăratul său conţinut, trebuie stabilit, înainte de
toate, dacă voinţa manifestată de părţi la încheierea contractului este conştientă, liberă şi
exprimată cu intenţia de a se obliga.
Este posibil ca declaraţia de voinţă să nu exprime exact voinţa părţilor sau ca ea să

exprime deformat ceea ce ele au urmărit în realitate, fie datorită unor neajunsuri de exprimare
orală sau în scris (după caz), fie datorită faptului că aşa s-au înţeles părţile. În acest din urmă
caz, suntem în prezenţa unei voinţe deghizate (simulate), în prezenţa simulaţiei.
În raporturile dintre părţi, va produce efecte voinţa internă, nu cea declarată, dacă aceasta
din urmă nu corespunde întru totul primei; acesta este motivul pentru care trebuie surprins
elementul intern al voinţei.
Pentru a stabili voinţa psihologică în toată realitatea şi complexitatea sa, va trebui ca

instanţa să supună propriei aprecieri mobilurile, orice alte elemente care au putut împinge o
parte să consimtă, precum şi orice ale elemente întâlnite în planul intenţiei, care ar putea
determina partea în acest sens. Iată de ce, în aprecierea voinţei reale a părţilor, instanţa va
ţine seama şi de cauza (în sens de scop imediat) contractului, cu deosebire de motivul
psihologic care a determinat partea să încheie contractul (scopul mediat), iar când va aprecia
asupra cauzei, va trebui să desluşească voinţa reală încorporată în contract. În consecinţă,
pentru a produce efecte juridice, voinţa trebuie să se sprijine pe o cauză licită.
1 Voinţa declarată. Elementul extern. Voinţa psihologică (voinţa internă) nu este suficient
să existe pur şi simplu. Pentru a putea conduce la încheierea contractului, ea trebuie să fie
completată cu o manifestare exterioară, trebuie să fie exprimată în condiţiile şi în forma cerute
de lege pentru realizarea acordului de voinţă (pentru încheierea contractului).
O voinţă care nu este exteriorizată nu produce niciun efect. Exteriorizarea voinţei este
necesară pentru ca ea să poată fi adusă la cunoştinţa celorlalţi, spre a putea produce efecte
juridice opozabile lor.
Deşi absolut necesară, declaraţia de voinţă (exteriorizarea voinţei) nu este

supusă vreunei formalităţi anume, afară numai dacă suntem în prezenţa
contractelor solemne. Rezultă că, în principiu, declaraţia de voinţă nu este
afectată de lipsa unei forme anume, funcţionând regula consensualităţii
contractelor.
Relaţia dintre elementul intern şi voinţa declarată. Ori de câte ori declaraţia de voinţă
(voinţa exteriorizată) nu exprimă exact voinţa reală, suntem în prezenţa unei discordanţe între
elementul intern, psihologic, şi cel extern, situaţie care se cere soluţionată prin a decide care
dintre cele două elemente au preponderenţă sau, mai exact, care dintre ele (voinţa internă –
reală sau cea externă – declarată) produc efecte juridice, pentru că pe baza acestei decizii se
va determina conţinutul contractului.
Concepţii. În această privinţă, în doctrină se confruntă două concepţii1: teoria clasică

franceză, care ia în considerare voinţa internă, reală, atribuindu-i efecte juridice, şi teoria
germană (Erklärungstheorie) care, dimpotrivă, atribuie efecte juridice voinţei declarate
(elementului extern).
Conform primei concepţii, se constată că dreptul francez a rămas fidel principiului potrivit
căruia forţa obligatorie a contractelor se fundamentează pe voinţa reală a părţilor. În
consecinţă, se cere să se stabilească şi trebuie stabilit conţinutul exact al acestei voinţe.
Cea de-a doua concepţie vede în actul juridic (bineînţeles şi în contract, specie a actului
juridic), în primul rând, un fapt social pe care se pot baza toţi membrii comunităţii sociale, ceea
ce este de natură să asigure securitatea juridică a operaţiilor de voinţă. Din acest motiv se ia
în considerare voinţa declarată.
În dreptul nostru, se dă întâietate elementului intern, voinţei psihologice reale,

decizându-se că produce efecte juridice ceea ce partea a vrut în realitate, ceea ce a
hotărât în forul său intern, considerare care, în plan tehnico-juridic, antrenează o serie de
consecinţe, între care subliniem:
5888 cu prilejul interpretării contractelor, trebuie descoperită voinţa reală şi concordantă a

părţilor, trecând chiar peste termenii folosiţi de părţi pentru a o exprima 2;
5889 viciile de consimţământ la voinţa internă, reală, teren pe care ele pot opera mai uşor,
sunt apreciate mai exigent, atrăgând nulitatea relativă a contractului;
5890 în descoperirea adevăratei voinţe este nevoie ca voinţa internă să fie analizată
împreună cu scopul mediat al contractului, cu acele mobiluri interne, psihologice, care au
determinat părţile să încheie contractul;
5891 dacă voinţa reală nu este concordantă cu cea declarată, aplicaţiile noţiunii de cauză 3
se vor raporta la elementul intern;
5892 spre deosebire de voinţa declarată care, în măsura în care ar primi considerare, ar
produce, în toate împrejurările, efecte juridice, voinţa internă nu produce efecte juridice (dacă
nu concordă cu cea declarată) decât în raporturile dintre părţi (nu şi în cele ce se leagă între
părţi, pe de o parte, şi terţi pe de altă parte).
Considerăm că nu trebuie să absolutizăm, susţinând că, necondiţionat, numai voinţa

internă (în prima concepţie) sau numai voinţa declarată (în cea de-a doua concepţie)
produc efecte, cu
Recent, a mai fost formulată şi o a treia teorie, aşa numita teorie a validităţii ( Geltungstheorie). Esenţa
teoriei constă în convingerea că voinţa exprimată într-un act juridic trebuie interpretată drept o declaraţie de
validitate, a cărei sarcină nu este doar o formă de exprimare a voinţei, ci chiar îndeplinirea şi realizarea
voinţei producătoare de acele consecinţe juridice ce rezultă din ea. Pentru detalii, a se vedea O.
Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 199.
Art. 1266 C.civ.: „(1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după
sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul
contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul
lor ulterior încheierii contractului”.
Art. 1235 C.civ.: „Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul”.
excluderea totală a celeilalte, că şi într-un caz şi în celălalt este mai potrivit să se vorbească
de o preponderenţă, după caz, a voinţei interne (în prima concepţie) sau externe (în cea de-a
doua concepţie), pentru că, numai astfel, se va reuşi să se evite ruperea artificială între cele
două elemente, lucru aproape imposibil de întâlnit în realitate.
Potrivit acestui principiu, în dreptul nostru este precumpănitoare voinţa internă (reală), în
raport cu cea externă (socială).
C. Principiul bunei-credinţe
Noţiune. Principiu general al dreptului civil, buna-credinţă este consacrată legislativ 1 prin
art. 1170 C.civ. care, însă, nu defineşte acest concept, revenind literaturii de specialitate şi
jurisprudenţei această sarcină.
În fapt, art. 1170 C.civ. stabileşte obligaţia părţilor de a acţiona cu bună-credinţă în timpul
negocierii, încheierii şi executării contractului, fiind expres consacrată şi interdicţia înlăturării
sau limitării acestei obligaţii.
Componente. Buna-credinţă la executarea contractului cuprinde două aspecte (obligaţii):
obligaţia de fidelitate şi obligaţia de cooperare.
Pornind de la aceste două obligaţii, ni se pare relevant a cita opinia exprimată de către
doctrina franceză, care considera că: „Buna-credinţă în executarea, cât şi în formarea contrac-
tului, constă pentru fiecare dintre părţi în a nu înşela încrederea pe care i-a suscitat-o cealaltă
parte atunci când a contractat; această previzibilitate se află în inima contractului, în special
atunci când legătura trebuie să dureze. Contrariul loialităţii este duplicitatea, adică comporta-
mentul dublu, care distruge previzibilitatea. Buna-credinţă implică, adesea, o îndatorire la
iniţiativă, la cooperare sau colaborare cu scopul de a permite o executare eficientă a
contractului. După cum au admis-o mulţi arbitri internaţionali, îndatorirea de bună-credinţă
poate să oblige părţile să adapteze contractul de lungă durată la circumstanţele economice
noi, propunând, eventual, modificarea sau renegocierea acestuia. El le impune părţilor să facă
tot ceea ce este raţional posibil pentru a asigura perenitatea actului de previziune iniţial”.
Este important de adăugat faptul că obligaţia de loialitate presupune nu doar obligaţia

fiecărei dintre părţi de a nu o induce în eroare pe cealaltă, ci şi imperativul adoptării unei
atitudini coerente, permiţând, astfel, partenerului, să-şi stabilească propria conduită
Aplicabilitate. Principiul bunei-credinţe trebuie înţeles ca fiind aplicabil atât pe parcursul

executării contractului, cât şi în perioada precontractuală a negocierilor.
Astfel, art. 1183 C.civ.2 recunoaşte părţilor libertatea de a iniţia, desfăşura şi rupe
negocierile, fără a exista, însă, şi obligativitatea încheierii unui contract; toate aceste
drepturi trebuie să fie
1 Art. 1170 C.civ.: „Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea
contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie”.
Art. 970 C.civ. din 1864: „(1) Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. (2) Ele obligă numai la
ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după
natura sa”.
Art. 1183 C.civ.: „(1) Părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute
răspunzătoare pentru eşecul acestora. (2) Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să
respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii.
Este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care

iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul (4) Partea
care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe, răspunde
pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se
va
exercitate cu bună-credinţă. Cu toate acestea, nici de data aceasta legiuitorul nu ne oferă o

definiţie a noţiunii, alineatul al treilea al articolului rezumându-se doar la a arăta în ce constă
reaua-credinţă (acea conduită a părţii care este îndreptată spre cauzarea unui prejudiciu, prin
iniţierea sau continuarea negocierilor fără a exista intenţia încheierii contractului).
În cazul în care obligaţia de bună-credinţă este încălcată, „legea recunoaşte părţii

prejudici-ate dreptul de a fi despăgubită, fiindu-ne indicate şi o serie de criterii ce vor fi avute
în vedere de instanţă la evaluarea pagubei: cheltuieli angajate în vederea negocierilor, alte
oferte la care partea a renunţat în timpul negocierilor etc.” 1
Precum s-a susţinut şi în doctrină, „două principii, aparent contradictorii, domină

