Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Vânt Proaspăt, Foc Proaspăt1
Vânt Proaspăt, Foc Proaspăt1
CE SE ÎNTÂMPLĂ CÂND
DUHUL LUI DUMNEZEU
INVADEAZĂ INIMA POPORULUI SĂU
JIM CYMBALA
Pastor al Bisericii Brooklyn Tabernacie, New York împreună cu DEAN MERRILL
Editura Casa Cărţii, Oradea 2003
Titlul original Fresh Wind, Fresh Fire Copyright © 1997 by Jim Cymbala Zondervan Publishing
House
Grand Rapids, Michigan 49530
Vânt proaspăt, foc proaspăt
Copyright © 2003 Fundaţia My Brother's Keeper International M Y Str. Mediaşului nr. 24
BROTHER'S „,_,„-. ^ 7
KKCTER ţ 3700 Oradea
Tel. 0745-273147, Email: office@mbk.ro
Dreptul de publicare al acestei ediţii aparţine
Editurii Casa Cărţii
CP. 270, O.R 1, 3700 Oradea
Tel.: 0259-210056; 0722-669566
Email: casa.cartii@rdslink.ro
Traducerea: Mihaela Fodor Editarea: Fidelia Stroie Tehnoredactarea: Vasile Gabrian Coperta:
Cornelia Costi
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CYMBALA, JIM
Vânt proaspăt, foc proaspăt / Jim Cymbala, Dean Merrrill; trad.: Mihaela Fodor; ed.: Fidelia
Stroie. — Oradea; Casa Cărţii, 2003 ISBN 973-86408-0-6
I. Merrill, Dean
II. Fodor, Mihaela (trad.)
III. Stroie, Fodelia (ed.)
Tiparul executat la Imprimeria de Vest, Oradea str. Mareşal Ion Antonescu nr. 105 Tel.: 0259-
413835
CUPGIMS
Nota editurii...................................9
Introducere....................................11
Partea întâi — Păşind spre o promisiune plină de putere
1. Amatorii ..................................15
2. Aprinderea focului..........................33
3. Un cântec pentru disperaţi ...................47
4. Cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor . . 63
5. Ziua în care Isus S-a mâniat..................79
Partea a doua — Distrageri ale atenţiei de la ce are Dumnezeu mai bun
6. Un timp pentru trezire......................103
7. Mirajul noului.............................121
8. Mirajul statisticilor.........................139
9. Mirajul doctrinei fără putere.................157
Partea a treia — Drumul care ne stă înainte
10. Prea mândri pentru a fi ajutaţi?..............179
11. în căutarea eroilor obişnuiţi..................191
Cuvânt către pastori............................207
Note........................................222
IN 1972, SCÂNTEIA DE LA BROOKLYN TABERNACLE
ERA APROAPE STINSA.
ATUNCI DUHUL SFÂNT A APRINS UN FOC
CARE NU POATE FI STINS.
Aceasta este o importantă carte pentru toţi cei cărora creştinismul li se pare lipsit de viaţă şi steril.
Fresh Wind, Fresh Fire ne aduce aminte că Dumnezeu lucrează şi astăzi şi că El doreşte să
lucreze în vieţile noastre.
Dr. Joseph M. Stowell Preşedinte, Institutul Biblic Moody
Biserica Brooklyn Tabernacle urmează întru totul exemplul Bisericii din Noul Testament.
Această carte care pătrunde în profunzime cheamă bisericile să se întoarcă la Cuvântul lui
Dumnezeu şi la rugăciune şi să se depărteze de substituienţii ieftini care sunt atât de populari în
zilele noastre.
Warren W. Wiersbe Script Tex, Inc.
Cu dragoste dar în acelaşi timp cu hotărâre, Jim Cymbala ne cheamă pe noi şi cheamă Biserica să
ne privim în oglindă, să ne pocăim de toate încercările noastre inutile de a face lucrarea Duhului
Sfânt şi să ne întoarcem pe genunchii noştri. Abia atunci Dumnezeu va începe să împlinească în
mod supranatural planul Său pentru bisericile şi vieţile noastre.
Dr. Ron Mehl Pastor, Biserica Beaverton Foursquare, Beaverton, Oregon
Jim şi Carol Cymbala sunt doi dintre cei mai de încredere slujitori ai lui Dumnezeu. Să facă
minunile care au dus la formarea Bisericii Brooklyn Tabernacle folosind unul din băieţandrii care
au crescut în acel cartier nu poate fi decât
ÎN 1972, SCÂNTEIA DE LA BROOKLYN TABERNACLE
ERA APROAPE STINSA.
ATUNCI DUHUL SFÂNT A APRINS UN FOC
CARE NU POATE FI STINS.
Aceasta este o importantă carte pentru toţi cei cărora creştinismul li se pare lipsit de viaţă şi steril.
Fresh Wind, Fresh Fire ne aduce aminte că Dumnezeu lucrează şi astăzi şi că El doreşte să
lucreze în vieţile noastre.
Dr. Joseph M. Stowell Preşedinte, Institutul Biblic Moody
Biserica Brooklyn Tabernacle urmează întru totul exemplul Bisericii din Noul Testament.
Această carte care pătrunde în profunzime cheamă bisericile să se întoarcă la Cuvântul lui
Dumnezeu şi la rugăciune şi să se depărteze de substituienţii ieftini care sunt atât de populari în
zilele noastre.
Warren W. Wiersbe Script Tex, Inc.
Cu dragoste dar în acelaşi timp cu hotărâre, Jim Cymbala ne cheamă pe noi şi cheamă Biserica să
ne privim în oglindă, să ne pocăim de toate încercările noastre inutile de a face lucrarea Duhului
Sfânt şi să ne întoarcem pe genunchii noştri. Abia atunci Dumnezeu va începe să împlinească în
mod supranatural planul Său pentru bisericile şi vieţile noastre.
Dr. Ron Mehl Pastor, Biserica Beaverton Foursquare, Beaverton, Oregon
Jim şi Carol Cymbala sunt doi dintre cei mai de încredere slujitori ai lui Dumnezeu. Să facă
minunile care au dus la formarea Bisericii Brooklyn Tabernacle folosind unul din băieţandrii care
au crescut în acel cartier nu poate fi decât
8 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
modul în care lucrează Dumnezeu.
Bill şi Gloria Gaither
Vocea lui Jim Cymbala merită să fie ascultată. El are acea pasiune şi puritate care aduce forţă şi
claritate anticei Evanghelii — trezind-o la viaţă cu vitalitatea şi frumuseţea
contemporană.
JackW.Hayford
The Church on the Way, Van Nuys, California
Sunt relativ puţine biserici cărora să le placă să lucreze cu cei pierduţi în inima unui oraş; Jim
Cymbala şi Brooklyn Tabernacle se numără printre cei puţini. Ei I-au permis Duhului Sfânt să-i
folosească pentru a aduce suflare nouă de viaţă acolo unde părea să nu mai existe speranţă.
Nicky Cruz Autorul cărţilor Run Baby Rnn şi Code Blue
Nu există nici o îndoială asupra faptului că Dumnezeu şi-a pus mâna peste pastorul Jim Cymbala
în ridicarea unei mărturii, Brooklyn Tabernacle, în interiorul oraşului. Sub conducerea sa această
biserică serveşte ca model şi inspiraţie pentru mulţi în întreaga Americă. Dependenţa lor de
Duhul Sfânt care le dă putere şi accentul pus pe rugăciune au făcut posibilă această lucrare.
Thomas E. Trask
Director General
Consiliul General al Adunărilor lui Dumnezeu
Dacă aveţi vreodată şansa de a vizita biserica lui Jim Cymbala nu o rataţi. Dacă nu aveţi
posibilitatea atunci trebuie să citiţi Fresh Viind, Fresh Fire. Istoria remarcabilă a aceste minunate
biserici şi acest pastor dinamic, plin de Duh vor aduce un suflu proaspăt şi un foc viu în vieţile
voastre.
Bob Briner Preşedintele postului de televiziune ProServ
MOŢA EDITUGII
în urmă cu câţiva ani, cineva mi-a dat o dischetă cu traducerea unei cărţi adusă din
America, rugându-mă s-o citesc, să-mi spun părerea despre ea şi să apreciez în ce măsură
această carte ar fi primită de cititorii români, şi dacă ar avea vreo influenţă în bine asupra
lor, respectiv asupra bisericilor din România.
Am petrecut aproape toată noaptea în faţa monitorului, citind această carte în forma sa
electronică, oprit fiind numai de nevoia de a-mi şterge ochii de lacrimi. După ea au urmat
alte cărţi ale aceluiaşi autor, scrise într-un mod simplu, din inima unui dedicat slujitor al
Domnului, pentru slăvirea lui Dumnezeu şi încurajarea cititorilor.
Aşa s-a născut proiectul tipăririi cărţile soţilor Jim şi Carol Cymbala, în România.
Cu siguranţă că Vânt proaspăt, foc proaspăt nu mai are nevoie de prezentare. Faptul că la
câţiva ani de la prima apariţie a cărţii în limba română ea este în continuare citită, căutată
şi apreciată de cititorii români, ne-a determinat să reedităm această carte. Dar cel mai mult
ne bucură faptul că Vânt proaspăt, foc proaspăt, cartea ce a deschis seria cărţilor soţilor
Cymbala în limba română, continuă să provoace cititorii la pocăinţă, la rededicare pentru
Domnul.
9
10 k Vânt proaspăt, foc proaspăt
Pentru toţi cei care au îndoieli despre lucrarea Duhului Sfânt în vremea noastră, sau sunt
înclinaţi să creadă că, doar în timpul apostolilor, Duhul Sfânt a lucrat cu semne şi minuni,
cartea Vânt proaspăt, foc proaspăt - precum şi celelalte cărţi ale soţilor Cymbala
-constituie un răspuns greu de ocolit.
Iată motivul pentru care, plini de bucurie, vă recomandăm această carte, convinşi fiind că
mărturiile simple, descrise în ea, ea vă vor provoca la o mai mare apropiere de Domnul şi
la o viaţă de rugăciune mai intensă.
Vasile Gabrian Oradea, iunie 2003
Timpul ne presează, Dumnezeu acţionează, acum este momentul să îl rogi pe Dumnezeu
să aprindă focul Său în sufletul tău!
Jim Cymbala crede că Isus nu vrea altceva decât să-şi reînnoiască şi să îşi trezească
poporul — să ne întoarcă de pe acele căi spirituale închise care ne duc numai spre apatie
şi spre o religie căldicică.
Ca pastor la Brooklyn Tabernacle, una dintre cele mai remarcabile biserici ale Americii,
el a fost martorul puterii transformatoare a dragostei lui Dumnezeu — dragoste îndeajus
de puternică pentru a converti prostituate, proxeneţi, dependenţi de droguri, vagabonzi şi
travestiţi. Dragoste îndeajuns de puternică pentru a aduce împreună la închinare bărbaţi şi
femei realizaţi profesional, negri, albi şi hispanici. Dragoste îndeajuns de puternică pentru
a reaprinde şi inimile noastre întristate şi duhurile noastre amorţite.
Acum douăzeci şi cinci de ani abia dacă se adunau în Brooklyn Tabernacle douăzeci de
oameni la un serviciu de duminică. Astăzi se adună şase mii — mărturie a ceea ce
Dumnezeu poate face atunci când bărbaţi şi femei încep să-şi verse inimile înaintea lui
Dumnezeu.
11
12 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
Istoria a ceea ce s-a întâmplat cu o biserică în pragul falimentului dintr-unul din cele mai
dure cartiere americane ne arată nouă înşine calea spre o nouă vitalitate spirituală în
bisericile şi vieţile noastre. însă nu căuta tehnici sofisticate în această carte pentru că nu le
vei găsi. Şi chiar dacă astăzi Brooklyn Tabernacle are membri din toate rasele umane şi
un cor cunoscut în toată lumea, nu te aştepta să întâlneşti evidenţiate interacţiunea dintre
culturi, numărul de membri sau muzică excelent orchestrată.
Dimpotrivă, uită-te la ceea ce Dumnezeu poate face când o mână de oameni se smeresc şi
iau în serios Evanghelia; când credincioşii se întorc la ultima şi singura lor resursă —
genunchii — şi descoperă acolo realitatea Duhului Sfânt care schimbă vieţi.
Fie că eşti pastor sau membru într-o biserică, dacă însetezi după Dumnezeu, această carte
îţi va revigora inima şi îţi va reda pasiunea.
PAGTEA ÎMTÂI
Păşind spre o promisiune plină de putere
1
Amatorii
Mă străduiam să ajung la punctul culminant al predicii mele nu prea strălucite din acea
duminică după-amiază a anului 1972, când s-a produs dezastrul. Era patetic, dar şi
amuzant în acelaşi timp.
Brooklin Tabernacle — o biserică jalnică pe care socrul meu mi-o încredinţase spre
păstorire — avea o clădire şubredă, cu două etaje, în centrul oraşului, pe Atlantic Avenue.
Sanctuarul cuprindea mai puţin de două sute de oameni — nu că am fi avut nevoie de un
spaţiu aşa de mare! Tavanul era scund, pereţii aveau nevoie de zugrăveală, ferestrele erau
prăfuite şi podeaua goală nu mai fusese lustruită de ani de zile. Bani pentru astfel de
îmbunătăţiri nu existau, ca să nu mai vorbim de luxul precum aerul condiţionat.
Soţia mea credincioasă, Carol, îşi dădea silinţele să creeze la orgă o atmosferă de
închinare, în timp ce eu încercam să-i fac pe cei 15 oameni din faţa mea să reacţioneze la
mesajul meu. Era cineva care s-a mişcat pe una din băncile din stânga mea, cred că mai
mult din cauza oboselii decât din convingere, întrebâdu-se probabil când le va da voie
acest tânăr predicator să plece acasă.
Trosc!
Banca s-a prăbuşit răsturnându-i pe cei cinci oameni pe podea. Râsete înnăbuşite şi câteva
mormăieli
15
16 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
au umplut atmosfera. Fetiţa mea se gândea că ăsta era probabil cel mai interesant moment
din viaţa ei de biserică de până atunci. M-am oprit din vorbit ca să le las oamenilor timp
să se ridice de jos şi să-şi recâştige demnitatea pierdută. Singurul lucru pe care l-am putut
sugera a fost ca ei să se mute pe o altă bancă ce părea mai stabilă, după care am încercat
să închei întâlnirea.
De fapt, o astfel de nenorocire descrie perfect primele mele zile de slujire. Nici nu-mi
dădeam seama ce făceam. Nu urmasem nici un colegiu sau seminar biblic. Am crescut în
Brooklyn, într-o familie de ucraineni şi polonezi, mergem în fiecare duminică la biserică
cu părinţii mei, însă niciodată nu am visat că voi deveni
predicator.
Dragostea mea a fost baschetul, în timpul liceului şi apoi la Academia Marină, unde am
doborât recordul din primul an. La sfârşitul aceluiaşi an mi-am fracturat spatele şi a
trebuit să demisionez din marină. Colegiul meu s-a rezumat la o bursă sportivă întregă la
Universitatea din Rhode Island, unde am fost starter (începător de joc, n. tr.) în echipa de
baschet timp de trei ani. In ultimul an am devenit căpitanul echipei împreună cu care am
câştigat campionatul Yankee Conference şi am jucat în turul NCAA.
Obiectul meu de specialitate era sociologia. Tot pe atunci am început să mă întâlnesc cu
Carol Hutchins, fiica celui care mi-a fost pastor pe când eram încă în şcoală şi apoi în
liceu. Carol era o pianistă talentată, chiar dacă nu luase lecţii de solfegiu şi compoziţie.
Ne-am căsătorit în ianuarie 1969 şi ne-am stabilit într-un apartament din Brooklyn, ambii
având servicii în ameţitoarea lume de afaceri din Manhattan. Ca mulţi alţi proas-păt-
căsătoriţi, nu aveam nici un ţel pe termen lung; pur
Amatorii A
17
şi simplu ne achitam facturile şi ne bucuram de sfârşiturile de săptămână.
Tatăl lui Carol, Rev. Clair Hutchins, îmi dăduse nişte cărţi care mi-au stârnit interesul
pentru lucrurile spirituale. Hutchins era mai mult decât un pastor local, el a călătorit
adesea peste ocean în cruciade evanghelis-tice şi ţinea studii pentru pastori. în America el
era supravegheatorul neoficial al unor mici biserici independente. Pe la începutul anului
1971 ne-a făcut să ne gândim serios că poate Dumnezeu ne vrea în totalitate în lucrarea
creştină.
„Există o biserică în Newark care are nevoie de un pastor" a anunţat el într-o zi. „Sunt
oameni minunaţi. De ce nu te gândeşti să te laşi de serviciu şi prin credinţă să vezi ce va
face Dumnezeu?"
„Nu sunt calificat pentru aşa ceva" am protestat eu.
„Eu predicator? Habar nu am ce înseamnă să fii pastor."
„Când Dumnezeu cheamă pe cineva, atunci numai
acel lucru contează", mi-a răspuns el. „Nu te lăsa pradă
fricii!"
Şi înainte ca să-mi dau seama despre ce era vorba, iată-mă, la aproape treizeci de ani,
încercând să cârmu-iesc o mică biserică, formată în totalitate din negri, în cel mai dificil
câmp de misiune urban din America. In timpul săptămânii petreceam ore în şir în studiul
sistematic al Cuvântului lui Dumnezeu, în timp ce duminicile „învăţam" cum să transmit
acel Cuvânt oamenilor. Talentul muzical al lui Carol acoperea unele din gafele mele şi
comunitatea a fost destul de drăguţă să ne dea un salariu modest.
Părinţii mei s-au oferit să ne dea o parte din banii pentru casă şi astfel ne-am mutat în
New Jersey. Nu ştiu cum, dar am reuşit să răzbatem prin primul an.
18 h Vânt proaspăt, foc proaspăt DUBLĂ ÎNDATORIRE
într-o zi m-a sunat socrul meu din Florida, unde locuia, pentru a-mi cere un favor. Vroia
să merg să predic patru duminici la biserica multirasială, Brooklyn Tabernacle, una din
bisericile pe care le supraveghea el. Lucrurile s-au cam dus la fund acolo, mi-a spus el.
Am fost de acord, fără să bănuiesc nici un moment că acel pas îmi va schimba viaţa
pentru totdeauna.
Am simţit că această biserică avea mari probleme din clipa în care am păşit în ea. Tânărul
pastor era descurajat, întâlnirea a început pe o notă ezitantă, cu numai o mâna de oameni.
Alţi câţiva au intrat mai târziu. Stilul de închinare aducea a haos; nu avea nici o direcţie.
Pastorul a remarcat printre cei prezenţi un vizitator ocazional, care cântase acompaniindu-
se la chitară şi i-a cerut îndată să vină în faţă şi să cânte o cântare. Bărbatul a zâmbit şi a
refuzat.
„Vorbesc serios," pleda pastorul. „Am dori să ne cânţi ceva." Vizitatorul continua să
refuze. Toată situaţia devenise teribil de jenantă. în final, pastorul a renunţat şi biserica a
continuat să cânte.
îmi amintesc, de asemenea, de o femeie din micul auditoriu care îşi lua singură dreptul de
a conduce cântările din când în când, intervenind şi atunci când pastorul încerca să preia
el acest rol.
Era cu adevărat ciudat, însă nu mă privea pe mine. Din câte îmi aminteam, eu venisem
doar să ajut pentru o perioadă scurtă de timp. (Faptul că eu, la nivelul la care ajunsesem ca
predicator, aş fi putut ajuta pe cineva arată cât de disperate erau lucrurile).
Am predicat si apoi am plecat acasă.
După serviciul din a doua săptămână, pastorul m-a
Amatorii
19
luat prin surprindere zicând: „M-am decis să demisionez din această biserică şi să mă mut
în alt stat. Vrei, te rog, să-i aduci la cunoştinţă socrului tău?"
Am dat din cap şi apoi nu am mai schimbat prea multe cuvinte. Când în acea săptămână l-
am sunat pe socrul meu să-i dau vestea, s-a ridicat imediat întrebarea dacă acea biserică ar
mai trebui să funcţioneze.
Cu mulţi ani în urmă, soacra mea obişnuia să se întâlnească cu un grup de femei,
împreună cu care se ruga neîncetat lui Dumnezeu pentru formarea unei biserici în inima
cartierului Brooklyn, care să schimbe oameni pentru gloria Lui. Aşa a luat fiinţă această
biserică — însă acum totul părea fără speranţă.
Pe măsura ce discutam ce-i de făcut mi-am adus aminte de o remarcă a pastorului. El era
sigur că unul din uşieri îşi însuşea bani din colectă pentru că aceştia nu păreau să se
potrivească niciodată cu sumele scrise de oameni pe plicuri. Nici nu-i de mirare că în
contul bisericii erau mai puţin de 10 dolari.
Socrul meu nu era însă pregătit să renunţe. „Nu ştiu — nu sunt sigur că Dumnezeu a
încheiat socotelile cu acel loc" a spus el. „Sunt atâtea nevoi în partea aceasta a oraşului.
Să nu ne lăsăm biruiţi atât de repede."
„Clair, dar ce vei face după ce şi celălalt pastor pleacă?" 1-a întrebat soţia lui, care asculta
la celălat telefon. „Vreau să spun, peste două săptămâni..."
Deodată vocea lui s-a înviorat. „Jim, ce-ar fi ca tu să păstoreşti ambele biserici pentru
moment? Mai dă-le o şansă şi poate îşi vor reveni." Nu glumea deloc. Vorbea chiar foarte
serios.
Nu am ştiut ce să spun. De un lucru eram sigur: nu deţineam nici o formulă magică care
să-i ajute pe cei din Brooklyn Tabernacle. Totuşi îngrijorarea socrului meu
20 h Vânt proaspăt, foc proaspăt
era sinceră, aşa că am pornit la drum.
Acum, în loc să fiu amator într-o singură biserică, mi-am dublat plăcerea. Pentru anul care
a urmat, programul meu de duminică se prezenta astfel:
9.00 ■ Plec de acasă din New Jersey cu
maşina, singur până în Brooklyn.
10.00 Conduc singur serviciul de dimineaţă.
11.30 Trec în goană prin Manhattan şi prin
Holland Timnel spre biserica Newark, unde Carol şi ceilalţi aveau deja început programul de după-
amiază. îmi ţin predica.
Târziu după-amiază: Le iau pe Carol şi fetiţă la McDonald's după care ne întoarcem în Brooklyn pentru
programul de seară.
Seara târziu: Conduc înapoi spre casă în New
Jersey, obosit şi de obicei descurajat.
Intrau ocazional şi vagabonzi în timpul programului în Brooklyn. Prezenţa a scăzut la mai
puţin de douăzeci de persoane, pentru că unii au decis imediat că sunt „prea milităros" şi
au ales să plece în altă parte.
în special duminicile dimineaţa fără Carol erau dificile. Pianistul nu ştia decât o singură
melodie, „îl iubesc pe Isus," pe care o cântam în fiecare săptămână, uneori chiar de mai
multe ori. în toate celelalte ne poticneam şi cântam fals. Aceasta nu părea tocmai o
biserică în mişcare.
Nu voi uita niciodată banii strânşi în acea primă duminică: 85 de dolari. Chiria lunară a
bisericii era de 232 de dolari, fără să mai menţionez cheltuielile gospodăreşti sau salariul
pastoral.
Când la sfârşitul lunii a venit prima rată pentru chirie, în casierie nu erau decât 160 de
dolari. Cât de
Amatorii A
21
curând va trebui să părăsim clădirea şi să fim aruncaţi în stradă? în lunea aceea, ziua mea
liberă, îmi amintesc că m-am rugat: „Doamne, trebuie să mă ajuţi. Nu ştiu multe — dar
ştiu că trebuie să plătim chiria."
Marţi am plecat la biserică. Poate cineva va trimite bani aşa, dintr-o dată, mi-am spus eu,
aşa cum i s-a întâmplat adesea lui George Mueller şi orfelinatului său din Anglia — numai ce se
ruga şi-i şi apăreau o scrisoare sau un vizitator la momentul oportun.
' A venit şi poşta — însă nu erau decât facturi.
Nu voi uita niciodată banii strânşi în acea primă duminică: 85 de dolari. A
Acum eram încercuit. M-am dus sus, m-am aşezat la micul meu birou, mi-am pus capul în
mâini şi am început să plâng: „Dumnezeule," am suspinat „ce pot eu să fac? Nu ne putem
plăti nici măcar chiria." în acea seară aveam serviciul de rugăciune şi ştiam că nu vor veni
mai mult de trei, patru oameni. Se vor strânge probabil mai puţin de 10 dolari. Cum voi
reuşi să ies din această problemă?
Am strigat către Domnul timp de o oră sau poate mai mult. într-un final mi-am şters
lacrimile şi un nou gând îmi veni: „Stai aşa puţin! Pe lângă cutia poştală de la uşa din faţă,
biserica mai are şi un oficiu poştal. Voi trece strada să mă uit daca e. ceva acolo. Cu siguranţă
Dumnezeu îmi va răspunde la rugăciune!"
Cu o încredere reînnoită am traversat strada, am trecut prin holul poştei, am răsucit cheia
micii cutii, m-am uitat înăuntru...
Nimic.
Păşind înapoi în lumina soarelui, camioanele tre-
22
Vânt proaspăt, foc proaspăt
ceau în goană pe Atlantic Avenue. Dacă unul m-ar fi făcut una cu pământul chiar atunci,
nu m-aş fi simţit mai jos. Ne-a abandonat Dumnezeu? Fac cumva ceva ce nu-I place? M-
am târât cu greu până la mica clădire de peste drum.
Dar când am deschis uşa am fost întâmpinat de o altă surpriză. Acolo, jos în hol era ceva
ce nu fusese acum trei minute: un plic alb, simplu. Fără adresă, fără ştampilă, fără nimic.
Doar un plic alb.
Cu mâini tremurânde l-am deschis şi în el am găsit... două bancnote de 50 de dolari.
Am început să strig din toată fiinţa în biserica goală: „Dumnezeule, Tu ai rezolvat! Tu ai
rezolvat!" în bancă aveam 160 de dolari şi împreună cu aceşti 100 puteam plăti chiria.
Sufletul meu a lăsat să răsune un „Aleluia!" Ce lecţie pentru un tânăr păstor descurajat.
Nici până astăzi nu ştiu de unde au venit acei bani. Ştiu doar că ei au fost un semn că
Dumnezeu era aproape şi că rămăsese credincios.
PRĂBUŞIREA
Cum era de aşteptat, programul supraîncărcat ne-a epuizat şi curând, eu şi Carol ne-am
dat seama că va trebui să alegem între o biserică sau alta. Destul de ciudat, noi ne-am
simţit atraşi mai mult spre Brooklyn, deşi singurul nostru salariu venea din Newark. într-
un mod minunat Dumnezeu ne-a pus pe inimă la amândoi să ne alipim, la bine şi la rău,
de Brooklyn Tabernacle. Pur şi simplu ştiam că acolo ne era locul.
Ambii ne-am găsit imediat o a doua slujbă, ea într-o cantină a şcolii, eu ca antrenor de
baschet la clasele mari din generală. Nu aveam asigurare de sănătate. într-un
Amatorii A
23
fel sau altul reuşeam să punem mâncare pe masă, să cumpărăm benzină pentru maşină... şi
cam asta era tot.
Nu ştiam dacă aşa arată o viaţă normală de slujire, nu avem idei preconcepute de prin
seminarii sau colegii biblice după care m-aş fi putut ghida, pentru că nu am fost pe acolo.
Ne descurcam singuri, aşa cum puteam noi mai bine. Nici chiar tatăl lui Carol nu ne-a
oferit prea multe sfaturi sau perspective; probabil s-a gândit că vom învăţa mai mult în
şcoala loviturilor. El îmi spunea adesea: „Jim, va trebui pur şi simplu să-ţi găseşti propriul
tău mod, în Dumnezeu, de a sluji oamenilor."
în una din acele seri de duminică de la începuturi eram atât de deprimat de ceea ce
vedeam — şi chiar mai mult, de ceea ce simţeam prin duhul meu — încât nu am mai putut
predica. După cinci minute am început să simt un nod în gât. Ochii mi s-au umplut de
lacrimi. Tristeţea m-a învăluit. Tot ce am mai putut adăuga a fost: „îmi pare rău... nu... nu
pot să predic în această atmosferă... Există o mare greşeală undeva... Nu ştiu ce să spun...
Nu pot să mai continui aşa... Carol, vrei să ne cânţi la pian şi ceilalţi, vreţi să veniţi în
faţă? Dacă nu-L vedem pe Dumnezeu ajutându-ne, atunci... nu ştiu..." Şi cu aceasta am
încheiat. Eram jenat, însă n-aş fi putut face altceva.
Oamenii au făcut ce le-am cerut. M-am aplecat peste amvon şi cu faţa ascunsă în mâini
am început să plâng. L-a început s-a făcut linişte, însă curând Duhul lui Dumnezeu s-a
pogorât peste noi. Cei de faţă au început să strige spre Domnul, cuvintele lor izvorând
dintr-o răscolire interioară: „Dumnezeule, ajută-ne!" ne-am rugat. Carol a cântat imnul
„Am nevoie de Tine, oh, am nevoie de Tine" şi noi ne-am alăturat. Un lanţ de rugăciuni
stăruitoare lua naştere.
24 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
Deodată, un tânăr uşier s-a apropiat alergând şi s-a aruncat în faţa amvonului. A început
să plângă în timp ce se ruga.
Când mi-am pus mâna pe umărul lui şi-a ridicat privirea spre mine şi cu lacrimile
curgându-i pe obraji mi-a spus: „îmi pare rău! îmi pare rău! N-o să mai fac! Vă rog să mă
iertaţi!" Imediat mi-am dat seama că el îşi cerea iertare pentru că luase bani din colectă.
Pentru moment am rămas fără cuvinte, şocat de această confesiune neaşteptată.
Aşa a fost prima noastră trezire spirituală. N-a fost nevoie să mă joc de-a detectivul, să
pun faţă în faţă pe vinovat cu fapta lui sau să-1 silesc să mărturisească. Iată că într-o
singură seară, în timpul serviciului de rugăciune, a fost rezolvată Problema Numărul Unu
(prima din câteva mii, după cum se părea).
în acea seară, când eram la capătul puterilor, derutat de atâtea piedici, şocat de întunericul
care ne înconjura, incapabil chiar de a continua să predic, am descoperit un adevăr uluitor:
Dumnezeu este atras de slăbiciune. El nu le poate rezista celor care se umilesc şi cu
sinceritate admit cât de mare nevoie au de El. De fapt, slăbiciunea noastră face loc puterii
Lui.
Ăm descoperit un adevăr uluitor: Dumnezeu este atras de slăbiciune. El nu le poate
rezista celor care se umilesc şi cu sinceritate admit cât de mare nevoie au de El. A
în mod asemănător, oamenii nu rămân nici ei indiferenţi în faţa sincerităţii. Nu era nevoie
să-mi iau o înfăţişare ministerială. Puteam pur şi simplu să vestesc
Amatorii A
25
Cuvântul lui Dumnezeu atât cât mă pricepeam eu şi apoi să îndemn biserica la rugăciune
şi laudă. Domnul este cel care preia de acolo.
Cât de mult ţin la acele smeriri timpurii. Acele experienţe mi-au arătat că nu trebuie să mă
joc de-a predicatorul. Isus I-a chemat pe pescari, nu pe cei care au terminat şcoli rabinice.
Principala cerinţă era să fii natural şi sincer. Ucenicii trebuia să depindă în totalitate de
Domnul şi de puterea Sa. în acelaşi mod şi eu trebuia să încetez să mă mai preocup de
felul în care ar trebui să se comporte un pastor. Dumnezeu îl putea folosi pe Jim Cymbala
aşa cum era el. Ce mare progres a fost pentru mine când am învăţat să mă încred în
Dumnezeu în folosirea personalităţii mele naturale. Dumnezeu a urât dintotdeauna
impostura şi prefăcătoria, în special cea de la amvon. Din momentul în care aş fi încercat
să-mi afişez o postură afectată sau să mă prefac Duhul lui Dumnezeu s-ar fi întrista.
Ceea ce puteam face totuşi era să mă preocup şi mai serios de studiu. Am început să-mi
formez o bibliotecă biblică şi îmi petreceam multe ore din săptămână săpând în Cuvântul
lui Dumnezeu. însă niciodată nu voi fi un John Wesley sau un G. Campbell Morgan —
asta era clar. Trebuia să-mi găsesc propriul meu stil şi să rămân deschis şi dependent de
Dumnezeu.
PE MUCHIA ASPRĂ
Fiecare săptămână părea să aducă cu ea o nouă provocare. Soba de la centrală s-a stricat şi
reparaţiile ar fi costat 500 de dolari. Din nefericire, prin eforturile mele pline de zel am
strâns pentru fonduri numai 150 de dolari. M-am gândit, mai mult ca niciodată, să
26 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
renunţ. Nu sunt făcut pentru uşa ceva, mi-am spus, nu am acel fler al lucrătorului. Nu am voce
de pastor. Nu sunt un orator. Arăt prea tânăr. Sunt atât de epuizat...
