DREPTUL BSD Final - A5 Corect

Bostan Ina, Ursu Viorica, Pisarenco Olga,
Chiriac Natalia, Băbălău Denis
BAZELE STATULUI ŞI DREPTULUI
Suport de curs
Chişinău, 2017
Suportul de curs la disciplina „Bazele statului şi dreptului”
este elaborat pentru toţi studenţii din R. Moldova care nu
studiază domeniul 0421.1 Drept, inclusiv pentru studenţii
facultăţilor Energetică și Inginerie Electrică; Electronică și
Telecomunicații; Tehnologia Alimentelor; Textile și Poligrafie;
Construcții, Geodezie şi Cadastru din cadrul U.T.M., fiind
prevăzut ca fiind o familiarizare a studenţilor cu cultura juridică
ca cetăţeni, deoarece actualmente tot mai des întâlnim situaţii
când este nevoie de cunoaşterea elementară a drepturilor şi
obligaţiunilor de bază.
Elaborare: conf. univ., dr. Bostan Ina (temele 1, 9, 10);

conf. univ., dr. Ursu Viorica (temele 2, 6, 7);
conf. univ., dr. Pisarenco Olga (temele 4, 11);
conf. univ., dr. Băbălău Denis (tema 5);
lect. univ., Chiriac Natalia (temele 3, 8).
Recenzent: conf. univ. dr. Alla Climova
DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAȚIONALE A CĂRȚII
Bazele statului și dreptului: Suport de curs / Bostan Ina, Ursu

Viorica, Pisarenco Olga, Chiriac Natalia, Băbălău Denis.
Chișinău: 2017
p.
560 ex.
ISBN 978-9975-45-374-5
349.4(075.8)
C 57
2
CUPRINS:
INTRODUCERE.......................................................................7
Tema nr. 1: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND ORIGINEA

ŞI ESENŢA STATULUI...........................................................9
1.1. Noțiunea statului și geneza lui. Funcțiile statului........10
1.2. Teoriile privind geneza statului...................................15
1.3. Caracteristicile definitorii ale statului..........................17
1.4. Elementele statului......................................................19
1.5. Noțiunea și caracterele statului de drept......................24
1.6. Forma de stat...............................................................27
Tema nr. 2: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND ORIGINEA
ŞI ESENŢA DREPTULUI......................................................38
2.1. Noțiunea și caracteristicile dreptului. Funcțiile
dreptului................................................................................39
2.2. Sistemul normelor din societate și corelația dintre
ele..........................................................................................43
2.3. Izvoarele dreptului.......................................................51
2.4. Principiile dreptului.....................................................58
2.5. Definiţia şi condiţiile răspunderii juridice...................62
2.6. Cauze sau împrejurări care exclud caracterul ilicit al
faptei, sau care înlătură răspunderea juridică........................67
2.7. Formele răspunderii juridice........................................70
Tema nr. 3: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RAMURA
DREPTULUI CONSTITUŢIONAL......................................80
3.1. Noțiunea, obiectul de reglementare și izvoarele
dreptului constituţional.........................................................81
3.2. Raporturile şi normele dreptului constituţional...........84
3.3. Subiectele raporturilor de drept constituţional............87
3.4. Noţiunea şi principiile reglementării cetăţeniei...........88
3.5. Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale
cetățenilor R. Moldova..........................................................98
3
3.6. Autoritățile publice....................................................100
DREPTULUI ADMINISTRATIV........................................115
4.1. Noțiunea și rolul dreptului administrativ...................116
4.2. Izvoarele, normele și raporturile de drept
administrativ........................................................................117
4.3. Autoritățile administrației publice.............................123
4.4. Funcția publică și statutul funcționarului public.......126
4.5. Actul administrativ și controlul administrativ...........134

DREPTULUI PENAL...........................................................142
5.1. Noţiunea, obiectul, principiile, sarcinile şi izvoarele
dreptului penal.....................................................................143
5.2. Noţiunea şi componenţa infracţiunii..........................147
5.3. Clasificarea infracțiunilor..........................................151
5.4. Formele infracţiunii intenţionate...............................156
5.5. Cauzele care înlătura caracterul penal al faptei.........158
5.6. Participaţia penală......................................................160
5.7. Răspunderea şi pedeapsa penală................................162
5.8. Măsurile de siguranţă.................................................166
5.9. Cauzele care înlătură răspunderea penală sau
consecinţele condamnării....................................................167

DREPTULUI VAMAL.........................................................170
6.1. Noțiuni introductive privind dreptul vamal...............171
6.2. Tariful vamal.............................................................173
6.3. Taxele vamale............................................................178
6.4. Subiectele activității vamale......................................181
6.5. Introducerea şi scoaterea bancnotelor, monedelor şi
cecurilor în moneda naţională a Republicii Moldova, precum
şi a bancnotelor, monedelor şi cecurilor de călătorie în valută
străină..................................................................................190
6.6. Regimurile vamale.....................................................201
4
DREPTULUI CIVIL............................................................208
7.1. Noţiuni introductive privind dreptul civil..................209
7.2. Persoana fizică...........................................................214
7.3. Declararea persoanei dispărută fără veste..................223
7.4. Declararea persoanei decedată..................................224
7.5. Persoana juridică........................................................227
7.6. Actul juridic civil.......................................................235
7.7. Reprezentarea și procura............................................242
7.8. Drepturile personale nepatrimoniale..........................248
7.9. Proprietatea................................................................252
7.10. Moștenirea.................................................................255
Tema nr. 8. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RAMURA

DREPTULUI MUNCII........................................................266
8.1. Noţiunea, raporturile, subiectele şi principiile dreptului
muncii ...............................................................................267
8.2. Contractul individual de muncă.................................272
8.2.1.Noţiuni generale privind contractul individual de
muncă ............................................................................272
8.2.2.Conţinutul contractului individual de muncă........274
8.2.3.Durata contractului individual de muncă.............276
8.2.4.Încheierea contractului individual de muncă........278
8.2.5.Modificarea şi suspendarea contractului individual
de muncă........................................................................281
8.2.6. Încetarea contractului individual de muncă........284
8.3. Timpul de muncă.......................................................289
8.4. Timpul de odihnă.......................................................294
8.5. Disciplina muncii.......................................................299

DREPTULUI FAMILIEI.....................................................304
9.1. Noţiunea, principiile, subiectele şi raporturile
5
familiale...............................................................................305
9.2. Noţiunea, condiţiile încheierii şi încetarea
căsătoriei.............................................................................315
9.3. Raporturile personale nepatrimoniale şi raporturile
patrimoniale între soţi.........................................................326
9.4. Relaţiile între părinţi şi copii.....................................331

DREPTULUI AFACERILOR..............................................338
10.1. Noţiunea, obiectul de studiu și principiile dreptului
afacerilor.............................................................................339
10.2. Activitatea de întreprinzător. Genurile de activități
antreprenoriale.....................................................................343
10.3. Subiectele dreptului afacerilor...................................345
10.4. Constituirea și înregistrarea persoanelor juridice cu
scop lucrativ. Drepturile și obligațiile antreprenorilor........349
Tema nr.11: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RAMURA

DREPTULUI PROCESUAL CIVIL....................................356
11.1. Aspecte introductive privind dreptul procesual civil.357
11.2. Izvoarele și principiile dreptului procesual civil.......364
11.3. Părțile și reprezentarea în procesul civil....................375
11.4. Probațiunea judiciară și cheltuielile de judecată........378
11.5. Intentarea și examinarea pricinii civile în instanţa de
fond.....................................................................................382
CONȚINUTUL LUCRĂRII DE VERIFICARE................390
6
INTRODUCERE
„Drepturile sunt cele mai perisabile bunuri ale omului”.
Drepturile omului sunt „pilonii unei societăţi

democratice”, astfel, fiecare cetăţean care-şi stimează ţara,
trebuie să cunoască dispoziţii generale privind ramurile
dreptului.
Luând în consideraţie faptul că, viteza de dezvoltare a
relaţiilor în societate are nevoie de o adaptare permanentă a
legislaţiei în vigoare, prezentul manual serveşte ca un factor de
bază al acordării posibilităţii studenţilor de a beneficia de o
tălmăcire a literei legii din punct de vedere juridic profesional.
Lucrarea de faţă este rodul unei munci asidue de
sistematizare a materialului necesar tuturor persoanelor în viaţa
de zi cu zi.
Din aceste considerente, prezentul suport de curs este
conceput în conformitate cu programul de învăţământ la
disciplina de studiu „Bazele statului şi dreptului”, elaborată de
către profesorii departamentului Drept, U.T.M. cu o vastă
experienţă atât teoretică, cât şi practică şi include în esenţă 11
teme de bază, ce reflectă, într-un mod sintetic, bazele sistemului
dreptului în R. Moldova.
Astfel, suportul de curs la disciplină „Bazele statului şi
dreptului” reflectă doctrina în domeniu, corespunde
metodologiei de elaborare a unor astfel de materiale didactice,
este un instrument al instrucţiei şi educaţiei, servind la
modernizarea pregătirii studenţilor corespunzător exigenţelor
actuale şi viitoare ale noii societăţi. Pe de altă parte, disciplina
dată are caracter introductiv, iniţiind studenţii în domeniul vast
al ştiinţei dreptului.
Apariţia acestui manual este condiţionată de dorinţa de a
familiariza studenţii ce studiază această disciplină cu ştiinţa
7
juridică globală despre drept şi stat, relaţiile civile, procesuale,
familiale, de muncă etc.
La elaborarea suportului de curs au fost luate în
considerare amendamentele la legislaţia specifică fiecărei ramuri
de drept, publicate până la data de 01.09.2017.
Manualul la disciplina de studiu Bazele statului şi
dreptului, elaborat şi prezentat pentru publicare de către Bostan
Ina, Ursu Viorica, Pisarenco Olga, Chiriac Natalia, Băbălău
Denis corespunde exigenţelor şi standardelor de stat privind
învăţământul superior și va contribui la dezvoltarea capacităţilor
şi abilităţilor tuturor persoanelor interesate de studierea
disciplinei date.
Astfel, ţinând cont de îndemnul spre studiu, adresat de
iluştrii dascăli ai şcolii româneşti de drept, C. Hamangiu, I.
Rosetti Bălănescu şi Al. Băicoianu: „Dreptul este o ştiinţa
pentru studentul care îl învaţă, pentru profesorul care îl explică,
pentru legiuitorul care trebuie mai întâi să cunoască nevoile
sociale şi principiile juridice înainte de a concretiza propriile
sale principii în legi, şi chiar pentru judecătorul sau avocatul
care nu-şi poate îndeplini misiunea decât dacă posedă
cunoaşterea regulilor juridice şi a principiilor conţinute în
legi”, suntem ferm convinşi de faptul că prezenta lucrare, având
în vedere calităţile deosebite ale acesteia, are o utilitate
deopotrivă teoretică şi practică.
Autorii
8
Tema nr. 1: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND
ORIGINEA ŞI ESENŢA STATULUI
1. Obiectivele – definirea statului și determinarea

temei de genezei lui;
studiu: – determinarea semnificației social-
juridice a statului;
– aprecierea menirii juridice a instituției
statului;
– identificarea caracteristicilor statului;
– identificarea elementelor definitorii ale
statului;
– determinarea specificului statului de
drept și identificarea caracterelor sale;
– identificarea teoriilor privind geneza
statului;
– definirea conceptului formei statului și
identificarea criteriilor de clasificare a
statelor.
2. Cuvinte-cheie: stat, țară, organizare politică, societate

umană, stat de drept, inviolabilitate,
independență, democrație, autocrație,
monarhie, suveranitate etc.
3. Structura 1.1. Noțiunea statului și geneza lui.

temei: Funcțiile statului.
1.2. Teoriile privind geneza statului.
1.3. Caracteristicile definitorii ale statului.
1.4. Elementele statului.
1.5. Noțiunea și caracterele statului de
drept.
9
1.6. Forma de stat.
1.1. Noțiunea statului și geneza lui. Funcțiile statului
Statele sunt realităţi sociale care au existat şi au funcţionat

de-a lungul istoriei, au suferit transformări, au acumulat tradiţii,
s-au extins sau restrâns, au creat ori desfiinţat instituţii. Înainte
de a fi interpretări filosofice sau ştiinţifice, ele au reprezentat o
realitate socială şi au evoluat datorită practicii sociale,
conjuncturilor şi propriilor istorii.
Importanţa şi esenţialitatea statului, pentru orice
societate, a făcut ca încă din cele mai vechi timpuri, ea să fie
supusă unei intense şi permanente preocupări a celor ce se ocupă
cu descifrarea elementelor vieţii sociale şi studiul politicii.
Discuții despre ce este, despre ce ar trebui să fie și în ce fel
ar trebui să acționeze statul, pot fi identificate încă din
antichitate, chiar dacă nu era utilizat termenul de stat, el fiind
originar din perioada modernă. Articularea unor teorii coerente
despre stat pot fi întâlnite în discursul gânditorilor din Grecia
antică. Timp de milenii a fost acceptată, oarecum apriori, ideea
că statul trebuie să asigure nevoile cetățenilor, să urmărească un
bine public și să fie implicat în atingerea intereselor comunității
pe care o reprezintă.1
Etimologic, termenul de stat derivă din latinescul stare,
status care înseamnă mod de a fi, statut. Etimologia termenului
pune în evidenţă o constantă esenţială a conceptului şi anume
ideea de permanenţă, stabilitate, continuitate instituită.
Încă din primele sale manifestări, statul a fost văzut într-o
dublă ipostază, atât ca teritoriu ce desemna şi identifica o
continuitate socială, cât şi ca instituţie supremă a societăţii.
Vechii greci defineau statul cu noţiunea de „polis”- stat
cetate, ca aşezare delimitată de alta, dar şi ca instituţie de
exercitare a conducerii sociale.
1
A. P. Iliescu. Introducere în politologie. București: BIC ALL, 2002. p. 63.
10
La rândul lor, romanii, pentru a face o mai mare distincţie
între stat ca teritoriu, aşezare şi stat ca instituţie, foloseau doi
termeni distincţi: de ,,civitate”- stat în sensul de teritoriu şi ,,res-
publica” – ca instituţie politică, aceasta din urmă fiind mult mai
aproape de semnificaţia ei reală.
Şi vechii germani au văzut în stat atât o organizare
teritorială, cât şi una politică, definindu-l cu noţiunea de land.
Diversitatea de păreri privind conceptul de stat se explică
prin nivelul de cunoaştere, propriu momentului istoric dat,
conjuncturilor și împrejurărilor istorice în care s-a gândit,
diversitatea de criterii de la care s-a plecat. Astfel, în antichitate,
statul era considerat o forţă de origine divină, concepţie care se
va regăsi şi în următoarele formaţiuni sociale. În optica lui
Platon, statul reprezenta o organizare de tip aristocratic bazată
pe caste, în care era inclusă întreaga populaţie, cu excepţia
sclavilor. Conducătorii erau filosofii, înţelepţii, gardienii erau
cei care îndeplineau rolul de paznici, iar meşteşugarii şi
agricultorii asigurau baza socială. În lucrarea ,,Politica o vocație
și o profesie”, Max Weber debutează cu o definiţie a statului
modern, acesta fiind de acord cu Lev Trotkii, care afirma că:
„Orice stat se întemeiază pe constrângere”2.
Pentru întâia oară noţiunea de stat – ,,statio” este folosită
de N. Machiavelli, în scrierea sa ,,Principele” (1513), când se
referea la ideea unităţii. Machiavelli a căutat să creeze un stat
capabil de a rezista atacurilor externe. Scrierile sale tratează
principiile pe care este bazat un asemenea stat și modalitățile
prin care aceste principii pot fi implementate și menținute. În
opera sa, descrie metodele prin care un principe poate dobândi și
menține puterea politică. Acest studiu, care a fost privit,
adeseori, ca o sprijinire a tiraniei și despotismului unor
conducători, este bazat pe credința lui Machiavelli că, un
suveran nu este constrâns de normele etice tradiționale: ,,Se
pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut,
sau invers. Răspunsul este că, ar trebui să fii și una și alta; dar
2
Max Weber. Politica o vocaţie şi o profesie. București: ed. Anima, 1992. p. 8.
11
întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci
când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur
pentru tine să fii temut decât iubit.” În viziunea sa, un principe
ar trebui să fie preocupat doar de putere și să se supună doar
regulilor care duc spre succes în acțiunile politice. Machiavelli
credea că, aceste reguli pot fi descoperite, prin deducție, din
practicile politice ale vremii, ca și ale perioadelor anterioare.
Începând cu secolul al XVIII-lea termenul de stat, în sens
de putere şi instituţie politică, cu rol major în organizarea şi
conducerea societăţii, se impune treptat în limbile moderne.
După această perioadă, noţiunea de stat va fi folosit în sensul de
instituţie politică sau de comunitate umană, aflată sub o anumită
autoritate, accepţiune care şi astăzi şi-a păstrat valabilitatea.
Statul, ca principală instituție politică, a apărut pe o
anumită treaptă a evoluției istorice, răspunzând nevoilor de
dezvoltare și progres ale societății. În general, apariția statului
este situată în perioada de trecere de la organizarea gentilică a
societății spre orânduirea sclavagistă. Necesitatea apariției
statului este legată de nevoia comunității umane evoluate de a-și
asigura funcționalitatea printr-o organizare politică. Printre
factorii care au determinat apariția statului se pot include:
– atingerea unui înalt grad de evoluție a triburilor și
uniunilor tribale, prin creșterea lor numerică, dar și calitativă,
prin tendința de a se transforma în popoare și de a deveni
sedentare, în care funcționalitatea comunității nu se mai putea
realiza doar pe baza legăturilor de sânge, prin supunerea copiilor
față de părinți, ci prin altfel de relații - superioare - oferite de
organizarea statală, în care apare o nouă relație conducători –
conduși;
– diviziunea socială a muncii, legată îndeosebi de apariția
agriculturii (viața comunității începând să capete un caracter
sedentar) a generat necesitatea de a organiza comunitatea pe un
anumit teritoriu, pe baza unor structuri politice;
– diferențierea socială, ca rezultat al apariției
plusprodusului, care reclamă o armonizare a intereselor privind
12
producția, circulația și, mai ales, distribuirea și redistribuirea
produselor, ceea ce ducea, totodată, la necesitatea existenței unei
autorități politice cu mijloace de impunere a voinței proprii.
După cum se observă, statul a apărut legat de evoluția
unor comunități umane care, pentru a funcționa, aveau nevoie de
o organizare politică dată de stat. La început, statul era o
organizare politică a triburilor și uniunilor tribale, iar apoi, o
dată cu formarea popoarelor, statul a devenit principalul mod de
organizare politică a acestora, situație ce o întâlnim atât în
perioada sclavagistă cât și în cea feudală.
Dacă este să ne întoarcem la definirea statului, putem
menționa că, literatura de specialitate ne furnizează o
multitudine de definiții. Astfel, ,,statul este organizaţia politică
care deţine monopolul forţei de constrângere, al elaborării şi
aplicării dreptului, exercitată într-o comunitate umană de pe un
anumit teritoriu”.
Într-o altă definiție ,,statul este privit ca ansamblul
autorităţilor publice care asigură guvernarea, adică al
aparatului prin care se realizează direcţionarea societăţii” sau,
în sens larg, ,,organizarea politică a unei populaţii, în limitele
unui teritoriu istoric, recunoscut de comunitatea internaţională,
în care puterea şi libertatea se înfruntă şi coexistă, pentru
realizarea prosperităţii fiecăruia şi a binelui comun, pentru
înnobilarea fiinţei umane, prin valorile perene ale culturii şi
civilizaţiei”.
În concepţia profesorului Nicolae Popa, statul este ,,o
modalitate social-istorică de organizare socială, prin care
grupurile şi-au promovat interesele comune şi în care şi-a găsit
expresie concentrată întreaga societate”3.
Statul este un concept şi o realitate, deşi paradoxal, ca
unitate, nu poate fi nici văzut, nici auzit, nici pipăit. Aşadar,
statul poate fi identificat (cel puţin strict juridic) cu ansamblul
sistematizat de organe de stat, cuprinzând parlamente, guverne şi
alte autorități executive, organe judecătoreşti, armată, poliţie şi
3
Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. București: C.H. Beck, 2008, p. 74.
13
închisori etc. Statul este, astfel, un subiect de drept. Toate
celelalte subiecte de drept, fie persoane particulare, fie societăţi
comerciale, pentru a dobândi în mod pozitiv această calitate,
adică pentru a avea valoare de subiect de drept, într-o ordine
juridică determinată, au nevoie de recunoaşterea statului. Statul
dimpotrivă, are un caracter desăvârșit, nu are nevoie de
recunoaștere, căci din moment ce există, el are recunoaşterea în
sine însuşi, nu atârnă de nici o altă putere. Fiind o categorie
socială extrem de complexă, noţiunea de stat este folosită în sens
larg şi în sens restrâns.
În sensul larg al cuvântului, statul este organizatorul
principal al activităţii unei comunităţi umane, care stabileşte
reguli generale şi obligatorii de conduită, garantează aplicarea
sau executarea acestor reguli şi, în caz de necesitate, rezolvă
litigiile care apar în societate.
În sens restrâns şi concret, statul constă în ansamblul
autorităţilor publice care asigură guvernarea.
Rolul statului, ca principală instituţie de organizare şi
conducere politică a societăţii, se realizează prin anumite
funcţii:
1. Funcţia legislativă - statul prin organismele sale
specializate, adoptă întreaga legislaţie în societate, inclusiv și
Constituţia.
2. Funcţia organizatorică - care are în vedere transpunerea în
viaţă a legilor şi a altor decizii adoptate, cât şi organizarea
întregii activităţi pe diferite domenii de activitate, pentru
asigurarea desfăşurării normale a vieţii sociale.
3. Funcţia judecătorească – supraveghează la aplicarea
corectă a legilor şi sancţionarea încălcării acestora.
4. Funcţia economică - statul este organizatorul direct al
producţiei, al activităţii economice în cadrul proprietăţii de stat,
publice şi, pe de altă parte, asigură întreg cadrul politico-
organizatoric, prin care agenții economici independenți să-și
desfășoare activitatea, vizând armonizarea intereselor generale,
în vederea unei activități eficiente.
14
5. Funcţia socială - se asigură condiţiile, ca toţi cetăţenii
ţării, independent de poziţia lor socială, să ducă o viaţă decentă,
prin organizarea unui sistem de protecţie socială, asigurări
sociale, sănătate etc.
6. Funcţia administrativă - se asigură servicii către populaţie,
pentru desfăşurarea normală a tuturor activităţilor, precum:
energie, apă, salubritate, servicii publice etc.
7. Funcţia culturală - se asigură condiţii de instruire şi
educaţie a tuturor cetăţenilor, prin instituţii specializate, de
cercetare ştiinţifică, învățământ, cultură etc.
8. Funcţia de apărare - a ordinii sociale şi asigurarea
convieţuirii normale.
9. Funcţia de apărare a ţării - a independenţei şi
suveranităţii statale, a integrităţii teritoriale şi a ordinii de
drept.
10. Funcţia de organizare şi colaborare cu alte state ale
lumii pe diferite planuri: politic, militar, economic, știinţific etc.
11. Funcţia privind apărarea păcii în lume, a menţinerii
unui climat de linişte şi înţelegere între popoare.4
1.2. Teoriile privind geneza statului
Problema originii statului și dreptului, a cauzelor care au

determinat apariţia lor, a preocupat gândirea umană încă din
perioada antichităţii. Pe parcursul dezvoltării statalității, au fost
elaborate un număr extrem de mare de teorii şi concepţii privind
geneza şi originea statului:
1. Teoria teologică (teocratică). Aceasta este proprie
societăţilor antice şi feudale. Potrivit acestei concepţii, cu toate
variantele ei creştine, budiste, islamice etc., statul este considerat
a fi creaţia divinităţii, iar monarhul este șeful statului şi
reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ.
2. Teoria patriarhală, părtaşii acestei concepţii susţin că, statul
îşi trage originea de la familie. Germenii acestei concepţii pot fi
observaţi încă de la Aristotel. În renumita sa lucrare ,,Politica”,
4
E. Racila, C. Vâslan. Politologie. București: A.S.E., 2003, p. 86.
15
Aristotel susţine că, omul ca fiinţă socială se organizează în
familie, iar statul reprezintă forma prelungită a acesteia.
3. Teoria patrimonială, apărută în perioada medievală, această
teorie susţine că, statul a luat naştere din dreptul de proprietate
asupra pământului.
4. Teoria violenţei, această teorie capătă o răspândire largă, mai
ales în epoca modernă. Susţinătorii acestei teorii atribuie
violenţei rolul decisiv în apariţia claselor sociale şi ale statului.
5. Teoria organică (biologică). Susţinătorii acestei teorii afirmă
că, statul este un organism social compus din oameni, tot astfel
precum organismul animal se compune din celule.
6. Teoria rasială. Această teorie porneşte de la ideea inegalităţii
raselor, a dominaţiei raselor ,,superioare”. Apropiată de această
teorie este şi teoria globalismului, ce pune la bază ideea
împărţirii sferelor de influență între statele principale pentru ,,a
ajuta” celelalte state. O asemenea concepţie, în forma camuflată,
a fost luată drept bază a politicii externe a ex.- URSS.
7. Teoria psihologică. Adepţii acestei teorii explică apariţia
statului prin factori de ordin psihologic. După părerea lor, în
societate există două categorii de oameni, unii care din punct de
vedere psihic sunt predestinaţi pentru funcţii de conducere, iar
ceilalţi pentru a fi conduşi.
8. Teoria contractualistă (contractului social). Potrivit acestei
teorii, apariţia statului este rezultatul unei înţelegeri între
oameni, a unui contract social încheiat din voinţa oamenilor,
încheierea unui ,,pact de supunere”. Ca urmare a acestui pact,
supuşii promit să asculte, iar regele le promite un minimum de
libertate.
9. Teoria juridică a ,,statului-naţiune”. Susţinătorii acestei
teorii afirmă că ,,statul este personificarea juridică a unei
naţiuni”.
10. Teoria materialistă. Această teorie şi-a găsit absolutizarea,
mai ales, în teoria marxistă, conform căreia statul este rezultatul
apariţiei proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, a
scindării societăţii în bogaţi şi săraci, în clase antagoniste.
16
Majoritatea acestor teorii conțin un anumit adevăr, dar
suferă prin unilateralitate, dată atât de contextul istoric al
elaborării, cât și de mobilurile ideologice.
Fără a opera o analiză minuțioasă a tuturor acestor teorii,
vom preciza că, din punct de vedere științific, statul este
considerat de către mai mulți analiști ca, forma de organizare
politică a societății, aflate pe diferite trepte de dezvoltare,
elementele cadru ce condiționează existența statului fiind:
teritoriul, populația și caracterul de organizare politică.
1.3. Caracteristicile definitorii ale statului
Statul, manifestat şi concretizat prin puterile care îl

compun, prezintă o serie de caractere juridice (sau trăsături
caracteristice) distincte, precum:
A. Puterea politică, care este o caracteristică esenţială a
statului, constând în existenţa puterii publice, care nu coincide
nemijlocit cu populaţia. Specificul acestei puteri constă în
posibilitatea de a-şi impune voinţa altora, de a determina
supunerea sau subordonarea altora.
Puterea statului este organizată şi întruchipată într-un
aparat format dintr-un grup special de oameni. Aceasta deţine
monopolul constrângerii fizice şi dispune de mijloacele necesare
în vederea exercitării unei asemenea coerciţiuni. Puterea statului
se manifestă prin diverse forme ale activităţii statului (activitatea
legislativă, executiv-dispozitivă, a justiţiei etc.), iar la dispoziţia
acesteia stau diverse unităţi, precum poliţia, procuratura, etc.,
care deţin monopolul constrângerii în stat.
B. Organizarea administrativ-teritorială a populaţiei.
Organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea
teritoriului unui stat în unități teritoriale, delimitare făcută în
scopul realizării unitare a puterii. În urma organizării
administrativ-teritoriale a populaţiei, apare o legătură între stat şi
cei care locuiesc pe teritoriul statului, denumită ca apartenenţă la
statul respectiv, având ca criteriu domiciliu. Populaţia, asupra
17
căreia se exercită autoritatea de stat, nu este alcătuită din indivizi
uniţi întâmplător, ci din persoane care constituie o comunitate
istorică umană.
C. Elaborarea şi aplicarea dreptului. Dreptul este
mijlocul organizării aparatului de stat, prin intermediul căruia
statul îşi realizează funcţia socială. Voinţa statului este
exprimată prin legile sale, care le asigură caracterul general
obligatoriu, dar şi prin acte politice sau prin acţiuni nemijlocite
ale statului.
Chiar dacă între stat şi drept există o legătură strânsă, ele
se diferenţiază prin faptul că, statul este un instrument politic,
care exercită conducerea societăţii, care dispune de mijloace
coercitive pe care le poate folosi la nevoie. Dreptul însă,
reprezintă modalitatea, prin intermediul căruia, se pune la
dispoziţia societăţii un sistem de norme de conduită obligatorii
pentru toţi membrii societăţii. Dreptul este creat de stat, care de
asemenea are un rol esenţial în elaborarea reglementărilor
juridice.
D. Suveranitatea de stat. Legătura dintre stat şi cetăţeni,
dintre stat şi organizaţii, dintre stat şi alte state, este exprimată în
suveranitatea puterii de stat. Suveranitatea exprimă faptul că,
puterea de stat îşi extinde autoritatea sa superioară şi se exercită
asupra unui anumit teritoriu şi populaţii şi nu admite ca o altă
autoritate să exercite atribuţiile specifice puterii statele, asupra
aceluiaşi teritoriu şi populaţii aflate pe el.
În conţinutul noţiunii de suveranitate distingem
supremația, care se referă la latura internă, ea exprimând
integritatea teritoriului şi inviolabilitatea frontierelor statului,
precum şi faptul că puterea de stat este superioară oricărei alte
puteri, şi independența, care se referă la latura externă şi prin
care statul duce o politică externă, pe care şi-o stabileşte, fără să
depindă de un alt stat.
Suveranitatea și independența R. Moldova își găsesc și
trebuie să își găsească garanțiile în economia țării, în existența
forțelor armate, în capacitatea de apărare a țării etc. Totodată, se
18
constituie în puternice garanții, eficiente pentru suveranitatea și
independența statelor în general și, prin urmare, și pentru
R.Moldova, precum: climatul internațional de destindere,
cooperare, încredere și securitate; organismele internaționale la
care participă și țara noastră etc.
1.4. Elementele statului
Existenţa şi funcţionalitatea statului, ca entitate distinctă,

de sine stătătoare, este condiţionată de prezenţa unor
componente fundamentale, definitorii ca: populaţia, teritoriul şi
organizarea politică. Aceste componente au existat în toate
formele pe care le-a îmbrăcat statul de-a lungul istoriei, dar în
fiecare perioadă acestea au avut semnificaţii, valori şi
conţinuturi diferite.
Populaţia constituie pentru existenţa oricărei forme statale
o componentă de bază, fară aceasta, statul nu şi-ar justifica
prezenţa, nu ar exista obiectul asupra căruia să-şi exercite
autoritatea. În acelaşi timp, oamenii sunt cei ce crează şi dau
viață statului, îl pun în mişcare şi fac din el o realitate vie.
Aceiaşi oameni, crează voinţa de a trăi în cadrul aceleiaşi
comunităţi şi tot ei dau naştere solidarităţii, fără de care statul nu
s-ar putea închega şi funcţiona. Cei ce locuiesc pe un teritoriu,
delimitat de frontiere şi supuşi aceleiaşi puteri, pot avea faţă de
această putere, fie: calitatea de cetăţean, ori de străin, ori de
apatrid. Dintre aceste trei categorii de persoane, numai cetăţenii
se bucură de deplinătatea drepturilor şi posedă deplinătatea
obligaţiilor stabilite de stat. Ceea ce-i asigură populaţiei
distinctibilitatea şi permanenţa este naţiunea. În unele cazuri,
populaţia este identificată cu naţiunea. Însă, naţiunea nu trebuie
confundată nici cu populaţia, nici cu statul.
Naţiunea este o comunitate umană, formată istoriceşte pe
un teritoriu distinct, de care ea îşi leagă trecutul istoric,
19
prezentul şi viitorul.5 Comunitatea este caracterizată prin unitate
etnică, limbă comună, cultură, obiceiuri, tradiţii, spiritualitatea
de neam, factura psihică. Naţiunea este mai restrânsă ca
populaţia. Naţiunea este produsul unui îndelungat proces istoric,
având la bază comunitatea de origine etnică. Sentimentul
naţional este cel mai puternic ferment de coeziune a statului şi
permanenţei lui. Elementele naţiunii sunt: rasa, limba, religia,
tradiţii istorice, interesele materiale şi culturale comune, situaţia
demografică. Datorită unor circumstanţe, aceste elemente nu pot
fi întrunite întotdeauna.
Naţionalitatea însă, reprezintă atât legătura individuală cu
statul, cât şi leagă în acelaşi timp indivizii între ei. Ea reprezintă
apartenenţa individului la o naţiune. La început, această
legătură apărea în virtutea relaţiilor de vasalitate, supuşenie faţă
de monarh. În prezent, această legătură abstractă, poate apărea
odată cu naşterea (relaţiile de rudenie) sau pe parcursul vieţii
(reintegrarea, naturalizarea etc.).6
Teritoriul constituie factorul material, spaţiul în limitele
căruia se crează şi funcţionează statul. Existența sa este tot atât
de necesară şi importantă ca şi cea a populaţiei sau organizării
politice. El este un bun al întregii comunităţi şi, în această
situaţie, pune problema apărării integrităţii şi suveranităţii sale.
Funcţiile pe care le are teritoriul unui stat sunt
următoarele:
· Teritoriul este indiciul care permite situarea statului în
spaţiu, localizându-l şi delimitându-l de alte state;
· Prin intermediul teritoriului statul stabileşte legăturile cu
cei care-l locuiesc, atribuindu-le calitatea de apartenenţă la statul
respectiv;
5
B. Negru. Teoria generală a dreptului şi statului. Chișinău: Secţia Editare a
Academiei de Administrare Publică pe lângă Guvernul R. Moldova, 1999, p. 58-59.
6
Guceac I. Curs elementar de drept constituţional, vol. I. Chişinău: M.A.I., Academia
de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2001, p. 66.
20
· Teritoriul determină limitele extinderii puterii politice şi
contribuie la structurarea autorităţilor publice, în dependenţă de
organizarea teritoriului.
Teritoriul – cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de
aer, asupra cărora statul îşi exercită puterea (după unii autori şi
navele maritime, aeriene, rachetele cosmice, sateliții artificiali
etc.). Pentru a fixa în spaţiu competenţa statală, teritoriul statului
trebuie delimitat de teritoriul altor state. Delimitarea se face prin
frontiere.
Frontierele sunt liniile, reale sau imaginare, trasate între
diferite puncte ale globului pământesc, pentru a delimita
teritoriul unui stat. Ele sunt terestre, fluviale, maritime, aeriene.
Frontierele pot fi:
– „orografice” – cele trasate cu ajutorul formelor de relief;
– „geometrice” – cele trasate prin linii drepte între anumite
puncte;
– „astronomice” – trasate cu ajutorul unor meridiane sau
paralele geografice.
Delimitarea mărilor teritoriale şi a zonelor maritime cu
regim special, se face prin manifestarea de voinţă a statului
respectiv sau prin convenţii internaţionale, încheiate între statele
interesate. Frontierele fac parte din teritoriu, ele sunt
inviolabile7.
Constituţia Republicii Moldova în art.3, aliniatul 2,
postulează inviolabilitatea frontierelor: ,,frontierele ţării sunt
consfinţite prin lege organică, respectându-se principiile şi
normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional”. Legea
privind frontiera de Stat a Republicii Moldova stabileşte că,
frontiera de Stat a Republicii Moldova este linia ce desparte, pe
uscat şi pe apă, teritoriul republicii de teritoriile statelor vecine,
iar pe planul vertical delimitează spaţiul aerian şi subsolul
statelor vecine. Totodată, se stipulează că, frontiera de stat
stabileşte limitele spaţiale de acţiune a suveranităţii de stat a
7
Al. Arseni. Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II. Chişinău: Tipografia
Centrală, 1997, p. 67.
21
Republicii Moldova. Frontiera de stat se stabileşte în tratatele
încheiate de Republica Moldova cu statele vecine, în baza
totalurilor activităţii comisiilor bilaterale de demarcare.
Frontiera se marchează pe teren cu semne de frontieră clar
vizibile.
Ceea ce se găseşte în interiorul frontierelor trasate relevă
suveranitatea statului. Datorită acestui fapt, frontierele sunt
ocrotite de intervenţii ilegale. Trecerea ilegală a frontierei de stat
a Republicii Moldova atrage după sine răspundere
administrativă sau penală8.
Statul se bucură de suveranitate teritorială. Suveranitatea
teritorială implică atât drepturi cât şi obligaţii pentru state.
Celorlalte state le este interzis să aducă atingere suveranităţii
teritoriale a statului.
Constituţia Republicii Moldova, în art.3, alin. 1
consacră ,,Teritoriul Republicii Moldova este inalienabil” şi
„frontierele ţării sunt consfinţite de lege organică”. Această
prevedere duce la anumite consecinţe pentru Republica
Moldova:
–
teritoriul său nu ar putea fi modificat fără să se aducă
atingere voinţei poporului care-l locuieşte;
–
micile modificări ale frontierei de stat („rectificări de
frontiere”), cerute de anumite împrejurări, nu se pot efectua
decât printr-o modificare a Constituţiei;
–
interzicerea de către Constituţie a luării oricărei măsuri, ce
ar implica recunoaşterea în folosul altui stat a unor atribuţii de
putere pe o porţiune a teritoriului statului nostru.
–
acest principiu nu este incompatibil cu recunoaşterea de
către statul nostru a imunităţilor şi privilegiilor reprezentanţelor
diplomatice pe teritoriul său. Inviolabilitatea reprezentanţelor
diplomatice este o instituţie recunoscută prin uzanţe diplomatice
general acceptate între statele moderne.9
8
I. Guceac. Curs elementar de drept constituţional , vol. I. Chișinău: M.A.I.,
Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2001, p. 62.
9
Al. Arseni. Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II. Chişinău: Tipografia
Centrală, 1997, p. 70.
22
Puterea publică. Orice societate, oricât de primitivă ar fi,
trebuie să depindă de o anumită organizare şi distribuire a
puterii. Puterea sprijină ordinea fundamentală a societăţii şi
organizarea socială în cadrul ei. Ea stă în spatele oricărei
asociaţii şi îi susţine structura. Fără putere nu există nici o
organizaţie şi nici ordine. Specificul oricărei puteri constă în
posibilitatea purtătorilor acesteia de a-şi impune voinţa altora, de
a determina supunerea sau subordonarea altora. Puterea se
manifestă doar în cadrul relaţiilor sociale şi nu poate fi
concepută în afara societăţii. Distingem o diversitate de expresii
ale puterii: putere economică, militară, legislativă,
judecătorească, putere publică etc.
Pentru existenţa juridică a unui stat nu este suficient ca
acesta să posede un teritoriu şi o populaţie. Pe lângă aceste două
elemente, este nevoie şi de o guvernare efectivă, de o putere
publică10. În literatura juridică şi politică, pentru desemnarea
acestui ultim element al statului se utilizează fie termenul de
„putere publică (de stat)”, fie cel de „autoritate publică”.
– Autoritatea publică – instituţii care exercită funcţiile
guvernării, asupra unei colectivităţi sau asupra unui teritoriu, în
virtutea deţinerii unei legitimităţi statale şi a mijloacelor
necesare de constrângere proprii puterii publice.
– Puterea publică – ansamblul organelor de stat,
susceptibile de a lua decizii politice. Instituţii politice superioare
create prin constituţie, al căror statut este fixat prin legi
(Parlamentul, Guvernul etc.11
Puterea publică are următoarele trăsături:
1. Este un atribut al statului care se echivalează cu forța;
2. Puterea de stat are caracter politic;
3. Puterea are o sferă generală de aplicare;
4. Puterea deţine monopolul constrângerii de stat;
10
I. Guceac. Curs elementar de drept constituţional, vol. I. Chişinău: M.A.I.,
Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2001, p. 68.
11
S. Tămaş. Dicţionar Politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică. Bucureşti:
Casa de cultură şi presă „Şansa”, 1996, p. 204.
23
5. Puterea este suverană, această din urmă trăsătură este cea mai
importantă.
1.5. Noțiunea și caracterele statului de drept
În linii generale, căutând rădăcinile conceptului statului de

drept, trebuie precizat mai întâi că, ideea statului de drept nu
este expresia unei manifestări spontane, uşor de localizat în timp
şi spaţiu. Ea reprezintă rezultatul unui proces istoric mai
îndelungat, proces ce avea ca temelie raportul dintre puterea de
stat, societate şi individ. Germenii acestui concept au apărut însă
în cutuma constituţională engleză, acolo unde, întâia oară, ideea
„domniei legii” a fost proclamată ca principiu fundamental al
vieţii sociale. Mai apoi, Revoluţia franceză de la 1789 avea să
proclame, de asemenea ideea, că legea reprezintă manifestarea
voinţei suverane a poporului. Pe aceeaşi linie, în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, doctrina germană avea să impună o nouă
manieră de înţelegere a statului de drept, acesta fiind socotit
instrumentul prin care statul îşi autolimitează puterea.
În perioada dezvoltării feudalismului, ideile statului de
drept, de pe pozițiile istoricismului le-au expus gânditorii
progresiști ai timpului: Nicolo Machiavelli și Jean Boden. În
teoria sa, Machiavelli a încercat să lămurească principiile
politicii, cu scopul de a determina imaginea statului de drept,
care ar fi de oglindit cerințele timpului. Scopul statului el îl
vedea în folosirea liberă a proprietății și garantarea securității
fiecăruia. Prioritatea era acordată republicii, ca formă de stat,
deoarece anume republica răspunde cerințelor egalității și
libertății.12 Boden determina statul, ca o administrare juridică cu
mai multe familii și cu patrimoniul lor. Scopul statului consta în
asigurarea drepturilor și libertăților.13 În concepția lui Grotius,
scopul statului de drept este protecția proprietății private prin
intermediul unor norme juridice, care ar asigura fiecărui om
12
В. Н. Хроранюк. Теория Государства и право. Москва, 1996, p. 73.
13
G. del Veechio. Lecții de filosofie juridică. București: Europa-Nova, 1995, p. 58.
24
folosirea liberă a proprietății sale, cu acordul tuturor. 14
Libertatea oamenilor în condițiile statului de drept, scria Jocke,
constituie regula de bază, stabilită de către puterea legislativă,
esența căreia se exprimă în libertatea de a se exprima, în
libertatea de a proceda conform propriei voințe în toate cazurile,
când legea nu se pronunță altfel și de a nu fi dependent de o
permanentă, nedeterminată, necunoscută voință autoritară a altui
om.15
Kant, la rândul său, a elaborat și motivat baza filozofică a
teoriei statului de drept, în care locul principal îl ocupa omul,
personalitatea. O importantă teză formulată de Kant
este: ,,Fiecare persoană reprezintă o valoare absolută, nimeni
nu poate fi considerat ca mijloc de îndeplinire, chiar și a celor
mai nobile planuri”.16 Ca principiu de bază al dreptului public,
filozoful german considera, prerogativa poporului de a avea
dreptul de participare la procesul de instaurare a ordinii de drept
prin adoptarea Constituției, ce i-ar exprima voința. Când statul
are la bază dreptul constituțional, ce exprimă voința poporului,
atunci există un stat de drept, nu pot fi limitate drepturile
cetățeanului în domeniul libertății personale, Constituției,
gândirii și activității comerciale.17
Se poate afirma18 astfel că, din perspectivă conceptuală,
statul de drept are în vedere un tip particular de stat, un
adevărat model de organizare socială, construit ca un răspuns la
anumite cerinţe, necesităţi şi exigenţe ale vieţii reale. Definit
incontestabil ca un rezultat istoric, o cucerire, prin care indivizii
şi grupurile sociale, în faţa puterii despotice, au căutat securitate
şi protecţie efectivă, statul de drept avea să capete o marcă
definitivă abia după primul război mondial.
14
Т. Гроций. О праве войны и мира. Москва, 1956, p. 39.
15
Дж. Локк. Избранные филосовские произведения. Москва, 1960, p. 16-17.
16
А. С. Пигалкина. Oбщая теория права. Москва, 1996, p 333.
17
I. Кant. Scrieri moral – politice. București: C.H. Beck, 1991, p. 85.
18
S. Popescu. Statul de drept în dezbaterile contemporane. Bucureşti: Academiei
Române, 1998, p. 28.
25
Locuțiunea ,,stat de drept” reiese din asocierea celor doi
termeni - ,,Statul” și ,,Dreptul”. Între stat și drept există o relație
puternică. Statul și dreptul constituie o unitate de contrarii.
Referindu-se la problema aceasta, profesorul universitar N. Popa
menționează următoarele: ,,Dreptul are rolul de ,,corset” al
forței, de încadrare a acestei puteri în limitele de ordine, de
,,calmare” a tensiunilor ce se ivesc în procesul exercitării
conducerii sociale, prin intermediul activității de stat. Pe de altă
parte, statul garantează realizarea dreptului și reintegrează
ordinea juridică lezată prin activități ilicite”.19
Doctrina ne furnizează o multitudine de definiții ale
statului de drept. Unele din definiţii uzează de moderaţie. Între
acestea, statul de drept presupune subordonarea statului faţă de
drept (J. Gicquel), sau un sistem de organizare, în care
ansamblul raporturilor sociale şi politice sunt subordonate
dreptului (J. P. Henry), ori statul în care puterea e subordonată
dreptului (M. J. Redor), ori o sumă de garanţii fundamentale ale
libertăţilor publice, o protecţie a legilor (J. L. Quermonne).
Sunt apoi şi definiţii mai ample, mai laborioase, oferite
conceptului. Una dintre ele aparţine Sofiei Popescu20, pentru
care statul de drept este acel „mănunchi de principii
recunoscute la scară mondială, care semnifică asigurarea
autonomiei individului, a libertăţii sale de acţiune şi
autolimitarea sferei de acţiune a statului în favoarea
individului”.
Pentru mediul moldovenesc, preocuparea pentru o
problematică atât de complexă şi actuală, cum este aceea a
statului de drept, a fost reactivată în primul rând, de consacrarea
în legea fundamentală, a acestui atribut esenţial.
În literatura autohtonă, menționăm premisele statului de
drept, evidențiate de doctorul în drept Boris Negru, prin care
statul de drept:
–
este fundamentat pe supremația legii;
19
Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. București: C.H. Beck, 2008, p. 100.
20
Sofia Popescu, op. cit., p. 36 şi urm.
26
–
presupune realizarea strictă a legilor de către toți;
–
se prevede răspunderea reciprocă a statului și a cetățenilor;
–
existența democrației constituționale reale;
–
asigurarea drepturilor și libertăților omului și cetățeanului;
–
există o reală separație și independență a puterilor.21
În concluzie, putem menționa, că statul de drept este un
nou model de concepere a raportului şi relaţiilor dintre instituţii,
între acestea şi cetăţean, dintre societatea civilă şi politică. El
constituie o garanţie suplimentară pentru drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti. Şi în Republica Moldova, după 1989, se poate
aprecia că se înfăptuieşte un stat de drept, fundamentat pe
supremaţia legii, a Constituţiei. Constituţia din 1994 se bazează
pe principii şi valori, care garantează existenţa statului de drept
în R.M., pe care, de altfel, o şi menționează expres.
În perioada actuală, multe dintre statele lumii sunt
considerate a fi de drept. Totuși, problema trebuie privită cu
realism, și dacă ne raliem la punctul de vedere exprimat de către
Edmond Picard,22 pentru care „statul de drept nu este niciodată o
realitate desăvârşită şi niciun stat nu poate, fără o îngâmfare
vană şi de nesuportat, să pretindă că a atins perfecţiunea statului
de drept”, este loc pentru mai bine întotdeauna.
1.6. Forma de stat
Forma de stat este un concept politico-juridic, care