chestiunea. Pe de o parte, libertatea de a rupe negocierile fără angajarea răspunderii;
principiul este el însuşi legat de libertatea de a contracta, de liberul joc al concurenţei şi
de funcţionarea sănătoasă a economiei de piaţă (…) Pe de altă parte, obligaţia de bună-
credinţă în cadrul negocierii, aceea de a conduce negocierile de manieră loială, de unde
rezultă îndatoriri precise: de a informa loial partenerul de discuţie, a-i lăsa un termen de
reflecţie rezonabil, a încerca să se ajungă la un acord, a te abţine de la propuneri manifest
inacceptabile şi de a lua măsuri dilatorii, de a nu prelungi negocierile atunci când a fost
luată decizia de a rupe negocierile sau de a trata cu altul, de a respecta secretul
informaţiilor confidenţiale”2.
S-a mai arătat că „reaua-credinţă în exercitarea libertă ții de negociere este mult mai largă.
Ea există numai atunci când cel care întrerupe ori, după caz, rupe negocierile este animat de
intenţia de a-l păgubi pe partenerul său. Aşa, de pildă, jurisprudenţa franceză a statuat că
reaua-credinţă poate consta în a avea iniţiativa negocierii, fără intenţia serioasă de a
contracta, urmă-rind doar obţinerea anumitor informaţii cu caracter secret de la cealaltă parte;
menţinerea partenerului de negociere, fără motiv real şi serios, într-o stare de incertitudine
prelungită în ce priveşte încheierea contractului; antamarea de negocieri cu privire la preţ
exagerat, în timp ce în paralel se poartă discuţii cu alte persoane referitoare la înstrăinarea
aceluiaşi bun, dar la un preţ net inferior” 3.
Nu în ultimul rând, s-a argumentat că „negocierile întreprinse pot fi abandonate, fără

conse-cinţe negative, pentru un motiv serios şi legitim, părţile fiind libere să încheie sau nu
contractul final. Cu cât se prelungesc, însă, respectivele negocieri, cu atât libertatea părţilor de
a nu încheia convenţia definitivă se restrânge, din nevoia de securizare a etapei
precontractuale. Ceea ce trebuie totuşi reţinut este că, pe măsură ce negocierile se
prelungesc, motivele legitime de aban-don se rarefiază, iar judecătorul primeşte o putere
considerabilă de control asupra caracterului abuziv al motivaţiei”.
Tot o formă de manifestare a obligaţiei de bună-credinţă este şi obligaţia de

confidenţialitate în negocierile precontractuale.
Astfel, va fi considerat de rea-credinţă cel care iniţiază sau continuă negocierile în scopul
de a afla un secret al părţii adverse, informaţie pe care, altfel, nu ar fi putut-o cunoaşte şi în
acest caz, ca şi în cel prevăzut de art. 1183 C.civ., încălcarea îndatoririi de confidenţialitate va
atrage răspunderea părţii în culpă, dacă se va face dovada existenţei tuturor elementelor
răspunderii civile.
ţine seama de cheltuielile de angajare în vederea negocierilor, de renunţarea de către cealaltă parte la
alte oferte şi de orice împrejurări asemănătoare”.
T.V. Rădulescu şi colectiv, op. cit., p. 423.
P. Malaurie, L. Ayenes, P. Stoffel-Munck, op. cit., p. 247-248.
L. Pop, op. cit., Tratat, vol. II, p. 207-208.
„Clauza de confidenţialitate1 va fixa, de obicei, aspectele care se vor ocultate, durata

de timp a obligaţiei (pentru cazul eşuării negocierilor), cuantumul daunelor-interese ce vor
fi datorate în ipoteza nesocotirii obligaţiei (prin asortarea clauzei în discuţie cu o clauză
penală)”2.
3.5. Elementele voinţei
Elementele voinţei. Voinţa juridică se clădeşte pe două elemente:
elementul psihologic (voinţa internă);

elementul social (voinţa declarată).
Cel mai adesea, între cele două elemente există deplină concordanţă. Aceasta este
regula.
Prin excepţie, cele două elemente nu concordă, nu se suprapun.
În această din urmă situaţie, se pune întrebarea: care dintre cele două voinţe (elemente)
produce efecte juridice.
Concepţii. În această privinţă, în literatura juridică de specialitate şi potrivit unor reglemen-

tări naţionale, s-au conturat două concepţii:
concepţia subiectivă care acordă prioritate voinţei interne (reale), în legătură cu care se
impun următoarele precizări:
a) este consacrată în Codul civil francez de la 1804 şi în literatura juridică franceză de
specialitate;
b) prezintă avantajul materializat în aceea că acordă deplină satisfacţie securităţii statice a
circuitului civil, în sensul că se poate pune în discuţie valabilitatea actului translativ de drepturi
din cauza neconcordanţei dintre cele două elemente;
c) are dezavantajul că nu ţine seama de nevoia asigurării stabilităţii circuitului civil, privind
ocrotirea dobânditorului;
concepţia obiectivă care acordă prioritate voinţei externe, declarate în raport cu cea
internă. Şi în legătură cu această concepţie, se impun câteva precizări:
a) este consacrată în dreptul german (Codul civil de la 1900) şi de literatura de specialitate
din ţara respectivă;
b) prezintă avantajul asigurării unei depline satisfacţii securităţii dinamice a circuitului
civil; c) are dezavantajul neglijării intereselor înstrăinătorului.
3.6. Autorii manifestării de voinţă la încheierea contractului
Într-o speţă, s-a arătat că: „Decesul clientului, persoană fizică, soţul decedat al reclamantei, persoană ce
a avut încheiat un contract de brokeraj şi care a derulat operaţiuni de cont prin intermediul pârâtei, are ca
efect rezilierea contractului de brokeraj, rezilierea producând efecte doar pentru viitor, brokerul nefiind
exonerat de obligaţia de a pune la dispoziţia succesorilor cocontractantului său date în legătură cu operaţiile
anterior derulate, până la data decesului. Cum reclamanta şi-a dovedit calitatea de moştenitoare a defunctului
său soţ, alături de cele două fiice, s-a apreciat că are tot interesul în promovarea unei asemenea acţiuni,
nefiind primită apărarea pârâtei, în sensul că în contractul încheiat cu defunctul există o clauză de
confidenţialitate şi, din acest considerent, refuzul său de a pune la dispoziţia succesorilor datele solicitate este
justificat. Instanţa a apreciat că respectiva clauză de confidenţialitate şi-a produs efectul doar pe timpul vieţii
semnatarului contractului, nu şi faţă de moştenitorii lui, care au dreptul şi interesul de a cunoaşte cu exactitate
toate elementele ce alcătuiesc patrimoniul defunctului” – I.C.C.J., Secția comercială, decizia nr. 2998/2009
(www.scj.ro), citată de T.V. Rădulescu şi colectiv, op. cit., p. 496.
J. Goicovici, op. cit., p. 98.
Interesul cunoaşterii autorilor manifestării de voinţă. Cunoaşterea autorilor manifestării de

voinţă, la încheierea contractelor, prezintă interes din două puncte de vedere:
în primul rând, existenţa sau inexistenţa consimţământului , precum şi exprimarea valabilă

a voinţelor, care sunt încorporate în el, se apreciază în funcţie de comportarea juridică a
părţilor contractante în procesul formării contractului.
Analiza manifestării de voinţă nu poate fi desprinsă de autorul ei, de condiţiile concrete
în care acesta îşi exercită calitatea de subiect de drept, intrând în raporturi juridice,
încheind acte juridice, personal sau prin reprezentant, în baza cărora dobândeşte drepturi
şi îşi asumă obligaţii.
Voinţa de a contracta nu poate fi privită ca ceva abstract, ci numai în relaţia apartenenţei

ei la părţile contractante – ayant causae;
angajamentele juridice asumate de părţi , cum este şi firesc, produc efecte cu precădere în
raporturile dintre ele. Din acest motiv, voinţa exprimată de ele trebuie să fie conştientă, liberă
şi exprimată cu intenţia de a se obliga. Numai în acest context se pot aprecia corect raporturile
dintre părţi şi se poate realiza distincţia între acesta şi cele ce se nasc, pe baza contractului,
între părţi, pe de o parte, şi terţi, pe de altă parte.
Manifestarea de voinţă a părţilor contractante. Contractele se încheie de persoane fizice

între ele, sau de persoane fizice cu persoane juridice. Părţile, în aceste contracte, poartă cele
mai diverse denumiri, în funcţie de natura juridică a operaţiilor pe care le încheie.
Părţile îşi pot manifesta voinţa prin reprezentant. În mod normal, contractul se încheie
personal de către părţi. El se poate încheia, însă, şi de către o parte cu reprezentantul
celeilalte părţi, ori de către reprezentanţii ambelor părţi.
În funcţie de izvorul său, reprezentarea este:
legală (în cazul părintelui pentru copilul său minor mai mic de 14 ani, sau în cazul tutorelui
pentru minorul mai mic de 14 ani, aflat sub tutelă);
convenţională, când se realizează în baza unui contract de mandat.
Reprezentantul este ţinut să acţioneze numai în limitele puterilor ce îi sunt conferite de
lege sau prin convenţie.
Contractul încheiat de reprezentanţii părţilor se consideră a fi încheiat de ele, pentru
că, în realitate, autorii manifestărilor de voinţă la încheierea contractului sunt părţile,
numai că ele nu şi-au manifestat-o personal, ci prin mijlocirea reprezentantului lor legal
sau convenţional.
Jurisprudenţa a statuat că, „în situaţia în care o persoană a încheiat un contract de

vânzare-cumpărare prin reprezentare convenţională (contract de mandat), în baza unei
procuri autentice, nu se poate constata nulitatea contractului pentru lipsa consimţământului
său, dacă nu se dovedeşte că procura a fost falsă” 1.
3.7. Limitele voinţei
Limite. Persoanele fizice şi persoanele juridice sunt libere să-şi manifeste voinţa, dar nu în
afara oricăror limite.
Potrivit dispoziţiilor 1169 C.civ., „părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să
determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele
moravuri”2.
Trib. Bucureşti, Secția a IV-a civilă, decizia civilă nr. 264/1997, în Culegere de practică judiciară a
Tribunalului Bucureşti pe anii 1993-1997, p. 46-47.
Art. 969 alin. (1) C.civ. din 1864 prevedea „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante”.
O primă limită adusă manifestării de voinţă o constituie legea, pentru că se recunoaşte

puterea cuvenită numai convenţiilor încheiate „în limitele impuse de lege”.
Se consideră că voinţa se manifestă cu încălcarea limitelor legii când convenţia ce ia