Nici eu nici Carol nu ştiam unde să căutăm ajutor. Părinţii mei locuiau în cealaltă parte a
Brooklyn-ului, însă în acea perioadă tata se lupta cu alcoolul, iar mama era doborâtă de
necazuri. Aşa că nu ne puteam baza prea mult pe ea pentru încurajare.
Mama uneia dintre prietenele lui Carol a auzit ce făceam şi a trecut pe la noi într-o
duminică. N-a spus nimic, însă ştiam ce gândea: Ce caută un cuplu aşa tânăr ca voi aici?
Nu ne-a luat mult timp să descoperim că majoritatea creştinilor albi din clasa de mijloc
din celelalte părţi ale oraşului nu găseau biserica noastră şi zona în care era aşezată, prea
atractive.
Unii din membrii pe care îi moştenisem erau atât de străini de nuanţa bisericii, atât de
înţepeniţi în agenda lor încât pur şi simplu am început să mă rog ca ei să plece. Un bărbat
m-a informat că şi el a fost ordinat şi că ar trebui să fie lăsat să predice duminicile seara.
Insă ceea ce am observat eu în viaţa lui spirituală indica opusul.
Confruntarea s-a încleştat deoarece nu ne puteam permite să pierdem oameni. Pe de altă
parte însă, dacă aceşti membri ar fi rămas, rezultatul ar fi fost o discordie continuă — şi
eu ştiam că Domnul nu ar fi binecuvântat niciodată o astfel de situaţie cu acea putere
spirituală de care noi aveam atâta nevoie. Unul câte unul acei oameni au plecat. Uneori a
trebuit chiar să grăbesc răspunsul propriilor mele rugăciuni sugerând unora dintre membri
să ia în considerare găsirea unei alte biserici. învăţam că în munca de pastor, ca şi în
baschet, trebuie să te confrunţi.
Cu timpul, în ciuda acestor neajunsuri, biserica a
Amatorii
27
crescut de la douăzeci la patruzeci sau patruzeci şi cinci de persoane. Finanţele au rămas
„cum vin aşa şi pleacă". Prietenii lăsau uneori sacoşe cu mâncare pe treptele din faţa uşii,
pentru care noi le eram recunoscători. După primul an în Brooklyn venitul meu era de 3
800 de dolari. (Venitul mediu la stat pentru o familie de mărimea noastră era de 14 000 de
dolari pe an!) în al doilea an am ajuns până la 5 200 de dolari.
Nu numai o dată în zilele de iarnă mă gândeam că prezenţa la serviciile de duminică va fi
scăzută din cauza zăpezii; majoritatea oamenilor noştri nu îşi puteau permite o maşină.
Aceasta însemna o colectă mai scăzută, în astfel de perioade mă întrebam cum voi putea
oare face faţă unei alte zile de duminică. Speram că, prin vreun miracol, soarele nu va mai
răsări a doua zi.
Carol a început un mic cor cu un total de nouă voci. însă şi acolo s-au ivit curând
probleme. Abia începuse corul să cânte la întâlniri când una dintre tinerele necăsătorite a
rămas însărcinată. într-o biserică mică toţi observă totul şi se vorbeşte despre absolut
totul.
După ce am avut câteva seri de rugăciune în jurul altarului, când oamenii s-au obişnuit
deja să-L cheme pe Domnul, prezenţa a crescut la cincizeci sau şaizeci de persoane. Dar
ştiam că Dumnezeu vrea să facă mai mult... şi că va face dacă noi îi punem la îndemână
un pământ bun în care El să poată lucra. Mă săturasem de mentalitatea celor care fug de
realitate, mentalitate pe care am întâlnit-o încă din copilărie — întotdeauna lăudând ceea
ce Dumnezeu a făcut în trezirile spirituale din trecut sau prevăzând cu pasiune „marea
mişcare a lui Dumnezeu, care va veni". Adevărul e că ştiam că există nenumărate biserici
în tot oraşul şi în toată ţara care nu botezau, într-un an, o sută de păcătoşi cu ade-
28 h Vânt proaspăt, foc proaspăt
vărat convertiţi, iar cele mai multe nici în câţiva ani. Creşterile se realizau doar prin
transferurile de la o biserică la alta. Oraşul New York e un câmp de misiune dificil, însă
creşterea prin transfer nu e ceea ce Dumnezeu avea în plan pentru noi.
Aveam nevoie de un suflu proaspăt şi un foc viu. Aveam nevoie de Duhul Sfânt care să
transforme vieţile disperate ale oamenilor din jurul nostru. Alcoolul şi heroina dominau
cartierul; LSD-ul era de asemenea o problemă (LSD — lysergic acid diethylamide,
numele unui drog ce provoacă halucinaţii şi schimbări psihologice şi de comportament, n.
tr.), iar cocaina abia îşi începea ascensiunea dezastruoasă. Prostituatele lucrau la câteva
din colţurile străzii, la numai trei blocuri depărtare de biserică. Decăderea urbană se
instalase pe deplin. Dacă cineva putea câştiga ceva bani în altă parte, încerca să scape de
zona noastră.
Deveneam disperat la gândul că viaţa mea ar putea trece fără să-L văd pe Dumnezeu
manifestându-se cu putere în favoarea noastră. Eu şi Carol aproape că nici nu mai doream
să marcăm timpul. Tânjeam şi strigam spre Dumnezeu să schimbe totul — pe mine,
biserica, pasiunea noastră pentru oameni, rugăciunile noastre.
Deveneam disperat la gândul că viaţa mea ar putea trece fără să-L văd pe Dumnezeu
manifestându-se cu putere în favoarea noastră, h
într-o zi I-am spus Domnului că aş vrea mai degrabă să mor decât să bat apa în piuă tot
timpul slujirii mele ca pastor... predicând mereu despre puterea Cuvântului şi a Duhului
fără a o vedea însă niciodată. Mă îngro-
Amatorii h 29
zeam la gândul de a mă limita doar la servicii de biserică. Tânjeam ca Dumnezeu să
pătrundă în vieţile noastre şi în lucrare.
PROMISIUNEA
Tot în acea perioadă m-a cuprins o tuse care nu mai voia să plece. Am tuşit şi iar am tuşit
şase săptămâni până când Carol abia mai putea dormi noaptea. Scuipam flegmă în fiecare
zi.
Socrii deveniseră atât de îngrijoraţi încât mi-au plătit biletul de avion ca să vin la ei în
Florida, lângă St. Petersburg şi să mă odihnesc în soarele cald de acolo. Plin de
recunoştinţă am plecat. Partea proastă era că trebuia să le las singure pe Carol şi Crissy
care avea numai doi ani.
într-o zi am ieşit în larg cu o barcă de pescuit împreună cu alţi douăzeci sau treizeci de
turişti. Cerul era de un albastru azuriu şi apele calde ale Golfului Mexic se izbeau alene de
ţărmul nisipos. Pescăruşii se roteau şi ţipau deasupra capetelor noastre. Soarele le pria atât
de bine plămânilor mei congestionaţi.
Pe măsură ce ne avântam spre larg ceilalţi râdeau şi vorbeau despre peştii pe care sperau
să-i prindă în acea după-amiază. Ţineam şi eu o undiţă în mâini... însă mintea nu-mi stătea
la pescuit. M-am îndreptat spre capătul bărcii, departe de mulţime şi priveam fix orizontul
îndepărtat.
Am început să meditez la ideile şi strategiile în legătură cu creşterea unei biserici, despre
care am auzit sau citit. Un lider creştin mi-a spus: „Uită de clădirea bisericii instituţionale;
întâlnirile din case sunt soluţia din ziua de azi. Ai putea să vinzi clădirea. Dumnezeu
30 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
face ceva no vi."
O biserică baptistă veche ce fusese cândva mare a investit puternic în achiziţionarea de
autobuze, încercând să aducă mulţi copii la biserică. Sigurele rezultate au fost notele de
plată mari, vandalismul cronic şi o biserică neschimbată.
Am participat în biserici mari al căror punct central era Invitarea acelor predicatori şi
cântăreţi la modă în acel moment. Aceasta a ajutat la publicitatea bisericii... cel puţin
pentru alţi creştini. Un pastor mi-a spus zâmbind: „Eu nu fur oile altor biserici, însă îmi
place să las poarta larg deschisă."
Adevărul jenant era că uneori nici eu nu doream să mai particip la vreun serviciu —
atât de rău ajunsese. A
Indiferent că era un mod de abordare valid sau nu, această strategie necesita bani, aşa că
las-o baltă — nimeni n-ar fi venit în Brooklyn pentru micul onorariu pe care noi ni-1
puteam permite. Ba mai mult, Carol şi cu mine am recunoscut că dacă Dumnezeu nu
intervine, Brooklyn Tabernacle era sortită pieirii. Prin forţele noastre nu puteam face
nimic. Nu puteam organiza şi face reclamă programului nostru. Adevărul jenant era că
uneori nici eu nu doream să mai particip la vreun serviciu — atât de rău ajunsese.
Trebuia ca Duhul Sfânt să intervină, altfel muream.
„Doamne, n-am nici o idee cum să ajung un pastor de succes," m-am rugat acolo, în largul
apei. „Nu am pregătire. Tot ce ştiu este că eu şi Carol lucrăm în centrul oraşului New
York, cu oameni care mor la fiecare colţ din cauza supradozei de heroină, copleşiţi de
materia-
Amatorii A
31
lism şi alte vicii. Dacă Evanghelia este atât de plină de putere..."
Nu am mai putut continua. Lacrimile mă înecau. Din fericire ceilalţi pasageri erau prea
departe pentru a observa ceva după cum mi-am dat eu seama când le-am urmărit umbrele
în apa albastru-verzuie.
Atunci, încet, însă cu fermitate, în cuvinte auzite nu cvi urechea, ci adânc în dvihul meu,
L-am simţit pe Dvimnezevi vorbind:
Dacă tu şi soţia ta îmi veţi conduce poporul la rugăciune şi la invocarea Numelui Meu, nu veţi
duce niciodată lipsă de suflu nou în fiecare predică. Eu mă voi îngriji de banii de care aveţi
nevoie, atât pentru biserică cât şi pentru familia ta şi niciodată clădirea nu va fi îndeajuns de
încăpătoare pentru mulţimile de oameni pe care îi voi trimite ca răspuns.
Eram copleşit. Lacrimile s-au intensificat. Mi-am îndreptat privirea spre ceilalţi pasageri,
încă ocvipaţi cu pescui tul. Nici unvil nvi privea în direcţia mea.
Eram sigvxr că-L auzisem pe Dumnezeu, deşi n-am experimentat nici un fel de vizi vine
stranie, nimic senzaţional sa vi ieşit din comvxn. Dvimnezevi pur şi simplu s-a focalizat
asupra singurului răspuns la sitviaţia noastră — sa vi al oricărvii altcuiva în aceeaşi
sitviaţie. C vivantul Lvii avea rădăcina în nenumăratele promisiuni repetate în Scriptviri;
era chiar ceea ce a produs orice trezire a Duh vil vii Sfat de-a lungul istoriei. Era adevărul
care i-a făcvit pe Charles D. Finney, Dwight L. Moody, A.B. Simpson şi pe alţi bărbaţi şi
femei folositori în mâna lui Dumnezevi. Era ceea ce ştiam deja, însă Dumnezeu mă trăgea
afară, mă îndrepta spre o experienţă veridică cu El însvişi şi pviterea Sa. El îmi spunea că
foamea mea dvipă El şi pviterea Sa transformatoare vor fi îndeajuns pentru a mă
determina să-mi călăuzesc biserica spre
32 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
rugăciune.
In acea după-amiază, mai târziu, când vaporul a ancorat, mă simţeam minunat de calm.
Câteva zile mai târziu, am zburat spre New York, acelaşi pastor tânăr care fusesem şi
înainte. însă toate curentele moderne şi noile idei despre creşterea bisericii deveniseră
acum irelevante. Dumnezeu promisese că se va îngriji, că va răspunde strigătelor noastre
după ajutor. Nu eram singuri încercând imposibilul într-o lume împietrită. Dumezeu era
prezent şi El acţiona în favoarea noastră.
O bucurie sfântă s-a revărsat asupra mea. Aşteptam chiar cu nerăbdare următoarea
duminică dimineaţa pe Atlantic Avenue.
Aprinderea focului
Bine v-aţi întors, Pastor Cymbala" mi-au spus oamenii când m-au văzut în acea
dimineaţă. „V-aţi odihnit bine în Florida? Cum mai staţi cu tuşea?" Le-am spus că tuşea
mai trecuse, însă în interior abia aşteptam să le spun ceva mult mai important. Pe la
începutul programului am spus: „Fraţi şi surori, sunt absolut sigur că l-am auzit pe
Dumnezeu vorbindu-mi despre viitorul bisericii noastre. Cât am fost plecat am strigat
către Dumnezeu să ne ajute — să ma ajute — să înţeleg care-i voia Lui pentru noi. Şi cred
că am primit un răspuns.
Nu e deosebit, nici profund şi nici spectacular, însă vreau să vă spun astăzi cu toată
seriozitatea: De acum înainte, întâlnirea de rugăciune va fi barometrul bisericii noastre. Ceea
ce se întâmplă marţea seara va fi măsura după care vom judeca succesul sau eşecul nostru,
pentru că aceasta e măsura după care Dumnezeu ne va binecuvânta.
Dacă noi II chemăm pe Domnul, El ne-a promis în Cuvântul Său că ne va răspunde, că va
aduce pe cei nemântuiţi la El şi că va turna din Duhul Său peste noi. Dacă nu-L chemăm
— El nu ne-a promis nimic — absolut nimic. E foarte simplu. Nu are importanţă ce predic
eu sau ce pretindem că credem în minţile noastre, viitorul nostru va depinde de timpul
acordat rugăciunii.
Acesta este motorul care va pune în mişcare biseri-
33
34 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
ca. Da, vreau să continuăm să venim duminicile — însă seara de marţi este cea care
contează. Eu şi Carol ne-am hotărât deja şi sperăm că şi voi vă veţi alătura nouă."
Un predicator din Australia (sau poate din Noua Zeelandă) s-a întâmplat să fie şi el
prezent în acea dimineaţă — eveniment rar. L-am prezentat şi l-am invitat să spună câteva
cuvinte. El a păşit în faţă şi a spus doar
atât:
„Am auzit ce v-a spus păstorul. Iată ceva la care vă
puteţi gândi:
Poţi spune cât de populară este o biserică în funcţie de cine vine duminica dimineaţa.
Poţi spune cât de popular e pastorul sau evanghelistul în funcţie de cine vine duminica
seara.
însă poţi spune cât de popular este Isus în funcţie de cine vine la serile de rugăciune."
Şi acestea fiind spuse, a coborât de pe platformă. Asta a fost tot. Nu l-am mai văzut
niciodată de atunci.
UN NOU ÎNCEPUT
Dacă anunţul meu i s-a părut ciudat bisericii, sau greu de primit, consider că el nu a fost
cu mult mai diferit decât ceea ce Charles Haddon Spurgeon, marele predicator englez, a
spus într-o predică cu exact 100 de ani în urmă:
Starea unei biserici poate fi măsurată exact cu ajutorul serilor de rugăciune. Astfel, în-
tâlnirea pentru rugăciune este har-ometrul şi prin ea putem să judecăm cantitatea lucrării
divine între oameni. Dacă o biserică vrea ca Dumnezeu să fie aproape, trebuie să se roage.
Şi unul din primele semne ale
Aprinderea foculuii A 35 absenţei Lui va fi lenevia în rugăciune.1
în acea primă seară de marţi au venit cinsprezece până la optsprezece persoane. Nu aveam
o agendă sau un program gata pregătit; m-am ridicat şi am condus biserica în cântare şi
laudă spre Dumnezeu. Din aceasta a venit rugăciunea. Am simţit un nou sens al unităţii şi
dragostei între noi. Dumnezeu părea că ne ţese împreună. Nu le-am ţinut o predică tipică;
exista o nouă libertate în a aştepta prezenţa lui Dumnezeu.
In săptămânile, care au urmat, răspunsurile la rugăciuni au devenit evidente. Noi oameni
ni s-au alăturat treptat, cu talente şi daruri care ne puteau ajuta. Au început să vină rudele
nemântuite sau oameni total străini. Am ajuns să credem că suntem „camera de urgenţă a
Duhului Sfânt" unde oameni cu traume spirituale puteau fi salvaţi. în majoritatea
spitalelor sala de urgenţă nu este la fel de frumos decorată ca şi restul clădirii însă foarte
eficientă în salvarea de vieţi omeneşti.
Am ajuns să credem că suntem „camera de urgenţă a Duhului Sfânt" unde oameni
cu traume spirituale puteau fi salvaţi.A
Noi eram un prim exemplu a ceea ce marele scriitor scoţian, Andrew Bonar, a scris în
1853: „Lui Dumnezeu îi place să-Şi vadă oamenii fixaţi pe ideea că nu există speranţă
decât în rugăciune. în asta constă puterea Bisericii asupra lumii."2
Astfel, săptămână după săptămână am continuat să-i încurajez pe oameni să se roage şi,
desigur, aşa cum Samuel Chadwick a spus cu mult timp în urmă, cel mai
36 h Vânt proaspăt, foc proaspăt
mare răspuns al rugăciunii este mai multă rugăciune.
Noi nu eram acolo ca să ne auzim unii pe alţii dând glas unor rugăciuni elocvente; eram
prea disperaţi pentru aceasta. Ci ne-am concentrat vertical, spre Dumnezeu, nicidecum
orizontal, unii spre ceilalţi. De cele mai multe ori am strigat către Domnul în grup,
rugându-ne toţi în cor, cu voce tare, practică ce continuă şi în ziua de azi. Alteori ne
prindeam de mâini în cercuri de rugăciune sau diferiţi oameni îşi povesteu necazurile.
Forma unei întâlniri de rugăciune nu este nici pe departe atât de importantă ca esenţa ei —
aceea de a-L atinge pe Cel Atotputernic, de a striga din întreaga ta fiinţă. Am participat la
întâlniri de rugăciune gălăgioase care erau în majoritatea cazurilor teatrale şi am fost în
grupuri în care momentele de rugăciune tăcută erau profund spirituale. Atmosfera
întâlnirii poate varia, însă ceea ce contează este că noi ne întâlnim cu Dumnezeul
Universului, nu doar unul cu celălalt.
Am început de asemenea să nu mai fiu atât de rigid în serviciile de duminica şi să nu-i
mai controlez cu ajutorul microfonului. Forma obişnuită — două cântări, anunţurile,
programul corului, colecta, apoi predica şi în final binecuvântarea — a fost treptat
abandonată pe măsură ce Dumnezeu începea să mă elibereze. Nu mai trebuia să fiu atât de
nervos sau încordat sau fals. Din cauza fricii încercasem să mă protejez pe mine însumi.
La urma urmelor, oamenii nu erau însetaţi după predici alambicate sau după luciu
organizatoric. Ei doreau doar iubire. Doream să ştie că Dumnezeu îi poate ridica şi le
poate da o nouă şansă.
în acele zile de început pe Atlantic Avenue, când oamenii se apropiau mai mult de
Domnul, primeau plinătatea Duhului şi îşi reînnoiau dragostea lor pentru
Aprinderea foculuii h 37
Dumnezeu, au început în mod natural să vorbească despre aceasta la locurile lor de
muncă, în blocuri, la întâlnirile din familie.
Oamenii nu erau însetaţi după predici alambicate sau după luciu organizatoric. Ei doreau
doar iubire. A
Din acea zi şi până acum, mai bine de douăzeci de ani mai târziu, nu a existat nici un
moment de declin în biserică, mulţumită lui Dumnezeu. Prin harul Său nu am avut nici o
fracţiune care să se ridice şi să hotărască să se despartă de noi. Dumnezeu a continuat să
trimită oameni care au nevoie de ajutor; adesea nu pot nici măcar să aflu de unde au auzit
despre noi.
Colecta s-a îmbunătăţit îndeajuns cât să putem face câteva reparaţii clădirii. Am înlocuit
băncile pe jumătate ruinate cu scaune din fibră de sticlă care se puteau lega împreună. Şi
ceva mult mai important chiar, oamenii au început să simtă prezenţa Domnului în acel loc
umil. Se simţeau iubiţi. Cei împietriţi erau cercetaţi chiar şi în timpul cântărilor. Corul a
început să crească.
SUNETE DE BUCURIE
Carol a iubit muzica încă din adolescenţă. De fapt, ea crescuse în compania ei — tatăl ei
fusese cântăreţ de operă înainte de convertire şi bunica fusese pianistă.
Locuind în oraş, ea a absorbit sunetele multor culturi. In mintea ei clasicul se contopea cu
muzica negrilor, imnurile tradiţionale scandinave cu refrenurile contemporane şi ritmurile
caraibiene. La vârsta de şaisprezece sau şaptesprezece ani s-a înfiripat în inima ei
38 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
visul de a conduce într-o zi un cor mare — însă nu unul rigid, formal, ci un cor al
oamenilor simpli.
Nu exista nimeni competent în biserică care să o acompanieze aşa că ea trebuia să cânte la
pian şi în acelaşi timp să dirijeze şi corul. Nu a învăţat niciodată să solfegieze, ci în mintea
ei selecta fiecare voce şi apoi luându-i pe rând, învăţa tot grupul. Chiar şi aşa, numărul
membrilor a început să urce ajungând la peste cincizeci. Platforma nu mai era destul de
largă să-i cuprindă, ci ocupau toată partea din faţă şi cântau de copleşeau cu armonia lor
întraga clădire.
Repetiţiile se ţineau vinerea seara. Poate îi va surprinde pe cititori să afle că alte
evenimente de la sfârşit de săptămână nu concurau cu timpul oamenilor. însă viaţa
oraşului e diferită; oamenii sunt prea ocupaţi în timpul săptămânii cu slujbele lor, obosiţi
de lungile navete cu tramvaiul, autobuzul sau metroul. Ei se odihnesc vineri seara, ştiind
că nu mai trebuie să se trezească devreme a doua zi.
Carol obişnuia să înceapă cu o jumătate de oră de rugăciune. Adesea spiritul rugăciunii
cuprindea întreg grupul. Cineva se oferea să depună o mărturie sau se simţea îndrumat să
citească un pasaj din Scriptură. Carol le dădea apoi un scurt îndemn. în multe rânduri era
mai multă rugăciune şi închinare decât repetiţie; uneori nici măcar nu mai apucau să
cânte.
Această experienţă a schimbat modul de gândire al oamenilor. Corul nu venea numai cu
două cântări „speciale" înainte de predică, ci dimpotrivă, membrii lui s-au angajat într-o
adevărată slujire.
Membrii orchestrei erau la fel de nepregătiţi ca şi Carol. Joey Vazquez, de la chitară bas, a
învăţat să cânte „din mers". într-o zi îşi făcea de lucru cu o chitară bas la
Aprinderea foculuii h 39
un prieten; la repetiţia de cor de a doua zi prietenul său a spus, în glumă, că Joey ştie să
cânte. Carol luând afirmaţia în serios 1-a pus pe Joey la lucru. Acesta a fost începutul
carierei sale de chitarist; el e şi astăzi la noi în biserică.
La tobe, Michael Archibald, un bărbat din Trini-dad, nu luase nici el niciodată lecţii de
muzică. Jonathan Woodby, organistul nostru (şi după părerea mea unul din cei mai buni ai
Americii) nu ştia să citească notele. Cu toate acestea, cei doi au cântat pe două dintre
albumele premiate cu Grammy.
Corul a jucat un rol crucial atunci când am început să găzduim întruniri lunare, în
colaborare cu Teen Challenge, o organizaţie ce se ocupa cu dependenţii de droguri,
înfiinţată în Brooklyn, în 1958, de David Wilkerson. împreună cu Teen Challenge am
închiriat sala unei mari biserici baptiste. La prima întrunire am făcut reclamă filmului
Crucea şi pumnalul, care povesteşte convertirea conducătorului unei bande, Nicky Cruz.
Au venit atât de mulţi oameni încât a trebuit să difuzăm filmul de trei ori pentru ca fiecare
să aibă şansa să-1 vadă.
La cea de-a doua, însuşi Nicky a venit să vorbească. A fost nemaipomenit să-1 vezi
predicând în chiar clădirea unde cu ani în urmă 1-a trântit pe scări pe un italian, gata să-1
omoare dacă nu ar fi intervenit poliţia.
Povestea lui Nicky a fost o mare sursă de inspiraţie pentru mine. El era simbolul lucrurilor
care se vor întâmpla în biserica noastră; Dumnezeu care îi ia pe cei lipsiţi de speranţă şi
chiar nebuni, şi îi schimbă. Ştiam că multe biserici spun doar din vârful buzelor că
Dumnezeu poate face orice. Insă noi aveam nevoie de o credinţă reală încât oricine ar fi
intrat în clădire, indiferent de problemele lui /ei, să poată deveni un trofeu al
40 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
harului lui Dumnezeu. Din acea seară Nicky mi-a devenit prieten apropiat şi musafir
obişnuit la Tabernacle.
Pe măsură ce tot mai multe biserici s-au implicat în lucrare, Carol a format „New York
Challenge Choir" compus din membri de la Tabernacle şi alţii care doreau să cânte
(optzeci sau mai multe voci).
Cam tot în acea perioadă, Carol a scris primul ei cântec. Ea a luat colinda de Crăciun „Joy
to the worid" şi i-a compus o nouă melodie. Nu a ştiut cum să o aştearnă pe hârtie aşa că,
pur şi simplu, a învăţat fiecare voce pe rând.
O COMUNITATE A DRAGOSTEI Şl A RUGĂCIUNII
Niciodată nu ştiam cine s-ar putea întoarce la Hristos la Brooklyn Tabernacle, toxicomani,
prostituate sau homosexuali. însă şi avocaţi pierduţi, oameni de afaceri şi şoferi de
autobuz se întorceau de asemenea. Noi îi primeam pe toţi.
Printre ei erau latini, negri americani, caraibieni, albi şi mulţi alţii. O dată ce oamenii erau
umpluţi de Duhul Sfânt, ei începeau să considere celelalte rase ca pe creaţia lui
Dumnezeu. în loc să-i judecăm pe homosexuali, am început să plângem pentru ei.
Oamenii conduceau treizeci sau patruzeci de minute din Long Island pentru a veni la
biserică. Unul şi probabil singurul avantaj al situării noastre în inima Brooklynului este
tranzitul excelent al maselor, adică oameni din Manhattan, Queens, Bronx şi din alte părţi
puteau ajunge foarte uşor la noi cu metroul sau autobuzul. Când crescusem la o sută
cincizeci sau o sută şaptezeci şi cinci de ascultători duminica dimineaţa, prezenţa la serile
de rugăciune era de aproximativ o sută de persoane. Era
Aprinderea foculuii h 41
viaţă, bucurie şi o atmosferă de familie şi dragoste. Oamenii nu se grăbeau să plece la
sfârşitul întâlnirii; mai zăboveau, se rugau şi vorbeau unul cu altul.
Cum nu aveam aer condiţionat, în serile fierbinţi de vară deschideam toate ferestrele şi
oamenii puteau chiar şedea pe pervaz. într-o seară de duminică din august, când erau 35
grade afară şi probabil 45 grade în încăpere, am simţit un impuls ciudat de a cânta „O
noapte preasfinţită,, ca o expresie a dragostei pentru Isus. Un beţiv care tocmai trecea pe
acolo s-a oprit să asculte şi în mintea lui confuză el şi-a spus: Problema asta a băuturii mi-
a scăpat total de sub control. Aud acum colinzi de Crăciun. Mai bine aş intra în această biserică
şi aş cere ajutori Uşierii erau acolo gata să-1 primească şi să-i vestească Evanghelia.
Din când în când mai apăreau şi dintre cei deranjaţi mintal. Un bărbat numit Austin,
eliberat recent dintr-o instituţie a început să vină la biserică. într-o zi el a spus ceva vulgar
uneia dintre surorile noastre. La întâlnirea de marţi, când l-am chemat şi l-am avertizat că
nu tolerăm un astfel de lucru el mi-a spus: „Oh! Sigur!? Vor avea grijă de tine 'băieţii
mei!'" Era un uriaş aşa că nu am îndrăznit să râd.
„Austin," i-am răspuns eu, „poate că vei avea tu grijă de mine, însă nu cu 'băieţii tăi' —
după modul în care te comporţi mă îndoiesc că ai pe vreunul din 'băieţi'".
I-am prevenit pe uşieri să mă cheme dacă va reveni şi de asemenea să cheme imediat
poliţia. Austin s-a întors chiar în acea seară. Am ieşit afară de la întâlnirea de rugăciune ca
să vorbesc cu el, încercând să trag de timp. Curând poliţia şi-a făcut apariţia şi 1-a luat. Ei
doreau ca eu să aduc acuzaţii, însă am refuzat. în loc de
42 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
aceasta m-am întors în biserică şi am continuat ora de rugăciune. Astfel de episoade
stranii au devenit o parte obişnuită a lucrării noastre în această zonă a oraşului.
Pentru că am fost jucător de baschet, niciodată nu m-am gândit să-i evaluez pe
oameni pe baza culorii lor. Se pare că în America e mai multă deschidere, acceptare
şi cooperare în sala de sport decât în Biserica lui Isus Hristos. h
Colecta nu era niciodată extraordinară, asa cum poate v-aţi fi aşteptat, datorită genului de
comunitate în care slujeam, compusă din mame singure, şomeri, oameni care căutau să
scape de droguri. Insă veneau şi oameni mai aşezaţi şi mai stabili din punct de vedere
material pe care nu-i deranja amestecul socio-economic.
Pentru că am fost jucător de baschet, niciodată nu m-am gândit să-i evaluez pe oameni pe
baza culorii lor. Dacă puteai juca atunci jucai. Se pare că în America e mai multă
deschidere, acceptare şi cooperare în sala de sport decât în Biserica lui Isus Hristos.
PROBLEME DE SPAŢIU
Prin 1977, oamenii care încercau să găsească un loc duminica dimineaţa şi duminica seara
erau mai mulţi decât putea cuprinde clădirea. Mai jos cu un bloc era YWCA (Young
Women's Christian Association — Asociaţia Femeilor Creştine Tinere, n. tr.)a cărei sală
avea o capacitate de 400-500 de locuri. Noi o închiriam duminica şi ne căram în fiecare
săptămână acolo echipamentul de sunet şi alte lucruri de care aveam nevoie. Ferestrele
Aprinderea foculuii A 43
erau vopsite şi nu exista aer condiţionat. Adesea trebuia să curăţim locul duminica
dimineaţa înainte de a putea aşeza scaunele pentru biserică.
Dar cel puţin aveam un spaţiu pe care îl puteam folosi. Am închiriat acea sală timp de doi
ani. Unele din primele amintiri legate de biserică ale celor doi copii ai noştri mai mici,
Suzan şi James se regăsesc în acea clădire. îmi amintesc că într-o duminică m-am uitat în
sus în timpul unei cântări şi spre oroarea mea am văzut-o pe acrobatica mea fiică făcând
salturi de 360 grade la paralele din capătul holului. Nimic mai nepotrivit pentru „copiii
perfecţi ai pastorului"!
Când Lanny Wolfe, bine cunoscut interpret şi compozitor de muzică creştină ne-a vizitat
biserica, a fost captivat de armonia corului care cuprindea acum o sută de voci. El a
încurajat-o pe Carol să continue să compună. „Tu ai un mod de abordare cu totul diferit,"
a spus el. „Cântările pe care le scrii nu se aseamănă deloc cu ceea ce aş scrie eu, sau Bill
Gaither sau oricine altcineva." încurajarea lui Lanny a însemnat foarte mult pentru
amândoi.
Sigur că de atunci muzica lui Carol s-a extins în întreaga ţară şi este cântată în toate
genurile de biserici, indiferent de modul lor de închinare. După ce Brooklyn Tabernacle a
vândut vin milion de partituri, World Music i-a înmânat lui Carol un premiu în 1994. în
mod ironic, Tabernacle nu a cumpărat nici măcar o partitură din compoziţiile lui Carol —
nici nu i-ar fi folosit unui cor care nu ştie să solfegieze!
întâlnirile în clădirea YWCA au fost cea mai bună soluţie temporară la problema
supraaglomerării. Am cumpărat un teren vis-a-vis în speranţa ridicării unei clădiri reale
într-o zi. Era un pas mare în credinţă însă
44 h Vânt proaspăt, foc proaspăt
Dumnezeu ne-a dat fondurile necesare.
Entuziasmaţi la gândul începerii unei noi clădiri, a unei case permanente am programat o
ceremonie pentru prima săpătură pe care o vom face. Vă vine să credeţi că tocmai în acea
duminică specială a plouat atât de tare încât nu am putut ieşi afară nici cât să înfingem un
hârleţ în pământ? Dezamăgiţi ne-am reîntors la YWCA în acea seară.
însă în timpul serviciului Dumnezeu ne-a făcut să înţelegem limpede că El nu dorea să
sape pământul de vis-a-vis, ci în inimile noastre şi să-şi clădească biserica pe acea
fundaţie.