exprimă modul de constituire şi exercitare a puterii, de
organizare şi conducere a societăţii prin stat. Forma statului
este unul dintre cele mai vechi concepte rezultate din studierea
fenomenului statal în general, a organizării şi conducerii
statale, în special. În doctrina constituţională, forma de stat este
analizată sub trei aspecte: forma de guvernământ; forma
21
B. Negru, op. cit., p. 307.
22
Edmond Picard. Le droit pur: Les permannences juridiques. Les constantes
juridiques. Paris: Edit. Flammarion, 1921, p. 11.
27
structurii de stat; regimul politic. Deşi distincte, cele trei
aspecte sunt strâns legate şi condiţionate unele de altele.
Astfel, forma de stat reprezintă o categorie complexă, ce
determină modul de organizare, conţinutul puterii, structura
internă şi externă a acestei puteri.
Forma de guvernământ caracterizează modalitatea de
formare şi organizare a organelor statului, caracteristicile şi
principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea şi în
special, dintre organul legiuitor şi organele executive, inclusiv
şeful statului.
Primii care au dat o clasificare a formelor de guvernământ
sunt istoricul Herodot şi filosofii Platon şi Aristotel. Fenomenul
care a dat naştere acestei expresii a fost „puterea politică”, iar
drept criteriu de clasificare a servit numărul de persoane care
deţineau puterea. Tot ei introduc noţiunea de republică, care
desemna toate formele politice lipsite de şef de stat ereditar şi în
care puterea aparţine poporului.23
După Platon, în lume există următoarele forme de
guvernământ:
– aristocraţia: ca formă ideală de guvernământ;
– timocraţia: guvernământul celor bogaţi şi ambiţioşi care
generează din aristocraţie;
– oligarhia: o formă avansată a timocraţiei, guvernarea fiind
realizată de cei mai bogaţi;
– democraţia: admite accesul poporului la guvernare;
– tirania: poate fi şi este instituită în urma abuzului de libertăţi
democratice.
Aristotel propunea trei tipuri ale formei de guvernământ:
–
monarhia: concentrarea puterii în mâinile unei singure
persoane. În opinia celebrului filosof, monarhia putea deveni
uşor tiranie sau despotism;
23
A. Arseni, V. Ivanov, L. Suholitco. Dreptul constituţional comparat. Chişinău:
Centrul editorial al USM, 2003, p. 65
28
–
oligarhia: puterea aparţine mai multor indivizi (diarhia,
triumviratul, etc.) sau mai restrânse după caz (clasă socială,
castă militară);
–
democraţia: deţinătorul plenipotenţiar al puterii era poporul.
Montesquieu distingea formele de guvernământ într-o
manieră deosebită:
–
republica: puterea aparţinea fie unei categorii sociale
distincte (republică aristocratică), fie întregului popor (republică
democratică);
–
monarhia: puterea aparţine monarhului care o exercită
conform unei legi relativ exacte şi stabile;
–
despotismul: puterea se exercită în afara oricăror reguli
prestabilite.24
Forma de guvernământ este expresia exterioară a esenţei
statului, determinată de structura şi condiţia juridică ale
organelor supreme ale puterii de stat. Este un sistem de formare
a raporturilor dintre conducătorul statului, organele supreme ale
puterii legislative şi ale celei executive.25 Principalele forme de
guvernământ sunt: monarhia și republica.
Monarhia (gr. monos – singur, arche – conducere) –
formă de guvernământ, în care puterea supremă aparţine unei
singure persoane, monarhului (rege, împărat, ţar, şah, etc.).
Monarhii deţin poziţia lor în virtutea eredităţii, iar mandatul lor
nu este limitat în timp.26 Formele monarhiei sunt: monarhie
absolută şi monarhie constituţională (limitată).
Monarhia absolută se caracterizează prin faptul că,
puterea absolută aparţine monarhului. El este unicul legislator,
dirijează cu administraţia publică şi este instanţa judiciară
supremă. Fiind prima şi cea mai veche formă de guvernământ,
de aceea la etapa actuală, ea este o raritate. Ca exemplu, poate să
servească monarhia din Arabia Saudită şi Oman. Pe lângă alte
24
I. Guceac. Curs elementar de drept constituţional, vol. I. Chişinău: Ministerul
Afacerilor Interne, Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2001, p. 113-114.
25
A.Arseni, op.cit., p. 66.
26
29
atribuţii nelimitate, monarhii acestor state sunt şi conducători
religioşi. Totuşi, puterea acestor monarhi, poate fi limitată de
către familia regală, care decide asupra moştenirii tronului şi
poate obliga monarhul să abdice.27 În monarhiile absolute
lipseşte organul legislativ.
Monarhia constituţională (limitată) se caracterizează prin
faptul că, împuternicirile conducătorului statului sunt limitate
prin dispoziţii normative din Constituţia statului respectiv. În
dependenţă de gradul acestei delimitări, deosebim: monarhia
dualistă şi monarhie parlamentară.
1. Monarhia dualistă este forma iniţială a monarhiei
limitate, în cadrul căreia puterea de stat se realizează conform
principiului separării puterilor în stat, mai ales puterilor
legislativă şi executivă. Puterea legislativă aparţine
parlamentului, ales de către un cerc de supuşi (în dependenţă de
tipul de scrutin şi principiile dreptului electoral). Puterea
executivă este încredinţată monarhului, care o exercită împreună
cu guvernul numit de el. Ramura judecătorească la fel aparţine
monarhului. Monarhul beneficiază de dreptul de a respinge
legile adoptate de către parlament, de a emite decrete-legi cu
putere de lege şi de a dizolva parlamentul. Guvernul poartă
răspundere în faţa şefului de stat. O astfel de formă de
guvernământ există în Maroc, Iordania, Kuwait.
2. Monarhia parlamentară este o formă mai dezvoltată
decât monarhia dualistă. Actualmente, monarhia parlamentară
este în: Marea Britanie, Belgia, Suedia, Norvegia, Spania,
Japonia, Danemarca. În monarhia parlamentară puterea
monarhului nu se extinde în sfera legislativă, fiind limitată
considerabil la sfera administrării. Legile se adoptă de către
parlament, monarhul nu are dreptul de veto. Guvernul se
formează în baza majorităţii parlamentare şi poartă răspundere
în faţa parlamentului. În cazul exprimării de către parlament a
votului de neîncredere guvernului, acesta demisionează.
Monarhul nu întreprinde nici o acţiune în mod independent.
27
I. Guceac, op.cit., p. 114-115.
30
Orice act al monarhului necesită a fi contrasemnat de către şeful
guvernului sau ministrului respectiv. În cadrul monarhiei
parlamentare monarhul domneşte, dar nu guvernează.28
Republica (lat. res publica – treburi publice) - este forma
de guvernământ, în care cetăţenii deţin şi exercită puterea
suverană prin reprezentanţii aleşi (parlament, preşedinte).
Guvernarea republicii este opusă guvernării monarhice, ea nu
este ereditară şi nici viageră.29 Republica este considerată cea
mai democratică formă de guvernământ.
Republicile se împart în: prezidenţiale, parlamentare şi
semiprezidenţiale.
Republica prezidenţială se caracterizează prin rolul
important al preşedintelui în sistemul organelor de stat:
– conducătorul statului este ales fie de un colegiu special de
delegaţi (în SUA), fie prin votul direct al alegătorilor;
– preşedintele este investit cu dreptul de veto suspensiv asupra
legilor adoptate de parlament;
– separarea severă a puterilor, în care organele beneficiază de
independenţă semnificativă în raportul reciproc;
– parlamentul nu este în drept să exprime vot de neîncredere
guvernului, dar nici preşedintele nu este în drept să dizolve
anticipat parlamentul;
– preşedintele este şi şeful executivului;
– miniştrii sunt numiţi în funcţie de către preşedinte;
– lipsa formei de responsabilitate a guvernului faţă de
parlament.
Exemplu tipic de republică prezidenţială este Statele Unite
ale Americii, unde pentru prima oară a fost instaurată această
formă de guvernare.30
Republica parlamentară este fundamentată pe concepţia
separării puterilor în stat. Această formă de guvernământ se
caracterizează prin următoarele aspecte:
28
A.Arseni, op.cit., p. 67.
29
30
A. Arseni, op.cit., p. 69-70.
31
– şeful statului este ales de către parlament;
– guvernul se formează în baza parlamentară şi poartă
răspundere faţă de parlament;
– parlamentul este investit cu dreptul de a exercita control
asupra activităţii guvernului;
– parlamentul este ales de către popor prin vot universal, direct,
secret şi liber exprimat;
– parlamentul poate dizolva guvernul prin acordarea votului de
neîncredere;
– atribuţiile şefului statului sunt exercitate, de regulă, de către
guvern prin intermediul şefului guvernului sau a ministrului,
care contrasemnează actele şefului statului.
Republica parlamentară este actuala formă de
guvernământ a Germaniei, Ungariei, Italiei, Indiei, Cehiei,
Slovaciei, Estoniei, etc. Datorită evoluţiei istorice a acestei
forme de guvernământ, astăzi se vorbeşte despre: regim
parlamentar dualist (guvernul este responsabil şi în faţa
parlamentului şi în faţa şefului de stat) şi regim parlamentar
monist (guvernul e responsabil doar în faţa parlamentului).31
Republica semiprezidenţială este forma de guvernământ,
care combină particularităţile republicii prezidenţiale şi a celei
parlamentare. Exemple, în acest sens, sunt: Franţa şi Portugalia.
Structura de stat - caracterizează organizarea puterii în
teritoriu. Ea se referă la faptul, dacă avem de a face cu o singură
entitate statală sau o grupare într-un stat a mai multor entităţi
statale.
După structura de stat diferenţiem:
1. State simple sau unitare;
2. State compuse (complexe) sau federative.
Statul simplu sau unitar se caracterizează prin existența
unei formațiuni statale unice și prin existența unui singur rând
de organe centrale de stat (un singur organ legislativ, un singur
guvern, un singur set de organe judecătorești). Cetățenii statului
31
I. Guceac. Curs elementar de drept constituţional, vol. I. Chişinău: Ministerul
Afacerilor Interne, Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2001, p. 119-120.
32
au o singură cetățenie, organele administrativ-teritoriale se
subordonează uniform organelor de stat centrale, iar dreptul
este, în principiu, aplicat uniform pe întreg teritoriul statului. Ca
exemple de state unitare putem menționa: România, Bulgaria,
Suedia, Italia etc. Deci, este acel tip de stat, pe teritoriul căruia și
asupra populației căruia, se exercită o singură organizare politică
și o singură ordine juridică. Este cea mai răspândită formă de
stat.
Trăsăturile statului unitar:
– Constituie o unică formațiune statală (reprezintă un singur
subiect de drept pe plan internațional).Un stat este unitar sau
federal după cum se recunoaște.
– Unitatea politică a statului este completată cu unitatea
constituțională (există o singură Constituție)., pe când în statul
federal, fiecare stat are Constituția proprie și există și una
federală.
– Există un singur rând de organe ale puterii și o singură
cetățenie a locuitorilor, pe când în statele federale există două
rânduri de organe ale puterii.
– Teritoriul este delimitat în interior în unități administrativ-
teritoriale, care se subordonează în mod egal față de
administrația centrală.
Statul federativ, compus sau unional – este statul compus
din două sau mai multe entităţi, unităţi statale.
Se caracterizează prin două rânduri de organe centrale de
stat și anume cele ale federației și cele ale statelor membre.
Fiecare stat membru are un parlament, guvern și organ
judecătoresc suprem propriu, cu o anumită independență față de
organele federative.
Caracteristic acestui tip de stat este obligativitatea
existenței unui parlament bicameral, în a doua Cameră fiind
reprezentate statele membre. Exemple în acest sens sunt SUA și
Elveția.
33
Raporturile dintre statele membre sunt raporturi de drept
intern, iar cetățenii au două cetățenii, pe de o parte a statului
membru și pe de altă parte a statului federativ.
Subiectele federației păstrează o anumită independență,
având în principiu dreptul de a se desprinde din federație.
În afara subiectelor federative, se mai întâlnesc unele
forme de autonomie, determinate de necesitatea rezolvării unor
probleme naționale locale, cum ar fi: republicile autonome,
regiunile autonome, districtele naționale și provinciile
autonome.
Din perspectivă istorică, cauzele federalizării statelor au
fost diferite:
– au fost federalizări forțate (crearea REICH-ului în 1871 sau a
confederației HELVETE în 1848);
– au fost federalizări benevole (1787, Confederația Statelor
Americane care se va transforma mai târziu în SUA; Iugoslavia
în 1918 etc.);
– au fost federalizări prin dislocarea statului unitar (Belgia
1993, Cehoslovacia 1968);
– Federalizarea prin dictat al marilor puteri (Kosovo, Irak).
Confederaţia – constituie o asociaţie de state
independente, formată din considerente economice şi politice
atât de ordin intern, cât şi extern, care nu dă naştere unui stat
nou, ca subiect de drept internaţional. Statele confederale
urmăresc realizarea unor scopuri comune, pentru soluţionarea
cărora îşi aleg un organism comun, unde sunt reprezentate toate
statele membre.
Regimul politic este acea latură a formei de stat, prin care
se definește sistemul metodelor și principiilor de înfăptuire a
puterii de stat, în strânsă legătură cu situația drepturilor și
libertăților democratice ale cetățenilor și posibilitatea lor de a
determina sau influența politica statului, pe baza participării lor
la adoptarea deciziilor.
Cea mai generală clasificare a regimurilor politice este
acea în: regimuri autocratice și regimuri democratice.
34
Regimul autocratic se caracterizează prin inexistența atât a
condițiilor juridice formale, cât și a condițiilor reale pentru
manifestarea voinței poporului. Puterea de stat este exercitată de
către o persoană sau un grup de persoane prin metode
dictatoriale, brutale, prin folosirea terorii polițienești, prin
negarea drepturilor și libertăților individuale, în măsura în care
acestea sunt prevăzute în legislația statului respectiv. Asemenea
regimuri politice sunt caracteristice multor state de tip antic și
feudal și unor state de tip modern, de asemenea.
Regimul politic democratic presupune existența unor
condiții, care să facă posibilă participarea maselor de cetățeni la
viața politică, influențarea politicii interne și externe a statului,
exercitarea unui control asupra modului în care organele de stat
îndeplinesc voința lor.
Sarcini pentru 1. Apreciați semnificația termenilor: țară,

autoevaluare: stat, putere politică, suveranitate,
independență, supremație.
2. Formulați definiția statului în sens larg și
în sens restrâns.
3. Determinați care sunt funcțiile statului.
4. Expuneți și analizați caracterele
definitorii ale statului.
5. Determinați care sunt elementele
obligatorii ale statului.
6. Determinați care sunt funcțiile
teritoriului în stat.
7. Expuneți teoriile privind geneza statului.
8. Formulați definiția statului de drept.
9. Expuneți și explicați caracterele statului
de drept.
10. Formulați definiția formei de stat.
11. Clasificați statele după forma de
guvernământ.
12. Clasificați statele după structura de stat.
35
13. Clasificați statele după regimul politic.
14. Analizați enunțul ,, Republica Moldova
este un stat suveran şi independent, unitar şi
indivizibil”.
Bibliografie 1. Arseni A. Drept constituţional şi

de referință: instituţii politice, vol. II. Chişinău:
Tipografia Centrală, 1997.
2. Arseni A., Ivanov V., L. Suholitco.
Dreptul constituţional comparat. Chişinău:
Centrul editorial al USM, 2003.
3. Constituţia Republicii Moldova din
29.07.94//Monitorul Oficial al R. Moldova
nr.1 din 12.08.1994.
4. Giorgio del Veechio. Lecții de filosofie
juridică. București: Europa-Nova, 1995.
5. Guceac I. Curs elementar de drept
constituţional, vol. I. Chişinău: Ministerul
Afacerilor Interne, Academia de Poliţie
„Ştefan cel Mare”, 2001.
6. Iliescu A. P.. Introducere în politologie.
București: BIC ALL, 2002.
7. Negru B. Teoria generală a dreptului şi
statului. Chișinău: Secţia Editare a
Academiei de Administrare Publică pe lângă
Guvernul Republicii Moldova, 1999.
8. Picard Edmond. Le droit pur: Les
permannences juridiques. Les constantes
juridiques. Paris: Edit. Flammarion, 1921.
9. Popa Nicolae. Teoria generală a
dreptului. Bucuresti: C.H. Beck, 2008.
10. Popescu Sofia. Statul de drept în
dezbaterile contemporane. Bucureşti: Edit.
Academiei Române, 1998.
36
11. Racila Emil, Vâslan Călin. Politologie.
București: Academia de studii economice,
2003.
12. Tămaş S. Dicţionar Politic. Instituţiile
democraţiei şi cultura civică. Bucureşti: Casa
de cultură şi presă „Şansa”, 1996.
13. Weber Max. Politica o vocaţie şi o
profesie. București: ed. Anima, 1992.
14. Гроций Т. О праве войны и мира.
Москва, 1956.
15. Кant I. Scrieri moral – politice.
București: C.H. Beck, 1991.
16. Локк Дж. Избранные филосовские
произведения. Москва, 1960.
17. Пигалкина А. С. Oбщая теория права.
Москва, 1996.
18. Хроранюк В. Н. Теория Государства и
право. Москва, 1996.
Tema nr. 2: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND

ORIGINEA ŞI ESENŢA DREPTULUI
37
1. Obiectivele – definirea dreptului și determinarea
temei de caracteristicilor definitorii ale dreptului
studiu: – determinarea funcțiilor dreptului;
– identificarea factorilor de configurare a
dreptului;
– identificarea structurii normei juridice;
– determinarea normelor sociale și
corelația dintre ele;
– identificarea principiilor dreptului;
– identificarea condițiilor răspunderii
juridice și determinarea specificului
fiecărei forme ale răspunderii juridice.
2. Cuvinte-cheie: stat, drept, normă de conduită, sistem de

drept, principiu dreptului, factor de
configurare a dreptului, izvor de drept,
normă socială, normă juridică, răspundere
juridică, fapta ilicită, acțiune, inacțiune,
vinovăție etc.
3. Structura 2.1. Noțiunea și caracteristicile dreptului.

temei: Funcțiile statului.
2.2. Sistemul normelor din societate și
corelația dintre ele.
2.3. Izvoarele dreptului
2.4. Principiile dreptului.
2.5. Răspunderea juridică și condițiile
răspunderii juridice
2.6. Cauze sau împrejurări care exclud
caracterul ilicit al faptei, sau care înlătură
38
răspunderea juridică
2.7. Formele răspunderii juridice.
2.1. Noțiunea și caracteristicile dreptului. Funcțiile
dreptului
Evoluţia societăţii umane a confirmat dictonul „ubi

societas ibi ius” („unde este societate, acolo este şi drept”).
Omul este o fiinţă politică, „zoonpolitikon”, spunea Aristotel.
Omul ca fiinţă socială trăieşte într-o colectivitate în care se
formează în funcţie de anumite situaţii complexe diferite.
Normele de conduită la început sunt mai simple, rudimentare,
dar care încă din vechime s-au manifestat uneori ca adevărate
monumente legislative ca, de exemplu, Legile lui Manu în India,
Codul lui Hammurabi în Mesopotamia, Legea celor 12 table la
romani ş.a., pentru ca apoi în societatea modernă şi, mai ales, în
cea contemporană legislaţia să capete o extindere foarte amplă,
cerută de viaţa socială, de transformările care au loc, nevoile
dezvoltării vieţii sociale. Desigur, apariţia şi dezvoltarea
dreptului şi statului se produce în funcţie de epocă istorică, de
condiţiile economice, sociale, politice, culturale, naţionale din
fiecare ţară. Tocmai de aceea este necesar şi important a se
studia dreptul, condiţiile care influenţează modificarea,
transformarea lui, pentru a-i determina direcţiile dezvoltării sale
viitoare, modalităţile potrivite pentru a asigura aplicarea,
respectarea lui, precum şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor
membrilor societăţii, ale oamenilor32.
Cuvântul drept33 este folosit în mai multe accepţiuni şi
derivă de la latinescul directus, luat în sens metaforic (directus -
de la dingo), care înseamnă "drept" - orizontal sau vertical, de-a
dreptul, direct, linie dreaptă, adică o regulă de conduită fără
specificarea conţinutului. În limba latină, însă, cuvântul care
32
Baltag D., Guţu Al., Ursan Ig. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Academia de
poliţie „Ştefan cel Mare”, 2002, pag.1
33
39
corespundea cuvântului drept era ius (drept, dreptate, legi).
Cuvântul drept este întâlnit şi în alte limbi, cu aceeaşi
semnificaţie: droit la francezi; diritto la italieni; derecha la
spanioli; recht la germani; right la englezi.
Dreptul – este sistemul normelor de conduită, elaborate
sau recunoscute de puterea de stat, care orientează
comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale
societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice,
respectarea obligatorie a cărora este asigurată, la nevoie de
forţa coercitivă a puterii publice (de stat).
Mari sisteme de drept. În funcţie de comunitatea
limbajului, a izvoarelor sau ţinând seama de principiile
filozofice promovate, sistemele de drept sunt clasificate după
cum urmează:
–
familia sau sistemul romano-germanic sau continental,
caracterizat prin descendenţa sa romană şi forma de exprimare
predominantă în legi şi tendinţă de codificare, cum este dreptul
francez, cel german, cel spaniol etc.;
–
familia sau sistemul de common-law (specific pentru Anglia,
SUA, alte ţări ce au urmat exemplu englez) în care predomină
forma necodificată, cutumiară şi jurisprudenţială bine înţeleasă
de legile scrise;
–
în a treia familie a fost inclus dreptul socialist, din URSS şi
alte ţări.34
Factorii de configurare a dreptului. Cercetarea analitică
a factorilor de configurare a dreptului ţine cont de toate
caracteristicile participării omului la viaţa socială, de corelaţiile
cu mediul natural şi social. Acestea sunt grupaţi în următoarele
categorii:
– cadrul natural - factor de configurare a dreptului, în toate
componentele sale - mediul geografic, factorii biologici,
fiziologic, demografici.
34
40
– cadrul istoric are în vedere condiţiile istorice şi
particularităţile etnico-naţionale ale populaţiei.
– cadrul social-politic influenţează dreptul constituindu-se ca un
factor de configurare cu o acţiune specifică. Nu avem în vedere
doar structurile politice oficiale - statul în primul rând - ci și
grupurile de interes, grupurile de presiune, partidele politice -
structuri sociale nestatale. În principal, Dreptul este influențat de
partidul de guvernământ, de cei care dispun de pârghiile puterii
pentru a impune voința lor societății prin acte normativ-juridice.
– cadrul social-economic este determinat de nivelul economiei,
formele de proprietate, structurarea societăţii în diferite clase sau
categorii sociale şi profesionale etc.
– cadrul cultural-ideologic (creaţia spirituală, ideologică,
religia, cultura generală) are o înrâurire semnificativă asupra
reglementărilor juridice.
– factorii umani reprezintă zona centrală de interes pentru orice
legislator. Reglementând comportamentul oamenilor în cadrul
unor categorii diverse de raporturi sociale dreptul se raportează
permanent la prezenţa omului în societate, la capacitatea sa de a
influenţa şi chiar de a transforma socialul. Dimensiunea umană a
dreptului priveşte, înainte de orice, drepturile esenţiale ale
individului: ("drepturile fundamentale"), dreptul care garantează
egalitatea deplină a tuturor oamenilor, posibilitatea lor de
manifestare nestingherită în temeiul demnităţii şi libertăţii,
pentru că omul după natura sa, este o fiinţă demnă şi liberă.
Dreptul este implicat în procesul de adaptare a oamenilor la
viața socială. Disciplinarea conduitei umane trebuie să
pornească de la cunoașterea aptitudinilor și relațiilor existențiale,
a comportamentului corelat al omului într-un sistem de relații
dat. Acesta presupune cunoașterea factorului uman în
dinamismul și multitudinea însușirilor și aptitudinilor sale,
luarea în considerare a nevoilor, intereselor și finalităților
acțiunilor omului, în diversele sale ipostaze, (cetățean,
proprietar, alegător, funcționar, muncitor, etc.).
41
– factorul internaţional (situaţia internaţională a ţării
respective, raporturile cu vecinii, cu comunitatea internaţională
care influenţează de asemenea asupra dreptului) etc.
Funcţiile dreptului. Funcţiile dreptului sunt direcţiile
principale de influenţă a mecanismului juridic care evidenţiază
rolul dreptului în reglementarea relaţiilor sociale.
1. Funcția de instituționalizare a organizării social-politice.
Dreptul este acela care asigură organizarea și funcționarea
puterilor publice, precum și instituțiilor publice fundamentale
(nu trebuie să uităm de respectarea principiilor suveranității
poporului, separației puterilor, autonomiei locale și
descentralizării), coraportul între autoritățile publice.
2. Funcția de conservare, apărare și garantare a valorilor
fundamentale ale societății. Ocrotind și garantând ordinea
constituțională, proprietatea, statul și rolul individului, dreptul
apare ca un factor implicat în procesul dezvoltării sociale. El
apără prin mijloace specifice fiecărei ramuri, viața în comun
împotriva diferitelor excese individuale, asigură libertatea,
securitatea persoanei, apără proprietatea.
3. Funcția de conducere a societății. Fiind mijlocul cel mai
eficace pentru realizarea scopurilor social politice, dreptul este
conducătorul de bază al societății, evidențiind nevoile fiecărui
individ, dirijând relațiile între membrii societății, la fel se
implică ca mediator în rezolvarea conflictelor apărute.
4. Funcția normativă. Funcţia normativă a dreptului
exprimă poziţia specifică a dreptului în viaţa socială, calitatea sa
de a fi un mijloc eficace de organizare şi conducere socială,
îmbrăţişând cele mai importante relaţii sociale, dreptul are o
poziţie specifică în ansamblul celorlalte forme normative
bucurându-se de un tratament social specific.
5. Funcția informativă – reflectând realitatea, în normele
juridice se acumulează cunoștințe despre viața multilaterală a
societății.
6. Funcția educativă priveşte însuşirea normelor juridice de
către destinatarii acestora. Astfel, în viaţa de zi cu zi, oamenii
42
manifestă interes pentru cunoaşterea reglementărilor existente;
când intenţionează să încheie un act, un contract, studiază
textele actelor normative pentru a vedea ce este permis şi ce este
interzis; în acest fel cunosc legea şi raţiunile acesteia.
7. Funcţia preventivă vizează faptul că, prin simpla
incriminare a faptelor periculoase pentru societate, dreptul
previne, opreşte, prin avertismentul pe care normele sale îl
conţin, tendinţele de încălcare a acestora.
8. Funcţia corectivă se referă la faptul că prin sancţiunea
aplicată în cazul încălcării unei norme nu se realizează doar
pedepsirea celui vinovat, ci şi corectarea comportamentului
acestuia, pentru a-l determina ca pe viitor să nu mai comită
astfel de fapte.
2.2. Sistemul normelor din societate și corelația dintre ele
Societatea umană care este interesată în instaurarea ordinii,

a echilibrului social, menţinerea structurilor şi formelor sale de
organizare şi funcţionare îşi desfăşoară activitatea într-un mod
organizat, după anumite reguli sociale, într-un anumit cadru
normativ, altfel s-ar instaura anarhia, violenţa, bunul plac al
fiecărui individ şi dezordinea. Diversitatea relaţiilor sociale
determină existenţa unei multitudini de norme sociale, şi, în
consecinţă, o varietate de forme prin care se influenţează
conduita oamenilor în cadrul acestor relaţii. Multitudinea de
norme sociale nu se echivalează nici un moment cu existenţa
anarhică a acestora. Există, dimpotrivă, o strânsă relaţie între
diversele categorii de norme, numeroase forme de colaborare
între ele, determinate de faptul că diversele seturi normative
prezintă proprietăţi şi corelaţii comune. Existenţa formelor
variate de reglementare a activităţii oamenilor impune, pe planul
cercetării, necesitatea delimitării sistemelor normative - o
delimitare în timp şi spaţiu - precum şi examinarea trăsăturilor
lor determinate, fundamentale. Sistemul normelor sociale este
alcătuit din următoarele categorii de norme: normele etice,
43
normele obişnuielnice, normele tehnice, normele religioase,
normele organizaţiilor sociale nestatale şi normele juridice.
Normele etice (morale) – reprezintă un ansamblu de
concepţii şi reguli cu privire la bine sau rău, drept sau nedrept,
permis sau nepermis. Vechimea moralei este tot atât de mare pe
cât este şi societatea. Ea a jucat şi continuă să joace un rol
deosebit de important în reglementarea relaţiilor sociale şi
asigurarea ordinii sociale. Având ca valori fundamentale
principiile binelui, dreptăţii, justiţiei, adevărului, valori apărate
şi promovate şi de drept, de la bun început s-a pus problema
analizei raportului de morală, a asemănărilor şi deosebirilor
dintre ele. Din perioada antică până în cea medievală, în general,
în multe privinţe, normele morale erau confundate cu normele
juridice, încă din antichitate gândirea juridico-politică a fost
preocupată de raportul drept-morală. Dacă în Grecia antică nu se
făcea o distincţie bine precizată între cele două categorii de
norme sociale, doctrina juridică romană, preocupată de
perfecţionarea sistemului juridic, a făcut paşi sensibili în direcţia
conceperii dreptului, independent de morală. În fapt, totalitatea
juriştilor este de părere că între drept şi morală există o corelaţie
organică, foarte strânsă, fiecare păstrându-şi independenţa.
Care sunt asemănările şi deosebirile dintre drept şi morală?
Fără îndoială, că atât dreptul, cât şi morală reprezintă un
ansamblu de norme de conduită. Legătura strânsă între cele două
fenomene analizate, ne vorbeşte că numeroase norme au atât o
natură morală cât şi juridică (de exemplu, normele penale care
cer persoanelor să aibă o comportare de respect faţă de viaţa,
demnitatea, proprietatea altora, sunt în acelaşi timp şi norme cu
un puternic conţinut moral). Forţa dreptului se găseşte atât în
justificarea sa logică, raţională, cât şi în aprobarea şi susţinerea
sa morală.
Spre deosebire de drept, normele morale dintr-o societate
nu sunt neapărat unitare. Ele se pot deosebi, bunăoară, în
anumite privinţe, în funcţie de natura grupului social, a
colectivităţii naţionale, sociale, religioase în care se manifestă.
44
Nu există valori morale absolute. Dreptul, în schimb, prin natura
sa este şi trebuie să fie unitar asigurând o ordine juridică unică
în societate, într-o ţară dată. Normele morale au un caracter
spontan în apariţia lor, pe când normele de drept, cu excepţia
cutumei juridice, sunt rezultatul unei creaţii conştiente şi
organizate.
Normele obişnuielnice (obiceiurile). Obiceiurile sunt o
categorie aparte de reguli sociale, care au apărut încă din
primele începuturi ale existenţei umane când au dat un minim de
reglementări colectivităţilor umane. Obiceiul este o regulă de
conduită care se formează şi apare în mod spontan, ca urmare a
aplicării repetate şi prelungite a unei conduite, aceasta devenind
treptat o regulă intrată în viaţa şi tradiţia colectivităţii respective,
pe care oamenii o respectă din obişnuinţă, ca o deprindere. Din
această cauză obiceiul are, într-un anumit sens, un caracter
conservator. În societăţile primitive, arhaice, precum şi mai
târziu în antichitate şi Evul Mediu obiceiul, tradiţia, avea un
câmp deosebit de extins, mergând de la reglementarea vieţii de
familie, rudenie, uzuri alimentare şi vestimentare, până la cele
privind producţia şi schimbul de bunuri, în aceste condiţii
societatea era interesată în consolidarea unor obiceiuri cu
ajutorul puterii publice, astfel numeroase obiceiuri capătă
caracter juridic. Treptat, s-a ajuns să se facă distincţie între
obiceiul juridic şi cel nejuridic. Obiceiul devine normă juridică -
cutumă - în momentul în care este recunoscut de puterea
publică, de stat. În acel moment el devine, alături de celelalte
norme juridice, obligatoriu, iar încălcarea sa atrage după sine
aplicarea juridică, deci de acum devine izvor de drept.
Normele organizaţiilor sociale nestatale. Există o serie de
norme de conduită, tot nejuridice, creaţie a unor organizaţii sau
organisme sociale, economice, politice, religioase sau de altă
natură, care-şi stabilesc cadrul de organizare şi funcţionare,
raporturile dintre membrii săi prin statornicirea unor norme,
elaborate de ele, ce le guvernează întreaga activitate. Distingem
astfel de organizaţii ca partidele politice, asociaţii civile,
45
organizaţii apolitice, organizaţii fără scop lucrativ, firme
comerciale, societăţi mixte, organizaţii de tip cooperatist, uniuni
profesionale, ligi, asociaţii, cluburi sportive sau de petrecere a
timpului liber, organizaţii ştiinţifice, culturale etc. Toate acestea
îşi elaborează norme cu caracter statutar, instituţional,
convenţional (statut, convenţii, acte de instruire). Normele
organizaţiilor sociale nestatale sunt foarte asemănătoare
normelor juridice, ele stabilind drepturi şi obligaţii ale
membrilor lor, sancţiuni pentru nerespectarea lor. Dar ele nu pot
fi considerate ca norme juridice pentru că le lipseşte, între altele,
ceea ce este esenţial dreptului şi anume apărarea şi garanţia lor,
la nevoie, cu ajutorul puterii publice, a forţei coercitive a
statului. Trebuie să reţinem şi faptul, că în momentul în care
aceste norme sunt recunoscute de puterea de stat, dându-li-se
forţă juridică, ele devin norme juridice.
Normele tehnice presupun cerința conduitei umane față de
natură, exprimată de legile naturale. Întemeiate pe legile naturii,
normele tehnice poartă un caracter obiectiv și nu depind de
voința omului. Normele tehnice interacționează cu normele
juridice și pe lângă aspectul tehnic, capătă și o haină juridică.
Avem în vedere, în primul rând, normele care rezultă din
obligația de serviciu (de exemplu, obligația șoferului unei
instituții de a menține mașina curată). Normele tehnice pot fi
folosite și în activitatea juridică, prin prelucrarea mecanică,
cibernetică a unor date și fapte juridice.
Normele politice. Politica poate fi înţeleasă mai ales ca
expresia şi acţiunea puterii, în special a celei a autorităţii
publice. Politica este activitatea socială care îşi propune să
asigure prin forţa, în general subordonată dreptului, securitatea
externă şi consensul intern al unei unităţi politice date,
garantând ordinea în contextul luptelor care se nasc din
diversitate, divergenţa de opinii şi de interese.
Dreptul, ca ansamblu de norme ce dirijează grupul social,
reprezintă voinţa poporului exprimată de către organul
reprezentativ al acestuia – Parlamentul. La rândul lui,
46
Parlamentul este constituit din reprezentanţii diferitelor partide
politice care au întrunit votul cetăţenilor. Ca urmare, conţinutul
normelor elaborate de Parlament (dar și de Guvern sau de
organele administraţiei publice) va reflectă și concepția
partidelor politice parlamentare.
Pe de altă parte, „jocul” partidelor politice este ordonat şi
limitat prin normele juridice deja adoptate. În consecinţă,
legătura dintre drept şi politica este biunivocă, în sensul că
dreptul şi politică se influențează, se condiţionează reciproc.
Având în vedere această realitate a democraţiei, în doctrină
s-a exprimat atât opinia că politica este subordonată dreptului,
cât şi aceea că dreptul reprezintă unul dintre instrumentele
politicii. Istoria instituţiilor juridice este, probabil una a
coabitării dificile a acestor două tendinţe, fără a se putea însă
nega existenţa unor interdependenţe între cele două.
Normele religioase - constituie un sistem de norme sau
porunci morale întemeiate pe învăţătura cărţilor sfinte sau pe
autoritatea întemeietorilor, profeţilor etc., un mod de viaţă
recunoscut ca obligatoriu de adevăraţii credincioşi.
De-a lungul istoriei şi existenţei sale, între drept şi religie,
cele două mari puteri, a existat o legătura inevitabilă şi
indisolubilă.
Atât dreptul cât şi religia îşi au originea în necesitatea unor
reguli, a unor norme care să reglementeze conduita oamenilor în
societate. Cele două fenomene sunt creaţia oamenilor, îşi au
originea şi existenţa în credinţa în sistemul mistic al puterii
divine, superioare oricăror altor puteri. Normele religioase şi
normele juridice au fost la început identice, însă odată cu
trecerea timpului s-au diferenţiat.
La începutul existenţei sale, dreptul s-a confundat cu
religia, în sensul că normele ce-l alcătuiau erau considerate ca
fiind emanaţia divinităţii; în acelaşi timp, guvernanţii şi oamenii
dreptului erau preoţi, iar cele mai importante acte juridice erau
supuse sancţiunii divinităţii. Legătura dintre cele două
discipline, dintre credinţa religioasă şi cea juridică, a fost atât de
47
strânsa încât funcţiile preoţeşti şi cele juridice erau aproape
contopite. În antichitatea romana, violarea legii era considerată
ca fiind o ofensă adusă divinităţii. Instituţiile statului s-au
laicizat treptat şi astfel a intervenit demarcarea între funcţiile şi
instituţiile laice şi cele religioase. Cu toate acestea, cele două
instituţii şi-au păstrat caracterul normativ, legătura psihică şi
morală, legătură latentă, dar permanentă dată de sentimentul
mistic comun, care le conferă atât autoritate, cât şi prestigiu.
Norma juridică – Norma juridică este celula de bază a
dreptului. Dreptul nu poate exista şi nu poate fi explicat în afara
realităţii sale normative, în conţinutul oricărei norme juridice
este înmagazinată o anumită reprezentare conştientă a
legislatorului în legătură cu conduita posibilă sau datoare a
subiectelor participante la relaţiile sociale. În acest sens, norma
juridică este un etalon, un model de comportament, un
„program”.
Norma juridică, ca element constitutiv al dreptului, este o
regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută
de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa
coercitivă a statului. Scopul normei juridice sau regulii de drept
corespunde finalităţii dreptului, şi anume, de a asigura
convieţuirea socială, orientând comportarea oamenilor în
direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit
idealurilor şi valorilor ce guvernează societatea respectivă. Prin
intermediul normelor juridice se ordonează şi reglementează în
forme specifice dreptului relaţiile interumane în conformitate cu
aceste valori.
Pentru a putea fi înţeleasă de toţi subiecţii de drept, norma
juridică trebuie să aibă o anumită structură logică, din care să
rezulte cât mai exact răspunsul la câteva întrebări:
– Cui este adresată şi în ce împrejurări acţionează?
– Ce variante de comportare prescrie statul subiectului de
drept?
– Care vor fi consecinţele nerespectării normelor juridice?
48
Structura normei juridice:
Ipoteza – Ipoteză este aceea parte a normei juridice care
stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa cărora
se cere o anumită conduită, precum şi categoria subiecţilor la
care se referă prevederile dispoziţiei. Bunăoară, în exemplul de
mai sus (de exemplu art. 7 al Legii privind actele de identitate
din sistemul naţional de paşapoarte, prevede că: "Cetăţenii
Republicii Moldova şi apatrizii care domiciliază permanent în
Republica Moldova sunt obligaţi să deţină de la naştere buletine
de identitate"(ipoteza are în vedere cetăţenii Republicii Moldova
şi apatrizii care domiciliază permanent în Republica Moldova))
Dispoziţia – este acel element al normei juridice care
prevede conduita ce trebuie urmată în prezenţa ipotezei date.
mai precis, care sunt drepturile şi obligaţiile corespunzătoare ale
subiectelor vizate de normă juridică respectivă (de exemplu, în
art. 7 din Legea citată mai sus dispoziţia constă în obligativitatea
de a deţine de la naştere buletine de identitate). Dispoziţia poate
să prevadă, fie săvârşirea unei acţiuni (de exemplu, obligaţia
conducătorului auto de a acorda ajutor accidentaţilor), fie
abţinerea de la săvârşirea unor fapte (interdicţiile penale,
administrative ş. a.). De asemenea, dispoziţia poate să impună o
anumită conduită (a face), să interzică o anumită comportare (a
nu face) ca să lase la aprecierea persoanelor alegerea unui
anumit comportament.
Sancţiunea – indică urmările nerespectării dispoziţiei
normei juridice. Aceste urmări sunt, de fapt, măsurile luate
împotriva persoanelor care au violat legea şi care sunt aduse la
îndeplinire, la nevoie, cu ajutorul puterii de stat.
Clasificarea normelor juridice. Există diferite clasificări
ale normelor juridice în funcţie de criteriul avut în vedere.
A. Criteriul ramurii de drept. După obiectul pe care-l
reglementează, adică relaţiile sociale la care se referă normele
juridice, se constituie ramurile de drept şi instituţiile juridice
(drept constituţional, drept penal, drept civil, dreptul electoral,
dreptul de proprietate etc.). Aceasta este şi un criteriu de
49
clasificare a normelor juridice, ca norme de drept constituţional,
penal, civil etc.
B. Criteriul forţei juridice a actului normativ. După forţa
juridică pe care o au normele juridice, ţinând seama de ierarhia
şi forma de exprimare ca acte normative, distingem norme din
legi, norme din decrete, din hotărâri ale guvernului ş.a.m.d.
C. Criteriul modului de reglementare a conduitei. Literatura
juridică contemporană clasifică normele juridice având în vedere
acest criteriu în:
1. onerative sunt acelea care prescriu în mod expres obligaţia
de a săvîrşi o acţiune (de exemplu, Codul familiei prevede că
"soţii poartă în timpul căsătoriei numele pe care le-au
declarat cu ocazia căsătoriei". Nu este neapărat necesar ca în
textul actului normativ să se folosească şi expresia "este
obligat" sau "trebuie", deducându-se din felul cum este
formulat textul).
2. prohibitive sunt acelea care interzic săvârşirea unei
acţiuni, a unei fapte (de exemplu, normele penale interzic
săvârşirea unor acţiuni, dar în acelaşi timp obligă organele de
stat să urmărească şi să sancţioneze pe infractor).
3. permisive sunt acelea, care, fără a obliga sau interzice în
mod categoric o acţiune, o conduită, prevăd posibilitatea ca
subiectul să-şi aleagă singur conduita, acţionând după propria
apreciere.
D. Criteriul sferei de cuprindere. După sfera de cuprindere şi
natura reglementării normele juridice se mai clasifică în:
1. norme generale. Normele generale au sfera cea mai largă,
aplicându-se tuturor relaţiilor sociale din ramura respectivă a
dreptului.
2. norme speciale. Normele speciale cuprind un domeniu mai
restrâns de relaţii sau anumite instituţii.
3. norme de excepţie sunt acele norme care se abat de la
reglementarea generală, admițând o reglementare de excepţie
faţă de dreptul comun şi dispoziţiile generale.
50
2.3. Izvoarele dreptului
Forma de exprimare a normelor juridice, modalitatea

principală prin care dreptul devine cunoscut de cei al căror
comportament îl prescrie poartă denumirea de izvor de drept.
În evoluţia sa dreptul a cunoscut următoarele forme de
exprimare (izvoare formale):
– Obiceiul juridic (cutuma) – Obiceiul este cel mai vechi
izvor de drept. Obiceiul este, după cum se ştie, o regulă de
conduită ce se formează spontan ca urmare a aplicării ei repetate
într-o perioadă de timp relativ îndelungată într-o colectivitate
umană. Obiceiul sub forma diferitelor datini şi tradiţii cu
caracter moral sau religios a reprezentat modalitatea principală
de ordonare a relaţiilor sociale şi influenţarea acţiunii umane în
comună primitivă, în conformitate cu interesele asigurării
existente şi securităţii colectivităţii.
Obiceiul continuă să aibă un rol social inferior în toate
epocile istorice, ponderea sa variind, însă, de la o epocă la alta,
împreună cu schimbarea conţinutului social al reglementărilor
consacrate de el. Obiceiurile recunoscute de puterea de stat şi
dotate de aceasta cu forţă juridică devin obiceiuri juridice
cunoscute şi sub denumirea de cutume, ele sunt izvoare de drept.
Cutuma a jucat şi continuă să aibă un rol important ca izvor al
dreptului internaţional, deşi în epoca contemporană s-a dezvoltat
puternic tendinţa de reglementare scrisă şi de codificare a
acestuia. Obiceiul juridic, ca izvor de drept este, în genere,
propriu societăţilor cu ritm lent de dezvoltare şi transformare,
ceea ce este specific pentru societăţile vechi (de exemplu: în
Thailanda până astăzi mai există obiceiul de divorţ al soţilor,
care a existat încă în perioadă iniţială. Bărbatul şi soţia în faţa
martorilor aprind câte o lumânare de mărime egală. Acel soţ,
luminarea căruia arde mai repede, este obligat să părăsească
casa, neluând nimic din avere).
Potrivit teoriei romano-canonice trebuie îndeplinite două
condiţii pentru ca obiceiul să devină izvor de drept: a) o condiţie
51
obiectivă (materială) care constă într-o regulă veche şi
incontestabilă; b) o condiţie subiectivă ( psihologică), potrivit
căreia regula trebuie să aibă un caracter obligatoriu, adică să fie
sancţionată juridic.
– Practica judecătorească (precedentul judiciar sau
jurisprudenţa). La început, judecătorii nu aveau la îndemână
legi scrise. Judecătorul era şi creatorul regulii de drept. Astfel,
hotărârea dată de judecător, într-un domeniu, devine obligatorie
în soluţionarea unei cauze similare viitoare, adică devine izvor
de drept.
În dreptul roman, jurisprudenţa a căpătat o mare
importanţă prin intermediul aşa-numitului drept pretorian.
Hotărârile pretorilor şi ale altor magistraţi cu ocazia soluţionării
unor cauze concrete, prin care se corectă, adapta sau completa
vechiul drept civil roman au devenit obligatorii, la început,
pentru magistratul care le-a emis, apoi, pentru toţi magistraţii.
În unele sisteme de drept, precum cel de common-law,
jurisprudenţa este izvor direct de drept, iar în altele, precum cel
romano-german, nu. Adagiul nullum crimen sine lege, nulla
poena sine lege a devenit, la început în ramura penală, principiu
de drept. Totuşi, şi în ţările cu sistem bazat pe actul normativ, ca
unic izvor de drept, jurisprudenţa constituie, în mod excepţional,
izvor de drept mediat. Astfel, în ţara noastră, jurisprudenţa
Curţii Europene de la Strasbourg sau deciziile instanţei supreme
în soluţionarea recursului în interesul legii sunt considerate, în
unele opinii, creatoare de drept.
– Doctrina nu este astăzi, izvor de drept. În secolul al III-
lea, la Roma, scrierile celor mai mari jurisconsulţi, precum Paul,
Papinian, Ulpian şi Gaius constituiau izvor de drept. Rezumate
ale acestor scrieri au fost preluate în Codul lui Iustinian, Corpus
Iuris Civilis, şi au constituit izvor de drept până în secolul al IX-
lea. De asemenea, ştiinţa dreptului influenţează, fără îndoială,
atât pe legiuitor, cât şi pe interpret, pe judecător.
– Contractul este izvor de drept, mai ales în plan
internaţional, tratatele internaţionale nefiind altceva decât
52
acorduri de voinţă între state. Magna Charta Libertatum a fost
încheiată ca un gen de contract între Ioan fără de Ţară şi baronii,
cavalerii şi orăşenii răsculaţi în 1215. Ea este astăzi act
constituţional pentru Marea Britanie.
Contractele sunt, de regulă, acte individuale juridice, sunt
efecte ale dreptului, şi nu creatoare de drept. În mod excepţional,
contractul poate avea şi caracter normativ. Astăzi, sunt acte
normative unele contracte, mai ales în plan internaţional, când
„contractele” sunt încheiate între state. De asemenea, pot fi
considerate izvoare de drept contractele colective de muncă,
convențiile colective de muncă la nivel național și convențiile
colective la nivel de ramură. Ele sunt acorduri de voinţă între
Guvern, Patronat şi Sindicate şi se publică în Monitorul Oficial.
– Actul normativ – juridic – Legea este actul normativ cu
valoare juridică superioară, cel mai important izvor al dreptului
ce emană de la Parlament, organul suprem al puterii de stat,
exponent al puterii suverane al poporului. Legea se distinge de
celelalte acte normative atât prin poziţia ei superioară în
sistemul izvoarelor dreptului, fiind edictată de organul suprem
reprezentativ al puterii de stat, potrivit unei proceduri anume
stabilite, cât şi prin conţinutul normativ al reglementărilor
instituite de ea.
Categoriile actelor normative:

1. Legile. Legile sunt de trei categorii: constituţionale,
organice şi ordinare. În clauză de adoptare a legii se
menţionează categoria acesteia (de exemplu: „Parlamentul
adoptă prezenta lege organică”).
– Legi constituţionale. Constituţia Republicii Moldova este
legea supremă a societăţii şi a statului. Legi constituţionale
sunt legile de modificare şi/sau completare (revizuire) a
Constituţiei, care se adoptă cu votul a două treimi din
deputaţi, precum şi cele aprobate prin referendum
republican35. Parlamentul este în drept să adopte o lege cu
35
Art.8, Legea privind actele legislative nr. 780 din 27.12.2001. În M. O. al R.
53
privire la modificarea Constituţiei după cel puţin 6 luni de la
data prezentării iniţiativei corespunzătoare. Legea
constituțională se adoptă cu votul a două treimi din deputaţi.
– Legi organice sunt actele legislative care reprezintă o
dezvoltare a normelor constituţionale şi pot interveni numai
în domeniile expres prevăzute de Constituţie sau în alte
domenii deosebit de importante pentru care Parlamentul
consideră necesară adoptarea de legi organice. Domeniile
care se reglementează prin lege organică sunt stabilite la
art.72 alin.(3) din Constituţie: a) sistemul electoral; b)
organizarea şi desfăşurarea referendumului; c) organizarea şi
funcţionarea Parlamentului; d) organizarea şi funcţionarea
Guvernului; e) organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, a Consiliului Superior al Magistraturii, a
instanţelor judecătoreşti, a contenciosului administrativ; f)
organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi
regimul general privind autonomia locală; g) organizarea şi
funcţionarea partidelor politice; h) modul de stabilire a zonei
economice exclusive; i) regimul juridic general al proprietăţii
şi al moştenirii; j) regimul general privind raporturile de
muncă, sindicatele şi protecţia socială; k) organizarea
generală a învăţământului; l) regimul general al cultelor
religioase; m) regimul stării de urgenţă, de asediu şi de
război; n) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării
acestora; o) acordarea amnistiei şi graţierii;
Prin lege organică se reglementează şi36: a) consfinţirea
frontierelor ţării; b) stabilirea Imnului de Stat; c) modul de
funcţionare a limbilor; d) condiţiile dobândirii, păstrării şi
pierderii cetăţeniei; e) structura sistemului naţional de
ocrotire a sănătăţii şi mijloacele de ocrotire şi protecţie a
sănătăţii fizice şi mintale a persoanei; f) stabilirea funcţiilor
publice ai căror titulari nu pot face parte din partide; g)
prelungirea mandatului Parlamentului în caz de război sau
Moldova nr. 36-38 din 14.03.2002, art. Nr.: 210.
36
54
catastrofă; h) stabilirea unor incompatibilităţi ale calităţii de
deputat în Parlament, altele decât cele prevăzute expres de
Constituţie; i) procedura de alegere a Preşedintelui Republicii
Moldova; j) prelungirea mandatului Preşedintelui Republicii
Moldova în caz de război sau catastrofă; k) stabilirea altor
membri ai Guvernului, în afară de Prim-ministru, prim-
viceprim-ministru, viceprim-miniştri şi miniştri; l) stabilirea
unor incompatibilităţi ale funcţiei de membru al Guvernului,
altele decât cele prevăzute expres de Constituţie; m) stabilirea
structurii sistemului naţional de apărare; n) formele şi
condiţiile speciale de autonomie ale unor localităţi din stânga
Nistrului şi din sudul Republicii Moldova; o) atribuţiile,
modul de organizare şi funcţionare a Curţii de Conturi; p)
stabilirea normelor materiale şi procedurale de iniţiere,
desfăşurare şi lichidare a afacerii (activităţii de
întreprinzător), precum şi de control asupra afacerii; q)
stabilirea limitelor de reglementare a activităţii de
întreprinzător pentru Guvern şi/sau pentru autorităţile
administraţiei publice.
Legile organice se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor
aleşi, după cel puţin două lecturi şi sunt subordonate legilor
constituţionale. Modificarea, completarea şi abrogarea legilor
organice sau ale unor dispoziţii ale acestora se fac, de regulă,
prin lege organică, conform procedurii stabilite în acest sens.
Exemple de legi organice: toate codurile R. Moldova
(civil, procesual civil, penal, procesual penal, muncii, vamal,
contravențional, fiscal, educației etc.), Legea cu privire la
cetățenie, Legea privind actele legislative etc.
– Legile ordinare intervin în orice domeniu al relaţiilor
sociale, cu excepţia celor rezervate legilor constituţionale şi
legilor organice. Legile ordinare se adoptă cu votul
majorităţii deputaţilor prezenţi şi sunt subordonate legilor
constituţionale şi organice. Modificarea, completarea şi
abrogarea legilor ordinare sau ale unor dispoziţii ale acestora
55
se fac, de regulă, prin lege ordinară, conform procedurii
stabilite în acest sens.
Exemple de legi ordinare: Legea privind Codul de
conduită a funcţionarului public, Legea cu privire la modul
de introducere şi scoatere a bunurilor de pe teritoriul
Republicii Moldova de către persoane fizice etc.
2. Acte normative subordonate legilor: Decretele
Preşedintelui, Hotărârile Parlamentului, Hotărârile Guvernului,
Actele Administraţiei Publice Centrale şi Locale etc.
În definirea sferei de cuprindere a actelor normative
subordonate legii, trebuie să se aibă în vedere următoarele37:
a) aceste acte să fie în conformitate cu legile (inclusiv
Constituţia), să nu conţină dispoziţii contrare acestora;
b) ele nu pot da reglementări primare sau în domenii a căror
reglementare este prevăzută a fi dată prin lege;
c) să se înscrie în limitele competenţei materiale şi teritoriale
ale organului de la care emană;
d) să respecte ierarhia forţei juridice a actelor superioare faţă de
cele inferioare;
e) să fie date în formă şi cu procedura prevăzută pentru fiecare
din ele.
1) Decretele Președintelui. Decretele sunt acte administrative,
ce conţin o manifestare de voinţă unilaterală a Preşedintelui
Republicii Moldova, emise în scopul executării atribuţiilor
conferite de Constituţie, producătoare de efecte juridice, cu un
conţinut normativ sau individual38. Decretele pot avea un
caracter normativ sau individual39. Decretul cu caracter
normativ conţine reguli generale, este impersonal, aplicându-se
repetat unui număr nelimitat de subiecţi (de exemplu: decretul
prin care Preşedintele declară mobilizarea generală sau parţială).
Un asemenea decret nu se adresează unor indivizi dinainte
37
Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chişinău: Tipogr. Centrală,
2007, p. 80-81
38
Goriuc Silvia. Actele Preşedintelui Republicii Moldova. În Administrarea Publică,
nr. 4, 2012, p. 29
39
Iorgovan A.,Tratat de drept administrativ. Vol. I, Bucureşti: All Beck, 2001, p. 323
56
determinaţi, ci stabileşte reguli generale, obligatorii pentru toţi.
Decretele individuale, în funcţie de conţinut, le putem împărţi
în: decrete prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru
subiectul la care se adresează (numirea în funcţie a
judecătorilor); decrete care conferă un statut personal
beneficiarului (acordarea cetăţeniei, acordarea graţierii
individuale).
2) Hotărârile Parlamentului sunt acte legislative subordonate
legilor, se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi, dacă
prin Constituţie nu este prevăzută o altă majoritate, şi nu se
supun procedurii de promulgare. Hotărârile cu caracter
individual şi alte hotărâri care nu conţin norme de drept pot fi
examinate fără a fi supuse tuturor procedurilor prealabile în
organele de lucru ale Parlamentului. Modificarea, completarea şi
abrogarea hotărârilor Parlamentului se fac, de regulă, prin
hotărâre, conform procedurii stabilite în acest sens.
Hotărârile Parlamentului se adoptă40:
– în domeniul organizării activităţii interne a Parlamentului şi
structurilor ce intră în componenţa sa ori îi sunt subordonate
nemijlocit;
– pentru aprobarea sau modificarea structurii unor organe sau
instituţii;
– pentru alegerea, numirea, revocarea, destituirea şi
suspendarea din funcţii publice;
– pentru aprobarea altor acte care nu conţin norme de drept;
– în alte domenii care nu necesită adoptarea de legi.
3) Moţiunile. Prin moţiune, Parlamentul îşi exprimă poziţia
într-o problemă de politică internă sau externă. Moţiunea de
cenzură este unicul act legislativ prin care Parlamentul îşi
exprimă neîncrederea în Guvern. Moţiunea de cenzură se adoptă
cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, în conformitate cu
prevederile Constituţiei şi cu Regulamentul Parlamentului. După
adoptare, moţiunea de cenzură nu poate fi modificată,
40
57
completată sau abrogată. Moţiunea de cenzură produce efecte
juridice din momentul adoptării.
4) Hotărârile şi ordonanţele Guvernului - Hotărârile şi
ordonanţele se adoptă cu votul majorităţii membrilor
Guvernului.
5) Actele normative ale autorităţilor administraţiei publice
centrale (departamentale), ale autorităţilor unităţilor
teritoriale autonome cu statut juridic special, ale altor
autorităţi ale administraţiei publice locale. Autorităţile
administraţiei publice centrale, autorităţile şi instituţiile publice
autonome, autorităţile unităţilor teritoriale autonome cu statut
juridic special şi alte autorităţi ale administraţiei publice locale
emit, în condiţiile legii, acte normative (ordine cu caracter
normativ, regulamente, instrucţiuni, reguli, hotărâri, decizii,
dispoziţii şi alte asemenea acte). Ordinele cu caracter normativ,
regulamentele, instrucţiunile, regulile şi alte acte normative se
emit numai pe bază şi întru executarea legilor, precum şi a
hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului. În preambulul acestor
acte se indică expres actul normativ superior pe care se
întemeiază. Regulamentele, instrucţiunile, regulile şi alte acte
normative se aprobă prin ordine, hotărâri sau decizii.
2.4. Principiile dreptului
Principiile de drept sunt reguli de maximă generalitate

care sintetizează experiența socială şi asigură echilibrul dintre
respectarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor. Etimologic,
noţiunea de principiu vine de la latinescul „principium” care are
sensul de început, obârşie sau element fundamental. Orice
principiu este un început pe plan ideatic, o sursă de acţiune.
Principiile generale ale dreptului sunt prescripţiile generatoare
care stabilesc arhitectura dreptului şi aplicarea sa. Un principiu
se poate prezenta sub diverse forme: axiome, deducţii sau o
generalizare a unor fapte concrete. Principiile generale ale
dreptului asigură unitatea, omogenitatea, coerenţa şi capacitatea
58
de dezvoltare a unor relaţii asociative. Un principiu de drept este
rezultatul experienţei sociale, iar utilitatea practică a cunoaşterii
principiilor generale constă în aceea că ele trasează liniile
directoare pentru întregul sistem juridic şi exercită o acţiune
constructivă, orientând activitatea legiuitorului. Pe de altă parte,
principiile generale au un important rol în administrarea justiţiei,
deoarece cei abilitaţi cu aplicarea dreptului trebuie să cunoască
nu numai norma juridică, ci şi spiritul său, iar principiile
dreptului determină tocmai spiritul legilor.
Principiile de drept sunt extrase din dispoziţiile
constituţionale sau sunt deduse pe cale de interpretare din alte
norme având rolul de a asigura echilibrul sistemului juridic cu
evoluţia socială.
Cele mai importante principii ale dreptului sunt:
Principiul asigurării bazelor legale de funcționare a statului;
Principiul libertăţii şi egalităţii; Principiul echității și justiției;
Principiul responsabilităţii.
– Principiul asigurării bazelor legale de funcționare a
statului. Acţiunea acestui principiu constituie premisa existenţei
statului de drept. Caracteristica fundamentală a statului de drept
o constituie, în această lumină, cucerirea pe cale legală a puterii,
şi apoi exercitarea sa în conformitate cu cerinţele legalităţii, ceea
ce implică şi simţul compromisului, adică recunoaşterea
legitimităţii parţiale a argumentelor celorlalţi. Într-un asemenea
stat, dreptul îndeplineşte misiunea sa de intermediar între
idealurile morale, filozofice şi forţele reale, sociologice, între
ordine şi viaţă. În statul de drept întinderea puterii trebuie să fie
compensată de scurtimea duratei sale (a celor ce o deţin).
Izvorul oricărei puteri politice sau civile trebuie să fie voinţa
suverană a poporului, iar aceasta, trebuie să-şi găsească formele
juridice potrivite de exprimare în aşa fel încât puterea poporului
să poată funcţiona în mod real ca o democraţie. Poporul trebuie
să aibă garanţii constituţionale eficiente, asigurându-se exerciţiul
separat al puterii pe cele trei planuri: legislativ, executiv şi
59
judecătoresc şi în acelaşi timp interconexiunile şi intercontrolul
fiecărei componente a puterii.
În acest context se poate considera că acţiunea principiului
asigurării bazelor legale de funcţionare a statului se constituie în
premisa existenţei statului de drept.
– Principiul libertăţii şi egalităţii. Într-o societate
democratică, statul - organismul politic care dispune de forţă şi
decide cu privire la întrebuinţarea ei - garantează juridic şi
efectiv libertatea şi egalitatea indivizilor. Dimensiunile
demersului în care omul poate să se mişte după bunul său plac
sunt fixate de către puterile publice în conformitate cu scopurile
pe care ele însele şi - au propus să le atingă într-un sistem politic
pluralist. „Fiecare individ are dreptul la viaţă, la libertate şi la
siguranţa personală” - prevede art. 3 din Declaraţia universală a
drepturilor omului. Fiind fundamente ale vieţii sociale, libertatea
şi egalitatea trebuie să-şi găsească expresie juridică. De aceea
aceste concepte vor fi şi sunt principii ale dreptului care le va
confirma într-o unitate ce ţine de însăşi dialectica vieţii sociale.
Nu poate exista egalitatea decât între oameni liberi şi nici
libertate decât între oameni a căror egalitate este consfinţită
juridic. Egalitatea înseamnă echilibrul vieţii, iar libertatea
înseamnă capacitatea oamenilor de a acţiona fără dificultăţi, fără
oprelişti. Principiul general al libertăţii se difuzează în ramurile
dreptului fie sub forma libertăţilor generale, fie sub forma
libertăţilor individuale. Aceste libertăţi sunt solidare, în sensul
că afectarea uneia produce o reacţie în lanţ, deranjând pe toate
celelalte. Astfel libertatea de gândire este strâns legată de
libertatea de exprimare, libertatea cuvântului de libertate de a
scrie şi de a publica etc. Libertatea este una singură, dar căile
sale de manifestare sunt numeroase: libertatea religioasă,
libertatea cuvântului, libertatea presei etc. Acestor forme de
exprimare ale libertăţii le corespund diversele drepturi ale
individului prevăzute în constituţie şi apărate în reglementările
legale ale actelor normative subordonate constituţiei. Libertatea
trebuie să fie înţeleasă de fiecare om, doar aşa ea devine o
60
condiţie pentru ca fiecare să-şi poată construi, graţie alegerilor
sale veşnice (perpetue), propria personalitate.
– Principiul echității și justiției. Acest principiu readuce în
prim plan problema existenţei unor prescripţii fundamentale,
desprinse din raţiune, şi al căror scop este de a da siguranţă vieţii
sociale. Cuvântul echitate vine de la latinescul „aequitas”, care
înseamnă dreptate, cumpătare, potrivire. Acţiunea principiului
echităţii priveşte atât activitatea legiuitorului, cât şi activitatea
de interpretare şi aplicare a dreptului. Justiţia - (sora romană a
lui Dike (la greci, după împărţirea egală a prăzii se auzeau
strigăte: „Dike” (dreptate)), reprezintă acea stare generală ideală
a societăţii realizabilă prin asigurarea pentru fiecare individ în
parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii drepturilor şi
intereselor comune. În concepţia lui Platon, justiţia se realizează
prin îndeplinirea de către fiecare clasă socială aceea ce îi era
destinat prin naştere - să conducă, să muncească, să se lupte, să
se supună fără proteste etc. Aristotel concepe justiţia fie sub
formă comutativă, fie sub forma distributivă. Justiţia comutativă
priveşte raporturile dintre particulari, esenţa ei este egalitatea,
reciprocitatea - fiecare trebuie să primească exact contravaloarea
a ceea ce a oferit. Justiţia distributivă are în vedere raporturile
dintre colectivitate şi indivizi. Aici este hotărâtoare ideea de
proporţie - ceea ce primeşte fiecare de la societate trebuie să fie
proporţional cu rangul, meritele şi aportul său. În acest fel
justiţia distributivă la Aristotel, apare rece, aproape crudă. La
romani justiţia se fonda pe principiul moral al dreptăţii, ei
aşezau la baza justiţiei acel „honeste vivere” (a trăi cinstit). Sau,
legile vin şi pleacă, justiţia rămâne.
– Principiul responsabilității. Responsabilitatea însoţeşte
libertatea. Responsabilitatea este un fenomen social; ea exprimă
un act de angajare a individului în procesul interacţiunii sociale.
Libertatea omului apare din trei puncte de vedere: - libertatea în
raport cu natura; - în raport cu societate; - libertatea omului în
raport cu sine însuşi. În ordinea de idei care ne interesează,
aceea a libertăţii ca fundament al responsabilităţii, avem în
61
vedere sensul libertăţii sociale a omului (cunoaştere, decizie,
acţiune). Concepând responsabilitatea ca o asumare a
răspunderii faţă de rezultatele acţiunii sociale a omului, se
admite faptul că acţiunea socială este cadrul nemijlocit de
manifestare a responsabilităţii, pe de o parte, iar pe de altă parte
că libertatea este o condiţie fundamentală a responsabilităţii.
Fiind strâns legată de acţiunea omului, responsabilitatea apare ca
fiind intim corelată cu sistemul normativ. Nivelul şi măsura
responsabilităţii sunt apreciate în funcţie de gradul şi conţinutul
procesului de transpunere conştientă în practică a prevederilor
normelor sociale. Ca o concordanţă dintre ideile, sentimentele,
atitudinile individului şi cerinţele sociale, responsabilitatea era
plasată la început, pe terenul moralei. Trebuie de subliniat, că
responsabilitatea înţeleasă ca o dimensiune a individului ce
reglementează întregul său comportament nu poate fi redusă
doar la nivelul său moral, există o corelaţie a tuturor formelor de
responsabilitate (morala, politica, juridică). Dreptul nu trebuie
privit şi apreciat doar prin posibilităţile pe care le are de a
interveni post factura pe terenul răului deja făptuit, moment în
care sancţiunea se impune; el are posibilitatea prin conţinutul
prescripţiilor sale, să contribuie la fundamentarea unei atitudini
culturale a individului faţă de lege, atitudine ce presupune grija
asumată faţă de integritatea valorilor sociale apărate pe cale
legală (implicând deci fenomenul responsabilităţii). Dobândind
dimensiunea responsabilităţii, individul nu se mai află în situaţia
de subordonare "oarbă" şi supunere neînţeleasă faţă de normă de
drept, ci în situaţia de factor care se raportează la normele şi
valorile unei societăţi în mod activ şi conştient.
2.5. Definiţia şi condiţiile răspunderii juridice
Răspunderea juridică, este instituția juridică ce cuprinde

ansamblul normelor juridice, care vizează raporturile juridice ce
se nasc în sfera activității specifice, desfășurată de autoritățile
publice, în temeiul legii, împotriva tuturor celor care încalcă sau
62
ignoră ordinea de drept, în scopul asigurării respectării ordinii
juridice și binelui public.
Noţiunea de răspundere nu este specifică în exclusivitate
dreptului, ea fiind folosită în toate domeniile vieţii sociale.
Răspunderea poate să fie de natură: politică, morală, juridică,
religioasă, etc.; şi are un caracter corelativ, respectiv politic,
moral, juridic, religios ş.a.m.d. Prin declanşarea răspunderii şi
suportarea consecinţelor decurgând din ea se restabileşte ordinea
de drept încălcată.
Condiţiile răspunderii juridice. În componența
condițiilor răspunderii juridice pot fi incluse următoarele dintre
ele41:
1. conduita sau faptă ilicită;
2. rezultatul dăunător al acestei conduite;
3. legătura cauzală dintre conduita ilicită şi rezultatul
socialmente dăunător;
4. vinovăţia autorului faptei ilicite;
5. totuși există situaţii când, deşi sunt întrunite formal toate
condiţiile enumerate mai sus, condiţii cerute de lege, pentru a
exista răspundere juridică, aceasta nu depinde operantă din
anumite cauze pe care le cere legea, aceste cauze sau
împrejurări fie exclud caracterul ilicit al faptei, fie înlătură
răspunderea juridică.
1) Conduită (fapta) ilicită. Conduita ilicită poate fi definită ca
fiind împrejurarea ce determină naşterea unui raport juridic de
constrângere42. Sau, ea constă în săvârşirea unei anumite fapte
rezultând dintr-o conduită neconformă cu legea sau ilicită a
subiectului de drept. Conduita ilicită ar prezenta trei caractere:
– antisocialitatea, ce se exprimă în aceea că, orice conduită
ilicită prezintă un caracter antisocial, căci lezează, înfrânge
anumite valori sociale, iar gradul de antisocialitate exprimă
41
2007, p. 151
42
Costin M. Noţiunea de conduita ilicita și criteriile ei de determinare. În Revista
româna de drept, nr. 10, 1970, p.67
63
pericolul social şi generează, în funcţie de aceasta, anumite
forme de răspundere juridică;
– antijuridicitatea, ce se exprimă prin contradicţia dintre
conduita individului şi o normă juridică, prin care se interzic
sau se impun anumite comportamente;
– imoralitatea, ce presupune că, toate faptele ilicite sunt
contrare şi normelor morale43.
Conduita ilicită se produce prin acţiune sau inacţiune.
Acţiunea este voinţa conştientă, exteriorizată a omului,
mişcarea lui voluntară către un anumit scop, încălcarea unei
norme de drept cu caracter prohibitiv44.
Inacţiunea este abţinerea de la o acţiune pe care persoana
este obligată prin lege să o îndeplinească. Deci, inacţiunea poate
fi considerată ilicită numai atunci când această persoană avea
obligaţia juridică să acţioneze într-un anumit fel şi ea nu a
acţionat ca atare45.
Conduita ilicită poate să se exprime în forme diferite. În
funcţie de natura sancţiunilor prevăzute de lege şi de gradul de
pericol social al faptelor, formele conduitei ilicite şi ale
răspunderii juridice sunt următoarele46: infracţiunea (ce atrage
răspunderea penală); contravenţia (ce atrage răspunderea
administrativă şi contravenţională); delictul (ce atrage
răspunderea civilă şi constituţională); abaterea disciplinară( ce
atrage răspunderea de dreptul muncii (materială și disciplinară)).
2) Prejudiciul sau rezultatul socialmente dăunător. Această
condiție reprezintă consecinţa negativă, patrimoniala sau morală,
suferită de către o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de
o altă persoană sau, altfel spus, rezultatul prin care se vatămă ori
43
Barac L. Răspunderea și sancțiunea juridică, București: Lumina Lex, 1997, p. 41
44
Pogoneţ G. Răspunderea juridică – un fenomen social. În Revista Administrarea
publică, 2004, nr. 1-2, p. 79-87
45
Pogoneţ G. Răspunderea juridică – un fenomen social. În Revista Administrarea
publică, 2004, nr. 1-2, p..85
46
2007, p. 150
64
periclitează valorile sociale ocrotite prin normele juridice 47. În
cazul unor anume fapte ilicite, rezultatul păgubitor este tocmai
elementul probator prin care se ajunge la dovedirea săvârșirii ei.
În cazul altor situații, mărimea prejudiciului creat poate atrage o
răspundere sporită prin reținerea unor circumstanțe agravante 48.
Prejudiciul determină obligaţii de reparaţiune în anumite condiţii
prevăzute de legea în vigoare: a) să se fi atins un drept subiectiv
dobândit sau un interes; b) acest interes să nu fi fost reparat49.
În funcţie de felul şi natura faptei efectele produse pot fi
materiale, reprezentând transformări în lumea materială (decesul
şi vătămarea persoanei fizice, degradarea sau distrugerea unui
bun) dintre care unele sunt susceptibile şi de evaluare pecuniară,
iar altele pot fi efecte nemateriale (atingerea adusă onoarei şi
demnităţii unei persoane, neîndeplinirea obligaţiei de
supraveghere şi educare a minorilor de către părinţi etc.)
3) Legătură cauzală dintre fapta ilicită rezultatul
socialmente dăunător. Răspunderea juridică va interveni numai
atunci când între acţiunea ilicită şi rezultatul produs există un
raport de cauzalitate. În practică judiciară s-a stabilit că fapta
omului poate fi considerată cauză a unui rezultat nu numai
atunci când raportul dintre faptă şi rezultat constituie expresia
necesităţii, ci atunci când acel raport are caracterul unei
înlănţuiri întâmplătoare. În toate cazurile în care pentru existenţa
încălcării ordinii de drept legea mai stabileşte, pe lângă
săvârşirea acţiunii sau inacţiunii şi producerea consecinţelor
ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice, organului de
aplicare a dreptului îi revine întotdeauna şi sarcina determinării
existenţei sau inexistenţei raportului de cauzalitate adică a
legăturii dintre faptul săvârşit şi rezultatul produs.
4) Vinovăţia. Vinovăţia este o stare subiectivă carе îl
caracterizează pe autоrul faptei ilicite în momentul încălcării
47
2007, p. 153-154
48
Carmen Popa, Teoria generală a dreptului, 2001, p.284
49
2007, p. 154
65
normei juridicе, stare exprimată în atitudinea psihică negativă
faţă de fapta socialmente periculoasă şi faţă de consecinţele
acesteia50. Vinovăţia are un conţinut psihologic şi, în consecinţă,
ea se poate pune şi cerceta ca problemă numai în legătură cu
acţiunile sau inacţiunile conştiente ale omului. Astfel, conținutul
psihologic este format din:
– Voinţă. Voința exprimă dorinţa manifestă a persoanei de a
acționa sau nu într-un anumit fel ori indiferenţa acesteia faţă
de eventualitatea producerii consecințelor socialmente
negative ale faptei sale.
– Conştiinţă. Conștiința este considerată ca un proces psihic
care presupune cunoaştere, o înţelegere sau o reprezentare,
precum şi o activitate intelectuală sau psihică ori o cunoaştere
imediată în baza unui minim etic comun valabil pentru
întreaga societate.
Săvârşirea faptei ilicite este, de regulă, precedată de
apariţia ideii devenită hotărâre sau rezoluţie şi transformată în
manifestare de voinţă ce impulsionează şi declanşează energia
necesară săvârşirii faptei. Individul aflat în deplinătatea
facultăţilor mintale poate concepe şi aprecia caracterul ilicit al
faptei sale cât şi urmările negative aferente ei. Pentru a putea
răspunde sau a da seamă individul trebuie să aibă în acel
moment al săvârşirii o voinţă conştientă faţă de rezultatele faptei
sale şi liberă, neconstrânsă, putând hotărî nestânjenit în deplină
cunoştinţă de cauză în vederea atingerii unui scop.
Vinovăţia îmbracă două forme: intenția și culpă.
1. Intenţia, care exprimă un fenomen complex, ce reclamă
ambianța spirituală și morală ce precede și însoțește săvârșirea
unui act ilicit51. Ea este de două feluri:
– directă. Adică, făptuitorul își reprezintă acțiunea sau
inacțiunea sa, precum și modul de înfăptuire a rezultatului
prejudiciabil. În astfel de condiții, el urmărește producerea
acestui rezultat.
50
Vonică R. Introducere generală în drept. Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p.547
51
Barac L. Răspunderea și sancțiunea juridică, București: Lumina Lex, 1997, p. 107
66
– indirectă. Autorul, deși prevede rezultatul acțiunii sale el,
nu-l urmărește, ci numai acceptă posibilitatea producerii lui.
Ceea ce caracterizează intenția indirectă este atitudinea
indiferentă a făptuitorului față de rezultatul prejudiciabil.
2. Culpa – constituie o formă aparte de legătură psihică a
autorului cu fapta, caracterizată prin producerea de către agent a
unui rezultat pe care nu l-a voit și pe care, cu mai multă
diligență, l-ar fi putut evita52. Este formă mai puţin gravă a
vinovăţiei şi îmbracă în dreptul penal două forme:
– imprudenţa (uşurinţa) este atunci când autorul faptei
ilicite a prevăzut rezultatul posibil al faptei sale, nu a acceptat
însă acest rezultat și nici nu l-a dorit, sperând în mod uşuratic
că el nu se va produce.
– neglijenţă constă în ,,omiterea luării precauțiilor cerute de
îndeplinirea unei obligații de care este ținut agentul” 53. Deci,
neglijența se realizează numai în legătură cu îndeplinirea
unor acte pozitive pe care o persoană avea datoria să le
efectueze.
2.6. Cauze sau împrejurări care exclud caracterul ilicit al

faptei, sau care înlătură răspunderea juridică
Sunt situații sau împrejurări prevăzute de lege, în care,

deși formal sunt întrunite toate condițiile răspunderii juridice
(conduită ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate între faptă și
rezultat, vinovăție) totuși autorul nu răspunde pentru conduita sa
culpabilă, fie pentru că legiuitorul a exclus caracterul ilicit al
faptei, fie că a înțeles să înlăture răspunderea făptuitorului.
Cauzele care exclud caracterul ilicit al faptei diferă în funcție de
de forma pe care o îmbracă conduita ilicită.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt
52
Dongoroz V. ș.a. Explicaţii teoretice ale codului penal. Partea generală. București:
C.H. Beck, 1966, p. 118
53
Savatier R. Traité de la responsabilité civile en droit français, Vol. I., Paris: Libr.
générale de droit et de jurisprudence,1939, p. 214
67
expres prevăzute în art. 35 din Codul Penal al R.Moldova54:
1. legitima apărare. Conform art. 36 C.P. al R. Moldova, alin.2
se prevede că,, este în stare de legitimă apărare persoana care
săvârşeşte fapta pentru a respinge un atac direct, imediat,
material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau
împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav
persoană sau drepturile celui atacat ori interesul public” și
respectiv alin. 3 ,,este în legitimă apărare şi persoana care
săvârşeşte fapta, prevăzută la alin.(2), pentru a împiedica
pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau
sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei
asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă
încăpere.
2. reţinerea infractorului. Conform art. 37 C.P. al R. Moldova
,,nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală,
săvârşită în scopul reţinerii persoanei care a comis o
infracţiune şi al predării ei organelor de drept”. Sintagma
,,reţinere a infractorului” exprimă sensul acţiunilor de cauzare a
unor prejudicii în timpul captării şi predării către organele de
drept a persoanei care a comis o infracţiune şi care se sustrage
de la răspunderea penală. Acţiunile de reţinere a infractorului
pot fi diverse: imobilizare prin legare, izolare în încăperi sigure,
cauzare de daune integrităţii corporale sau sănătăţii, în cazuri
excepţionale – moartea acestuia.
3. starea de extremă necesitate. Conform art. 38, alin.2 C.P. al
R. Moldova ,,este în stare de extremă necesitate persoana care
săvârşeşte fapta pentru a salva viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un
pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel”. Sursele
pericolului care ameninţă valorile sociale ocrotite de lege pot fi
de diferită natură: cutremure, incendii, inundaţii, reacţii
manifestate de animale, anumite stări ale organismului omului:
54
Codul penal al R. M. nr. 985 din18.04.2002. În: M.O. al R. Moldova, 13.09.2002,
128-129/1012, art. 35
68
foame, sete sau maladii, activităţi ale persoanei, săvârşite
intenţionat sau din imprudenţă.
4. constrângerea fizică și psihică. Conform art. 39, alin. 1,
C.P. al R.Moldova ,,nu constituie infracţiune fapta, prevăzută
de legea penală, care a cauzat daune intereselor ocrotite de
lege ca rezultat al constrângerii fizice sau psihice, dacă în
urma acestei constrângeri persoana nu putea să-şi dirijeze
acţiunile”. Alin. (1) al articolului 39 stabileşte două forme
distincte de înlăturare a caracterului penal al faptei:
constrângerea fizică, care reprezintă o presiune condiţionată de
o energie străină care îl pune pe făptuitor în imposibilitatea de a-
şi dirija în mod liber voinţa şi îl determină să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală şi constrângerea psihică care este
reprezentată printr-o ameninţare asupra psihicului persoanei
care, sub imperiul acestei presiuni şi ca urmare a ei, nu-şi
dirijează voinţa în mod liber şi săvârşeşte o faptă prevăzută de
legea penală.
5. riscul întemeiat. Conform art. 40, alin 2, C.P. al
R.Moldova ,,Riscul se consideră întemeiat dacă scopul
socialmente util urmărit nu a putut fi realizat fără un anumit
risc şi dacă persoana care l-a admis a luat măsurile necesare
pentru a preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite de
lege”. Noţiunea de risc înseamnă o acţiune (inacţiune) cu
posibile consecinţe dăunătoare.
6. executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului. Conform
art. 401 alin.(1), C.P. al R.Moldova „nu constituie infracţiune
fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită de o persoană în
vederea executării unui ordin sau dispoziţii a superiorului, care
sunt obligatorii pentru aceasta, dacă ordinul sau dispoziţia nu
sunt vădit ilegale şi dacă persoana care le-a executat nu a ştiut
că ordinul sau dispoziţia sunt ilegale. Răspunderii penale
pentru fapta săvârşită este supusă persoana care a emis ordinul
sau dispoziţia ilegală.
În materia dreptului civil cauzele care exclud răspunderea
civilă sunt:
69
– Consimţământul persoanei vătămate. Alin. (4) art. 1398
din C. Civil al RM prevede că ,,prejudiciul nu se repară dacă a
fost cauzat la rugămintea sau cu consimţământul persoanei
vătămate şi dacă fapta autorului nu vine în contradicţie cu
normele de etică şi morală”;
– Legitima apărare (vezi analiza de mai sus);
– Extremă necesitate (vezi analiza de mai sus).
2.7. Formele răspunderii juridice
Răspunderea civilă este definită ca fiind forma

răspunderii juridice care constă într-un raport juridic
obligaţional, în temeiul căruia o persoană este obligată să repare
prejudiciul produs alteia prin propria sa faptă sau prejudiciul
pentru care este răspunzătoare, în cazurile legal reglementate.
Ea cunoaşte două forme:
– Delictuală. Răspunderea civilă delictuală, formă a
răspunderii civile, este raportul juridic obligaţional născut
urmarea săvârşirii unui delict civil, prin care s-a adus atingere
drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane, în temeiul
căruia se naşte obligaţia de reparare integrală a prejudiciului
injust cauzat victimei de către persoana care l-a cauzat sau de
către persoana aflată într-o relaţie cu persoană sau lucrul
implicat55. Delictul civil se conturează ca fiind o faptă umană
ilicită, săvârşită, în principiu, cu vinovăţie, şi care cauzează un
prejudiciu injust unei alte persoane urmarea încălcării
drepturilor şi intereselor sale legitime, cu excepţia acelei ipoteze
în care fapta ilicită constă în neexecutarea unui contract.
– Contractuală. Răspunderea civilă contractuală constituie
obligaţia oricărei persoane, parte într-un contract, de a repara
prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin neexecutarea obligaţiilor
asumate.
Răspunderea juridică penală. Răspunderea penală poate
55
Boilă L.R. Răspunderea civilă delictuală obiectivă. Bucureşti: C.H.Beck, 2009, p.
29
70
fi definită ca un raport juridic penal, de constrângere, născut ca
urmare a săvârşirii unei infracţiuni, raport ce se stabileşte între
stat şi infractor, al cărui conţinut constă, pe de o parte, în dreptul
statului de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplică
pedeapsa prevăzută de legea penală şi de a-l constrânge să o
execute, iar, pe de altă parte, în obligaţia infractorului de a
răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate în
vederea restabilirii ordinii de drept56. Temeiul răspunderii penale
este infracţiunea, adică fapta care prezintă pericol social, este
săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală. Formele
de sancţionare în cazul săvârşirii infracţiunii pot fi privarea de
libertate, amenda penală, interzicerea unor drepturi, confiscări
etc.
Infracţiunile se pot împărţi în diferite categorii, cum ar fi:
infracţiuni contra securităţi statului, contra persoanei, contra
autorităţii, contra avutului privat, infracţiuni de fals etc.
Răspunderea juridică administrativă.
– administrativ-disciplinară. Răspunderea administrativ-
disciplinară reprezintă realitatea juridică concretizată într-un
complex de drepturi şi obligaţii corelative, conţinut al
raporturilor juridice sancţionatorii, stabilite între un organ al
autorităţii administraţiei publice sau un funcţionar public şi
autorul unei abateri administrative, respectiv un organ de stat,
funcţionar public, structură nestatală, persoană fizică, care nu
constituie contravenţie57.
– administrativ-patrimonială: este o formă a răspunderii
juridice administrative care intervine ca rezultat al unor fapte
ilicite ale administraţiei publice ce au provocat daune. Aceste
prejudicii se pot aduce atât în cazul exercitării în condiții legale
a funcției publice, cât și atunci când funcția publică a fost
56
Bulai C. Manual de drept penal. Parte generală. Bucureşti: All Beck, 1997, p. 308
57
Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Volumul II. Ediția a IV-a. București: All
Beck, 2005, p. 361
71
îndeplinită defectuos sau nu a fost îndeplinită. Particularitățile
răspunderii administrativ-patrimoniale sunt58:
· intervine pentru pagubele cauzate prin acte sau fapte
administrative sau prin nesoluționarea în termen legal a unei
cereri;
· actul administrativ sau faptă administrativă contestate,
prin care s-a produs un prejudiciu material și/sau moral, trebuie
să fie ilegale;
· răspunderea revine celui ce a comis fapta ilegală sau a
emis actul administrativ, care avea obligația de a emite acest act
sau care avea obligația să rezolve cererea într-un anumit termen;
· răspunderea autorității publice este solidară cu cea a
funcționarului public care a emis actul sau care nu a răspuns în
termenul legal la cererea care i-a fost adresată;
· se referă atât la prejudiciul material, cât și la prejudiciul
moral, pe care la suferit persoana fizică sau juridică;
· asupra existenței prejudiciului, asupra probelor și
dovezilor prezentate, urmează să se expună instanța de
contencios administrativ;
· terții păgubiți au posibilitatea de a cere despăgubiri fie de
la funcționarul public vinovat de producerea pagubei, fie de la
autoritatea publică pentru care lucrează funcționarul respectiv;
· este limitată la acele cazuri în care pagubele produse sunt
legate de greșelile serviciului respectiv, adică să aibă legătură cu
exercitarea funcției publice respective.
– contravenţională. Răspunderea contravenţională survine în
rezultatul încălcării de către un subiect a normelor prescrise de
legea contravenţională, cu alte cuvinte - în urma naşterii unui
raport de conflict. Sau alţi autori o definesc ca răspunderea care
intervine în cazul săvârşirii unei contravenţii. Contravenţia este
fapta care prezintă un pericol social mai redus decât
infracţiunea, care este prevăzută ca atare de lege sau alt act
normativ şi care este săvârşită cu vinovăţie.
58
Pisarenco O. Răspunderea administrativă și contenciosul administrativ. Chișinău:
Tehnica UTM, 2017, p. 48-49. 113 p.
72
Răspunderea juridică de drept a muncii. În ramura
dreptului muncii, răspunderea poate fi de 2 feluri: răspundere
materială și răspundere disciplinară.
– Răspunderea disciplinară. Codul Muncii al R.Moldova nu
definește răspunderea disciplinară, dar o reglementează în Titlul
VII, Capitolul II Disciplina muncii, articolele 201-211. În
doctrina de specialitate, se accepta unanim că răspunderea
disciplinară intervine în cazurile în care un salariat săvârşeşte cu
vinovăţie o abatere disciplinară59. Răspunderea disciplinară
poate fi definită ca acea formă a răspunderii juridice, specifică
dreptului muncii, ce constă în sancționarea faptelor de
încălcare cu vinovăție de către orice salariat a normelor legale,
regulamentului intern, contractului individual și/sau colectiv de
muncă, ordinelor și dispozițiilor legale ale conducătorilor
ierarhici60. Doar salariatul poate fi subiect al abaterii
disciplinare, antrenarea răspunderii disciplinare având loc numai
dacă fapta socialmente periculoasă a fost săvârşită de o persoană
care se afla în raporturi de muncă cu un angajator, în baza unui
contract de muncă; în lipsa acestui contract nu poate există
răspunderea disciplinară.
Pentru încălcarea disciplinei de muncă, angajatorul are
dreptul să aplice faţă de salariat următoarele sancţiuni
disciplinare: a) avertisment; b) mustrare; c) mustrarea aspră; d)
concediere (doar în temeiurile prevăzute la art.86 alin.(1) lit.g)-
r), de exemplu: încălcarea repetată, pe parcursul unui an, a
obligaţiilor de muncă, dacă anterior au fost aplicate sancţiuni
disciplinare; semnarea de către conducătorul unităţii (filialei,
subdiviziunii), de către adjuncţii săi sau de către contabilul-şef a
unui act juridic nefondat care a cauzat prejudicii materiale
unităţii etc.
– Răspunderea materială (patrimonială) în dreptul muncii.
Potrivit art.327 alin. (1) C.M., răspunderea materială a uneia
59
Țiclea A. Dreptul muncii. Curs universitar. București: Global Lex, 2007, p. 190.
533 p
60
Țiclea A. Dreptul muncii. Curs universitar. București: Global Lex, 2007, p. 191
73
dintre părţile contractului individual de muncă faţă de cealaltă
parte intervine numai în cazul în care a fost cauzat un prejudiciu
material sau moral, ori în mod cumulativ: material şi moral, în
dependenţă de calitatea procesuală a părţilor şi circumstanţele
cauzei, în legătură cu exercitarea obligaţiilor asumate prin
contractul individual de muncă. Răspunderea materială în
dreptul muncii reprezintă una dintre formele răspunderii
juridice, care impune obligația uneia dintre părțile contractului
individual de muncă (angajatorul sau salariatul) de a repara, în
condițiile legii, prejudiciul cauzat celeilalte părți în legătură cu
exercitarea obligațiilor asumate prin contractul individual de
muncă”61. Astfel, spre deosebire de răspunderea disciplinară,
răspunderea materială în dreptul muncii poate surveni ca atât
față de salariat, cât și față de angajator.
Răspunderea materială a angajatorului față de salariat.
Angajatorul este obligat să compenseze persoanei salariul pe
care aceasta nu l-a primit, în toate cazurile privării ilegale de
posibilitatea de a munci. Această obligaţie survine, în particular,
în caz de: a) refuz neîntemeiat de angajare; b) eliberare ilegală
din serviciu sau transfer ilegal la o altă muncă; c) staţionare a
unităţii din vina angajatorului, cu excepţia perioadei şomajului
tehnic; d) reţinere a eliberării carnetului de muncă; e) reţinere a
plăţii salariului; f) reţinere a tuturor plăţilor sau a unora din ele
în caz de eliberare din serviciu; g) răspândire, prin orice
mijloace (de informare în masă, referinţe scrise etc.), a
informaţiilor calomnioase despre salariat; h) neîndeplinire în
termen a hotărârii organului competent de jurisdicţie a muncii
care a soluţionat un litigiu (conflict) având ca obiect privarea de
posibilitatea de a munci.
Răspunderea materială a salariatului față de prejudicial
cauzat angajatorului reprezintă o formă de răspundere materială
în baza căreia salariatul este obligat a repara, de regulă, în
limitele salariului mediu lunar, prejudiciul efectiv cauzat
61
Boișteanu E., Romandaș N. Dreptul muncii. Manual. Chișinău: Tipografia Centrală,
2014, p. 660.
74
angajatorului său în timpul exercitării obligațiilor sale de muncă
printr-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, fără caracter penal și
în legătură cu munca sa62. De exemplu: electricianul a unit
incorect cablurile electrice, provocând un scurtcircuit, soldat cu
arderea mai multor computere.
Răspunderea juridică de drept constituţional.
Particularităţi răspunderii constituţionale sunt:
1. Relaţiile sociale în cadrul cărora răspunderea
constituţională apare şi se manifestă sunt specifice - adică
relaţiile politice ce se nasc în legătură cu realizarea puterii de
stat, ce constituie obiectul de studiu al Dreptului Constituţional.
În acest sens, răspunderea constituţională are un caracter politic
şi rezultă din acţiunile subiectelor pasibile de răspundere, din
tipurile de sancţiuni şi din temeiul aplicării lor63.
2. Obiectivul răspunderii constituţionale este ocrotirea şi
protecţia Constituţiei şi a raporturilor juridice constituţionale,
asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţeanului, respectarea principiilor constituţionale.
3. În calitatea sa de garant al menţinerii ordinii
constituţionale, răspunderea constituţională, presupune, mai
întâi de toate, răspunderea organelor puterii de stat pentru
ineficiența activităţii lor, inclusiv pentru starea
constituţionalităţii şi legalităţii în activitatea organelor executive
şi legislative, a persoanelor cu funcţii de răspundere, asigurând
astfel o eficienţă socială a funcţionării puterii.
4. În cadrul răspunderii constituţionale primul loc îi revine
funcţiei reparatorii, legată de excluderea ilicităţilor şi
întreprinderea măsurilor de asigurare a funcţionării normale a
puterii de stat, a activităţii deputaţilor, a persoanelor cu funcţii
de răspundere, de asigurare a realizării drepturilor, îndatoririlor
şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
5. Răspunderea constituţională se aplică nu doar în
62
Vasiliu Răzvan. Răspunderea patrimonială a salariaților în lumina noilor modificări
ale Codului muncii. În Revista de Drept Social, nr. 3, 2010, p. 236
63
Baltag D. Unele aspecte ale răspunderii juridice constituţionale. În: Legea şi viaţa,
2007, nr.8, p.4-8
75
cazurile în care există criterii strict determinate ale
comportamentului subiectelor raportului juridic constituţional
care încalcă norma juridică constituţională, ci şi atunci când
aceste criterii sunt lipsă, dar comportamentul subiectului
prezintă semnele unei încălcări a ordinii legale şi a principiu lor
legalităţii.
6. Particularităţile sancţiunilor specifice aplicate
subiectelor răspunderii constituţionale. Semnul lor distinctiv este
acela că ele pot fi utilizate în calitate de sancţiuni în cadrul
tuturor celorlalte forme de răspundere juridică [20, p.110].
7. Existenţa temeiurilor răspunderii constituţionale nu
indică asupra faptului obligativităţii subiectului abilitat să aplice
sancţiunea. În acest fel, principiul inevitabilităţii răspunderii
juridice, raportat la cea constituţională, are un caracter
facultativ.
8. Există şi specificul constrângerii în cadrul realizării
răspunderii constituţionale. Răspunderea constituţională este
asigurată nu doar prin constrângerea de stat, ci şi prin alte
metode publice echivalente. Constrângerea obştească, la fel ca şi
cea de stat, se bazează pe normele juridico-constituţionale
(inclusiv în cazul sancţionării lor) şi, de regulă, se realizează
fiind controlată de stat. Scopul constrângerii se atinge prin
exercitarea unei influenţe asupra activităţii politice, morale,
organizaţionale şi patrimoniale a subiectului raportului juridic
constituţional.
9. Răspunderea constituţională poate fi cumulată şi cu alte
forme de răspundere juridică în virtutea complexităţii relaţiilor
reglementate de dreptul constituţional şi specificul sancţiunilor
răspunderii juridice constituţionale.
10. Un caracter individual al răspunderii constituţionale
atestăm şi în lipsa unei forme procedurale proprii de realizare.
Practic, fiece măsură ce reprezintă răspundere constituţională are
propriile sale forme procedurale de realizare. De exemplu,
revocarea din funcţie a Preşedintelui diferă de procedura anulării
unui act ilicit etc.
76
11. Subiecte ale răspunderii juridice constituţionale sunt,
mai întâi de toate, subiectele care dispun de drepturi şi
împuterniciri constituţionale. Astfel, în cercul de subiecte ale
răspunderii constituţionale apare statul în întregime, organele
puterii de stat, organele de autoadministrare, persoanele cu înalte
funcţii de răspundere.
Sarcini pentru 1. Descrieți și exemplificați factorii de

autoevaluare: configurare a dreptului.
2. Analizați importanța funcțiilor dreptului.
3. Analizaţi corelaţia dintre normele
juridice, normele etice, normele obiceiului şi
normele tehnice.
4. Care sunt asemănările între principiul
egalităţii şi libertăţii?
5. Care este importanţa principiilor
dreptului pentru societate?
6. Exemplificați structura normelor juridice.
7. Precizați principalele acte normative ale
organelor de stat.
8. Care sunt elementele răspunderii
juridice?
9. Precizați rolul vinovăţiei în stabilirea
întinderii răspunderii juridice.
10. Care sunt cauzele care înlătură
răspunderea juridică?
Bibliografie 1. Baltag D. Teoria răspunderii și

de referință: responsabilității juridice. Chişinău: Tipogr.
Centrală, 2007, 440 p.
2. Baltag D. Unele aspecte ale răspunderii
77
juridice constituţionale. În: Legea şi viaţa,
2007, nr.8, p.4-8
3. Baltag Dumitru, Guţu Alexei, Ursan
Igor. Teoria generală a dreptului. Chişinău:
Academia de poliţie „Ştefan cel Mare”,
2002, 335 p.
4. Barac L. Răspunderea și sancțiunea
juridică, București: Lumina Lex, 1997. 375
p.
5. Boilă L.R. Răspunderea civilă delictuală
obiectivă. Bucureşti: C.H.Beck, 2009, 496 p.
6. Boișteanu E., Romandaș N. Dreptul
muncii. Manual. Chișinău: Tipografia
Centrală, 2014, 736 p.
7. Bulai C. Manual de drept penal. Parte
generală. Bucureşti: All Beck, 1997, 655 p.
8. Codul penal al R. Moldova aprobat prin
Legea R. Moldova 985 din18.04.2002. În:
M.O. al R. Moldova, 13.09.2002, 128-
129/1012, art. 35
9. Costin M. Noţiunea de conduita ilicita și
criteriile ei de determinare. În Revista
româna de drept, nr. 10, 1970, p.67-80
10. Dongoroz V. ș.a. Explicaţii teoretice ale
codului penal. Partea generală. București:
C.H. Beck, 1966, 388 p.
11. Goriuc Silvia. Actele Preşedintelui
Republicii Moldova. În Administrarea
Publică, nr. 4, 2012, p. 28-33
12. Iorgovan A.Tratat de drept
administrativ. Vol. I, Bucureşti: All Beck,
2001, 650 p.
13. Iorgovan A. Tratat de drept
administrativ. Volumul II. Ediția a IV-a.
București: All Beck, 2005, 720 p.
78
14. Legea privind actele legislative nr. 780
din 27.12.2001. În M. O. al R. Moldova nr.
36-38 din 14.03.2002, art. Nr. 210.
15. Pisarenco O. Răspunderea administra-
tivă și contenciosul administrativ: suport de
curs. Chișinău: Tehnica UTM, 2017, 113 p.
16. Pogoneţ G. Răspunderea juridică – un
fenomen social. În Revista Administrarea
publică, 2004, nr. 1-2, p. 79-87.
17. Popa C. Teoria generală a dreptului.
Bucureşti: Lumina Lex, 2001. 320 p.
18. Savatier R. Traité de la responsabilité
civile en droit français, Vol. I., Paris: Libr.
générale de droit et de jurisprudence, 1939,
610 p.
19. Țiclea A. Dreptul muncii. Curs
universitar. București: Global Lex, 2007,
533 p
20. Vasiliu Răzvan. Răspunderea patrimoni-
ală a salariaților în lumina noilor modificări
ale Codului muncii. În Revista de Drept
Social, nr. 3, 2010.
21. Vonică R. Introducere generală în drept.
– Bucureşti: Lumina Lex, 2000, 599 p.