naştere este contrară principiilor şi normelor legale care consacră şi oglindesc ordinea
politică, econo-mică şi socială, adică ceea ce se întâlneşte frecvent în Codul civil sub
expresia „ordine publică”.
O altă limită în calea manifestării voinţei o constituie „bunele moravuri”.
Bunele moravuri îngrădesc manifestarea de voinţă la încheierea convenţiilor, în sensul

că părţile nu pot încheia acte juridice care ar fi contrare acestora. Potrivit legii1, drepturile
civile sunt recunoscute persoanelor fizice în scopul satisfacerii intereselor lor personale,
de ordin material şi cultural, în acord cu interesul obştesc, cu respectarea cerinţelor legii şi
bunelor moravuri.
Fără a mai reintra în detalii, ne rezumăm la a reaminti că, precum arătam şi anterior,
apariţia şi „folosirea”, tot mai intensă, a unei categorii noi de contracte – contractele de
adeziune (cărora li se alătură cele impuse, controlate, tipizate, de consumaţie)- a dus la
reconsiderarea limitelor principiului autonomiei de voinţă a actelor juridice.
3.8. Viciile de consimţământ
A. Scurtă prezentare a viciilor de consimţământ
I. Eroarea (art. 1207-1213 C.civ.)
Noţiune. Eroarea poate fi definită ca fiind falsa reprezentare a realităţii în mintea unei părţi,
la încheierea contractului. Eroarea în care s-a aflat un contractant, în momentul încheierii
actului juridic, are efect asupra consimţământului său. De principiu, nu trebuie să se considere
că fundamentul psihologic al consimţământului, starea de spirit a contractantului care s-a
înşelat; buna sau reaua-credinţă a partenerului său, sunt indiferente, deoarece, dacă se
admite că există eroare, nulitatea actului poate prejudicia convenţia părţilor.
Fiind o stare de fapt, eroarea presupune o examinare atentă din partea instanţelor de
judecată, care vor stabili în ce măsură contractantul ar fi putut descoperi sau prevedea
eroarea celeilalte părţi. Profunzimea unei astfel de examinări este vitală circuitului juridic
civil, nu orice înşelare a aşteptărilor uneia dintre părţile contractante conducând, eo ipso,
la anularea actului încheiat. Pe de altă parte, ar fi injust ca, pentru a salvgarda securitatea
juridică a relaţiilor contractuale, să se treacă, fără o analiză de specialitate, peste voinţa
reală a părţilor, menţinând, ca valabil, indiferent de consecinţe, un act născut ca urmare a
unui consimţământ viciat.
Eroarea ca viciu de consimţământ. In Codul civil actual sediul materiei se regăseşte în

mai multe articole (art. 1207-1213), care reglementează diferite feluri de erori care pot
apărea la momentul încheierii actului (eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de
calcul, eroarea de comunicare sau de transmitere), cu sancţiunile corespunzătoare, care
pot interveni.
A se vedea art. 1 din Decretul nr. 31/1954 care îşi găsea aplicabilitate în reglementarea vechiului Cod civil
în art. 5 C.civ., potrivit căruia „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare (adică acte juridice
unilaterale, n.n.) la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. A se vedea şi art. 11
C.civ.
Conform art. 1207 alin. (1) C.civ., „partea care, la momentul încheierii contractului, se afla
într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz,
trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea
contractului”.
Pentru a atrage anularea actului, este necesar ca partea să se fi aflat într-o eroare
esenţială, iar cealaltă parte să fi ştiut sau, după caz, să fi trebuit să ştie că faptul asupra căruia
a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.
Potrivit art. 1207 alin. (2) C.civ., este considerată ca având caracter esenţial eroarea care:
poartă asupra naturii (error in negotio – o parte crede că încheie un anumit contract, iar
cealaltă parte un alt fel de contract 1) sau obiectului contractului (error in corpore – falsa repre-
zentare comportă asupra obiectului material al actului juridic 2);
poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra
unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi
încheiat (error in substantia);
Este important de subliniat că interpretarea, convingerea greşită a uneia dintre părţi
trebuie să fie determinantă, pentru aceasta, în luarea deciziei de a încheia contractul. În
fapt, este vorba de o chestiune strict subiectivă, care se apreciază in concreto, în funcţie
de circumstanţele în care s-a contractat şi de persoana celui care o invocă (vârstă,
profesie, nivel de pregătire ale erransului etc.), iar nu in abstracto, prin luarea în
considerare a comportamentului-etalon al unui
„tată bun de familie” (bonus pater familias) în situaţia dată.
Astfel, prin substanţa obiectului se înţelege bunul considerat în materialitatea lui 3 (culoare,
miros, compoziţie, originalitate, formă etc.), cât şi conţinutul prestaţiei, al acţiunii, al inacţiunii
pe care subiectul activ al unui raport juridic o poate pretinde subiectului pasiv.
Un exemplu de situaţie în care o eroare nesubstanţială nu va atrage anularea contractului
este acela în care se cumpără un obiect de artă ca antichitate şi acesta este de bronz în loc
de aur; eroarea în cazul de faţă nu este substanţială şi nu va duce la anularea vânzării, pentru
că nu s-a avut în vedere materia, ci vechimea obiectului.
Eroarea asupra obiectului poate să se refere şi la preţ, când partenerii contractuali vorbesc
de aceleaşi cifre, dar fiecare se gândeşte fie la o monedă diferită, fie la valori nominale diferite
(lei vechi/lei noi).
Nu trebuie confundată o asemenea eroare asupra preţului, care atrage nulitatea

contractului, cu eroarea asupra valorii, care este în principiu, indiferentă. În acest ultim caz,
există acord al părţilor asupra preţului, dar una dintre ele arată că preţul nu corespunde valorii
reale a bunului sau serviciului prestat.
Precum s-a arătat şi în doctrină 4, viciul de consimţământ constând în eroarea asupra

calităţilor obiectului prestaţiei nu trebuie să fie confundat cu viciul ascuns al bunului, din
materia contractelor. Astfel, precum prevede şi art. 1707 alin. (1) C.civ., viciile ascunse
reprezintă acele defecţiuni ale bunului, care fie îl fac impropriu utilizării conform destinaţiei
sale, fie îi diminuează,
De pildă, o parte consideră că încheie un contract de vânzare-cumpărare, iar cealaltă parte crede că
este vorba de o donaţie.
De exemplu, deşi una dintre părţi urmăreşte să înstrăineze un teren cu construcţiile aferente,
cealaltă parte crede că achiziţionează doar construcţiile.
A se vedea şi C.A. Cluj, decizia comercială nr. 63/2004.
C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele – în reglementarea noului Cod civil, Ed.
Hamangiu, București, 2012, p. 139.
în asemenea măsură, valoarea, încât convenţia nu ar mai fi fost încheiată, ori preţul ar fi
fost mai mic, dacă aceste deficienţe ar fi fost cunoscute. Cu toate că ambele categorii de
vicii privesc calităţile obiectului unei convenţii, viciul de consimţământ al erorii asupra
calităţilor obiectului prestaţiei vizează un element esenţial, a cărui lipsă face ca obiectul
actului juridic să nu mai fie cel iniţial urmărit, pe când viciile ascunse reprezintă deficienţe
ale obiectului, ce îl fac impropriu unei utile folosinţe, neputându-se introduce o acţiune în
anulare, ci doar una în garanţie.
Criterii de clasificare a erorii-viciu de consimtamant
1.Clasificarea erorii în funcţie de natura realităţii fals reprezentate. În funcţie de acest

criteriu, eroarea ca viciu de consimţământ (eroarea esenţială 1) se clasifică în:
Eroarea de drept, înţelegând prin aceasta falsa reprezentare asupra existenţei sau
conţinutului unui act normativ sau unei norme de drept, după caz, la încheierea contractului
În actuala reglementare, eroarea de drept este esenţială şi, implicit, conduce la anularea
actului doar atunci când priveşte o normă de drept determinantă, pentru părţi, la încheierea
contractului.
Precum prevede şi art. 1208 alin. (2) C.civ., eroarea de drept nu poate să fie invocată
în cazul unor norme juridice accesibile şi previzibile 2, înţelegând prin principiul
previzibilităţii normelor acea obligaţie a autorităţii de a norma relaţiile sociale prin
adoptarea de acte normative care să intre în vigoare după trecerea unei anumite perioade
de timp, astfel încât să permită oricărei persoane să recurgă la consultanţă de specialitate
şi să îşi corecteze conduita. Per a contrario, eroarea de drept poate fi invocată în cazul
unor norme juridice mai puţin accesibile sau previzibile, fiind o veritabilă excepţie a
principiului nemo censetur ignorare legem.
Posibilitatea invocării, cu succes, a necunoaşterii legii, în vederea declarării nulităţii

contractului, este limitată, însă, prin dispoziţiile art. 1208 alin. (2) C.civ., strict la textele de
lege inaccesibile şi imprevizibile. Chiar dacă dispoziţiile legale amintite nu oferă criterii
clare în funcţie de care să se aprecieze caracterul inaccesibil şi imprevizibil al normei de
drept, considerăm că o asemenea analiză nu poate fi făcută decât cu antamarea nivelului
de pregătire profesională, inteligenţă etc., ale persoanei care invocă un asemenea viciu
de consimţământ.
Art. 1207 C.civ.: „(1) Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială
poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra
căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului. (2) Eroarea este esențială: 1. când
poartă asupra naturii sau obiectului contractului; 2. când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei
sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în
absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat: 3. când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei
calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat. (3) Eroarea de drept este esenţială
atunci când priveşte o normă juridică determinată, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului.
(4) Eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care
voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare”.
A se vedea: hotărârea CEDO în cauza Rotaru împotriva României (M.Of. nr. 19 din 11 ianuarie
2001); Hotărârea CEDO în cauza Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României
(M.Of. nr. 1044 din 24 noiembrie 2005); hotărârea CEDO în cauza Burghelea împotriva României (M.Of.
nr. 736 din 29 octombrie 2009); hotărârea CEDO în cauza Kaya împotriva României (M.Of. nr. 213 din
29 martie 2007); hotărârea CEDO în cauza C-368/89, Crispoltoni c. Fattoria Tabacchi di Citta di
Castello, Culegere 1991, p. I-3695 etc.
Vom fi în faţa unui viciu de consimţământ numai dacă falsa reprezentare a realităţii va privi
norme esenţiale pentru încheierea contractului şi, în plus, după cum arată articolul următor,
normele nu îndeplinesc două condiţii esenţiale: accesibilitatea şi previzibilitatea. În lipsa unor
definiţii prevăzute de cod, aceste două noţiuni vor avea sensul stabilit prin jurisprudenţa
constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului 1. În felul acesta, a fost tranşată controversa
din doctrină, care, în absenţa unei reglementări exprese, admitea 2 sau nu anulabilitatea actului
pentru eroare de drept, considerându-se că falsei reprezentări a unei asemenea realităţi
juridice i se opune maxima nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca
necunoaşterea legii). Era însă un argument neconvingător, cel al obligativităţii cunoaşterii legii
de către toţi destinatarii ei, câtă vreme el se constituie, mai degrabă, într-un deziderat decât
într-o realitate şi aceasta mai ales în condiţiile instabilităţii şi fluctuaţiei legislative prezente.
Totuşi, eroarea de drept nu va putea fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi

previzibile [art. 1208 alin. (2)].
b. Eroarea de fapt, prin care se înţelege falsa reprezentare asupra unei stări faptice în
legătură cu încheierea unui contract, considerată la momentul încheierii lui.
În privința erorii de fapt, fără a mai reintra în detalii, reamintim că, în reglementarea
actuală, aceasta îmbracă trei forme concrete:
eroarea cu privire la natura sau obiectul contractului;

eroarea asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra
unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi, în absenţa căreia contractul nu s-ar fi
încheiat;
eroarea referitoare la calitatea persoanei, în absenţa căreia convenţia nu s-ar fi
încheiat.
c. Eroarea indiferentă (neesenţială, inexpresivă sau uşoară). Eroarea indiferentă este falsa
reprezentare asupra unor elemente neesenţiale la încheierea contractului (de exemplu, erorile
de calcul care ar putea, eventual, conduce doar la o rectificare), precum înfăţişarea fizică a
comerciantului de la care este achiziţionat un produs sau diferenţa de preţ, descoperită
ulterior, în achiziţionarea unui produs etc.
De principiu, eroarea indiferentă nu cade sub incidenţa sancţiunii nulităţii, art. 1207 alin.
(4) C.civ. statuând că: „eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială
(…)”. Cu toate acestea, chiar articolul anterior citat stabileşte, cu claritate, faptul că eroarea
asupra unor motive simple ale contractului poate atrage anularea dacă „(…) prin voinţa părţilor
asemenea motive au fost considerate hotărâtoare”. Aşadar 3, în acele situaţii în care motivul
(simplu) este comunicat de către o parte celeilalte, iar acest motiv este unul determinant
pentru încheierea actului, sancţiunea va fi nulitatea relativă a convenţiei, considerându-se că
ne aflăm în faţa unui viciu de consimţământ.
Conform opiniei dominante exprimate în doctrină (a se vedea, de exemplu, Gh. Beleiu, Drept civil român:
Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. 8, revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă,
Ed. Universul juridic, p. 177; J. Kocsis, Unele aspecte teoretice şi practice privind eroarea de drept, în Dreptul
nr. 8/1992 ; I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 149-176). În sens contrar, A.
Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 235.
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 215.

d. Eroarea nescuzabilă1. Eroarea nescuzabilă reprezintă falsa reprezentare asupra

elementelor de fapt sau de drept, determinată de lipsa unor diligenţe rezonabile din partea
unei persoane care încheie un contract.
Deşi textul art. 1208 alin. (1) C.civ., conform căruia „contractul nu poate fi anulat dacă
faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe
rezonabile” nu este foarte explicit, rezultă în mod evident că legiuitorul a avut în vedere
eroarea esenţială şi a înţeles să sancţioneze dezinteresul şi lipsa de informare culpabilă a
persoanei care încheie un contract.
Toţi cei care se hotărăsc a intra într-o relaţie de tip contractual au obligaţia de
autoinformare; intensitatea, profunzimea şi sfera acestei obligaţii diferă de la persoană la
persoană, în funcţie de diferite criterii subiective.
Este nescuzabilă numai eroarea care s-a produs dintr-o neglijenţă sau o lejeritate
nepermisă, caracterul „nescuzabil” urmând a fi apreciat în funcţie de circumstanţele
concrete, nivelul de pregătire al persoanei care o invocă, diligenţele depuse de aceasta în
vederea informării etc.
Dacă este nescuzabilă, adică uşor de evitat, eroarea încetează de a mai fi o cauză de
anulare, chiar dacă priveşte calităţi substanţiale: de non vigilantibus non curat praetor (legea
nu protejează ignoranţii). Totuşi, o eroare asupra cauzei, chiar nescuzabilă, atrage nulitatea
contractului. În acelaşi sens, existenţa manoperelor dolosive face scuzabilă eroarea; într-o
oarecare măsură ele explică şi justifică nulitatea contractului.
Deşi Codul civil reglementează eroarea nescuzabilă, nu i se recunoaşte caracteristica de

viciu de consimţământ, sancţionabil cu anularea2, întrucât aceasta ar fi incompatibilă cu buna-
credinţă şi cerinţele unei conduite corecte şi oneste, care trebuie să caracterizeze pe omul
diligent3 (vigililantibus non dormientibus iura inveniunt).
Astfel, eroarea este nescuzabilă atunci când ea este consecinţa unei conduite culpabile a
celui care reclamă anularea actului (căci neglijenţa victimei erorii face ca aceasta să fie
nescuzabilă când ea putea şi trebuia să se informeze, iar cealaltă parte nu avea, după
circumstanţe, această obligaţie).
De asemenea, nu intervine anulabilitatea actului atunci când eroarea poartă asupra unui
element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care îl invocă sau, după
împrejurări, trebuia să fie asumat de către acesta ( eroarea asumată), precum şi atunci când
este vorba despre o simplă eroare de calcul, ce poate fi îndreptată printr-o simplă rectificare
(aşa-numita eroare de calcul), cu rezerva situaţiei în care a fost vorba despre o eroare asupra
cantităţii, esenţială pentru încheierea actului.
În alin. (2) al art. 1208 C.civ., se arată că „eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul
dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile”.
Art. 1208 C.civ.: „(1) Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea
fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile. (2) Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul
dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile”.
Potrivit art. 1208 alin. (1) C.civ., contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat
eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile.
Nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca propria culpă).
Aşa cum s-a arătat în doctrină1, „norma juridică trebuie să fie clară, inteligibilă, întrucât cei
cărora li se adresează trebuie nu doar să fie informaţi în avans asupra consecinţelor actelor şi
faptelor lor, ci să înţeleagă consecinţele legale ale acestora. În caz contrar, principiul nemo
censetur ignorarem legem nu ar mai putea fi aplicat, ceea ce ar avea grave consecinţe asupra
securităţii raporturilor sociale, a existenţei societăţii în general”.
e. Eroarea asumată. Potrivit art. 1209 C.civ., „nu atrage anularea contractului eroarea care
poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o
invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta”.
Raţiunea introducerii acestei prevederi legale vizează excluderea posibilită ții invocării unei
erori contractuale asumate de către o persoană la momentul încheierii contractului, sau care
ar fi trebuit a fi asumată.
Dacă părţile îşi asumă posibilitatea existenţei unui risc cu privire la un element pe care ele
îl consideră esenţial pentru încheierea contractului, realizarea acelui risc nu va da loc unei
acţiuni în anulare; astfel, convenţia va deveni, prin voinţa părţilor, una aleatorie2, principiul
forţei obligatorii a contractului împiedicând desfiinţarea acestuia.
Elementul alea „alungă” posibilitatea de anulare pentru eroare. Acordarea posibilităţii părţii
de a introduce o acţiune în anulare, ca urmare a producerii unui risc asumat, ar afecta atât
principiul stabilităţii raporturilor civile, cât şi al previzibilităţii normelor şi al încrederii legitime a
justiţiabilului în acestea.
Cele două condiţii prevăzute alternativ de către art. 1209 C.civ. au ca element comun
posibilitatea de prevedere a incertitudinii, cu privire la corecta reprezentare a realităţii în
legătură cu un element contractual. Altfel spus, efectele erorii prevăzute sunt înlăturate chiar
de către persoana care, prin încheierea contractului în condiţii contractuale incerte, şi-o
asumă. Pentru incidenţa textului amintit, este suficient să se dovedească faptul că
împrejurările contractuale au furnizat suficiente elemente de predictibilitate a riscului
contractual, elemente ce ar fi trebuit asumate de cel care invocă riscul.
Pe de altă parte, se poate susţine şi teoria potrivit căreia, în cazul în care persoana care
invocă eroarea a estimat existenţa riscului de a se înşela cu privire la un element contractual,
nici măcar nu suntem în prezenta unei erori, ci a unui fapt asumat.
Comparaţie între eroarea asumată şi eroarea de drept, în cazul dispoziţiilor legale

previzibile şi accesibile. Între cele două instituţii există o asemănare evidentă, prin faptul că, în
ambele situaţii, legea sancţionează lipsa de prevedere, de informare, superficialitatea în
raporturile contractuale.
În concret, situaţia descrisă de criteriul obiectiv prevăzut de art. 1209 C.civ., respectiv
posibilitatea de prevedere a riscului de eroare cu privire la un element contractual, este
aproape identică cu situaţia descrisă de art. 1208 alin. (2) C.civ., aceea a necunoaşterii unor
dispoziţii legale previzibile şi accesibile. În fapt, în ambele situaţii, este sancţionată culpa părţii
contractante, care a manifestat o superficialitate în legătură cu aprecierea unor elemente
1 I. Predescu, M. Safta, Principiul securităţii juridice, fundament al statului de drept. Repere

jurisprudenţiale, p. 7-8, Principiul securităţii juridice, fundament al statului de drept, citat de T.V.
Rădulescu, op. cit., p. 465.
Art. 1173 alin. (2) C.civ. prevede faptul că: „este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin
voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei
pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert”.
contractuale determinante, în dauna falsei reprezentări cu privire la realitatea contractuală a