Ploaia torenţială a fost providenţială, aşa cum s-a dovedit mai târziu. La câteva luni, un
teatru cu o capacitate de 1400 de locuri de pe Flatbush Avenue, principala arteră nord-sud
a Brooklynului a fost scos la vânzare pentru numai 150 000 de dolari.
Am reuşit să vindem terenul cumpărat la un preţ avantajos. Trebuia să vindem şi clădirea
dărăpănată de pe Atlantic Avenue pentru a cumpăra teatrul. Câţiva păstori au venit să
vadă vechiul nostru loc şi păreau serioşi în a o cumpăra. Am căzut de acord asupra preţu-
lui — pentru a afla mai târziu că ei nici măcar nu aveau de gând să ne dea un avans. In
acel moment eram în pericolul de a pierde oferta în legătură cu teatrul.
Toate visurile noastre erau pe punctul de a se nărui. La seara de rugăciune de marţi am
adus problema înaintea Domnului, plângând şi pledând pentru o salvare de ultim moment,
de oricare natură ar fi fost ea.
Miercuri după-amiază a sunat soneria de la uşa bisericii. Am coborât să deschid. în faţa
mea stătea un străin bine îmbrăcat, care s-a dovedit a fi un om de afaceri kuweitian. A
intrat şi s-a uitat în jur în timp ce eu
Aprinderea foculuii A 45
îmi ţineam respiraţia de teamă ca el să nu se uite prea atent la pereţii scorojiţi, la băile
învechite şi instalaţia şubredă. Tavanul subsolului era atât de jos încât m-am temut că el
se va lovi cu capul de una din ţevile care atârna.
„Cât ceri pe această clădire?,, a întrebat el într-un sfârşit.
Mi-am reglat vocea şi am răspuns abia auzit: „Nouă zeci şi cinci de mii."
El a tăcut un moment şi apoi a spus:
„Corect."
Eram şocat!
„încheiem afacerea," a adăugat el.
„A, păi, cât timp îţi va lua să faci aranjamentele la bancă?" Eram îngrijorat că oferta de pe
Flatbush va expira înainte ca noi să încheiem această afacere.
„Fără bancă, fără nimic," a răspuns el abrupt. „Spune-i doar avocatului tău să-1 sune pe al
meu — iată numele şi numărul lui de telefon. Plătesc cu bani gheaţă." Şi cu asta a plecat.
încă o dată, rugăciunea noastră a fost ascultată într-un mod neaşteptat. Dumnezeu formase
un lanţ de oameni care au dorit să se roage şi care au crezut că nimic nu e prea complicat
ca El să nu poată rezolva. Nu are importanţă ce fel de munte ne stă în faţă, nu contează ce
atac vine asupra noastră, nu are importanţă cât de sălbatic a devenit oraşul la sfârşitul
anilor '70 — când cocaina s-a alăturat heroinei. Dumnezeu putea încă schimba oameni şi
îi putea elibera de păcat. El îşi construia biserica într-un cartier dur şi atâta timp cât
oamenii continuau să implore binecuvântarea şi ajutorul Său, El se angaja că le va
răspunde.
Un cântec pentru disperaţi
Deşi teatrul de pe Flatbush părea o comoară pentru noi el se afla într-o stare jalnică. Am
cheltuit mai mult de 250 000 de dolari pentru reparaţii înainte de a ne muta în el, în
ianuarie 1978. Atunci au început lucrurile să ia avânt pe plan spiritual.
Foloseam clădirea de pe Flatbush de mai puţin de un an când cineva care avea legături cu
un studio de înregistrări din Manhattan a sugerat corului să scoată ceea ce se numeşte
„custom album" — o producţie la costuri scăzute în folosul nostru personal. Ceea ce am şi
făcut în 1980, Carol compunând trei sau patru din cele zece piese.
Copiile şi-au făcut drum, nu se ştie cum, până în Nashville şi companiile de muzică au
început să ne caute. Word Music a refăcut primul album şi 1-a lansat pe piaţă în toată ţara.
Curând ne-au cerut să mai scoatem două. Carol a ajuns să înregistreze cu profesionişti
începând de la Larnell Haris, Babbie Mason, Wayne Watson, Talleys până la liderul
muzicii religioase de pe Coasta de Vest, Morris Chapman.
Nu era ceva neobişnuit ca în zilele de duminică corul să cânte şi să depună mărturie cu
atâta putere; un duh de laudă cobora asupra oamenilor schimbând întreaga direcţie a
serviciului. Odată corul a fost planificat să cânte trei piese. Pentru a o prezenta pe cea de-a
doua,
47
48
Vânt proaspăt, foc proaspăt
un fost toxicoman şi-a depus mărturia. Dragostea lui Dumnezeu se simţea atât de tare
încât nu m-am putut abţine să nu intervin la sfârşitul cântării, punându-mi un braţ în jurul
fratelui şi făcând o invitaţie chiar atunci pentru ca oamenii să-L primească pe Hristos.
Răspunsul a fost imediat şi puternic.
Corul nu a mai ajuns să cânte cea de a treia piesă — însă la urma urmelor de ce ne-am
agăţa de o anumită ordine a serviciului când oamenii sunt dornici să fie mântuiţi?
Dumnezeu putea folosi corul sau pe oricine altcineva pentru a transforma întreg serviciul
într-o întâlnire de rugăciune dacă aşa dorea El.
ÎNTOARSĂ DINTRE „CEI MORŢI"
Printre mulţimea de oameni de care Dumnezeu s-a atins în acele zile — iniţial prin cor şi
apoi prin întâlnirile de rugăciune de marţi seara, cea care îmi vine în minte acum este o
tânără slăbuţă şi roşcată numită Roberta Langella. Povestea ei este atât de uimitoare încât
o las pe ea să v-o spună:
M-am născut a patra din cei şase copii ai familiei mele, în Brooklyn şi am crescut în
Staten Island. Tata era docher şi ne-a oferit o viaţă lipsită de griji şi o educaţie catolică
fiecăruia dintre noi. Eram fericită să fac parte din ceea ce credeam eu că era o familie
stabilă şi iubitoare.
Dar apoi, când aveam 11 ani, totul s-a prăbuşit. Dintr-o dată ne mutam în Florida pentru a
fi mai aproape de părinţii mamei. Singura problemă era că tata nu mai venea cu noi. Nu
observasem tensi-
Un cântec pentru disperaţi A 49
unea care evoluase între părinţii mei şi care a dus la destrămarea căsniciei lor.
Pur şi simplu nu puteam crede ceea ce se întâmpla. Familia noastră fusese întotdeauna
unită. Dacă nu te puteai baza pe adulţi ca să facă ceea ce se cuvine, atunci ce mai însemna
viaţa? Eram zdrobită.
In decurs de un an sau doi mi-am afişat nefericirea bând şi fumând haşiş. Mama s-a
recăsătorit, ceea ce a înrăutăţit lucrurile în ce mă privea. Eram tot timpul în conflict cu ei.
La şaisprezece ani m-am întors în New York pentru a locui cu tatăl meu vreme de un an.
Nici acolo n-a fost mai bine; am renunţat la şcoală ca să colind ţara de una singură.
Un an mai târziu, eram din nou în New York trăind cu un bărbat care avea de două ori
vârsta mea. îmi doream pe cineva — oricine — care să mă iubească şi să-mi poarte de
grijă. Din nefericire acest tip era sero-pozitiv şi dependent de droguri. La scurt timp
amândoi consumam cocaină şi apoi heroină. De multe ori am luat supradoze.
într-o noapte groaznică din 1980 mi-am injectat atât de multe droguri încât oamenii mi-au
spus mai târziu că inima mea a încetat pur şi simplu să mai bată. Prietenul meu a şters
putina temându-se că eram moartă şi că el va trebui să răspundă întrebărilor
incriminatorii. Eram abandonată în acea mansardă, devenind de acum vânătă... însă prin
mila lui Dumnezeu, cineva m-a descoperit si a sunat la urgenţă. Personalul medical
auxiliar s-a grăbit să îmi acorde primul ajutor.
Aveam o părere atât de proastă despre mine însămi, eram sigură că nimeni nu mă mai
considera bună de ceva. Această atitudine a atras după sine
50 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
numai relaţii dezastuoase. Cam prin 1982, împreună cu prietenul meu de atunci am
închiriat un apartament la etajul al doilea, deasupra unei florării, într-un bloc vecin cu
Brooklyn Tabernacle. Desigur nu aveam nici un pic de interes în ceea ce se întâmpla
acolo.
Prietenul meu era abuziv; mă bătea regulat. într-o zi m-a pocnit atât de tare că mi-a spart
timpanul. Totuşi de fiecare dată eu eram cea care mă rugam de el să nu mă părăsească.
Eram atât de jalnică! Insă mai rău decât să fiu bătută, mai rău decât să fiu urâtă era gândul
îngrozitor de a rămâne singură. Pur şi simplu nu puteam suporta.
îmi amintesc că într-o duminică după amiază eram atât de înnebunită de durere încât l-am
ameninţat că îmi voi lua viaţa. întins pe canapea urmărea un meci de fotbal şi nici măcar
nu s-a uitat la mine. „îi urmăresc pe Jets acum. Spune-mi ce ai de spus la pauză." Lui nici
nu-i păsa!
Am continuat să trăiesc mai departe lucrând ca ospătară în cluburi de noapte. Făceam
parte din cultura punk a anilor '80 — având „o înfăţişare mortală," adică nu mă pieptănam
câte o lună.
îmi amintesc că frecventam „pavilioanele de tir" unde douăzeci sau treizeci de oameni se
drogau toţi în acelaşi timp împărţind între ei seringile. Deşi mă temeam de urmările pe
care le putea avea folosirea acelor seringi, nevoia de droguri era mai mare decât teama.
Dimineaţa devreme, după ce se închideau barurile din Greenwich Village rămâneam să
asist la scena de după program, care depăşeşte orice imaginaţie, chiar şi a celor mai
nebuni. Nu v-aţi dori să
Un cântec pentru disperaţi A 51
cunoaşteţi câtă violenţă şi câte lucruri inimaginabile se petrec în acele cluburi chiar şi
după răsăritul soarelui.
în final plecam spre casă. Când ieşeam din staţia de metrou, îmbrăcată cu geaca mea de
piele neagră, trotuarul era plin cu oameni de la biserică — toţi aşteptând să intre în
Tabernacle. Scrâşneam din dinţi şi treceam mai departe. Feţele lor senine mă înnebuneau!
Făcându-mi loc cu coatele prin mulţime, mă repezeam pe scări cât de repede puteam.
Singurul necaz era că fereastra dormitorului meu dădea spre biserică şi nu puteam scăpa
de muzica ce trecea chiar şi prin pereţi... cântări precum „Cât mă iubeşte Isus" şi „Sunt
spălat". Ascultam melodiile şi uneori ele pătrundeau până în interiorul meu. Ceva din acea
muzică mă mişca, mă emoţiona, chiar dacă mă împotriveam.
Insă să intru în biserică? In nici un caz! Eram sigură că Isus nu va putea iubi niciodată pe
cineva atât de decăzut ca mine.
La scurt timp m-am despărţit de prietenul meu şi — ca de obicei — am intrat într-o nouă
relaţie şi m-am mutat într-un alt apartament în partea de vest a Manhattanului. Câteodată
o auzeam pe vecina de jos cântând sub duş. M-am întâlnit cu ea într-o zi pe scări şi i-am
zis: „Te aud cântând uneori. Eşti cântăreaţă?"
„Nu, nu tocmai. Cânt în corul bisericii şi îmi place să fac repetiţii acasă."
„Ce biserică?" am întrebat.
„Brooklyn Tabernacle."
Mă mutasem însă se părea că şi biserica se
52 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
mutase împreună cu mine.
Intre timp am abuzat tot mai mult de droguri şi alcool. Existau zile când nu aveam deloc
mâncare în casă; telefonul era tăiat. Am început să vând mobila pentru a-mi alimenta
nevoia de droguri. Nu ştiu însă cum de n-am rămas şomeră niciodată. Nopţile albe
petrecute în compania drogurilor nu mă împiedicau să mă trezesc dimineaţa şi să plec la
lucru.
într-o seară, pe când eram la un prieten am izbucnit în plâns şi pentru prima oară în viaţa
mea am spus: „Ştii, cred că s-ar putea să fiu dependentă de droguri." Era cât nu se poate
mai evident, însă faptul că eu am recunoscut a constituit un pas important pentru mine.
Următoarele câteva zile m-am concentrat asupra a ceea ce credeam eu a fi cauza
problemelor mele: prietenul meu. Faptul că folosea droguri avea o influenţă negativă
asupra mea, corect? Aşa că i-am făcut papucii!
In câteva săptămâni mi-am făcut rost de un nou prieten, care nu se droga. In schimb,
vindea droguri! Aducea în casă kilograme de cocaină. Evident că nu m-am lăsat.
într-o noapte am sunat-o pe mama în Florida. Ea devenise deja creştină. Am început să
vorbesc despre viaţa mea — şi nu m-am mai putut opri. Nu ştiu cum de a reuşit, dar a
rămas calmă în faţa lucrurilor descoperite în viaţa mea, spuse în agonie, şi m-a invitat să
vin să stau cu ea câteva zile.
Cele câteva zile în Florida s-au transformat în paisprezece luni. Mama m-a dus la
„Narcoticii anonimi" şi m-au dezintoxicat. De asemenea,
Un cântec pentru disperaţi <h 53
după atâţia ani de la graduare, mi-am dat examenele de diplomă. Cerul părea senin şi
eram sigură că pot cuceri lumea. însă noua mea încredere avea să se prăbuşească atât de
curând.
O vizită la doctor m-a pus în faţa unui fapt îngrozitor: eram sero-pozitivă. N-ar fi trebuit
să fiu surprinsă după toate acele seringi pe care le-am împărţit cu alţii de-a lungul anilor.
însă vestea m-a înfuriat, căci venea chiar acum când încercam din răsputeri să mă îndrept.
Eram supărată pe mine şi pe Dumnezeu.
M-am întors la New York şi mi-am început propria afacere. între timp, fratele meu
Stephen L-a aflat pe Domnul şi a început să-mi spună şi mie, însă eu i-am tăiat elanul.
într-un sfârşit am fost de acord să merg cu el la Brooklyn Tabernacle cu condiţia să stau la
balcon, să vin târziu şi să plec repede.
„Până când, la sfârşitul unei săptămâni de dopaj intens am atins fundul prăpastiei.
Era marţi seara şi eu nu mai aveam nici un ban. Fără un motiv anume am condus
spre biserică." —
ROBERTA LANGELLA h
Nu era decât o chestiune de timp până când cântecul de sirenă al drogurilor să mă prindă
din nou în mreaja lui. Am alunecat din nou în lumea cocainei după ce doi ani am fost
curată. Pur şi simplu nu m-am mai putut abţine. Doream mai mult vâltoarea drogurilor
decât să continui să lupt singură cu viaţa.
54 h Vânt proaspăt, foc proaspăt
Până când, la sfârşitul unei săptămâni de dopaj intens am atins fundul prăpastiei. Era
marţi seara şi eu nu mai aveam nici vin ban. Fără un motiv anume am condus spre
biserică — nici eu nu ştiu de ce. în acea seară m-am trezit în faţa altarului vărsând lacrimi
pe care nu le puteam opri. „O, Dumnezeule, am nevoie de Tine în viaţa mea. Te rog,
ajută-mă!" Pentru mine acela a fost momentul predării depline. De atunci am început să
cred că Dumnezeu mă iubeşte. împreună cu această credinţă nouă au venit speranţa şi
încrederea crescândă.
Un an mai târziu cântam chiar în acelaşi cor pe care îl urasem atât de mult! După atâta
zbucium, viaţa mea era în sfârşit pe stâncă. Ştiam, ştiam cu adevărat în adâncul inimii că
Dumnezeu mă iubeşte şi mă acceptă şi că eu pot găsi odihnă în dragostea Sa. Am scăpat
de lanţurile care m-au ţinut legată atât de mulţi ani.
Noi nu ştiusem nimic despre acest minunat miracol al harului lui Dumnezeu până când
Roberta nu i-a trimis discret lui Carol o scrisoare de şapte pagini. Se apropia Pastele şi noi
eram prinşi cu organizarea unui concert. Carol s-a aşezat pentru a citi scrisoarea într-o
seară şi după câteva minute plângea. „Jim, trebuie să te opreşti şi să citeşti asta," a insistat
ea înmânându-mi prima pagină şi apoi următoarea şi următoarea. Curând lacrimile mele
curgeau împreună cu ale ei.
Când am terminat de citit ne-am uitat unul la altul şi am spus: „E nemaipomenit. Trebuie
să-şi povestească viaţa la concertul de Paşti." Roberta nu mai vorbise
Un cântec pentru disperaţi A 55
niciodată în public, dar mai în glumă, mai în serios, a acceptat să încerce.
Ziua a venit. Sala era arhiplină. Ea îşi invitase toată familia. Mulţi dintre ei, inclusiv tatăl
ei care stătea în al treilea rând, nu ştiau nici jumătate din ceea ce tocmai erau pe punctul
de a auzi.
După cântările corului, Roberta a păşit în faţă, a luat cvi nervozitate un microfon şi a
început sa vorbească. „Bună! Numele meu e Roberta Langella... şi vreau să vă spun ce
înseamnă pentru mine acest Isus înviat."
O sfătuisem înainte să lase la o parte unele detalii dintre cele mai zguduitoare, dar şi aşa
povestea ei a avvit un profund impact. Când a ajuns la partea cea mai grea nu s-a putut
abţine să nu se oprească şi să spună: „Taţi... şti vi că îţi va veni grevi să auzi ce voi spune
în continuare. Insă trebuie să spun pentru că aceasta dovedeşte cum Isus poate ierta chiar
şi cel mai groaznic lucru din viaţa vinui om." Emoţia era incredibilă, aproape că-ţi tăia
respiraţia. Ascultătorii stăteau încordaţi pe marginea scaunelor lor.
Apoi corul a cântat ultima piesă şi am condus serviciul spre încheiere. Prima persoană
venită la altar a fost tatăl Robertei, plângând înfundat. Apoi a venit unchiul, mătuşa şi
restul clanului.
Astăzi Roberta Langella condvice misiunea „începuturi noi," o întâlnire săptămânală cu
drogaţi şi oameni ai străzii. Ea a implicat deja o sută de alţi lucrători, mergând în fiecare
duminică după amiaza cu metroul până la centrele de reabilitare pentru a aduce oameni în
biserica noastră. Ei iau masa şi apoi rămân la servicivil de seară. Dragostea Domnului
iradiază pur şi simplu din viaţa ei.
Roberta este un adevărat soldat chiar şi atunci când
56 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
nu se simte bine. Duminicile seara o vezi stând la balcon cu toţi cei fără adăpost pe care îi
aduce cu ea. Nici unul nu este prea murdar sau prea ciudat ca ea să nu se îngrijească de ei.
Pentru că în ei se regăseşte pe ea însăşi. Ea e un exemplu viu al puterii lui Dumnezeu care
îi ridică pe cei decăzuţi, asupriţi, dependenţi şi îi mântuieşte pentru slava Sa.
FORMULA „SECRETĂ"
Găsirea unui loc pentru oameni ca Roberta şi zecile de orfani pe care ea îi aducea a
devenit o problemă permanentă pentru noi. în 1985 creşterea bisericii ne-a forţat să mai
introducem un serviciu de la 15:30 şi la începutul lui 1996, al patrulea serviciu — fiecare
a câte două, două ore şi jumătate. întotdeauna am simţit că trebuie să-I lăsăm timp
Duhului Sfânt să lucreze; nu-i putem îngrădi pe oameni într-un fel de şablon al bisericii.
Timpul de închinare era acum de la 9:00, 12:00, 15:30 şi 19:30.
Programul era istovitor însă nu aveam de ales până când nu ne mutam într-o clădire mai
mare. Pur şi simplu nu-i puteam alunga pe oameni doar pentru că nu mai erau locuri, deşi
trebuia să o facem destul de des.
Numărul persoanelor din încăperea arhiplină împreună cu cel al persoanelor care stăteau
pe scaunele rabatabile de pe hol şi urmăreau serviciul la monitoare era în jur de 1600 la
fiecare serviciu. Această creştere a avut loc în ciuda faptului că în 1985 am început să
trimitem grupuri de oameni care să înceapă biserici şi în alte părţi ale oraşului: secţiunea
Glendale din Queens, partea de est a Manhattan-ului, South Bronx, Coney Island, Harlem
şi aşa mai departe. în prezent există şapte bise-
Un cântec pentru disperaţi A 57
rici nou formate în cea mai mare zonă a New York-ului şi încă alte zece de la New
Hampshire până la San Francisco şi chiar peste graniţă.
Fiecare servici are câte două, două ore şi jumătate. întotdeauna am simţit că trebuie
să-I lăsăm timp Duhului Sfânt să lucreze; nu-i putem îngrădi pe oameni într-un fel
de şablon al bisericii. A
Primele grupe avi fost lansate cu ajutorul corului, la concertele publice. De fapt, primul
concert a fost un simplu accident. Un predicator din Manhattam m-a sunat într-o zi să-mi
ceară o favoare. El rezervase faimosul Carnegie Hali, cu o capacitate de 2100 de locuri,
pentru un concert creştin — însă artistul 1-a anulat cu patru sau cinci zile înainte de a avea
loc. Nu s-ar putea cumva să ţinem noi concertul şi să împiedicăm pierderea financiară
inevitabilă de vreme ce Carnagie Hali nu vroia să rezilieze contractul?
Nu mai făcusem niciodată ceva asemănător şi nici măcar nu ştiam ce să facem. Să vindem
bilete? Am hotărât să cântăm cu intrarea liberă, însă făcând o colectă. Managerii clădirii
nu era tocmai fericiţi cu acest aranjament, însă într-un final au acceptat.
Am început să trimitem vorbă prin tot oraşul că Brooklyn Tabernacle Choir va cânta în
premieră unele din piesele sale la un concert gratuit. în ziua stabilită am avut şocul vieţii
noastre când oamenii au început să stea la rând în faţa clădirii încă înainte de prânz!
Rândul s-a întins de la uşa clădirii de pe West 57th Street până la colţul ei, un bloc mai
departe pe Seventh Avenue, con-
58 h Vânt proaspăt, foc proaspăt
tinuând până la celălalt colţ de-a lungul lui West 56th; în total 3500 de oameni.
Departamentul de Poliţie din New York era deja acolo ridicând baricade pentru a menţine
controlul mulţimii. Eram atât de ruşinat de neîndemânarea cu care am tratat întreaga
situaţie încât m-am ascuns într-o cameră de la subsolul clădirii. Un sergent cu faţa încrun-
tată a venit să mă caute şi m-a întrebat: „Ce se întâmplă aici? Cine a cauzat toată treaba
asta?" A trebuit să recunosc ruşinat că a fost greşeala mea.
Concertul a avut un succes nemaipomenit. Aproape de sfârşit am făcut o scurtă prezentare
a mesajului pe care corul îl transmisese, apoi am încheiat cu o chemare. Oamenii s-au
grăbit să vină în faţă şi să-L accepte pe Hristos. Ne-am rugat împreună cu ei chiar acolo,
le-am notat numele şi adresele pentru o viitoare colaborare.
Câteva săptămâni mai târziu am primit un telefon de la cineva de la Radio City Music
Hali. „Ce aţi zice de o rezervare la noi pentru următorul concert? Avem o capacitate de
6000 de locuri."
Eu si Carol ne-am simţit onoraţi de invitaţie însă desigur exista şi minora problema a
banilor, mai mult de 70.000 de dolari. Am respirat adânc si ne-am hotărât să riscăm,
vânzând între timp biletele, bineînţeles pentru a acoperi cheltuielile. In seara aceea a avut
loc premierea noului album.
Biletele s-au vândut în trei zile. Pentru lansarea noului album, am organizat un concert
timp de două seri. Pentru albumul Live... With Friends (Trăieşte... alături de prieteni, n. tr.)
ne-am aventurat până la trei seri — şi biletele s-au vândut toate. Fiecare membru al corului
şi-a luat angajamentul că va încerca să vândă câte 50 de bilete colegilor de serviciu care
nu
Un cântec pentru disperaţi A 59
frecventau nici o biserică. Când un membru spunea: „Apropo, voi cânta la Radio City
Music Hali luna viitoare — nu ai vrea să cumperi un bilet?," oamenii se arătau de obicei
încântaţi şi răspundeau afirmativ.
Plantarea de biserici a devenit un motiv important pentru aceste evenimente. Obişnuiam
să împărţim gratis bilete în secţiunea de oraş unde doream să începem o biserică. Apoi în
timpul concertului anunţam: „Duminica următoare, serviciile de închinare vor începe în
cutare sau cutare loc; sunteţi bineveniţi să participaţi."
Cel mai mare distribuitor de muzică corală creştină din America a venit să ne vadă, i-a
plăcut muzica şi într-o zi, stând de vorbă cu Carol a întrebat-o: „Care este secretul, cum
faci să-ţi reuşească?"
Ea a început să-i vorbească despre întâlnirile de rugăciune ale corului. Vizitatorul şi-a
spus: Nu mi-a înţeles întrebarea. Eu vreau să ştiu cum de muzica e atât de plină de inspiraţie.
Au trecut luni de zile până când el a înţeles că viaţa din muzica lor era urmarea rugăciunii.
Acesta era secretul.
Rugăciunea nu poate fi predată cu ajutorul principiilor, în seminarii şi simpozioane. Ea
trebuie să se nască în întregime dintr-o nevoie simţită. Dacă eu îmi spun: „Trebuie să mă
rog," voi epuiza curând toate motivele şi voi renunţa; firea este prea puternică. Trebuie să
fii mânat de o nevoie spre rugăciune.
Da, viaţa dură din interiorul oraşului ne-a forjat să ne rugăm... Şi credefi că aceasta e
valabil numai pentru new-yor-kezi? Nu cred. A
60
Vânt proaspăt, foc proaspăt
Da, viaţa dură din interiorul oraşului ne-a forţat să ne rugăm. Atunci când vezi beţivi
încercând să se culce pe treptele casei tale, când copiii tăi sunt atacaţi şi ameninţaţi în
timp ce merg la orele de tineret, când dai peste travestiţi până şi în holul bisericii, nu poţi
să nu simţi nevoia de Dumnezeu. Potrivit unui studiu recent al Universităţii din Columbia,
21 de cenţi din fiecare dolar pe care new-yorkezii îl dau pentru taxe sunt cheltuiţi în
încercarea de a remedia efectele fumatului, ale alcoolui şi drogurilor.
Şi credeţi că aceasta e valabil numai pentru new-yor-kezi? Nu cred. Şi în cel mai mic
orăşel din Farm Belt există încă nevoi urgente. Fiecare congregaţie are rătăcitori, membri
ai familiei care nu îl slujesc pe Dumnezeu. Credem cu adevărat că Dumnezeu îi poate
aduce din nou la El?
Prea mulţi creştini trăiesc într-o stare de îndoială: „Sper că într-o zi copilului meu îi va
veni mintea la cap." Unii părinţi au renunţat până şi să mai spere: „Nu se mai poate face
nimic — Boby nu s-a schimbat deşi noi am încercat; l-am dedicat Domnului de când era
copil. Poate într-o zi..."
Cu cât ne rugăm mai mult cu atât mai mult vom simţi nevoia de a ne ruga. Şi cu cât ne
presează mai mult nevoia de a ne ruga cu atât vom dori mai mult să ne rugăm.
VERIFICAŢI SEMNELE VITALE
Rugăciunea este izvorul vieţii creştine, linia de viaţă a unui creştin. Altfel ar fi ca şi cum
ai ţine un copil în braţe şi l-ai îmbrăca nemaipomenit de frumos — însă el nu ar respira!
Nu te ocupa de haine; ocupă-te de
Un cântec pentru disperaţi A 61
lucrurile vitale. Nu poţi vorbi unui om care se află in comă. De aceea accentul mare pus
pe învăţătură astăzi în bisericile noastre are un rezultat atât de limitat. Când ascultătorii se
află în comă spirituală oricât de bun şi de corect teologic ar fi ceea ce le spui, nu le poţi
preda viaţa spirituală.
Pastorii şi bisericile trebuie să recunoască că „noi nu suntem creştini nou testamentali
dacă nu avem o viaţă de rugăciune." Acest adevăr ne face să ne înfiorăm puţin, dar cum
altfel ar putea Dumnezeu să răzbată până la noi?
Dacă ne gândim cu adevărat la ceea ce spune Fapte 2:42 — „Ei stăruiau în învăţătura
apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni," — atunci putem
vedea că rugăciunea este o dovadă a sănătăţii bisericii. Chemarea Numelui Domnului este
unul din cele patru lucruri importante, aşa cum reiese din acest verset. Dacă biserica mea
sau biserica noastră nu se roagă, nu are rost să ne mândrim cu religiozitatea noastră sau cu
personalităţile care vin duminica dimineaţa la biserică.
Eu şi Carol ne-am spus nu numai o dată că dacă spiritul de umilinţă şi dependenţă de
Dumnezeu se va depărta de Brooklyn Tabernacle atunci vom şti că am dat de necaz chiar
dacă am avea un auditoriu de zece mii de persoane.
Cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor
In timpul nenumăratelor seri de rugăciune mă simţeam adesea învăluit de sunetele sacre
ale rugăciunilor care umpleau biserica, revărsându-se în vestibul şi în fiecare inimă
prezentă. Când întâlnirea se apropia de final, auzeam mame plângând pentru copiii lor
pierduţi... bărbaţi rugându- L pe Dumnezeu să-i ajute să-şi găsească de lucru... alţii
mulţumind pentru un răspuns recent la rugăciune... ici şi colo voci înlăcrimate. Nu m-am
putut abţine să nu mă gândesc: Nu voi putea ajunge niciodată în această viaţă mai aproape de
cer decât sunt acum. Nu vreau să plec de aici. Dacă m-ar invita cineva la Casa Alba să întâlnesc
vreun demnitar, aceasta nu ini-ar aduce genul de pace şi adâncă bucurie pe care le simt aici, în
prezenţa celor ce cheamă Numele Domnului.
Zumzetul nu e forţat ca şi cum mulţimea ar fi fost cuprinsă de frenezie religioasă. Mai
curând e sunetul unor oameni care îşi exprima liber nevoile, dorinţele şi lauda din inimile
lor.
Ceea ce aud în aceste seri de marţi nu e nici neobişnuit şi nici straniu pentru biserica
noastră. Departe de a fi o nouă invenţie, acest tip de rugăciune are rădăcini străvechi. E de
dinainte de Hristos, de dinainte de David şi chiar înainte ca Moise să fi organizat un
sistem
63
64 h Vânt proaspăt, foc proaspăt
formal de rugăciune, o dată cu cortvil întâlnirii. Prima menţiune apare în Geneza 4:25-26:
Adam s-a împreunat iarăşi cu nevastă-sa; ea a născut un fiu şi i-a pus numele Set; „căci", a zis ea,
„Dumnezeu mi-a dat o altă sămânţă în locul lui Abel, pe care 1-a ucis Cain." Lui Set i s-a născut
şi lui un fiu, si i-a pus numele Enoh.
Atunci au început oamenii să cheme Numele DOMNULUI, (sublinierea autorului)
Gândiţi-vă puţin: până atunci oamenii îl cunoşteau pe Dumnezeu în principal ca pe
Creatorul. El făcuse grădina Edenului şi restul lumii atât cât puteau cuprinde ochii lor.
Aici se găseşte începutul primei relaţii de grup cu cel Atotputernic. înainte de a fi apărut
Biblia, înainte ca primul predicator să fi fost ordinat sau ca primul cor să fi fost format, o
mână de oameni evlavioşi, bărbaţi şi femei, se deosebeau de vecinii lor păgâni prin faptul
că ei chemau Numele Doini mini. Cain şi cei asemenea lui au mers pe propriul lor drum,
independent de Dumnezeu. Prin contrast, aceşti puţini oameni şi-au afirmat dependenţa
lor de Dumnezeu prin rugăciune.
De fapt, primii oameni ai lui Dumnezeu nu au fost numiţi nici „evrei", nici „copiii lui
Israel" ori „israeliţi". La începutul începutului numele lor original era de „cei ce cheamă
Numele Domnului".
într-o anumită zi... la o anumită oră... un instinct pus de Dumnezeu în inimile fiinţei
umane s-a trezit la viaţă. Oamenii au simţit că dacă atunci când eşti în necaz strigi către
Dumnezeu, El îţi va răspunde! El va interveni în situaţia ta.
îmi imaginez femeile spunându-şi una alteia: „Ai
Cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor A 65
auzit de Dumnezeul care îţi răspunde atunci când II chemi? El nu mai e doar Creatorul; El
ne poartă de grijă şi răspunde nevoilor noastre. Mai mult, El înţelege ce simţim."
„Despre ce vorbeşti? Dumnezeu face ce vrea; oamenii nu-L pot influenţa în nici un fel."
„Nu, nu-i adevărat. Dacă îl chemi El nu-ţi întoarce spatele. El ascultă! Răspunde.
Acţionează."