DREPTULUI CONSTITUŢIONAL
1. Obiectivele – definirea conceptelor de bază cu care se

79
temei de operează în dreptul constituțional;
studiu: – determinarea obiectului de
reglementare al dreptului constituțional;
– elucidarea trăsăturilor specifice
raportului juridic și a normelor juridice de
drept constituțional;
– aprecierea importanței reglementării
constituționale a drepturilor (politice, civile,
socio-economice şi culturale) și a
îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor;
– descrierea modalităţilor de dobândire şi
pierdere a cetăţeniei R. Moldova;
– caracterizarea autorităţilor publice după
principiile separării puterilor în stat.
2. Cuvinte- drept constituțional, constituție, cetățean,

cheie: cetățean străin, apatrid, stat, suveranitate,
popor, drepturi fundamentale, îndatoriri,
cetățenie, autorități publice.
3. Structura 3.1. Noțiunea, obiectul de reglementare și

temei: izvoarele dreptului constituţional
3.2. Raporturile şi normele dreptului
constituţional
3.3. Subiectele raporturilor de drept
constituţional
3.4. Noţiunea şi principiile reglementării
cetăţeniei
3.5. Drepturile, libertățile și îndatoririle
fundamentale ale cetățenilor R. Moldova
3.6. Autoritățile publice
3.1. Noțiunea, obiectul de reglementare și izvoarele
dreptului constituţional
80
Dreptul constituţional poate fi definit ca o totalitate
unitară de norme juridice cuprinse în constituţie sau în alte acte
normative, învestite cu forţă juridică supremă, elaborate şi
adoptate în urma unei proceduri speciale, prin care se
reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii statale64.
Dreptul constituţional ocupă locul central în sistemul de
drept al Republicii Moldova, pe care îl iniţiază şi îl supune.
Celelalte ramuri de drept, cum ar fi dreptul administrativ,
dreptul penal, dreptul civil, dreptul procesual, dreptul funciar,
dreptul financiar, dreptul internaţional ş.a., sunt iniţiate şi supuse
dreptului constituţional.
Obiectul raporturilor de drept constituţional îl
constituie relaţiile sociale ce apar în cadrul activităţii de
organizare a societăţii în stat şi de exercitare a puterii de stat,
relaţii cu privire la baza economică şi structura socială, cu
privire la forma şi funcţiile statului, organizarea şi funcţionarea
mecanismului de stat, organizarea administrativă a teritoriului,
stabilirea şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului şi
cetăţeanului65.
Obiectul nemijlocit al ramurii de drept constituţional este
format din trei componente principale:
1. Dreptul constituţional instituţional, care are ca obiect
tradiţional instituţiile politice, precum şi fundamentele
instituţiilor administrative şi jurisdicţionale (parlamentul, şeful
statului, guvernul, administraţia publică, instanţele judecătoreşti,
Curtea Constituţională ş.a.).
2. Dreptul constituţional normativ sau fundamental care are ca
obiect sistemul surselor dreptului sau sistemului normativ. Art. 8
din Constituţia R.M. prevede că „Republica Moldova se obligă
să respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la
64
Catan Victor, Catan Carolina. Drept constituțional. Suport de curs. Chișinău:
Tehnica-U.T.M., 2017, p. 8 (144 p.)
65
Guceac Ion. Curs elementar de drept constituţional. Vol. I. Chișinău: Reclama, 2001,
p. 19
81
care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi
normele unanim recunoscute ale dreptului internațional”.
3. Dreptul constituţional substanţial sau relaţional, care are ca
obiect drepturile şi libertăţile fundamentale.
Prin izvoare de drept constituţional se înţeleg formele
de exprimare a normelor juridice, care sunt adoptate sau
sancţionate de stat. Pentru a fi izvoare de drept constituţional,
actele normative trebuie sa fie adoptate de organe de stat
competente şi în acelaşi timp să reglementeze relaţiile privitoare
la instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii66.
Printre izvoarele dreptului constituţional se enumeră:
1. Constituţia și legile de modificare a constituţiei. Constituţia
ar putea fi definită, ca actul juridic normativ suprem, exprimat,
de regulă, în formă scrisă, care cuprinde nomele ce
reglementează relaţiile sociale fundamentale privind instaurarea,
menţinerea și exercitarea puterii statale, act adoptat, de regulă,
printr-o procedură specifică, menită să-i confere forţă juridică
supremă67. Constituția R. Moldova a fost adoptată la data de
29.07.1994 și a intrat în vigoare la data de 27.08.1994.
Din punct de vedere juridic, Constituţia Republicii
Moldova este structurată în: preambul 7 titluri, unele având
capitole şi secţiuni, şi 143 de articole.
Preambulul declară Constituţia „Legea supremă a societăţii
şi a statului”, motivează necesitatea adoptării Legii
fundamentale, reafirmând valorile general-umane, recunoaşterea
dreptului internaţional.
Titlul I - Principii generale - conţine reglementări privind
forma de guvernământ. Republica Moldova este considerată stat
suveran, independent, unitar şi indivizibil, stat de drept şi
democratic. Se proclamă suveranitatea poporului, teritoriul
Republicii Moldova considerându-se inalienabil. Se stabileşte că
dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului
66
Tehnica-U.T.M., 2017, p. 15
67
82
vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la
care Republica Moldova este parte.
Titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale - se divizează în patru capitole, care stabilește în
ordine succesivă principiile reglementării drepturilor, libertăților
și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, spectrul drepturilor
politice, civile, social-economice şi culturale, sistematizarea
îndatoririlor fundamentale și statutul și rolul avocatului
poporului în promovarea și protecția drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului.
Titlul III – Autorităţile publice - este structurat în 6
capitole, 6 secţiuni şi 67 articole, în care sunt reglementate
autorităţile publice din Republica Moldova (Parlamentul,
Preşedintele, Guvernul, Administraţia publică, Autoritatea
judecătorească), limitele competenţelor lor, precum şi
raporturile de colaborare dintre puterile statului.
Titlul IV - Economia naţională şi finanţele publice - este
format din 8 capitole, care enunţă principiile generale privind:
economia, proprietatea, sistemul financiar-creditar, bugetul
public naţional, sistemul fiscal.
Titlul V - Curtea constituţională - cuprinde 7 articole, prin
care stabileşte statutul acestui organ de jurisdicţie
constituţională, principiile de activitate, atribuţiile, structura şi
efectul hotărârilor Curţii.
Titlul VI - Revizuirea constituţiei - este consacrat
modalităţilor şi procedurilor de revizuire a legii supreme.
Titlul VII - Dispoziţii finale şi tranzitorii - este ultimul din
Constituţie, considerat parte integrală a ei care în 8 articole
cuprinde reguli referitoare la termenele şi modalitatea de intrare
în vigoare a Constituţiei.
2. Legile ce reglementează relaţiile sociale referitoare la
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat (de
exemplu, Legea cu privire la cetăţenie, Legea cu privire la
organizarea judecătorească ș.a.);
83
3. Decretele Președintelui Republicii Moldova, ce
reglementează relaţiile privitoare la instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii de stat (de exemplu, decretele cu privire la
mobilizarea parţială sau generală în forţele armare, declararea
stării excepţionale, de asediu sau de război, decorarea cu
distincţii de stat etc.);
4. Tratatele internaţionale la care R. Moldova este parte în
care sunt reglementate relaţiile sociale ce ţin de instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii de stat (de exemplu, Carta
Organizaţiei Naţiunilor Unite, Acordul de asociere a Republicii
Moldova cu UE). Intrarea în vigoare a unui tratat internaţional
conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de
o revizuire a acesteia68.
3.2. Raporturile şi normele dreptului constituţional
Raporturile de drept constituţional sunt o categorie a

raporturilor juridice, care se manifestă prin următoarele trăsături
specifice69:
– ele sunt reglementate de norme juridice de drept
constituţional, care determinând participanţii la raport, stabilesc
pentru aceştia drepturi şi obligaţii reciproce;
– ele reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în
procesul instituirii, menţinerii şi exercitării puterii de stat;
– ele sunt raporturi de voinţă, care sunt condiţionate de faptul,
că aici pe de o parte intervine voinţa autorităţii statale, exprimată
în conţinutul normei de drept constituţional şi pe de altă parte
voinţa subiecţilor participanţi la raportul social;
– raportul de drept constituţional este un raport social, care se
naşte, se modifică şi se stinge numai între oameni – persoane
fizice luate individual sau grupate în colective, pe de o parte, şi
autoritatea publică, pe de altă parte.
68
Constituția R.Moldova, art. 8, alin. (2)
69
84
Reieşind din cele expuse putem defini raporturile de
drept constituţional ca o categorie a raporturilor juridice
voliţionale, reglementate de norme de drept constituţional şi care
apar, se desfăşoară şi se sting în cadrul relaţiilor sociale de
instituire şi organizare a puterii statale şi în cadrul căruia
participanţii se manifestă ca purtători de drepturi şi obligaţii70.
Normele de drept constituţional sunt normele care
reglementează conduita oamenilor în relațiile sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menținerii și
exercitării puterii de stat. Aceste norme sunt cuprinse atât în
Constituţie, cât şi în alte acte normative, care sunt izvoare ale
dreptului constituțional71.
Normele de drept constituţional reglementează principiile
de bază pentru toate normele altor ramuri de drept. De exemplu:
Constituţia Republicii Moldova (art.9 şi art.46) stipulează norme
despre dreptul la proprietate privată, iar dreptul civil detaliat
reglementează raporturile de proprietate, inclusiv private. Prin
art.44 din Constituţie se interzice munca forţată – legislaţia
muncii se conduce de această prevedere.
Stabilitatea normelor de drept constituţional se asigură prin
faptul că normele de drept constituţional se modifică cu mult
mai complicat decât normele celorlalte ramuri de drept. Pentru a
modifica o lege obişnuită se cere votul simplu al majorităţii
parlamentare, atunci când pentru modificarea normelor
constituţionale se cere votul a doua treimi din deputaţii aleşi.
Normele de drept constituţional se clasifică în mai multe
categorii:
1. În dependenţă de sfera funcţională de reglementare,
deosebim:
– norme constituţionale de reglementare – reglementează
nemijlocit relații sociale fundamentale (de exemplu: art. 61
Alegerea Parlamentului, art. 78 Alegerea Preşedintelui);
70
71
Arseni Al. Drept constitutional și instituții politice. Vol. I. Chișinău: CEP USM.
2005, p. 36 (502 p.)
85
– norme constituţionale de protecţie, asigurare, conservare,
care în majoritatea cazurilor reprezintă interdicții (de exemplu:
art. 4: Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă.
Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor
Constituţiei nu are putere juridică);.
2. În dependenţă de natura conduitei pe care o prescriu
normele de drept constituţional, deosebim:
– norme constituţionale de competenţă (de împuternicire) –
de exemplu: art. 66. Atribuțiile de bază ale Parlamentului, art.
86-88 Atribuțiile Președintelui etc.;
– norme constituţionale operative (categorice) - de exemplu:
art. 7. Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă.
Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor
Constituţiei nu are putere juridică; art. 80 alin. (4) (4) Nici o
persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al Republicii
Moldova decât pentru cel mult două mandate consecutive.
3. În dependenţă de caracterul relaţiilor sociale
fundamentale, deosebim:
– norme constituţionale materiale - de exemplu: art. 44
Interzicerea muncii forţate; art. 46 Dreptul la proprietate privată
şi protecţia acesteia etc.;
– norme constituţionale procesuale – de exemplu: art. 64
Organizarea internă a Parlamentului.
4. În dependenţă de durata acţiunii în timp, deosebim:
– norme temporare;
– norme permanente;
– norme excepţionale.
3.3. Subiectele raporturilor de drept constituţional
Subiecte a raporturilor de drept constituţional sunt

oamenii, luaţi individual sau în colectiv şi autorităţile statale.
Acestea dispun de următorul specific:
– întotdeauna unul dintre subiecte trebuie să fie deţinătorul
puterii, statul sau organul legiuitor;
86
– subiectele trebuie să acţioneze într-un raport ce are ca obiect
activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.
La categoria subiectelor de drept constituţional se referă:
poporul, statul, organele statului, partidele și alte formaţiuni
politice, cetăţenii, străinii și apatrizii.
1. Poporul ca subiect de drept constituţional se întemeiază în
baza prevederilor art. 2 din Constituţia Republicii Moldova care
stabileşte: „Suveranitatea naţională aparţine poporului
Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin
organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie.
Nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup
social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească nu
poate exercita puterea de stat în nume propriu. Uzurparea puterii
de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului”.
2. Statul poate să apară ca subiect al raporturilor de drept
constituţional privind realizarea drepturilor sale suverane, fie
direct, fie fiind reprezentat de organele sale.
3. Organele statului sunt subiecte ale raporturilor de drept
constituţional în cazul în care acestea îşi exercită atribuţiile
constituţionale. Astfel, întru realizarea prevederilor art. 72: alin.
(1) din Legea fundamentală, Parlamentul adoptă legi
constituţionale, organice şi ordinare. Preşedintele Republicii
Moldova reprezintă statul şi este garantul suveranităţii
independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării
(art. 77, alin. (2).
4. Partidele şi alte formaţiuni politice sunt subiecte ale
raporturilor de drept constituţional, deoarece acestea „contribuie
la definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor şi în
condiţiile legii, participă la alegeri” (art. 41. alin. (1) din
Constituţie).
5. Cetăţenii apar ca subiecte ale raporturilor de drept
constituţional fie aparte, ca persoane fizice, fie ca persoane
învestite cu anumite prerogative în organele legiuitoare (deputaţi
în Parlament), fie organizați în circumscripţii electorale.
87
6. Străinii și apatrizii. Aceştia sunt subiecte ale raporturilor de
drept constituţional în legătură cu acordarea azilului politic sau
în cazul protecţiei proprietăţii private (art. 19 din Constituţie).
3.4. Noţiunea şi principiile reglementării cetăţeniei
Dreptul constituţional studiază cetăţenia atât sub aspect

politic, cât şi sub aspect juridic. Cetăţenia apare ca o legătură
între o persoană fizică şi stat, ca o apartenenţă juridică a acestuia
la statul respectiv. Cetăţenia fiind o legătură indisolubilă dintre
cetăţeni şi stat, totodată este exprimată prin totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre persoană şi stat72.
Potrivit art. 3 al Legii cetăţeniei R. Moldova 73, „Cetăţenia
Republicii Moldova stabileşte între persoana fizică şi Republica
Moldova o legătură juridico-politică permanentă, care
generează drepturi şi obligaţii reciproce între stat şi persoană”.
Relaţiile politice se manifestă prin faptul că cetăţenii
statului, fiind integraţi în marea colectivitate ce poartă numele
de popor (naţiune), sunt reprezentanţi ai suveranităţii naţionale
(puterii publice).
Relaţiile juridice au un triplu conţinut:
– pe plan extern ele se păstrează şi se prelungesc oriunde s-ar
afla persoana;
– cetăţenii fiind participanţi la raporturi juridice, au calitatea
de a fi titulari de drepturi şi obligaţii;
– toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii şi autorităţii publice fără
deosebire74.
Dr. V.Popa defineşte rolul cetăţeniei pentru persoană ca o
„legătură politică şi juridică permanentă, nelimitată în timp şi
spaţiu, dintre persoanele fizice şi stat, legătură ce semnifică
72
73
Legea cetăţeniei R. Moldova nr. 1024 din 02.06.2000. În M.O. , 10.08.2000, Nr. 98-
101, art Nr: 709.
74
88
apartenenţa acestora la statul Republica Moldova şi se exprimă
prin ansamblul drepturilor şi obligaţiilor reciproce pe care
statul le garantează”75.
Reieşind din cele menţionate mai sus, putem defini
cetăţenia ca o calitate indispensabilă a persoanei fizice,
dobândită în raport cu statul, nelimitată în timp şi spaţiu,
bazată pe fidelitatea politică a persoanei, în temeiul căreia
aceasta devine titularul tuturor drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor fundamentale, dobândind protecţia statului şi a
legislaţiei în vigoare76.
Principiile reglementării cetăţeniei sunt acele reguli, de
maximă generalitate, care conduc, guvernează materia instituţiei
cetățeniei și care stabilesc cadrul juridic general de dobândire,
de exercitare a calității de cetățean și de pierdere a cetățeniei. În
conformitate cu art. 7 al Legii cetățeniei, instituţia cetăţeniei se
bazează pe următoarele principii:
– Dreptul fiecărei persoane la o cetăţenie;
– Nediscriminarea cetăţenilor, indiferent de temeiurile
dobândirii cetăţeniei;
– Inadmisibilitatea privării arbitrare a persoanei de cetăţenia ei
şi de dreptul de a-şi schimba cetăţenia;
– Evitarea apatridiei77;
– Neproducerea de efecte, prin schimbarea cetăţeniei unuia
dintre soţi, asupra cetăţeniei celuilalt soţ sau asupra cetăţeniei
copilului dacă nu există o cerere scrisă în acest sens al părinţilor.
Pe lângă principiile enumerate de Legea cetățeniei,
Constituția R. Moldova enumeră și alte principii, cum ar fi:
– egalitatea cetăţenilor Republicii Moldova – toţi cetăţenii
Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi autorităţilor
publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică,
75
V.Popa. Dreptul public. Chişinău: Presa, 1998, p.286
76
Zaporojan L., Arseni A. Cetăţenia, un atribut al statalităţii. În Revista Naţională de
Drept. Nr. 2, 2009, p. 67
77
Apatrid = persoană care nu are cetățenia niciunui stat
89
limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de
origine socială78;
– protecţia cetăţenilor. Art. 18 din Constituţia R.M. prevede că
cetăţenii beneficiază de protecţia statului atât în țară, cât și în
străinătate şi ei nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din ţară);
– responsabilitatea statului faţă de cetăţenii săi şi a cetăţenilor
faţă de stat (art. 134. alin. (3) din Constituţie);
– libertatea opiniei şi a exprimării oricărui cetăţean este
garantată de Constituţie (art. 32 din legea supremă);
– dreptul de vot şi dreptul de a fi ales în conformitate cu
prevederile Codului electoral (art. 38 din Constituţie);
– dreptul la administrarea treburilor publice şi accesul la o
funcţie publică (art. 38 din Constituţie) etc.
Instituţia cetăţeniei în Republica Moldova este
reglementată prin art.17-18 din Constituţie, Legea cetăţeniei
Republicii Moldova nr.1024-XIV din 02.06.2000, de tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte, precum şi
de alte acte normative adoptate în corespundere cu acestea.
Conform legislaţiei naţionale cetăţenia poate fi dobândită
prin: a) naştere; b) recunoaştere; c) înfiere; d) redobândire; e)
naturalizare.
a) Dobândirea cetățeniei R. Moldova prin naştere:
Este considerat cetăţean al Republicii Moldova copilul79:
– născut din părinţi, ambii sau unul dintre care, la momentul
naşterii copilului, este cetăţean al Republicii Moldova;
– născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi apatrizi;
– născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi care au
cetăţenia unui alt stat sau unul dintre care este apatrid, iar
celălalt cetăţean străin.
Copilul găsit pe teritoriul Republicii Moldova este
considerat cetăţean al ei, atât timp cât nu este dovedit contrariul,
78
art. 16 alin. (2) din Constituţie
79
Art. 11 Legea cetăţeniei R. Moldova nr. 1024 din 02.06.2000. În M.O. Nr. 98-
101din 10.08.2000, art Nr: 709
90
până la atingerea vârstei de 18 ani.
b) Dobândirea cetățeniei R. Moldova prin recunoaştere80:
Sunt recunoscute ca cetăţeni ai Republicii Moldova
persoanele care au dobândit şi au păstrat această cetăţenie
potrivit legislaţiei anterioare, precum şi persoanele care au
dobândit cetăţenia conform actualei Legi cu privire la cetăţenie.
Sunt recunoscute ca cetăţeni ai Republicii Moldova
persoanele care şi-au expus dorinţa de a deveni cetăţeni ai
Republicii Moldova şi anume:
– persoanele născute pe teritoriul Republicii Moldova sau
persoanele unul dintre ai căror părinţi sau bunei s-a născut pe
teritoriul numit;
– persoanele care până la 28 iunie 1940 au locuit în
Basarabia, în Nordul Bucovinei, în ţinutul Herţa şi în
R.A.S.S.M., urmaşii lor;
– persoanele deportate sau refugiate de pe teritoriul
Republicii Moldova începând cu 28 iunie 1940, precum şi
urmaşii lor;
– persoanele care la data de 23 iunie 1990 locuiau legal şi
obişnuit pe teritoriul Republicii Moldova şi care continuă să
locuiască în prezent.
c) Dobândirea cetățeniei R. Moldova prin înfiere81:

Copilul apatrid dobândeşte automat cetăţenia Republicii
Moldova prin înfiere dacă înfietorii (înfietorul) sunt cetăţeni ai
Republicii Moldova.
Asupra cetăţeniei copilului apatrid, înfiat de soţi unul
dintre care este cetăţean al Republicii Moldova, iar celălalt
cetăţean străin hotărăsc, de comun acord, înfietorii. În cazul
când înfietorii nu cad de comun acord, asupra apartenenţei
80
101din 10.08.2000, art Nr: 709
81
101din 10.08.2000, art Nr: 709
91
copilului la Republica Moldova, va decide instanţa de judecată,
ţinând cont de interesele acestuia. În cazul copilului care a
împlinit vârsta de 14 ani, se cere consimţământul lui, autentificat
de notar.
Copilul cetăţean străin înfiat de soţi ambii sau numai unul
dintre ei fiind cetăţean al Republicii Moldova, sau unul fiind
cetăţean al Republicii Moldova, iar celălalt cetăţean străin sau
apatrid, poate deveni cetăţean al Republicii Moldova dacă
renunţă la cetăţenia statului străin, cu excepţia cazurilor
prevăzute de acordurile internaţionale la care Republica
Moldova este parte.
d) Dobândirea cetățeniei R. Moldova prin redobândire82:
Persoana care a avut anterior cetăţenia Republicii Moldova
o poate redobândi la cerere, păstrându-şi, la dorinţă, cetăţenia
străină, dacă nu cade sub incidenţa următoarelor condiții:
a) a săvârşit crime internaţionale, militare sau crime împotriva
umanităţii;
b) a fost implicată în activitate teroristă;
c) a fost condamnată la privaţiune de libertate pentru
infracţiuni premeditate şi are antecedente penale sau la
momentul examinării cererii se află sub urmărire penală;
d) desfăşoară activitate care periclitează securitatea statului,
ordinea publică, sănătatea şi moralitatea populaţiei;
Persoana căreia i s-a retras cetăţenia Republicii Moldova
pe motiv că a săvârşit fapte deosebit de grave prin care se aduc
prejudicii esenţiale statului, nu o mai poate redobândi, iar în
restul cazurilor de pierdere a cetățeniei o poate redobândi numai
în condiţiile naturalizării şi numai după 5 ani de domiciliu legal
şi obişnuit pe teritoriul Republicii Moldova din momentul
retragerii cetăţeniei.
e) Dobândirea cetățeniei R. Moldova prin naturalizare83:
Cetăţenia Republicii Moldova poate fi acordată la cerere
82
101din 10.08.2000, art Nr: 709
83
101din 10.08.2000, art Nr: 709
92
cetățeanului străin sau apatridului cu domiciliul legal și obișnuit
pe teritoriul Republicii Moldova, care cunoaşte şi respectă
prevederile Constituţiei, a susţinut testul pentru evaluarea
nivelului de cunoaştere a limbii de stat și are surse legale de
venit, cu respectarea uneia dintre următoarele condiții:
a) are domiciliul pe teritoriul Republicii Moldova cel puţin în
ultimii 10 ani (sau 8 ani – pentru apatrizi, refugiaţi şi beneficiarii
de protecție umanitară și azil politic);
b) are domiciliul pe teritoriul Republicii Moldova timp de 5 ani
înaintea împlinirii vârstei de 18 ani;
c) este căsătorit cu un cetăţean al Republicii Moldova de cel
puţin 3 ani şi a avut domiciliul în mod continuu pe teritoriul
Republicii Moldova în ultimii 3 ani;
d) are domiciliul pe teritoriul Republicii Moldova în ultimii 3
ani la părinţi sau la copii (inclusiv înfietori sau înfiaţi) cetăţeni ai
Republicii Moldova.
Prin derogare de la prevederile expuse mai sus, cetăţenia
Republicii Moldova poate fi acordată la cerere cetățeanului
străin sau apatridului care cunoaşte şi respectă prevederile
Constituţiei și care întrunește cumulativ următoarele condiții84:
a) are o bună reputație economică și financiară;
b) nu prezintă pericol sau risc pentru ordinea publică și
securitatea statului;
c) varsă contribuția la Fondul de investiții publice pentru
dezvoltare durabilă sau a efectuat și menține, pentru o perioadă
de 60 de luni, investiții în cel puțin unul din domeniile de
dezvoltare strategică ale Republicii Moldova, aprobate de
Guvern.
Procedura acordării cetăţeniei este stipulată în art. 32-40
ale Legea cetăţeniei Republicii Moldova din 2 iunie 2000, nr.
1024-XIV. Cererea privind dobândirea sau redobândirea
cetăţeniei R.M. se adresează Preşedintelui R.M. şi se depune,
personal sau prin mandatar (în baza procurii autentificate
84
Art. 17, alin. (1) Legea cetăţeniei R. Moldova nr. 1024 din 02.06.2000. În M.O. Nr.
98-101din 10.08.2000, art Nr: 709
93
notarial), la organul teritorial al Agenției Servicii Publice în al
cărui rază îşi are domiciliu solicitantul, sau la Ministerul
Economiei85, iar în cazul persoanei cu domiciliu legal şi obişnuit
în străinătate, la reprezentanţa diplomatică sau instituţia
consulară a Republicii Moldova sau la Ministerul Afacerilor
Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova.
Temeiurile refuzului de a acorda cetăţenie. Cetăţenia
Republicii Moldova nu se acordă persoanei care:
– a săvârşit crime internaţionale, militare sau crime împotriva
umanităţii;
– a fost implicată în activitate teroristă;
– a fost condamnată la privaţiune de libertate pentru
infracţiuni premeditate şi are antecedente penale sau la
momentul examinării cererii se află sub urmărire penală;
– desfăşoară activitate care periclitează securitatea statului,
ordinea publică, sănătatea şi moralitatea populaţiei;
– nu întruneşte integral condiţiile pentru dobândirea cetăţeniei
Republicii Moldova, stabilite de Legea cetățeniei R. Moldova.
Termenul de examinare a cererilor şi a propunerilor

privind cetăţenia Republicii Moldova nu poate depăşi un an
din ziua în care au fost depuse toate documentele necesare
acordării, redobândirii sau renunţării la cetăţenia Republicii
Moldova. În situația în care este vizată acordarea sau retragerea
cetățeniei Republicii Moldova prin vărsarea unei contribuții
nerambursabile la Fondul de investiții publice pentru dezvoltare
durabilă, termenul de examinare a cererilor și propunerilor este
de 30 de zile din data prezentării acestora. Cererea şi propunerile
repetate în problema cetăţeniei se examinează numai în cazul
constatării unor circumstanţe esenţiale necunoscute până atunci.
Jurământul de credinţă faţă de Republica Moldova.
Persoana căreia i se acordă cetăţenia Republicii Moldova prin
85
În situația în care este solicitată dobîndirea cetăţeniei Republicii Moldova prin
vărsarea unei contribuții nerambursabile la Fondul de investiții publice pentru
dezvoltare durabilă
94
naturalizare sau redobândire va depune, în termen de 6 luni de la
data intrării în vigoare a decretului Preşedintelui Republicii
Moldova, în faţa preşedintelui raionului sau primarului
municipiului ori, după caz, în faţa şefului misiunii diplomatice
sau al oficiului consular al Republicii Moldova, următorul
jurământ de credinţă faţă de Republica Moldova: „Eu (numele,
prenumele), născut la (data şi locul naşterii), jur să fiu cetăţean
devotat Republicii Moldova, să respect cu sfinţenie Constituţia
şi celelalte legi ale ei, să nu întreprind nici o acţiune care i-ar
prejudicia interesele şi integritatea teritorială”. Cetăţenia
Republicii Moldova se dobândeşte la data depunerii
jurământului.
Pierderea cetățeniei R. Moldova. Pierderea cetăţeniei
R.M. poate avea loc în următoarele cazuri: a) prin renunţare; b)
prin retragere; c) în temeiul acordurilor internaţionale la care
Republica Moldova este parte.
a) Renunţarea la cetăţenie. Renunţarea la cetăţenia R.Moldova
se deosebește esenţial de retragerea cetăţeniei prin caracterul său
volitiv, fiind un mod amiabil de rezolvare a unor probleme ce ţin
de apartenenţa unei persoane la un stat anumit. Statul trebuie să
permită renunţarea la cetăţenia sa, cu condiţia ca persoana în
cauză să nu devină apatrid. Renunţarea la cetăţenia R.M. se
aprobă persoanei care a împlinit 18 ani, cu excepţia cazurilor
stabilite de lege. Renunţarea la cetăţenia Republicii Moldova se
aprobă solicitantului, cu condiţia prezentării adeverinţei privind
deţinerea sau dobândirea cetăţeniei unui alt stat ori garanţiei
dobândirii cetăţeniei unui alt stat. Dacă persoana căreia i s-a
aprobat renunţarea la cetăţenia Republicii Moldova, în pofida
garanţiei nu va dobândi cetăţenia unui alt stat, adică va deveni
apatridă, partea din decretul Preşedintelui Republicii Moldova
privind aprobarea renunţării la cetăţenia Republicii Moldova
referitoare la această persoană se va abroga în modul stabilit.
95
b) Retragerea cetăţeniei86 - este o formă de sancţiune aplicată
unei persoane. Cetăţenia Republicii Moldova poate fi retrasă
printr-un decret al Preşedintelui Republicii Moldova persoanei
care:
– a dobândit cetăţenia Republicii Moldova în mod fraudulos,
prin informaţie falsă sau prin ascunderea unui fapt pertinent;
– s-a înrolat benevol în forţe armate străine;
– a săvârşit fapte deosebit de grave prin care se aduc prejudicii
esenţiale statului;
– nu respectă condițiile de efectuare și menținere a investiției,
stabilite la art. 17 alin. (11) și (6) a Legii cetățeniei.
Retragerea cetăţeniei nu se admite în baza temeiurilor
menționate, dacă persoana va deveni apatrid, cu excepţia
cazurilor când persoana a dobândit cetăţenia Republicii
Moldova în mod fraudulos, prin informaţie falsă sau prin
ascunderea unui fapt pertinent. Retragerea cetăţeniei Republicii
Moldova persoanei nu produce nici un efect asupra cetăţeniei
soţului şi copiilor ei.
Procedura renunțării sau retragerii cetăţeniei R.
Moldova. Cererea privind renunţarea la cetăţenia Republicii
Moldova se adresează Preşedintelui Republicii Moldova şi se
depune numai de persoanele care îşi au domiciliu legal şi
obişnuit în străinătate, la reprezentanţa diplomatică sau instituţia
consulară a Republicii Moldova.
Propunerile, avizele şi alte materiale referitoare la
retragerea cetăţeniei Republicii Moldova se vor înainta
Preşedintelui Republicii Moldova de Agenția Servicii Publice,
precum şi de Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării
Europene direct sau prin intermediul reprezentanţelor
diplomatice sau al instituţiilor consulare ale Republicii
Moldova.
Propunerile, avizele şi alte materiale referitoare la
retragerea cetăţeniei Republicii Moldova dobândite în temeiul
86
101din 10.08.2000, art Nr: 709
96
art. 17 alin. (11) și (31) vor fi înaintate Preşedintelui Republicii
Moldova de către Ministerul Economiei.
În Republica Moldova se permite pluralitatea de
cetăţenii:
– copiilor care au dobândit automat la naştere cetăţenia
Republicii Moldova şi cetăţenia unui alt stat;
– cetăţenilor săi, care deţin concomitent cetăţenia unui alt stat,
când această cetăţenie este dobândită automat prin căsătorie;
– copiilor cetăţeni ai Republicii Moldova care au dobândit
cetăţenia unui alt stat în urma înfierii;
– dacă această pluralitate rezultă din prevederile acordurilor
internaţionale la care Republica Moldova este parte;
– în cazul în care renunţarea la cetăţenia unui alt stat sau
pierderea ei nu este posibilă sau nu poate fi rezonabil cerută;
– în alte cazuri prevăzute de lege.
În interesele republicii şi în cazuri excepţionale, cetăţenii
unor alte state pot deveni şi cetăţeni ai Republicii Moldova, prin
decret al Preşedintelui Republicii Moldova, dacă nu cad sub
incidenţa art. 20 lit. a)-d)87 din Legea cetăţeniei.
Dobândirea de către cetăţeanul Republicii Moldova a
cetăţeniei altui stat nu atrage pierderea cetăţeniei R. Moldova.
3.5. Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale

cetățenilor R. Moldova
Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective

ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţă, libertatea şi demnitatea
acestora, indispensabile pentru libera dezvoltarea a personalităţii
umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin
Constituţie şi legi88.
Constituţia utilizează termenul drept, atunci când
consacră: dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică (art.
87
În art. 20 sînt reglementate temeiurile refuzului de a acorda cetăţenia R. Moldova
88
Muraru I., Tănăsescu E.S. Drept constituţional și instituții politice. Vol. I. ed. 13.
București: C.H.Beck, 2008, p. 140.
97
24), dreptul la apărare (art. 26), dreptul la informaţie (art. 34),
dreptul de vot şi dreptul de a fi ales (art. 38) etc. În schimb,
Constituţia foloseşte termenul libertate atunci când
reglementează libertatea conştiinţei (art. 31), libertatea de
opiniei şi a exprimării (art. 32), libertatea întrunirilor (art. 40)
etc. Observăm că terminologia constituţională, deşi nuanţată,
desemnează o singură categorie juridică şi anume dreptul
fundamental. Astfel văzute lucrurile, juridiceşte, dreptul este o
libertate, iar libertatea este un drept. Nu există deosebiri de
natură juridică, suntem deci în prezenţa unei singure noţiuni
juridice89.
Potrivit opiniei cercetătorilor autohtoni90, drepturile şi
libertăţile omului prevăzute de Constituţia Republicii Moldova
pot fi clasificate în următoarele categorii: drepturi civile;
drepturi politice; drepturi social-economice şi culturale.
Din categoria drepturilor civile fac parte: Dreptul la
viaţă şi la integritate fizică şi psihică (art.2491), Libertatea
individuală şi siguranţa persoanei (art.25), Dreptul la apărare
(art.26), Viaţa intimă, familială şi privată (art. 28),
Inviolabilitatea domiciliului (art.29), Secretul corespondenţei
(art. 30), Familia (art.48), Dreptul persoanei vătămate de o
autoritate publică (art.53).
Din categoria drepturilor politice, fac parte: Libertatea
conştiinţei (art. 31), Libertatea opiniei şi a exprimării (art.32),
Dreptul la informaţie (art. 34), Dreptul la vot şi dreptul de a fi
ales (art.38), Dreptul la administrare (art. 39), Libertatea
întrunirilor (art.40), Libertatea partidelor şi altor organizaţii
social-politice (art. 41).
La categoria drepturilor economice şi sociale se
enumeră: Dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 36), Dreptul la un
mediu înconjurător sănătos (art. 37), Dreptul de a întemeia şi de
a se afilia la sindicate (art. 42), Dreptul la muncă şi la protecţia
89
90
Popa V. Dreptul public. Chișinău, 1998 p.308-309
91
Articolele enumerate sunt reglementate de Constituția R. Moldova
98
muncii (art.43), Interzicerea muncii forţate (art. 44), Dreptul la
grevă (art. 45), Dreptul la proprietate privată şi protecţia
acesteia (art. 46), Dreptul la asistenţă şi protecţie socială (art.
47), Protecţia familiei şi a copiilor orfani (art. 49), Ocrotirea
mamei, copiilor şi a tinerilor (art.50), Protecţia persoanelor
handicapate (art. 51).
La categoria drepturilor culturale se includ: Libertatea
creaţiei (art. 33) și Dreptul la învăţătură (art. 35).
Îndatoririle fundamentale reprezintă acele obligaţii ale
cetăţenilor, considerate esenţiale de către popor pentru realizarea
intereselor generale, înscrise în Constituţie şi asigurate în
realizarea lor prin convingere sau, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului92.
Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor sunt reglementate
în art. 55-59 ale Constituției R. Moldova, după cum urmează:
1. Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor (art. 55). Orice
persoană îşi exercită drepturile şi libertăţile constituţionale cu
bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile altora.
2. Devotamentul faţă de ţară (art. 56). Devotamentul faţă de
ţară este sacru. Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii
publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă
a obligaţiilor ce le revin şi, în cazurile prevăzute de lege, depun
jurământul cerut de ea.
3. Apărarea Patriei (art. 57) este un drept şi o datorie sfântă a
fiecărui cetăţean. Serviciul militar este satisfăcut în cadrul
forţelor militare, destinate apărării naţionale, pazei frontierei şi
menţinerii ordinii publice, în condiţiile legii.
4. Contribuţii financiare (art. 58). Cetăţenii au obligaţia să
contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice.
Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a
sarcinilor fiscale. Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor
stabilite prin lege.
92
99
5. Protecţia mediului înconjurător, conservarea şi ocrotirea
monumentelor istorice şi culturale constituie o obligaţie a
fiecărui cetăţean (art. 59).
3.6. Autoritățile publice
Prin noţiunea autoritate publică se subînţelege un drept al