aceleiaşi părţi. Prin aceste instituţii nou create, legiuitorul înţelege să creeze premisele pentru
responsabilizarea persoanei care încheie un contract şi să sporească stabilitatea contractuala,
în dauna consimţământului viciat.
f. Eroarea comună şi invincibilă. Potrivit dispoziţiilor art. 17 C.civ., „(1) Nimeni nu poate
transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi. (2) Cu toate acestea, când
cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit
drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va
putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel care s-a aflat în eroare,
aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza
niciun prejudiciu. (3) Eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă. (4) Dispoziţiile prezentului
articol nu sunt aplicabile în materie de carte funciară şi nici în alte materii în care legea
reglementează un sistem de publicitate”.
g. Eroarea de calcul (art. 1210 C.civ.). Conform Codului civil „simpla eroare de calcul nu
atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care, concretizându-se
într-o eroare asupra cantităţii, a fost esenţială pentru încheierea contractului. Eroarea de
calcul trebuie corectată la cererea oricăreia din părţi”.
Din simpla lecturare a acestui articol se disting două tipuri de eroare: eroarea de calcul
propriu-zisă, adică eroarea de calcul matematic, pe baza unor date corecte, şi eroarea asupra
cantităţii, care constă în falsa reprezentare a realităţii cu privire la datele aritmetice sau
formulele matematice aflate la baza calculului. Aceasta din urmă poate duce la anularea
contractului, dacă este esenţială.
Eroarea de calcul (inclusiv erori de limbaj tehnic, de ortografie, de expresii străine, de

măsurare a volumelor şi suprafeţelor 1) nu dă dreptul persoanei aflate în eroare la anularea
contractului, soluţia propusă de legiuitor fiind aceea a rectificării.
Per a contrario, dacă eroarea de calcul se referă la o cantitate prevăzută în contract şi

dacă aceasta a fost esenţială pentru formarea consimţământului părţii, în sensul încheierii
contractului, persoana aflată în eroare poate cere anularea contractului.
Simplul fapt că una dintre părţi s-a aflat într-o eroare, care să se circumscrie
dispoziţiilor art.
1207 alin. (2) C.civ., nu este suficient pentru anularea contractului.
Eroarea esenţială conferă părţii prerogativa de a solicita anularea contractului, cu condiţia

ca cealaltă parte să fi cunoscut sau să fi trebuit a cunoaşte că faptul asupra căruia a purtat
eroarea era determinant pentru încheierea contractului.
În doctrina de specialitate2 a fost exprimată opinia conform căreia, în situaţia în care s-ar
putea furniza dovezi care să clarifice ambiguităţile dintr-un contract sau dintr-un testament,
judecătorul ar putea apela la noţiunea de eroare materială, evitând, astfel, anularea actului în
legătură cu care s-ar invoca o eroare (rectificarea ar urma să aibă efecte retroactive, ex tunc şi
nu ex nunc).
h. Eroarea de comunicare sau de transmitere. Conform art. 1211 C.civ.: „dispoziţiile

privitoare la eroare se aplică în mod corespunzător şi atunci când eroarea poartă asupra
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 218.

Idem, p. 218, p. 219.
declaraţiei de voinţă ori când declaraţia a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte
persoane sau prin mijloace de comunicare la distanţă”.
Cu privire la această situaţie, în doctrină 1 s-a apreciat că „dacă destinatarul

transmisiunii nu ştie sau nu are motiv să ştie că oferta conţine o eroare, el poate să îl lege
pe ofertant de acest text2. Dimpotrivă, dacă acceptă oferta, deşi ştie că aceasta conţine
inexactităţi de comunicare, el nu va mai putea, mai târziu, să folosească drept pretext
aceste inexactităţi pentru a încerca să anuleze contractul; dacă eroarea s-a produs în
cursul unei transmiteri efectuate de o terţă persoană, de exemplu o societate de
telecomunicaţii, fără să existe o eroare a expeditorului, acesta din urmă va trebui să
suporte riscurile, pentru că el l-a ales pe transmiţător”.
În fapt, şi în cazul acestui tip de eroare, vorbim despre o incongruenţă între voinţa
exteriorizată a declarantului şi voinţa sa internă, reală.
Invocarea erorii cu bună-credinţă. Codul civil consacră, de asemenea, expres, obligaţia

părţii de a acţiona cu bună-credinţă3 în situaţia în care a fost victima unei erori esenţiale (art.
1212 C.civ.). Cu alte cuvinte, persoana care s-a aflat în eroare la încheierea unui contract nu
poate specula acest fapt în vederea obţinerii unor avantaje dincolo de repararea prejudiciului
produs.
Dintr-o altă perspectivă, este evident şi faptul că legiuitorul a înţeles să realizeze o

îmbinare între interesele persoanei aflate în eroare şi cocontractant, conferindu-i celui din
urmă posibilitatea de a executa contractul aşa cum a fost înţeles de către partea aflată în
eroare.
Acest articol este o transpunere, în materia erorii viciu de consimţământ, a principiului

reglementat de art. 14 C.civ.4 Invocarea acestui viciu de consimţământ nu poate fi făcută
decât în limitele legii.
Astfel, dacă prin cererea de anulare se va urmări, în realitate, neexecutarea obligaţiei

născute din contract, atunci părţii ce va alege această cale nu numai că i se va respinge
acţiunea, dar va fi obligată şi la plata unor despăgubiri dacă, prin acţiune, va provoca daune
cocontractantului său5.
În doctrină s-a arătat că, în situaţia în care „victima erorii a fost în culpă, în sensul că
eroarea s-a datorat uşurinţei sau neglijenţei sale şi prin desfiinţarea actului s-a cauzat o
pagubă cocontractantului, errans-ul poate fi obligat la despăgubiri în baza art. 999 C.civ. 1864
(n.n. art. 1357 C.civ.). În atare situaţie se poate concepe şi o preîntâmpinare a prejudiciului ce
ar fi pricinuit, prin anulare, cocontractantului de către victima erorii; acest lucru s-ar putea
realiza prin menţinerea contractului”6.
I. Turcu, Noul Cod civil. Cartea a V-a. Contractul de vânzare. Art. 1650-1762. Comentarii și
explicații, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 238.
De exemplu, vânzătorul transmite, către cumpărător, o ofertă în care menţionează, pentru un anumit
bun, preţul de 2.000 lei, iar cumpărătorul o acceptă şi încheie tranzacţia. Faptul că, ulterior, vânzătorul află
că valoarea reală a bunului era de 2.700 lei, nu are nicio înrâurire asupra valabilităţii convenţiei.
O interpretare contrară ar bulversa stabilitatea circuitului civil.
Art. 1212 C.civ.: „Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta
contrar exigenţelor bunei-credinţe”.
Art. 14 C.civ.: „(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să
îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. (2) Buna-
credinţă se prezumă până la proba contrară”.

D. Cosma, op. cit., p. 162.
Adaptarea contractului. Inspirat de Principiile Lando – art. 4109, chiar pentru ipoteza erorii
esenţiale, când partea a avut o falsă reprezentare a realităţii, care să o îndreptăţească la a
cere anularea actului, legiuitorul a prevăzut un remediu de natură să salvgardeze actul
încheiat, atunci când cealaltă parte este de acord cu executarea, urmând ca prevederile
contractuale să fie adaptate în mod corespunzător (art. 12131).
În felul acesta, se asigură o mai mare stabilitate a circuitului civil şi soliditatea raporturilor
contractuale.
Dreptul părţii de a solicita anularea contractului pentru eroare se consideră stins dacă
cealaltă parte declară că doreşte să execute sau execută contractul în termenii înţeleşi de
partea îndreptăţită să invoce nulitatea. Partea nemulţumită poate notifica cealaltă parte cu
privire la eroarea în care s-a aflat la momentul încheierii contractului.
Deşi, din redactarea articolului ar reieşi că prin simpla declaraţie a părţii, în sensul că
doreşte să execute contractul, ori chiar din executarea acestuia, convenţia se consideră
încheiată, adică produce efectele înţelese de partea în eroare, considerăm că este nevoie şi
de acordul acestuia din urmă; acest acord ar fi necesar, întrucât există posibilitatea ca partea
aflată în eroare să nu mai fie interesată de executarea actului nul, din varii motive.
Dreptul de opţiune trebuie exercitat într-un termen de 3 luni, prevăzut de art. 1213 alin. (2)
C.civ., ce curge de la momentul de la care a primit notificarea sau cererea de chemare în
judecată şi nu înainte de a lua la cunoştinţă de modul în care partea aflată în eroare a înţeles
clauza contractuală asupra căreia s-a aflat în eroare.
Textul vorbeşte despre „executarea contractului”, deci nu este de ajuns un act începător
de executare pentru a deposeda de efecte dreptul de a obţine anularea. Dacă declaraţia a fost
făcută şi comunicată părţii aflate în eroare, în 3 luni, sau contractul a fost executat, conform
solicitării celui îndreptăţit să invoce eroarea, dreptul de a obţine anularea este stins.
Este de menţionat faptul că, după obţinerea pe cale judecătorească a anulării sau
după expirarea termenului de 3 luni, adaptarea contractului nu va mai fi posibilă, pentru
cel de-al doilea motiv intervenind decăderea, în condiţiile art. 2545 C.civ. Deşi această
prevedere legală creează premisele executării contractului în limitele bunei-credinţe,
garanţiile oferite persoanei aflate în eroare sunt insuficiente, din punctul nostru de vedere,
câtă vreme victima erorii nu poate refuza executarea contractului în condiţiile prevăzute
de art. 1213 alin. (2) C.civ.
Cea mai evidentă aplicaţie a acestui articol o reprezintă cazul în care una dintre părţi este
îndreptăţită să solicite anularea, în baza unei erori de comunicare, deci o eroare esenţială,
despre a cărei existenţă cocontractantul nu ştie. Dacă acestuia din urmă i se aduce la
cunoştinţă eroarea, iar el declară că va executa contractul aşa cum a fost înţeles de partea al
cărei consimţământ a fost viciat, dreptul de a cere anularea se stinge.
Art. 1213 C.civ.: „(1) Dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută contractul
aşa cum acesta fusese înţeles de partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles această din urmă parte. (2) În acest caz,
după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte trebuie, în
termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să
execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în eroare. (3) Dacă declaraţia a fost făcută şi comunicată părţii aflate în eroare în termenul prevăzut la
alin. (2) sau contractul a fost executat, dreptul de a cere anularea este stins şi notificarea prevăzută la alin. (2) este considerată lipsită de efecte”.
În unele situaţii, adaptarea contractului nu va fi posibilă, de exemplu atunci când, dacă ar fi

avut o corectă reprezentare a realităţii, părţile nu ar fi încheiat contractul. În aceeaşi măsură, o
schimbare ulterioară de poziţie a uneia dintre părţi va face adaptarea contractului imposibilă.
2. Clasificarea erorii în funcţie de criteriul gravităţii şi consecinţelor produse.
În funcţie de acest criteriu eroarea se clasifică în eroare-obstacol şi eroare-viciu de