„DOAMNE, AJUTĂ"
Da vid Jeremiah, vechiul meu prieten de la Shadow Mountain Community Church, de
lângă San Diego, a predicat în câteva rânduri la Brooklyn Tabernacle. Imediat după ce a
fost diagnosticat cu cancer, el ne-a sunat să ne ceară să ne rugăm. Câteva luni mai târziu
el s-a întors să ne viziteze în timpul unei evanghelizări pe care am ţinut-o pe stadionul
Madison Square Garden. Mai târziu, el a vorbit la unul din serviciile noastre de duminică,
întreaga adunare s-a bucurat să-1 vadă pe acest minunat frate pentru care noi am mijlocit
cu toţii.
Dumnezeu nu este surd. El a repetat mereu si mereu de-a lungul secolelor: „Te voi ajuta,
chiar aşa voi face. Când îţi ridici mâinile — ridică-le spre Mine." A
Mişcat de dragostea şi mulţumirea pe care apariţia lui a produs-o, David a spus: „Am
sunat aici imediat ce am aflat de boala mea pentru că ştiam de importanţa pe care o
acordaţi rugăciunii. De fapt, cineva tocmai m-a salutat pe hol şi mi-a spus: 'Pastor
Jeremiah, noi am stri-
1
Ziua în care Isus S-a mâniat h 87
acum, nu mai e nici o primejdie. El se roagă."
Acum câţiva ani, L-am văzut pe Domnul schimbând un om la fel de dur, ca răspuns la
rugăciunea credinţei, întreaga atmosferă care 1-a atins pe Ricardo Aparicio s-a născut din
rugăciune.
Cele mai multe din lucrările bisericii noastre nu au început ca urmare a vreunei idei
strălucite născute la vreuna din întâlnirile pastorilor. De obicei, noi nu spunem: „Să
începem să ne ocupăm de oamenii străzii şi apoi să recrutăm laici care să lucreze pentru
noi." De-a lungul anilor am învăţat să-L lăsăm pe Dumnezeu să de-a naştere unei idei în
inimile oamenilor, care sunt sensibili spiritual, care încep să se roage şi să simtă o
chemare. Apoi ei sunt cei care vin la noi: „Vrem să începem cutare sau cutare lucrare,"
spun ei şi lucrarea porneşte şi rezistă. Descurajarea, complicaţiile şi alte atacuri ale
vrăjmaşilor nu o distrug.
Un bărbat, pe nume Terry şi alţi câţiva au devenit din ce în ce mai preocupaţi de categoria
bărbaţilor prostituaţi care lua amploare în regiunea Lower West Side din Manhattan, într-
un loc numit „minele de sare". Acolo se păstra sarea pentru dezgheţarea străzilor oraşului
în timpul iernii. Această subcultură bolnavă ajunge până la 200 de bărbaţi în perioada
caldă. Locuind în maşini abandonate sau în găuri subterane, mulţi dintre ei se îmbracă în
rochii şi se oferă clienţilor care trec pe acolo — unii dintre ei oameni influenţi şi bogaţi, în
limuzine strălucitoare.
Majoritatea lor au fost violaţi în copilărie de un adult dintre rudele lor. La „minele de
sare" ei încep de la vârsta de 16 ani însă nu rezistă mult după 40 de ani. La acea vârstă ei
sunt fie în închisoare, fie morţi din cauza vreunei boli transmisă pe cale sexuală sau din
88
A Vânt proaspăt, foc proaspăt
cauza supradozei de droguri. în vecinătate sunt multe baruri frecventate de homosexuali
sado-masochişti. Unii dintre bărbaţii prostituaţi poartă lame pentru a se apăra.
Echipa noastră a început prin a le aduce mâncare şi pături, sâmbăta, în timpul zilei, când
bărbaţii nu erau distraşi de „munca" lor. Deşi câştigau considerabil, ei îşi risipeau banii pe
droguri. Iar pentru mâncare căutau în buncăre şi lăzi de gunoi.
Era extrem de greu să simţi compasiune pentru aceşti indivizi, să le înţelegi viaţa
nenorocită. Marţi seara ne rugam adesea pentru dragoste, compasiune şi protecţie.
Fiica mea, Susan, acum adolescentă, a intrat şi ea în acea echipă şi nu o dată mi-a spus:
„A fost atât de frus-trant seara trecută! Ii vorbeam acestei regine a homosexualilor despre
Isus şi el mă asculta cu mare atenţie. Şi tocmai când mă gândeam că vom ajunge la un
rezultat, o limizină se opreşte în dreptul nostru, uşa din spate se deschide, o mână îl
cheamă... şi el dispare. 'îmi pare rău Susan, trebuie să mă apuc de treabă acum,' îmi spune
el."
însă nu totul a fost în zadar. într-o după-amiază de duminică, cu jumătate de oră înaintea
începerii serviciului, Terry bate la uşa biroului meu: „Pastore Cymbala! Am adus 27 de
bărbaţi de la „minele de sare". Nu e minunat!"
„Cum s-a întâmplat?" l-am întrebat eu.
„Am luat mai multe microbuze şi i-am adus. Pentru mulţi dintre ei aceasta este prima oară
când se află într-o biserică."
Mai târziu am aflat că unul dintre ei avea un cuţit în mânecă „pentru orice eventualitate".
Adunarea de oameni s-a comportat normal faţă de
Ziua în care Isus S-a mâniat A 89
ei chiar dacă bărbaţii nu arătau — sau miroseau — întocmai ca nişte americani. La
sfârşitul serviciului câţiva din ei şi-au predat inimile Domnului. Alţii stăteau înmărmuriţi,
în vreme ce membrii bisericii îi salutau cu zâmbete şi strângeri de mână.
Mergând pe intervalul dintre bănci, m-am ciocnit de o femeie atractivă, în rochie neagră,
cu păr blond, lung până la umeri, unghii îngrijite, ciorapi negri şi pantofi cu toc. „Mă
scuzaţi, doamnă!" am spus eu.
Ea s-a întors.... şi cu o voce groasă, cu un puternic accent spaniol a replicat: „Nici o
problemă, omule."
Pentru moment inima a încetat să-mi mai bată. La urma urmelor acea persoană nu era
femeie. însă nu era nici un travestit de doi bani. în faţa mea stătea o „femeie" mortală —
slabă, fără păr pe corp, graţie tratamentului hormonal. Singurul indiciu vizual care îl trăda,
când m-am uitat mai cu atenţie, era mărul lui Adam.
M-am apropiat de soţia mea şi i-am şoptit: „Carol, n-o să-ţi vină să crezi, însă persoana de
acolo e bărbat."
„Nu-ţi bate joc de mine!" mi-a răspuns ea.
„Nu glumesc. £ bărbat, crede-mă."
Numele lui era Ricardo, cunoscut pe stradă sub numele de „Sarah", mi-a raportat Terry
mai târziu. El era cel mai rău dintre toţi pentru că îi introducea pe tinerii băieţi în lumea
cocainei şi a prostituţiei. Ricardo se vindea de cel puţin zece ani şi epuizarea a început să
pună stăpânire pe el. Imaginaţi-vă disperarea cu care lucrau aceşti bărbaţi în fiecare
noapte pentru a câştiga 400-600 de dolari pe care îi terminau apoi imediat pe cocaină,
dormind pe sub pod... şi trezindu-se a doua zi dimineaţa pentru a aduna de prin gunoaie
ceva de mâncare. Iar când seara se apropia o luau din nou de la capăt.
Ricardo a continuat să vină la întâlnirile noastre şi
90 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
şi-a dat brusc seama că el ar putea fi altfel. Acest Isus chiar putea să-1 elibereze de sub
influenţa cocainei. Poate că acest Isus ar mai fi putut să-1 preschimbe într-un bărbat
adevărat, nu o natură dublă aşa cum credea el că este. încă din copilărie i se spunea, în
glumă, că e efeminat. Mama lui îl implorase să ignore homosexualitatea şi el a încercat,
însă în zadar. Voinţa nu 1-a ajutat niciodată.
Dar ideea că Dumnezeu era mai puternic, că Dumnezeu ar fi putut de fapt să-1 schimbe în
interior... era o noutate pentru el. Ricardo a continuat să asculte şi după aproximativ o
lună el şi-a predat inima Domnului. Nu a fost o convertire dramatică; nici măcar nu sunt
sigur când a avut loc. însă a fost reală în interiorul lui.
Nu voi uita niciodată seara când l-am prezentat bisericii. El a stat în picioare înaintea
noastră, un pic timid, în haine de bărbat. Părul lui blond fusese tuns şi se vedea deja la
rădăcină culoarea lui normală. Lacul de pe unghii i-a fost şters şi ungiile tăiate.
Instrucţiunile lui Terry şi ale celorlalţi lucravi la scimbarea mentalităţii din subconştientul
său: „Nu Ricardo, nu-ţi încrucişa aşa picioarele. Pune-ţi glezna peste celălalt genunchi..."
Sună ciudat, însă ei au fost nevoiţi să înceapă cu „prima lecţie" despre cum stă şi cum
merge un bărbat.
Congregaţia nu putea decât să se bucure şi să-L laude pe Dumnezeu pentru această
minune. Ricardo stătea acolo buimăcit neînţelegând de ce se făcea zgomot. De ce
aplaudau toţi aceşti oameni?
în lunile care au urmat, Ricardo a făcut un progres imens în viaţa lui spirituală. Am avut
nevoie de trei luni pentru a-1 pregăti doar pentru a fi acceptat într-un centru de reabilitare
a dependenţilor de droguri. Cu toate acestea, hotărârea lui de a-L urma pe Hristos era
fermă. Cele vechi s-au dus, cele noi le-au luat indiscutabil
L
L
Un timp pentru trezire
1maginează-ţi că eşti pe stadionul Madison Square Garden pentru un meci de baschet al
Universităţii, într-o seară de ianuarie, pe la mijlocul anilor '60. Rhode Island Rams, echipa
mea, a venit la New York să joace, să zicem, cu Fordham sau St. Johns. Te aşezi cât mai
aproape de teren, cu câteva minute înainte de fluierul de început.
După opt sau nouă minute, Rams pierde cu 23 la 7. Executăm manevre prosteşti, nu
ricoşăm cu agresivitate, scăpăm ocaziile bune.
Antrenorul cere pauză. Noi ne strângem şi unul dintre jucători spune: „Nu-i aşa că-i
distractiv? Jucăm în Madison Square Garden!"
Altul spune: „Chiar îmi place dunga asta aurie de pe echipamente. Face contrast bun cu
albul, nu credeţi?"
Al treilea îi face din mână mătuşii Nela de sus de la mezanin, în timp ce al patrulea
aleargă să lase un sărut scurt pe obrazul iubitei sale.
Dacă asta s-ar întâmpla cu adevărat, ce credeţi că ne-ar spune antrenorul Calverley? „Hei,
oameni buni, vreţi să vă uitaţi puţin la tabela de marcaj? Ne omoară ăştia! Când vă
întoarceţi pe teren, vreau să faceţi un zid atât în spatele cât şi în faţa terenului. S-a
terminat cu mersul ca prin somn! Vom pierde acest joc dacă nu vă treziţi băieţi!"
103
104 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
în realitate el nu ar fi vorbit deloc aşa de politicos.
Ca echipă noi nu puteam visa sau lăsa să se creadă că totul e bine. Tabela de marcaj era
un semn necruţător că noi trebuia să ne schimbăm tactica de joc.
Lumea creştină de astăzi nu joacă deloc aşa de bine precum credem noi. Confundăm
adesea credinţa cu fantezia. Deşi Evrei 11:6 declară că „fără credinţă este cu neputinţă să-i
fim plăcuţi lui Dumnezeu/' se pare că noi devenim tot mai mult adepţii gândirii pozitiviste
în orice situaţie imaginabilă. „Trăim nişte zile minunate," se entuziasmează unii
predicatori. „Ce perioadă extraordinară de binecuvântare pentru poporul lui Dumnezeu!"
între timp, cercetătorul creştin George Bârna raportează că 64% din aşa numiţii americani
„născuţi din nou" şi 40% dintre „evanghelici" susţin că nu există adevăr absolut. Cu alte
cuvinte, cele zece porunci s-ar putea să fie sau s-ar putea să nu fie valide; Isus Hristos nu
este în mod necesar singura cale spre Dumnezeu, şi aşa mai departe. Cu acest gen de
gândire şubredă, ce însemnătate mai are „a fi născut din nou"? în goana după „succes" şi
„creştere" noi am distorsionat însăşi esenţa Evangheliei.
Mai mult de trei pătrimi din creşterea unei biserici astăzi, adaugă Bârna, este o „creştere
prin transfer" — oameni care se mută de la o biserică la alta. în ciuda tuturor emisiunilor
creştine şi a campaniilor extrem de bine pregătite, populaţia creştină nu creşte în număr pe
plan naţional. De fapt, prezenţa la biserică, dintr-o săptămână a anului 1996 a coborât la
37% din totalul populaţiei, cu toate că 82% dintre americani pretind că sunt creştini.
Aproape toţi sunt de acord că cultura devine din ce în ce mai promiscuă, mai violentă şi
mai plină de ură pe
Un timp pentru trezire k
105
zi ce trece. Deci, ce s-a întâmplat cu acea Biserică ce trebuia să fie lumina şi sarea
pământului? Ce au de spus purtătorii de cuvânt din trupul lui Hristos despre aceste
lucruri?
BINE AŢI VENIT ÎN LAODICEA!
Spunem că avem necazuri. Este timpul potrivit să ne trezim şi să aruncăm o privire spre
tabela de marcaj.
Cu puţine excepţii, noi suntem ca biserica din Lao-dicea. De fapt am instituţionalizat atât
de mult laodicea-nismul încât căldicelul a devenit stare normală. Orice biserică ce câştigă
pentru Hristos mai mult decât câteva suflete este considerată „ciudată".
Noi suntem ca biserica din Laodicea. De fapt am instituţionalizat atât de mult
laodiceanismul încât căldicelul a devenit stare normală. A
Cuvintele aspre ale lui Isus ni se aplică nouă astăzi la fel de bine ca şi creştinilor de la
sfârşitul primului secol: „... nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot!
Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea" (Apoc.
3:15-17). Cu alte cuvinte, ei dădeau glas unei „mărturisiri pozitive" minunate. Proclamau
victorie şi binecuvântare. Singurul necaz era că Isus nu rămânea deloc impresionat. El
răspunde:
„... nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol... Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia
pe care-i iubesc, fii plin de râvnă dar, şi pocăieşte-te" (Apoc.3:17,19).
Cu siguranţă sunt nişte cuvinte aspre! Isus se
106 h Vânt proaspăt, foc proaspăt
poartă aspru întotdeauna cu cei pe care îi iubeşte. „Care este fiul pe care nu-1 pedepseşte
tatăl?" se întreabă scriitorul Epistolei către Evrei (12:7).
Observaţi că cei din Laodicea erau sfinţi ai lui Dumnezeu, care aveau dreptul la toate
promisiunile Lui. Ei erau parte din trupul lui Hristos — cântau cântări, se închinau
duminica, se bucurau de beneficii fizice şi fără îndoială se vedeau pe ei înşişi mai buni
decât vecinii lor păgâni. Şi totuşi erau pe punctul de a fi vărsaţi. Ce mesaj de trezire!
PRIMA CONFRUNTARE
Ori de câte ori trupul lui Hristos ajunge în necaz — fie din cauza propriei sale neglijenţe,
ca în Laodicea, fie prin unele atacuri speciale ale lui Satan — este nevoie de o puternică
intrare în acţiune. Nu putem pur, şi simplu sta cu mâinile în sân, sperând ca problema se
va rezolva de la sine.
în urma studierii, putem învăţa din ce a făcut biserica timpurie atunci când era în necaz.
Apostolii se bucuraseră de trei ani de învăţătură din partea lui Isus. Ei au fost discipolii
celui mai mare învăţător. însă doar învăţătura nu este niciodată de ajuns, chiar dacă vine
direct de la Isus. în noaptea prinderii Mântuitorului, ucenicii s-au purtat ca nişte laşi,
pentru că nu aveau puterea Duhului Sfânt.
O dată ce au primit acea putere, în ziua Rusaliilor, ei au devenit biserica victorioasă,
biserica militantă. Prin manifestarea Duhului Sfânt, în camera de sus, discipolii au fost
puşi faţă în faţă cu primul lor auditoriu. Petru, cel mai mare ratat dintre ei toţi, a devenit
propovăduitor în acea zi. Predica lui nu a fost o capodoperă
.
Un timp pentru trezire A 107
homiletică, cu siguranţă. însă oamenii au fost „străpunşi în inima lor," potrivit relatării din
Fapte 2:37, prin cuvintele lui inspirate. în acea zi s-au alăturat bisericii trei mii de oameni.
Cărei biserici? Celei baptiste, prezbiteriene, penticostale? Nu existau astfel de denumiri în
acea perioadă — şi din punctul de vedere al lui Dumnezeu, ele nu există nici astăzi. El
ignoră catalogările noastre. Când se uită pe pământ, el nu vede decât trupul lui Hristos
alcătuit din toţi credincioşii născuţi din nou şi spălaţi în sânge. Singurele subdiviziuni pe
care le vede sunt cele de ordin geografic — bisericile locale. Celelate deosebiri sunt
imateriale.
Nu vi se pare curios că noi, creştinii, apărăm cu tărie ceea ce Efeseni 4 spune despre „un
Domn" (fără politeism) şi „o credinţă" (mântuire numai prin Hristos), însă devenim
suspect de tăcuţi când ajungem la „un trup" (vers. 4-6). De la acel punct începem să fa -
bricăm scuze, istorice şi de altă natură, pentru divizările ruşinoase din interiorul bisericii.
Primii creştini au început cu dinamism, în putere. Ei erau uniţi, oameni ai rugăciunii,
umpluţi de Duhul Sfânt, gata să facă lucrarea lui Dumnezeu, după planul lui Dumnezeu şi
văzând rezultatele care îl glorificau. Părea o perioadă de aur. Aceasta era adevărata
biserică ce biruia porţile iadului, aşa cum a descris-o Isus.
într-o zi a avut loc o minune în văzul tuturor — vindecarea unui olog — Fapte 3 — care a
atras o altă mulţime şi o altă predică din partea lui Petru. Alte mii de oameni au crezut în
Hristos.
Apoi a venit primul atac. Preoţii, Saducheii şi căpitanul gărzii Templului au venit la ei pe
neaşteptate „foarte necăjiţi că învăţau pe norod şi vesteau în Isus
108 h Vânt proaspăt, foc proaspăt
învierea din morţi. Au pus mâinile pe ei [pe Petru şi Ioan] şi i-au aruncat în temniţă până a
doua zi, căci se înserase" (Fapte 4:2-3).
Isus îi avertizase că vor veni zile grele. Acum ele erau aici. Deşi atacurile de mai târziu
vor veni sub forma învăţăturilor false sau sub cea a divizării interne, această lovitură era
fizică şi frontală.
O surpriză îi aştepta însă pe liderii iudei. „Când au văzut ei îndrăzneala lui Petru şi a lui
Ioan, s-au mirat întrucât ştiau că erau oameni fără învăţătură, oameni de rând; şi au
priceput că fuseseră cu Isus" (Fapte 4:13). Aceşti pescari păreau nevinovaţi, sinceri —
chiar opusul a ceea ce vedem astăzi, adică predici şlefuite, dar cu atât de puţină putere.
Apostolii au fost eliberaţi, cu condiţia să nu mai vorbească în Numele lui Isus. Cum au
răspuns ei? Şi ce au făcut?
Ei nu au trimis o plângere guvernului. Nu şi-au frecat mâinile gândindu-se la cât de
nedrept era totul. Nu s-au plâns de pierderea libertăţii cuvântului, deşi ar fi putut alcătui
un dosar voluminos pentru Imperiul Roman, care, cu multitudinea lui de zei, nu ar fi avut
nimic împotrivă ca ei să vorbească şi despre zeul Isus. Apostolii ar fi putut apela la oricare
din tacticile care stârnesc opinia publică. însă în minţile lor aceasta nu era o problemă de
ordin politic — ci de ordin spiritual. Ei s-au grăbit să se alăture întâlnirii credincioşilor şi
să se roage. S-au îndreptat imediat spre izvorul dinainte al puterii.
Iată cum s-au rugat:
„Stăpâne Doamne, care ai făcut cerul, pământul, marea şi tot ce este în ele!... Şi acum,
Doamne,
pentru trezire A ]09
uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi sa vestească Cuvântul Tău cu toată
îndrăzneala şi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele
Robului Tău celui Sfânt, Jsus" (Fapte 4:24, 29-30).
Ei au făcut exact ceea ce profeţii, de-a lungul secolelor, le-au spus să facă: eşti atacat, eşti
provocat, în toate vremurile, în toate timpurile cheamă Numele Domnului şi El te va ajuta.
Părea că Jocul vibra, poate chiar era şi un pic de zgomot: „Şi-au ridicat glasul toţi
împreună către Dumnezeu" (v. 24). Când citim astfel de pasaje este important să nu le
forţăm în contextul tradiţiei bisericii noastre. Ne-am fi simţit, tu sau eu, în largul nostru în
încăpere în acea zi? Aceasta este biserica vie, cea care ne dă un model de inspiraţie
duhovnicească pentru vre-muriie de acum.
Aceasta este singura rugăciune mai lungă de o propoziţie sau două, pe care Cartea Faptele
Apostolilor o ■tează. Ea este, fără nici o îndoială, numai rezumatul a ■ea ce grupul s-a
rugat, cu o varietate de cuvinte, în B^a zi. Şi totuşi, ea ne oferă o imagine unică din viaţa
r
»gaciune a bisericii primare. Ar trebui să examinăm n ce se spune aici cu aceeaşi
seriozitate cu care venerăm şi studiem lunga rugăciune a lui Isus din grădină ■an uy
I % vi se pare ciudat că s-au rugat pentru în-B^ieală? Ne-am fi aşteptat ca ei să spună:
„Doamne, I <vne să găsim un adăpost sigur acum. Trebuie 'să ne d ain '<! fund' pentru câteva
săptămâni, până când se $* e$c lucrurile. Nu le vom ieşi în cale şi dacă i-ai c ^ce pe
conducătorii Templului să uite cumva de
110 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
însă nu a fost aşa. înainte de toate, ei s-au rugat să nu-i lase să renunţe. Ei L-au rugat pe
Dumnezeu să-i ajute să-şi croiască drum înainte. Retragerea era ultimul gând care ar fi
trecut prin mintea lor.
Cum a reacţionat Dumnezeu?
„După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi. Toţi s-au umplut de Duhul
Sfânt, şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală" (v. 31).
Prima dată când solistul vocal Steve Green a venit să cânte la Brooklyn Tabernacle, ne-
am adunat în biroul meu, împreună cu pastorii asociaţi, pentru a ne ruga înainte de
începerea programului. Ne-am rugat la unison ca Dumnezeu să vină în mijlocul nostru în
acea zi.
Când am deschis ochii, Steve avea întipărită pe faţă o expresie ciudată. „Ce-a fost vibraţia
pe care tocmai am simţit-o?" a întrebat el. „E vreun tren care trece prin apropiere sau a
fost cu adevărat...?"
I-am explicat că atât cât ştiam eu, zgomotul nu a fost cauzat de puterea Duhului Sfânt, ci
de metroul care trece direct pe sub clădirea noastră.
Totuşi, pentru biserica din Ierusalim, vibraţia din acea zi nu a fost decât rezultatul
prezenţei Duhului. La acea întâlnire de rugăciune, puterea lui Dumnezeu s-a revărsat într-
un mod nou, proaspăt şi mai profund. Cei prezenţi fuseseră deja umpluţi cu Duhul Sfânt
în ziua Cinzecimii (Fapte 2), însă acum ei au simţit o nouă nevoie. Dumnezeu s-a apropiat
de ei cu o nouă revărsare de putere.
Sunt pe deplin conştient că astăzi credincioşii au opinii diferite legate de botezul cu Duhul
Sfânt, dacă e o parte a salvării sau separat de ea, o experienţă ulterioară. Discuţiile pot
deveni interminabile. Indiferent de ceea ce cred eu sau tu, să admitem totuşi că acest pasaj
Un timp pentru trezire
11
îi arată pe creştini „bona fide," experimentând o nouă umplere. Apostolii nu pretindeau că
ar fi avut deja tot ce le trebuie. Acum când erau atacaţi, ei au primit putere nouă, curaj
nou, foc nou din partea Duhului Sfânt.
Stocul nostru de putere spirituală se consumă aparent în timp. Trăirea de zi cvi zi,
necazurile şi lupta spirituală îşi spun cuvântul. Noi avem nevoie să fim „plini de Duh",
cum spune Pa vel în Efeseni 5:18.
Poate cineva să susţină că Laodicea, la momentul în care Isus I s-a adresat printr-o
scrisoare, era o biserică plină de Duh? A
Teologia poziţională este bună când se opreşte la „eu sunt un copil al lui Dumnezeu,
indiferent de ce simt într-un anume moment." însă dacă extindem această idee până la a
face afirmaţii de genul „eu sunt categorit umplut cu Duhul pentru tot restul vieţii mele",
ne înşelăm pe noi înşine.
Poate cineva să susţină că Laodicea, la momentul în care Isus I s-a adresat printr-o
scrisoare, era o biserică plină de Duh? Ei erau creştini, fără nici o îndoială, însă a-veau
nevoie disperată de o întâlnire de rugăciune în genul celei descrise în capitolul 4 din
Faptele Apostolilor.
Andrew Bonar a scris în jurnalul său, pe 13 decembrie 1880: „Tânjesc din ce în ce mai
mult să fiu umplut de Duh şi să văd adunarea mea mişcată şi muiată de Cuvânt, aşa ca în
timpul marilor treziri când 's-a zguduit locul unde erau adunaţi împreună', pentru că
Domnul a venit cu putere."1
Fie că ne numim evanghelici clasici, tradiţionalişti, fundamentalişti, penticostali sau
carismatici, noi toţi
12 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
trebuie să recunoaştem lipsa de putere reală şi lipsa de rugăciune pentru o nouă umplere
cu Duhul Sfânt. Avem nevoie de adierea proaspătă a lui Dumnezeu pentru a ne trezi din
letargie. Să nu ne mai ascundem în spatele vreunui argument teologic. Zilele sunt prea
întunecate şi prea periculoase.
DREPT ÎNAINTE
Lucrarea lui Dumnezeu poate fi dusă la îndeplinire numai prin puterea lui Dumnezeu.
Biserica este un organism spiritual care duce un război spiritual. Numai puterea spirituală
o ajută să funcţioneze aşa cum a stabilit Dumnezeu.
Secretul nu stă în bani, organizare, isteţime sau educaţie. Vedem noi astăzi rezultatele pe
care Petru le-a văzut? Aducem noi la Dumnezeu mii de bărbaţi şi femei aşa cum a făcut
el? Dacă nu, atunci trebuie să ne întoarcem la sursa puterii lui. Indiferent de societate sau
cultură, oraş sau sat, Dumnezeu nu a dus niciodată lipsă de putere pentru a lucra prin
oameni puşi la dispoziţia Lui, pentru proslăvirea Numelui Său.
Vedem noi astăzi rezultatele pe care Petru le-a văzut? Dacă nu, atunci trebuie să ne
întoarcem la sursa puterii lui. A
Când ne întoarcem în mod sincer spre Dumnezeu, vom descoperi că Biserica Lui se
îndreaptă întotdeauna numai înainte şi nicidecum înapoi. Nu putem să dăm înapoi şi să ne
adaptăm la ceea ce lumea vrea sau aşteaptă de la noi. Atitudinea noastră trebuie să rămână
Un timp pentru trezire A 113 militantă, agresivă, îndrăzneaţă.
Aceasta îi caracteriza pe Generalul William Booth şi Armata Salvării, la începuturile sale,
când pur şi simplu luau cu asalt mahalalele Londrei. Ea caracteriza mişcările misionare
timpurii, precum şi cele moraviene. Ea 1-a caracterizat pe Hudson Taylor, în China,
precum şi pe evangheliştii de la frontiera americană. Aceşti creştini nu erau tauri într-un
magazin de porţelanuri, ci spuneau adevărul, în dragoste — fără frică.
In prea bine cunoscuta istorioară despre David şi Goliat, există un moment minunat când
uriaşul se enervează la vederea tânărului său oponent. „Ce sunt câine de vii la mine cu
beţe", urlă el (1 Sam. 17:43). Goliat se simţea cu adevărat insultat. „Vino... şi îţi voi da
carnea păsărilor cerului şi fiarelor câmpului!" (v. 44).
Intră David în panică? Optează el pentru vreo retragere strategică în spatele vreunui copac
sau a vreunui bolovan, gândindu-se să mai tragă de timp un pic? Categoric nu.
„îndată ce Filisteanul a pornit să meargă înaintea lui David, David a alergat pe câmpul de
bătaie înaintea Filisteanului" (v. 48).
Aceasta este imaginea a ceea ce Dumnezeu vrea pentru noi astăzi: să alergăm înainte în
luptă!
Arma lui David era ridicolă; o praştie şi cinci pietricele. Şi totuşi, n-a avut importanţă.
Dumnezeu foloseşte încă uneltele ridicole din mâinile oamenilor slabi pentru a-Şi clădi
împărăţia. înconjuraţi de rugăciune şi puterea Lui, noi putem realiza imposibilul.
Corul Brooklyn Tabernacle are o piesă care captează înclinaţia lui Dumnezeu de a folosi
lucrurile slabe ca să le facă de ruşine pe cele tari. Ea spune: „Doamne, dacă Tu poţi folosi
orice, înseamnă că mă poţi folosi şi pe
114 h Vânt proaspăt, foc proaspăt
mine." Keneth Ware, unul din pastorii asociaţi, a dovedit o astfel de credinţă mai mult
decât o dată. Cu ani în urmă, acest afro-american cărunt şi evlavios, a pornit în biserică
întâlniri de rugăciune care durau toată vinerea noaptea. Mai târziu el a organizat o echipă
de rugăciune — un grup de oameni hotărâţi să cheme Numele Domnului, în biserică, într-
un program continuu.
Curând, membrii echipei de rugăciune se rugau cinci nopţi pe săptămână, de la 11 la 6.
Astăzi ei sunt în biserică şapte zile pe săptămână, 24 de ore pe zi, rugân-du-se în
schimburi de câte trei ore. Fiecare cerere pe care o primim este scrisă pe un cartonaş şi
adusă înaintea Domnului timp de 30 de zile.
îmi amintesc de ziua când pastorul Ware mi-a spus, pe un ton părintesc (el e cu cel puţin
15 ani mai în vârstă decât mine): „Pastore, ştii, noi încă nu-L vedem pe Dumnezeu făcând
tot ceea ce El ar vrea să facă. Tu predici din toată inima, însă avem nevoie să vedem mai
multă convingere de păcat, mai multă manifestare a prezenţei lui Dumnezeu în serviciile
noastre."
Am aprobat, întrebându-mă ce va mai spune.
„Vorbesc serios", a continuat pastorul Ware. „Sunt probabil câte cel puţin şase bolnavi de
SIDA la fiecare serviciu. Avem dependenţi de droguri. Avem căsătorii pe marginea
prăpastiei, mame cu inimile zdrobite, tineri împietriţi de viaţa în acest oraş. Ei au nevoie
cu adevărat de Domnul.
Vreau ca grupul de rugăciune să înceapă să se roage în timpul programelor, în timp ce tu
predici. Trebuie să-L vedem pe Dumnezeu lucrând pentru noi."
I-am dat pastorului Ware binecuvântarea mea şi din acea zi el împreună cu aproximativ
20 de oameni se închid într-o încăpere pentru a se ruga tot timpul cât
Un timp pentru trezire A 115
durează cele patru servicii — un total de 80 de mijlocitori în fiecare duminică. Ei încep
prin a se ruga 15 minute cu pastorii, înainte de serviciu şi continuă să se roage chiar şi
după ce totul s-a terminat. Uneori, pe la 10 sau 10:30 seara, când părăsesc clădirea încă îi
mai aud rugându-se.
Prima sau a doua duminică de la începerea acestei acţiuni, eram în biroul meu,
pregătindu-mă pentru serviciul de după-amiază, când, prin ţevile de încălzire am auzit un
zgomot din încăperea de sus... sunetul oamenilor care se rugau. Serviciul tocmai începuse
şi grupul de rugăciune chema deja pe Dumnezeu. Probabil că cineva îngenunchease chiar
lângă gura de ventilaţie, pentru că am auzit foarte clar vocea unei femei zicând: „Doamne,
păzeşte-1; ajută-1 Doamne; foloseşte-1 pentru a vesti Cuvântul Tău astăzi. Convinge de
păcat; schimbă oameni, Doamne!"