cuiva, o putere de comandă de a da dispoziţii sau a impune cuiva
ascultare, instituţie politică sau administrativă într-un stat, organ
al puterii de stat. Se consideră autorităţi, acele structuri care sunt
investite cu dreptul de a exercita puterea. Putere publică
înseamnă capacitatea de a impune un comportament din partea
societăţii şi în favoarea ei. Puterea de stat este capacitatea de a
impune un comportament în stat, iar organul de stat este privit
ca un instrument al exercitării puterii de stat93.
Autoritatea publică nu este o simplă autoritate învestită cu
putere şi care se bucură de un anumit prestigiu. Mai întâi de
toate, autorităţile publice, direct sau indirect, sunt dependente de
instanţa politică, juridică şi morală absolută - poporul94.
Autoritatea publică deci, reprezintă o instituţie politică,
constituită în mod direct sau indirect de către popor, învestită de
Constituţie cu anumită competenţă pentru a îndeplini anumite
funcții de guvernare a ţarii şi care se bucură de o anumită
autoritate şi prestigiu în societate95.
Clasificarea autorităţilor publice. Clasificarea
autorităţilor publice este necesară pentru a stabili locul cuvenit
în ordinea constituţională a tuturor autorităţilor publice, care
sunt într-o strânsă corelaţie şi interacţiune. O importanță
deosebită are clasificarea autorităţilor publice după principiul
separării puterilor în stat. Potrivit art. 6 a Constituției R.
Moldova, „în Republica Moldova puterea legislativă, executivă
93
94
Deleanu I. Drept constituțional și instituții politice. Vol. II. Iași: Chemarea, 1993, p.
19
95
Popa V. Dreptul public. Chișinău, 1998, p. 316
100
şi judecătorească sunt separate şi colaborează în exercitarea
prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei”.
a) Puterea legislativă. Parlamentul este organul reprezentativ
suprem al poporului Republicii Moldova şi unica autoritate
legislativă a statului. Parlamentul este compus din 101 deputaţi.
Alegerea Parlamentului. Cetăţenii R.Moldova, care au
vârsta de cel puţin 18 ani, aleg prin vot direct membrii
Parlamentului o dată la patru ani. Alegerile parlamentare pot
avea loc mai devreme de patru ani în cazul dizolvării
Parlamentului şi pot interveni în următoarele cazuri:
1) este imposibil de format Guvernul (alin. (1) art. 85 al
Constituţiei);
2) nu s-a acceptat votul de încredere pentru formarea
Guvernului, în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi
numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură
(alin. (2) art. 85 al Constituţiei);
3) este blocată procedura de adoptare a legilor timp de 3
luni (alin. (1) art. 85 al Constituţiei);
Parlamentul poate fi dizolvat de Preşedintele Republicii.
În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată.
Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale
mandatului Preşedintelui Republicii Moldova şi nici în timpul
stării de urgenţă, de asediu sau de război.
Organizarea internă a Parlamentului R. Moldova. Potrivit
art. 64 din Constituţia R.Moldova, structura, organizarea şi
funcţionarea Parlamentului se stabilesc prin regulament, adoptat
de el însuşi. Organizarea internă a Parlamentului constă din
doua formaţiuni: organele de conducere şi formaţiunile interne.
Din organele de conducere fac parte:
− Preşedintele Parlamentului, care este ales, prin vot secret, cu
majoritatea voturilor din numărul de deputaţi aleşi, pe durata
mandatului legislativului, candidaţii fiind propuşi de fracţiunile
parlamentare. Preşedintele Parlamentului reprezintă instituţia în
ţară şi peste hotare, conduce lucrările legislativului şi ale
Biroului permanent, semnează legile şi hotărârile adoptate de
101
către Parlament, îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de
Regulamentul Parlamentului.
− Vicepreşedinţii Parlamentului, care se aleg la propunerea
Preşedintelui Parlamentului, după consultarea fracţiunilor
parlamentare, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, îndeplinesc
în modul stabilit atribuţiile Preşedintelui Parlamentului, la
rugămintea sau în absența acestuia.
− Biroul permanent, care este un organ colegial de conducere
al Parlamentului, compus din Preşedintele legislativului,
vicepreşedinţi şi membri ai Biroului, desemnaţi de fracţiunile
parlamentare, în limitele numărului de locuri care le revin.
Biroul pregăteşte şi asigură desfăşurarea lucrărilor
Parlamentului, întocmeşte ordinea de zi a şedinţelor acestuia şi o
prezintă spre aprobare Parlamentului, supune votului
Parlamentului componenţa nominală a comisiilor parlamentare,
coordonează activitatea acestora ş.a.
Formaţiunile interne sunt reprezentate prin:
− Grupurile parlamentare, care în Republica Moldova sunt
numite „fracţiuni parlamentare”, activitatea cărora este
reglementată de Regulamentul Parlamentului şi în competenţa
lor intră formarea comisiilor parlamentare în baza reprezentării
proporţionale, repartizarea luărilor de cuvânt ş.a.
− Comisiile parlamentare, care sunt organe interne de lucru
ale Parlamentului de competenţă specială, alese pe întreaga
durată a legislaturii în diferite domenii de activitate: economie,
buget, finanţe; securitate naţională, apărare şi ordine publică;
drepturile omului şi relaţiile interetnice; agricultură, educaţie,
sănătate ş.a.
− Comisiile de anchetă, care sunt formate ocazional la cererea
unei fracţiuni parlamentare sau a unui grup de deputaţi, ce
constituie cel puţin 5% din numărul deputaţilor aleşi, şi aprobată
de către Parlament cu votul majorităţii deputaţilor aleşi.
Caracterul activităţii acestor comisii se referă la efectuarea unor
anchete politice, legislative, judiciare, electorale ş.a.
102
Aparatul Parlamentului asigură asistenţa organizatorică,
informaţională şi tehnică a activităţii legislativului, Biroului
permanent, fracţiunilor parlamentare şi a deputaţilor.
Parlamentul Republicii Moldova se întruneşte în două
sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi
nu poate depăşi sfârşitul lunii iulie, iar a doua sesiune începe în
luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie. La
cererea Preşedintelui Republicii Moldova, Preşedintelui
Parlamentului sau a unei treimi din deputaţi, Parlamentul poate
să se întrunească în sesiuni extraordinare sau speciale. Şedinţele
Parlamentului sunt publice, însă legislativul poate hotărî ca
anumite şedinţe să fie închise.
Parlamentul are următoarele atribuţii de bază:
− adoptă legi, hotărâri şi moţiuni;
− declară referendumuri;
− interpretează legile şi asigură unitatea reglementărilor
legislative pe întreg teritoriul ţării;
− aprobă direcţiile principale ale politicii interne şi externe a
statului;
− aprobă doctrina militară a statului;
− exercită controlul parlamentar asupra puterii executive, sub
formele şi în limitele prevăzute de Constituţie;
− ratifică, denunţă, suspendă şi anulează acţiunea tratatelor
internaţionale încheiate de Republica Moldova;
− aprobă bugetul statului şi exercită controlul asupra lui;
− exercită controlul asupra acordării împrumuturilor de stat,
asupra ajutorului economic şi de altă natură acordat unor state
străine, asupra încheierii acordurilor privind împrumuturile şi
creditele de stat din surse străine;
− alege şi numeşte persoane oficiale de stat, în cazurile
prevăzute de lege;
− aprobă ordinele şi medaliile Republicii Moldova;
− declară mobilizarea parţială sau generală;
103
− declară starea de urgenţă, de asediu şi de război;
− iniţiază cercetarea şi audierea oricăror chestiuni ce se referă
la interesele societăţii;
− suspendă activitatea organelor administraţiei publice locale,
în cazurile prevăzute de lege;
− adoptă acte privind amnistia;
− îndeplineşte alte atribuţii, stabilite prin Constituţie şi legi.
b) Puterea executivă. Reieșind din prevederile constituționale,
se identifică două mari categorii de autorități ale administrației
publice:
− autoritățile administrației publice centrale: Președintele R.
Moldova, Guvernul, organele centrale de specialitate
(ministerele), autorităţile administrative din subordinea
ministerelor și alte autorități administrative centrale
autonome.
− autoritățile administrației publice locale: consiliile locale
(municipale, raionale, orășenești, sătești), președinții de
raioane și primarii.
1) Președintele R. Moldova96 este şeful statului. El reprezintă
statul şi este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al
unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării.
Alegerea Preşedintelui. Preşedintele Republicii Moldova
este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
Poate fi ales Preşedinte al Republicii Moldova cetăţeanul cu
drept de vot, care are 40 de ani împliniţi, a locuit sau locuieşte
permanent pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puţin de 10
ani şi posedă limba de stat. Este declarat ales candidatul, care a
întrunit cel puțin jumătate din voturile alegătorilor ce au
participat la alegeri.
În cazul în care nici unul dintre candidați nu a întrunit
această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între
primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi
obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul, care a
96
Art. 77-95, Constituția R. Moldova
104
obținut cel mai mare număr de voturi, cu condiția că numărul
acestora e mai mare decât numărul voturilor exprimate
împotriva candidatului.
Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al
Republicii Moldova este validat de Curtea Constituţională.
Candidatul a cărui alegere a fost validată, depune jurământul în
faţa Parlamentului şi a Curţii Constituţionale, cel târziu la 45 de
zile după alegeri.
Mandatul Preşedintelui Republicii Moldova durează 4 ani
şi se exercită de la data depunerii jurământului. Preşedintele
Republicii Moldova îşi exercită mandatul până la depunerea
jurământului de către Preşedintele nou-ales. Mandatul
Preşedintelui Republicii Moldova poate fi prelungit, prin lege
organică, în caz de război sau de catastrofă. Nicio persoană nu
poate îndeplini funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova
decât pentru cel mult două mandate consecutive.
Calitatea de Preşedinte al Republicii Moldova este
incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcţii retribuite.
Preşedintele Republicii Moldova se bucură de imunitate. El nu
poate fi tras la răspundere juridică pentru opiniile exprimate în
exercitarea mandatului. Parlamentul poate hotărî punerea sub
acuzare a Preşedintelui Republicii Moldova, cu votul a cel puţin
două treimi din numărul deputaţilor aleşi, în cazul în care
săvârşeşte o infracţiune. Competenţa de judecată aparţine Curţii
Supreme de Justiţie, în condiţiile legii. Preşedintele este demis
de drept la data rămânerii definitive a sentinţei de condamnare.
Atribuţiile Președintelui R. Moldova:
· în domeniul politicii externe:
− poartă tratative şi ia parte la negocieri, încheie tratate
internaţionale în numele Republicii Moldova şi le prezintă, în
modul şi în termenul stabilit prin lege, spre ratificare
Parlamentului.
− la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă
reprezentanţii diplomatici ai Republicii Moldova şi aprobă
105
înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice.
− primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale
reprezentanţilor diplomatici ai altor state în Republica
Moldova.
· în domeniul apărării:
− Moldova este comandantul suprem al forţelor armate.
− poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului,
mobilizarea parţială sau generală.
− În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării,
Preşedintele Republicii Moldova ia măsuri pentru respingerea
agresiunii, declară stare de război şi le aduce, neîntârziat, la
cunoştinţa Parlamentului. Dacă Parlamentul nu se află în
sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la
declanşarea agresiunii.
− poate lua şi alte măsuri pentru asigurarea securităţii
naţionale şi a ordinii publice, în limitele şi în condiţiile legii.
· alte atribuţii:
− conferă decoraţii şi titluri de onoare;
− acordă grade militare supreme prevăzute de lege;
− soluţionează problemele cetăţeniei Republicii Moldova şi
acordă azil politic;
− numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;
− acordă graţiere individuală;
− poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum,
voinţa asupra problemelor de interes naţional;
− acordă ranguri diplomatice;
− conferă grade superioare de clasificare lucrătorilor din
procuratură, judecătorii şi altor categorii de funcţionari, în
condiţiile legii;
− suspendează actele Guvernului, ce contravin legislaţiei,
până la adoptarea hotărârii definitive a Curţii Constituţionale;
− exercită şi alte atribuţii stabilite prin lege.
106
Actele Preşedintelui. În exercitarea atribuţiilor sale,
Preşedintele Republicii Moldova emite decrete, obligatorii
pentru executare pe întreg teritoriul statului. Decretele se publică
în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
2) Guvernul R. Moldova. Guvernul asigură realizarea politicii
interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală a
administraţiei publice.
Structura Guvernului R. Moldova. Guvernul este alcătuit
din Prim-ministru, prim-viceprim-ministru, viceprim-miniştri,
miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
Învestitura Guvernului. După consultarea fracţiunilor
parlamentare, Preşedintele Republicii Moldova desemnează un
candidat pentru funcţia de Prim-ministru. Candidatul pentru
funcţia de Prim-ministru va cere, în termen de 15 zile de la
desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra
programului de activitate şi a întregii liste a Guvernului.
Programul de activitate şi lista Guvernului se dezbat în şedinţa
Parlamentului. Acesta acordă încredere Guvernului cu votul
majorităţii deputaţilor aleşi. În baza votului de încredere acordat
de Parlament, Preşedintele R. Moldova numeşte Guvernul.
Guvernul îşi exercită atribuţiile din ziua depunerii jurământului
de către membrii lui în faţa Preşedintelui R. Moldova. În caz de
remaniere guvernamentală sau de vacanţă a funcţiei,
Preşedintele R. Moldova revocă şi numeşte, la propunerea Prim-
ministrului, pe unii membri ai Guvernului.
Funcţia de membru al Guvernului încetează în caz de
demisie, de revocare, de incompatibilitate sau de deces.
Actele Guvernului. Guvernul adoptă hotărâri, ordonanţe şi
dispoziţii.
Competenţa Guvernului Republicii Moldova este
determinată de Legea cu privire la Guvern97 şi cuprinde:
97
Legea cu privire la Guvern nr.64 din 31.05.1990, Monitorul Oficial nr.131-133 din
26.09.2002, Titlul II.
107
− promovarea în viaţă a legilor Republicii Moldova, decretelor
Preşedintelui Republicii Moldova şi exercitarea controlului
asupra executării hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului;
− stabilirea funcţiilor ministerelor, ale altor autorităţi
administrative centrale şi ale celor din subordinea sa, asigurarea
întreţinerii autorităţilor administraţiei publice centrale în limitele
mijloacelor financiare aprobate în acest scop de Parlament;
− coordonarea şi exercitarea controlului asupra activităţii
organelor administraţiei publice locale;
− realizarea programelor dezvoltării economice şi sociale a
republicii, crearea condiţiilor pentru funcţionarea
autoadministrării;
− conducerea organelor de apărare a teritoriului, securităţii
Republicii Moldova şi a cetăţenilor ei;
− promovarea politicii interne şi externe a Republicii
Moldova.
În prezent, organele centrale de specialitate ale
administraţiei publice au următoarea structură:
– ministere: Ministerul Economiei și Infrastructurii, Ministerul
Finanţelor, Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor Interne,
Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, Ministerul
Apărării, Ministerul Educaţiei, Culturii și Cercetării, Ministerul
Sănătății, Muncii și Protecției Sociale, Ministerul Agriculturii,
Dezvoltării Regionale și Mediului.
– alte autorităţi administrative centrale: Biroul Naţional de
Statistică, Agenţia Servicii Publice, Biroul Relaţii Interetnice,
Agenţia Rezerve Materiale, Agenţia Turismului, Agenția
„Moldsilva”.
3) Administraţie publică locală reprezintă totalitatea
autorităţilor publice locale constituite, în condiţiile legii, pentru
promovarea intereselor generale ale locuitorilor unei unităţi
administrativ-teritoriale98. La nivel local, puterea publică se
98
Art. 1, Legea nr. 436 din 28.12.2006 privind administraţia publică locală. În
Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 32-35 din 09.03.2007, art 116
108
exercită de consiliile săteşti, comunale, orăşeneşti şi municipale
şi primarii comunelor, oraşelor.
Deosebim:
a) autorităţi ale administraţiei publice locale de nivelul întâi
- autorităţi publice, luate în ansamblu, care sunt constituite şi
activează pe teritoriul satului (comunei), oraşului (municipiului)
pentru promovarea intereselor şi soluţionarea problemelor
colectivităţilor locale;
b) autorităţi ale administraţiei publice locale de nivelul al
doilea - autorităţi publice, luate în ansamblu, care sunt
constituite şi activează pe teritoriul raionului, municipiului
Chişinău, unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special
pentru promovarea intereselor şi soluţionarea problemelor
populaţiei unităţii administrativ-teritoriale respective.
Consiliile locale sunt compuse din consilieri aleşi în
condiţiile Codului electoral. Numărul de consilieri se stabileşte
în funcţie de numărul de locuitori ai unităţii administrativ-
teritoriale la data de 1 ianuarie a anului în care au loc alegerile,
conform datelor statistice. Au dreptul de a fi aleşi consilieri în
consiliile locale cetăţenii Republicii Moldova cu drept de vot,
care au împlinit, inclusiv în ziua alegerilor, vârsta de 18 ani 99.
Consiliul local are drept de iniţiativă şi decide, în condiţiile
legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care
ţin de competenţa altor autorităţi publice.
Primarul este şeful administraţiei publice locale. Au
dreptul de a fi aleşi primari cetăţenii Republicii Moldova cu
drept de vot care au împlinit, inclusiv în ziua alegerilor, vârsta
de 25 de ani100. Primarul participă la şedinţele consiliului local şi
are dreptul să se pronunţe asupra tuturor problemelor supuse
dezbaterii.
Primarul exercită în teritoriul administrat, următoarele
atribuţii de bază:
99
Art. 124 alin (1) Codul electoral al R. Moldova nr. 1381 din 21.11.1997. În M.O. al
R. Moldova nr. 81 din 08.12.1997 , art. 667
100
Art. 124 alin (2) Codul electoral al R. Moldova nr. 1381 din 21.11.1997. În M.O. al
R. Moldova nr. 81 din 08.12.1997 , art. 667
109
a) asigură executarea deciziilor consiliului local;
b) propune, în condiţiile legii, organigrama şi statele
primăriei, schema de salarizare a personalului acesteia şi le
supune aprobării consiliului local;
c) numeşte, stabileşte atribuţiile şi încetează raporturile de
serviciu sau de muncă cu şefii de subdiviziuni, de servicii, de
Întreprinderi municipale din subordinea autorităţii administraţiei
publice locale respective, personalul primăriei, conduce şi
controlează activitatea acestora, contribuie la formarea şi
reciclarea profesională;
d) asigură elaborarea proiectului de buget local al unităţii
administrativ-teritoriale pe următorul an bugetar şi a contului de
încheiere a exerciţiului bugetar şi le prezintă spre aprobare
consiliului local;
e) exercită funcţia de ordonator principal de credite al satului
(comunei), oraşului (municipiului); verifică, din oficiu sau la
cerere, încasarea şi cheltuirea mijloacelor de la bugetul local şi
informează consiliul local despre situaţia existentă;
f) îndeplineşte alte atribuţii.
Secretarul consiliului local este şi secretar al satului
(comunei), oraşului (municipiului). Candidatul la funcţia de
secretar se selectează pe bază de concurs. Persoana numită, în
condiţiile legii în funcţia de secretar trebuie să fie licenţiat al
unei facultăţi (secţii) de drept sau de administraţie publică.
Consiliul raional este autoritatea reprezentativă a
populaţiei raionului care se compune din consilieri, aleşi în
condiţiile Codului electoral pe un termen de 4 ani. Numărul de
consilieri se stabileşte în funcţie de numărul de locuitori ai
raionului la data de 1 ianuarie a anului în care au loc alegerile,
conform datelor statistice. Competenţele de bază ale consiliului
raional sunt prevăzute în art.43 din Legea privind administrația
publică locală.
Președintele raionului se alege de către Consiliul raional
cu votul majorităţii consilierilor aleşi pe un termen de 4 ani, la
propunerea a cel puţin o treime din consilierii aleşi. El exercită
110
în teritoriul administrat atribuţii prevăzute de art.53 din Legea
privind administrația publică locală.
c) Puterea judecătorească. Conform Capitolului IX, Titlul II,
al Constituției R. Moldova, autoritatea judecătorească este
atribuită: instanțelor judecătorești, Consiliului Superior al
Magistraturii și procuraturii.
Instanțele judecătorești. În R. Moldova, justiţia se
înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti.
Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin
curţile de apel şi prin judecătorii. Pentru anumite categorii de
cauze pot funcţiona, potrivit legii, judecătorii specializate.
Înfiinţarea de instanţe extraordinare este interzisă. Organizarea
instanţelor judecătoreşti, competenţa acestora şi procedura de
judecată sunt stabilite prin Legea nr. 514 din 06.07.1995 privind
organizarea judecătorească.
Consiliul Superior al Magistraturii este un organ
independent, format în vederea organizării şi funcţionării
sistemului judecătoresc, şi este garantul independenţei autorităţii
judecătoreşti. Consiliul Superior al Magistraturii exercită
autoadministrarea judecătorească. Consiliul Superior al
Magistraturii este alcătuit din judecători şi profesori titulari aleşi
pentru o durată de 4 ani. Din Consiliul Superior al Magistraturii
fac parte de drept: Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie,
ministrul justiţiei şi Procurorul General. Consiliul Superior al
Magistraturii asigură numirea, transferarea, detaşarea,
promovarea în funcţie şi aplicarea de măsuri disciplinare faţă de
judecători.
Procuratura este o instituție publică autonomă în cadrul
autorității judecătorești, ce contribuie la înfăptuirea justiției,
apărarea drepturilor, libertăților şi intereselor legitime ale
persoanei, societății și statului prin intermediul procedurilor
penale și al altor proceduri prevăzute de lege. Atribuțiile
Procuraturii sunt exercitate de procurori. Competențele, modul
de organizare și funcționare a Procuraturii se stabilesc prin
Legea cu privire la procuratură nr. 3 din 25.02.2016.
111
Sarcini 1. Găsiţi şi evidenţiaţi din Constituţia R.
pentru Moldova, adoptată la data de 29 iulie 1994,
autoevaluare: raporturi de drept constituţional.
2. Demonstrați că Constituţia Republicii
Moldova este izvorul de bază al dreptului
constituţional.
3. Determinați obiectul de reglementare al
dreptului constituțional.
4. Faceţi o comparaţie între modurile de
dobândire ale cetăţeniei.
5. Prin ce se deosebeşte retragerea de
renunţarea la cetăţenie.
6. Cărei instituţii statale îi aparţine
prerogativa de acordare şi retragere a
cetăţeniei?
7. Elucidați statutul juridic al cetățenilor
străini și al apatrizilor.
8. Comentaţi art. 4 din Declarația
Drepturilor Omului și Cetățeanului:
„Libertatea constă în a putea face tot ceea ce
nu vatămă altuia; astfel exerciţiul drepturilor
naturale ale fiecărui om nu are limite decât
acelea care asigură celorlalţi membri ai
societăţii folosinţa aceloraşi drepturi. Aceste
limite nu pot fi determinate decât prin lege.”
9. Analizați criteriile de clasificare a
drepturilor și libertăților fundamentale ale
cetățenilor Republicii Moldova.
10. Care sunt sancțiunile în caz de
nerespectare a îndatoririlor fundamentale ale
cetățenilor Republicii Moldova?
11. Explicați principiul separației puterilor în
stat.
12. Stabiliţi importanţa parlamentului în
112
raport cu alte autorităţi statale.
13. Specificaţi procedura dobândirii
mandatului preşedintelui Republicii Moldova.
14. Analizați atribuțiile președintelui
Republicii Moldova.
15. Identificaţi învestitura guvernului.
16. Enumerați actele emise de guvern.
17. Exemplificați raporturile dintre puterea
executivă și celelalte puteri în stat.
18. Determinați organizarea judecătorească în
Republica Moldova.
19. Caracterizaţi statutul autorităţilor
administraţiei publice locale.
20. Delimitați administraţia publică locală de
administraţia publică centrală.
Bibliografie 1. Arseni Al. Drept constituțional și

de referință: instituții politice. Vol. I. Chișinău: CEP
USM. 2005, 502 p.
2. Catan Victor, Catan Carolina. Drept
constituțional. Suport de curs. Chișinău:
Tehnica-U.T.M., 2017, 144 p.
3. Codul electoral al R. Moldova nr. 1381
din 21.11.1997. În M.O. al R. Moldova nr. 81
din 08.12.1997 , art. 667
4. Constituţia R. Moldova, adoptată prin
Legea de la 29.07.94. În: M.O. R.Moldova
nr.1, 18.08.1994.
5. Deleanu I. Drept constituțional și
instituții politice. Vol. II. București: Europa
Nova. 1996, 480 p.
6. Guceac Ion. Curs elementar de drept
constituţional. Vol. I. Chișinău: Reclama,
2001, 280 p.
113
7. Legea cetăţeniei R. Moldova nr. 1024 din
02.06.2000. În M.O. Nr. 98-101din
10.08.2000, art Nr: 709
8. Legea cu privire la Guvern nr.64 din
31.05.1990. În M.O. Nr.131-133 din
26.09.2002
9. Legea nr. 436 din 28.12.2006 privind
administraţia publică locală. În Monitorul
Oficial al R. Moldova nr. 32-35 din
09.03.2007, art 116
10. Muraru I., Tănăsescu E. S. Drept
constituţional și instituții politice. Vol. I.
ed.București: C.H.Beck, 2008, 201 p.
11. Popa V. Dreptul public. Chișinău, 1998,
460 p.
12. Zaporojan L., Arseni A. Cetăţenia, un
atribut al statalităţii. În Revista Naţională de
Drept. Nr. 2, 2009, p. 66-68.

DREPTULUI ADMINISTRATIV
1. Obiectivele - să cunoască conceptele de bază cu care se

temei de
114
studiu: operează în dreptul administrativ;
- să identifice legătura dreptului
administrativ cu alte ramuri de drept;
- să înțeleagă conceptul de administrație
publică și de serviciu public;
- să enumere tipurile de autorități ale
administrației publice;
- să conștientizeze rolul funcției publice și a
funcționarului public;
- să determine categoriile de acte
administrative;
- să explice importanța controlului în
administrația publică.
2. Cuvinte- normă juridică, autoritate publică,

cheie: administrație publică, serviciu public, funcție
publică, funcționar public, act administrativ,
contract administrativ, control administrativ
3. Structura 4.1. Noțiunea și rolul dreptului administrativ.

temei: 4.2. Izvoarele, normele și raporturile de drept
administrativ.
4.3. Autoritățile administrației publice.
4.4. Funcția publică și statutul funcționarului
public.
4.5. Actele administrative și controlul
administrativ.
4.1. Noțiunea și rolul dreptului administrativ
Dreptul administrativ este o ramură de drept public care

reglementează relațiile sociale din sfera administrației publice,
precum și cele de natură conflictuală dintre autoritățile publice
115
sau structurile private investite cu autoritate publică, pe de o
parte, și cei vătămați în drepturile lor prin actele administrative
ale acestor autorități, pe de altă parte101.
Dreptul administrativ reprezintă ansamblul normelor
juridice care reglementează organizarea și funcționarea
organelor administrației publice, raporturile juridice dintre
organele administrației publice, precum și cele dintre persoanele
particulare și organele administrației publice, raporturi ce se
nasc, se dezvoltă și se sting în procesul de administrare102.
Dreptul administrativ are la bază cercetarea și analiza
puterii executive, precum și administrația publică în ansamblu.
Obiectul de studiu al dreptului administrativ îl constituie
relațiile sociale care apar, se modifică sau se sting în procesul
organizării aparatului puterii executive și activității
administrative a lui103, cu excepția raporturilor sociale ce se nasc
în procesul realizării activității financiare a statului și a
colectivităților locale104, precum și cele care se atribuie la
obiectul reglementării altor ramuri ale dreptului105.
Cele mai strânse legături dreptul administrativ le are cu
dreptul constituțional, datorită numeroaselor norme
constituționale ce stabilesc principiile fundamentale de
organizare și funcționare a sistemului autorităților administrației
publice, principalele autorități ale administrației publice, precum
și raporturile acestora din urmă cu alte autorități. Prin normele
sale, dreptul administrativ dezvoltă și pune în aplicare normele
și principiile dreptului constituțional ce stau la baza organizării
și activității administrației publice.
101
Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Vol.I. Ediția a IV-a. București: ALL
Beck, 2005, p.122.
102
Orlov M. Drept administrativ. Chișinău: Epigraf, 2001, p.28-29.
103
Guțuleac V., Comarnițcaia E., Spînu I. Drept administrativ. Chișinău: Tipografia
Centrală, 2013, p.37.
104
Alexandru I., Caraușan M., Bucur S. Drept adminsitrativ. București: Lumina Lex,
2005, p.83.
105
Guțuleac V., Comarnițcaia E., Spînu I. op. cit., p.39.
116
O legătură deosebită există între dreptul administrativ și
dreptul financiar, care cuprinde ansamblul normelor privind
formarea, repartizarea și utilizarea fondurilor bănești destinate
necesităților publice. Normele dreptului financiar contopindu-se
cu normele dreptului administrativ formează legislația
administrativ-financiară.
Dreptul administrativ are strânse legături și cu dreptul
penal, care, la determinarea modului de tragere la răspundere a
funcționarului public sau la stabilirea ori ispășirea pedepsei,
poate apela la măsurile administrative de sancționare, liberând
funcționarul de răspundere penală, ușurându-i sau înăsprindu-i
regimul de executare a pedepsei.
Dreptul administrativ are legături și cu dreptul procesual
civil, care reglementează procedura administrativă în cazurile
soluționării unor litigii de ordin administrativ. În aceeași
măsură, dreptul administrativ are legătură cu dreptul procesual
penal.
Dreptul administrativ are legătură și cu dreptul muncii.
Ambele determină condițiile de muncă și statutul funcționarilor
publici. Dreptul administrativ mai are legătură și cu alte ramuri
ale dreptului cum ar fi dreptul civil, dreptul comercial ș.a.106
4.2. Izvoarele, normele și raporturile de drept
administrativ
Izvoarele dreptului administrativ sunt normele juridice

cu caracter normativ, care prescriu un anumit comportament, o
conduită pentru indivizii unei societăți, fiind oglindite în acte
normative.
Varietatea de forme prin care normele juridice de drept
administrativ se exprimă a determinat clasificarea izvoarelor
formale în scrise și nescrise.
Izvoarele scrise ale dreptului administrativ sunt actele
normative, care se află la baza tuturor sistemelor de drept. Actul
normativ cuprinde norme general-obligatorii, care, la nevoie, pot
106
Pisarenco O. op. cit., p.7-8.
117
fi aplicate prin forța coercitivă a statului. Locul pe care îl ocupă
actul normativ în sistemul dreptului este determinat de
autoritatea de la care emană, pe această bază se exprimă puterea
juridică a actului și se profilează ierarhia și subordonarea lui.
La categoria izvoarelor scrise ale dreptului administrativ
se atribuie, ierarhic:
1) Tratatele internaționale la care RM este parte dacă conțin
reglementări ale relațiilor sociale ce formează obiectul dreptului
administrativ. Spre exemplu, Carta Europeană a Autonomiei
locale din 15.10.1985, ratificată prin Hotărârea Parlamentului
RM din 16.07.1997, este izvor de drept administrativ cu
aplicabilitate directă.
2) Constituția RM și legile constituționale, în care se
regăsește baza normelor administrative. Ea cuprinde norme
juridice de bază și principii de la care rezultă alte norme ale
dreptului administrativ, determină organizarea și funcționarea
celor mai importante organe ale administrației publice, relațiile
dintre autoritățile publice cu cetățenii.
3) Legile organice care reglementează relațiile sociale ce fac
obiectul administrației publice, cum sunt: Legea cu privire la
Guvern, Legea privind descentralizarea administrativă, Legea
privind administraţia publică centrală de specialitate, Legea
privind administraţia publică locală, Legea privind statutul
alesului local etc.
4) Legile ordinare care intervin în orice domeniu al relațiilor
sociale, cu excepția celor rezervate legilor constituționale și
organice. Dacă legile organice se emit în domeniile ce rezultă
din Constituție și în vederea executării prevederilor
constituționale, atunci legile ordinare trebuie să fie conforme cu
legile organice, în caz contrar, legile ordinare pot fi declarate
neconstituționale. Exemple de legi ordinare sunt: Legea cu
privire la reutilizarea informațiilor din sectorul public, Legea
pentru aprobarea Regulamentului de funcționare a sistemului
liniilor telefonice anticorupție etc.
118
5) Hotărârile Parlamentului sunt acte administrative cu
caracter normativ sau individual, cu o forță juridică inferioară
legilor. Spre exemplu, au caracter normativ: Hotărârea pentru
ratificarea Cartei Europene pentru Autoadministrarea Locală,
Hotărârea pentru aplicarea unitară a unor prevederi ale Legii
privind administrația publică locală, Hotărârea privind aprobarea
Regulamentului comisiei administrative. La categoria actelor
administrative cu caracter individual emise de către Parlamentul
RM se atribuie, cu titlu de exemplu, hotărârile privind
desemnarea unor membri în Consiliile de administrație ale
Agenției Naționale pentru Reglementare în Energetică etc.
6) Decretele Președintelui Republicii Moldova care poartă un
caracter administrativ și cuprind norme de drept administrativ.
Ele pot fi cu caracter normativ (Decretul cu privire la inițiativa
legislativă pentru modificarea și completarea Legii privind
organizarea administrativ-teritorială a RM ș.a.) sau individual
(Decretele privind numirea în funcția și eliberarea din funcția de
ministru al administrației publice locale, Decretele privind
înregistrarea stemei, drapelului și a imnului unităților
administrativ-teritoriale etc.).
7) Hotărârile, Dispozițiile și Ordonanțele Guvernului,
întrucât Guvernul este autoritatea publică centrală împuternicită
să emite acte normative cu caracter administrativ. Spre exemplu,
Hotărârea cu privire la lista serviciilor publice desconcentrate
administrate în mod direct, din subordinea ministerelor și altor
autorități administrative centrale este un act administrativ cu
caracter normativ, iar Hotărârile privind desemnarea membrilor
în Consiliile de administrație ale Casei Naționale de Asigurări
Sociale sunt acte administrative cu caracter individual.
Dispozițiile la fel sunt cu caracter normativ (Dispoziția cu
privire la accesul în sediile autorităților administrației publice
centrale de specialitate în baza legitimațiilor) și individual
(Dispozițiile cu privire la numirea și eliberarea din funcție a
consilierilor principali de stat ai prim-miniștrilor).
119
8) Ordinele și instrucțiunile ministerelor și altor organe de
specialitate ale administrației publice centrale cu caracter
normativ emise atât în domeniul de activitate propriu organului
emitent, cât și în alte domenii de activitate, inclusiv cu menire
pentru alte organe publice. Ele se adoptă în baza unor prevederi
cuprinse în legi, decrete sau hotărâri ale Guvernului.
9) Actele administrației publice locale care conțin o normă
administrativă sau poartă caracter administrativ. Ele sunt bazate
pe principiul autonomiei locale, au o aplicabilitate generală pe
teritoriul respectiv și pot avea caracter normativ. Ele se emit în
baza legii și nu pot depăși limitele conferite de lege. Consiliile
locale adoptă decizii, iar primarii emit dispoziții.
Izvor nescris al dreptului administrativ este cutuma
(obiceiul juridic), dacă cunoaște o practică îndelungată și este
formată convingerea opiniei publice asupra caracterului
obligatoriu. Obiceiul juridic se întemeiază pe cazuri concrete,
care apoi sunt invocate ca precedente și la care se face
referire107.
Normele dreptului administrativ sunt reguli de conduită
ale subiecților care participă într-o formă sau alta la înfăptuirea
administrării publice, fiind cuprinse în acte legislative și
normative, inclusiv acte ale autorităților administrației publice.
Structura logică a normelor de drept administrativ este
compusă din: ipoteză, dispoziție și sancțiune. Ipoteza în dreptul
administrativ este acea parte a normei de drept care cuprinde
împrejurările și condițiile în care se aplică, precum și subiectele
la care se referă. Dispoziția arată conduitele pe care trebuie să le
urmeze subiectul, adică drepturile și obligațiile subiecților vizați
de acea normă. Sancțiunea conține consecințele juridice ale
nerespectării normelor de drept administrativ, măsurile luate
împotriva persoanelor care au violat dispoziția normei și care
sunt aplicate, în caz de necesitate, prin constrângere, cu ajutorul
puterii de stat. Exemplu: Persoanele care primesc un teren
pentru construcția caselor de locuit (ipoteza) sunt obligate într-
107
120
un anumit termen de la data atribuirii terenului să obțină
autorizație de construcție și să înceapă construcția (dispoziția).
În caz de încălcare a termenului stabilit sau neînceperea
construcției în termenul stabilit, terenul poate fi retras
(sancțiunea).
După structura tehnico-juridică, normele dreptului
administrativ sunt modelate sub formă de părți, titluri, capitole,
secțiuni, articole, paragrafe, alineate etc. O asemenea structurare
a normelor administrative întâlnim în actele administrative
complexe, ce conțin mai multe norme juridice. Cele mai
complexe sunt legile codificate (codurile) 108.
Acțiunea normei juridice de drept administrativ. Norma
juridică de drept administrativ acționează pe un termen
nedeterminat, într-un anumit teritoriu și asupra unor subiecte
care participă la relațiile de drept administrativ din acest spațiu.
Acțiunea în timp a normei de drept administrativ este legată de
următoarele momente: intrarea în vigoare, acțiunea normei și
ieșirea din vigoare. Acțiunea în spațiu a normei de drept
administrativ este determinată de competența teritorială a
autorităților administrației publice, care se poate răspândi pe
întreg teritoriul țării sau într-o regiune concretă a acestuia.
Acțiunea asupra persoanei a normei de drept administrativ este
legată, în principal, de statutul de cetățean al statului, deși are
incidență și asupra cetățenilor străini sau apatrizi aflați pe
teritoriul RM. Acțiunea normelor poate fi restrânsă la una sau
mai multe categorii de persoane. Excepția extrateritorialității își
produce efectele atât asupra sediului misiunilor diplomatice
(acțiunea în spațiu), cât și asupra personalului acestora (acțiunea
asupra persoanei), în sensul că normele dreptului administrativ
nu se aplică cu referire la personalul cu imunitate
administrativă109.
Raporturile de drept administrativ reprezintă relațiile
sociale care se formează în legătură cu organizarea și exercitarea
108
109
121
competenței organelor administrației publice, relații sociale ce
sunt supuse reglementării normelor de drept administrativ direct
sau indirect. Ele sunt raporturi care, în temeiul puterii de stat, au
la bază, în cele mai frecvente cazuri, subordonarea unuia dintre
subiecți față de celălalt sau colaborarea acestora. Prin
intermediul reglementărilor juridice, relațiile sociale devin
raporturi juridice.
Elementele raporturilor juridice administrative sunt:
subiectul, obiectul și conținutul. Fiecare din aceste trei elemente
au trăsături proprii, care le deosebesc de alte raporturi juridice
de altă natură, fie civilă, fie penală. Anume aceste trăsături
specifice dau o configurație deosebită raporturilor de drept
administrativ.
Subiectul trebuie să fie, pe de o parte, obligatoriu o
autoritate a administrației publice, un serviciu public care
acționează din împuternicirea acesteia sau un funcționar public,
iar pe de altă parte, subiect poate fi o autoritate sau un funcționar
public, ori un particular. În cele mai frecvente cazuri subiectele
sunt autoritățile administrației publice centrale și locale ce intră
în raporturi juridice cu persoane fizice și alte autorități juridice.
Obiectul îl constituie acele acțiuni sau inacțiuni, ori fapte
materiale ce se realizează în sfera administrației publice.
Important este ca obiectul să ia naștere din acte normative și să
fie legat de nașterea, modificarea sau stingerea drepturilor și
obligațiilor în sfera administrației publice.
Conținutul se formează reieșind din drepturile și
obligațiile părților. O particularitate a acestor raporturi o
constituie faptul că exercită drepturi subiective ale autorităților
administrației publice, care este o obligație legală a acestora,
dacă autoritatea nu are facultatea de a exercita sau nu drepturi ce
fac parte din conținutul raportului juridic respectiv110.
4.3. Autoritățile administrației publice
110
122
Prin noțiunea de „autorități ale administrației publice”
înțelegem acele autorități publice ale statului care compun
administrația publică, adică exercită împreună puterea executivă
a statului, fiind caracterizate printr-o structură de subordonare
ierarhică, în vârful căreia se află Guvernul, cu rolul de a exercita
conducerea generală a administrației publice111.
Administrația publică reprezintă ansamblul organelor
prin intermediul cărora se dirijează și se soluționează treburile
publice. Administrația publică cuprinde administrația de stat
(centrală), administrația locală (primarii și consilii locale), alte
structuri special investite (instituții publice, asociații,
fundații)112.
Reieșind din prevederile constituționale, se identifică două
mari categorii de autorități ale administrației publice: a)
autoritățile administrației publice centrale, b) autoritățile
administrației publice locale.
Autoritățile administrației publice centrale sunt:
Președintele Republicii Moldova, Guvernul, organele centrale
de specialitate (ministerele), autorităţile administrative din
subordinea ministerelor și alte autorități administrative centrale
autonome. În Republica Moldova suntem în prezența
executivului dualist – o structură caracteristică, în primul rând,
regimurilor parlamentare, în cadrul cărora funcția executivă este
încredințată unei persoane și unui organ colegial, care au
atribuții pe care le exercită în mod relativ autonom.
Președintele Republicii Moldova este șeful statului.
Instituția șefului statului, chiar dacă nu are implicații directe în
organizarea și funcționarea administrației publice, nu trebuie
neglijată. Șeful statului reprezintă statul și este garantul
suveranității, independenței naționale, al unității și integrității
teritoriale a țării.
111
112
Pisarenco O. Drept administrativ. Suport de curs. Chișinău: Tehnica-UTM, 2017,
p.29.
123
Guvernul Republicii Moldova este organul central al
puterii executive, care asigură realizarea politicii interne şi
externe a statului şi exercită conducerea generală a
administraţiei publice pe întreg teritoriul țării și în toate
domeniile de activitate supuse reglementării legii.
Organizarea activităţii Guvernului este asigurată de către
Cancelaria de Stat, condusă de secretarul general al Guvernului
care se subordonează direct Prim-ministrului. Secretarul general
al Guvernului are statut similar cu cel al ministrului şi este
asistat de patru secretari generali adjuncţi, numiţi în funcţie şi
eliberaţi din funcţie de Guvern, la propunerea Prim-ministrului.
Organele centrale de specialitate ale statului sunt
ministerele, care transpun în viaţă politica Guvernului,
hotărârile şi dispoziţiile lui, conduc în limitele competenţei
domeniile încredinţate şi sunt responsabile de activitatea lor.
Între ministere se repartizează chestiunile ce ţin de politicile
statului în diferite domenii.
Pentru asigurarea implementării politicii statului în
anumite subdomenii sau sfere din domeniile de activitate care îi
sunt încredinţate unui minister, pot fi create autorităţi
administrative din subordinea ministerelor cu forma de
organizare juridică de agenţii, servicii de stat şi de inspectorate
de stat, care sunt persoane juridice de drept public și reprezintă
structuri organizaţionale separate în sistemul administrativ al
unui minister.
În scopul conducerii, coordonării şi exercitării controlului
în domeniul organizării economiei şi în alte domenii care nu
intră nemijlocit în atribuţiile ministerelor, se înfiinţează, în
condiţiile legii, şi alte autorităţi publice autonome: Curtea de
Conturi; Oficiul Avocatului Poporului; Comisia Electorală
Centrală; Centrul Naţional pentru Protecţia Datelor cu Caracter
Personal; Consiliul Coordonator al Audiovizualului; Consiliul
Concurenţei; Serviciul de Informaţii şi Securitate; Comisia
Naţională de Integritate; Serviciul de Protecţie şi Pază de Stat;
124
Consiliul pentru prevenirea şi eliminarea discriminării şi
asigurarea egalităţii; Centrul Naţional Anticorupţie.
Guvernul poate să creeze comisii şi consilii
guvernamentale permanente şi provizorii pentru studierea unor
probleme şi elaborarea hotărârilor în vederea dezvoltării
economiei, politicii în domeniile finanţelor, creditelor,
preţurilor, valutei, circulaţiei monetare, precum şi în domeniile
politicii sociale, învățământului public, culturii şi din alte sfere
ale vieţii.
Autoritățile administrației publice locale sunt: consiliile
locale (municipale, raionale, orășenești, sătești), președinții de
raioane și primarii. Ele activează, în condiţiile legii, ca autorităţi
administrative autonome (de nivelul I și de nivelul II), exercită
autonomia locală și rezolvă treburile publice din localități.
Autorităţile administraţiei publice locale, de nivelul întâi,
prin care se realizează autonomia locală în sate (comune), oraşe
(municipii) sunt consiliile locale, ca autorităţi deliberative, şi
primarii, ca autorităţi executive, iar autorităţile administraţiei
publice locale, de nivelul doi, prin care se realizează autonomia
locală în raioane sunt consiliile raionale, ca autorităţi
deliberative, şi preşedinţii de raioane, ca autorităţi executive.
Consiliul raional coordonează activitatea consiliilor săteşti şi
orăşeneşti în vederea realizării serviciilor publice de interes
raional. Consiliul raional este ales şi funcţionează în condiţiile
legii113.
4.4. Funcția publică și statutul funcționarului public
Dreptul cetățenilor de a participa la administrarea publică

se realizează prin accesul la funcția publică, care este asigurat
pentru orice cetățean.
113
125
Noțiunea de „funcție publică” a fost definită în mai multe
rânduri de către doctrinarii din domeniul dreptului administrativ
și dreptului constituțional.
Valentin Prisăcaru și Mircea Preda definesc funcția
publică ca fiind o grupare de atribuții, puteri și competențe,
stabilite potrivit legii, în cadrul unui serviciu public, înființat în
scopul satisfacerii, în mod continuu și permanent, de către
funcționarii publici, numiți sau aleși în aceste funcții, a
intereselor generale ale societății114.
În viziunea lui Anton Iorgovan, funcția publică reprezintă
o situație juridică a persoanei fizice investite legal cu atribuții în
realizarea competenței unei autorități publice, care constă în
ansamblul drepturilor și obligațiilor ce formează conținutul
juridic complex dintre persoana fizică și organul competent care
a investit-o115.
Conform Legii cu privire la funcția publică și statutul
funcționarului public, prin funcţie publică se înțelege ansamblul
atribuţiilor şi obligaţiilor stabilite în temeiul legii în scopul
realizării prerogativelor de putere publică, iar funcţionar public
este persoana fizică numită, în condiţiile legii, într-o funcţie
publică.
Observăm că noțiunea de funcție publică nu este legată de
noțiunea de administrație publică, ea existând și în cadrul
celorlalte autorități publice ale statului, învestite cu prerogativa
de putere publică.
După nivelul atribuțiilor titularului se disting trei categorii
de funcții publice:
a) funcţii publice de conducere de nivel superior –
secretarul de stat al ministerului, adjunctul conducătorului
autorităţii administrative, conducătorul şi adjunctul
conducătorului aparatului autorităţii publice (Parlamentul,
Preşedintele Republicii Moldova, Consiliul Superior al
114
Prisăcaru V. Tratat de drept administrativ român: partea generală. București:
Editura ALL, 1996, p.160.
115
Iorgovan A. op. cit., p.629.
126
Magistraturii, Curtea Constituţională, Curtea Supremă de
Justiţie, Procuratura Generală, Curtea de Conturi, Centrul
Naţional Anticorupţie, Oficiul Avocatului Poporului);
b) funcţii publice de conducere – conducătorul şi adjunctul
conducătorului organului din subordinea ministerelor şi altor
autorităţi administrative; conducătorul şi adjunctul
conducătorului subdiviziunii interioare a autorităţii publice;
conducătorul şi adjunctul conducătorului serviciului
desconcentrat al autorităţii publice; conducătorul şi adjunctul
conducătorului serviciului descentralizat, organizat în unitatea
administrativ-teritorială şi în unitatea teritorială autonomă cu
statut special; secretarul consiliului satului (comunei),
sectorului, oraşului (municipiului), raionului şi secretarul
preturii; pretorul şi vicepretorul sectorului municipiului
Chişinău; şeful secretariatului instanţei judecătoreşti; şeful
Aparatului Comisiei Electorale Centrale; custodele principal de
fonduri;
c) funcţii publice de execuţie – alte funcții decât cele
incluse în primele două categorii116.
Funcția publică are rolul de a contribui la realizarea
serviciului public. Serviciul public reprezintă activitatea de
interes public, organizată şi desfăşurată de către o autoritate
publică117.
Sub aspect material, prin serviciu public înțelegem
activitatea persoanelor ce ocupă posturi în aparatul autorităților
publice, îndreptată spre realizarea împuternicirilor acestor
autorități în scopul dezvoltării economiei, culturii, sferei sociale,
promovării politicii externe, apărării ordinii de drept și asigurării
securității naționale, ocrotirii drepturilor, libertăților și
intereselor legitime ale cetățenilor.
Sub aspect organizațional-funcțional, serviciul public
reprezintă o structură organizatorică, înființată de lege sau în
116
Art.7-10 din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public.
117
Art.2 din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public
nr.158-XVI din 04.07.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.230-
232/840 din 23.12.2008.
127
baza unei legi, de către autoritățile centrale sau locale, cu
personal de specialitate care exercită atribuțiile și competențele
serviciului respectiv, fiind dotat cu mijloace materiale și
financiare în scopul satisfacerii unor interese generale ale unei
colectivități distincte118.
Ocuparea funcției publice reprezintă dreptul de acces
liber al cetățenilor, conform legii, de a ocupa o funcție publică și
a garanta realizarea acesteia. Legea creează condiții accesibile
tuturor cetățenilor de a ocupa o funcție publică, toți cetățenii
Republicii Moldova au dreptul de a deține o funcție publică,
indiferent de rasă, sex, opinie, confesiune religioasă etc.
La o funcţie publică poate candida persoana care
îndeplineşte următoarele condiţii de bază: a) deţine cetăţenia
Republicii Moldova; b) posedă limba moldovenească şi limbile
oficiale de comunicare interetnică vorbite în teritoriul respectiv
în limitele stabilite de lege; c) are capacitate deplină de
exerciţiu; d) nu a împlinit vârsta necesară obţinerii dreptului la
pensie pentru limită de vârstă; e) este aptă, din punct de vedere
al stării sănătăţii, pentru exercitarea funcţiei publice, conform
certificatului medical eliberat de instituţia medicală abilitată,
dacă pentru funcţia respectivă sunt stabilite cerinţe speciale de
sănătate; f) are studiile necesare prevăzute pentru funcţia publică
respectivă; g) în ultimii 3 ani, nu a fost destituită dintr-o funcţie
publică conform art.64 alin.(1) lit.a) şi b) din Legea 158/2008
sau nu i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive
disciplinare; h) nu are antecedente penale nestinse pentru
infracţiuni săvârșite cu intenţie; i) nu este privată de dreptul de a
ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, ca
pedeapsă de bază sau complementară, ca urmare a sentinţei
judecătoreşti definitive prin care s-a dispus această interdicţie.
Pentru ocuparea funcţiilor publice în autorităţile publice
sunt necesare studii superioare absolvite cu diplomă de licenţă
sau echivalentă, cu excepţia funcţiilor publice de execuţie din
autorităţile administraţiei publice locale de nivelul întâi în care,
118
128
după caz, pot fi încadrate persoane cu studii medii de
specialitate absolvite cu diplomă. La ocuparea funcţiei publice
candidatul trebuie să întrunească şi cerinţele specifice minime
pentru ocuparea respectivei funcţii, stabilite în Clasificatorul
unic al funcţiilor publice, aprobat prin Legea 155/2011.
Autoritatea publică poate stabili şi alte cerinţe specifice care se
referă la specialitatea studiilor, cunoştinţe, abilităţi profesionale
şi atitudini/comportamente necesare pentru exercitarea eficientă
a funcţiei publice, acestea fiind stipulate în fişa postului aferentă
funcţiei publice119.
Au dreptul de a fi aleşi consilieri în consiliile locale
cetăţenii Republicii Moldova cu drept de vot, care au împlinit,
inclusiv în ziua alegerilor, vârsta de 18 ani. Au dreptul de a fi
aleşi primari cetăţenii Republicii Moldova cu drept de vot care
au împlinit, inclusiv în ziua alegerilor, vârsta de 25 de ani.
Modalitățile de ocupare a funcţiei publice vacante –
funcţie publică liberă, fără titular, sau temporar vacantă –
funcţie publică cu al cărei titular au fost suspendate raporturile
de serviciu sau al cărei titular a fost detaşat în altă autoritate
publică ori, după caz, asigură interimatul unei funcţii publice de
conducere, sunt:
a) concursul, care are la bază principiile competiţiei
deschise, transparenţei, competenţei şi meritelor profesionale,
precum şi principiul egalităţii accesului la funcţiile publice
pentru fiecare cetăţean (art.29 din Legea cu privire la funcția
publică și statutul funcționarului public);
b) promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin
ocuparea unei funcţii publice superioare celei exercitate.
Promovarea se face în bază de merit, în temeiul actului
administrativ corespunzător de numire emis de către
conducătorul autorităţii publice respective, având acordul scris
al funcţionarului public (art.45 din Legea cu privire la funcția
publică și statutul funcționarului public);
119
Art.27 din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public.
129
c) transferul are loc între subdiviziunile interioare ale
aceleiaşi autorităţi publice. Transferul se face în interesul
serviciului numai cu acordul scris al funcţionarului public
transferat și într-o funcţie publică echivalentă cu funcţia publică
deţinută de funcţionarul public, sau la cererea funcţionarului
public transferul se poate face într-o funcţie publică echivalentă
cu funcţia publică deţinută de funcţionarul public sau într-o
funcţie publică de nivel inferior (art.48 din Legea cu privire la
funcția publică și statutul funcționarului public);
d) detaşarea reprezintă trecerea temporară a funcţionarului
public la o altă autoritate publică în scopul exercitării unor
atribuţii de serviciu în interesul acesteia. Detaşarea se efectuează
prin acceptarea detaşării de către conducătorul autorităţii publice
în care activează funcţionarul public şi prin numirea acestuia în
funcţie de către conducătorul autorităţii publice în interesul
căreia se efectuează detaşarea. Detaşarea se dispune pentru o
perioadă de cel mult un an. Cu acordul funcţionarului public,
perioada detaşării poate fi prelungită cu încă cel mult un an.
Detaşarea nu poate fi realizată mai des decât o dată la 5 ani. Pe
perioada detaşării, funcţionarul public îşi păstrează funcţia
publică (art.47 din Legea cu privire la funcția publică și statutul
funcționarului public);
e) asigurarea interimatului funcţiei publice de conducere
reprezintă exercitarea temporară a unei funcţii publice de
conducere, de către funcţionarul public din aceeaşi autoritate
publică, care îndeplineşte condiţiile de bază şi cerinţele specifice
prevăzute în fişa postului aferentă funcţiei publice pentru care se
asigură interimatul şi care nu are sancţiuni disciplinare nestinse
în condiţiile legii. Nu se consideră interimat situaţia când funcţia
publică de conducere este exercitată temporar de către adjunctul
titularului funcţiei publice în cauză (art.49 din Legea cu privire
la funcția publică și statutul funcționarului public).
Numirea în funcţia publică se face în baza actului
administrativ de numire în funcţia publică, emis în condiţiile
legii, în temeiul căruia apar raporturile de serviciu. Actul
130
administrativ de numire are formă scrisă şi conţine temeiul legal
al numirii, referinţa la una din modalităţile de ocupare a funcţiei
publice, numele funcţionarului public, funcţia publică, data de la
care acesta urmează să exercite funcţia publică, drepturile
salariale, perioada de probă, după caz, alte componente stabilite
de legislaţie. Actul administrativ de numire, la care se anexează
fişa postului de care funcţionarul public a luat cunoştinţă sub
semnătură, se aduce la cunoştinţă funcţionarului public (art.30
din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului
public).
Perioada de probă pentru funcţionarul public debutant
este de 6 luni. Perioada de probă are drept scop verificarea
cunoştinţelor, abilităţilor şi atitudinilor profesionale în
îndeplinirea funcţiei publice, formarea practică a funcţionarilor
publici debutanţi, precum şi cunoaşterea de către aceştia a
specificului şi exigenţelor administraţiei publice. Nu se
consideră funcţionar public debutant persoana care anterior a
exercitat funcţie de demnitate publică, care a activat în cabinetul
persoanei cu funcţie de demnitate publică sau a activat în calitate
de funcţionar public cu statut special, precum şi persoana numită
în funcţie publică de conducere de nivel superior (art.31 din
Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului
public).
Jurământul de credinţă al funcţionarului public se
depune o singură dată, în termen de 10 zile de la confirmarea în
funcţia publică, în prezenţa conducătorului autorităţii publice
respective şi în faţa simbolurilor de stat. Organizarea depunerii
jurământului aparţine persoanei/organului care are competenţa
legală de numire în funcţie. Funcţionarul public semnează
jurământul, care se păstrează în dosarul lui personal. Refuzul
depunerii jurământului are ca efect destituirea funcţionarului din
funcţia publică (art.32 din Legea cu privire la funcția publică și
statutul funcționarului public).
Încetarea raporturilor de serviciu ale funcționarului
public poate avea loc în următoarele cazuri: în circumstanţe ce
131
nu depind de voinţa părţilor; eliberarea din funcţie; destituirea
din funcţia publică; demisie (art.60 din Legea cu privire la
funcția publică și statutul funcționarului public).
Răspunderea funcționarului public. Pentru încălcarea
îndatoririlor de serviciu, a normelor de conduită, pentru
pagubele materiale pricinuite, contravenţiile sau infracţiunile
săvârșite în timpul serviciului sau în legătură cu exercitarea
atribuţiilor funcţiei, funcţionarul public poartă răspundere
disciplinară, civilă, administrativă, penală, după caz (art.56 din
Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului
public).
Răspunderea disciplinară intervine în urma unei abateri
disciplinare, care este o formă de conduită ce se manifestă prin
încălcarea cu vinovăție de către funcționarul public a obligațiilor
sale de serviciu și a disciplinei muncii. Pentru săvârșirea
abaterilor disciplinare se aplică o sancțiune disciplinară.
Pentru comiterea abaterilor disciplinare, funcţionarului
public îi pot fi aplicate următoarele sancţiuni disciplinare: a)
avertisment; b) mustrare; c) mustrare aspră; d) suspendarea
dreptului de a fi promovat în funcţie în decursul unui an; e)
suspendarea dreptului de a fi avansat în trepte de salarizare pe o
perioadă de la unu la doi ani; g) destituirea din funcţia publică;
h) retrogradarea în funcție și/sau în grad de calificare.
Răspunderea civilă (materială) intervine atunci când
funcționarul public, în exercitarea atribuțiilor ce-i revin, produce
daune persoanelor fizice sau juridice, atât în cazul exercitării
legale a funcției publice, cât și a neîndeplinirii sau îndeplinirii
defectuoase a obligațiilor.
În primul caz, despăgubirile vor fi suportate de autoritatea
publică, iar în celelalte cazuri, atunci când funcția nu a fost
executată sau a fost executată defectuos, răspunderea materială
revine atât autorității publice, cât și funcționarilor publici
respectivi.
Solidaritatea răspunderii se bazează pe vina autorității
publice de a nu fi ales cele mai bune persoane, capabile să
132
exercite funcția publică respectivă, precum și în vina de a nu fi
supravegheat îndeajuns activitatea acestora.
Răspunderea administrativă (contravențională) intervine
în cazul săvârșirii unei abateri administrative cu caracter
contravențional, adică când există componența contravenției.
Codul contravențional prevede în capitolul XVI – 32 de
contravenții ce afectează activitatea autorităților publice, cum
sunt: abuzul de putere sau de serviciu, excesul de putere sau
depășirea atribuțiilor de serviciu, protecționismul, nedeclararea
sau nesoluționarea conflictului de interese, excesul de putere
privind actele permisive etc.
Contravențiile administrative, ca și celelalte forme de
abateri de la lege, pot fi săvârșite atât prin acțiune, cât și prin
inacțiune.
Răspunderea penală se aplică funcționarilor publici în
cazul comiterii de către aceștia a unei infracțiuni, în legătură cu
exercitarea atribuțiilor ce le revin potrivit funcțiilor ocupate.
Codul penal stabilește și sancționează un șir de infracțiuni
specifice, ce pot fi săvârșite de funcționarii publici în exercitarea
funcției, printre care: coruperea pasivă și activă, traficul de
influență, abuzul de putere sau de serviciu, excesul de putere sau
depășirea atribuțiilor de serviciu, neglijența în serviciu,
încălcarea regimului de confidențialitate a informațiilor din
declarațiile de avere și interese personale, îmbogățirea ilicită,
falsul în acte publice, obținerea frauduloasă a mijloacelor din
fonduri externe, delapidarea mijloacelor din fonduri externe120.
4.5. Actul administrativ și controlul administrativ