consimţământ, tipuri de eroare pe care noua codificare nu le mai prevede, în mod expres.
a). Eroarea-obstacol. Eroarea obstacol, adică falsa reprezentare a realităţii în mintea unei
părţi, poate privi natura juridică a actului ( error in negotio), de exemplu, o parte crede că vinde
un lucru, cealaltă este convinsă că l-a împrumutat, sau identitatea obiectului ( error in corpore),
de exemplu, o parte vinde o bicicletă, cealaltă crede că a cumpărat o motoretă.
Această instituţie nu este prevăzută în Codul civil, fiind acceptată în practică şi doctrină cu
motivarea că, de îndată ce poartă asupra naturii actului juridic ( error in negotio) sau a
identităţii actului juridic (error in corpore) este distructivă de consimţământ, adică echivalează
cu lipsa de consimţământ, ceea ce atrage nulitatea absolută a acelui act.
Practica judiciară în materie. Practica a statuat că nu este necesar ca fiecare dintre părţi
să fi fost în eroare, fiind suficient ca numai una dintre acestea să fi avut reprezentarea
inexactă (falsă) asupra naturii actului juridic ori identităţii obiectului.
În practică, este suficient să se constate inexistenţa acordului de voinţă din cauza

erorii, pentru a se decide nulitatea actului juridic materializat prin înscrisul ce îl probează,
fără a mai fi necesar să se cerceteze şi cauza erorii, care ar putea fi chiar dol, ceea ce ar
complica situaţia victimei prin faptul că i-ar crea doar beneficiul sub prescripţia extinctivă a
unei nulităţi relative1.
În practică, s-a statuat că „eroarea asupra naturii actului juridic ( error in negotio) este
produsul neconcordanţei involuntare dintre voinţa reală internă, comună a părţilor
contractante, şi voinţa exprimată în actul juridic.
Prin urmare, este suficient ca una din părţile contractante să fi voit (voinţa internă) un alt
act juridic decât cel declarat, pentru ca acesta din urmă să poată fi considerat ca lipsit de
consimţământ şi, ca atare, nul absolut.
Proba erorii. În ceea ce priveşte sarcina probei erorii, conform principiului „cel care
face o afirmaţie, trebuie să o dovedească” (onus probandi incumbit actori), aceasta revine
acelei părţi care invocă viciul de consimţământ. Întrucât este vorba despre o stare de fapt,
eroarea poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, mijloc ce va trebui să arate faptul că,
la momentul încheierii convenţiei, partea care invocă viciul s-a aflat într-o eroare esenţială
exact cu privire la elementul ce a determinat-o să încheie contractul2.
Sancţiunea. Dacă până la reglementarea actuală, în absenţa unor norme ale dreptului
pozitiv, în doctrină şi jurisprudenţă s-a considerat că eroarea-obstacol (cea care poartă asupra
naturii contractului sau asupra identităţii obiectului acestuia) se sancţionează cu nulitatea
absolută, prin dispoziţiile actualului Cod civil [art. 1207 alin. (1)] s-a prevăzut
C.A. Suceava, decizia civilă nr. 245/1995, în Dreptul nr. 2/1996, p. 85.
În doctrină s-a arătat faptul că, în cazul actelor juridice bilaterale cu titlu oneros, este necesară şi
furnizarea unei dovezi conform căreia partea cocontractantă ştia ori trebuia să ştie că faptul asupra căruia
poartă eroarea a fost esenţial pentru încheierea convenţiei. În acest sens, a se vedea O. Ungureanu,
C. Munteanu, op. cit., p. 222.
anulabilitatea actului pentru eroarea esenţială care, sub aspect terminologic, trebuie
înţeleasă ca atrăgând nulitatea relativă.
În felul acesta, au fost valorificate observaţiile critice exprimate în doctrina română sau
străină1 şi, de asemenea, a fost îmbrăţişată teoria modernă a contractului, conform căreia
sancţiunea în cazul erorii trebuie să fie nulitatea relativă, pentru că, în fapt, nu este pus în
pericol interesul general, ci sunt puse în cauză interesele părţilor contractante, existând riscul
de a fi lezate.
Nulitatea relativă, într-o asemenea situaţie, prezintă, însă, o particularitate, întrucât ambele
sau toate părţile contractante se află în eroare şi toate au dreptul de a promova acţiunea în
anulare.
Precum s-a indicat şi în doctrină2, în principiu, atunci când acţiunea în anulare va fi

admisă, contractul va fi anulat în întregime. Cu toate acestea, nu sunt excluse situaţiile în
care să fie anulate doar anumite clauze, atunci când executarea restului de obligaţii
contractuale nu este afectată de anularea acestor clauze, clauze ce „nu sunt organic
legate de ansamblu contractual”.
În ceea ce priveşte termenul de prescripţie, facem precizarea că, fiind vorba de o acţiune
prin care se invocă o nulitate relativă, aceasta se va prescrie în termenul general de 3 ani,
termen ce va începe să curgă de la data la care cel ce invocă eroarea a cunoscut cauza de
anulabilitate, fără însă a fi permisă trecerea unei perioada mai mari de 18 luni de la data
încheierii contractului [art. 2529 alin. (1) C.civ.].
Coroborând prevederile art. 1251 C.civ., care enumeră cauzele de nulitate relativă, cu
prevederile art. 1635-1649 C.civ., rezultă faptul că, urmare a admiterii unei acţiuni în anulare,
va putea fi promovată şi o acţiune în restituirea prestaţiilor executate de părţi în baza unei
convenţii afectate de viciul de consimţământ al erorii. Totodată, există şi posibilitatea ca,
raportat la art. 1349 C.civ., viciul de consimţământ al erorii să constituie şi un delict civil,
deschizând calea unei acţiuni în răspundere delictuală.
Este important să fie menţionat faptul că adaptarea contractului poate fi privită ca o

modalitate de înlăturare a nulităţii relative, asemănătoare, deci, confirmării, cu deosebirea că
iniţiativa adaptării aparţine contractantului, al cărui consimţământ nu a fost viciat, pe când
confirmarea este acel act unilateral ce emană de la persoana îndreptăţită să invoce
sancţiunea nulităţii. Aceasta nu înseamnă, însă, că voinţa celui aflat în eroare nu joacă niciun
rol la adaptarea contractului, întrucât efectul acesteia constă în stingerea dreptului de a obţine
anularea. Or, conform dispoziţiilor art. 13 C.civ. „renunţarea la un drept nu se prezumă”. De
aceea, considerăm că intenţia de adaptare a contractului, ce provine din partea celui al cărui
consimţământ nu a fost viciat, va produce efecte juridice numai dacă se va întâlni cu voinţa
celui aflat în eroare de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea relativă a contractului.
Precizare. Deşi se vorbeşte de eroare ca viciu de consimţământ al contractului, în
realitate, eroarea este un viciu de consimţământ al actului juridic civil. Contractul este partea şi
principala specie a actului juridic civil care este întregul. Această precizare este valabilă şi
pentru celelalte vicii de consimţământ.
Gh. Beleiu, op. cit., p. 177; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1969, p. 156, L. Pop, op. cit., p. 239; J. Flour, J. Luc-Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les
obligations, Ed. Armand Colin, Paris, 2002, p. 135.
P. Vasilescu, op. cit., p. 336.

II. Dolul sau viclenia (art. 1214-1215 C.civ.)
1.Definiţie. În actuala reglementare, dolul se regăseşte definit în dispoziţiile art. 1214 alin.
(1) C.civ., potrivit căruia „consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o
eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a
omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se
cuvenea să i le dezvăluie”.
Legiuitorul alege să dea această definiţie dolului, preluând definiţiile consacrate de

literatura de specialitate, identificând elementele materiale ale dolului ca fiind fapte pozitive
(manopere frauduloase), sau fapte negative (reticenţa, ascunderea unor informaţii ce se
cuvenea a fi dezvăluite.
Apreciem că dispoziţiile art. 1214 C.civ. trebuie analizate prin raportare la dispoziţiile art.
1170 C.civ., potrivit cărora, „părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea
şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale”, precum şi prin raportare la art.
1183 C.civ. (buna-credinţă în negocieri).
De altfel, teoria dolului a fost dezvoltată de dreptul roman, pornindu-se de la ideea de

echitate, acesta reprezentând un instrument sancţionator al tuturor manifestărilor
incompatibile cu buna-credinţă.
Este dol şi eroarea provocată care, în condiţiile art. 1207-1213 C.civ., nu este considerată una
esenţială1. Dolul există şi atunci când eroarea provocată este cauzată de reprezentantul,
prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi. Reluând reglementarea din art. 960 C.civ. din
1864, alin. (4) al art. 1214 C.civ. stabileşte că dolul nu se presupune (în acord cu principiul
bunei-credinţe).
Prevederile art. 1257 C.civ., referitoare la daunele interese şi reducerea prestaţiilor, şi cele
ale art. 1213 C.civ., referitoare la adaptarea contractului, sunt aplicabile şi pentru dol.
Elemente. Dolul nu este, propriu-zis, un viciu de consimţământ, ci cauza unui asemenea

viciu2. Pentru a fi în prezenţa dolului-viciu de consimţământ, se cer întrunite cumulativ:
elementul obiectiv (material). Sub aspectul elementului material, se observă că noua

reglementare acordă atenţie nu doar faptului comisiv (sugestie/captaţie), în materia
liberalităţilor (acţiunea, constând în folosirea de manopere frauduloase, de natură să
provoace eroarea), ci şi faptului omisiv – dol prin reticenţă – (atitudinea negativă, de a nu
aduce la cunoştinţa celeilalte părţi împrejurări care trebuiau a fi dezvăluite). În doctrină, au
fost oferite o serie de exemple de dol prin reticenţă, precum: nedeclararea faptului că
animalul oferit spre vânzare este bolnav sau sterp sau nedeclararea faptului că o
sistematizare a imobilului obiect al vânzării este certă;
În vechea reglementare [art. 960 alin. (1) C.civ. din 1864], se prevedea faptul că „dolul este o cauză
de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este
evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte nu ar fi contractat”, anularea contractului pentru dol fiind,
astfel, posibilă doar în prezenţa unor mijloace determinante, esenţiale. În actuala reglementare, o astfel
de limitare nu a mai fost reţinută.
F. Terre, P. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 240.
elementul subiectiv (intenţional) se referă la inducerea în eroare, cu intenţie, a