Inima mea a început să bată mai tare. Eu am fost înălţat în duhul meu împreună cu ceilalţi
spre tronul de har. în câteva minute am părăsit biroul, întrebându-mă ce avea Dumnezeu
în plan pentru noi în acea după-amiază. Sala era plină, ca de obicei. A cântat corul şi eu
am predicat din toată inima despre dragostea lui Dumnezeu. „Cât de mult vrea Dumnezeu
să vii la El!", îi imploram eu aproape către sfârşit. „Respingerea dragostei lui Dumnezeu
este cea care te va condamna într-un final şi te va trimite într-o veşnicie îngrozitoare. El te
urmăreşte, încearcă să te capteze, încearcă să-ţi atragă atenţia. Această dragoste, această
pasiune pentru tine este atât de reală. El nu doreşte moartea nimănui, ci vrea ca toţi
oamenii să ajungă la cunoaşterea adevărului. Nu respinge dragostea lui Dumnezeu! Să nu
ajungi pînă acolo! Pentru că aceasta îţi va pecetlui condamnarea."
116
Vânt proaspăt, foc proaspăt
Pe cînd mă apropiam de sfârşitul mesajului meu m-am deplasat spre marginea amvonului
şi am închis ochii. Am continuat să-i îndemn pe oameni să vină în faţă şi să răspundă
dragostei lui Dumnezeu. Vorbeam, pierdut în pasiunea mea pentru cei ce nu-L cunoşteau
pe Hristos.
Ceea ce eu n-am văzut din cauză că aveam încă ochii închişi, era pistolul de calibru
38 din mîna lui dreaptă, îndreptat spre mine. A
Un evreu de vreo 25 ani, purtând pantaloni bej şi o cămaşă sport verde deschis, s-a ridicat
de pe ultimul rînd din partea de jos a sălii şi a început să se îndrepte spre culoarul din
centru. Ceea ce eu n-am văzut din cauză că aveam încă ochii închişi, era pistolul de
calibru 38 din mîna lui dreaptă, îndreptat spre mine! El înainta pe culoarul dintre rînduri,
cu arma ţintită chiar spre pieptul meu. Mulţi din cei prezenţi nu au observat deoarece şi
ochii lor erau închişi. Cei care l-au văzut au îngheţat de groază. Chiar şi uşierii păreau
paralizaţi. Cînd şi-au revenit era prea tîrziu — bărbatul urca treptele platformei. în tot
acest timp eu continuam să implor mulţimea să strige către dragostea lui Dumnezeu, nea-
vând nici cea mai mică idee că viaţa mea părea într-un pericol iminent.
în spatele meu, Carol cînta la pian şi ochii ei erau larg deschişi. în panică, ea a stigat de
două ori numele meu: „Jimjim!" Nu am auzit-o. Eram prea ocupat să-i îndemn pe oameni
să vină la Isus şi aparent eram eu însumi gata de a ajunge la El în acel moment.
Carol era sigură că era pe punctul de a asista la omorârea cu sînge rece a soţului ei — şi
apoi ce se va
Un timp pentru trezire A 117
întâmpla? îi va veni şi ei rândul?
Dar bărbatul nu a făcut nici una nici alta. Ci, a păşit în dreapta mea şi a trântit arma pe
amvon. La auzirea zgomotului, ochii mi s-au deschis şi iată că acolo, în faţa mea, pe amvon
stătea un pistol.
Omul a început să alerge înapoi de-a lungul platformei, a coborît scările şi s-a îndreptat
spre culoar. Singura meu gând în acel moment a fost să alerg după el şi să strig: „Stai, nu
pleca! Totul e în regulă. Aşteaptă!"
El s-a prăbuşit grămadă şi a început să plângă şi să strige sfâşietor, „Isuse, ajută-mă! Nu
mai suport!"
Uşierii s-au aruncat asupra lui, nu pentru a-i face rău, ci pentru a controla situaţia şi de
asemenea pentru a se ruga pentru el. între timp biserica era într-un haos total. Unii
plîngeau, alţii se rugau cu voce tare pe când alţii stăteau încremeniţi.
M-am îndreptat din nou spre amvon, am tras adânc aer în piept apoi am ridicat arma —
fără să-mi dau seama că era încărcată — şi am spus doar atât, mai mult pentru mine
însumi decât auditoriului:
„Uite ce poate face dragostea lui Dumnezeu!"
Deodată, din toate părţile sălii, oamenii au început să vină la altar. Dumnezeu adăugase
ultimul punct la mesajul meu. Un mare număr de suflete pierdute au venit în acea zi la
Isus Cel iubitor.
Pe când mă uitam la toţi cei ce păşeau în faţă, mintea mea s-a întors la rugăciunea femeii
de acum două ore: „Dumnezeule, păzeşte-1 astăzi. Convinge de păcat, schimbă vieţi."
Bărbatul, puţin dezechilibrat în mintea lui, mi-a spus că nu intenţionase defel să mă
rănească. El plănuia să-1 omoare pe individul care se încurcase cu prietena lui, şi în drum
spre ei se oprise întâmplător la întâlnirea
118 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
noastră. Devenise atât de conştient de ura din inima lui încât şi-a spus: Trebuie să scap de
această armă .Trebuie să o dau predicatorului.
Ca rezultat al rugăciunii grupului, o viaţă a fost salvată din primejdie. O mare victorie a
fost câştigată pentru împărăţia lui Dumnezeu; am botezat mai mult de 12 oameni ca
rezultat al acelei întâlniri. Puterea lui Dumnezeu era evidentă, şi lucrarea Lui înainta.
CONSECINŢE
în vreme ce majoritatea oamenilor se simţeau uşuraţi şi se bucurau de rezultate, soţia mea
era într-o stare de şoc. Nu a vorbit deloc până la sfârşitul acelei zile de duminică. A doua
zi dimineaţa, pe când serveam cafeaua, ea şi-a dat drumul sentimentelor:
„Acesta este modul în care vom sfârşi într-o zi, Jim? Aşa vom trece noi pe lumea cealaltă
— cineva care să vină şi să te împuşte în timpul serviciului?
Nu avem nici o protecţie acolo sus! Unde erau uşierii? Unde erau cei responsabili cu
paza? A fost aproape să fim omorâţi aşa uşor ieri."
Am încercat să o liniştesc şi să fac apel la raţiunea ei: „Nu, Carol — Dumnezeu ne-a păzit
în tot acest timp şi El va face acest lucru şi în viitor. Uşierii nu ar fi avut nici o şansă să-1
oprească." însă cuvintele mele s-au izbit ca de un zid.
Carol a suferit toată săptămâna. Frica devenise insuportabilă. Avea probleme cu somnul.
De multe ori o vedeam uitându-se în gol, retrăind îngrozitoarele momente de duminică.
Vineri seara, Carol s-a dus la repetiţia de cor, ca de obicei. Potrivit obiceiului lor, membrii
au început cu o
Un timp pentru trezire k 119
jumătate de oră de rugăciune şi închinare înainte de a cânta vreo cântare.
Duhul Sfânt a vorbit unuia din membrii corului. Ea a ieşit de la locul ei, s-a aşezat lângă
Carol şi, luând microfonul, a zis: „Ştiţi ce? Eu cred că Dumnezeu mi-a arătat că e nevoie
să o purtăm pe Carol în rugăciune. Vreţi să vă alăturaţi mie?"
S-au strâns în cerc, şi-au pus mâinile peste soţia mea şi au început să se roage cu
intensitate. în acele momente s-a întâmplat ceea ce cuvintele mele de mângâiere nu au
putut realiza în cinci zile. Carol era din nou eliberată de frică.
Atunci când ne vom îndrepta cu toată seriozitatea spre puterea lui Dumnezeu, se vor
întâmpla lucruri remarcabile. Chiar şi atunci când devenim mai căldicei şi nepăsători,
Hristos ne aminteşte încă: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi
deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine" (Apocalipsa 3:20,22).
Aceste cuvinte blânde, citate des de evanghelişti pentru cei care nu îl cunosc pe
Dumnezeu, erau adresate creştinilor din Laodicea, pe care Isus îi mustrase. Deşi era
mâhnit de letargia lor, El se oferea să dea o nouă dragoste şi putere oricui deschidea uşa.
Vrem noi?
Mirajul noului
In lumea reclamei, fiecare autor cunoaşte puterea celor două cuvinte magice: „Gratis!" şi
„Nou!" Le vedem în magazin, în ziare, pe panouri. Şi clienţii răspund.
în biserica de astăzi, noi cădem pradă chemării „Noului!" Vechile adevăruri ale
Evangheliei nu ni se mai par destul de impresionante. Suntem mereu în căutarea celei mai
noi, celei mai măreţe învăţături sau tehnici. în special noi pastorii căutăm orice scurtătură
sau nouă strategie dinamică care să aprindă bisericile noastre.
Rugăciunea primilor creştini, amintită în Fapte 4, subliniază trei principii fundamentale de
la care suntem în pericol de a ne îndepărta: „Dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul
Tău... cu toată îndrăzneala... întinde-Ţi mâna ca să se facă tămăduiri minuni şi semne" (v.
29-30).
Aş vrea să-1 probez pe primul dintre ele: „dă... Cuvântul Tău..."
Nu există nici o confuzie în minţile primilor creştini în legătură cu ce ar trebui să
propovăduiască. Nu există goana după mesaje noi. Evanghelia pe care o auziseră de la
Isus, Domnul lor, era mai mult decât suficientă.
Nu cu mult timp în urmă, la o mare conferinţă am avut o surpriză, când în pauza dintre
cele două părţi
121
122 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
ne-am strâns mai mulţi vorbitori pentru a discuta. Conversaţia a dus la accentele care se
pun astăzi în biserici. M-am trezit curând întrebându-mă despre ce religie discutau ei.
Unul spunea cât de important este ca toţi credincioşii să afle dacă vreunul din strămoşii
lor a participat vreodată la o şedinţă de de spiritism, chiar dacă aceasta a fost cu secole în
urmă. Până când nu va fi îndepărtat „blestemul generativ" să nu ne aşteptăm să prosperăm
ca şi creştini. Chiar copiii şi nepoţii noştri vor continua să fie la limita riscului, susţinea el.
Imaginează-ţi că eşti mântuit, o nouă creaţie în Hristos, „izbăvit de sub puterea
întunericului, şi... strămutat în împărăţia Fiului dragostei Lui" (Coloseni 1:13) şi totuşi
încă sub un blestem al Satanei!
M-am gândit la numeroşii oameni din Haiti, de la Brooklyn Tabernacle care au venit la
New York dintr-o ţară unde principala religie este voodoo. Dacă învăţătura acestui om
este adevărată, atunci aceşti oameni au o groază de cercetări de făcut, încercănd să afle
care din stră-străbunicele lor s-au ocupat de ocultism, şi apoi să rupă acest lanţ foarte
vechi.
De ce, mă întreb, nu a vorbit Pavel mult mai clar despre acest subiect în scrisorile sale?
Primele secole erau înteţite de vrăjitorie. Au mers credincioşii din Corint, Roma, pe firul
arborilor lor genealogici pentru a afla urmele vreunui blestem?
în una din sesiunile pentru învăţătură un alt vorbitor a spus: „Există trei nivele de luptă
spirituală: lupta cu demonii obişnuiţi, de fiecare zi, confruntările cu ocultismul precum
astrologia şi New Age, şi apoi războiul teritorial la nivel strategic, împotriva duhurilor
care ocupă întreaga lume. Nici chiar apostolul Pavel nu
Mirajul noului A
123
a înţeles vreodată cel de-al treilea nivel şi nici nu a practicat acest gen de slujire.
Imaginează-ţi-l pe acest învăţător mai deştept decât însuşi marele apostol al Noului
Testament!
Nu m-am putut abţine să nu mă întreb care este numele demonului din cartierul
Brooklyn? Efectele răului sunt de ajuns de evidente la fiecare colţ de stradă. Aş putea eu
cu adevărat să scot răul afară cu o mustrare a puterii teritoriale de peste întregul oraş?
Unde este descrisă în Noul Testament această strategie? A legat Petru duhul din oraşul
Cezarea? Pavel a stat trei ani în Efes, centrul închinării la idoli şi totuşi nu există nici o
menţiune că el ar fi „legat duhul zeiţei Diana," al cărei templu din acea cetate era una din
cele şapte minuni ale lumi antice. Apostolii nu cer, în capitolul 4 din Fapte, să li se spună
numele duhului care plana asupra Ierusalimului.
Atât eu cât şi Carol ne-am întors la hotel trişti şi deprimaţi. Tragic e că tinerii predicatori
îşi notau cu multă fervoare toate aceste învăţaturi exotice sperând că vor putea ajuta
bisericile muribunde din oraşele lor cu tehnici şi învăţături care nu se găsesc nicăieri în
Scriptură.
Ceea ce avem aici este lucrarea „tehnicienilor," a „revizioniştilor" sau a „oamenilor
cu idei" care simt nevoia de a inova, de a născoci noutăţi pentru a ajuta împărăţia
lui Dumnezeu. A
Nu am putut găsi nici o dovadă că aceşti vorbitori ar fi implementat conceptele lor la
nivelul bisericii locale. Cărţile şi casetele lor se vând bine, însă eu mă întreb
124 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
de ce nu au venit în cartierul Brooklyn sau în alte locuri diferite pentru a-şi pune în
practică învăţăturile?
Mă tem că ceea ce avem aici este lucrarea „tehnicienilor," a „revizioniştilor" sau a
„oamenilor cu idei" care simt nevoia de a inova, de a născoci noutăţi pentru a ajuta
împărăţia lui Dumnezeu. Din nefericire, climatul moral al Americii şi temperatura
spirituală a bisericii dovedesc că aceste noutăţi nu sunt de nici un folos.
DIAVOLUL ESTE ÎNCĂ LA LUCRU
Dacă într-adevăr învăţătorii şi autorii din zilele noastre au descoperit ceva nou sub soarele
teologic, eu am o întrebare:
De ce mai există încă atâta întuneric pe pământ dacă diavolul a fost într-adevăr „legat" de
atâtea ori de creştini? Cu câţiva ani în urmă, un bine cunoscut predicator s-a dus în San
Francisco, a închiriat un stadion şi a dus un „război spiritual" timp de o noapte, pretinzând
că a legat şi a mustrat fiecare duh şi stăpânire din oraş. A doua zi el şi însoţitorii săi au
zburat înapoi acasă. Este astăzi San Francisco un oraş mai evlavios?
Biblia vorbeşte mai mult de împotrivire faţă de diavol decât de legarea lui. 1 Petru 5:8-9
spune: „Potrivnicul nostru, diavolul dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să
înghită. împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi
suferinţi ca şi voi." De ce nu 1-a legat apostolul Petru pur şi simplu pe acest „leu care
răcneşte" şi ar fi scăpat de o problemă?
Isus a vorbit într-adevăr în Matei 12:29 despre legarea omului tare pentru ca să poată să-i
fie jefuită casa. El a folosit această metaforă imediat după ce a scos
Mirajul noului h 125
un demon dintr-un om mut şi orb. Ce trebuie să înţelegem este că o persoană a fost
eliberată; nimic altceva cosmic nu este menţionat. Textul lasă de înţeles că cineva
puternic, Satan, a fost învins de cineva şi mai puternic decât el.
Biblia vorbeşte mai mult de împotrivire faţă de diavol decât de legarea lui. h
l
Un adevăr similar poate fi aplicat şi practicii de a căuta să ştii numele demonului. Din
întâlnirile lui Isus cu Satan din timpul slujirii Sale, El nu a cerut decât o dată numele
demonului (Marcu 5:9). Şi aici aceasta avea de a face cu problema unui om şi nu a unei
provincii sau teritoriu. Mai mult, apostolii nu le-au spus niciodată tinerilor lucrători
precum Timotei sau Tit să ceară numele demonilor.
Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit: eu cred că diavolul invadează vieţile oamenilor şi că
trebuie să fie înfruntat. Eu însumi a trebuit să-1 înfrunt de multe ori în tot timpul de când
slujesc. într-o seară de marţi, doi membri ai bisericii au adus la întâlnirea de rugăciune o
adolescentă care, spuneau ei, era dependentă de droguri şi avea nevoie să fie eliberată.
Atât e tot ce mi-au spus ei. Nici nu m-am gândit prea mult; acest gen de lucruri se
întâmplă destul de des la Brooklyn Tabernacle. (Minunaţii noştrii membri nu ştiu altceva
mai bun să facă decât să aducă necredincioşi la întâlnirile de rugăciune!)
După aproximativ jumătate de oră din program, după ce ne-am închinat, am spus: „Există
aici o fată care a fost adusă de nişte membri ai bisericii şi ei ar vrea ca noi să ne rugăm
pentru ea pentru că e dependentă de
126 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
droguri."
Cei doi membri s-au îndreptat spre platformă aducând împreună cu ei o fată mică de
statură, de origine hispanică. Părea să fie chiar atunci sub efectul drogurilor. Numele ei
era Diana.
Nu stăteam la amvon, ci pe acelaşi nivel cu biserica, aşa cum de obicei fac la întâlnirile de
rugăciune. Am început să devin tensionat ca şi cum duhul meu mă anunţa că ceva nu e în
regulă, urma să se întâmple ceva.
în dreapta sălii am observat o vizitatoare pe care o cunoşteam. I-am spus: „Amy, mă
bucur să te văd aici în seara asta. Vrei să vii să ne rugăm împreună pentru această tânără?"
Pe când se ridica de la locul unde stătea, Duhul Sfănt a venit asupra ei şi ea a avut aceeaşi
presimţire. Dintr-o dată, fără vreun motiv anume, amândoi am „intrat în alertă".
Unul din pastorii asociaţi ni s-a alăturat, ne-am pus mâinile peste Diana şi am început să
ne rugăm. „O, Isuse, ajută-ne," am spus eu încet.
Menţionarea numelui lui Isus a iscat, ca un fulger, o explozie de furie şi ţipete. Fata de
numai un metru şi jumătate s-a repezit spre gâtul meu, îndepărtându-i dintr-o lovitură pe
cei doi prieteni care au ajutat-o să ajungă în faţă. înainte ca să-mi dau seama ce se întâm-
plă, am fost izbit de marginea din faţă a platformei. Diana îmi rupsese gulerul cămăşii
mele albe de parcă ar fi fost un simplu material subţire. O voce hidoasă din adâncul ei a
început să ţipe: „Nu o veţi avea niciodată! Ea este a noastră! Nu vă apropiaţi de ea."
Limbajul a devenit apoi obscen.
Câţiva din biserică s-au ridicat şi au început să se roage cu voce tare. Alţii nici nu mai
suflau. Unii şi-au acoperit ochii. între timp, diaconii au sărit şi au încercat
Mirajul noului A 127
să o ia de pe mine. în ciuda staturii mici, ea s-a luptat cu toţi cu o putere nemaipomenită.
Fata ide numai un metru şi jumătate s-a repezit spre gâtul meu. înainte ca să-mi dau seama
ce se întâmplă, am fost izbit de marginea din faţă a platformei. A
într-un final am reuşit să o ţinem într-un loc. Amy, evanghelista, a început să se roage cu
fervoare. M-am aplecat asupra fetei pentru a mă adresa duhurilor: „Tăceţi! In Numele lui
Isus, ieşiţi afară!" am poruncit eu.
Ochii Dianei s-au dat peste cap şi de două ori m-a scuipat în faţă. Biserica continua
sârguincioasă să strige către Dumnezeu pentru ajutorul Său. Ne-am dat seama că nu ne
luptam cu vreun „duh de mânie" sau altceva. Acesta era un caz clasic de posedare
demonică.
în câteva minute fata a fost complet eliberată. A încetat să mai înjure; trupul ei s-a relaxat.
Noi am eliberat-o din strânsoare şi ea s-a ridicat uşor înălţându-şi mâinile şi lăudând pe
Domnul. Curând ea cânta împreună cu noi „O, sângele lui Isus", în timp ce curgeau
lacrimi pe faţa ei, distrugându-i tot machiajul.
Se împlinesc 10 ani de când Diana îl slujeşte pe Domnul la Brooklyn Tabernacle. S-a
căsătorit recent şi amândoi îşi mărturisesc credinţa lor puternică rudelor lor
necredincioase. Astăzi ea este o creştină minunată care îl iubeşte pe Domnul şi doreşte să-
I slujească numai Lui.
Diana mi-a acordat permisiunea de a relata povestea ei pentru a sublinia că eu cred în
înfruntarea lucrării satanice. Este experienţa ei unică sau ciudată? Nu, conform
standardelor Noului Testament. Acesta era „ade-
128 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
văratul creştinism", genul de lucruri pe care Isus şi apostolii le făceau regulat.
Dar să nu ne aşteptăm să descoperim scurtături noi pe tărâmul spiritual. Am uitat noi oare
că atunci când Isus i-a trimis pe cei doisprezece ucenici, El, în mod specific, „le-a dat
putere să scoată afară duhurile necurate"? De asemenea, le-a spus că în unele oraşe nu vor
fi primiţi. „Vă vor da în judecata soboarelor şi vă vor lega în sinagogile lor" (Matei
10:1,17). Dacă cei doisprezece ar fi putut, printr-o singură mişcare de mână, să lege duhul
împotrivitor din acea cetate, de ce i-ar mai fi atenţionat Isus? I-ar fi scăpat pe creştini
dintr-o mulţime de conflicte. Din contră, în cartea Apocalipsa, Isus le adresează bisericilor
numeroase avertismente serioase în privinţa împotrivirii la care trebuie să facă faţă:
Bisericii din Smirna: „Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă
încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da
cununa vieţii" (Apocalipsa 2:10). Isus le aminteşte că sunt într-un mediu ostil care nu se
va schimba peste noapte.
Bisericii din Pergain: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei."
Următoarea propoziţie nu spune: „Dă-l afară! Leaga-l!" Nu. Isus continuă calm: „Tu ţii
Numele Meu, şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul
meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana" (Apocalipsa 2:13).
Atotştiutorul împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, Cel care ţine cheile locuinţei
morţilor şi ale iadului, le spune creştinilor să lupte. în ambele scrisori Isus descrie ceea ce
i s-a îngăduit lui Satan să facă, în limitele unui plan suveran al lui Dumnezeu pe care noi
nu îl
Mirajul noului A
129
L
înţelegem pe deplin. în consecinţă, credincioşii trebuie să păşească înainte cu o răbdare
spirituală de modă veche.
Necazul cu noutăţile din ziua de azi, create de om e că ele nu aduc acele rezultate
impresionante cărora de atât de multe ori le facem reclamă. Din câte ştiu eu, ele nu au ca
rezultat convertirea în masă a oamenilor, botezarea lor în apă sau formarea de biserici.
Unde în lumea asta există oraşul „convertit pentru Dumnezeu" aşa cum pretind
frazeologiile goale? Nu ar fi mai înţelept, aşa cum Pavel spunea „să nu ne lăudăm dincolo
de măsura noastră" (2 Cor.lO:13), ci să dăm voie Duhului Sfânt să producă acele rezultate
grăitoare?
Aşa cum unii pretind că puterile răului sunt ataşate de anumite locuri, tot aşa ceilalţi
proclamă anumite centre ale „noii ungeri" a lui Dumnezeu. Se spune că unele oraşe sunt
alese pentru o revărsare specială a Duhului Sfânt. Unde găsim o astfel de învăţătură în
Scriptură?
Este total nebiblic să insinuezi că oamenii trebuie să se deplaseze la o anumită biserică,
dintr-un anume loc pentru a primi ceea ce Dumnezeu are pentru ei. Nu există nici o
ungere în Brooklyn Tabernacle sau în oricare altă biserică care să poată fi transmisă prin
punerea mâinilor. Nicăieri în Faptele Apostolilor nu găsim că oamenii ar fi călătorit la
Ierusalim sau în oricare altă cetate pentru „a fi acolo unde se întâmplă ceva".
Nu găsim în Noul Testament decât îndemnul: „Apropiaţi-vă de Domnul şi El se va
apropia de voi" (Iacov 4:8). Responsabilitatea e pe umerii noştri. Dacă destui oameni din
New York sau San Francisco ar striga spre Dumnezeu cu toată inima lor, aceste oraşe ar
putea deveni renumite în întrega lume pentru trezirea din ele. Dumnezeu nu ţine seama de
geografie.
De asemenea suntem prea uşor distraşi de la chema-
130 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
Mirajul noului A 131
rea de a aştepta pur şi simplu înaintea lui Dumnezeu. Ne îndepărtăm de la simplitatea
Cuvântului. în Fapte 4, apostolii nu doreau să vestească altceva decât Cuvântul. Pare prea
simplist pentru urechile moderne, nu-i aşa — nu cumva ar trebui să existe ceva mai mult,
ceva mai impozant, mai nou?
în faţa unei lumi care ignoră oferta de mântuire a lui Hristos, noi ori ne smerim înaintea
lui Dumnezeu şi ne întoarcem la adevărurile de bază... ori continuăm să ne jucăm cu noi
înşine. Şansa de a vedea bisericile locale explodând de viaţă din Dumnezeu stă în balanţă.
NU HOCUS-POCUS
Nu există un exemplu mai bun al lucrării lui Dumnezeu într-un oraş decât cel relatat în
Fapte 11:20-21: „Totuşi, printre ei au fost câţiva oameni din Cipru şi din Cirena, care au
venit în Antiohia, au vorbit şi Grecilor, şi le-au propovăduit Evanghelia Domnului Isus.
Mâna Domnului era cu ei şi un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la
Domnul."
S-a strâns o recoltă atât de mare încât Barnaba a fost trimis din Ierusalim pentru a vedea
ce se întâmplă. „Când a ajuns el, şi a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a
îndemnat pe toţi să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul. Căci Barnaba era un om
de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Şi destul de mult norod s-a adaos la Domnul"
(v. 23-24).
Cine erau aceşti bărbaţi care au pus bazele unei biserici puternice ce avea să întreacă
biserica mamă din Ierusalim? Nu le cunoaştem numele. Nu le ştim metodologia. Nu ştim
dacă erau premilenişti, postmilenişti sau amilenişti. însă cunoaştem câteva lucruri: ei au
răspândit „Evanghelia Domnului Isus" şi „mâna Domnului era cu ei" (v. 20-21).
Aceasta s-a dovedit a fi prima biserică cu adevărat multiculturală şi, potrivit versetului din
Fapte 13:1, cu lucrători multiculturali: Simon, numit Niger, nişte evrei, nişte greci,
Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod (lucru care l-ar fi făcut suspect
în ochii tuturor!) şi alţii. Cu toate acestea, ei au lucrat împreună lăsând un model puternic
de unitate între culturi.
Ura dintre Evrei şi Neamuri era pe atunci mult mai pregnantă decât izbucnirile rasiale din
ziua de azi. Dumnezeu a înfruntat această problemă, clădindu-Şi Biserica în modul Lui.
Tensiunile rasiale sunt mult mai adânci acum în New York decât erau cu zece ani în urmă.
Noi avem nevoie disperată de dragostea lui Dumnezeu pentru a putea depăşi aceste
tensiuni, aşa cum a făcut biserica din Antiohia cu mult timp în urmă. •
Nici o învăţătură nouă nu va schimba cursul lucrurilor. Nu există scurtături elegante, nici
mantre hocus-pocus care să-1 poată învinge pe Satan.
Cineva mi-a spus odată: „Ştii, ar trebui să te gândeşti să-ţi iei o hartă topografică a
Brooklyn-ului ca să vezi care este cel mai înalt punct din zonă. Apoi, să te duci acolo
pentru a te ruga împotriva duhurilor teritoriale."
Am vrut să-i spun: „Frate, asta nu-i decât vrăjitoria amintită în Noul Testament.
închinătorii la idoli din vremea lui Ilie se duceau pe 'înălţimi', îţi aduci aminte?" Mă
gândesc că ei probabil credeau că îi prind pe demoni dintr-un unghi mai bun. Nu-mi pasă
nici dacă aş ţine serviciul de închinare la cel de al 100-lea etaj din World Trade Center —
am avea o minunată panoramă asupra Brooklyn-ului, însă nu l-am impresiona pe
Dumnezeu.
132 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
Şi nici pe diavol.
Alţii spun: „Cheia eliberării puterii lui Dumnezeu stă în a cnntti pe străzile din oraşul tău.
Organizaţi un marş, faceţi pancarde şi declaraţi suveranitatea lui Dumnezeu printr-o mare
paradă." Creştinii s-ar putea să se bucure de o astfel de ieşire, dar ar aduce ea vreo
schimbare notabilă într-o comunitate?
„Mustră-1 pe diavol" spun unii. „Stai cu faţa spre nord şi calcă puternic pământul în
picioare. Aceasta va aduce victorie."
în vacanţă, eu şi Carol am urmărit la televizor un serviciu de duminică dimineaţa în care
pastorul punea accent pe războiul spiritual. Stătea la amvon cu o expresie militar ească pe
faţă! Mă gândesc că vroia să-1 sperie pe diavol. Nu ştiam dacă să râdem sau să plângem.
îmi poate arăta cineva unde există în Noul Testament vreo promisiune legată de cum îţi
mişti trupul sau cum te îmbraci? Atunci când manifestările fizice bizare devin semnul
oficial al unei presupuse noi treziri, înseamnă că am abandonat rădăcinile biblice. în faţa
noastră se află numai necaz.
Să uităm de no vi taţi. Dacă facem din rugăciune o ţintă, Dumnezeu va face numai ceea ce
El poate face. Cum acţionează, când şi în ce manieră va depinde numai de El. Numele lui
Isus, puterea sângelui Său şi rugăciunea credinţei nu şi-au pierdut puterea de-a lungul
secolelor.
Când Charles Finney a predicat în Rochester, New York, în 1820, mai mult de 100 000 de
oameni s-au întors la Hristos într-un an. „întreaga comunitate a fost pusă în mişcare"
afirma un martor. „Magazinele de băuturi s-au închis; Sabatul era onorat; bisericile erau
luate cu asalt de fericiţii închinători... Chiar şi tribunalele şi închisorile stăteau mărturie
acestor efecte binecuvântate. A urmat o
Mirajul noului A
133
perioadă nemaipomenită de scădere a criminalităţii. Tribunalele nu mai aveau cazuri,
închisorile ajunseseră aproape goale în anii care au urmat."1
Vă asigur eu că Finney nu a „legat duhul alcoolului", ori altceva de genul acesta; el nu a
făcut decât lucrarea Domnului, după voia Domnului şi întregul oraş a fost afectat.
în timpul trezirii din Ţara Galilor, prin 1906, potrivit istoricului J. Edwin Orr, un sergent
de poliţie a declarat ziarului local: „în oraşul nostru există 17 biserici şi noi avem cvartete
de poliţişti gata să se ocupe de muzică în caz vil în care îi vrea vreo biserică." Aceasta din
cauză că poliţiştii nu mai ştiau ce să facă cu timpul lor. Chiar criminalii se pare că erau în
biserică, unde un tânăr pe nume Evan Roberts conducea majoritatea întâlnirilor mai mult
rugându-se decât predicând.
Când G.Campbell Morgan şi alţi bărbaţi distinşi ai bisericii avi venit la Londra pentru a
observa trezirea, ei nu au putut intra în clădire, ci au trebuit să se mulţumească să
privească peste capetele oamenilor din vestibul. L-au avizit ei pe Roberts chemând
credincioşii la un marş pe înălţimile munţilor din Ţara Galilor? Din contră, Roberts era
auzit de multe ori rugându-se: „Mai jos Doamne, du-ne mai jos." Apoi cădea în genunchi
şi începea să suspine şi să mijlocească pentru Ţara Galilor, urmând modelul biblic de
supunere în rugăciune (vezi Iacov 4:9-10 şi 1 Petru 5:6).
A existat de asemenea şi un val de falimente în Ţara Galilor, în timpul acelor ani, în
rândul tavernelor.
BIBLIA ESTE DE AJUNS
Ca lucrător eu cred cu fermitate că nu am voie să
134 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
predic ce nu este în Biblie. Cartea e îndeajuns de interesantă aşa cum e ea. Nu e ceva fără
gust căruia noi să-i adăugăm condimente. Dacă facem şi-i învăţăm şi pe alţii să facă ceea
ce a făcut şi a învăţat Isus — nimic în plus — vom avea o mulţime de emoţii puternice. în
rest, să păstrăm tăcere acolo unde Biblia păstrează tăcere.
Ca lucrător eu cred cu fermitate că nu am voie să predic ce nu este în Biblie. Cartea
e îndeajuns de interesantă aşa cum e ea. A
Apostolul Pa vel îi expică aceasta clar bisericii din Corint, care avea obiceiul de a intra în
tot felul de încurcături. El încerca să-i întoarcă pe oameni înapoi la linia corectă
îndemnându-i „...să învăţaţi să nu treceţi peste ce este scris" (1 Corinteni 4:6). Aparent
Pavel considera că baza scripturală era esenţială şi că în afara ei nu există decât probleme.
Intre timp el le spusese galatenilor: „Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni
să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să
fie anatema!" (Galateni 1:8).
îmi place ce a scris William J. Seymour — bătrânul afro-american, cu un singur ochi, fără
multă educaţie, de la Azusa Street Mission din Los Angeles, unde în 1906 a luat fiinţă
mişcarea penticostală modernă. „Noi măsurăm totul prin Cuvânt" a scris el în numărul din
Septembrie 1907 al revistei Credinţa Apostolică. „Fiecare experienţă trebuie trecută prin
filiera Bibliei. Unii spun că mergem prea departe (cu alte cuvinte că suntem prea stricţi),
însă dacă am trăit prea aproape de Cuvânt, va trebui să rezolvăm asta cu Domnul când îl
vom întâlni
Mirajul noului A 135
pe norii cerului."