celuilalt cocontractant. Din acest punct de vedere, nu există dol decât dacă se
acţionează cu rea-credinţă, adică cu intenţia de a provoca o eroare, de a înşela buna-
credinţă a celuilalt.
De asemenea, dolul este exclus în situaţia în care o persoană face afirmaţii eronate
despre un lucru, fiind ea însăşi în eroare, sau când face afirmaţii în mod temerar sau lejer
despre un lucru, în acest ultim caz fiind vorba de o imprudenţă care nu este susceptibilă să
atragă anularea actului încheiat. Simpla imprudenţă sau neglijenţă nu atrage vinovăţii
calificate, deoarece nu sunt caracterizate de reaua-credinţă specifică intenţiei. Nu în ultimul
rând, precum s-a arătat şi în jurisprudenţă, nu pot fi reţinute, cumulativ, lipsa discernământului
şi dolul sub forma captaţiei, cele două excluzându-se ca urmare a incompatibilităţii lor.
Condiţii. Pentru a primi valoare de viciu de consimţământ, dolul trebuie să întrunească,

cumulativ, următoarele două condiţii:
dolul trebuie să cadă asupra unor elemente contractuale , care nu se mai cer a fi
hotărâtoare pentru încheierea contractului respectiv, din moment ce art. 1214 alin. (2) C.civ.
prevede, expres, că partea al cărei consimţământ a fost viciat poate cere anularea contractului
şi dacă eroarea în care aceasta s-a aflat, urmare a manoperelor dolosive, nu este esenţială. În
vechea reglementare, pentru a putea fi considerat viciu de consimţământ, dolul trebuia să
vizeze anumite elemente determinante pentru contractant.
Totodată, se consideră că dolul trebuie să privească obiectul, persoana sau orice alte
elemente care ar putea conduce la încheierea contractului, chestiunea caracterului
determinant al dolului urmând a se aprecia şi rezolva de la caz la caz ( in concreto).
dolul trebuie să provină de la cealaltă parte, această condiţie privind numai contractele cu
titlu oneros, nefiind cerută şi în cazul actelor juridice unilaterale.
Se consideră că, principiul ocrotirii voinţei dispunătorului, în contractele cu titlu gratuit,

trebuie să prevaleze faţă de principiul stabilităţii raporturilor juridice. În cazul în care este
cerută, condiţia se consideră îndeplinită chiar dacă dolul nu provine direct de la cealaltă
parte, ci de la o persoană care are calitatea de reprezentant, prepus ori gerant al afacerii
celeilalte părţi.
Dolul poate proveni şi de la un terţ, în situaţia în care partea căreia îi foloseşte are
cunoştinţă de această împrejurare sau ar fi trebuit sa cunoască dolul la încheierea
contractului.
În ceea ce priveşte actele bilaterale, respectiv, în contracte, nu se cere ca dolul să fie
comun, fiind suficient ca acesta să existe. Dacă, totuşi, dolul este comun, fiecare parte are
posibilitatea juridică să ceară anularea actului.
În fapt, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească dolul, pentru a atrage anulabilitatea
actului, se desprind din conţinutul art. 1214, art. 1215 C.civ., respectiv:
a) dolul să provină de la cocontractant ori de la reprezentantul, prepusul ori gerantul
afacerilor celeilalte părţi;
b) Prin acţiunile comisive ori omisive săvârşite să fi fost provocată eroarea celeilalte părţi,
indiferent de caracterul esenţial sau neesenţial al acesteia;
c) dolul să fie dovedit (întrucât nu se presupune).
Dolul trebuie să fie dovedit de către victima acestuia [potrivit art. 1214 alin. (4), dolul
nu se presupune], întrucât el nu rezultă din conţinutul actului, nici măcar dintr-un eventual
dezechilibru
între prestaţiile la care s-au obligat părţile actului. Avantajul constă în faptul că,
posedând un element material, viciul de consimțământ al dolului poate fi mai
uşor de demonstrat decât eroarea.
Fiind vorba de o faptă delictuală (de un fapt juridic), pentru dovada lui se admite orice
mijloc de probă, inclusiv proba testimonială şi proba prin prezumţii.
Domeniu de aplicare. Dolul are un câmp de aplicare mai larg decât eroarea pentru
persoana lezată, fiind de preferat invocarea acestuia atunci când este posibil, deoarece
judecătorul nu mai este ţinut să se rezume la o singură analiză psihologică, ca în cazul erorii,
ci se bazează şi pe elemente exterioare, obiective, specifice acestuia (mijloacele viclene).
Spre deosebire de eroare, care nu poate duce la anularea contractului decât atunci când
este esenţială, în cazul dolului contractul poate fi anulat chiar dacă partea care îl invocă nu s-a
aflat într-o eroare esenţială [art. 1214 alin. (2) C.civ.]. Raţiunea introducerii acestei
reglementări este strâns legată de intenţia legiuitorului de a întări principiul bunei-credinţe
contractuale şi de a sancţiona, ferm, reaua-credinţă în această materie.
Referitor la câmpul de aplicare a dolului, fiind analizată situaţia vânzării lucrului altuia,
s-a susţinut că trebuie acceptată teza nulităţii relative1, când cumpărătorul a fost indus în
eroare, prin mijloace frauduloase, de către vânzătorul neproprietar, indiferent de forma
obiectivă sub care dolul se prezintă (chiar şi simpla minciună sau reticenţă), pornindu-se
de la ideea că dolul poate fi invocat ca viciu de consimţământ deoarece este mai grav şi
mai primejdios decât eroarea şi, de aceea, conduce la nulitate, chiar şi în cazurile în care
eroarea nu ar putea-o atrage.
În sens contrar, s-a apreciat că, deoarece contractul de vânzare-cumpărare face parte din
categoria actelor juridice care nu au avut în vedere identitatea sau calităţile persoanelor cu
care încheie convenţia, toate formele dolului, printre care şi reticenţa, reprezintă doar
elemente nedeterminante, incidentale şi nerelevante la încheierea contractului, astfel că nu
pot duce la anularea acestuia.
Dolul omisiv. Noua reglementare a Codului civil include şi dolul omisiv, denumit şi dol prin
reticenţă, dol negativ sau dol pasiv.
În ceea ce priveşte dolul prin omisiune sau reticenţă, se admitea, în doctrină şi
jurisprudenţă, chiar şi în absenţa unei reglementări, că simpla tăcere a unei părţi contractante
este de natură, în anumite cazuri, să inducă în eroare pe cealaltă parte şi să o determine să
încheie un contract pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Se consideră, însă, că tăcerea este constitutivă de dol numai excepţional, adică în acele
cazuri în care există obligaţia legală a unei părţi de a informa pe cealaltă parte. Actuala
reglementare a Codului civil vine să dea expresie acestei realităţi, concretizând, de altfel, o
orientare a doctrinei şi jurisprudenţei în materie, şi să sancţioneze neîndeplinirea obligaţiei de
informare ce revine părţii contractuale.
În mod deosebit, problema dolului prin reticenţă evidenţiază raportul dintre „ obligaţia de
informare”, ce revine părţii mai experimentate ori profesioniste sau care deţine „informaţii
privilegiate”, pe de o parte şi „ obligaţia de a se informa”, care incumbă fiecărei părţi
contractante, pe de altă parte. De exemplu, în contractele de adeziune sau în cele încheiate
cu consumatorii, „partea mai slabă” trebuie să fie informată asupra tuturor elementelor
esenţiale care stau la baza declaraţiei sale de voinţă, iar, în caz contrar, aceasta poate
pretinde că a fost victima unui dol prin reticenţă.
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, op. cit., p. 83.

După cum am arătat1, dreptul contemporan, pentru a estompa tendinţele feroce,

manifestate uneori de profesionişti, aduce corective principiului libertăţii contractuale,
impunând obligaţia precontractuală de informare2. Practic, pornindu-se de la ideea de
echitate, se consideră că profesioniştii, care au abilitatea şi priceperea necesară, spre
deosebire de profani, nu trebuie să profite de acest lucru impunându-le contracte prin care
să-i prejudicieze.
Obligaţia precontractuală a informării incumbă părţii care cunoştea, în baza calificării sale,
un fapt despre care ştia că are importanţă determinantă pentru celălalt contractant. Această
obligaţie, care dacă nu este îndeplinită, poate reprezenta dol prin reticenţă, a căpătat un
contur destul de clar şi în sistemul nostru de drept, după adoptarea Legii nr. 193/2000.
O aplicaţie a dolului prin reticenţă întâlnim în materia vânzării, contract în care vânzătorul
nu este răspunzător pentru viciile aparente, despre care cumpărătorul a putut singur să se
convingă, dar răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, dacă din cauza aceasta,
lucrul nu este bun de întrebuinţat, sau întrebuinţarea sa este atât de micşorată încât se poate
presupune că, cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat sau nu ar fi dat pe el ceea ce a dat, dacă ar fi
cunoscut viciile.
Se deduce, de aici, o condiţie esenţială a dolului prin reticenţă şi anume aceea că

tăcerea trebuie să fie păstrată intenţionat pentru a înşela contractantul, sau, altfel spus, să
fie vorba de o tăcere vinovată. Per a contrario, nu va putea fi invocat dolul prin reticenţă
atunci când tăcerea este urmarea ignoranţei sau a uitării, sau, cu atât mai mult, când este
urmarea neştiinţei.
În materie de liberalităţi, practica judiciară a stabilit că dolul se manifestă sub forma

captaţiei şi sugestiei. Într-o opinie, acestea desemnează diversele acte de atenţie interesată,
faţă de persoana dispunătorului, ce sunt sancţionabile numai în măsura în care sunt
desfăşurate în manieră dolosivă, iar în altă opinie s-a apreciat că sugestia şi captaţia sunt
însăşi forma specifică pe care o îmbracă dolul în materie de liberalităţi.
Captaţia3 constă în manoperele dolosive şi mijloacele frauduloase folosite în scopul

de a câştiga încrederea dispunătorului şi a înşela buna-credinţă a acestuia, pentru a-l
determina să-i doneze un bun, ori de a fi gratificat prin testament.
Sugestia se exercită prin mijloace ascunse şi tendenţioase, în scopul de a sădi în

mintea dispunătorului ideea de a face o donaţie sau un legat, pe care nu l-ar fi făcut din
proprie iniţiativă”1.
A se vedea, Secţiunea a 4-a, Clasificarea contractelor, p. 42-58, din carte( 2019).
Pentru detalii, a se vedea D. Chirică, Obligaţia de informare şi efectele ei, în faza precontractuală
a vânzării cumpărării, în R.D.C. nr. 7-8/1999, p. 50-53, p. 56 şi urm.; O. Căpăţînă, Obligaţia
vânzătorului comercial de informare a cumpărătorului, în R.D.C. nr. 10/1999, p. 8-11.
M. Grimaldi, Droit civil. Les libéralités, Litec, Paris, 2000, p. 61, referitor la problema în discuţie arată că
„orice manevră izvorâtă din cupiditate, prin care, în mod neloial, şi obstrucţionist, se convinge o persoană să
tulbure ori să înfrângă, prin liberalităţi, ordinea succesorală de drept comun sau să schimbe destinaţia
intenţiilor sale generoase constituie o comportare dolosivă, reunită sub numele de sugestie şi captaţie”.
Aşadar, sugestia şi captaţia pot consta în izolarea victimei; invocarea abilă a unor neadevăruri defăimătoare
la adresa celor care, în mod normal, ar urma să culeagă bunurile succesorale etc., manopere dolosive
coroborate cu o mulţime de atenţii interesate prin care se stimulează gratificarea victimei. Pentru dezvoltări, a
se vedea M.D. Bocşan, Consideraţii asupra dolului în materie de liberalităţi, în Dreptul
nr. 7/2001, p. 83-84.