Nimeni nu are dreptul să ajusteze Evanghelia sau să revizuiască planul lui
Dumnezeu pentru Biserica Sa. A
Nimeni nu are dreptul să ajusteze Evanghelia sau să revizuiască planul lui Dumnezeu
pentru Biserica Sa. Acele lucruri preţioase nu-mi aparţin mie sau ţie, ci lui Dumnezeu. Să
ne oprim din a căuta nod în papură. E nevoie să ne supunem planului divin alcătuit cu
mult timp în urmă.
MAI ADÂNC, NU MAI LARG
Lucrurile lui Dumnezeu au o circumferinţă. Ele sunt păstrate într-un corp scris al
adevărului. E ca o fântână — şi nimeni nu a pătruns vreodată deplina adâncime a
adevărului lui Dumnezeu.
A pătrunde în puterea Evangheliei sau în cea a rugăciunii, în cea a Duhului Sfânt sau în
dragostea divină, înseamnă a înainta adânc, tot mai adânc în fântâna lui Dumnezeu.
Fiecare bărbat sau femeie folosiţi de Dumnezeu au cobor ii t în acest rezervor vast.
Cu toate acestea, astăzi tindem doar să ne bălăcim puţin în adevăr... şi apoi să sărim afară
din fântână, pe solul dimprejurul ei. „Ia uitaţi-vă, Dumnezeu face lucruri noi"! proclamă
oamenii. în decurs de şase-luni noutatea dispare, desigur, şi ei sar iarăşi pe un nou petic de
iarbă. îşi petrec întreaga viaţă ţopăind dintr-o parte în cealaltă a fântânii lui Dumnezeu
fără să probeze niciodată cu adevărat adâncimea apelor vii din interior.
Acolo, în interior, nu există nici un motiv care să te
136 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
facă să pleci sau să sari afară. Cine va pătrunde vreodată plinătatea dragostei lui
Dumnezeu? Cine va epuiza vreodată bogăţia îndurării Lui faţă de fiinţele umane căzute?
Cine va înţelege vreodată puterea reală a rugăciunii?
Din 1960 cu deosebire, prin biserica din America de Nord s-au perindat tot felul de
curente pentru a fi curând înlocuite.de altele noi. Leonard Ravenhill, predicatorul cu
înclinaţie spre trezirile spirituale şi autor din Marea Britanie mi-a spus cu puţin timp
înainte de a muri: „Oamenii spun că biserica de azi creşte şi se lărgeşte. Da, e lungă de
şaisprezece kilometri şi adâncă de numai un centimetru!"
Eliberarea de sub puterile întunericului, în special, ne-a stârnit fantezia. Isus şi apostolii
au scos într-adevăr demoni din cei păcătoşi, însă nicăieri nu vedem că ei ar fi făcut asta în
beneficiul creştinilor. Nicăieri nu-1 găsim pe Pavel zicând: „Voi, corintenii sunteţi într-un
mare haos aici. Trebuie să-i adunaţi pe bătrânii bisericii, să-i puneţi să se roage sincer şi
apoi să-i ungeţi pe membri cu ulei pentru a scoate afară 'duhul bârfei' din biserica voastră.
Cei care sunt prea graşi trebuie să scoată afară 'duhul îngrăşării'. Fratele imoral care
trăieşte cu nevasta tatălui său trebuie să fie eliberat de acest 'duh de curvie'..."
Pavel avea o explicaţie mult mai realistă pentru aceste probleme. Ele erau pur şi simplu
„lucrările firii pământeşti". El cerea pocăinţă, moartea zilnică a eului — nu un exorcism
bombastic.
-Aşa cum cultura noastră este în general îmbâcsită de mentalitatea de victimă, unde totul
este vina altcuiva, pentru a fi uşuraţi prin psihoterapie, ajutoare guvernamentale sau
litigiu, tot aşa în biserică oamenii spun: „E vina diavolului. Nu mă trage pe mine la
răspundere." Nici nu e de mirare că există atât de puţină zdrobire
8
Mirajul statisticilor
Aţi remarcat vreodată că, ori de câte ori îl întrebaţi pe un creştin despre biserica sa,
subiectul ajunge invariabil la numărul de persoane? întrebare: „Spune-mi despre biserica
ta. Cum evoluează lucrarea Domnului acolo?"
Răspuns: „Păi, aş putea spune că avem aproape trei sute de ascultători duminica."
Când îi întreb pe colegii mei, pastorii, aceeaşi întrebare primesc acelaşi răspuns plus încă
alte două: numărul de membri a ajuns la cinci sute cincizeci, tocmai am terminat o nouă
aripă pentru educaţie şi venitul net în acest an va atinge 400 000 de dolari."
Ascultători, bani, clădiri. A-B-C: noua sfântă trinitate.
CÂT DE MARE ERA ANTIOHIA?
Un astfel de lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată pe vremea lui Petru şi Pa vel. Mai întâi,
pentru că ei nu aveau clădiri pe care să le considere ale lor. Se întâlneau în case, curţi şi
chiar în peşteri. Cât despre buget, păreau să se fi dispersat de majoritatea fondurilor lor
ajutându-i pe săraci.
Specificarea numărului celor prezenţi apare foarte rar după Rusalii. Observăm doar de
două ori o mulţime
139
40
Vânt proaspăt, foc proaspăt
mai mare în Fapte 2:41 şi 4:4. Mai târziu, în Fapte 19:7 se spune: „erau cam doisprezece
bărbaţi de toţi", care au primit Duhul Sfânt în urma propovăduirii lui Pavel în Efes. După
aceea nu mai aflăm nimic. In 1 Corinteni 1:14-16 Pavel nici măcar nu-şi mai aminteşte pe
cine a botezat, cu atât mai puţin numărul total.
Câţi erau în biserica din Antiohia? Berea? Filipi? Roma? Nu ştim.
Cât de numeroasă era congregaţia din Filadelfia, una din cele şapte biserici cărora li se
adresează Domnul Isus în Apocalipsa? Aparent nu foarte numeroasă căci Domnul spune:
„ai puţină putere". Cu toate acestea El continuă arătându-i într-o lumină favorabilă.
(Apocalipsa 3:7-13).
Nici o biserică, inclusiv cea pe care o păstoresc eu, nu ar trebui măsurată după numărul
celor ce o frecventează. A
Prin contrast, cât de mare era congregaţia din Laodicea? Ne putem da seama din faptul că
biserica era „bogată" şi „nu ducea lipsă de nimic". Din câte ştim noi ar fi putut reuni câte
şapte mii de persoane într-o zi de duminică. Notele lor de plată erau cu siguranţă plătite şi
totuşi au primit o aspră mustrare spirituală.
Nicăieri în epistole, nu-1 găsim pe Pavel spunând: „Am auzit că numărul celor care
frecventează biserica a scăzut trimestrul trecut — care-i problema? Ce aveţi de gând să
faceţi?"
în concluzie, nici o biserică, inclusiv cea pe care o păstoresc eu, nu ar trebui măsurată
după numărul celor ce o frecventează. Deşi sunt recunoscător pentru mulţimea de oameni
care vine la Brooklyn Tabernacle în
Mirajul statisticilor A 141
fiecare săptămână, acela nu e semnul harului lui Dumnezeu.
DINCOLO DE POPULARITATE
Care lucruri spirituale erau importante în biserica din Faptele Apostolilor? Rugăciunea
apostolilor din capitolul 4 ne oferă următoarea cotă de nivel: „Dă putere robilor Tăi să
vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala" (v.29). Apostolii nu doreau numere, ci o
calitate esenţială care să păstreze biserica in starea în care Dumnezeu o dorea.
îndrăzneala nu poate fi dată decât de Duhul Sfânt. Nu există „îndrăzneală învăţată". Nu o
poţi obţine în nici un seminar. 2 Timotei 1:7 spune: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh
de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă."
Predicatorii Noului Testament erau plini de îndrăzneală în confruntări, având încrederea
că Duhul Sfânt va produce convingerea de păcat necesară pocăinţei. Lor nu le era teamă.
Ascultaţi ce spune Petru în ziua de Rusalii: „Voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna
celor fărădelege" (Fapte 2:23). Acesta era ultimul lucru pe care mulţimea voia să-1 audă.
Dacă Da vid Letterman ar fi făcut o listă cu cele zece lucruri pe care ar trebui să nu le spui
în prezenţa unei audienţe compusă din evrei, numărul unu ar fi fost: „Ştiţi ce — voi
tocmai L-aţi ucis, cu propriile voastre mâini, pe Mesia, pe cel pe care Israelul L-a aşteptat
de veacuri."
însă îndrăzneala lui Petru nu i-a îndepărtat pe oameni. Din contră, i-a străpuns în inimă.
La sfârşitul zilei un mare număr de oameni s-a pocăit de păcatele lor şi s-a
142 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
convertit.
Petru este la fel de franc şi în următorul capitol cu mulţimea care s-a adunat după
vindecarea ologului: „Voi v-aţi lepădat de Cel sfânt şi neprihănit şi aţi cerut să vi se
dăruiască un ucigaş. Aţi omorât pe Domnul vieţii... Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la
Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremile de
înviorare" (Fapte 3:14-15,19).
Câţiva ani mai târziu, când Pavel a predicat în Efes, confruntarea sa cu idolatria păgână a
fost atât de directă încât s-a produs o răscoală. „Cuvintele acestea i-au umplut de mânie şi
au început să strige: 'Mare este Diana efesenilor!' Toată cetatea s-a tulburat. Au năvălit cu
toţii într-un gând în teatru" (Fapte 19:28-29).
Cu toate acestea acolo a luat fiinţă o biserică puternică şi la plecarea lui, Pavel a putut
spune: „Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu... aduceţi-vă aminte că,
timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi" (Fapte
20:27, 31). Observaţi: „tot planul lui Dumnezeu... n-am încetat să vă sfătuiesc" (sau să vă
atrag atenţia, n. tr.). Aceasta era esenţa lucrării apostolice.
Apostolii şi-au dat seama că fără o atitudine îndrăzneaţă, agresivă în vestirea Cuvântului
lui Dumnezeu, nu se putea construi biserica pe care o dorise Isus. Fiecare biserică din
oricare oraş al lumii trebuie să ajungă la aceeaşi concluzie.
Apostolii nu încercau să-i menajeze pe oameni. Comunicarea lor nu intenţiona să fie
„grozavă" sau liniştitoare. Scopul lor era străpungerea inimii, pentru o convingere de
păcat. Ei nu aveau nici cea mai vagă intenţie să întrebe: „Ce vor oamenii să audă? Cum
putem să atragem cât mai mulţi oameni la biserică duminica?"
Mirajul statisticilor h 143
Astfel de gânduri nici măcar nu treceau prin mintea lor. O astfel de abordare ar fi fost
străină de învăţătura întregului Nou Testament.
Apostolii nu încercau să-i menajeze pe oameni. Ei nu aveau nici cea mai vagă
intenţie să întrebe: „Ce vor oamenii să audă? Cum putem să atragem cât mai mulţi
oameni la biserică duminica?" A
In loc să încercăm să aducem bărbaţi şi femei la Hristos prin metoda biblică noi ne
consumăm cu conceptul nebiblic de „creştere a bisericii". Biblia nu spune că ţelul nostru
ar trebui să fie numărul ci mai degrabă ne îndeamnă să vestim cu credincioşie mesajul lui
Dumnezeu, cu îndrăzneala dată de Duhul Sfânt. Astfel se va construi Biserica lui
Dumnezeu după modelul lăsat de El.
Din nefericire, unele biserici monitorizează acum în permanenţă cât de mulţumiţi sunt
oamenii de program şi îi întreabă ce altceva ar mai dori. Un specialist în denominaţiuni a
spus unui reporter: „Noi trebuie să învăţăm cum să ne adaptăm schimbărilor."1
Nu avem dreptul în nici un fel să ajustăm mesajul Evangheliei. Popular sau nu, noi trebuie
să vestim cu îndrăzneală şi credincioşie că păcatul este real însă Isus îi iartă pe cei care se
pocăiesc.
Dumnezeu nu cere nimănui să aibă o biserică mare. El ne cheamă să-I facem doar
lucrarea, vestind Cuvântul Său oamenilor pe care El îi iubeşte, având ungerea şi puterea
Duhului Sfânt pentru a vedea rezultatele pe care numai El le poate face posibile. Gloria I
se cuvine atunci numai Lui — nu unei denominaţiuni, biserici
144 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
locale, unui pastor sau unui consultant pentru creşterea bisericii. Acesta este singurul plan
al lui Dumnezeu şi orice altceva este o deviere de la învăţătura Noului Testament.
Dumnezeu i-a spus lui Ezechiel că dacă oamenii nelegiuiţi au nevoie să fie avertizaţi şi el
nu-i avertizează, sângele lor va fi pe mâinile profetului. Acelaşi adevăr e valabil şi astăzi
pentru toţi vestitorii Cuvântului.
Dwight L. Moody a fost urmărit toată viaţa lui de un moment când a crezut că e destul de
isteţ în prezentarea Evangheliei. Cu şase ani înainte de a muri el a povestit ce s-a
întâmplat în Chicago în toamna anului 1871:
Am hotărât să dedic şase zile studierii vieţii lui Hristos. Ain petrecut patru seri de duminică pe
subiect şi L-am urmărit de la iesle, de-a lungul vieţii, până la prinderea şi judecarea Lui. în a
cincea duminică, pe 8 octombrie, tocmai predicam celui mai larg auditoriu pe care îl avusesem
vreodată în Chicago, flatat de succesul meu. Textul era: „Şi ce să fac cu cel ce se numeşte Isus?"
în acea seată am săvârşit una din cele mai mari greşeli ale vieţii mele. După predică... cu toată
puterea pe care Dumnezeu mi-o dăduse L-am implorat să coboare peste oameni şi am încheiat
spunând: „Aş vrea să luaţi acest text cu voi acasă, să vă gândiţi la el în timpul săptămânii şi
duminica viitoare vom veni la Golgota şi la cruce şi vom decide ce vom face cu Isus din
Nazaret."
Chiar în acel moment sirena a anunţat un incendiu.
1
146 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
amvon, cât şi în consilierea spirituală ne-am lăsat subjugaţi prea adesea de această
mentalitate şi ne e teamă să spunem adevărul despre păcat. Ne ascundem în spatele
afirmaţiei lui Pavel, „m-am făcut tuturor, totul" (1 Co-rinteni 9:22) fără să observăm că în
următorul paragraf el spune: „Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul" (v.24). A ne
adapta stilul pentru a câştiga un auditoriu este un lucru, însă mesajul nu se poate schimba
niciodată fără să nu ne lase cu mâna goală înaintea Domnului.
Există astăzi un spirit de anti-autori-tate în America, care spune: „Nimeni nu poate
să-mi spună că trebuie să mă schimb. Să nu cumva să îndrăzneşti."
A
Credem noi încă adevărul din Proverbe 28:23: „Cine mustră pe alţii găseşte mai multă
bunăvoinţă pe urmă, decât cel cu limba linguşitoare?"
Isus avea un spirit de confruntare. Când Petru i-a spus să nu treacă pe la cruce, Isus nu i-a
replicat: „Ştii ce Petre, încerc să-mi dau seama pe ce poziţie eşti. îţi apreciez grija pentru
Mine şi faptul că nu vrei ca Eu să sufăr." Din contră, El a spus ucenicului Său numărul
unu: „înapoia Mea Satano, tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu
sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor" (Matei 16:23).
Ale cui sunt gândurile noastre?
PUNÂND DEGETUL PE RANĂ
Am descoperit că 90% din problemele pe care
Mirajul statisticilor A 147
oamenii mi le spun nu sunt adevăratele lor probleme. Prin urmare, provocarea atât în
predică cât şi în consiliere este de a ajunge la rădăcina spirituală a problemei. Un soţ
spune: „Soţia nu mă înţelege." Este uşor să-i răspunzi: „îmi pare rău pentru tine." însă s-ar
putea ca în realitate el să se comporte ca o brută cu ea.
Cu blândeţe, însă ferm, noi trebuie să spunem adevărul în dragoste.
Un tânăr cuplu, atrăgător, pe care îi vom numi Michelle şi Steve, au venit în faţă pentru
rugăciune la sfârşitul unui serviciu de duminică. Amândoi erau bine îmbrăcaţi — el cu un
costum scump şi o cravată de mătase de 60 de dolari şi ea într-o rochie modernă. Puteam
să spun după ochii ei umezi că ceva a atins-o în timpul serviciului. Prin contrast, el părea
că vrea să se retragă şi evita să mă privească în ochi.
„Vreţi să vă rugaţi pentru noi?" m-a întrebat ea.
„Desigur", am spus eu. „Pentru ce vreţi să mă rog?"
„Rugaţi-vă ca Dumnezeu să binecuvinteze relaţia noastră", a replicat ea.
Afirmaţia aceasta poate însemna orice, în special în New York. Am simţit că trebuie să le
mai pun câteva întrebări.
„înainte de a mă ruga, spuneţi-mi puţin despre situaţia voastră, dacă doriţi. De cât timp vă
cunoaşteţi?"
„De doi ani."
Următoarea întrebare nu a fost întocmai politicoasă, însă Duhul Sfânt mă îndemna să
continui. Aşa că, fără cea mai mică schimbare a tonalităţii sau inflexiunii vocii am
întrebat: „Locuiţi împreună?"
Şocul a fost instantaneu. Ea a clipit şi el şi-a înălţat capul brusc. Pentru o secundă am
încremenit toţi trei, uitându-ne unul la altul. într-un final ea a răspuns:
148 h Vânt proaspăt, foc proaspăt
„Păi... ăăă... da."
Am clătinat din cap şi am continuat: „Bine, această situaţie mă pune pe mine în
încurcătură. Vreţi ca eu să îl rog pe Dumnezeu să binecuvinteze un lucru în privinţa căruia
El şi-a exprimat deja opinia. El a spus clar în Biblie că relaţiile din afara căsătoriei sunt un
păcat. Mi se pare că ar fi pierdere de timp să-I cer ajutorul în acesta situaţie, nu credeţi?"
Ei continuau să se uite fix la mine. M-am grăbit să adaug:
„Vă propun ceva — haideţi să ne întoarcem la planul lui Dumnezeu. Steve, ce-ar fi dacă
ţi-ai găsi, chiar acum, un alt loc unde să stai? Spui că vrei ca voia lui Dumnezeu să se facă
în relaţia voastră. Ei bine, acesta este pasul numărul unu. El va deschide uşa pentru multe
alte binecuvântări."
Pot să spun că Steve nu era deloc încântat de idee.
„Ai pe cineva din familie sau dintre prieteni la care ai putea să stai în noaptea asta?"
Nu, nu ştia pe nimeni.
„Uite ce-i, îţi vom găsi un loc unde să stai", am spus eu. „Dacă Dumnezeu este real şi tu
vrei cu adevărat ajutorul Lui în viaţă, atunci mergi pe calea Lui. Dacă nu, eşti liber să faci
ce vrei! Desigur, într-un sfârşit îţi vei distruge viaţa; nu poţi schimba consecinţele păca-
tului tot aşa cum nu poţi schimba legea gravitaţiei."
El a murmurat o altă scuză. Am chemat pe unul din ajutoarele mele şi l-am rugat să-i
găsească lui Steve un loc de dormit peste noapte.
Dar Steve şi Michelle nu erau încă convinşi. „Ce-ar fi să rămânem unde suntem, dar să
dormim separat? N-ar fi ceva greşit, nu-i aşa?"
„Dacă amândoi susţineţi că sunteţi creştini", am
1
Mirajul statisticilor A 149
replicat eu, „atunci trebuie să evitaţi să vă complăceţi într-o situaţie care v-ar putea ispiti.
Şi apoi, când veţi ieşi dimineaţa din apartament, ce vor crede vecinii, şi pe bună dreptate?
Să facem lucrurile corect până la capăt, bine?"
Până la urmă au fost de acord.
Dar trebuie să vă spun că unele cupluri, în aceeaşi situaţie cu acesta, nu au fost de acord.
Ei dădeau răspunsuri de genul: „Vom reveni altă dată" şi plecau. Dar cel puţin eu puteam
dormi liniştit noaptea, ştiind că le-am spus adevărul înaintea lui Dumnezeu.
Am primit de asemenea şi scrisori în urma acestor discuţii, în care femeile îmi spuneau:
„Nu mi-a plăcut ce mi-aţi spus mie şi prietenului meu atunci. Ne-aţi arătat că trebuie să
ascultăm de Biblie, însă noi nu am acceptat. M-am gândit totuşi să vă anunţ că după un
timp prietenul m-a părăsit, aşa cum aţi spus dumneavoastră. Pentru el nu eram decât o
bucată de carne şi nimic mai mult. Acum sunt din nou singură şi îmi doresc să vă fi
ascultat."
Cazul lui Steve şi al lui Michelle a fost unul fericit. El a găsit imediat un loc unde să stea.
Am continuat să ne ocupăm de ei şi să-i consiliem. Dumnezeu le-a deschis ochii să vadă
realităţile spirituale. Apoi s-a întâmplat ceva minunat. într-o seară de marţi, înainte de
încheierea întâlnirii de rugăciune am spus: „înainte de a pleca, v-am pregătit o surpriză.
Vă rog să vă ridicaţi în picioare."
Biserica s-a ridicat... şi organistul a atacat primele note din „Marşul nupţial" al lui
Lohengrin. Uşile din spate s-au deschis şi mireasa, într-o simplă rochie de zi şi cu un
buchet de flori în mână, a înaintat cu un zâmbet pe buze. Oamenii au izbucnit într-un
ropot de aplauze.
150 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
Steve, care stătuse lângă mine toată seara, s-a ridicat pentru oficierea ceremoniei. Ei au
fost uniţi în Hristos în faţa a 1 500 de martori.
De câteva ori, în timpul ceremoniei, lacrimile lor de bucurie s-au transformat într-un
adevărat plânset, ce putea fi auzit prin microfonul meu. Până la urmă au reuşit să-şi facă
jurămintele vinul altuia. După imnul de încheiere am spus ascultătorilor: „Ştiţi că acest
cuplu s-a întors recent la Domnul." Nu am intrat în detaliile neplăcute ale trecutului lor,
însă majoritatea oamenilor şi le puteau imagina singuri. Ei cunoşteau prea bine acum că
harul şi puterea lui Dumnezeu poate îndrepta chiar şi cele mai strâmbe lucruri.
Evenimente de acest gen au avut loc de nenumărate ori în serile de marţi, de-a lungul
anilor. Iar sărbătoarea e întotdeauna minunată.
SĂ PLĂCEM, CUI?
Comitetul de la Brooklyn Tabernacle a înfruntat cu curaj chiar şi cele mai complicate
cazuri, ca atunci când cuplul care trăieşte împreună are copii. Să-i ceri unui bărbat să se
mute separat, dar în acelaşi timp să continue să achite cheltuielile, e dificil. Cu toate
acestea, cei care se pocăiesc sincer, au mers până la capăt în a îndrepta lucrurile.
Le spun adesea cuplurilor care trăiesc împreună: „Vă întrebaţi probabil: care e motivul
acestei predici? Ce încearcă el să dovedească? Nu urmăresc nimic altceva decât să plac lui
Dumnezeu. După cum vedeţi, sala e deja plină; nu căutăm cu disperare noi membri şi nici
contribuţia voastră la colectă. însă căutăm cu disperare să-i plăcem lui Dumnezeu şi să nu
fim daţi de ruşine
Mirajul statisticilor
151
când vom sta într-o zi înaintea Lui."
Apostolul Pavel şi-a exprimat convingerea în felul următor: „Căutăm... să plăcem nu
oamenilor, ci lui Dumnezeu care ne cercetează inima" (1 Tes. 2:4). Dumnezeu nu ne-a
cerut, mie şi soţiei mele, să construim o biserică mare. El ne-a spus să vestim Evanghelia
şi să-i iubim pe oameni în Numele Lui. Unii ascultători resping adevărul în timp ce alţii se
deschid să-1 primească. Aşa a fost dintotdeauna în istorie şi rezultatele sunt mereu mai
dinamice şi mai glorioase atunci când facem lucrurile în felul lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu ne-a cerut, mie şi soţiei mele, să construim o biserică mare. El ne-a
spus să vestim Evanghelia şi să-i iubim pe oameni în Numele Lui. A
Israelifii au fost avertizaţi în privinţa dumnezeilor canaaniţi, numiţi Baal sau Astartea, iar
noi trebuie să fim atenţi să nu fim atraşi de zeul zilelor noastre numit Succes. Mai mare nu
înseamnă întotdeauna şi mai bun, dacă se face în defavoarea adevărului sau dacă îl întris-
tează pe Duhul Sfânt.
Imaginaţi-vă un teren de baschet cu coşurile la 1,50 m înălţime de sol. Linia de la care
poţi arunca e la trei paşi de coş. Tocmai am marcat opt sute opt zeci şi patru de aruncări
libere, fără oprire.
Soţia mea iese afară, mă priveşte şi întreabă: „Ce faci?"
„Joc baschet. Nu vezi? Asta-i mingea şi ăla e coşul. Chiar şi liniile sunt marcate toate."
Carol ar spune: „Nu, coşul trebuie să fie la 3 m înălţime şi linia de aruncare la o depărtare
de 15 paşi.
152 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
Acela se cheamă baschet. Ceea ce faci tu nu e decât şaradă."
Şi noi avem o mulţime de puncte marcate care par legate de creştinism, însă am redus în
mod drastic parametrii. Oamenii au coborât standardele în încercarea de a face bisericile
să pară mai pline de succes decât în realitate. Predicile trebuie să fie în uniformitate
pozitive şi programele să nu depăşească mai mult de 60 de minute. Chiar şi în aceste
condiţii, biserica e un inconvenient pentru unii, în special în sezonul meciurilor de fotbal.
Venitul la biserică e o corvoadă atât de mare încât curând oamenii îşi vor trimite prin fax
predicile şi rugăciunile!
Venitul la biserică e o corvoadă atât de mare încât curând oamenii îşi vor trimite prin fax
predicile şi rugăciunile! h
Un lucrător mi-a spus recent că două familii s-au mutat la o altă biserică pentru că cei care
se ocupau cu parcarea maşinilor nu le-au dirijat destul de repede afară din parcare. Ce-ar
fi făcut aceşti oameni în acea seară în Troa când Pavel a vorbit până după miezul nopţii?
(Vezi Fapte 20:7.)
Vă puteţi imagina pe cineva dându-i lui Petru un microfon, duminica dimineaţa şi
şoptindu-i: „Ai doar 20 de minute la dispoziţie. Trebuie să dăm drumul oamenilor de aici
cât mai repede pentru că e o cursă de care ce începe la ora unu?"
Adevărul e că această preocupare pentru „confortul ascultătorilor" poate fi o mască ce
acoperă firea veche. Aceeaşi oameni care vor un program de doar 60 de minute închiriază
casete video de câte două ore sau urmăresc meciurile din NBA şi NFL care durează chiar
Mirajul statisticilor A 153
şi mai mult de atât. Problema nu este lungimea, ci apetitul. De ce această inversare a
dorinţelor?
Să ne întrebăm în mod serios ce vor experimenta copiii şi nepoţii noştri în biserică?
Timpurile în care se stătea înaintea Domnului vor fi total străine pentru ei. Nu îşi vor mai
aduce aminte să fi văzut oameni care să stea în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. îşi vor
aduce aminte doar de nişte producţii profesioniste încadrate într-un timp bine determinat.
Unul din soliştii noştri s-a dus recent să cânte într-o biserică şi i s-a spus: „Te rugăm să nu
cânţi nici o piesă în care se menţionează sângele lui Hristos. Oamenii nu se simt
confortabil cu asta şi scopul nostru aici e să fim în acord cu dorinţele lor."
Dacă oamenii chiar nu apreciază cuvântul sânge în sensul sacrificiului, atunci de ce îi
ascultă cu atâta entuziasm pe vorbitorii care în ziua de 4 iulie ne vorbesc despre sacrificiul
bărbaţilor şi al femeilor care au luptat pentru a câştiga independenţa Americii? Trebuie să
evităm şi menţionarea sângelui vărsat pentru libertatea politică? Dacă nu, atunci cu atât
mai mult ar trebui să onorăm sângele Mielui lui Dumnezeu, indiferent de ce gândesc alţii.
Mesajul crucii va fi întotdeauna o nebunie pentru unii, o piatră de poticnire pentru alţii.
însă dacă atenţia noastră se concentrează asupra reacţiei maselor, ne îndepărtăm de
puterea Evangheliei. Teama de a vorbi despre sângele lui Hristos este neîntemeiată. Ba
chiar mai rău, ea se apropie de erezie pentru că distorsio-nează şi micşorează puterea
Veştii Bune.
Ce s-a întâmplat cu atitudinea de a sta în picioare pentrvi Evanghelia lui Hristos? Nimeni
nu e mai deştept decât Dumnezeu. Când El ne spune să-I facem lucrarea
154 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
după cum vrea El, noi să fim siguri că El va scoate şi rezultate pentru gloria Lui. Nu e
nevoie să devenim „creativi" în faţa Lui. Dumnezeu ştie exact de ce avem nevoie şi
aşteaptă ca noi să ne încredem şi să-L ascultăm cu acea simplitate de copil.
Dumnezeu nu ne cere să fim mai isteţi pentru a-i fermeca pe cei ce caută o înţelepciune
lumească. Nu prin tărie, nu prin putere, nu prin computere, nu prin isteţime, ci prin Duhul,
zice Domnul (vezi Zaharia 4:6).
Noi suntem atât de programaţi astăzi încât Dumnezeu n-ar pătrunde nici dacă ar vrea.
Timpul de laudă şi închinare din multe biserici este atât de rigid programat şi respectat
încât nimic, nici chiar Duhul lui Dumnezeu nu-l poate întrerupe. Grupurile de închinare
au totul bine memorat. Dacă Dumnezeu i-a putut călăuzi pe evrei 40 de ani prin pustie, nu
ne poate El călăuzi de-a lungul unui program, al unui timp de laudă şi închinare, fără o
anumită succesiune? Un semn de bază al trezirii spirituale este lăsarea vântului să bată în
voie.
Nu avem nevoie de tehnicieni şi organizatori de programe; noi twem nevoie de Dumnezeu. El
nu caută oameni deştepţi, pentru că El este cel înţelept. El vrea oameni îndeajuns de simpli
încât să se încreadă în El.
Potrivit capitolului 14 din 1 Corinteni, dacă întâlnirile sunt guvernate de Duhul Sfânt
rezultatul asupra vizitatorului va fi că „tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va cădea
cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu
este în mijlocul nostru" (v.25). Acesta trebuie să ne fie scopul. Ar trebui să existe un aşa
amestec de adevăr şi prezenţă a lui Dumnezeu încât inima celor ce vin pentru prima oară
să fie străpunsă şi ei să-şi dea seama de zădărnicia vieţii lor şi să se pocăiască.
Mirajul statisticilor A 155
Tindem noi spre acest lucru? Ne rugăm pentru el? Şi-au făcut liderii bisericii de azi o ţintă
din el? îl încurajează membrii bisericii pe pastorul lor să acţioneze conform voii
Domnului, indiferent de preţ?
Alexander Whyte, după ce a studiat trezirea din 1859, din Scoţia, a făcut această remarcă
deosebită: „în trezirea spirituală, congregaţia e cea care ţine predica." Ce a vrut el să
spună e că, mai mult decât prezenţa predicatorilor, a muzicienilor şi a altor lucrători, ceea
ce vorbeşte inimii este că Dumnezeu locuieşte în strânsă comuniune cu poporul Său.
ADEVĂRATUL TEST
La o conferinţă de muzică unde am vorbit, un domn s-a apropiat de mine cu lacrimi în
ochi. „Tocmai am angajat un nou pastor," a spus el. „Şi instrucţiunile lui pentru mine, ca
dirijor sunt: 'Te rog să nu mai continui cu această <muzică bisericească>. Vreau să te
inspiri de pe Broadway pentru muzica corală, de pe scena pop pentru întâlnirile de
duminică.'
Ce să fac? Vreau să mă raportez la oameni aşa cum face el — dar asta înseamnă să nu pot
să mai cinstesc Numele Domnului prin muzica noastră, aşa cum am făcut dintotdeauna?"
I-am spus că singura lui şansă e să se întoarcă la pastorul lui şi să-şi deschidă inima. Cei
doi aveau nevoie de o lungă discuţie.
Va veni o zi, spune Pavel, când toată „lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului
o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea
fiecăruia" (1 Corinteni 3:13). Aurul, argintul şi pietrele preţioase vor rezista, pe când
lemnul,
156 h Vânt proaspăt, foc proaspăt
fânul şi trestia se vor topi în fum.
Pavel nu spune că va fi testată cantitatea. El nu spune nimic despre numărul celor ce
frecventează adunarea. Totul se va concentra asupra calităţii.
Warren Wiersbe a făcut o remarcă interesantă despre acest pasaj la una din întâlnirile
comitetului de la Brooklyn Tabernacle. „Care mai e diferenţa dintre aceste materiale, pe
lângă cea evidentă, că o grupare e rezistentă la foc şi cealaltă nu?
Cred că e semnificativ faptul că lemnul, fânul şi trestia se găsesc din abundenţă — chiar
lângă uşa ta sau la numai câţiva metri depărtare, în cel mai rău caz. Orice pădure, orice
teren al ţăranului are din abundenţă aceste materiale.
însă dacă vrei aur, argint şi pietre de valoare trebuie să sapi pentru a le da de urmă.
Trebuie să depui un mare efort. Ele nu stau împrăştiate oriunde, ci trebuie să pătrunzi
adânc în pământ."
Pentru mine aceste vorbe sunt profunde. „Construcţia" spirituală care foloseşte lemn, paie
şi trestie se înalţă uşor — cere puţină muncă, puţină căutare, nici un efort, nici o durere a
facerii. O înalţi rapid şi va arăta chiar acceptabil pentru o vreme. însă dacă vrei să clădeşti
ceva care să reziste în Ziua Judecăţii, efortul cere un preţ mult mai mare.
în acea zi nu va mai conta ce au crezut ceilalţi fraţi despre tine. Nu va mai avea
importanţă ce ţi-au spus experţii în marketing. Tu şi cu mine vom sta înaintea Celui ai
cărui ochi sunt „ca para focului". Nu-L vom înduioşa deloc spunându-I cât de strălucită
ne-a fost strategia. Vom sta în faţa privirii Lui pătrunzătoare.
El ne va întreba doar dacă am fost credincioşi Cuvântului Său.
Mirajul doctrinei fără putere
Nu am avut intenţia să descriu New York-ul ca un oraş în totalitate păgân şi fără de
Dumnezeu, pentru că de fapt Brooklyn era mai demult cunoscut din punct de vedere
istoric ca „cetatea bisericilor". Există nenumărate clădiri care fuseseră cândva pline de
adunări vii. Din nefericire, ele sunt aproape goale astăzi. Pe măsură ce împrejurimile „s-
au schimbat", pe măsură ce drogurile au înaintat tot mai mult, bisericile au intrat într-un
con de umbră.
Mulţi enoriaşi au murit ori s-au mutat în alte cartiere, însă au lăsat cu generozitate
importante donaţii. Astăzi la aceste biserici nu vin decât o mână de oameni duminica, însă
îşi permit încă să plătească un pastor cu normă întreagă şi să-şi achite toate cheltuielile.
Printre cele mai renumite rămâne o biserică din inima oraşului, pe care obişnuiam să o
închiriem pentru anumite evenimente speciale. Sanctuarul, care cuprindea 1 400 de locuri
fusese plin între 1930-1940, însă nu mai era folosit pentru programele regulate de
duminică încă din 1960. Congregaţia se întâlneşte acum la subsol. Centrele oraşelor au
devenit astfel un câmp de misiune uitat. Clădirile bisericilor sunt goale în locurile unde ar
trebui să fie pline până la refuz. Păcatul se înmulţeşte, însă contrar capitolului 5 din
Romani, harul nu sporeşte în aceeaşi măsură.
157
158 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
Să dăm vina pe faptul că de la amvoane nu se mai proclamă adevărul?
în unele cazuri, da, însă în majoritatea cazurilor nu. S-ar putea să vă surprindă acest lucru,
dacă sunteţi de părerea că declinul este întotdeauna rezultatul liberalismului teologic sau
al falsei doctrine. însă multe din grupurile care deţin aceste sanctuare tăcute sunt la fel de
„ortodoxe" pe cât poate fi o biserică. Dacă le-ai întreba despre divinitatea lui Hristos,
despre naşterea lui din Fecioară sau despre aderenţa lor la învăţătura apostolilor, ele ar
câştiga numai buline roşii.
Şi totuşi, ce lipseşte?
MAI MULT DECÂT CUNOŞTINŢĂ
Elementul lipsă se găseşte în finalul rugăciunii redată în capitolul 4 din Faptele
Apostolilor: „Şi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri şi semne prin Numele Robului
Tău celui Sfânt, Isus" (v. 30). Ceea ce atrage atenţia necredincioşilor şi le mişcă inima
este o Evanghelie exprimată prin putere.
E nevoie de ceva mai mult decât o rigurozitate academică pentru a câştiga lumea pentru
Hristos. Nu e deajuns numai o doctrină corectă. Vestirea şi învăţătura nu sunt de ajuns.
Dumnezeu trebuie invitat să „întărească mărturia cu semne" (vezi Evrei 2:4). Cu alte
cuvinte, Evanghelia trebuie să fie vestită cu implicarea Duhului Sfânt trimis din cer.
E nevoie de ceva mai mult decât o rigurozitate academică pentru a câştiga lumea
pentru Hristos. Nu e deajuns numai o doctrină corectă. A
Mirajul doctrinei fără putere
159
Apostolii s-au rugat lui Dumnezeu să facă lucruri supranaturale. Ei doreau ca oamenii să
cunoască faptul că credinţa lor era mai mult decât poziţională sau teoretică. Exista putere
în această credinţă. „O Dumnezeule, întinde-Ţi mâna — lucrează împreună cu noi." Ei
doreau o credinţă care să se vadă că era vie, o credinţă bazată nu numai pe cruce, ci şi pe
mormântul gol. Crucea, aşa dureroasă cum e ea, poate fi înţeleasă din perspectiva umană;
un om nevinovat a fost condamnat la moarte de către politicieni şi lideri corupţi. însă
mormântul gol — cum poţi să-1 justifici? Numai un Dumnezeu supranatural putea
înfăptui o astfel de minune.
în prea multe biserici astăzi oamenii nu văd manifestările puterii lui Dumnezeu ca răspuns
la rugăciunea fierbinte. în schimb, ei aud dezbateri teologice care nu interesează decât o
anumită categorie de oameni. La radio şi televiziunea creştină nu se poartă cel mai adesea
decât monologuri.
în ziua de azi ne confruntăm cu un „legământ religios" de tip vechi-testamental care
cuprinde nenumărate repetiţii şi porunci cu scopul a face toate lucrurile bine. Predicatorii
moderni, asemenea lui Moise, coboară de pe munte, îndemnându-i pe oameni la
consacrare. Toţi spun da, însă peste două zile legământul e călcat. Există prea puţină
dependenţă de puterea lui Dumnezeu pentru a putea fi revoluţionaţi într-un mod
supranatural.
Isus spune astăzi, aşa cum a spus bisericii din Sardes: „Ştiu faptele tale: că îţi merge
numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci
n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu... dacă nu veghezi, voi veni
ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine... Cine
160 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul" (Apoca-lipsa 3:1-3, 6).
Nu e interesant că numai două din cele şapte biserici ale Apocalipsei (Pergam şi Tiatira)
au fost mustrate pentru învăţătura falsă? Mult mai obişnuită era lipsa vitalităţii spirituale,
a fervorii, a apropierii de Domnul. Despre acestea dorea Hristos Cel slăvit să vorbească
cel mai mult.
Nu apăr melodrama sau teatralismul care stârnesc emoţia. însă, ca şi apostolii, îl rog pe
Dumnezeu să-Şi întindă mâna şi să Se descopere.
Când un creştin nou se ridică şi spune cum Dumnezeu i-a transformat viaţa, nimeni
nu mai moţăie în bancă, h
Oamenii devin atenţi când văd că Dumnezeu schimbă cu adevărat persoane şi le
eliberează. Când un creştin nou se ridică şi spune cum Dumnezeu i-a transformat viaţa,
nimeni nu mai moţăie în bancă. Când cineva e vindecat sau eliberat de vreo patimă, toţi i-
au aminte. Aceste lucruri stau drept mărturie a unui Dumnezeu care este viu şi puternic.
CINE E DINCOLO DE ZIDURI?
Să menţii acurateţea doctrinală e un lucru bun însă el nu reprezintă întreaga chemare a
Bisericii nou-testa-mentale. Apostolii doreau să facă ceva mai mult decât să „păzească
cetăţuia", aşa cum spune o cântare veche. Ei I-au cerut lui Dumnezeu să le dea putere să
iasă în afară şi să revoluţioneze o întreagă cultură.
în prea multe locuri unde Biblia este atacată şi
1
Mirajul doctrinei fără putere A 161
unde discuţiile despre doctrină se pot lungi până spre trei dimineaţa, lipseşte Duhul.
William Law, un scriitor englez al anilor 1700 a scris: „Oricare din capitolele Scripturii ai
citi, întotdeauna vei descoperi o încântare... totuşi, te va lăsa la fel de sărac, de gol şi
neschimbat ca şi la început dacă nu te-a întors în întregime şi numai spre Duhul lui
Dumnezeu, dacă nu te-a adus într-o uniune şi dependenţă deplină de El."1
O modalitate de a recunoaşte dacă suferim de această deconectare, este să aruncăm o
privire spre grija noastră pentru cei murdari... pentru „ceilalţi"... oameni care nu se
încadrează în idea noastră de grup. Conceptul că o biserică ar putea fi chemată să
slujească doar elitelor sau unei clase sociale anumite nu se găseşte în Noul Testament.
Ravagiile păcatului nu sunt plăcute... dar tocmai pentru a ierta şi vindeca a venit Isus.
„Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut" (Luca 19:10). Duhul lui
Dumnezeu este un duh al milei, compasiunii şi apropierii.
In prea multe locuri unde Biblia este atacată şi unde discuţiile despre doctrină se pot
lungi până spre trei dimineaţa, lipseşte Duhul, h
Totuşi creştinii ezită adesea să se apropie de cei ce sunt diferiţi. Ei vor ca Dumnezeu să
cureţe peştele înainte ca ei să-1 prindă. Dacă inelele sunt ataşate pe corp în locuri mai
puţin obişnuite, dacă mirosul nu e tocmai plăcut sau dacă culoarea pielii e diferită,
creştinii au tendinţa să ezite. Dar gândeşte-te un moment la Dumnezeu, care s-a apropiat
de noi. Dacă a existat vreodată vreo apropiere, atunci aceasta e: dumnezeirea sfân-
1 62 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
tă şi pură coborându-se la noi cei murdari, răi şi nelegiuiţi. Dumnezeu ar fi putut spune:
„sunteţi atât de diferiţi de Mine, atât de dezagreabili, încât ar fi mai bine să nu Mă apropii
prea mult de voi." Dar El nu a spus aşa ceva. Tocmai această discrepanţă a atras mâna Lui
plină de dragoste.
Isus nu a rostit doar cuvântul vindecător pentru leproşi de la o distanţă de treizeci de
metri. El S-a ut ins de ei.
Nu voi uita niciodată o duminică de Paşti în 1992, ziua când Roberta Langella şi-a depus
dramatica ei mărturie, aşa cum am amintit în capitolul 3. Un vagabond stătea în spatele
bisericii, ascultând cu mare atenţie.
La sfârşitul serviciului de seară, m-am aşezat pe marginea platformei, epuizat, în timp ce
ceilalţi continuau să se roage cu cei care răspunseseră invitaţiei de a veni la Hristos.
Organistul cânta în surdină. Doream să mă relaxez. Abia începusem să mă destind când,
ridi-cându-mi privirea, l-am văzut pe acest bărbat, în zdrenţe şi cu părul încâlcit, stând pe
culoarul din mijloc, patru rânduri mai încolo, aşteptând să-i dau permisiunea de a se
apropia de mine.
Am dat din cap şi i-am făcut un mic semn cu mâna. Iată cum o să se termine această
duminică de Paşte! mi-am spus în gând. Acum îmi va cere bani. Se întâmplă adesea în această
biserică. Şi-s atât de obosit...
Când s-a apropiat am văzut că cei doi dinţi din faţă îi lipseau. Insă mult mai groaznic
decât înfăţişarea era mirosul — un amestec de alcool, transpiraţie, urină şi gunoi mi-a
tăiat respiraţia. Am avut de a face cu mulţi oameni ai străzii, însă acesta era cel mai greu
miros peste care am dat vreodată. Instinctiv mi-am întors capul într-o parte pentru a lua o
gură de aer curat, apoi
1
Mirajul doctrinei fără putere A 163
m-am uitat înapoi în direcţia lui, expirând.
L-am întrebat cum îl cheamă.
„David", a spus el moale.
„De când locuieşti pe străzi, Da vid?"
„De şase ani."
„Unde ai dormit azi-noapte?"
„într-un camion abandonat."
Auzisem destul şi acum doream să scap cât mai repede de el. Mi-am dus mâna la spate
pentru a-mi scoate portofelul din buzunar.
In acel moment David şi-a îndreptat degetul spre faţa mea şi mi-a spus: „Nu înţelegi — nu
am nevoie de banii tăi. Oricum voi muri acolo pe străzi. îl vreau pe acel Isus despre care a
vorbit roşcata."
Am ezitat, apoi am închis ochii. Dumnezeule, iartă-mă, L-am implorat eu. M-am simţit
murdar şi vulgar. Eu, un lucrător al Evangheliei... nu voiam decât să scap de el, când el
striga după ajutorul acelui Hristos pe care eu îl vestisem cu puţin timp în urmă. Am
înghiţit din greu în timp ce dragostea lui Dumnezeu îmi inunda sufletul.
David a simţit schimbarea din mine. S-a apropiat şi a căzut pe pieptul meu, îngropându-şi
capul soios în cravata şi cămaşa mea albă. îmbrăţişându-1 i-am vorbit despre dragostea lui
Isus. Şi nu erau doar vorbe goale; le simţeam. Simţeam dragoste pentru acest bărbat neno-
rocit. Mirosul... nu ştiu cum să explic. El, care aproape mă îmbolnăvise la început,
devenise acum cea mai minunată aromă pentru mine. Mă bucuram acum de ceea ce doar
cu câteva minute în urmă îmi crea repulsie.
Domnul părea să îmi. spună în acel moment: fim, dacă tu şi soţia ta aveţi vreo valoare în faţa
Mea, dacă e vreun scop pentru voi în lucrarea Mea să ştii că el are de a face cu acest itiiros.
Acesta este mirosul lumii pentru care am murit.
1 64 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
David s-a predat acelui Hristos de care a auzit în acea seară. L-am internat o săptămână
într-un spital pentru dezintoxicare. L-am dus la dentist pentru a-şi repara dantura. El s-a
alipit imediat grupului de rugăciune. De ziua Recunoştinţei l-am invitat în familia noastră.
Apoi de Crăciun.
Nu voi uita niciodată cadoul pe care mi 1-a făcut atunci. O cutiuţă cu o... batistă. Doar atât
şi-a putut permite.
Astăzi David e şeful departamentului pentru întreţinere al bisericii noastre, supraveghind
alţi zece angajaţi. S-a căsătorit şi a devenit tată. Dumnezeu deschide din ce în ce mai
multe uşi pentru ca el să meargă şi să-şi depună mărturia. Atunci când vorbeşte, cuvintele
lui au o greutate şi un impact după care mulţi lucrători ordinaţi râvnesc.
în măsura în care creştinii se apropie să se atingă de fiecare — inclusiv de cei nedoriţi, de
care e plină societatea noastră — în aceeaşi măsură Dumnezeu îi va atinge şi pe ei şi le va
revoluţiona vieţile. Altfel ne vom învârti într-un cerc închis, ocupându-ne timpul cu studii
biblice, împreună cu cei de acelaşi gen cu noi. Nu există o manifestare a puterii lui
Dumnezeu pentru că noi ne-am închis faţă de nevoia unei astfel de manifestări.
De ce povestirile cele mai miraculoase par să vină de pe câmpurile de misiune, de peste
ocean sau din mijlocul celor nevoiaşi de aici de acasă (de exemplu Teen Challenge se
ocupă de dependenţii de droguri)? Pentru că acolo este nevoia. Creştini iau acea doctrină
sănătoasă şi o duc acelor a căror viaţă e în haos. La aceasta ne-a chemat Dumnezeu.
Fără această extindere a milei este atât de uşor pentru învăţătorii sau autorii de scrieri
religioase să devină
Mirajul doctrinei fără putere A 165
trufaşi. Ne mândrim cu ceea ce cunoaştem. Suntem atât de impresionaţi de acurateţea
doctrinei noastre încât devenim aroganţi din punct de vedere intelectual. Am pus la punct
toate regulile şi teoriile în timp ce restul lumii e ameţită şi confuză în ce priveşte adevărul
lui Dumnezeu... săracii de ei.
O astfel de atitudine îndepărtează inima de Cuvântul pe care chiar noi îl propovăduim.
Sfârşim prin a avea o mulţime de detalii doctrinale, însă prea puţin din ceea ce se întâmplă
seamănă cu Biblia din care învăţăm. Eu, personal am obosit să tot aud despre poziţii şi
principii de predare. Unde sunt mulţimile de noi convertiţi? Unde sunt acele botezuri
pline de bucurie? Unde sunt întâlnirile de rugăciune vibrante?
încă o dată, William Law scrie:
Există o anumită regulă; cu cât se manifestă mai mult în noi natura divina a lui Isus şi
viaţa Lui, cu cât e mai înalt conceptul nostru de neprihănire şi virtute, cu atât mai mult ne
va fi milă şi îi vom iubi pe cei care suferă orbirea, boala şi moartea păcatului. Priveliştea
pe care o oferă astfel de oameni nu va ridica în noi un dispreţ trufaş sau o indignare de
„om sfânt", ci ne va umple de blândeţea şi compasiunea asemănătoare celor iscate de o
boală nemiloasă.2
Eu şi Carol am descoperit că dacă Dumnezeu nu ne-ar boteza cu manifestări proaspete de
dragoste, am părăsi oraşul New York ieri! Noi nu locuim în acest oraş aglomerat, fără
maniere, violent pentru că aşa ne place. Oridecâte ori întâlnesc sau citesc despre vreun
individ care a abuzat sexual de o fetiţă, firea mea e gata să-1 arunce de pe o clădire cu 50
de etaje. Acesta nu e un loc
166 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
unde dragostea să înflorească uşor.
însă Hristos a murit pentru un astfel de om. Ce l-ar putea schimba? Ce ar putea înlocui
desfrânarea şi violenţa din inima lui? Nu cred că el ar fi înclinat să citească comentariile
teologice din biblioteca mea. El are nevoie disperată de atingerea surprinzătoare a puterii.
unui Dumnezeu iubitor şi puternic.
Dacă Duhul nu-mi păstrează inima în acord cu doctrina mea, ceva esenţial lipseşte. Pot să
tot proclam existenţa lui Isus Hristos, însă pentru a fi eficient El trebuie să trăiască în viaţa
mea în aşa fel încât chiar şi pe-dofilul, şi prostituata şi încrezutul să-L poată vedea.
ARTĂ SAU INIMĂ?
Dacă nu tânjim, nu ne rugăm şi nu aşteptăm ca Dumnezeu să-Şi întindă mâna şi să facă
ceva miraculos, atunci El nu va face. Acesta e simplul adevăr. Trebuie să-I lăsăm loc să
lucreze. Dacă săptămână după săptămână nu ne umplem timpul decât cu lecturi religioase
şi doar atât, lui Dumnzeu nu I se dă prilejul de a acţiona.
Atâta timp cât ne preocupăm numai de lustruirea talentului oratoric, scena ne aparţine în
întregime. Luaţi aminte la reproşul marelui profet al rugăciunii E.M. Bounds cu mai mult
de o sută de ani în urmă:
Printre lucrurile care împiedică rezultatele spirituale, predica deosebită ocupă printre
primele locuri. Predica deosebită este acel gen de predică în care forţa predicatorului se
concentrează în a face predica măreaţă prin idei, plăcută ca o operă de artă, perfectă ca o
producţie savantă, completă prin elementele retorice şi nemaipomenită prin
Mirajul doctrinei fără putere A 167
priza la public.
în adevărata predicare, predica izvorăşte din cel ce o face, e parte din el, ţâşnind din
propria-i viaţă. Predica deosebit de frumoasă îl separă pe om de predica lui. Astfel de
predici vor face impresie, însă nu acea impresie pe care Duhul Sânt o produce. Poate avea
influenţă, însă influenţa ei nu e în totalitate spirituală, dacă nu cumva nu e chiar deloc.
Aceste predici nu ating conştiinţa, nici măcar nu ţintesc spre ea.3
Dumnezeu nu e nici pe departe atât de îndrăgostit de performanţele de la amvon cât e de
cuvintele umile care aduc sufletul în prezenţa Lui. Gândiţi-vă la lucrarea lui Pa vel şi a lui
Barnaba, din două oraşe vecine, relatată în Fapte 14:
1. Iconia: „[Pavel şi Barnaba] au rămas destul de multă vreme în Iconia şi vorbeau cu
îndrăzneală în Domnul, care adeverea Cuvântul privitor la harul Său, şi îngăduia să se facă
semne şi minuni prin mâinile lor" (sublinierea autorului (v.3).
2. „In Listra era un om neputincios de picioare... El stătea jos şi asculta pe Pa vel când
vorbea. Pa vel s-a uitat ţintă la el, şi fiindcă a văzut că are credinţă ca să fie tămăduit, a zis
cu glas tare: „Scoală-te drept în picioare." Şi el s-a sculat dintr-o săritură, şi a început să
umble." (v.8-10). Reacţia mulţimii a fost imediată.
Mesaj plus demonstraţie divină. Doctrină plus putere. Acesta e modul de lucru din Noul
Testament.
Pentru un şi mai bun exemplu să vedem ce s-a întâmplat în capitolul precedent, când
aceşti doi apostoli se adresau unui reprezentant al guvernului de pe inslula Cipru, care „şi-
a arătat dorinţa să audă Cuvântul
1 68 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
lui Dumnezeu" (Fapte 13:7). Un vrăjitor numit Elima deranja proclamarea adevărului.
„Atunci... Pavel, fiind plin de Duhul Sfânt, s-a uitat ţintă la el" (v.9) şi 1-a mustrat
făcându-i de cunoscut că Dumnezeu îl va orbi.
Nu este accidentală menţiunea autorului referitoare la starea spirituală a lui Pavel: el era
plin de Duhul Sfânt. Iată un om special împuternicit de Duhul Sfânt pentru acel moment
şi gata să înfrunte atacul demonic. Doctrina lui Pavel a fost imediat întărită de puterea
viimitoare a lui Dumnezeu. „Atunci dregătorul, când a văzut ce se întâmplase, a crezut, şi
a rămas uimit de învăţătura Domnului" (Fapte 13:12).
Uimit de învăţătură? Da, pentru că aceasta era o învăţătură plină de putere. Oamenii nu
trebuie doar să audă, ci să şi simtă, să vadă şi să experimenteze harul lui Dumnezeu
despre care vorbim noi.
Un astfel de eveniment a fost cu siguranţă neprevăzut. Dacă lăsăm ca întâlnirile bisericii
să fie deschise spre puterea lui Dumnezeu, ele nu vor urma întotdeauna programările sau
ordinea stabilite dinainte. Cine poate cunoaşte gândurile lui Dumnezeu?
Dacă lăsăm ca întâlnirile bisericii să fie deschise spre puterea lui Dumnezeu, ele nu
vor urma întotdeauna programările sau ordinea stabilite dinainte. Cine poate
cunoaşte gândurile lui Dumnezeu? h
Unii spun: „Minunile şi semnele din cartea Faptele Apostolilor au fost temporare. Ele au
folosit autentificării apostolilor până când a putut fi scris Noul Testament. Acum avem
Cuvântul complet al lui
Mirajul doctrinei fără putere A 169
Dumnezeu care anulează nevoia fenomenelor supranaturale."
Răspunsul meu este acesta: Dacă avem o descoperire completă în formă scrisă, vedem cel
puţin tot atâta înaintare a împărăţiei lui Dumnezeu, tot atâţia oameni venind la Hristos, tot
atâtea victorii asupra lui Satan câte aveau acei săraci care trebuiau să se mulţumească
numai cu Vechiul Testament? Dacă nu, de ce? Nu cumva ne lipseşte ceea ce ei considerau
ca esenţial?
Am întâlnit predicatori care cu mândrie îmi arătau în computerele lor fişiere pline cu
predici pentru un an de zile. Totul era dinainte bine stabilit. Presiunea de a-L căuta pe
Dumnezeu săptămână după săptămână a fost îndepărtată. Ce te faci dacă Dumnezeu are
alte planuri? Ce te faci dacă temperatura spirituală a adunării se schimbă până în
octombrie anul viitor? Fără acel suflu proaspăt din Cuvântul lui Dumnezeu viaţa de
biserică poate fi redusă la nimic altceva decât o serie de discursuri.
îmaginează-ţi că eu şi Carol te invităm în casa noastră pentru cină. La sosire, te salutăm şi
imediat ce îţi punem haina în cuier, îţi înmânăm o mică hârtie cu schiţa programului
pentru seara respectivă. Acolo vezi că primele şapte minute sunt rezervate discuţiilor
banale: Cum a fost traficul? Ce-ţi mai fac copiii?
Apoi în următoarele patru minute îţi voi arăta rapid casa, curtea din spate şi aşa mai
departe. Urmează cele douăzeci şi două de minute pentru masă. Binecuvântarea va fi
invocată de Carol, apoi vom împărţi felurile de mâncare...
Ce ai spune în gândul tău? Ciudaţi De ce toată această rigurozitate? Nu ne putem pur şi
simplu relaxa şi încerca să ne cunoaştem unii pe alţii? Ce se întâmplă dacă
1 70 h Vânt proaspăt, foc proaspăt
cineva are o idee şi vren să discute despre un subiect care nu e trecut în agendă?
Prea adesea serviciul unei biserici, a cărui menire e să ne apropie de Dumnezeu nu e
diferit de exemplul anterior. Spontaneitatea şi călăuzirea Duhului au fost înlăturate în
ideea de a respecta un program. Nu va exista nici o trezire religioasă atâta timp cât suntem
înţepeniţi într-o ordine strictă a desfăşurării programului.
Vă rog să mă înţelegeţi: nu pledez în favoarea dezordinii. Nu spun că „orice merge". Vă
cer doar să vă amintiţi că noi trebuie să fim călăuziţi de Duhul Sfânt. Isus a spus că El îşi
va zidi Biserica, noi nu trebuie să fim atât de independenţi încât să pierdem contactul cu
Marele Arhitect. Dumnezeu Duhul Sfânt face lucruri neobişnuite şi nu întotdeauna ne
aunţă şi pe noi dinainte.
„Căci toţi ceice sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu", spune
Romani 8:14. Citeşte Evangheliile şi caută agenda lui Isus. Pur şi simplu nu există aşa
ceva. Examinează atent Faptele Apostolilor pentru a găsi liturgia apostolică. Nu vei des-
coperi nimic. Vei descoperi doar oameni care se mişcă în ascultare spontană, propulsaţi de
vântul proaspăt al Duhului Sfânt.
Rugăciunea credincioşilor de la Ierusalim amintită în capitolul 4 din Faptele Apostolilor
spune în esenţă: „Dumnezeule, Te rugăm să nu ne trimiţi singuri, ca să vorbim doar.
Lucrează împreună cu noi; întăreşte-Ţi mesajul într-un mod miraculos." Cum anume şi în
ce manieră, era lăsat în întregime (şi pe bună dreptate) numai în seama lui Dumnezeu.
Charles Finney, avocatul care a devenit evanghelist, a spus odată că, atâta timp cât
ascultătorii se uitau numai la el în timpul predicii, el ştia că va eşua. Dar
Mirajul doctrinei fără putere
171
1
atunci când capurile lor începeau să se plece în urma unei profunde convingeri de păcat,
numai atunci ştia el că Dumnezeu lucra alături cu el, producând schimbarea în interiorul
inimii. Nu sunt de ajuns numai cuvintele unei doctrine sănătoase.
De fapt, trezirile nu au fost niciodată dominate de predici elocvente sau pline de isteţime.
Dacă ai fi cronometrat întâlnirile din acea perioadă ai fi descoperit că rugăciunii, plânsului
şi pocăinţei le erau acordate mai multe minute decât predicii. în „Trezirea prin întâlnirile
de Rugăciune" din 1857-1859 nu a existat realmente nici o predică. Şi totuşi se pare că ea
a produs cea mai mare recoltă din istoria trezirilor spirituale americane; estimările ajung
până la cifra de 1 000 000 de convertiţi pe întreg teritoriul Statelor Unite, raportat la o
populaţie de 30 000 000. Proporţionat la populaţia din ziua de azi ar însemna 9 000 000
de americani care să cadă în genunchi în pocăinţă.
Cum s-a întâmplat totul? Un om de afaceri liniştit, Jeremiah Lauphier, a organizat
miercurea după-amiaza o întâlnire de rugăciune într-o biserică reformată olandeză aici în
New York City la vreo cinci sute de metri depărtare de Wall Street. în prima săptămână la
întâlnire au venit numai şase persoane. în următoarea săptămână au venit douăzeci. în
următoarea patruzeci... şi atunci au hotărât să se întâlnească în fiecare zi.
„Nu a fost nici fanatism nici isterie, doar o incredibilă apropiere a oamenilor de
rugăciune", scria reporterul J. Edwin Orr. „Nu se renunţa la servicii în favoarea predicării.
De fapt, oricine era liber să se roage."4
în timpul celei de-a patra săptămâni s-a declanşat panica financiară din 1857; piaţa de
obligaţiuni s-a prăbuşit şi au falimentat primele bănci. (într-o lună au dat
1 72 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
faliment mai mult de 1 400 de bănci.) Oamenii au început să strige spre Dumnezeu mai
serios decât niciodată. Biserica lui Lauphier a început să ţină câte trei servicii de
rugăciune în timpul amiezii, în încăperi diferite. Biserica Metodistă John Street, la est de
Broadway era de asemenea plină. Curând Teatrul Burton de pe strada Chambers era ticsit
de 3 000 de oameni în fiecare amiază.
Acelaşi fenomen avea să se declanşeze în Boston, New Haven, Philadelphia, Washington
şi în sudul ţării, în primăvara ce a urmat, 2 000 de locuitori ai oraşului Chicago se adunau
în fiecare zi în Teatrul Metropolitan pentru a se ruga. Un tânăr de douăzeci şi unu de ani,
nou sosit în oraş, a simţit, datorită acelor întâlniri prima sa chemare pentru slujirea
creştină. Mamei lui, care locuia pe coasta de est i-a scris că intenţiona să înfiinţeze o clasă
de şcoală duminicală. Numele lui era Dwight L. Moody.
Mai crede cineva că America duce astăzi lipsă de predicatori, cărţi, traduceri ale Bibliei şi
doctrine bine puse la punct? Ceea ce ne lipseşte cu adevărat e pasiunea de a chema
Numele Domnului până când El va deschide cerurile şi se va arăta în toată puterea.
LIMITELE ÎNVĂŢĂTURII
Daţi-mi voie să fac o afirmaţie dură: Creştinismul nu este predominant o religie a
învăţăturii. Aproape că suntem sufocaţi în aceste zile de cultul vorbitorului. Persoana care
se poate ridica şi expune o doctrină corectă este privită ca fiind importantă; fără un astfel
de talent biserica nu ar şti ce să facă. Aşa cum am spus într-un capitol precedent, biserica
din America de Nord a făcut din predică punctul central al întâlnirii, în locul tronului
Mirajul doctrinei fără putere A
73
1
de milă unde Dumnezeu lucrează în vieţile oamenilor.
Credinţa iudaică din zilele lui Isus era dominată de Rabbi — învăţătorii Legii. Doctrina
lor era fără cusur. „Cercetaţi Scripturile pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică", le
spunea Isus, „dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să
aveţi viaţa!" (Ioan 5:39-40), (sublinierea autorului). Ei cunoşteau foarte bine Cuvântul
scris al lui Dumnezeu, însă nu şi Cuvântul Viu, care stătea chiar înaintea lor.
Creştinismul nu este predominant o religie a învăţăturii... Predarea unei doctrine
sănătoase este preludiul, dacă vreţi, pentru supranatural. A
Scripturile nu sunt atât de mult ţinta, cât indicatorul care ne îndrumă spre Hristosul care
schimbă vieţi.
Din nefericire, rabinii nu şi-au dat niciodată seama pe cine aveau printre ei. Cu câteva zile
înainte de răstignire, Isus a privit cetatea şi a plâns zicând: „... n-ai cunoscut vremea când
ai fost cercetată" (Luca 19:44).
E uşor să vorbeşti despre Dumnezeu, dar puţini, mult prea puţini oameni experimentează
astăzi pe Hristosul cel Viu în vieţile lor. Nu mai cunoaştem vremea cercetării în întâlnirile
noastre. Nu mai căutăm să ne prindem de mâna Lui întinsă.
Predarea unei doctrine sănătoase este preludiul, dacă vreţi, pentru supranatural. Este de
asemenea un ghid, un set de margini care menţin emoţia şi exuberanţa în canalele
adecvate.
Dar aşa cum a spus Pavel: „Slova omoară, dar Duhul dă viaţă" (2 Cor. 3:6). Dacă Duhului
Sfânt nu i se face loc în mijlocul nostru, dacă lucrările Lui nu sunt
1 74
Vânt proaspăt, foc proaspăt
binevenite, dacă ne temem de ceea ce El ar putea face, atunci în noi nu mai rămâne nimic
altceva decât morţi.