Dovada dolului. La fel ca în vechea reglementare din art. 960 alin. (2) C.civ. din 1864, şi
în actualul Cod civil, conform art. 1214 alin. (4) „dolul nu se presupune”, ceea ce înseamnă că
proba incumbă reclamatului conform regulii: actori incumbit probatio. Cel interesat va trebui să
dovedească modul intempestiv în care şi-a dat consimţământul, ca urmare a mijloacelor
viclene utilizate de partea adversă.
Întrucât manoperele dolosive sunt fapte juridice, pot fi dovedite prin orice mijloace de
probă, inclusiv prin prezumţii sau martori. Precum s-a arătat şi în doctrină, există situaţii
practice în care este posibil a se invoca dolul pentru anularea contractului chiar când eroarea
poartă asupra substanţei obiectului ori a identită ții sau calităţilor cocontractanţilor, având în
vedere echivalenţa consecinţelor juridice, şi anume anularea convenţiei.
Sancţiune. Dolul-viciu de consimţământ atrage sancţionarea contractului cu nulitatea

relativă.
Pentru dolul incident, sancţiunea nu este anularea, ci acţiunea în despăgubiri. Această

răspundere nu rezultă din contract, ci este anterioară acestuia, deoarece manoperele
dolosive, care reprezintă un fapt ilicit, se exercită anterior sau cel mult concomitent cu
încheierea contractului.
În acelaşi timp, însă, dolul este şi un delict civil, astfel încât în ipoteza în care autorul
dolului a cauzat un prejudiciu, se va naşte un raport juridic de natură delictuală, respectiv un
raport de răspundere în cadrul căruia cel prejudiciat, victima dolului, are dreptul să ceară şi să
obţină repararea prejudiciului.
Astfel, dacă prin admiterea acţiunii în anulare nu a fost posibilă repunerea părţii în situaţia
anterioară, adică prejudiciul ce i-a fost cauzat nu este reparat în întregime, partea va putea
acţiona pe autorul dolului pentru a obţine despăgubiri.
În acest sens, dispoziţiile art. 1257 C.civ. stabilesc posibilitatea pentru cel al cărui
consimţământ a fost surprins prin dol, să pretindă, în afară de anularea actului şi daune
interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, să solicite reducerea prestaţiei sale cu
valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit.
Dacă dolul este comis de un terţ, acesta va răspunde pentru manoperele sale dolosive
independent de anularea contractului, în măsura în care acţiunile sale generează prejudicii
(art. 1214 C.civ.).
În situaţia în care dolul provine de la un reprezentant al cocontractantului, reprezentantul

nu este un terţ veritabil dacă nu şi-a depăşit puterile. De asemenea, s-a mai statuat că nici
fidejusorul (garantul), în raport cu contractul încheiat de beneficiar, nu este un terţ.
În situaţia în care dolul nu provine de la cealaltă parte, ci de la terţi, alţii decât cei din art.
1214 C.civ., contractul nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz,
ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului. Independent dacă operează anularea
contractului, terţul, autor al dolului, răspunde pentru prejudiciile rezultate. Această prevedere
reprezintă o aplicaţie a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
Autorul dolului va răspunde delictual pentru prejudiciile cauzate prin mijloacele viclene
cauzate, chiar dacă victima dolului ar confirma actul anulabil, întrucât, potrivit art. 1265
alin. (3)
Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 1426/1979, în C.D. ale Tribunalului Suprem pe anul
1979, p. 125.
C.civ. „Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consim țământului prin dol sau violenţă nu implică prin ea însăşi
renunţarea la dreptul de a cere daune-interese” 1.
S-ar putea accepta ca sancţiune a dolului şi refuzul anulării contractului : incapabilul care a ascuns vârsta sa prin
manopere dolosive nu va putea obţine anularea contractului pentru incapacitate.
Atunci când dolul este comis de un minor, care, spre a contracta, îşi atribuie calitatea de major, în mod fraudulos, prin
acte false, sancţiunea cea mai potrivită este menţinerea contractului, a cărui anulare ar pretinde-o minorul pe calea acţiunii
în resciziune.
Cu alte cuvinte, i se refuză acestuia acţiunea în anularea contractului cu motivarea că, dacă a fost capabil să
folosească maşinaţii frauduloase pentru a-şi induce în eroare cocontractantul, trebuie să se considere capabil şi în privinţa
validităţii actului pe care l-a încheiat. Aşa cum s-a spus, această jurisprudenţă este pretoriană .
Nimeni nu-l obligă pe contractantul victimă a dolului să ceară anularea contractului, dacă el preferă să se limiteze
la cererea de a obţine despăgubiri în scopul reparării prejudiciului cauzat.

TGO Curs 2

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TGO Curs 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Structura contractului

§1. Scurte consideraţii cu privire la structura contractului

În cazul contractului de societate, pe lângă condiţiile esenţiale întâlnite la orice contract,

§2. Capacitatea de a contracta

Definiţie. Capacitatea de a contracta este condiţia generală, de fond, esenţială pentru

De asemenea, este reglementată dobândirea capacităţii de exerciţiu a

Legătura dintre incapacitate şi discernământ apare ca deosebit de importantă pe tărâm

Incapacităţi speciale. Incapacităţile speciale de exerciţiu sunt consacrate de textele legale

Incapacităţi generale. Există două incapacităţi generale de a contracta şi anume, vârsta şi

Incapacitatea persoanei fizice. În ce priveşte persoanele fizice1, persoanele incapabile de

Incapacitatea persoanei juridice. De asemenea, şi în privinţa persoanei juridice, regula

Principiul capacităţii de a întocmi acte juridice este subordonat principiului specialităţii

Deşi regula este ca persoana juridică să dobândească aptitudinea de a avea drepturi şi

O derogare de la capacitatea de folosinţă anticipată (recunoscută doar în legătură cu

În ce priveşte modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor de către

Sancţiunea nerespectării incapacităţii de a încheia acte juridice. Fiind vorba de

în principiu, este aceea a nulităţii actului încheiat cu neobservarea regulilor referitoare

23 În cazul persoanei fizice, va interveni nulitatea absolută dacă s-a nesocotit

1179 C.civ. printre condiţiile esenţiale ale contractului.

Consimţământ în sens restrâns. În sens restrâns, consimţământul înseamnă voinţa uneia

dat de exprimarea valabilă a voinţei părţilor – considerate fiecare în parte şi împreună – la

Dezvoltare. Din analiza definiţiei consimţământului şi din prezentarea sensurilor pe care

5888 voinţa este un element fundamental al contractului;

3.2. Condiţiile voinţei (consimţământul)

Reglementare2. Condiţiile de valabilitate ale consimţământului se găsesc expres statuate

23 Consimţământul trebuie să emane de la o persoană cu discernământ. Problema

(beţia, hipnoza, somnambulismul, mânia puternică ( ab irato), tulburări cunoscute şi sub

În acord cu doctrina, practica judiciară a statuat că lipsa discernământului, în exprimarea

Lipsa discernământului în exprimarea voinţei relevă, însă, nu inexistenţa

2. Consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a se obliga. Numai consimţământul

În concluzie, partea contractantă, autoare a unei manifestări de voinţă, într-un contract

3. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat (declarat). Voinţa internă produce efecte

1 Pentru detalii în legătură cu diferitele tipuri de manifestări de voinţă non-juridice, a se vedea P.

23legea prevede un astfel de efect al exercitării dreptului la tăcere;

Prin urmare, partea contractantă (autoare a unei manifestări de voinţă la încheierea

3.3. Modul de exprimare a voinţei

Excepţii. De la regula consensualităţii contractelor, sunt posibile câteva excepţii:

3.4. Principiile voinţei

A. Principiul libertăţii contractelor

Limitele principiului libertăţii actelor juridice sunt trasate de normele imperative

B. Principiul voinţei reale (interne)

- în al doilea rând, elementul extern, exteriorizarea voinţei, considerarea ei în sensul şi în

Este posibil ca declaraţia de voinţă să nu exprime exact voinţa părţilor sau ca ea să

Pentru a stabili voinţa psihologică în toată realitatea şi complexitatea sa, va trebui ca

Deşi absolut necesară, declaraţia de voinţă (exteriorizarea voinţei) nu este

Concepţii. În această privinţă, în doctrină se confruntă două concepţii1: teoria clasică

În dreptul nostru, se dă întâietate elementului intern, voinţei psihologice reale,

5888 cu prilejul interpretării contractelor, trebuie descoperită voinţa reală şi concordantă a

Considerăm că nu trebuie să absolutizăm, susţinând că, necondiţionat, numai voinţa

Componente. Buna-credinţă la executarea contractului cuprinde două aspecte (obligaţii):

obligaţia de fidelitate şi obligaţia de cooperare.

Este important de adăugat faptul că obligaţia de loialitate presupune nu doar obligaţia

Aplicabilitate. Principiul bunei-credinţe trebuie înţeles ca fiind aplicabil atât pe parcursul

Este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care

exercitate cu bună-credinţă. Cu toate acestea, nici de data aceasta legiuitorul nu ne oferă o

În cazul în care obligaţia de bună-credinţă este încălcată, „legea recunoaşte părţii

Precum s-a susţinut şi în doctrină, „două principii, aparent contradictorii, domină

Nu în ultimul rând, s-a argumentat că „negocierile întreprinse pot fi abandonate, fără

Tot o formă de manifestare a obligaţiei de bună-credinţă este şi obligaţia de

„Clauza de confidenţialitate1 va fixa, de obicei, aspectele care se vor ocultate, durata

3.5. Elementele voinţei

Elementele voinţei. Voinţa juridică se clădeşte pe două elemente:

elementul psihologic (voinţa internă);

Prin excepţie, cele două elemente nu concordă, nu se suprapun.