Extremiştii au făcut lucruri fanatice în numele Duhului Sfânt, îndepărtând astfel pe mulţi
creştini sinceri, întâlnirile în care haosul, atitudinile prosteşti şi lipsa de reverenţă faţă de
Dumnezeu predominau i-au determinat pe mulţi să prefere o lectură în linişte şi
orânduială. Insă aceasta e o altă tactică a vrăjmaşului de a ne face să aruncăm totul peste
bord, fie bun, fie rău. Tendinţa lui Satan este întotdeauna de a ne împinge fie spre o
extremă, fie spre cealaltă: moarte sau fanatism.
Gordon D. Fee, un specialist în Noul Testament, care provine dintr-o biserică penticostală
a spus odată despre închinarea în comun: „... ar trebui să-ţi dea acest sentiment incredibil
al nimicniciei — 'locul meu nu e aici' — însoţit de un sentiment opus de bucurie totală —
'totul se datorează harului, de aceea locul meu e aici.' Ceea ce mă deranjează oarecum în
tradiţia penticostală şi carismatică e bucuria fără reverenţă, fără acel sentiment de respect
amestecat cu teamă şi uimire." însă în prea multe biserici evanghelice, adaugă Fee, nu
există „nici reverenţă, nici bucurie".5
Vechile cuvinte sunt adevărate: Dacă ai numai Cuvântul, te usuci. Dacă ai numai Duhul,
explodezi. Dacă le ai pe amândouă, creşti.
Nu trebuie să ne lăsăm dominaţi de frică faţă de Duhul Sfânt. Cu mai bine de două sute de
ani în urmă, William Law afirma fără menajamente că biserica din vremea lui era „în
aceeaşi apostazie care a caracterizat naţiunea iudaică... Iudeii L-au refuzat pe Cel care era
esenţa şi împlinirea a tot ceea ce învăţa Legea şi Profeţii. Biserica creştină a căzut în
aceeaşi stare în ce-L priveşte pe Duhul Sfânt." Şi tot aşa cum iudeii L-au refuzat pe
Mirajul doctrinei fără putere
175
1
Isus, continuă el, citând pasaje din Scriptură pentru a-şi susţine punctul de vedere, „liderii
bisericii de azi resping manifestarea şi puterea Duhului Sfânt în numele unei doctrine
serioase."6
Ce ar spune acest englez dacă ar mai trăi şi astăzi?
UN STRIGĂT PENTRU MAI MULT
Nu vreau deloc să vă las impresia că totul merge strună în viaţa şi modul de închinare al
bisericii Brooklyn Tabernacle. Aşa cum am spus la început, nu există biserici perfecte.
Trebuie să fiu cinstit şi să vă spun că trăiesc aproape constant un sentiment al eşecului.
Când mă gândesc la ce ar putea face Dumnezeu pentru toate nevoile acestui oraş şi văd
cât de puţin realizăm noi, mă face să caut cu pasiune intervenţia lui Dumnezeu în moduri
şi mai pline de putere.
Creştinii din America de Nord nu trebuie să mai accepte acesta stare de fapt. Să pună
capăt micilor întâlniri anoste, chiar şi atunci când au o doctrină sută la sută corectă.
Ne ascundem în spatele doctrinei omniprezenţei lui Dumnezeu, că El e pretutindeni pe
glob, în special acolo unde sunt „doi sau trei adunaţi"... până ajungem să nu mai cerem şi
să nu mai aşteptăm cu seriozitate să-L vedem lucrând cu putere în vieţile noastre aici şi
acum. Nu ar trebui să ne aşteptăm să-L vedem în acţiune din când în când? N-ar trebui să-
L implorăm să-şi facă simţită prezenţa? Moise aşa a făcut. Şi Iosua, Elisei şi Petru, Filip şi
Pa vel. Nu ar trebui să facem şi noi la fel?
Dumnezeu îşi va face simţită prezenţa direct proporţional cu pasiunea noastră pentru El.
Principiul pe care 1-a lăsat cu mult timp în urmă e şi acum valabil:
1 76 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
„Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima" (Ieremia 19:13). O,
Dumnezeule, despică cerurile şi coboară la noi! Fă-ţi simţită prezenţa. Fă ceea ce numai Tu popi
face.
PARTEA A TREIA
Drumul care ne stă înainte
1
10
Prea mândri pentru a fi ajutaţi?
Trăind zile aglomerate şi având ceea ce lumea ar denumi „succes bisericesc" — număr
mare de membri, aproximativ douăzeci de filiale, un cor ce a cântat la evanghelizările lui
Billy Graham, casete video difuzate în toată ţara, invitaţii de a vorbi în diferite locuri —
un gând sâcâitor din partea Domnului îşi face cuib în inimile membrilor comitetului:
Amintiţi-vă cine a făcut totul. Nevoia voastră de Mine nu s-a redus câtuşi de puţin.
Dacă eşti creştin de o bună perioadă de vreme, acelaşi adevăr e valabil şi pentru tine.
întâiul tău val de emoţii la gândul cât de minunat te-a salvat Dumnezeu din păcat s-a
domolit. Primele zile de disperare, când strigai la Domnul pentru că nu ştiai ce să faci (aşa
cum am fost nevoit să fac şi eu când eram în Atlantic Ave-nue) au făcut loc unui grad de
încredere şi siguranţă. Atât tu cât şi eu am învăţat multe, am văzut şi auzit multe, am
clădit un fel de arhivă şi am acumulat o frumoasă doză de „înţelepciune".
Tocmai de aceea ne aflăm într-un mare pericol.
Descoperim acest lucru din viaţa unui om numit Asa. Probabil că de mult nu v-aţi mai
gândit la acest împărat din Vechiul Testament — sau poate că nu v-aţi gândit niciodată.
Marea majoritate a cititorilor Bibliei încep să moţăie imediat ce termină relatările despre
faimoşii monarhi Saul, David şi Solomon, excepţie făcând
179
180 h Vânt proaspăt, foc proaspăt
poate doar cei împătimiţi de istorie.
Asa a fost strănepotul lui Solomon. Dumnezeu i-a consacrat trei capitole întregi din 2
Cronici dintr-un anumit motiv. Se întâmplă să cred că biografia lui este una dintre cele
mai importante din toată Scriptura, în special în ziua de azi.
Asa nu a fost educat pentru a fi o persoană spirituală. Solomon, aşa cum toţi ştim, s-a
îndepărtat de Dumnezeu către sfârşitul vieţii. Roboam, care 1-a urmat la tron şi apoi Abia,
tatăl lui Asa au lăsat ca închinarea la idoli să pătrundă până în măduva a ceea ce ar fi tre-
buit să fie o societate monoteistă. Baal a fost luat drept ajutor al recoltelor, stâlpii
Astarteei, sculpturi de proporţii reprezentând organul sexual al bărbatului, simbolizând
fertilitatea, erau imagini obişnuite; s-a ajuns până la oferirea copiilor ca jertfe în focurile
lui Moloh.
Cine a răzbit până la tânărul Asa, într-un astfel de climat spiritual şi 1-a convins să-L
caute pe Domnul? Nu ştim. A doua carte a Cronicilor 14:2-4 ne spune numai că la
începutul domniei Asa „a făcut ce este bine şi a fost plăcut înaintea Domnului
Dumnezeului său. A îndepărtat altarele dumnezeilor străini şi înălţimile, a sfărâmat stâlpii
idoleşti şi a tăiat Astarteele. A poruncit lui Iuda să caute pe DOMNUL, Dumnezeul
părinţilor săi, şi să împlinească legea şi poruncile" (sublinierea autorului).
în esenţă, Asa spunea: „Opriţi-vă! în jurul nostru e haos. Altarele străine şi imoralitatea
trebuie îndepărtate. Vom face curat prin toată această împărăţie. Vom începe să ascultăm
de poruncile Domnului şi-L vom căuta din toată inima noastră. Trebuie să-L avem de
partea noastră pentru a primi binecuvântarea Lui."
Aceşti oameni erau israeliţi, fiii şi fiicele lui Avraam, trăind într-o ţară special aleasă
pentru ei. însă
Prea mândri pentru a fi ajutaţi? A
181
fără nici o îndoială, starea lor spirituală era groaznică. Prin originea lor nu au fost scutiţi
de consecinţele neascultării de Dumnezeu. De fapt, statutul lor de oameni aleşi atrăgea
mai rapid corecţia din partea lui Dumnezeu decât vrăjmaşii lor.
Primul pas în orice trezire spirituală este demolarea. Nu putem înainta în căutarea lui
Dumnezeu fără ca mai întâi să nu înlăturăm gunoiul acumulat în sufletele noastre.
Raţionalizarea trebuie să înceteze. Noi trebuie să începem prin a vedea dărâmăturile
păcătoase pe care nu le observasem înainte, deoarece ele ne privează de binecuvântarea
lui Dumnezeu.
Mă întreb dacă vreunul din dregători a spus: „Să-mi fie cu iertare, împărate Asa, însă acel
templu a fost construit de tatăl dumneavoastră... Bunicul Măriei Tale a dedicat acel altar
pentru a se arde tămâie. Sunteţi sigur că vreţi să le dărâmaţi?"
Dacă aşa ceva s-ar fi întâmplat, atunci Asa le-ar fi replicat: „Sfărâmaţi-le acum! Ei au
greşit. Această idolatrie a fost împrumutată de la Cananiţi... însă noi nu suntem Cananiţi.
Dumnezeu nu ne va binecuvânta atâta timp cât toate acestea rămân în picioare."
Ori de câte ori oamenii însetează după adevărata cunoaştere a Domnului, Duhul Sfânt le
va pune în inimă o lopată şi o mătură. Soţii şi soţiile încep să se ocupe de problemele
dureroase din căsnicia lor pe care le-au îngropat de mult. Adulţii sunt mai atenţi la
alegerea programelor TV şi a filmelor. Membrii bisericii încep să vadă distrugerile
provocate de bârfele, atitudinile anti-rasiale şi criticile lor.
Sunt de acord că sună cam demodat. însă eu nu mă raliez obiceiului modern de a
„pretinde" binecuvântarea lui Dumnezeu, indiferent de cum ţi-e viaţa. Ce ne
182 A Vânt proaspăt, foc proaspăt spune Biblia?
Ori de câte ori oamenii însetează după adevărata cunoaştere a Domnului, Duhul
Sfânt le va pune în inimă o lopată şi o mătură. A
Păcatul îl întristează pe Duhul Sfânt şi înăbuşă puterea Lui printre noi. Fără
binecuvântarea Lui noi pierdem ceea ce are Dumnezeu pentru noi şi ceea ce vrea El ca noi
să fim, indiferent de eticheta religioasă pe care am purta-o.
într-o duminică, acum douăzeci de ani, în zilele când ne întâlneam în clădirea YWCA am
spus ceva inedit în timp ce primeam noi membri în biserica alături de care am rămas de
atunci. Candidaţii stăteau pe vin rând în faţa mea şi pe când le vorbeam Duhul Sfânt mă
îndemna să adaug: „Şi acvim, ca pastor al acestei biserici, vă davi o însărcinare. Ori de
câte ori veţi auzi vreun membrvi criticând savi spvinând vorbe nvi tocmai frumoase
despre vrevin altul — fie că svint eu, un alt pastor, vin uşier, vin corist savi oricine
altcineva — aveţi autoritatea să-1 întrervipeţi şi să-i spuneţi: 'Scviză-mă — cine te-a
jignit? Cine te-a ignorat? Cine te-a desconsiderat? A fost cvimva pastorul Cymbala? Dacă
da, să mergem chiar acvim în birovi Ivii. El va îngenvinchea, îşi va cere iertare şi apoi ne
vom rviga împreună ca Dumnezeu să poată reinstavira pacea în acest trup. însă nvi te vom
lăsa să-i critici pe aceia care nvi svint de faţă să se apere/
Vă rog să înţelegeţi că evi consider această problemă foarte serioasă. Vrea vi să mă ajutaţi
să o rezolv cât mai repede. Şi între timp, să ştiţi un lucru, dacă voi veţi fi vreodată cei care
aruncaţi acele vorbe uşoare, veţi
.
Prea mândri pentru a fi ajutaţi? h 183
avea de a face cvi noi."
De atvinci şi până în zivia de azi, de fiecare dată când primesc noi membri le spvin acelaşi
lucru. Pentrvi că ştiu ce distruge bisericile cel mai uşor. Nu cocaina. Nu opresivmea
politică. Nici chiar lipsa de fonduri. Bârfa şi calomnia îl întrisează pe Dvihul Sfânt.
Oamenii davi din cap în semn de înţelegere şi ca rezultat, zvonurile şi cancanurile sunt
ţinvite la nivelul minim. Desigvir că avi fost câteva persoane cu care ne-am confrvmtat
de-a lungul timpului, însă preocuparea generală de a trăi cu o inimă curată şi o vorbire
cvirată înaintea Domnului previne ivirea multor probleme.
Perioada de început a Ivii Asa a debutat cu o acţiune de cvirăţare a casei la nivel naţional.
Ca răspuns, binecvivântarea Ivii Dvimnezeu s-a revărsat asvipra împăratului şi poporului
său.
O MARE PROVOCARE
Din nefericire, a-L căvita pe Domnul din toată inima nvi ne scviteşte de atacurile din
afară. După zece ani de pace, colţul de lume al lui Asa a fost invadat de o viriaşă armată
etiopeană, aparent fără nici un motiv. Evlavia nu i-a garantat lui Asa un drum neted pentru
tot restvil vieţii sale.
Din nefericire, a-L căuta pe Domnul din toată inima nu ne scuteşte de atacurile din
afară. A
într-vin astfel de moment, căutătorii de Dumnezeu avi deja pregătit vin rezervor de
credinţă proaspătă pentrvi a face faţă noilor probleme. Ei ştivi exact ce să facă:
184 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
„Asa a chemat pe Domnul, Dumnezeul lui, şi a zis: 'Doamne, numai Tu poţi veni în ajutor
celui slab ca şi celui tare: vino în ajutorul nostru! Căci pe Tine ne sprijinim, şi în Numele
Tău am venit împotriva acestei mulţimi. Doamne, Tu eşti Dumnezeul nostru: să nu iasă
biruitor omul împotriva Ta!'" (2 Cronici 14:11).
Credinţa lui Asa nu era un fel de prăjitură instant luată direct de pe rafturile cămării. El
împreună cu poporul chemaseră Numele Domnului timp de un deceniu. Prin urmare, nu a
existat panică. Au strigat către Domnul să le vină în ajutor şi El le-a venit. Etiopienii au
fost nimiciţi cu desăvârşire în ciuda numărului lor impresionant de mare, „căci groaza
Domnului căzuse peste ei" (v.14).
Acesta este un exemplu clasic al unui principiu cardinal al lui Dumnezeu în raport cu
omenirea. Evrei 11:6 îl exprimă cel mai bine: „Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie
să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută" (sublinierea autorului). Nu pot să
accentuez atât cât aş vrea acest adevăr: Dumnezeu ne va binecuvânta atunci când II
căutăm. însă când încetăm a-L mai căuta... totul se anulează, indiferent de rangul pe care
l-am avea. Nu contează cât talent avem, câte diplome atârnă pe pereţii noştri, ce ne-a fost
profeţit cândva. Nu contează absolut nimic.
în drumul lor spre casă, de pe câmpul de luptă, Asa şi armata lui au fost opriţi de un
profet, care, prin cuvintele lui, a întărit ceea ce tocmai se întâmplase:
„Ascultaţi-mă... Domnul este cu voi când sunteţi cu El; dacă-L veţi căuta îl veţi găsi; iar
dacă-L părăsiţi, şi El vă va părăsi" (2 Cronici 15:2). Niciodată n-ar putea fi exprimată mai
limpede această relaţie dintre cauză şi efect.
Prea mândri pentru a fi ajutaţi? h 185
Cu cât îl căutăm mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai mult vedem nevoia de a-L că vi ta.
Asa, entuziasmat de această experienţă, a început să privească în jurul lui şi a descoperit
lucruri pe care înainte nici nu le băgase de seamă. Altarul din Templul lui Dumnezeu era
dărâmat; el a dat imediat ordin să fie reparat. A convocat o adunare a poporului şi a
încheiat un nou legământ cu Dumnezeu.
Dumnezeu nu m-a chemat să fiu un creştin alb, din clasa mijlocie. El m-a chemat să
fiu creştin, şi atât. h
Mai târziu, a fost şocat să afle că propria lui mamă, Maaca, „făcuse idol Astarteei" (2
Cronici 15:16). Asa a dărâmat idolul şi a destituit-o din funcţia de împărăteasă. Vi-l puteţi
imagina pe Asa împotrivindu-i-se propriei lui mame? Poporul nu mai putea decât să-şi
şoptească unul altuia: „Acest împărat vrea cu adevărat să se facă plăcut lui Dumnezeu."
Imaginaţi-vă curentul social căruia trebuia să i se împotrivească. Imaginaţi-vă toate
legăturile afective pe care trebuia să le rupă. întreaga sa percepţie despre legăturile de
familie s-a întors împotriva voii lui Dumnezeu. însă Asa era ferm hotărât să fie mai mult
decât „fiul lui Maaca".
Am întâlnit mulţi oameni dintre cei care merg la biserică pentru care presiunea familiei e
o provocare prea mare. Alţii sunt prinşi de sentimentul apartenenţei la o anumită clasă
socială sau de faptul că sunt albi sau negri. Dumnezeu nu m-a chemat să fiu un creştin alb,
din clasa mijlocie. El m-a chemat să fiu creştin, şi atât, şi ceea ce-mi cere El trebuie să
depăşească oricare altă
186 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
afinitate aş avea.
Chiar şi a fi american nu e la aceeaşi magnitudine cu a fi căutător de Dumnezeu. Păstrarea
culturii americane nu trebuie să intre în concurenţă cu înaintarea împărăţiei lui Dumnezeu.
Primul loc îl ocupă ceea ce Dumnezeu aprobă. Lucrurile care îl întristează trebuie lăsate
deoparte.
In relaţie cu Dumnezeu nu există staţionare, ci numai apropiere sau îndepărtare de
El. h
Asa a înţeles cine este Cel care merită cea mai mare loialitate. Nu mama lui, nici cultura,
nici tradiţia, nici oricare alt lucru. Dumnezeu şi numai Dumnezeu o merită. Ce minunat
exemplu de slujire cu o inimă neîmpărţită.
GAFA
Cât de mult mi-aş fi dorit ca povestea lui Asa să se fi încheiat aici. Dar ea nu s-a încheiat.
Au trecut douăzeci şi cinci de ani. Undeva, de-a lungul timpului — aşa cum se întâmplă
cu multe biserici, pastori, dirijori şi denominaţiuni întregi — Asa n-a mai simţit nevoia să-L
caute pe Domnul. Nu cunoaştem motivul. Nu ştim dacă grijile vieţii l-au slăbit din punct de
vedere spiritual. Sau poate că el s-a gândit că a atins culmea spiritualităţii şi de acum se
putea odihni. Biblia ne învaţă că în relaţie cu Dumnezeu nu există staţionare, ci numai
apropiere sau îndepărtare de El.
într-o zi lui Asa i s-a dat de veste că o mică armată a vecinului lui din nord începuse să
construiască întăriri în jurul teritoriului lor (vezi 2 Cronici 16). Adversarul
.
Prea mândri pentru a fi ajutaţi? A 187
nu era nici pe'departe atât de numeros cât hoarda etio-peană de acum un sfert de secol. Şi
totuşi, ce a făcut Asa? Cum a reacţionat?
„Asa a scos argint şi aur din visteriile Casei Domnului şi ale casei împăratului, şi a trimis
soli la Ben-Hadad, împăratul Siriei, care locuia la Damasc. Şi a pus să-i spună: 'Să fie un
legământ între mine şi tine, cum a fost unul între tatăl meu şi tatăl tău'" (v. 2-3).
Faptul e cât nu se poate mai ciudat. Iată-1 pe omul care îşi clădise întregul lui succes în
viaţă pe căutarea de Dumnezeu, deschizând acum visteriile Domnului pentru o mituire
mârşavă!
Şi împăratul Siriei era dornic să se lase cumpărat. El şi-a trimis armata pentru a face
presiuni asupra vrăjmaşilor lui Asa care au renunţat imediat la a mai ataca Ierusalimul. Pe
deasupra Asa s-a mai şi ales cu câteva materiale de construcţie abandonate de ei.
Cu alte cuvinte, planul „a funcţionat". Asa s-a simţit probabil foarte mândru de sine. Mi-
am folosit creierul şi am găsit singur soluţia. Sunt deştept, ce mai!
Poporul a ajuns la concluzia că avea un lider foarte dibaci. Multe biserici astăzi cred că
dacă ceva „merge" atunci acel lucru este bun. Dacă folosirea anumitei strategii umple
băncile şi ajută la achitarea cheltuielilor, atunci înseamnă că ea e binecuvântată de
Dumnezeu. Rezultatele vizibile sunt dovada că acea strategie e de provenienţă cerească. O
astfel de gândire suferă o zdruncinare puternică atunci când stăm înaintea Domnului.
în timp ce demnitarii de la curtea lui Asa se felicitau unii pe alţii pentru operaţiunea care
tocmai se încheiase cu succes, la curte îşi face apariţia un alt profet, numit Hanani. Abia a
început el să vorbescă şi zâmbetul a îngheţat pe toate feţele.
188 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
„Pentru că te-ai sprijinit pe împăratul Siriei, şi nu te-ai sprijinit pe Domnul, Dumnezeul
tău, de aceea a scăpat oastea împăratului Siriei din mâinile tale" (v. 7). Cu alte cuvinte,
Asa nu se va mai putea împotrivi niciodată Siriei; era constrâns să coopereze cu această
împărăţie păgână.
Mesagerul lui Dumnazeu continuă:
„Etiopienii şi Libienii nu alcătuiau oare o oaste mare, cu o mulţime de cară şi călăreţi? Şi
totuşi Domnul i-a dat în mâinile tale, pentru că te sprijiniseşi pe El. Căci Domnul îşi întinde
privirile peste tot pământul, ca să spri-jinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui. Ai
lucrat ca un nebun în privinţa aceasta, căci de acum vei avea războaie" (v. 8-9, sublinierea
autorului).
Ochii Domnului privesc şi astăzi de-a lungul ţării, de-a lungul pământului, căutând pe
cineva — oricine — care să-L caute cu pasiune, care să fie hotărât ca orice acţiune şi
orice gând al lui să placă Domnului. Dumnezeu va lucra cu putere pentru o astfel de
persoană sau grup.
Zilele trec pe rând şi Dumnezeu continuă să se uite şi să se uite... Nu vrea nimeni să-I
ceară binecuvântarea? Peste cine ar putea să toarne din harul Său? E cineva interesat?
Cu cât noi îl căutăm mai puţin pe Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să vină El să ne
caute. De ce să nu alergăm în direcţia Sa? în mijlocul mulţimii din Templu, Isus a strigat:
„Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor
curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura" (Ioan 7:37-38).
Când ne conectăm la sursa harului viu al lui Dumnezeu, au loc tot felul de lucruri
minunate. Puterea Lui ne dă energia necesară să înfruntăm orice armată, mare sau mică şi
să câştigăm victorii în Numele Lui. Noi îl chemăm şi El ne trimite să înfăptuim ceea ce
niciodată nu am fi putut face singuri, cu toţi banii, educaţia sau
Prea mândri pentru a fi ajutaţi? A 189 victoriile noastre anterioare.
TARI PÂNĂ LA SFÂRŞIT
Aş vrea să vă pot spune că Asa a căzut în genunchi şi I-a cerut lui Dumnezeu să-1 ierte
pentru că s-a rătăcit, pentru că a ales propria lui soluţie politică în loc să apeleze la El. Aş
vrea să vă pot spune că inima lui Asa s-a umplut de căinţă, întorcându-se la credinţa
aprinsă din zilele tinereţii sale.
Dar nu a fost aşa. Din contră:
„Asa s-a mâniat pe văzător, şi 1-a pus la închisoare, pentru că era înfuriat împotriva lui.
Tot în acelaşi timp, Asa a apăsat şi pe unii din popor" (2 Cronici 16:10).
Tânărul împărat care condusese cândva o naţiune întreagă în căutarea lui Dumnezeu a
devenit acum un tiran cu inimă rece. Istoria lui Asa este isoria oamenilor care încetează
să-L mai caute pe Dumnezeu devenind aspri şi aroganţi. Li se pare că ştiu totul, iar o
mustrare nu face decât să-i irite.
Comparaţi-1 pe Asa cu stră-străbunicul lui, David, care făcuse şi el greşeli de-a lungul
vieţii. De fapt, gafele lui David au fost chiar mai mari: o noapte petrecută cu o femeie
măritată, urmată de uciderea soţului ei, mai târziu o numărătoare neînţeleaptă. însă atunci
când a fost mustrat de profeţi — într-un caz de Natan şi de Gad în celălalt — David s-a
smerit. „Am săvârşit un mare păcat, făcând lucrul acesta", mărturiseşte el (2 Samuel
24:10). Psalmul 51 este o descărcare elocventă şi emoţionantă a vinei lui înaintea
Domnului. Nici nu e de mirare că a fost numit „un om după inima lui Dumnezeu".
Şi cei a căror inimă îl caută pe Dumnezeu fac greşeli. însă reacţia lor la mustrare şi
corecţie arată ade-
1 90 A Vânt proaspăt, foc proaspăt
vărata stare a inimii. Ea determină modul în care Dumnezeu îi va folosi mai târziu.
Şi cei a căror inimă îl caută pe Dumnezeu fac greşeli. însă reacţia lor la mustrare şi
corecţie arată adevărata stare a inimii. A
Dacă Asa, asemenea lui David, s-ar fi smerit înaintea lui Dumnezeu, cine ştie cum s-ar fi
încheiat viaţa lui. Dar el nu s-a smerit şi ultima imagine a vieţii lui e jalnică. Spre
bătrâneţe, Asa s-a îmbolnăvit probabil de gută, având dureri mari. „Chiar în timplul boalei
lui n-a căutat pe Domnul, ci a întrebat pe doftori. Asa a adormit cu părinţii săi şi a murit în
al patruzeci şi unu-lea an al domniei lui" (2 Cronici 16:12-13).
Creştinismul, adoima lui Asa, suferă de o gravă boală astăzi. Semnele noastre vitale nu
mai funcţionează. Avem de făcut o alegere. Ori alegem împietrirea şi ne justificăm
alunecarea noastră prin fraze de genul: „Nu-mi spune tu mie că viaţa mea spirituală
trebuie îndreptată. Mă descurc bine; totul 'funcţionează', nu vezi? Lasă-mă în pace." Ori
admitem că am greşit, aşa cum a făcut David.
Totul devine posibil când ne apropiem de Dumnezeu cu o inimă zdrobită. Trebuie să ne
smerim; să înlăturăm dărâmăturile din vieţile noastre, să continuăm să ne bazăm pe El şi
nu pe cunoştinţele noastre. Viitorul tău şi al meu va fi determinat de un singur lucru: de
căutarea Domnului. Binecuvântările pe care le primim şi pe care le transferăm apoi
celorlalţi depind de acest adevăr: „[El] răsplăteşte pe cei ce-L caută" (Evrei 11:6).
11
A
CREDINŢA PROASPĂTA
JIM CYMBALA
pasta ol BisericB Brooklyn Tobemacle
ÎMPREUNA cu DEAN MERRILL
Credinţă proaspătă
Născut din inima şi sufletul Bisericii Brooklyn Tabernacle, mesajul din cartea Credinţă
proaspătă este ilustrat de povestiri adevărate ale bărbaţilor şi femeilor ale căror vieţi au fost
schimbate de puterea credinţei.
Ce este credinţa—credinţa reală care deschide zăgazurile cerului? Pastorul Cymbala subliniază că
adevărata credinţă apare atunci când inimile noastre se apropie mai mult de Dumnezeu însuşi şi
primim promisiunile Lui adânc în lăuntrul nostru. Credinţa biblică, autentică este onestă şi
dependentă peste măsură de Dumnezeu, o credinţă capabilă să ne transforme vieţile, bisericile şi
naţiunea.
„Credinţă proaspătă îţi va arăta cum adevărul biblic reprezintă o
relaţie personală dinamică cu Hristosul înviat."
—Dr. Bill Bright, fondator şi preşedinte al organizaţiei
Campus Crusadefor Christ International
„în aceste pagini vei întâlni oameni obişnuiţi care L-au văzut pe Dumnezeu făcând lucruri extraordinare ca răspuns
la o credinţă simplă. Credinţă proaspătă este o invitaţie la o încredere în Dumnezeu şi
experimentarea puterii Lui
în moduri noi şi proaspete în vieţile noastre."
Warren Wiersbe, autor şi lector la conferinţe
Putere proaspătă
Ce se întâmplă când experimentăm
resursele nelimitate ale Duhului lui
Dumnezeu
Descoperiţi ce se întâmplă atunci când Duhul Sfânt lucrează cu putere. De la vindecarea unui
olog din cartea Faptelor până la convertirea spectaculoasă a unui ucigaş în serie, David
Berkowitz, cunoscut sub numele de „Fiul lui Sam", veţi vedea cum Duhul realizează ceea ce nici
un fel de înţelepciune sau putere omenească nu poate produce.
Putere proaspătă este o carte în care autorul continuă să înveţe despre puterea Duhului Sfânt în
vieţile celor ce-L caută. Putere proaspătă este disponibilă pentru noi care dorim o umplere a
Duhului Sfânt şi învăţăm ce înseamnă să fim umpluţi de Duh, atât individual cât şi ca biserică.
Autorul prezintă un creştinism practic şi autentic, la fel ca în primele sale cărţi, Vânt proaspăt, foc
proaspăt şi Credinţă proaspătă.
Dumnezeu se foloseşte de Brooklyn Tabernacle pentru
a ne învăţa să ne rugăm şi să nu renunţăm niciodată.
Dacă simţi nevoia unei energii proaspete, această carte este
pentru tine. Ea e cu siguranţă pentru mine.
Max Lucado—autor
Harul lui Dumnezeu de la punctul zero
Căutarea inimii lui
Dumnezeu pentru viitorul
lumii noastre
Atacul terorist din 11 septembrie 2001 a cauzat multe schimbări economice, sociale, politice,
militare. Dar oare Biserica lui Hristos cum a reacţionat? Unii s-au grăbit să arate
cu degetul, căutând „vinovaţii" din pricina cărora Dumnezeu a îngăduit „pedeapsa"; alţii au dat
vina pe Dumnezeu, iar alţii au văzut în tragicele evenimente o uşă deschisă de Dumnezeu pentru
vestirea Evangheliei şi slujire. Biserica Brooklyn Tabernacle din New York, păstorită de Jim
Cymbala, face parte din categoria celor care au văzut în Ground Zero - Punctul Zero, nume
generic dat oribilului atac terorist şi locului unde acesta a avut loc - o uriaşă provocare din partea
lui Dumnezeu, adresată bisericii, de a face relevantă dragostea divină pentru lume, prin slujirea
celor afectaşi de atacul terorist.
Harul lui Dumnezeu de la punctul zero prezintă în mod simplu această provocare şi modalitatea cum o
biserică situată la mică distanţă de locul dezastrului a slujit comunităţii în mijlocul căreia îşi
desfăşoară activitatea.
El rămâne credincios
Carol Cymbala
împreună cu Ann Spangler
Lucrarea ce o face Carol într-un cartier dur din interiorul oraşului New York poate fi rezumată într-un
singur cuvânt: neobişnuită. Ea este dirijoarea şi compozitoarea unui cor care a câştigat premii Grammy—
chiar dacă nu ştie să citească notele. Este soţie de pastor într-o biserică de 6000 de membri în majoritate
de culoare—iar ea este albă. O fată timidă care a trecut cu greu prin şcoală, ea este ultima persoană pe care
te-ai aştepta să o vezi stând în faţa unei săli arhipline la Radio City Music Hali şi dirijând fără ezitare corul
Brooklyn Tabernacle.
Dumnezeul lui Carol este un Dumnezeu al neobişnuitului. El rămâne credincios este o relatare sinceră
despre luptele cu care ne confruntăm, şi puterea lui Dumnezeu care ne ajută. Ea este văzută prin ochii lui
Carol ca şi prin cei ai diferiţilor membri din corul Brooklyn Tabernacle care au experimentat harul lui
Dumnezeu într-un fel impresionabil. El rămâne credincios spune despre cum Dumnezeu lucrează în ciuda
—sau poate chiar din pricina—insuficienţelor noastre.
Credinţa lui Carol nu a fost întotdeauna puternică. Au existat momente de şovăire şi încercare, ca atunci
când un bărbat s-a apropiat de amvon cu o armă îndreptată spre soţul ei Jim. Sau ca atunci când a fost
atacată chiar în faţa bisericii. Sau ca atunci când a vrut să-şi ia copiii şi să plece de tot din oraş din cauza
influenţei pe care acesta o avea asupra familiei ei.
Fie că eşti pastor, dirijor de cor sau cineva care caută o experienţă mai adâncă cu Dumnezeu, El rămâne
credincios îţi va revigora credinţa şi îţi va mări înţelegerea că numai Isus poate împlini acea tânjire imensă
după ceva mai mult în viaţă.