Actul administrativ formează o categorie de acte juridice
adoptate sau emise de către autoritățile și persoanele care își
desfășoară activitatea în administrația publică, precum și în
120
133
instituții publice, întreprinderi de stat sau municipale și care
constituie o modalitate de lucru a acestora prin care se asigură
realizarea sarcinilor care îi revin administrației publice.
Actul administrativ reprezintă esența unui întreg și
complex proces de decizie, un moment important în cadrul
conducerii societății, care intervine în toate sectoarele și
domeniile de activitate – politic, economic, juridic, social etc. El
reprezintă actul juridic unilateral prin care se realizează, în
principal, administrația publică. El constă într-o manifestare
expresă de voință prin care se generează, se modifică sau se
sting raporturi de drept administrativ.
Legea contenciosului administrativ definește actul
administrativ ca fiind o manifestare juridică unilaterală de
voinţă, cu caracter normativ sau individual, din partea unei
autorităţi publice în vederea organizării executării sau executării
în concret a legii. Actului administrativ îi este asimilat
contractul administrativ, precum şi nesoluţionarea în termenul
legal a unei cereri121.
Condițiile de valabilitate ale actelor administrative
Actul administrativ reprezintă o modalitate juridică de
organizare a executării și de executare a legii. Între actul
administrativ și lege există un raport de subordonare, orice act
administrativ trebuie să aibă o bază legală. Anume legalitatea
este o condiție esențială pentru valabilitatea oricărui act
administrativ, atât cu caracter normativ cât și cu caracter
individual. Actele administrative se bucură de prezumția
legalității atâta timp cât nu este demonstrată ilegalitatea lor.
Organele administrației publice trebuie să dispună de o
anumită inițiativă și să poată aprecia situațiile în care vor emite
actele administrative, să aprecieze oportunitatea acestor acte.
Condiția de oportunitate se sprijină pe legalitatea actului
administrativ, deși nu întotdeauna un act legal poate fi oportun și
un act oportun să nu fie legal.
121
134
Actele administrative trebuie să fie conforme cu scopul
legii – rezultatul pe care legiuitorul urmărește să-l realizeze prin
reglementarea respectivă. Ele nu pot urmări alt scop decât cel
urmărit de lege, în caz contrar, actul va deveni ilegal.
Actele administrative adoptate sau emise de către
autoritățile administrației publice centrale și locale se bazează pe
competența care este atribuită de lege în vederea emiterii actelor
administrative respective. Autorii actelor administrative pot fi
organele unipersonale sau colegiale, de exemplu, primarul unei
localități și, respectiv, consiliul local.
O altă condiție vizează forma actului administrativ, prin
care se înțelege modul sau felul prin care este exprimată voința
juridică care se conține în actul administrativ (decizie, ordin,
instrucțiune, regulament, decizie, dispoziție, hotărâre, permis,
autorizație etc.), precum și limba în care se emite actul.
O problemă importantă pentru forma actelor
administrative o constituie motivarea acestor acte, care, conform
legii, nu este obligatorie în cazul actelor administrative, cu
excepția actelor administrative de jurisdicție. Totuși, reieșind din
principiile unei administrații publice moderne, specifică statului
de drept, este necesar să existe și principiul motivării actelor
administrative ca o garanție de legalitate122.
Contractele administrative sunt acte administrative de
gestiune, acte juridice încheiate de organele administrației
publice cu o persoană fizică sau juridică, pe baza acordului lor
de voință, cu scopul de a naște, modifica sau stinge drepturi și
obligații.
Ele se încheie conform principiilor generale ale dreptului
privat și ale normelor de drept administrativ. Una din părți este
un organ al administrației publice, iar clauzele contractuale sunt
stabilite prin lege sau în baza și pentru executarea legii de către
organele administrației publice. Se încheie în formă scrisă,
deoarece pot să apară litigii și trebuie stipulate expres unele
reguli speciale care privesc executarea contractului și, îndeosebi,
122
135
soluționarea litigiilor care pot să apară.
Prin natura lor, contractele administrative sunt identice cu
contractele civile, însă se deosebesc prin regimul juridic care li
se aplică. Contractele administrative pot fi reziliate din oficiu
sau pe cale judiciară123.
Noțiunea și rolul controlului în administrația publică
Activitatea organelor administrației publice este realizată
prin acte administrative, a căror calitate determină eficiența
întregului sistem de administrare. Pentru ca activitatea
administrației publice să fie eficientă, este necesară instituirea
unor controale ale acestor acte, operațiuni și fapte.
Controlul este un instrument de determinare a modului în
care acționează cel chemat să realizeze prevederile actului,
precum și corespunderea acestora cu scopul legii întru
executarea căreia a fost emis. Scopul principal al controlului îl
reprezintă îmbunătăţirea unei activităţi şi înlăturarea unor erori
sau prevenirea lor. Cu ajutorul controlului, statul urmărește dacă
actul este legal, dacă este aplicat corect, dacă are eficiență, dacă
corespunde cerințelor reale ale relațiilor sociale reglementate
etc.
Scopul controlului administrativ este de a constata dacă
stadiul și modul de îndeplinire a atribuțiilor legale se desfășoară
în baza legii și operativ. El trebuie să aibă un rol activ în vederea
perfecționării activității controlate, inclusiv a legislației pe care
se întemeiază activitatea verificată. El are menirea de a preveni
erorile generate în procesul de aplicare a actului administrativ
sau să le înlăture când acestea există, precum și să asigure
îmbunătățirea permanentă a activității administrației publice,
pentru ca aceasta să corespundă cât mai mult nevoilor și
intereselor societății. În cazul autorităților și instituțiilor
autonome, controlul exercitat de către acestea vizează numai
legalitatea activității și se realizează conform prevederilor
legale124.
123
Pisarenco O. op. cit., p.101.
124
136
Obiectul controlului administrativ, privit în sens larg, îl
constituie actele administrative ale autorităților administrației
publice, acțiunile și inacțiunile autorităților administrației
publice sau ale funcționarilor acestora, felul în care aceștia și-au
exercitat atribuțiile cu care au fost investiți.
Controlul administrativ se exercită și se bazează pe un șir
de principii ce asigură legalitatea, corectitudinea, nedivulgarea
secretelor ocrotite de lege, colaborarea între organele de control
și inevitabilitatea responsabilității în cazurile de încălcare a
legislației. Rolul principiilor este de a disciplina organele de
control și de a încadra activitatea acestora în anumite limite
juridice, conferindu-i astfel un caracter organizat125.
În funcție de căile și organele de stat cu drept de exercitare
a controlului, inclusiv asupra administrației publice, deosebim
următoarele forme ale controlului:
a) Controlul parlamentar (politic) exercitat de către
Parlament asupra activității Președintelui Republicii Moldova,
Guvernului, ministerelor și altor autorități ale administrației
publice centrale și locale.
b) Controlul constituționalității realizat de Curtea
Constituțională cu ocazia sesizării de către subiecții cu drept de
sesizare a actelor Guvernului și ale șefului statului.
c) Controlul judecătoresc realizat de către instanțele de
judecată cu ocazia judecării cauzelor concrete sau în cazurile
speciale, determinate de legislație, cu ocazia controlului
legalității actelor administrative, pe calea contenciosului
administrativ.
d) Controlul administrativ exercitat de către autoritățile
administrației publice asupra ei însăși (control intern) sau de
către organele administrației publice autonome sau ierarhic
superioare asupra administrației publice (control extern).
e) Controlul specializat efectuat atât de organele centrale de
specialitate din cadrul administrației publice, cât și de organe
înființate special pentru a efectua controlul în anumite domenii
125
137
sau probleme (financiar, protecția muncii, sanitar, veterinar,
ecologic, antiincendiar, vamal).
f) Controlul obștesc, deși nu este instituționalizat pe deplin,
este exercitat de către societatea civilă prin intermediul mass-
media, cu participarea organizațiilor obștești și a cetățenilor la
luarea deciziilor etc.126
Controlul administrativ de legalitate este controlul
exercitat de către autoritățile administrației publice centrale
asupra activității autorităților administrației publice locale și are
drept scop asigurarea legalității în teritoriile administrate de
autoritățile controlate.
De organizarea controlului administrativ al legalității
activității autorităților administrației publice locale este
responsabil Aparatul Guvernului, care exercită controlul prin
intermediul structurilor proprii sau prin intermediul oficiilor
teritoriale din subordine. Controlul administrativ de legalitate se
exercită din oficiu și la cererea autorităților administrației
publice locale, precum și a persoanelor fizice și juridice
interesate127.
Controlul administrativ de oportunitate este exercitat
doar asupra actelor emise pentru realizarea atribuțiilor delegate,
spre deosebire de controlul de legalitate care poate fi exercitat
atât asupra actelor emise pentru realizarea atribuțiilor de bază
cât și a celor delegate. Aprecierea oportunității emiterii actului
sau a modului în care se are în vedere soluționarea problemei
este lăsată la discreția autorității centrale, care intervine cu
controlul administrativ asupra activității organelor administrației
publice locale. Criteriile de oportunitate ce pot determina
autoritatea centrală să modifice sau să revoce actul emis de
autoritatea locală pot avea la bază: alegerea celei mai eficiente
căi de realizare a scopului urmărit; alegerea timpului sau
126
127
138
momentului emiterii actului; atragerea resurselor materiale,
financiare, umane și altor resurse; termenele de executare etc. 128
Controlul intern este realizat de către conducerea proprie
în cadrul fiecărei autorități administrative și al fiecărui
compartiment din structura sa. El privește întreaga activitate a
autorității administrative, a structurii și personalului acesteia și
are caracter permanent. Controlul intern se face din oficiu sau la
sesizare și are în vedere legalitatea și oportunitatea activității
verificate. Acesta este un control de rutină, ce decurge mai mult
din caracteristicile fundamentale ale sistemului birocratic-
administrativ, decât din normele juridice129.
Controlul extern este exercitat asupra autorității
administrative de către alte autorități administrative sau structuri
specializate din afara administrației publice. Controlul extern
poate fi declanșat din oficiu sau în temeiul unei petiții. El poate
viza întreaga activitate sau numai o parte a acesteia și are ca
obiectiv legalitatea și temeinicia acțiunilor verificate. În
exercitarea controlului extern, organul care controlează are
posibilitatea de a modifica, suspenda sau anula actele
neconforme cu el, emise de organul controlat. Aceste autorități
nu au dreptul de a aplica sancţiuni disciplinare acelora care se
fac vinovaţi, dar pot propune conducerii unităţii controlate
aplicarea acestor sancţiuni. Controlul administrativ extern se
clasifică în: ierarhic și de specialitate.
Controlul extern ierarhic se exercită de autoritățile
administrative ierarhic superioare, în cadrul raporturilor de
subordonare existente în interiorul sistemului. Controlul ierarhic
poate fi concomitent cu activitatea controlată, anterior sau
posterior acesteia şi realizat în mod individual sau colectiv.
Obiectul controlului ierarhic cuprinde întreaga activitate a
organelor subordonate, atât actele juridice, cât şi faptele
materiale fiind un control asupra tuturor aspectelor de legalitate,
inclusiv şi a celor de oportunitate.
128
129
139
Controlul extern de specialitate se exercită de autoritățile
administrative cu atribuții de coordonare sau control într-un
sector determinat de activitate, în cazurile și condițiile prevăzute
de lege. Controlul specializat se realizează într-o ramură sau
domeniu anume determinat. Organele de control nu au dreptul
de a aplica sancţiuni disciplinare unor funcţionari publici, ele
putând propune conducerii organului din care fac parte sau celor
ierarhic superioare aplicarea unor asemenea sancţiuni. Controlul
exterior de specialitate are scopul de a înlătura abaterile
constatate de către organul de control din specialitatea din care
se exercită controlul, în special prin întrebuinţarea constrângerii
administrative. Practic, organele care exercită acest tip de
control au dreptul de a da îndrumări obligatorii cu caracter
normativ sau individual, au dreptul de a exercita un control
preventiv sub formă de autorizări (avize) pentru desfăşurarea
unor activităţi, a trece la executare silită, a aplica sancţiuni
administrative chiar a suspenda executarea actelor prin care se
încalcă dispoziţiile legale în vigoare.
Controlul extern de specialitate este exercitat şi de o serie
de organe de specialitate numite inspecţii de stat (de exemplu,
Inspecţia de stat pentru protecţia muncii, Inspecţia de stat a
apelor, Inspecţia financiară teritorială ş.a.)130.
Sarcini 1. Definiți dreptul administrativ și evidențiați

pentru legătura cu alte ramuri de drept.
autoevaluare: 2. Efectuați și explicați piramida izvoarelor
dreptului administrativ.
3. Explicați acțiunea normei juridice de drept
administrativ în timp, în spațiu și asupra
persoanei.
4. Enumerați și explicați elementele
raporturilor juridice administrative.
5. Elaborați schema clasificării autorităților
administrației publice.
130
140
6. Argumentați rolul funcției publice și a
funcționarului public.
7. Explicați modalitățile de ocupare a funcției
publice.
8. Enumerați și explicați condițiile de
valabilitate a actelor administrative.
9. Explicați importanța controlului în
administrația publică.
10.Explicați distincția între controlul de
legalitate și cel de oportunitate, între controlul
intern și cel extern.
Bibliografie 1. Constituţia Republicii Moldova, din

de referință: 29.07.1994.
2. Guțuleac V., Comarnițcaia E., Spînu I.
Drept administrativ. Chișinău: Tipografia
Centrală, 2013.
3. Iorgovan A. Tratat de drept administrativ.
Vol.I. Ediția a IV-a. București: ALL Beck,
2005.
4. Legea cu privire la funcția publică și
statutul funcționarului public nr.158-XVI din
04.07.2008. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.230-232/840 din
23.12.2008.
5. Orlov M. Drept administrativ. Chișinău:
Epigraf, 2001.
6. Pisarenco O. Drept administrativ. Suport
de curs. Chișinău: Tehnica-UTM, 2017, 128
p.
7. Prisăcaru V. Tratat de drept administrativ
român: partea generală. București: Editura
ALL, 1996.
DREPTULUI PENAL
141
1. Obiectivele - cunoaşterea conceptelor de bază ale
temei de dreptului penal;
studiu: - precizarea sensurilor conceptului de
infracţiune și caracterizarea trăsăturilor
esenţiale ale infracţiunii;
- explicarea conceptului de conţinut al
infracţiunii;
- determinarea importanţei semnelor
componenţei infracţiunii;
- evidenţierea formelor infracţiunii
intenţionate după fazele de desfăşurare;
- distingerea felurilor obiectului
infracţiunii;
- aprecierea formelor faptei
prejudiciabile, consecinţelor prejudiciabile
şi a tipurilor legăturii cauzale;
- identificarea condiţiilor în care fiecare
dintre cauzele care înlătură caracterul
penal al faptei, este legală;
- explicarea mecanismului de realizare a
răspunderii penale;
caracterizarea tipurilor liberării de
răspundere penală.
2. Cuvinte-cheie: infracţiune, componenţă de infracţiune,

răspundere penală, pedeapsă penală,
responsabilitate, iresponsabilitate, liberare
de răspundere, infracțiune intenționată,
tentativă, participația penală, infracțiune
fapt consumat, infracțiune fapt epuizat.
142
3. Structura 5.1. Noţiunea, obiectul, principiile,
temei: sarcinile şi izvoarele dreptului penal
5.2. Noţiunea şi componenţa infracţiunii
5.3. Clasificarea infracțiunilor
5.4. Formele infracţiunii intenţionate
5.5. Cauzele care înlătura caracterul penal
al faptei
5.6. Participaţia penală
5.7. Răspunderea şi pedeapsa penală
5.8. Măsurile de siguranţă
5.9. Cauzele care înlătură răspunderea
penală sau consecinţele condamnării
5.1. Noţiunea, obiectul, principiile, sarcinile şi izvoarele

dreptului penal
Dreptul penal, ca ramură de drept, reprezintă o totalitate

de norme juridice, legiferate de puterea legislativă, care stabilesc
ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale,
pedepsele și alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de
către instanţele judecătorești în cazul persoanelor care au
săvârșit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante
valori sociale131.
Obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile de apărare
socială, relaţii ce se nasc între membrii societăţii pentru
respectarea de către aceştia a unor valori cum sunt persoana cu
drepturile sale, liniştea şi ordinea publică, însăşi societatea în
întregul ei.
Dreptul penal are ca scop apărarea împotriva infracţiunilor
a valorilor sociale esenţiale ale societăţii. Prin legea penală se
apără împotriva infracţiunilor suveranitatea, independenţa şi
unitatea statului, persoana şi drepturile acesteia, proprietatea,
131
Botnaru Stela, Șavga Alina, Grama Mariana. Drept penal. Partea generală.
Chișinău: Cartier, 2005, p. 10.
143
precum şi întreaga ordine de drept.
Principiile dreptului penal reprezintă acele idei
călăuzitoare pe baza cărora se construiesc normele de drept
penal şi care se regăsesc în legea penală, fiind expres prevăzute
în aceasta.
Deosebim următoarele principii ale dreptului penal:
1. Principiul legalităţii - nimeni nu poate fi declarat vinovat
de săvârşirea unei infracţiuni nici supus unei pedepse penale,
decât în baza unei hotărâri a instanţei de judecată şi în strictă
conformitate cu legea penală, iar interpretarea extensivă
defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sunt
interzise.
2. Principiul umanismului - întreaga reglementare juridică
are menirea să apere, în mod prioritar, persoana ca valoare
supremă a societăţii, drepturile şi libertăţile acesteia, iar legea
penală nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau de a
leza demnitatea omului. Nimeni nu poate fi supus la torturi nici
la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
3. Principiul democratismului - persoanele care au săvârşit
infracţiuni sunt egale în faţa legii şi sunt supuse răspunderii
penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii
politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială,
apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice
altă situaţie, iar apărarea drepturilor şi intereselor unei persoane
nu poate fi realizată prin încălcarea drepturilor şi intereselor altei
persoane sau a unei colectivităţi.
4. Principiul caracterului personal al răspunderii penale -
persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale
numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie.
5. Principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei
penale - la aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi
gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite, de persoana celui
vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează
răspunderea penală. Nimeni nu poate fi supus de două ori
urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă.
144
Codul Penal132 este unica lege penală a Republicii
Moldova. Acesta este un act legislativ care cuprinde norme de
drept ce stabilesc principiile şi dispoziţiile generale şi speciale
ale dreptului penal, determină faptele ce constituie infracţiuni şi
prevede pedepsele ce se aplică infractorilor.
Analiza legii penale ca izvor al dreptului penal, implică
studiul acţiunii legii penale în spaţiu, asupra persoanelor şi
acţiunea legii penale în timp.
a) acţiunea legi penale în spaţiu şi asupra persoanelor
Conform principiului teritorialităţii, legea penală a unei
ţări se aplică în exclusivitate tuturor infracţiunilor comise pe
teritoriul ţării, neavând nici o relevanţă calitatea făptuitorului:
cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean străin sau apatrid.
Conform dispoziţiei alin. (1) al art. 11 din CP al RM, „Toate
persoanele care au săvârșit infracţiuni pe teritoriul Republicii
Moldova urmează a fi trase la răspundere penală în conformitate
cu Codul penal al Republicii Moldova”.
Aplicarea legii penale, în temeiul principiului
teritorialităţii, cunoaște anumite restrângeri, în sensul că ea nu
se aplică în raport cu anumite categorii de infracţiuni săvârșite
pe teritoriul ţării133:
− infracţiuni săvârșite pe teritoriul Republicii Moldova de
către persoane ce se bucură de imunitate de jurisdicţie penală
sau în localurile (automobilele) misiunilor diplomatice;
− infracţiuni săvârșite pe o navă maritimă sau aeriană străină
ce se află pe teritoriul Republicii Moldova;
− infracţiuni săvârșite în timpul staţionării ori al trecerii unor
armate străine pe teritoriul Republicii Moldova.
Conform principiului personalităţii legii penale, legea
penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării,
dacă făptuitorul este cetăţean al Republicii Moldova sau dacă,
132
Codul penal al R. Moldova aprobat prin Legea R. Moldova 985 din18.04.2002. În:
M.O. al R. Moldova, 13.09.2002, 128-129/1012.
133
Oancea I. Drept penal. Partea generală, Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 1965,
p. 88-89
145
neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară (este apatrid).
Conform principiului realităţii legii penale, legea penală
se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării contra
siguranţei statului, contra vieţii unui cetăţean al acelui stat, ori
prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau
sănătăţii unui cetăţean al acelui stat, când sunt săvârşite de către
un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu
domiciliază pe teritoriul ţării.
Conform principiului universalităţii legii penale, legea
penală se aplică şi altor infracţiuni săvârşite în afara teritoriului
ţării, de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care
nu domiciliază pe teritoriul ţării, dacă:
– există o dublă incriminare în sensul că fapta este prevăzută
ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită;
– infractorul este cetăţean străin sau dacă nu are cetăţenie, are
domiciliu în R. Moldova;
– făptuitorul se află în ţară134.
b) Aplicarea legii penale în timp
Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât
ea se află în vigoare. Legea penală intră în vigoare la momentul
publicării sale în Monitorul Oficial al Republicii Moldova sau în
momentul indicat în textul de lege, iar momentul ieşirii din
vigoare a unei norme penale este marcat de abrogarea directă
sau tacită, expirarea termenului pentru care a fost adoptată (în
cazul normelor excepţionale), sau prin cădere în desuetudine.
Legea penală nu se aplică faptelor care la data când au fost
săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni (principiul
neretroactivității legii penale). Persoană poate fi atrasă la
răspunderea penală doar în baza legislaţiei în vigoare la
momentul săvârşirii infracţiunii. Însă dacă după săvârşirea
infracţiunii a fost adoptată legea penală nouă, care exclude
răspunderea penală pentru fapte săvârşita sau prevede o
pedeapsă mai blândă, se aplică legea cea mai favorabilă,
134
Moldovan Aurel Teodor. Drept penal. Partea general. Braşov: Lux Libris, 2009, p.
38
146
indiferent de momentul săvârşirii infracţiunii.
5.2. Noţiunea şi componenţa infracţiunii
Potrivit art.14 Cod Penal al R.M. „Infracţiunea este o

faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea
penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală”.
Reieşind din noţiunea dată, evidenţiem următoarele
trăsături ale infracţiunii:
a) Faptă care prezintă pericol social;
b) Faptă săvârşită cu vinovăţie;
c) Prevederea faptei în legea penală;
d) Pasibilitatea de pedeapsă.
Componenţa infracţiunii este un sistem de elemente

esenţiale, obiective şi subiective ale faptei prevăzute de legea
penală. În fapta infracţională, se deosebesc patru elemente
componente: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura
subiectivă.
Semnele componenţei infracţiunii sunt trăsături concrete,
însuşiri, calităţi inerente fiecărui element al componenţei
infracţiunii.
Astfel, celor patru elemente ale infracţiunii le corespund
respectiv patru grupuri de semne ale componenţei infracţiunii ce
caracterizează aceste elemente:
a) grupul de semne ce caracterizează obiectul infracţiunii;
b) grupul de semne ce caracterizează subiectul infracțiunii,
c) grupul de semne referitor la latura obiectivă a
componenţei infracţiunii;
d) grupul de semne referitor la latura subiectivă a
componenţei infracţiunii.
Astfel, componenţa infracţiunii nu este fapta comisă de
infractor, ci o categorie juridică, metodă legislativă de descriere
în legea penală a tuturor infracţiunilor şi este de neconceput fără
legea penală, deşi nu există în afara atentatului prejudiciabil.
147
a) obiectul juridic al infracţiunii. În calitate de obiect al
componenţei infracţiunii pot fi recunoscute numai acele valori
cărora în timpul săvârşirii infracţiunii li se cauzează o daună
concretă. Toate relaţiile sociale care sunt ocrotite de legea
penală şi la care atentează subiectul constituie în teoria şi
practica dreptului penal obiectul componenţei infracţiunii.
Deosebim următoarele categorii de obiecte:
1) Obiectul general - îl constituie totalitatea de valori sociale
ocrotite de normele legii penale. Obiectul general este unic
pentru toate infracţiunile (de exemplu: infracțiunea de omor are
ca obiect juridic relaţiile sociale referitoare la un drept
fundamental, garantat constituţional, şi anume dreptul la viaţă al
persoanei).
2) Obiectul generic al componenţei infracţiunii îl constituie
un anumit grup de valori sociale omogene sau analoage, care
sunt ocrotite de legea penală împotriva atentatelor infracţionale.
La art. 2 CP sunt enumerate principalele obiecte generice ale
infracțiunilor: persoana, drepturile şi libertăţile ei, proprietatea,
ordinea constituţională, mediul înconjurător, suveranitatea,
independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova,
pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept.
3) Obiectul special al componenţei infracţiunii îl constituie
valoarea socială concretă, ocrotită de legea penală, asupra căreia
e îndreptată fapta infracţională a vinovatului (de exemplu: viaţa
unei persoane, dreptul de proprietate al persoanei concrete).
4) Obiectul material al infracţiunii – îl reprezintă obiectele
lumii materiale asupra cărora atentează infractorul, provocându-
le efectiv vătămare sau ameninţându-le cu un pericol de
vătămare (ex. corpul persoanei sau bunul sustras). Obiectul
material nu există la orice infracţiune, ci numai la acelea a căror
valoare socială ocrotită de legea penală constă sau se exprimă
într-o entitate materială.
b) latura obiectivă a componenţei infracţiunii - constituie
aspectul exterior al comportării socialmente-periculoase a
148
subiectului, care se exprimă prin provocarea, cauzarea unui
prejudiciu valorilor sociale ocrotite de legea penală.
Latura obiectivă a componenţei infracţiunii are patru
semne, și anume:
1) fapta infracţională (semnul obligatoriu) – este acţiunea sau
inacţiunea prin care sunt periclitate sau sunt vătămate valorile
sociale ocrotite de legea penală;
2) urmările prejudiciabile ale infracţiunii (semnul obligatoriu)
- exprimă dauna cauzată valorilor sociale, ocrotite de legea
penală sau crearea pericolului de survenire a unei daune
concrete;
3) raportul cauzal dintre fapta infracţională şi consecinţele
negative ce au survenit (semnul obligatoriu). Organele judiciare
recunosc acţiunea sau inacţiunea persoanei drept cauză a
urmărilor survenite numai în acele cazuri când această acţiune
sau inacţiune a creat posibilitatea reală pentru survenirea
urmărilor prejudiciabile.
4) elementele facultative – timpul, locul, împrejurările,
metodele şi mijloacele săvârşirii infracţiunii.
c) subiectul componenţei infracţiunii. Drept subiect al
componenţei infracţiunii poate fi recunoscută numai persoana
care a săvârşit infracţiunea. Pentru ca persoana să fie
recunoscută subiect al infracţiunii se cer a fi respectate
următoarele condiţii-semne ale subiectului infracţiunii:
- responsabilitatea – este o stare psihică, care permite
persoanei, în momentul când ea săvârşeşte o faptă
prejudiciabilă, să conştientizeze caracterul acţiunilor sale.
Nu este pasibilă de răspundere penală persoana care în
timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile, se afla în stare de
iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau
inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli
psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei
stări patologice.
- vârsta atragerii la răspunderea penală. Conform art. 21
C.P. al R.M., sunt pasibile de răspundere penală persoanele
149
fizice responsabile care, în momentul săvârşirii infracţiunii au
împlinit vârsta de 16 ani. În cazul săvârşirii infracţiunilor
deosebit de grave şi excepţional de grave, persoana este atrasă la
răspunderea penală de la 14 ani.
Persoana juridică care desfăşoară activitate de
întreprinzător este pasibilă de răspundere penală pentru o faptă
prevăzută de legea penală dacă există una din următoarele
condiţii:
a) persoana juridică este vinovată de neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunzătoare a dispoziţiilor directe ale legii,
ce stabilesc îndatoriri sau interdicţii pentru efectuarea unei
anumite activităţi;
b) persoana juridică este vinovată de efectuarea unei
activităţi ce nu corespunde actelor de constituire sau scopurilor
declarate;
c) fapta care cauzează sau creează pericolul cauzării de
daune în proporţii considerabile persoanei, societăţii sau statului
a fost săvârşită în interesul acestei persoane juridice sau a fost
admisă, sancţionată, aprobată, utilizată de organul sau persoana
împuternicită cu funcţii de conducere a persoanei juridice
respective.
Răspunderea penală a persoanei juridice care desfăşoară
activitate de întreprinzător nu exclude răspunderea persoanei
fizice pentru infracţiunea săvârşită.
d) latura subiectivă a componenţei infracţiunii - reprezintă
o atitudine psihică a persoanei faţă de fapta săvârşită, o activitate
psihică a ei strâns legată de săvârşirea faptei şi care reprezintă o
unitate indisolubilă a factorilor psihici-intelictiv, volitiv şi
emotiv.
Elementele care caracterizează latura subiectivă a
componenţei infracţiunii sunt vinovăţia, scopul şi motivul
infracţiunii.
1. Vinovăţia - poate fi calificată drept atitudine psihică a
persoanei faţa de fapta prejudiciabilă, interzisă de lege, săvârşită
de ea, faţa de urmările prejudiciabile ale faptei. Vinovăţia se
150
manifestă sub două forme – intenţia (directă sau indirectă) şi
imprudenţa (încredere exagerată în sine sau neglijenţa).
Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie,
dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei
prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient,
survenirea acestor urmări.
Intenţia directă este formă a vinovăţiei când infractorul
prevede rezultatul prejudiciabil al faptei sale, urmărind
producerea lui prin săvârşirea faptei ilicite.
Intenţia indirectă este formă a vinovăţiei când infractorul
prevede rezultatul prejudiciabil al faptei sale şi, deşi nu-l
urmăreşte, acceptă posibilitatea procedurii lui.
Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită din
imprudenţă, dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de
caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut
urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele
vor putea fi evitate (încredere exagerată în sine), ori nu-şi dădea
seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale,
nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile,
deşi trebuia şi putea să le prevadă (neglijenţa).
2. Motivul - este acea forţă activă (imbold, stimul) care
călăuzeşte persoana spre atingerea scopului preconizat.
3. Scopul infracţiunii este crearea în imaginaţie a
consecinţelor dorite spre a căror realizare tinde persoana.
5.3. Clasificarea infracțiunilor
Legea penală a R.Moldova clasifică infracţiunile prin

prisma art. 16 din Codul penal al Republicii Moldova în
următoarele categorii: infracțiuni ușoare, mai puţin grave,
grave, deosebit de grave și excepţional de grave.
Prin clasificarea infracţiunilor se înţelege împărţirea
tuturor infracţiunilor în diferite categorii (grupe) în funcție de
caracterul și gradul prejudiciabil. De fapt, la baza clasificării stă
151
expresia juridică a caracterului gradului prejudiciabil al faptei,
care se manifestă prin categoria pedepsei, prevăzută în
sancţiunea articolului respectiv din Partea specială a Codului
penal, și prin forma vinovăţiei. Clasificarea infracţiunilor pe
categorii în Codul penal este înfăptuită similar cu sistemul
pedepselor din Partea generală și al sancţiunilor din Partea
specială, adică de la infracţiunile ușoare spre cele grave135.
În prima categorie – infracţiuni ușoare – sunt incluse
faptele comise cu intenţie sau din imprudenţă, pentru care legea
penală prevede, în calitate de pedeapsă maximă, pedeapsa
închisorii pe un termen de până la 2 ani inclusiv. Necesar este de
remarcat la acest aspect că infracţiunile care se sancţionează cu
alte categorii de pedepse, mai blânde în raport cu pedeapsa
închisorii, la fel cad sub incidenţa infracţiunilor uşoare. Drept
exemplu de infracțiuni ușoare, pot servi: infracţiunea de lăsare
în primejdie136; privaţiunea ilegală de libertate137; încălcarea
135
Chișinău: Cartier, 2005, p. 110-111.
136
Art. 163, alin. (1) din CP al RM
137
152
regulilor de exploatare, reparaţie și modificare a locuinţelor
dintr-un bloc de locuit138; încălcarea inviolabilităţii vieţii
personale139; distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a
bunurilor, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii mari140 etc.
Din categoria infracţiunilor mai puţin grave fac parte
faptele săvârșite intenţionat sau din imprudenţă, pentru care
legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un
termen de până la 5 ani inclusiv (alin. (3) al art. 16 din CP al
RM).
Din această categorie fac parte: determinarea la
sinucidere141; delapidarea averii străine142; încălcarea
cerinţelor securităţii ecologice143 etc.
Infracţiuni grave se consideră faptele pentru care legea
penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de
până la 12 ani inclusiv.
În această categorie sunt incluse: vătămarea intenţionată
gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii 144; clonarea145;
traficul de fiinţe umane146; tâlhăria147.
Infracţiunile deosebit de grave se consideră infracţiunile
săvârșite cu intenţie, pentru care legea penală prevede pedeapsa
maximă cu închisoare pe un termen ce depășește 12 ani (alin. (5)
al art. 16 din CP al RM).
Drept exemplu de infracțiuni deosebit de grave, pot servi:
trădarea de Patrie148; spionajul149; rebeliunea armată150;
138
Art. 258 din CP al RM
139
140
141
Art. 150 , alin. (1) din CP al RM
142
143
144
145
146
147
148
149
150
153
atentarea la viaţa Preşedintelui Republicii Moldova, a
Preşedintelui Parlamentului sau a Prim-ministrului151etc.
Ultima categorie de infracţiuni cuprinde infracţiunile
excepţional de grave, care sunt cele săvârșite cu intenţie, pentru
care legea penală prevede detenţiunea pe viaţă (alin. (6) al art.
16 din CP al RM). Detenţiunea pe viaţă nu poate fi aplicată
femeilor şi minorilor. Din această categorie fac parte: de
exemplu, omorul la comandă152, violul care a provocat din
imprudenţă decesul victimei153, traficul de copii etc.
Clasificarea infracţiunilor pe categorii în funcţie de
caracterul și gradul prejudiciabil al faptei prezintă nu numai
importanţă teoretică, ci și practică.
Încadrarea faptei în una dintre categoriile menţionate
anterior poate avea drept consecinţe juridice:
– stabilirea categoriei penitenciarului în care se va executa
pedeapsa închisorii. Conform art. 72 din CP al RM, pedeapsa cu
închisoare se execută în următoarele penitenciare: a) de tip
deschis; b) de tip semiînchis; c) de tip închis. Persoanele care nu
au atins vârsta de 18 ani, execută pedeapsa cu închisoare în
penitenciare pentru minori, ţinându-se cont de personalitatea
condamnatului, antecedentele penale şi gradul prejudiciabil al
infracţiunii săvârşite. Femeile condamnate execută pedeapsa
închisorii în penitenciare pentru femei.
– influenţarea aplicării condamnării cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei. Potrivit art. 90 din CP al
RM: „dacă, la stabilirea pedepsei cu închisoare pe un termen de
cel mult 5 ani pentru infracţiunile săvârşite cu intenţie şi de cel
mult 7 ani pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă, instanţa
de judecată, ţinând cont de circumstanţele cauzei şi de persoana
celui vinovat, va ajunge la concluzia că nu este raţional ca acesta
să execute pedeapsa stabilită, ea poate dispune suspendarea
condiţionată a executării pedepsei aplicate vinovatului, indicând
151
152
Art.145 alin.(2), lit. p) din CP al RM
153
Art.171 alin.(3) din CP al RM
154
numaidecât în hotărâre motivele condamnării cu suspendare
condiţionată a executării pedepsei şi perioada de probaţiune sau,
după caz, termenul de probă. În acest caz, instanţa de judecată
dispune neexecutarea pedepsei aplicate dacă, în perioada de
probaţiune sau, după caz, termenul de probă pe care l-a fixat,
condamnatul nu va săvîrşi o nouă infracţiune şi, prin comportare
exemplară şi muncă cinstită, va îndreptăţi încrederea ce i s-a
acordat. Controlul asupra comportării celor condamnaţi cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei îl exercită
organele competente, iar asupra comportării militarilor –
comandamentul militar respectiv. Perioada de probaţiune sau,
după caz, termenul de probă se stabileşte de instanţa de judecată
în limitele de la 1 an la 5 ani. Persoanelor care au săvârşit
infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi
în cazul recidivei, condamnarea cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei nu se aplică”.
– influenţarea liberării de răspundere penală154. Liberarea de
răspundere penală reprezintă punerea în libertate a persoanei ce
a săvârșit infracţiunea, care în urmare și-a pierdut gradul
prejudiciabil în virtutea unor împrejurări prevăzute de legea
penală155.
– influenţarea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de
termen156. Persoanelor care execută pedeapsa cu închisoare, care
au reparat integral daunele cauzate de infracţiunea pentru care
sunt condamnate, care au participat la executarea şi care nu au
refuzat executarea, în conformitate cu prevederile art.234 din
Codul de executare, a muncilor remunerate sau neremunerate de
îngrijire sau amenajare a penitenciarului şi a teritoriului, de
îmbunătăţire a condiţiilor de trai şi medico-sanitare de detenţie
și care au dat dovadă de corectare şi reeducare în timpul
executării pedepsei li se poate aplica liberarea condiţionată de
154
Art. 53-60 din CP al RM
155
Chișinău: Cartier, 2005, p. 404.
156
155
pedeapsă înainte de termen dacă instanţa de judecată va
considera posibilă corectarea condamnatului fără executarea
deplină a pedepsei. Totodată, persoana poate fi liberată, în
întregime sau parţial, şi de pedeapsa complementară.
– influenţarea înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o
pedeapsă mai blândă157. În privinţa persoanelor care execută
pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare
sau mai puţin grave, instanţa de judecată, ţinând cont de
comportarea lor în timpul executării pedepsei, poate pronunţa o
încheiere cu privire la înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă
cu o pedeapsă mai blândă. Totodată, persoana poate fi liberată,
în întregime sau parţial, de la pedeapsa complementară.
De asemenea săvârșirea infracţiunilor grave, deosebit de
grave și excepţional de grave, atrage după sine apariţia stării de
recidivă periculoasă și deosebit de periculoasă (alin. (2), (3) ale
art. 34 din CP al RM).
Clasificarea infracţiunilor pe categorii reprezintă un prim
criteriu de bază de individualizare a răspunderii penale,
orientând instanţele de judecată spre o calificare corectă a faptei,
precum și spre alegerea unei categorii și măsuri de pedeapsă
adecvate cazului respectiv.
5.4. Formele infracţiunii intenţionate
Prin forme ale infracţiunii se înţeleg formele pe care

infracţiunea le poate îmbrăca în ceea ce privește latura sa
obiectivă în raport cu etapele de desfășurare a activităţii
infracţionale. Legea penală consideră că pot prezenta pericol
social numai acele forme ale activităţii umane care sunt
manifestate extern (obiectiv) și sunt de natură să aducă atingere
relaţiilor sociale ocrotite de legea penală. Este incriminată deci
numai desfășurarea infracţională materializată în acte ce tind
spre realizarea unei hotărâri infracţionale158.
157
158
156
Etapelor de desfășurare a infracţiunii intenţionate pot fi
distinse în:
a) pregătirea de infracţiune.
b) tentativa de infracţiune;
c) infracţiunea fapt consumat;
d) infracţiunea fapt epuizat.
Astfel, constituie pregătire de infracţiune în sensul art.26
a Codului Penal, înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune,
procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori
instrumentelor, sau crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii
pentru săvârşirea ei dacă, din cauze independente de voinţa
făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul.
Prin tentativă de infracţiune în sensul art.27 a Codului
Penal, se înțelege acţiunea sau inacţiunea intenţionată îndreptată
nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni dacă, din cauze
independente de voinţa făptuitorului, aceasta nu şi-a produs
efectul.
Diferenţa între pregătirea de infracţiune şi tentativa
infracţiunii constituie faptul că în cazul pregătirii (fapta
pregătirii actului infracţional) nu este soldată cu realizarea şi
consumarea infracţiunii din cauze independente de voinţa
făptaşului. Tentativa la rândul său este fapta infracţională care
începută deja nu este dusă la bun sfârşit din cauze independente
de voinţa făptuitorului.
Infracţiunea fapt consumat reprezintă forma tipică sau
perfectă a infracţiunii, în raport cu etapele de desfășurare a
infracţiunii intenţionate. Ea se realizează în momentul final al
etapei executării, în momentul final al desfășurării activităţii
infracţionale și reprezintă înfăptuirea integrală a conţinutului
material al infracţiunii.
Conform prevederilor alin. (1) al art. 25 din C.P. al R.M.,
„Infracţiunea se consideră consumată dacă fapta săvârșită
întrunește toate semnele constitutive ale componenţei de
infracţiune”.
Chișinău: Cartier, 2005, p. 248-249.

157
În opinia autorului roman C. Bulai, infracţiunea se
consideră săvârșită în forma consumată atunci când activitatea
infracţională a dus la producerea rezultatului infracţional urmărit
și prezintă toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa
infracţiunii în configuraţia tipică a acesteia159.
Infracţiunea fapt epuizat. Există unele infracţiuni care
după momentul consumării cunosc urmări noi, fie datorită
amplificării rezultatului iniţial, fie datorită continuării activităţii
infracţionale. În astfel de cazuri, se distinge un moment al
epuizării, al producerii ultimului rezultat care este diferit de
momentul consumării infracţiunii. Infracţiunea fapt epuizat este
posibilă la infracţiunile continui, continuate, progresive şi de
obicei, la toate aceste infracţiuni apare, pe lângă un moment al
consumării, şi un moment al epuizării160.
Așadar, fiecare etapă în desfășurarea infracţiunii
intenţionate va determina în mod corespunzător o formă a
infracţiunii, care va reprezenta o variantă a aceleiași fapte
penale.
5.5. Cauzele care înlătura caracterul penal al faptei
Se consideră cauze care înlătură caracterul penal al faptei:

a) legitima apărare;
b) reţinerea infractorului;
c) starea de extremă necesitate;
d) constrângerea fizică sau psihică;
e) riscul întemeiat;
f) Executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului.
a) Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta

pentru a înlătura un act material, direct, imediat şi injust
îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public
159
Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: All, 1997, p. 409
160
Simionescu Elena-Giorgiana. Infracţiunea consumată - formă a infracţiunii
intenţionate. În Analele Universităţii “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria
Ştiinţe Juridice, Nr. 4, 2013, p. 27-28
158
şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui atacat ori
interesul obştesc, dacă nu au fost depăşite limitele legitimii
apărări. Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare nu este
infracţiune pentru că îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei.
Făptuitorul a fost constrâns de necesitatea înlăturării agresiunii
care punea în pericol grav valorile sociale ocrotite şi nu a
acţionat cu voinţa liberă.
Pentru calificarea situaţiei drept legitimă apărare se cere
ca:
1. Atacul să fie material, direct, imediat şi injust; să fie
îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor acesteia sau
împotriva unui interes obştesc; să pună în pericol grav valorile
sociale ocrotite.
2. Apărarea trebuie să se realizeze printr-o faptă prevăzută de
legea penală; să fie precedată de atac; să fie îndreptată împotriva
agresorului, să fie necesară pentru înlăturarea atacului, să fie
proporţională cu atacul.
Depăşirea limitelor legitimei apărări poate constitui tot
legitima apărare când se întemeiază pe tulburarea sau temerea în
care se găsea făptuitorul în momentul comiterii faptei. Este aşa
numitul exces justificat.
b) Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru
a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat
altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau
un bun important al său ori al altuia sau un interes public. De
exemplu, spargerea unui zid, a unei încuietori pentru a salva o
persoană imobilizată într-o încăpere care este incendiată;
sustragerea unui autovehicul pentru a transporta de urgenţă la
spital o persoană accidentată etc.
Pentru calificarea situaţiei drept stare de necesitate se cere
ca:
1. Pericolul să fie iminent, inevitabil; să ameninţe valorile
sociale fundamentale.
2. Acţiunea de salvare a valorilor sociale să se realizeze prin
comiterea unei fapte prevăzute de legea penală; să fi constituit
159
singurul mijloc de înlăturare a pericolului; să nu se cauzeze
urmări mai grave decât acela care s-ar fi produs dacă pericolul
nu era înlăturat.
c) Constrângerea fizică este presiunea căreia nu i se poate
rezista şi care se exercită asupra unei alte persoane în aşa fel
încât aceasta comite o faptă prevăzută de legea penală fiind în
imposibilitate fizică să acţioneze altfel.
d) Constrângerea psihică (morală) constă în presiunea
exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana
făptuitorului ori a altuia şi sub imperiul căreia cel ameninţat
săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.
e) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală,
săvârşită în scopul reţinerii persoanei care a comis o
infracţiune şi al predării ei organelor de drept.
f) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală
care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege în cazul riscului
întemeiat pentru realizarea scopurilor socialmente utile. Riscul
se consideră întemeiat dacă scopul socialmente util urmărit nu a
putut fi realizat fără un anumit risc şi dacă persoana care l-a
admis a luat măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de
daune intereselor ocrotite de lege. Riscul nu poate fi considerat
întemeiat dacă era cu bună-ştiinţă îmbinat cu pericolul pentru
viaţa persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru
ecologic ori social.
g) Prin executarea ordinului sau a dispoziţiei superiorului se
distinge faptul că nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de
legea penală, săvârşită de o persoană în vederea executării unui
ordin sau dispoziţii a superiorului, care sunt obligatorii pentru
aceasta, dacă ordinul sau dispoziţia nu sunt vădit ilegale şi dacă
persoana care le-a executat nu a ştiut că ordinul sau dispoziţia
sunt ilegale. Răspunderii penale pentru fapta săvârşită este
supusă persoana care a emis ordinul sau dispoziţia ilegală.
Persoana care a comis intenţionat infracţiune în vederea
executării ordinului sau dispoziţiei vădit ilegale ale superiorului
160
răspunde penal în temeiuri generale. Neexecutarea ordinului sau
dispoziţiei vădit ilegale exclude răspunderea penală.
5.6. Participaţia penală
Infracţiunea poate fi săvârşită de una sau mai multe

persoane împreună. Dacă la săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală participă mai mulţi făptuitori, se poate vorbi despre
participaţie la această faptă. Specificul participaţiei, ca formă
deosebită a activităţii infracţionale, determină problema
răspunderii penale a participanţilor la infracţiune. Supunându-se
regulilor generale ale dreptului penal pentru combaterea
infracţionalităţii, instituţia participaţiei îndeplineşte în acelaşi
timp şi un rol special, caracteristic numai pentru ea: ilustrează
criteriile obiective şi cele subiective necesare activităţii
infracţionale comune, stabileşte cercul de persoane responsabile
pentru această activitate infracţională, reglementează ordinea şi
limitele răspunderii participanţilor, adică nu numai a persoanelor
care săvârşesc nemijlocit acţiuni ce formează latura obiectivă a
infracţiunii concrete, prevăzute de partea specială a CP, dar şi a
persoanelor care au luat parte la infracţiune în calitate de
instigatori, complici sau organizatori.
Pentru ca să existe elementul de participaţie penală,
trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a) să existe pluralitate de făptuitori;
b) să existe o legătură subiectivă (coeziune psihică) între
participanţi;
c) fapta să fie săvârşită în cooperare materială sau
intelectuală;
d) una şi aceeaşi faptă prevăzută de legea penală să fie
săvârşită de către toţi participanţii;
e) cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută de
conţinutul legal al infracţiunii.
Pluralitatea de făptuitori este consacrată în art.42 CP,
conform căruia participanţi la infracţiune sunt persoanele care
161
contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în
calitate de autori, organizatori, instigatori sau complici.
Astfel, prin autor legea penală distinge persoana care
săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală,
precum şi persoana care a săvârşit infracţiunea prin intermediul
persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza
vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de Codul
penal.
Prin organizator, distingem persoana care a organizat
săvârşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi
persoana care a creat un grup criminal organizat sau o
organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora.
Drept instigator se consideră persoana care, prin orice
metode, determină o altă persoană să săvârşească o infracţiune.
Complice se consideră persoana care a contribuit la
săvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de
informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare
de obstacole, precum şi persoana care a promis dinainte că îl va
favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de
săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobândite
pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va
procura sau va vinde atare obiecte.
Participarea la infracţiune a mai multor persoane înseamnă
că două sau mai multe persoane, nu una, săvârşesc fapta
prevăzută de legea penală (acţiune sau inacţiune), îndreptată
împotriva unuia şi aceluiaşi obiect. Existenţa legăturii interne
subiective cu privire la săvârşirea infracţiunii încă nu înseamnă
participare la fapta penală. Nu constituie un act de participaţie
nici faptul de exprimare a aprobării acţiunilor infracţionale, dacă
aceasta nu a luat o formă de ajutorare a infractorului; nu
constituie instigare faptul de a striga persoanelor care loveau
victima cu ranga că aceasta „trebuie omorâtă”, deoarece un
asemenea îndemn nu a avut efect determinant în dezlănţuirea
agresiunii. În anumite împrejurări, dacă aceasta a dus la întărirea
hotărârii infracţionale, va fi o complicitate intelectuală. Condiţia
162
se realizează când cooperează cel puţin două persoane, fără ca
aceasta să fie necesară pentru existenţa conţinutului legal al
infracţiunii.
5.7. Răspunderea şi pedeapsa penală
Răspunderea penală reprezintă instituţia juridică ce

cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
raporturile juridice, ce formează obiectul dreptului penal, şi care
se nasc în sfera activităţii de tragere la răspundere penală a
tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept, prin
săvârşirea de infracţiuni, activitate care se desfăşoară de
autorităţile publice în temeiul legii şi care este guvernată de
principii proprii, în scopul apărării valorilor sociale esenţiale,
confirmate de ordinea constituţională, în vederea menţinerii şi a
promovării ordinii juridice şi a binelui public.
Răspunderea penală poate să survină numai pentru
persoana vinovată în comiterea unei anumite fapte, adică pentru
un anume act de comportare, fie că este vorba de o acţiune sau
de o inacţiune cauzatoare de prejudiciu şi care este calificată de
legislaţia în vigoare drept infracţiune.
Persoana care a săvârşit o faptă ce conţine semnele
componenţei de infracţiune poate fi liberată de răspundere
penală de către instanţa de judecată în cazurile:
a) minorilor;
b) tragerii la răspundere administrativă (în cazul săvârşirii
pentru prima dată a infracţiunii uşoare sau mai puţin grave);
c) renunţării de bună voie la săvârşirea infracţiunii (încetarea
de către persoană a pregătirii infracţiunii sau încetarea acţiunilor
(inacţiunilor) îndreptate nemijlocit spre săvârşirea infracţiunii,
dacă persoană era conştientă de posibilitatea consumării
infracţiunii);
d) căinţei active (făptuitorul s-a autodenunţat în cazul săvârşirii
pentru prima dată a infracţiunii uşoare sau mai puţin grave; a
contribuit activ la descoperirea acesteia, a compensat valoarea
163
daunei materiale cauzate sau, în alt mod, a reparat prejudiciul
pricinuit de infracţiune);
e) schimbării situaţiei (în cazul săvârşirii pentru prima dată a
infracţiunii uşoare sau mai puţin grave şi dacă la data judecării
cauzei, datorită schimbării situaţiei, se va stabili că persoană sau
fapta săvârşită nu mai prezintă pericol social);
f) liberării condiţionate (pentru persoana care a săvârşit
infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, îşi recunoaşte vinovăţia
şi nu prezintă pericol social, dacă corectarea acestei persoane
este posibilă fără aplicarea unei pedepse penale);
g) prescripţiei de tragere la răspundere penală. Persoana se
liberează de răspundere penală dacă din ziua săvârşirii
infracţiunii au expirat următoarele termene:
− 2 ani de la săvârşirea unei infracţiuni uşoare;
− 5 ani de la săvârşirea unei infracţiuni mai puţin grave;
− 15 ani de la săvârşirea unei infracţiuni grave;
− 20 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni deosebit de
grave;
− 25 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni excepţional de
grave.
Prescripţia nu se aplică persoanelor care au săvârşit
infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de
război sau alte infracţiuni prevăzute de tratatele internaţionale la
care Republica Moldova este parte.
Pedeapsa penală este o măsură de constrângere statală şi
un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului ce se aplică
de instanţele de judecată, în numele legii, persoanelor care au
săvârşit infracţiuni, cauzând anumite lipsuri şi restricţii
drepturilor lor.
Pedeapsă are drept scop restabilirea echităţii sociale,
corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni atât din partea condamnaţilor, cât şi a altor persoane.
Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici
să înjosească demnitatea persoanei condamnate.
164
Conform Codului Penal al R.M., pentru săvârşirea
infracţiunilor se pot aplica următoarele pedepse:
1. Amenda este o sancţiune pecuniară şi se stabileşte în
unităţi convenţionale. Unitatea convenţională de amendă este
egală cu 50 de lei. În cazul în care condamnatul nu este în stare
să plătească amenda stabilită, instanţa de judecată poate să
înlocuiască suma neachitată a amenzii cu muncă neremunerată
în folosul comunităţii, calculându-se 60 de ore de muncă
neremunerată în folosul comunităţii pentru 100 unităţi
convenţionale de amendă.
2. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate constă în interzicerea de a ocupa o
funcţie sau de a exercita (de la 1 la 5 ani) o activitate de natura
aceleia de care s-a folosit condamnatul la săvârşirea infracţiunii.
3. Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a
gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat.
4. Munca neremunerată în folosul comunităţii constă în
antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază
sau de studii, la muncă, determinată de autorităţile administraţiei
publice locale (de la 60 la 240 de ore şi este executată de la 2 la
4 ore pe zi).
5. Închisoarea constă în privarea de libertate a persoanei
vinovate de săvârşirea unei infracţiuni prin izolarea impusă a
acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei, în baza
hotărârii instanţei de judecată, pe un anumit termen, într-un
penitenciar. Închisoarea se stabileşte pe un termen de la 3 luni la
20 de ani. La stabilirea pedepsei închisorii pentru persoana care,
la data săvârşirii infracţiunii, nu a atins vârsta de 18 ani,
termenul închisorii se stabileşte din maximul pedepsei,
prevăzute de legea penală pentru infracţiunea săvârşită, reduse la
jumătate. La stabilirea pedepsei definitive în caz de concurs de
infracţiuni, pedeapsa închisorii nu poate depăşi 25 de ani pentru
adulţi şi 12 ani şi 6 luni pentru minori, iar în caz de cumul de
sentinţe - de 30 ani pentru adulţi şi 15 ani pentru minori. În
cazul înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu o pedeapsă mai
165
blândă, cu titlu de graţiere, se aplică închisoarea pe un termen de
30 de ani.
6. Detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate a
condamnatului pentru tot restul vieţii. Detenţiunea pe viaţă se
stabileşte numai pentru infracţiunile excepţional de grave.
Detenţiunea pe viaţă nu poate fi aplicată femeilor şi minorilor.
7. Privarea unei persoane juridice care desfăşoară activitate
de întreprinzător de dreptul de a exercita o anumită activitate
constă în stabilirea interdicţiei de a încheia anumite tranzacţii, de
a emite acţiuni sau alte titluri de valoare, de a primi subvenţii,
înlesniri şi alte avantaje de la stat sau de a exercita alte activităţi
(pe un termen de până la 5 ani sau pe un termen nelimitat).
8. Lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate
de întreprinzător constă în dizolvarea acesteia, cu survenirea
consecinţelor prevăzute de legislaţia civilă.
Lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de
întreprinzător se stabileşte în cazul în care instanţa de judecată
constată că gravitatea infracţiunii săvârşite face imposibilă
păstrarea unei atare persoane juridice şi prelungirea activităţii ei.
5.8. Măsurile de siguranţă
Măsurile de siguranţă sunt măsurile luate de instanţele

de judecată pentru a înlătura un pericol sau a preîntâmpina
săvârşirea infracţiunilor. Măsurile de siguranţă sunt:
- Măsurile de constrângere cu caracter medical – se aplică
persoanelor care au comis o infracțiune fiind în stare de
iresponsabilitate (adică care suferă de o boală psihică) sau care
s-au îmbolnăvit de o boală psihică după ce au comis o
infracțiune sau când deja execută pedeapsa. În această situație,
instanța de judecată dispune internarea acestor persoane într-o
instituție psihiatrică.
- Măsurile de constrângere cu caracter educativ – se
aplică persoanelor în vârstă de până la 18 ani care au săvârșit
pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă și au
166
fost liberate de răspundere penală. Instanța de judecată poate
aplica următoarele măsuri:
a) avertismentul;
b) încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor,
persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de
stat;
c) obligarea minorului să repare daunele cauzate. La aplicarea
acestei măsuri se ia în considerare starea materială a
minorului;
d) obligarea minorului de a urma un tratament medical de
reabilitare psihologică;
e) internarea minorului într-o instituţie specială de învățământ
şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare.
- Confiscarea specială – reprezintă luarea forțată și gratuită
în beneficiul statutului a bunurilor care au fost obținute ca
urmare a comiterii unei infracțiuni sau care au fost folosite
pentru comiterea infracțiunii.
- Expulzarea – reprezintă interdicția de a rămâne pe
teritoriul Republicii Moldova aplicată cetățenilor străini sau
persoanelor fără cetățenie (apatrizilor) care au fost condamnate
pentru comiterea unor infracțiuni.
- Confiscarea extinsă - se dispune dacă sunt întrunite
cumulativ următoarele condiţii:
a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată timp
de 5 ani înainte şi după săvârşirea infracţiunii, până la data
adoptării sentinţei, depăşeşte substanţial veniturile dobândite
licit de aceasta;
b) instanţa de judecată constată, în baza probelor prezentate
în dosar, că bunurile respective provin din activităţi
infracţionale de natura celor prevăzute la alin. (1).
Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din
exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării,
inclusiv bunurile în care au fost transformate sau convertite
bunurile provenite din activităţile infracţionale, precum şi
veniturile sau foloasele obţinute din aceste bunuri.
167
Confiscarea nu poate depăşi valoarea bunurilor dobândite în
perioada prevăzută la alin. (2) lit. a), care excedează nivelului
veniturilor licite ale persoanei condamnate.
5.9. Cauzele care înlătură răspunderea penală sau

consecinţele condamnării
Cauzele care înlătură răspunderea penală sau

consecinţele condamnării reprezintă stări, situaţii, împrejurări
care intervin în procesul de aplicare şi executare a sancţiunilor
penale. Efectele lor pot consta în: înlăturarea răspunderii penale
(de ex., amnistia intervenită până la condamnare, prescripţia
răspunderii penale, împăcarea părţilor), înlăturarea totală sau
parţială a consecinţelor condamnării (amnistia intervenită după
condamnare, prescripţia executării, graţierea, reabilitarea). Se
caracterizează prin generalitate, deoarece privesc fie o
infracţiune, fie un tip particular de infracţiuni.
Astfel, cauzele care înlătură răspunderea penală sau
consecinţele condamnării sunt împrejurări prevăzute de lege,
care se ivesc în legătură cu aplicarea şi executarea sancţiunilor
penale, având ca efect fie înlăturarea răspunderii penale
(amnistia intervenită până la condamnare, prescripţia răspunderii
penale, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor), fie
înlăturarea totală sau parţială a consecinţelor condamnării
(amnistia intervenită după condamnare, prescripţia executării,
graţierea, reabilitarea). Aceste cauze au un caracter general
deoarece pot să privească fie orice infracţiune fie un număr
important de infracţiuni. În cazul când intervine o circumstanţă
care înlătură răspunderea penală în cursul urmăririi penale,
procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din
oficiu, dispune clasarea ori încetarea urmăririi penale. În cursul
judecăţii, instanţa pronunţă încetarea procesului penal. În caz de
amnistie, prescripţie ori de retragere a plângerii prealabile,
învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului
penal.
168
Sarcini 1. Determinați importanţa dreptului penal ca
pentru ramură de drept şi ca disciplină de studiu.
autoevaluare: 2. Descrieți cadrul principiilor care se aplică în
materia aplicării legii penale în spațiu.
3. Delimitaţi cazurile de retroactivitate a legii
penale.
4. Delimitați principiului realităţii de
principiul universalităţii
5. Care sunt consecinţele aplicării legii penale
mai favorabile asupra faptelor definitiv
judecate?
6. În ce constau perioadele infracţiunii
intenţionate?
7. Identificați formele tentativei.
8. Analizați măsurile de siguranţă prevăzute de
Codul Penal al Republicii Moldova.
9. În ce condiții persoana poate fi liberată de
răspundere penală?
10.Care sunt cauzele care înlătură caracterul
penal al faptei?
11.Dați exemple de infracțiuni în care subiectul
răspunde începând cu vârsta de 14 ani.
Bibliografie 1. Botnaru S., Șavga A.a, Grama M. Drept

de referință: penal. Partea generală. Chișinău: Cartier, 2005,
624 p.
2. Brânză S., Ulianovschi X., Stati V. Drept
penal. Ed. a 2-a. Chișinău: Cartier, 2005. Vol.
2, 2005, 804 p.
3. Bulai C. Manual de drept penal. Partea
generală. Bucureşti: All, 1997. 655 p.
4. Codul penal al R. Moldova aprobat prin
169
Legea R. Moldova 985 din18.04.2002. În:
M.O. al R. Moldova, 13.09.2002, 128-
129/1012.
5. Moldovan A. Teodor. Drept penal. Partea
general. Braşov: Lux Libris, 2009, 414 p.
6. Oancea I. Drept penal. Partea generală,
Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 1965.
7. Simionescu E.G. Infracţiunea consumată –
formă a infracţiunii intenţionate. În Analele
Universităţii “Constantin Brâncuşi” din Târgu
Jiu, Ştiinţe Juridice, Nr. 4, 2013, p. 25-32.

DREPTULUI VAMAL
1. Obiectivele – definirea ramurii dreptului vamal şi

temei de studiu: identificarea obiectului și metodei de
reglementare a dreptului vamal;
– însuşirea noţiunilor de bază și
instituțiile specifice din dreptul vamal și
reglementările din domeniul vamal al
Republicii Moldova;
– identificarea subiectelor dreptului
vamal;
– determinarea mărfurilor și mijloacelor
de transport, ce pot fi introduse și/sau
scoase în/din teritoriul Republicii
Moldova;
– aprecierea menirii juridice a activității
vamale a Republicii Moldova;
– descrierea regimurilor vamale;
170
– determinarea specificului declarației
vamale și controlului vamal;
– conştientizarea importanţei dreptului
vamal în viaţa socială pentru fiecare
persoană fizică.
2. Cuvinte cheie: activitate vamală, tarif vamal, taxe vamale,

persoana fizică, colaborator vamal, broker
vamal, transportator vamal etc.
3. Structura 6.1. Noțiuni introductive privind dreptul

temei: vamal
6.2. Tariful vamal
6.3. Taxa vamală
6.4. Subiectele activității vamale
6.5. Trecerea peste frontiera vamală a
Republicii Moldova a mărfurilor, a
mijloacelor bănești, a valorilor culturale, a
mijloacelor de transport
6.6. Regimurile vamale
6.1. Noțiuni introductive privind dreptul vamal
Dreptul vamal poate fi definit ca o ramură complexă de

drept formată din instituţii şi norme juridice care au drept scop
reglementarea relaţiilor sociale ce se nasc, se modifică şi se sting
în legătură cu trecerea persoanelor, mărfurilor şi mijloacelor de
transport peste frontiera vamală a statului.
Obiectul de reglementare juridică al dreptului vamal îl
constituie relaţiile sociale din domeniul activităţii vamale.
Aceste relaţii poartă un caracter complex şi sunt condiţionate de
însăşi structura şi conţinutul activităţii vamale. În literatura de
specialitate sunt evidenţiate următoarele categorii de relaţiile
sociale vamale:
171
1. sfera politicii vamale;
2. relaţii şi principii axate pe trecerea mărfurilor şi
mijloacelor de transport peste frontieră vamală;
3. ce vizează statutul regimurile vamale;
4. ce ţin de reglementarea tarifară şi perceperea plăţilor
vamale;
5. vămuirea şi întocmirea documentaţiei vamale;
6. organizarea şi efectuarea controlului vamal;
7. legate de infracţiuni şi încălcările legislaţiei vamale şi
răspunderea pentru comiterea lor;
Trăsătura caracteristică a relaţiilor sociale enumerate mai
sus constă în faptul că ele se nasc, se modifică şi se sting doar în
legătură cu trecerea persoanelor, mărfurilor şi mijloacelor de
transport peste frontieră vamală a statului.
Izvoarele dreptului vamal. Izvoarele dreptului vamal
sunt:
1. Acte normative din domeniul vamal:
– Codul Vamal, nr. 1149-XIV, 20.07.2000.
– Legea cu privire la modul de introducere şi scoatere a
bunurilor de pe teritoriul Republicii Moldova de către
persoane fizice nr.1569-XV, 20.12.2002.
– Legea cu privire la tariful vamal, nr. 1380-XIII, 20.11.97.
– Hotărârea Guvernului cu privire la Tariful Vamal Integrat
al Republicii Moldova, nr. 501 din 14.08.2009.
2. Acte normative ale Serviciului Vamal:
– Ordin nr. 103-o din 05.04.2011, Cu privire la completarea
declaraţiei vamale în detaliu.
– Ordinul 389-o din 09.08.2013, pentru modificarea și
completarea unor acte legislative.
– Ordine, referitor la clasificarea unor categorii de mărfuri.
– Ordine, referitor la organizarea controlului vamal.
3. Tratate internaționale din domeniul vamal.
– Convenţia privind admiterea temporară, adoptată la
Istanbul la 26 iunie 1990 (RM a aderat prin Legea RM nr.
253 din 05.12.2008). A intrat în vigoare la 2 mai 2009.
172
– Convenţia cu privire la crearea consiliului colaborării
vamale, încheiată la Bruxelles la 15 decembrie 1950 (RM a
aderat prin Hotărârea Parlamentului RM nr.164-XIII din
30.06.1994).
Politica vamală. Politica vamală este parte integrantă a
politicii externe şi interne a statului. Aceasta urmăreşte
asigurarea eficienţei operaţiunilor vamale, reglementării
schimbului de mărfuri pe teritoriul vamal al R. Moldova,
contribuţia la rezolvarea problemelor politice şi comerciale
privind protecţia pieţei interne şi stimularea dezvoltării
economiei naţionale, alte obiective stabilite de legislaţie.
Activitatea vamală. Activitatea vamală se constituie din
promovarea politicii vamale, asigurarea respectării
reglementărilor vamale la trecerea mărfurilor, mijloacelor de
transport şi persoanelor peste frontiera vamală a Republicii
Moldova, perceperea drepturilor de import şi drepturilor de
export, vămuirea, controlul şi supravegherea vamală, din alte
activităţi de promovare a politicii vamale.
6.2. Tariful vamal
Termenul „tarif”161 provine de la numele orașului Tarifa,

situat în apropierea strâmtorii Gibraltar. Orașul a primit această
denumire de la numele unui conducător de triburi berberice,
Tarif ibn-Malika, care printre primii a pășit pe tărâmul spaniol.
În timpul stăpânirii asupra strâmtorii se percepeau, după un tabel
special, în Tarifa, taxe de pe toate navele care treceau prin
strâmtoare în funcție de caracterul și cantitatea mărfii. Ca
urmare tabelele privind încasarea diferitor taxe, inclusiv vamale,
au început să fie cunoscute sub denumirea de „tarif”. Astfel,
toponimul „tarif” a intrat în uzul comun. Termenul „tarif”,
așadar, este de proveniență arabă și înseamnă listă, registru.
161
Turcan Pavel, Reglementarea tarifară a operațiunilor de import-export. Teză de
doctor în drept, Chișinău 2015, p. 42
173
În literatura de specialitate162, în funcție de prioritatea
acordată politicii comerciale și de contextul utilizării, noţiunea
de „tarif vamal” este tratată atât în sens larg, cât şi în sens
îngust. În sens larg, tariful vamal este privit ca un instrument
special de realizare a politicii comerciale a statului, având drept
scop echilibrarea importului şi exportului de mărfuri, cât şi
protejarea pieţei interne prin instituirea şi aplicarea
mecanismului de percepere a taxelor vamale. Iar în sens îngust,
conceptul de tarif vamal este utilizat drept document, care
conține lista sistematizată a taxelor vamale.
Codul Vamal163 al Republicii Moldova, precum și Legea
cu privire la tariful vamal164 definesc tariful vamal ca un
catalog care cuprinde nomenclatorul de mărfuri introduse pe
sau scoase de pe teritoriul vamal, precum şi cuantumul taxei
vamale la aceste mărfuri .
Ansamblul taxelor de import şi export reprezintă tariful
vamal al fiecărui stat. Fiecare stat prin tariful de import acordă
prioritate uneia dintre cele 3 scopuri pentru care a fost perceput:
– optimizarea structurii importului de mărfuri;
– echilibrarea importului şi exportului de mărfuri, protecţia
producătorilor de mărfuri autohtoni;
– crearea condiţiilor favorabile pentru integrarea
economiei Republicii Moldova în economia mondială.
Practica comerţului internaţional a consacrat tariful vamal
ca principal instrument pentru reglementarea schimburilor
comerciale externe.
În practica vamală sunt întâlnite mai multe sisteme
tarifare. Sistemul tarifar al RM prevede:
– Fie un nivel al taxei unic pentru fiecare articol, aplicabil
tuturor ţărilor;
162
Turcan Pavel. Op. Citată, p. 43
163
Codul Vamal al Republicii Moldova. Nr. 1149-XIV din 20.07.2000.
164
Legea Republicii Moldova Nr. 1380-XIII din 20.11.1997 cu privire la tariful
vamal.
174
– Fie două sau mai multe nivele, aplicabile diferitor grupe
de tari.
Scopul tarifului vamal de import este majorarea preţului
produselor importate prin aplicarea taxelor vamale de import.
Respectiv, cu cât bariera tarifară la import va fi mai ridicată, cu
atât mărfurilor străine le va fi mai dificil să concureze cu
mărfurile autohtone.165
Funcțiile tarifului vamal. Tariful vamal, de regulă,
îndeplinește următoarele funcții:
– funcția fiscală166 – asigură acumulările necesare în bugetul
de stat.
– funcția de protecție167 – se manifestă prin creșterea
prețurilor la produsele de import și apărarea producției interne
de concurența străină, care poate cauza un prejudiciu
considerabil producătorilor autohtoni de aceleași mărfuri sau
mărfuri similare. Tariful vamal de import are efect de protecție,
deoarece taxa vamală scade competitivitatea mărfurilor asupra
cărora se aplică. Odată cu majorarea nivelului taxei, cresc
orientările sale protecționiste ca un instrument al politicii de
comerț exterior. Tariful vamal este un instrument flexibil ce
protejează producătorul local față de mărfurile din străinătate168.
– funcția regulatoare – are o anumită influență la formarea
structurii de producere, la mecanismul de formare a prețurilor,
facilitează dezvoltarea anumitor ramuri și stopează dezvoltarea
altora.
– funcția comercial-politică169 (care poate fi privită ca și
funcție de reglementare) este un instrument de influență
indirectă asupra politicii economice a altor state, joacă un rol
165
Ianus Ierhan Teodor Cirnat Drept vamal comunitar Chisinau 2011 p.189
166
Erhan I., Cârnaț T. Drept vamal comunitar. Chișinău: Print-Caro SRL, 2011. P.189
167
Caraiani Gh. Reglementări interne și internaționale privind vămuirea mărfurilor.
București: Lumina Lex, 1997. Pag. 189
168
Pasat A.O. Drept vamal al Republicii Moldova. Note de curs. Galați: Editura
Zigotto, 2013. Pag. 116
169
Caraiani Gh. Reglementări interne și internaționale privind vămuirea mărfurilor.
București: Lumina Lex, 1997. Pag. 29
175
aparte în atingerea balanței intereselor economice între anumite
state. Datorită tarifului vamal, ca instrument de politică
comercială externă, se produce raționalizarea structurii de
mărfuri, se menține un raport optim de venituri valutare și
cheltuieli în stat. În plus, tariful vamal este un instrument
economic de influență a relațiilor economice externe ale țării.
Prin folosirea acestui instrument, guvernul poate controla
volumul și natura traficului de mărfuri, adică poate stimula
circulația mărfurilor sau, dimpotrivă, poate bloca circulația lor.
Clasificarea tarifului vamal. Pentru o aplicare mai
eficientă a tarifului vamal, în funcție de diferite situații apărute
în practică, tariful vamal se clasifică în:
1. Tarif cu o coloană (simplu) care cuprinde o singură lista
de taxe vamale care se aplică importurilor provenind din toate
ţările. Acesta este foarte puţin răspândit (Mexic, Bolivia,
Panama etc.) ;
2. Tarif cu mai multe coloane (compus) – prevede mai multe
categorii de taxe, care se aplică diferit faţă de ţară de unde
provine marfa. Structural tariful vamal compus conţine mai
multe coloane şi anume170:
– Coloana taxelor generale (autonome sau de bază) - se
aplică statelor, cărora nu li se acorda clauza naţiunii celei mai
favorizate;
– Coloana taxelor convenționale - se aplică produselor din
statele cărora li se acorda clauza naţiunii celei mai favorizate.
Clauza naţiunii celei mai favorizate se prezintă ca fiind
„orice avantaje, privilegii şi imunităţi acordate de către o
parte contractantă pentru un produs originar sau având ca
destinaţie teritoriul tuturor celorlalte părţi contractante vor fi
extinse imediat şi necondiţionat asupra oricărui produs
similar originar având ca destinaţie teritoriul tuturor celorlalte
părţi contractante”.
– Coloana taxelor preferențiale - se aplică produselor din
ţară cărora li se acordă preferinţe. Pentru taxele vamale
170
Ianus Ierhan, Teodor Cârnaț. Drept vamal comunitar Chișinău. 2011 p.190
176
preferenţiale pot fi întâlnite uneori două coloane şi anume:
· Taxe vamale preferenţiale, bazate pe principiul
reciprocităţii;
· Taxe vamale preferenţiale, bazate pe principiul
nereciprocității.
– Coloana taxelor de retorsiune - se aplică produselor din
ţările care au discriminat exportul din ţară dată.
Serviciul Vamal se desemnează în calitate de autoritate
abilitată cu elaborarea şi gestionarea Tarifului Vamal Integrat al
Republicii Moldova (TARIM), în temeiul Nomenclatorului
mărfurilor al Republicii Moldova171. În continuare este prezentat
un exemplu a modelului tarifar pentru Republica Moldova:
Taxa
vamală
(% din
Poziția
tarifara
Denumirea mărfii cost, dacă
nu este
stabilit alt
indice)
0106 Animale vii 15
Peste viu 10
Peşte uscat, sărat sau în saramură;
peşte afumat, fiert sau nefiert,
înaintea sau în timpul afumării; 0
făinuri, pudre şi pelete de peşte
pentru consum uman
0403 Lapte şi smântână, neconcentrate,
fără adaos de zahăr sau alţi 15
îndulcitori (edulcoranţi)
171
Hotărârea Guvernului R.M. cu privire la crearea Comisiei interdepartamentale
pentru instituirea și gestionarea Tarifului Vamal Integrat al Republicii Moldova nr.
217 din 05.04.2017
177
0405 Unt şi alte substanţe grase
provenite din lapte; paste lactate
pentru tartine:
0405 10 - Unt 15%+500
euro/t
040520 – paste lactate pentru tartine 20%+500
euro/t
0706 Morcovi, napi, sfeclă roşie pentru
salată, floare de câmp galbenă
(barba-caprei), ţelină, ridiche şi 15
rădăcinoase comestibile similare, în
stare proaspătă sau refrigerate
070700 Castraveţi şi cornişoni, în stare
proaspătă sau refrigerată:
070700050 castraveți
– – de la 1 ianuarie la 31 martie 10
– – de la 1 aprilie la 31 octombrie 15
– – de la 1 noiembrie la 31 decembrie 10
070700900 – cornişoni 10
080300 Banane, inclusiv din specia Musa
paradisiaca (plantains), proaspete 10
sau uscate
0805 Citrice, proaspete sau uscate 10
0808 Mere, pere şi gutui, proaspete:
080810 – mere:
– – – de la 1 ianuarie la 30 iunie 10
– – – de la 1 iulie la 31 iulie 15
Ceai, chiar aromatizat:
– ceai verde (nefermentat), prezentat
în ambalaje directe cu un conţinut de 10
maximum 3 kg
– ceai negru (fermentat) şi ceai parţial
fermentat, prezentat în ambalaje
7
directe cu un conţinut de maximum 3
kg
178
1806 Ciocolată şi alte preparate
15
alimentare care conţin cacao
220300 Bere fabricată din malţ 0,25eur/l
2204 Vin din struguri proaspeţi, inclusiv
vinuri îmbogăţite cu alcool; must
0,5eur/l
din struguri, altul decât cel de la
poziţia tarifară 2009
6.3. Taxele vamale
Legislaţia vamală a Republicii Moldova, în frunte cu

Codul Vamal172, stipulează faptul că una din prerogativele
activităţii vamale o constituie perceperea drepturilor de import şi
drepturilor de export. Prin drepturi de import şi export,
înţelegem taxele care se cuvin statului la importul sau exportul
de mărfuri şi care sunt încasate de către organul vamal în
conformitate cu legislaţia în vigoare. Taxa vamală este definită
de către legiuitor în art.1 pct.27) al Codului Vamal şi Legea cu
privire la tariful vamal173 fiind: impozitul încasat de organul
vamal conform tarifului vamal la import.
În condiţiile economiei de piaţă174, taxele vamale
constituie un mijloc de creştere a exporturilor, de lărgire a
cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice internaţionale. Într-o
anumită măsură, plăţile vamale servesc la formarea bugetului
statutar. Un exemplu elocvent ar fi statistica efectuată în anul
2012 care prevedea că bugetul Uniunii Europene ar fi crescut cu
10,8% datorită ponderii veniturilor din taxele vamale175. Astfel,
taxele vamale fac parte din cea mai răspândită şi cunoscută
categorie de venituri bugetare, reprezentând un impozit indirect
perceput de către stat asupra mărfurilor în momentul trecerii
graniţelor vamale ale ţării respective. Acestea se instituie asupra
172
Codul Vamal al R. Moldova art.2 alin.(1)
173
Legea cu privire la tariful vamal nr.1380 din 20.11.1997, art.2
174
Constituţia RM publicat în Monitorul Oficial al R.Mldova nr.1 din 12.08.1994
175
Inuş Erhan, Teodor Cîrnaţ, Drept vamal comunitar, Ed.Chisinau, 2011, p.262
179
bunurilor şi produselor care intră şi ies din ţară, sau care
tranzitează teritoriul naţional. Spre deosebire de impozitul pe
circulaţia mărfurilor, care se aplică odată cu vânzarea sau
cumpărarea unor mărfuri, indiferent dacă ele sunt produse pe
plan extern sau intern; taxa vamală se aplică numai asupra
produselor ce trec frontiera vamală a statului.
Astfel, taxa vamală reprezintă un mecanism al politicii
vamale care influenţează preţul mărfurilor importate, astfel se
tinde spre reducerea importului şi reducerea deficitului balanţei
comerciale. Fiind un impozit indirect, taxa vamală îi determină
pe consumatori să prefere bunurile economice autohtone, care
sunt, în principiu, mai ieftine176.
Importatorul este primul afectat de taxa vamală, el fiind
obligat să verse în bugetul autorităţii publice o sumă de bani
corespunzătoare nivelului taxei vamale din tariful vamal, însă,
ulterior, trecând taxa vamală asupra preţului de vânzare a
produsului. În ultimă instanţă, consumatorul este ultimul care
suportă taxa vamală atunci când procură un produs la preţ
exagerat.
Clasificarea taxelor vamale. Legea cu privire la tariful
vamal, prevede în art.3 următoarele tipuri de taxe vamale:
1) ad valorem, calculată în procente faţă de valoarea în vamă
a mărfii;
2) specifică, calculată în baza tarifului stabilit la o unitate de
marfă;
3) combinată, care îmbină tipurile de taxe vamale specificate
la p.1 şi 2;
4) excepţională, care, la rândul ei, se divizează în:
a) taxă specială, aplicată în scopul protejării mărfurilor de
origine indigenă la introducerea pe teritoriul vamal a
mărfurilor de producţie străină în cantităţi şi în condiţii care
cauzează sau pot cauza prejudicii materiale considerabile
producătorilor de mărfuri autohtoni;
176
Ioan Condor, Silvia Cristea Condor, Drept vamal şi fiscal, Ed.Lumiuna Lex,
București 2002, p.9
180
b) taxă antidumping, percepută în cazul introducerii pe
teritoriul vamal a unor mărfuri la preţuri mai mici decât
valoarea lor în ţara exportatoare la momentul importului,
dacă sunt lezate interesele sau apare pericolul cauzării
prejudiciilor materiale producătorilor autohtoni de mărfuri
identice sau similare ori apar piedici pentru organizarea sau
extinderea în ţară a producţiei de mărfuri identice sau
similare;
c) taxă compensatorie, aplicată în cazul introducerii pe
teritoriul vamal a mărfurilor, la producerea sau la exportul
cărora, direct sau indirect, au fost utilizate subvenţii, dacă
sunt lezate interesele sau apare pericolul cauzării prejudiciilor
materiale producătorilor autohtoni de mărfuri identice sau
similare ori apar piedici pentru organizarea sau extinderea în
ţară a producţiei de mărfuri identice sau similare.177
Cotele taxei vamale şi lista mărfurilor supuse acesteia se
stabilesc de către Parlament. Cotele taxei vamale se aplică în
conformitate cu legislaţia şi cu acordurile internaţionale la care
Republica Moldova este parte. Cotele taxei vamale sunt unice şi
nu pot fi modificate, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţie
şi de acordurile internaţionale la care Republica Moldova este
parte.
6.4. Subiectele activității vamale
Conform Codului vamal178, sistemul organelor vamale este

alcătuit din mai multe organe: Serviciul vamal, birouri vamale
şi posturi vamale. Fiecare din acestea având scopuri, sarcini şi
funcţii specifice.
Serviciul Vamal al Republicii Moldova179 este organul
administraţiei publice, subordonat Ministerului Finanţelor, care
177
Legea cu privire la tariful vamal nr.1380 din 20.11.1997. art. 3
178
Codul vamal al Republicii Moldova, nr.1149-XIV din 20.07.2000.
179
Hotărârea cu privire la aprobarea efectivului-limită şi a Regulamentului privind
organizarea şi funcţionarea Serviciului Vamal, nr. 4 din 02.01.2007, Monitorul Oficial
nr.3-5/15 din 12.01.2007
181
asigură securitatea economică a statului, implementează politica
vamală şi conduce nemijlocit activitatea vamală în Republica
Moldova. Serviciul Vamal are misiunea de a implementa
politica vamală, asigură respectarea reglementărilor vamale la
trecerea mărfurilor, mijloacelor de transport şi persoanelor peste
frontieră vamală a R. Moldova, percepe drepturile de import şi
drepturile de export, efectuează vămuirea, controlul şi
supravegherea vamală.
Funcţiile de bază ale Serviciului Vamal sunt următoarele:
– asigurarea eficienţei operaţiunilor vamale,
– facilitarea comerţului şi transportului internaţional,
– reglementarea schimbului de mărfuri pe teritoriul vamal
al Republicii Moldova,
– contribuirea la rezolvarea problemelor politice şi
comerciale privind protecţia pieţei interne şi stimularea
dezvoltării economiei naţionale, precum şi în realizarea altor
obiective stabilite de Guvern.
Serviciul Vamal are următoarele atribuţii de bază:
– asigură, în limitele competenţei sale, securitatea
economică a R.Moldova;
– asigură respectarea şi executarea legislaţiei vamale;
– elaborează şi întreprinde măsuri de combatere a fraudelor
vamale şi a altor încălcări a regulilor activităţii vamale;
– asigură controlul mărfurilor, mijloacelor de transport şi
altor bunuri deplasate peste frontieră vamală a Republicii
Moldova;
– administrează statistica vamală;
– participă la elaborarea proiectelor de acorduri
internaţionale, acte legislative, ordonanţe şi hotărâri ale
Guvernului, precum şi a altor acte normative ce reglementează
activitatea vamală;
– creează condiţii pentru accelerarea traficului de mărfuri şi
de călători peste frontieră vamală;
– contribuie la dezvoltarea relaţiilor economice externe;
– colaborează cu organele vamale ale ţărilor străine;
182
– organizează activitatea de combatere a corupţiei şi
protecţionismului;
– instituie zone de control vamal pe tot teritoriul vamal al
Republicii Moldova;
– coordonează activitatea tuturor serviciilor de stat
amplasate în zona de control la frontieră;
– asigură supravegherea activităţii unităţilor din subordine;
– apără interesele legitime ale persoanelor juridice şi fizice
în domeniul activităţii vamale;
– asigură îndeplinirea prevederilor tratatelor internaţionale
în domeniul vamal la care Republica Moldova este parte;
– administrează patrimoniul organelor vamale;
– stabileşte originea mărfurilor, eliberând actele vamale
respective;
– exercită alte atribuţii stabilite de legislaţie.
Birourile vamale și posturile vamale sunt create,
reorganizate şi lichidate de către Serviciul Vamal. Fiecare birou
vamal are în subordinea sa câteva posturi vamale. În prezent, pe
teritoriul Republicii Moldova, activează 3 birouri vamale, și 66
posturi vamale, după următoarea structură:
1. Biroul vamal Sud cu 16 posturi vamale.
2. Biroul vamal Centru cu 30 posturi vamale.
3. Biroul vamal Nord cu 20 posturi vamale.
Colaboratorul vamal. Colaboratorul vamal este persoană
cu funcţie de răspundere numită, în condiţiile Legii serviciului
în organele vamale, într-o funcţie în cadrul organului vamal 180.
Pot fi colaboratori vamali cetăţenii Republicii Moldova care au
împlinit vârsta de 18 ani, apţi după calităţile profesionale şi
morale, după nivelul de studii şi starea de sănătate să exercite
funcţiile organului vamal.
Principiile ce ghidează conduita colaboratorului vamal.
1. Legalitatea. Acest principiu presupune că:
a) în activitatea lor, colaboratorii vamali se conduc atât de
legislaţia internă cât şi de cea internaţională;
180
Legea serviciului în organele vamale, nr. 1150-XIV din 20.07.2000
183
b) nici o persoană nu este în drept să oblige colaboratorul vamal
să efectueze acţiuni pe care legislaţia nu le-a pus în sarcina
organelor vamale181.
2. Libertatea accesului la funcţia de colaborator vamal,
înseamnă că toate persoanele ce îndeplinesc cerinţele înaintate
sunt în drept să pretindă la funcţia de colaborator vamal.
Conform art.311 Cod Vamal şi art.5 din Legea serviciului în
organele vamale182 pot fi colaboratori vamali cetăţenii Republicii
Moldova care au împlinit vârsta de 18 ani, apţi după calităţile
individuale şi profesionale, după nivelul de studii şi starea de
sănătate să exercite funcţiile organelor vamale.
Deasemenea, nu poate fi angajată în organul vamal
persoana cu antecedente penale şi nu se mai poate afla în
exerciţiul funcţiunii colaboratorul vamal recunoscut prin
hotărârea judecătorească definitivă, incapabil sau cu o capacitate
de exerciţiu limitată (vezi tema 7).
3. Profesionalism – colaboratorul vamal trebuie să-şi exercite
atribuţiile de serviciu cu responsabilitate, competenţă, eficienţă,
promptitudine şi corectitudine, asigurată de o bună pregătire a
angajaţilor Serviciului Vamal.
4. Calitate a serviciilor – colaboratorul vamal trebuie să-și
îndeplinească atribuţiile la cele mai înalte standarde de
performanţă, astfel încât să asigure atât realizarea eficientă a
funcţiilor de bază ale Serviciului Vamal, cât şi derularea
nestingherită a activităţii contribuabilului.
5. Integritate – colaboratorul vamal își exercită funcţia în mod
onest, corect şi conştiincios.
6. Loialitate – colaboratorul vamal dă dovadă de devotament
faţă de instituţia unde activează şi valorile promovate de aceasta,
faţă de obiectivele, funcţiile și misiunile ei, de onestitate în
relaţiile interpersonale.
181
Viorica Ursu, Schițe de Contribuție la Monografia de drept Vamal, Chișinău,
Editura Foxtrot 2006.
182
Legea serviciului în organele vamale, nr. 1150-XIV din 20.07.2000.
184
7. Confidenţialitate – colaboratorul vamal este obligat să nu
divulge informaţiile pe care le deţine în virtutea exercitării
atribuţiilor de serviciu.
8. Independenţă – colaboratorul vamal își îndeplinește
atribuţiile şi împuternicirile potrivit competenţelor, stabilite
pentru nivelul ierarhic pe care îl ocupă în cadrul organelor
vamale, fără imixtiunea ilegală a altor colaboratori vamali,
persoane sau autorităţi.
9. Imparţialitate – colaboratorul vamal este obligat să ia
decizii în mod nediscriminatoriu şi echitabil, fără a acorda
prioritate unor persoane sau grupuri de persoane în funcţie de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere sau origine socială, postul deţinut,
prioritar fiind interesul public183.
Brokerul vamal. Conform Regulamentului cu privire la
activitatea brokerului vamal: ,,Brokerul vamal este persoana
juridică, înregistrată în conformitate cu legislaţia Republicii
Moldova, care deţine autorizaţie pentru activitate de broker
vamal, eliberată de Serviciul Vamal, şi care efectuează, în
numele şi pentru terţe persoane, declararea mărfurilor,
prezentarea lor pentru vămuire, garantarea achitării şi
achitarea drepturilor de import/export cuvenite, precum şi alte
operaţiuni de mediere în domeniul vamal.184 Majoritatea
agenţilor economici nu au timp sau acces permanent la
schimbările reglementărilor internaţionale în domeniul vamal,
pe când un broker vamal poate acţiona în calitate de expert al
acestei întreprinderi în comerţul internaţional, prin urmare
acesta va prezenta documentele necesare şi va efectua plăţi în
vamă, va asista la vămuirea şi controlul mărfurilor, va plăti
taxele vamale de intrare şi ieşire în locul clientului său în
schimbul unui comision. Dacă există o problemă, brokerul
vamal va lucra pentru rectificarea acesteia, astfel încât bunurile
183
Hotărârea Guvernului nr. 1161 din 20.10.2016 cu privire la aprobarea Codului de
etică şi conduită a colaboratorului vamal.
184
Regulamentul cu privire la activitatea brokerului vamal şi a specialistului în
domeniul vămuirii, aprob. prin Hot. Guv. nr. 1290 din 9 decembrie 2005, cap.I, pct.2
185
şi mărfurile clienţilor săi să poată fi eliberate din vamă şi
transportate spre destinaţiile lor. Brokerul vamal poate asigura
ca esenţial marfa clientului va ajunge la timp. Din aceste motive,
serviciile unui broker vamal sunt recomandate pentru
importatori şi exportatori.
Brokerul vamal poate acorda un şir de avantaje eficiente
în procesul exportului şi importului185:
– va prezentă documentele necesare şi va efectua plăţi în
vamă, va asista la vămuirea şi controlul mărfurilor, şi va plăti
taxele vamale de intrare şi ieşire în locul clientului său în
schimbul unui comision. Acesta poate acţiona în calitate de
expert al agentului economic în exportul sau importul
internaţional, pentru că marfa să fie destinată fără complicaţii
sau întârzieri de frontieră. Iar în cazul apariţiei unei probleme,
brokerul vamal va lucra pentru rectificarea acesteia, astfel
încât bunurile şi mărfurile clienţilor săi să poată fi eliberate din
vamă şi transportate spre destinaţiile lor;
– oferă o gamă tot mai mare de servicii specializate pentru
a ajuta clienţii în dezvoltarea de noi linii de business,
explorarea unor noi pieţe şi modalităţi de a reduce costurile;
– sunt parteneri comerciali pentru majoritatea lumii
internaţionale;
– posedă abilităţi şi cunoştinţe la nivel profund despre
procesele şi procedurile de comerţ, inclusiv clasificarea,
evaluarea, regulile de origine, cerinţele de admisibilitate, taxe
vamale şi impozite.
Însă, există şi unele dezavantaje ale brokerajului. Dat fiind
faptul că această sferă a serviciilor în domeniul exportului şi
importului este recent apărută în Republica Moldova,
întreprinderile ce prestează astfel de servicii de brokeraj sunt
într-o continuă dezvoltare profesională şi consolidare. De
185
Cojocari D. Rolul firmelor de brokeraj în activitatea de export-import în baza
ÎS ,,Moldvama Grup”. Lucrare de licenţă. / https://ru.scribd.com/doc/91187093/teza-
de-licenta (vizitat la data de 10.08.2017)
186
asemenea, un punct slab pentru întreprinderile mici şi mijlocii
care nu dispun de resurse financiare suficiente ar fi faptul că
preţurile pentru acordarea acestor servicii de brokeraj sunt
exagerate.
Astfel, activitatea de broker vamal nu se poate desfăşura în
lipsa autorizaţiei, sau activitatea de broker efectuată fără
autorizaţie, va trebui calificată ca activitate ilegală. Autorizaţia
este valabilă numai în raza de acţiune a birourilor vamale pe
lângă care este acreditat brokerul vamal186. Autorizaţia pentru
activitatea de broker vamal reprezintă un document special
eliberat de Serviciul Vamal, în care se atestă dreptul
deţinătorului de a desfăşura activitatea de broker vamal pe lângă
unul sau mai multe birouri vamale.
Specialistul în domeniul vămuirii. Specialist în domeniul
vămuirii187 poate fi orice persoană fizică, rezident al Republicii
Moldova, care deţine diplomă de studii medii speciale sau
superioare. Specialistul188 în domeniul vămuirii este persoana
fizică, angajată a brokerului vamal sau a declarantului, care
activează în numele acestora și deţine atestatul de calificare,
eliberat de Serviciul Vamal, şi care activează în numele
acestora.
Operaţiunile vamale realizate de către specialist vamal se
consideră a fi efectuate din numele declarantului sau al
brokerului vamal care l-a angajat (în continuare - angajator),
dacă nu se demonstrează contrariul.
Toate operaţiunile vamale se efectuează de către brokerii
vamali sau declaranți prin intermediul specialistului vamal.
Drepturile şi obligaţiile specialistului vamal ce ţin de
procedura de vămuire se limitează şi nu pot depăşi:
186
Viorica Ursu, Canţer Oleg, Magu Ion. Operă Citată, pag.17
187
Hotarârea pentru aprobarea Regulamentului cu privire la activitatea brokerului
vamal și a specialistului în domeniul vămuirii, nr. 1290 din 09.12.2005 Monitorul
Oficial al RM nr.8-10/41 din 15.01.2008.
188
vamal și a specialistului în domeniul vămuirii, nr. 1290 din 09.12.2005
187
– drepturile şi obligaţiile brokerului sau a declarantului
vamal la care este angajat;
– drepturile şi obligaţiile ce reies din contractului individual
de muncă;
– contractul de prestări servicii, în baza căruia se realizează
procedura de mediere în domeniul vamal.
Astfel, pentru a-şi desfăşura activitatea în domeniu,
specialistul are dreptul189:
– să asiste la vămuirea mărfurilor şi mijloacelor de transport;
– să efectueze, sub supraveghere vamală, examinarea
mărfurilor şi mijloacelor de transport, să cântărească sau să
determine în alt mod cantitatea, precum şi, cu permisiunea
colaboratorului vamal, să preleveze probe şi mostre de mărfuri;
– să ia cunoştinţă de rezultatele cercetării (expertizei)
probelor şi mostrelor de mărfuri prelevate de către organele
vamale sau de alte organizaţii împuternicite;
– să aibă acces în zona de control vamal pentru efectuarea
operaţiunilor de vămuire, în conformitate cu legislaţia în
vigoare;
– să conteste, în modul stabilit, deciziile, acţiunile sau
inacţiunile organelor vamale sau ale factorilor de decizie.
Organele vamale efectuează controlul activităţii
profesionale a specialistului nemijlocit în procesul de
desfăşurare de către acesta a atribuţiilor sale sau în alt mod, în
conformitate cu legislaţia în vigoare.
La realizarea operaţiunilor de vămuire, specialistul are
următoarele obligaţii190:
– să îndeplinească corespunzător obligaţiunile sale
profesionale;
– să manifeste un comportament adecvat regulilor morale şi
eticii profesionale;
189
vamal și a specialistului în domeniul vămuirii, nr. 1290 din 09.12.2005.
190
Hotarârea Guvernului R. Moldova pentru aprobarea Regulamentului cu privire la
activitatea brokerului vamal și a specialistului în domeniul vămuirii, nr. 1290 din
09.12.2005.
188
– să se supună dispoziţiilor sau cerinţelor legale ale
organelor vamale;
– să nu împiedice accesul colaboratorilor vamali în încăperi
sau pe teritoriu pentru efectuarea controlului vamal;
– să participe, la solicitarea organelor vamale, la efectuarea
actelor de procedură în cazurile de cercetare a contravenţiilor
vamale;
– să respecte legislaţia în vigoare.
Transportatorul vamal. Transportatorul vamal este

persoana juridică din Republica Moldova inclusă în Registrul
transportatorilor vamali, care efectuează transportul internaţional
de mărfuri, aflate sub supraveghere vamală. Registrul
transportatorilor vamali este administrat de către Serviciul
Vamal, în care se înscriu datele despre persoanele ce beneficiază
de statutul de transportator vamal.
Drepturile şi obligaţiile transportatorului vamal sunt
următoarele:
Drepturile:
– să beneficieze de proceduri simplificate de vămuire şi
control vamal, prevăzute de Regulamentul cu privire la
activitatea brokerului vamal și a specialistului în domeniul
vămuirii şi alte acte normative;
– să transporte mărfuri aflate sub supraveghere vamală fără
escortarea acestora (cu excepţiile stabilite de legislaţia în
vigoare);
– să traverseze frontiera de stat în regim prioritar (în cazul
existenţei itinerariului de culoar verde);
– reducerea măsurilor de control vamal fizic efectuat în
punctele de trecere a frontierei de stat în privinţa mărfurilor
transportate de către transportator vamal, precum şi efectuarea
controlului vamal fizic al compartimentului marfar din
vehiculele în locurile care ar asigura integritatea mărfurilor şi ar
minimaliza costurile pentru încărcarea/descărcarea mărfurilor;
189
– să beneficieze de accesul facilitat la procedurile
simplificate de vămuire a mărfurilor stabilite de legislaţia
vamală;
– să aleagă de sine stătător itinerariul pentru tranzit;
– să beneficieze de termeni maximi pentru tranzitul de
mărfuri, stabilite de legislaţia în vigoare.
Obligaţiile:
– transportarea mărfurilor spre locul de destinaţie, în aceeaşi
stare în care se aflau la momentul încărcării lor, cu excepţia
uzurii lor normale şi a pierderilor naturale;
– respectarea termenilor şi rutelor stabilite pentru transportarea
mărfurilor;
– excluderea transportării mărfurilor aflate sub supraveghere
vamală în comun cu alte mărfuri;
– asigurarea integrităţii mărfurilor, prezentarea acestora şi
actelor ce le însoţesc organului vamal de destinaţie;
– amplasarea mărfurilor, sosite la locul de destinaţie în afara
orelor de lucru ale organului vamal, în zona de control vamal –
în cazul expirării termenului de tranzit până la oferirea „liber de
vamă”;
– şcolarizarea personalului din subordine despre regulile de
transportare a mărfurilor sub supraveghere vamală;
– la indicaţia organului vamal de destinaţie, să schimbe locul
staţionării mijlocului de transport cu marfă, să efectueze
operaţiuni de descărcare/încărcare a mărfurilor;
– să achite drepturile de import/export şi a penalităţilor
respective în cazul neprezentării mărfurilor aflate sub
supraveghere vamală, la organul vamal de destinaţie, în
conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare;
- să ducă evidenţa mărfurilor transportate sub supraveghere
vamală şi să o prezinte la solicitarea organului vamal în raza de
activitate al căruia este înregistrat. Actele de evidenţă urmează a
fi păstrate conform termenilor stabiliţi de legislaţia în vigoare.
190
6.5. Introducerea şi scoaterea bancnotelor, monedelor şi
cecurilor în moneda naţională a Republicii Moldova,
precum şi a bancnotelor, monedelor şi cecurilor de călătorie
în valută străină.
Persoanele fizice au dreptul191:

1) de a introduce pe teritoriul Republicii Moldova bancnote,
monede şi cecuri în moneda naţională a Republicii Moldova,
precum şi bancnote, monede şi cecuri de călătorie în valută
străină, nelimitat fără a prezenta organelor vamale documentele
confirmative menţionate la p.3);
2) de a scoate de pe teritoriul Republicii Moldova bancnote,
străină, în sumă de până la 10000 euro (sau echivalentul lor)
de persoană fără a prezenta organelor vamale documentele
confirmative menţionate la p.3);
3) de a scoate de pe teritoriul Republicii Moldova bancnote,
străină, în sumă de până la 50000 euro (sau echivalentul lor)
de persoană cu condiţia prezentării organelor vamale a
documentelor confirmative:
– actele vamale ce confirmă introducerea valutei respective
pe teritoriul Republicii Moldova; şi/sau
– permisiunea de a scoate valută străină de pe teritoriul
Republicii Moldova, eliberată, în conformitate cu actele
normative ale Băncii Naţionale a Moldovei, de o bancă
autorizată sau de Banca Naţională a Moldovei;
Introducerea bunurilor pe teritoriul Republicii
Moldova. Persoanele fizice au dreptul:
1. de a introduce pe teritoriul ţării, fără achitarea drepturilor
de import, obiecte de uz personal, bancnote, monede şi cecuri în
moneda naţională a Republicii Moldova, bancnote, monede şi
191
Art.31 introdus prin Legea nr.61-XVI din 23.03.2006, în vigoare 07.07.2006
191
cecuri de călătorie în valută străină, precum şi mărfuri
menţionate în anexa la Legea cu privire la modul de introducere
şi scoatere a bunurilor de pe teritoriul Republicii Moldova de
către persoane fizice:
– obiecte de uz personal – orice obiect destinat uzului sau
consumului personal, sau necesităţilor casnice, inclusiv haine
şi încălţăminte personală, lenjerie de pat, echipament destinat
uzului personal sau satisfacerii necesităţilor gospodăreşti,
obiecte de parfumerie, de cosmetică, de igienă, medicamente,
produse alimentare de necesitate personală, bunuri destinate
cerinţelor familiale uzuale, animale de casă, precum şi
instrumente portabile de care persoană are nevoie în
exercitarea ocupaţiei sau profesiei, toate aceste bunuri
neputând fi destinate activităţii comerciale sau de producţie;
2. de a introduce pe teritoriul ţării, fără achitarea drepturilor
de import, alte bunuri decât cele indicate la p.1) a căror valoare
în vamă nu depăşeşte suma de 300 euro şi care nu sunt destinate
activităţii comerciale sau de producţie. Dacă valoarea în vamă a
bunurilor depăşeşte cuantumul neimpozabil menţionat,
drepturile de import se vor percepe reieşind din valoarea bunului
în vamă (cuantumul neimpozabil indicat nu micşorează valoarea
impozabilă a bunului):
– bunuri – mărfuri, obiecte de uz personal şi mijloace de
transport;
3. de a introduce pe teritoriul ţării sau de a primi, prin
intermediul trimiterilor poştale internaţionale sau a bagajelor
neînsoţite, bunuri, fără achitarea drepturilor de import, cu
condiţia că acestea nu sunt destinate activităţii comerciale sau de
producţie, în legătură cu stabilirea la loc de trai permanent în
Republica Moldova sau cu obţinerea acestor bunuri prin
moştenire. Faptul stabilirii pentru trai permanent sau obţinerii
moştenirii se confirmă prin actele respective. Modul de acordare
a înlesnirilor menţionate se stabileşte de Serviciul Vamal:
– trimitere poştală internaţională – orice trimitere poştală,
perfectată în conformitate cu prevederile legislaţiei naţionale
192
şi ale actelor Uniunii Poştale Internaţionale, care parvine pe
teritoriul Republicii Moldova sau se acceptă pentru expediere
peste hotarele ei;
– bagaj neînsoţit – bunuri expediate de către proprietar
(posesor) sau la indicaţia lui, care sunt deplasate peste
frontieră vamală de către transportator şi nu sunt însoţite de
către proprietar (posesor);
4. de a primi, prin intermediul trimiterilor poştale
internaţionale, fără achitarea drepturilor de import, bunuri, cu
condiţia că valoarea lor în vamă nu depăşeşte suma de 300 euro
şi nu sunt destinate activităţii comerciale sau de producţie. Dacă
valoarea în vamă a bunurilor depăşeşte limita neimpozabilă
indicată, drepturile de import se vor percepe reieşind din
valoarea bunurilor în vamă (limita neimpozabilă menţionată nu
micşorează valoarea impozabilă a bunurilor);
5. de a introduce pe teritoriul ţării mărfuri care nu sunt
prevăzute la p.1 şi 2 şi care nu sunt destinate activităţii
comerciale sau de producţie, cu condiţia achitării tuturor
drepturilor de import şi declarării în modul stabilit;
6. de a primi bunuri prin intermediul trimiterilor poştale
internaţionale sau al bagajelor neînsoţite, cu condiţia că acestea
nu sunt destinate activităţii comerciale sau de producţie, precum
şi cu condiţia achitării drepturilor de import, cu excepţia
cazurilor prevăzute la lit.d), şi declarării în modul stabilit.
Persoanele fizice au dreptul de a scoate de pe teritoriul
Republicii Moldova192:
1. bunuri, indiferent de valoarea lor (inclusiv cele expediate
prin intermediul trimiterilor poştale internaţionale sau bagajelor
neînsoţite), fără achitarea drepturilor de export, cu condiţia
declarării lor în modul stabilit şi dacă aceste bunuri nu sunt
destinate activităţii comerciale sau de producţie;
2. bunuri (inclusiv cele expediate prin intermediul
trimiterilor poştale internaţionale sau bagajelor neînsoţite)
192
Legea cu privire la modul de introducere şi scoatere a bunurilor de pe teritoriul
Republicii Moldova de către persoane fizice, nr. 1569-XV din 20.12.2002 , Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.185-189/1416 din 31.12.2002, art.5
193
destinate activităţii comerciale sau de producţie a căror valoare
în vamă nu depăşeşte suma de 100 000 euro, cu condiţia
respectării măsurilor de politică economică, achitării drepturilor
de export şi declarării în modul stabilit.
3. Bunurile destinate activităţii comerciale sau de producţie a
căror valoare în vamă depăşeşte suma de 100 000 euro pot fi
scoase de pe teritoriul Republicii Moldova, în modul stabilit,
numai de agenţii economici care sunt înregistraţi la Agenția
Servicii Publice ca subiecţi ai activităţii de întreprinzător.
Anexă
LISTA
mărfurilor a căror trecere de o singură dată pe teritoriul
Republicii Moldova
de către persoane fizice se efectuează fără achitarea
drepturilor de import
Codul Denumirea poziţiei Cantitatea

1 2 3
2203 Bere fabricată din malţ 5 litri
2204-2208 Vinuri naturale din struguri, 2 litri
90 inclusiv vinuri alcoolizate;
must din struguri, altul decât
cel de la poziţia 2009;
vermuturi; băuturi alcoolice
tari, lichioruri şi alte băuturi
spirtoase
2402 Ţigări de foi, trabucuri 50 bucăţi
Ţigări din tutun sau din 200 bucăţi
substituenţi de tutun
27 Carburanţi Carburanţi pentru
mijlocul de
194
transport auto, cu
condiţia că aceştia
se află în
rezervoarele
mijlocului de
transport cu care
persoana intră pe
teritoriul
Republicii
Moldova
42 Obiecte din piele: articole de 3 unităţi
voiaj, genţi şi alte produse
similare
43 Blănuri naturale şi articole din 1 unitate
blană; blănuri artificiale
61 Articole şi accesorii de 3 unităţi
îmbrăcăminte, tricotate şi
croşetate
62 Articole şi accesorii de 3 unităţi
îmbrăcăminte, altele decât
cele tricotate sau croşetate
64 Încălţăminte 2 perechi
8471 Maşini de prelucrare automată 1 unitate
a datelor şi părţi ale acestora
8517 12 000 Telefoane pentru reţeaua de 2 unităţi
telefonie mobilă şi pentru alte
reţele fără fir
8519 Aparate de înregistrare a 1 unitate
sunetului; aparate de
reproducere a sunetului;
aparate de înregistrare şi
reproducere a sunetului
8521 Aparate video de înregistrat 1 unitate
sau de reprodus, chiar
195
încorporând un receptor de
semnale videofonice
8525 Aparate de luat vederi fixe şi 1 unitate
alte camere video
8527 Aparate de recepţie pentru 1 unitate
radiotelefonie, radiotelegrafie
sau radiodifuziune, chiar
combinate în acelaşi corp cu
un aparat de înregistrare sau
de reproducere a sunetului sau
cu un ceas
90 Instrumente şi aparate optice, 1 unitate din
fotografice, cinematografice grupă
91 Ceasuri de toate tipurile 3 unităţi
9004 Ochelari (de corecţie, de 4 unităţi
protecţie sau altele) şi articole
similare
Introducerea şi scoaterea obiectelor şi bijuteriilor din

metale şi pietre preţioase. Persoanele fizice au dreptul193:
1) de a introduce pe teritoriul Republicii Moldova:
– bijuterii din metale şi pietre preţioase în cantitate de până
la 5 unităţi (indiferent de valoarea lor), fără achitarea drepturilor
de import, cu condiţia că bijuteriile menţionate nu sunt
omogene;
– obiecte din metale şi pietre preţioase care nu sunt destinate
activităţii comerciale sau de producţie, cu condiţia achitării
drepturilor de import şi declarării în modul stabilit.
2) de a scoate de pe teritoriul Republicii Moldova:
193
Legea cu privire la modul de introducere şi scoatere a bunurilor de pe teritoriul
Republicii Moldova de către persoane fizice , nr. 1569-XV din 20.12.2002 , Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.185-189/1416 din 31.12.2002, art.8
196
– bijuterii din metale şi pietre preţioase în cantitate de până
la 5 unităţi (indiferent de valoarea lor), fără achitarea drepturilor
de export, cu condiţia că bijuteriile indicate nu sunt omogene;
– obiecte din metale şi pietre preţioase produse de agenţii
economici autorizaţi (cu excepţia celor indicate la lit.a) a
prezentului punct) a căror valoare în vamă nu depăşeşte suma de
10000 euro şi care nu sunt destinate activităţii comerciale sau de
producţie, cu condiţia achitării drepturilor de export şi declarării
în modul stabilit;
– obiecte din metale şi pietre preţioase a căror valoare în
vamă depăşeşte suma de 10000 euro şi care nu sunt destinate
activităţii comerciale sau de producţie, cu condiţia achitării
drepturilor de export, declarării în modul stabilit şi prezentării
organului vamal a autorizaţiei eliberate de Ministerul Finanţelor
şi Ministerul Culturii, prin care se confirmă costul lor şi faptul
că obiectele respective nu prezintă valoare culturală;
– obiecte din metale şi pietre preţioase (inclusiv şi cele
expediate prin intermediul trimiterilor poştale internaţionale sau
bagajelor neînsoţite), produse de agenţii economici autorizaţi şi
destinate activităţii comerciale sau de producţie, a căror valoare
în vamă nu depăşeşte suma de 100 000 euro, cu condiţia
respectării măsurilor de politică economică, achitării drepturilor
de export şi declarării în modul stabilit.
Introducerea şi scoaterea valorilor cultural. Persoanele
fizice au dreptul de a introduce pe teritoriul Republicii Moldova
valori culturale (obiecte care, conform determinării organului
competent, constituie valoare pentru artă, literatură, ştiinţă,
cultură şi religie) cu condiţia prezentării organului vamal a
autorizaţiei eliberate de autoritatea competentă a statului de
expediere, respectării măsurilor de politică economică, achitării
drepturilor de import şi declarării în modul stabilit. În cazul
apariţiei suspiciunilor referitoare la obiectul deplasat precum că
acesta prezintă valoare culturală, dar persoana fizică nu dispune
de autorizaţia respectivă eliberată de autoritatea competentă a
statului de expediere, organul vamal va permite trecerea bunului
197
menţionat cu condiţia prezentării autorizaţiei eliberate de
Ministerul Culturii al Republicii Moldova, prin care se va
confirma costul lui şi faptul că obiectul respectiv nu prezintă
valoare culturală.
Însă, persoanele fizice nu au dreptul de a scoate de pe
teritoriul Republicii Moldova valori culturale. Alte valori din
domeniul artei, literaturii, ştiinţei, culturii şi religiei pot fi scoase
de pe teritoriul ţării cu condiţia prezentării autorizaţiei eliberate
de Ministerul Culturii al Republicii Moldova, în care se
specifică costul obiectului şi faptul că acesta nu prezintă valoare
culturală.
Introducerea şi scoaterea mijloacelor de transport
auto. Persoanele fizice rezidente au dreptul de a introduce pe
teritoriul Republicii Moldova:
1. – mijloace de transport auto clasificate la poziţia tarifară
8702 destinate transportării a mai mult de 20 de persoane şi la
poziţiile tarifare 8704 şi 8705, precum şi motoarele şi caroseriile
lor, cu termenul de exploatare ce nu depăşeşte 10 ani;
– tractoare clasificate la poziţiile tarifare 8701 10 000, 8701
20, 8701 30, 8701 90 900, precum şi motoarele şi caroseriile lor,
cu termenul de exploatare ce nu depăşeşte 12 ani;
– tractoare clasificate la poziţiile tarifare 8701 90 110–8701
90 500, precum şi motoarele şi caroseriile lor, cu termenul de
exploatare ce nu depăşeşte 20 de ani;
– mijloace de transport auto clasificate la poziţia tarifară
8703 (cu excepţia autovehiculelor de epocă), precum şi
motoarele şi caroseriile lor, cu termenul de exploatare ce nu
depăşeşte 10 ani;
– autovehicule concepute pentru transportul a maximum 20
de persoane, clasificate la poziţia 8702, precum şi motoarele şi
caroseriile lor, cu termenul de exploatare ce nu depăşeşte 7 ani,
– motociclete clasificate la poziţia tarifară 8711, precum şi
motoarele lor, cu termenul de exploatare ce nu depăşeşte 10 ani.
procurate (obţinute prin donaţie) în străinătate, cu condiţia
declarării şi achitării drepturilor de import la organul vamal
198
situat în punctul de trecere a frontierei de stat. Mijloacele de
transport menţionate trebuie să fie scoase de la evidenţă de la
autoritatea competentă a statului de expediere;
2. – mijloace de transport auto clasificate la poziţia tarifară 8702
destinate transportării a mai mult de 20 de persoane şi la
poziţiile tarifare 8704 şi 8705, precum şi motoare şi caroseriile
lor, cu termenul de exploatare ce nu depăşeşte 10 ani;
20, 8701 30, 8701 90 900, precum şi motoarele şi caroseriile lor,
cu termenul de exploatare ce nu depăşeşte 12 ani;
exploatare ce nu depăşeşte 20 de ani;
motoarele şi caroseriile lor, cu termenul de exploatare ce nu
depăşeşte 10 ani;
caroseriile lor, cu termenul de exploatare ce nu depăşeşte 7 ani,
– motociclete clasificate la poziţia tarifară 8711, precum şi
motoarele lor, cu termenul de exploatare ce nu depăşeşte 10 ani.
obţinute în folosinţă (fapt confirmat prin actele respective), cu
condiţia aflării acestora la evidenţă permanentă în alt stat şi
declarării lor la intrare în ţară conform modului stabilit, fără
achitarea drepturilor de import.
Dar persoanele fizice rezidente nu au dreptul de a
introduce pe teritoriul Republicii Moldova:
8702 destinate transportării a mai mult de 20 de persoane şi la
poziţiile tarifare 8704 şi 8705, precum şi motoare şi caroseriile
lor, cu termenul de exploatare de peste 10 ani;
20, 870130000, 8701 90 900, precum şi motoarele şi caroseriile
lor, cu termenul de exploatare de peste 12 ani;
199
exploatare de peste 20 de ani;
motoarele şi caroseriile lor, cu termenul de exploatare de peste
10 ani;
caroseriile lor, cu termenul de exploatare de peste 7 ani,
inclusiv cele obţinute prin moştenire şi în legătură cu stabilirea
la loc de trai permanent în Republica Moldova, indiferent de
regimul vamal ales.
Persoanele fizice rezidente şi cele nerezidente, prin
derogare de la prevederile art.20 al Codului vamal al Republicii
Moldova nr.1149-XIV din 20 iulie 2000, au dreptul de a
introduce pe teritoriul Republicii Moldova mijloace de transport
auto, indiferent de termenul de exploatare a acestora, doar în
cazul în care vor fi declarate prin acţiune şi plasate, pe un
termen de până la 180 de zile dintr-o perioadă de 12 luni, în
regimul vamal de admitere temporară, cu achitarea vinietei şi cu
respectarea următoarelor condiţii:
– mijloacele de transport auto se află la evidenţă permanentă
în alte state;
– persoanele fizice rezidente să deţină în proprietate sau să
aibă drept de folosinţă asupra mijloacelor de transport, fapt
confirmat prin actele corespunzătoare; persoanele fizice
nerezidente să fie proprietari ai mijloacelor de transport şi să
locuiască temporar în Republica Moldova, aceste fapte fiind
confirmate prin actele corespunzătoare;
– mijloacele de transport auto să fie scoase de pe teritoriul
R. Moldova până la expirarea termenului acordat, conform
regimului vamal de admitere temporară;
– mijloacele de transport auto să nu fie folosite pentru
transportul de mărfuri şi de pasageri;
200
– în cazul în care persoanelor fizice nerezidente li se acordă
un alt regim de şedere pe teritoriul R. Moldova, documentele
confirmative se vor prezenta organului vamal în vederea
prelungirii termenului de aflare a mijlocului de transport auto
declarat prin acţiune, informaţia respectivă incluzându-se în
Registrul de stat al transporturilor.
În cazul în care persoana fizică părăseşte teritoriul
Republicii Moldova fără mijlocul de transport auto care a fost
introdus cu condiţia scoaterii acestuia de pe teritoriul Republicii
Moldova, aceasta este obligată să plaseze mijlocul de transport
auto sub supraveghere vamală în regimul vamal de antrepozit
vamal sau depozit provizoriu ori să depună o sumă de garanţie,
până la expirarea termenului acordat, în cuantum egal cu
drepturile de import prevăzute pentru plasarea acestui mijloc de
transport în regimul vamal de import. În cazul în care mijlocul
de transport auto nu este scos de pe teritoriul Republicii
Moldova în termenul indicat, sumele de garanţie depuse se
transferă integral la bugetul de stat. În cazul în care mijlocul de
transport a fost scos de pe teritoriul Republicii Moldova în
termenul stabilit, suma de garanţie se restituie persoanei fizice.
Constituirea garanţiei şi restituirea sumelor de garanţie se
efectuează conform Codului vamal.
Drept bază la calcularea termenului de exploatare a
mijlocului de transport auto, motorului şi caroseriei se ia anul de
producţie. Anul de producţie se stabileşte în baza datelor ce se
conţin în certificatul de înmatriculare (paşaportul tehnic) şi în
codul VIN, indicat în numărul de identificare al vehiculului de
modelul respectiv. În cazul necorespunderii datelor ce se conţin
în documentele de înmatriculare cu datele ce se conţin în codul
VIN, drept bază se iau datele uzinei producătoare a vehiculului.
6.6. Regimurile vamale
Regimul vamal reprezintă un ansamblu de norme de drept

şi procedee vamale aplicarea şi efectuarea cărora au drept scop
201
determinarea statutului juridic al mărfurilor şi unităţilor de
transport implicate direct în trecerea peste frontieră vamală a
ţării.
Sunt stabilite următoarele regimuri vamale:
1) Regimuri vamale definitive. Regimuri vamale definitive
sunt operaţiuni de o singură dată prin care mărfurile se scot din
supravegherea vamală și se pun în circulație fie pe teritoriul
vamal, fie în afara acestuia cu achitarea drepturilor de import
sau de export și aplicarea măsurilor de politică economică:
– Import. Importul este regimul vamal în care mărfurile
introduse pe teritoriul vamal primesc statutul de mărfuri puse
în liberă circulaţie numai după ce sunt plătite drepturile de
import şi sunt aplicate măsurile de politică economică.
– Export. Exportul este un regim vamal în care mărfurile
sunt scoase de pe teritoriul vamal fără obligaţia reintroducerii
lor pe acest teritoriu.
2) Regimuri vamale suspensive. Acestea sunt operaţiuni cu
titlu temporar, ce au drept efect suspendarea totală sau parţială
de drepturile de import sau de export:
– tranzit. Tranzitul este regimul vamal în care mărfurile sunt
transportate pe teritoriul vamal sub supraveghere vamală de
la un organ vamal la altul, fără perceperea drepturilor de
import şi de export şi fără aplicarea măsurilor de politică
economică, dacă legislaţia nu prevede altfel.
– antrepozit vamal. Antrepozit vamal este locul aprobat de
organul vamal şi aflat sub supravegherea acestuia, unde pot fi
depozitate mărfurile.
– perfecţionare activă (cu suspendare). Regimul vamal de
perfecţionare activă permite că următoarele mărfuri să fie
utilizate pe teritoriul Republicii Moldova în una sau mai
multe operaţiuni de prelucrare:
a) mărfurile străine destinate scoaterii de pe teritoriul
vamal sub formă de produse compensatoare – fără
încasarea drepturilor de import şi fără aplicarea măsurilor
de politică economică, dacă legislaţia nu prevede altfel;
202
b) mărfurile importate şi puse în liberă circulaţie – dacă
sunt scoase de pe teritoriul vamal sub formă de produse
compensatoare. În acest caz, regimul vamal de
perfecţionare activă se efectuează cu încasarea drepturilor
de import şi restituirea acestora la realizarea exportului.
– transformare sub control vamal. Regimul de transformare
sub control vamal permite ca mărfurile străine să fie utilizate
pe teritoriul Republicii Moldova în operaţiuni ce le modifică
natura sau starea, fără încasarea drepturilor de import şi fără
aplicarea măsurilor de politică economică, şi ca produsele
rezultate din astfel de operaţiuni să fie puse în liberă
circulaţie cu plata drepturilor de import aferente acestor
mărfuri.
– admitere temporară. Regimul vamal de admitere
temporară permite utilizarea pe teritoriul Republicii Moldova,
cu suspendare parţială sau totală de drepturi de import şi fără
aplicarea măsurilor de politică economică, a mărfurilor
străine destinate reexportului în aceeaşi stare, cu excepţia
uzurii lor normale.
– perfecţionare pasivă. Perfecţionarea pasivă este un regim
vamal în care mărfurile aflate în liberă circulaţie sunt scoase
pentru prelucrare sau transformare în afara teritoriului
Republicii Moldova, iar produsele compensatoare sunt
introduse cu exonerarea, totală sau parţială, de drepturile de
import.
Pe lângă aceste regimuri vamale, găsim și alte destinații
vamale (prin destinație vamală înțelegem plasarea mărfurilor
sub un regim vamal, plasarea lor într-o zonă liberă, într-un
magazin duty-free, reexportul, reimportul, distrugerea și
abandonul lor în favoarea statului):
– Zona liberă. Zona liberă este o parte a teritoriului vamal în
care mărfurile străine sunt introduse şi utilizate fără plată
drepturilor de import şi fără aplicarea măsurilor de politică
economică, potrivit procedurii stabilite de Codul Vamal şi de
alte acte normative, în cazul când legislaţia nu prevede altfel, iar
203
mărfurile autohtone sunt introduse şi utilizate cu respectarea
condiţiilor stabilite pentru regimul vamal de export.
– Magazinul duty-free constă în comercializarea mărfurilor
sub supraveghere vamală, fără aplicarea măsurilor de politică
economică, dacă legislaţia nu prevede altfel, în locuri special
amenajate, amplasate în aeroporturile internaţionale sau la
bordul aeronavelor, precum şi în locurile specificate la art.97
alin.(1).Astfel, în scopul deservirii unor categorii de persoane
străine, specificate la cap.VI din Codul Vamal, poate fi înfiinţat,
în municipiul Chişinău, un magazin duty-free pentru deservirea
corpului diplomatic. Plata pentru mărfurile comercializate în
magazinul duty-free pentru deservirea corpului diplomatic se
efectuează contra lei moldoveneşti. Comercializarea mărfurilor
în acest magazin se va face pe baza carnetelor de identitate CD
(corp diplomatic), eliberate de Ministerul Afacerilor Externe şi
Integrării Europene, în cantităţi obişnuite pentru comerţul cu
amănuntul, destinate uzului personal şi familial, fără a fi
utilizate în scopul vânzării. Reprezentanţele străine pot cumpăra
mărfuri şi în cantităţi solicitate, pe bază de comenzi întocmite
prealabil, cu avizul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării
Europene. Modul de înfiinţare şi de funcţionare a magazinului
duty-free este stabilit de Codul Vamal şi de Guvern, în limitele
stabilite de Codul Vamal.
– Reexportul. Reexportul este destinaţia vamală care constă
în scoaterea mărfurilor şi mijloacelor de transport străine,
plasate anterior într-un regim vamal cu impact economic, în
destinaţiile vamale zonă liberă sau magazin duty-free, de pe
teritoriul vamal fără perceperea drepturilor de export şi fără
aplicarea măsurilor de politică economică, în conformitate cu
Codul Vamal şi cu alte acte normative.
– Reimportul. Reimportul este destinaţia vamală care constă
în reintroducerea, fără perceperea drepturilor de import, cu
excepţia taxei pentru proceduri vamale, şi fără aplicarea
măsurilor de politică economică, a mărfurilor şi a mijloacelor de
204
transport scoase anterior temporar în afara teritoriului vamal în
conformitate cu Codul Vamal şi cu alte acte normative.
– Distrugerea este destinaţia vamală care constă în
distrugerea mărfurilor străine sub supraveghere vamală, fără
perceperea drepturilor de import şi fără aplicarea măsurilor de
politică economică.
– Abandonul în favoarea statului este destinaţia vamală care
constă în renunţarea la mărfuri în folosul statului fără onorarea
drepturilor de import sau de export şi fără aplicarea măsurilor de
politică economică.
Persoana are dreptul să aleagă oricând regimul vamal sau
să renunţe la el (în schimbul unui alt regim vamal), indiferent de
cantitatea, felul, originea şi destinaţia mărfurilor şi mijloacelor
de transport, dacă aceste acţiuni nu contravin Codului Vamal şi
altor acte normative.
Sarcini 1. Formulați definiția dreptului vamal şi

pentru identificați obiectului de reglementare al
autoevaluare: dreptului vamal.
2. Expuneți și analizați noţiunile de bază
și instituțiile specifice din dreptul vamal și
reglementările din domeniul vamal al
Republicii Moldova.
3. Identificați și analizați subiectele
dreptului vamal.
4. Determinați mărfurile, mijloacele
bănești, valorile culturale și mijloacele de
transport, ce pot fi introduse și/sau scoase
în/din teritoriul Republicii Moldova.
5. Apreciați menirea juridică a activității
vamale a Republicii Moldova.
6. Determinați și descrieți regimurile
vamale.
7. Determinați specificului tarifului vamal
205
și al taxei vamale.
8. Stabiliți importanţa dreptului vamal în
viaţa socială pentru fiecare persoană fizică.
Bibliografie 1) Caraiani Gh. Reglementări interne și

de referință: internaționale privind vămuirea mărfurilor.
București: Lumina Lex. 1997, 552 p.
2) Codul vamal al Republicii Moldova,
nr.1149 din 20.07.2000. În: M. O. al
R.Moldova ediţie specială din 01.01.2007.
3) Cojocari D. Rolul firmelor de brokeraj
în activitatea de export-import în baza ÎS
,,Moldvama Grup”. Lucrare de licenţă. /
https://ru.scribd.com/doc/91187093/teza-de-
licenta (vizitat la data de 10.08.2017)
4) Condor Ioan, Cristea Condor Silvia.
Drept vamal şi fiscal, București: Lumina Lex.
2002, 308 p.
5) Constituţia RM publicat în Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.1 din 12.08.1994
6) Erhan I., Cârnaț T. Drept vamal
comunitar. Chișinău: Print-Caro SRL. 2011,
480 p.
7) Hotărârea Guvernului R. Moldova cu
privire la crearea Comisiei
interdepartamentale pentru instituirea și
gestionarea Tarifului Vamal Integrat al
Republicii Moldova nr. 217 din 05.04.2017.
În M. O. al R.Moldova Nr. 109-118 din
07.04.2017 art Nr. 292
8) Hotărârea Guvernului R. Moldova
pentru aprobarea Regulamentului cu privire la
activitatea brokerului vamal și a specialistului
206
în domeniul vămuirii, nr. 1290 din
09.12.2005. În M. O. al R.Moldova nr.8-10
din 15.01.2008, art. Nr. 41
9) Hotărârea Guvernului nr. 1161 din
20.10.2016 cu privire la aprobarea Codului de
etică şi conduită a colaboratorului vamal. În
M. O. al R.Moldova nr. 369-378 din
28.10.2016, art. nr.1257.
10) Hotărârea Guvernului R. Moldova cu
privire la aprobarea structurii, efectivului-
limită şi a Regulamentului Serviciului Vamal.
În M. O. al R.Moldova nr. nr.3-5 din
12.01.2007, art. nr. 15.
11) Legea cu privire la modul de
introducere şi scoatere a bunurilor de pe
teritoriul Republicii Moldova de către
persoane fizice, nr. 1569 din 20.12.2002. În
M. O. al R.Moldova nr. 185-189 din
31.12.2002, art.1416.
12) Legea Republicii Moldova Nr. 1380-
XIII din 20.11.1997 cu privire la tariful
vamal. În: M. O. al R. Moldova, 01.01.2007,
nr. ediție specială.
13) Legea serviciului în organele vamale nr.
1150 din 20.07.2000. În M. O. al R.Moldova
nr. 106-108 din 24.08.2000, art. nr. 765.
14) Pasat A.O. Drept vamal al Republicii
Moldova. Note de curs. Galați: Zigotto, 2013,
256 p.
15) Turcan Pavel, Reglementarea tarifară a
operațiunilor de import-export. Teză de doctor
în drept. Chișinău 2015, 185 p.
16) Viorica Ursu, Canţer Oleg, Magu Ion.
Schiţe de contribuţie la monografia de drept
vamal. Chişinău: Foxtrot. 2006, 112 p.
207
DREPTULUI CIVIL
1. Obiectivele – definirea ramurii dreptului civil şi

temei de identificarea obiectului și metodei de
studiu: reglementare a dreptului civil;
– însuşirea noţiunilor de bază și instituțiile
specifice din dreptul civil și reglementările din
domeniul raporturilor juridice civile
patrimoniale și personal nepatrimoniale;
– identificarea principiilor dreptului civil;
– determinarea caracteristicilor definitorii
ale persoanei fizice și juridice;
– aprecierea menirii juridice a actului juridic
civil;
– aprecierea importanței juridice a
reprezentării și procurii în cadrul dreptului
civil;
– caracterizarea conţinutului şi modului de
realizare a drepturilor personale
nepatrimoniale;
– elucidarea conţinutului atributelor
dreptului de proprietate: posesia, folosinţa şi
208
dispoziţia;
– descrierea modalităților de moștenire;
– determinarea specificului răspunderii
juridice civile;
– conştientizarea importanţei dreptului civil
în viaţa socială pentru fiecare persoană fizică.
2. Cuvinte Persoana fizică, persoana juridică, capacitate

cheie: civilă, raport juridic civil, normă juridică, act
juridic civil, drepturi civile, obligații civile,
drept de proprietate, răspundere civilă,
succesiune, testament etc.
3. Structura 7.1. Noțiuni introductive privind dreptul civil
temei: 7.2. Persoana fizică
7.3. Declararea persoanei dispărută fără veste
7.4. Declararea persoanei decedată
7.5. Persoana juridică
7.6. Actele juridice civile
7.7. Reprezentarea și procura
7.8. Drepturile nepatrimoniale
7.9. Dreptul de proprietate
7.10. Moștenirea
7.1. Noţiuni introductive privind dreptul civil
Dreptul civil este principala ramură a dreptului privat,

motiv pentru care s-a spus că este dreptul privat general. Dintre
ramurile sistemului nostru juridic, dreptul civil pare să aibă aria
de cuprindere cea mai largă şi să îmbrăţişeze problematica cea
mai complexă. Aproape că nu există domeniu al vieţii sociale în
care normele juridice civile să nu aibă incidenţă, după cum
aproape că nu există categorie de fapte juridice care să nu fie
susceptibile să determine apariţia, modificarea sau stingerea
unor raporturi juridice civile. Existenţa individului uman, ca
209
persoană fizică, şi a colectivelor de oameni organizaţi, ca
persoane juridice, multitudinea de relaţii sociale ce se stabilesc
între aceste persoane se află în permanenţă sub acţiunea
dreptului civil care însoţeşte orice persoană, de la naşterea sa –
iar în anumite condiţii, chiar mai devreme, din clipa când
evenimentul naşterii devine o eventualitate previzibilă într-un
viitor cert – şi până la încetarea fiinţei sale, sau, mai exact – sub
anumite aspecte – chiar dincolo de acest moment. Aşadar, o
bună parte din coordonatele vieţii noastre sunt determinate, sau
cel puţin influenţate de normele dreptului civil. De aici nevoia
stringentă pentru noi toţi de a cunoaşte ceea ce este esenţial în
conţinutul conceptelor cu care operează normele juridice
civile.194
Prin urmare, vom spune că dreptul civil este ansamblul
normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale
şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane
juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică195.
Astfel, raportul juridic civil este o relaţie socială
reglementată de o normă juridică civilă. Caracterele raportului
juridic civil sunt următoarele:
– Raportul juridic civil are un caracter social, în sensul că
se stabileşte între oameni, persoane fizice sau persoane juridice.
– Raportul juridic civil are un caracter voliţional, în sensul
că relaţia socială devine raport juridic civil prin edictarea normei
juridice civile care o reglementează de către organul legiuitor,
deci prin voinţa acestuia (voinţa de stat). Atunci când raportul
juridic civil are ca izvor actul juridic civil, (actul juridic civil
este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice, de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic)
intervine şi voinţa uneia sau ambelor părţi între care se stabileşte
raportul juridic (adică, dacă acestea îşi manifestă voinţa, raportul
194
Diaconu C., Firică C., Drept civil. Partea generală. Persoanele, București:
Fundației România de Mâine. 2013, pag.28
195
Beleiu Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, ed. a XI-a. București: Universul Juridic. 2007, p. 15.
210
juridic ia naştere, se modifică sau se stinge); prin urmare, în
acest caz, raportul juridic civil are un dublu caracter voliţional.
– Raportul juridic civil se caracterizează prin aceea că
părţile (subiectele) au o poziţie de egalitate juridică, în sensul
că nici una dintre ele nu-şi poate impune voinţa faţă de cealaltă
sau celelalte; fiecare parte (subiect) îşi manifestă voinţa (sau nu)
în direcţia pe care i-o dictează propriul interes. Dacă nu se
realizează acordul de voinţă al părţilor, raportul juridic civil nu
ia fiinţă.
Prin urmare, dreptul civil reglementează două mari
categorii de relaţii sociale: raporturile patrimoniale şi cele
personale nepatrimoniale196.
Este patrimonial raportul al cărui conţinut poate fi
exprimat în bani (raportul care are în conţinut dreptul de
proprietate, raportul creat din contractul de vânzare-cumpărare).
Este nepatrimonial raportul al cărui conţinut nu poate fi
exprimat în bani (raportul care are în conţinut dreptul la nume,
la denumire ori dreptul la sediu). Participanţii la raporturile
civile pot fi persoane fizice (inclusiv apatrizi, cetăţeni străini) şi
persoane juridice (inclusiv organizaţii internaţionale, organizaţii
străine, care desfăşoară activitate pe teritoriul Republicii
Moldova).
Principiile dreptului civil. Orice sistem de drept este
guvernat de anumite principii fundamentale, adică de idei
călăuzitoare (reguli de bază), comune tuturor ramurilor de drept.
În același timp, fiecare ramură de drept cuprinde reguli de bază
pentru întreaga legislaţie din domeniul respectiv, precum și
reguli de bază ce se aplică uneia sau mai multor instituţii ale
ramurii de drept respective. În dreptul civil își găsesc aplicare
trei categorii de principii, și anume:
– Principiile fundamentale ale dreptului sunt idei de bază ce
se regăsesc în întreaga legislaţie a Republicii Moldova, fiind
consacrate de legea fundamentală, precum și de alte legi mai
196
Baieș S., Roșca N., Dreptul civil. Partea general. Persoana fizică. Persoana
juridică, Vol. 1, Chișinău: Cartier. 2004, pag.29
211
importante. Ele sunt aplicabile tuturor ramurilor de drept, deci și
dreptului civil. Din această categorie fac parte: principiul
democraţiei, principiul egalităţii în faţa legii, cel al legalităţii şi
al separaţiei puterilor în stat.
– Principiile generale ale dreptului civil sunt idei
călăuzitoare pentru întreaga legislaţie civilă, vizând deci toate
instituţiile dreptului civil, chiar dacă nu își manifestă prezenţa cu
aceeași intensitate. Aceste principii au o vocaţie generală, pentru
întreaga ramură de drept civil. Cele mai importante sunt cele
prevăzute în Codul Civil al R. Moldova, şi anume: principiul
inviolabilităţii proprietăţii, principiul libertăţii contractuale, cel
al inadmisibilităţii imixtiunii în afacerile private, principiul
necesităţii de realizare liberă a drepturilor civile, principiul
îmbinării intereselor personale cu interesele generale, principiul
de garantare a restabilirii persoanei în drepturile în care a fost
lezată şi al apărării lor judiciare. De exemplu: Principiul
inviolabilităţii proprietăţi. Pe parcursul evoluţiei sale acest
principiu a cunoscut schimbări în ce priveşte conţinutul său. În
perioada socialismului s-a acordat prioritate protecţiei
proprietăţii socialiste de stat, deseori, în detrimentul proprietăţii
private a persoanelor fizice. În noile condiţii social-economice
create după anii 1990 încoace s-a revenit la apărarea globală a
proprietăţii private. Acest principiu şi-a găsit consacrare în
dispoziţiile Constituţiei, care prevede că: „dreptul de proprietate
privată, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate”.
Această idee a fost preluată şi dezvoltată de dispoziţiile C. civ.,
care, la art. 316 prevede că: „proprietatea este, în condiţiile legii,
inviolabilă. Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară
numai pentru cauză de utilitate publică, pentru o dreaptă şi
prealabilă despăgubire”. Din regulile cuprinse atât în dispoziţiile
constituţionale cât şi cele din C. civ., rezultă fără echivoc ca
ocrotirea proprietăţii priveşte forma sa privată, iar nu cea
publică, care are un alt regim juridic. Dispoziţiile art. 296, alin 4
din C. civ. prevede că: „bunurile domeniu public sunt
inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Dreptul de
212
proprietatea asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz şi nu
poate fi dobândit de către terţ prin uzucapiune”. Din normele
referitoare la proprietatea publică, nu reiese că ele ar avea un
regim prioritar, preferenţial faţă de cea privată, ea având, în
ansamblu, un regim juridic distinct, rezultat în primul rând din
faptul că bunurile publice sunt scoase din circuitul civil)197.
– Principiile instituţiilor dreptului civil sunt idei de bază
care se aplică fie numai într-o instituţie, fie în două sau mai
multe instituţii ale dreptului civil, iar uneori chiar numai pentru
o anumită materie a unei instituţii, având deci o vocaţie mai
redusă decât principiile generale ale dreptului civil. Spre
exemplu, principiul consensualismului (referitor la forma actelor
juridice), principiul forţei obligatorii a efectelor actului juridic
civil, principiul irevocabilităţii şi relativităţii efectelor actelor
juridice civile.
Izvoarele de drept civil. Totalitatea izvoarelor de drept
civil constituie un sistem unitar în care se cuprinde o mare
varietate de forme dispusă într-o anumită ordine şi ierarhie.
Acestea se clasifică în funcţie de mai multe criterii:
1. În funcţie de la organele care emană:
– legile. Legile sunt acte normative adoptate de către
organul legislativ al ţării şi care constituie expresia suveranităţii
statului. Legea reprezintă o normă de conduită social generală,
obligatorie sau permisivă, edictată de puterea suverană şi
sancţionată prin forţa şi voinţa publică. Legea este principalul
izvor de drept civil şi există sub forma a trei categorii:
· Constituţională. Principala lege constituţională o
reprezintă însăşi Constituţia R. Moldova. Constituţia
adoptată de autoritatea legislativă supremă, serveşte drept
bază pentru constituirea tuturor ramurilor de drept, inclusiv a
celei civile. Astfel pe lângă drepturile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor, constituţia reglementează în
linii generale şi instituţiile juridice fundamentale ale
197
Bîtcă Ion, Slutu Nicolae, Note de curs drept civil. Partea generală. Chișinău: U.S.
E. M. Facultatea de Drept. 2013, pag.13
213
dreptului civil, de exemplu dreptul la proprietate - art. 9; 46;
127; dreptul la libera circulaţie – art. 27; dreptul la viaţa
intimă, familială şi privată – art. 28; dreptul la
inviolabilitatea domiciliului – art. 29; dreptul la secretul
corespondenţei – art. 30. Alte legi constituţionale, izvoare de
drept civil, reprezintă potrivit art. 72 din constituţie, legile de
revizuire a constituţiei.
· organică. Legile organice sunt acele care reglementează
relaţii sociale ce privesc organizarea şi funcţionarea unor
anumite organe de stat, cum ar fi cea a instanţelor
judecătoreşti, ministerelor etc. Un loc aparte printre legile
organice îl ocupă Codul civil, care este o lege amplă,
complexă, sistematizată, fiind considerată principalul izvor
de drept civil, fără a exclude existenţa altor legi care
reglementează raporturi de drept civil. Prin legi organice a
fost reglementat regimul juridic al proprietăţii adoptat de
Parlament la 22 ianuarie 1991 sau Legea cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi, adoptată la 3 ianuarie 1992
care prevede formele juridice de organizare a activităţii
agenţilor economici.
· Ordinare. Ordinare sunt toate celelalte legi adoptate de
Parlament şi promulgate de Preşedintele ţării.
– Actele normative subordonate legii. Actele normative
subordonate legii se aplică la reglementarea raporturilor civile
doar în cazul în care sunt emise în temeiul legii şi nu contravin
ei. În caz contrar, ele nu au putere juridică şi nu pot fi aplicate la
reglementarea raporturilor juridice civile. Din această categorie
fac parte Decretele Preşedintelui R. Moldova, hotărârile şi
dispoziţiile guvernului, actele cu caracter normativ ale
autorităţilor publice centrale şi locale. Este vorba de ordine ale
miniştrilor, instrucţiuni, regulamente, hotărâri ale consiliilor
locale, ordine şi dispoziţii ale primarilor.
7.2. Persoana fizică
214
Persoana fizica este omul, privit individual, ca titular de
drepturi şi de obligaţii civile. Omul, ca persoană fizică, este un
subiect de drept universal, poate participa la diverse raporturi
juridice civile. Persoana fizică este subiect de drept, este
titularul de drepturi şi obligaţii, care formează conţinutul
raportului juridic civil.
Persoana fizică are capacitate civilă. Capacitatea civilă198
este o parte a capacităţii juridice, care exprimă aptitudinea
generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii civile, precum
şi posibilitatea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma
obligaţii prin încheierea de acte juridice. Legiuitorul recunoaşte
capacitatea civilă în egală măsură pentru toate persoanele fizice,
indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie,
sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială, grad de
cultura sau de alte criterii similare. Capacitatea civilă include în
sine atât capacitatea de folosinţă, cât şi capacitatea de exerciţiu:
Capacitatea de folosinţă199 este definită ca aptitudinea
persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile, ceea ce
constituie condiţie necesară pentru a fi participant la diferite
raporturi juridice. Ea este recunoscută în egală măsură pentru
toate persoanele fizice fără nici o discriminare.
Prin urmare, capacitatea de folosinţă începe la data naşterii
persoanei fizice, care se dovedeşte cu actul de stare civilă -
certificatul de naştere şi încetează odată cu moartea acesteia.
Fiind un atribut inerent fiinţei umane este firesc ca capacitatea
de folosinţă să fie acordată chiar de la naştere şi să fie
indisolubil legată de existenţa acesteia. Apariţia capacităţii de
folosinţă nu depinde de vârsta persoanei fizice, starea sănătăţii,
de posibilitatea realizării drepturilor şi obligaţiilor. De la regula
generală de dobândire a capacităţii de folosinţă odată cu naştere
este o excepţie, conform căreia drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepţiune, cu condiţia că se naşte viu.
198
Comentariul Codului Civil al R. Moldova. Chişinău: Tipografia Centrală, 2006.
Cartea întâi, titlul II – Persoanele, art. 23
199
Cartea întâi, titlul II – Persoanele, art.18
215
Astfel, se poate de afirmat că copilul dobândeşte anticipat
capacitatea de folosinţă, care după conţinutul său este redusă,
fiindcă nu dobândeşte întreaga capacitate de folosinţă, ci numai
dreptul de a moşteni din momentul concepţiunii sale, dacă se
naşte viu. Pentru a fi considerat că copilul s-a născut viu este
suficient ca el să fi respirat măcar odată, fapt ce poate fi dovedit
prin mijloace ştiinţifice medicale, existenţa aerului în plămâni.
Indiferent cât timp a trecut după naştere (un minut, o oră etc.)
copilului i se întocmesc două acte de stare civilă: actul de
naştere şi actul de deces. Dacă copilul se naşte mort, se
consideră că nu a fost niciodată subiect de drept civil, iar
capacitatea de folosinţă anticipată a acestuia dispare.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează o dată
cu moartea acesteia. De asemenea, declararea morţii persoanei
fizice produce aceleaşi efecte juridice ca şi decesul fizic
constatat.
Capacitatea de exercițiu200 este aptitudinea persoanei
fizice de a dobândi prin faptă proprie şi de a exercita drepturi
civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa.
Aceste prerogative persoana fizică le realizează prin încheierea
de acte juridice civile singur, personal, fără nici o intervenţie din
partea altei persoane. Prin încheierea actelor juridice civile
persoana fizică nu numai îşi exercită drepturile şi îşi asumă
obligaţii, dar şi dobândeşte drepturi civile şi execută obligaţiile
civile asumate. Spre deosebire de capacitatea de folosinţă, care
reprezintă posibilitatea pasivă a persoanei de a fi titular de
drepturi şi obligaţii, capacitatea de exerciţiu presupune
săvârşirea de acţiuni proprii de partea persoanei, îndreptate spre
dobândirea de drepturi şi asumarea de obligaţii. Persoanele care
au capacitate de folosinţă, dar care nu au capacitate de exerciţiu
dobândesc şi exercită drepturi civile, îşi asumă obligaţii şi le
execută prin intermediul reprezentanţilor.
Capacitatea de exercițiu are următoarele forme:
200
Cartea întâi, titlul II – Persoanele, art.19
216
− capacitate de exercițiu deplină201. Capacitatea de
exerciţiu, fiind posibilitatea persoanei de a dobândi şi de a
exercita drepturi civile prin propriile fapte, de a-şi asuma
personal obligaţii civile şi de a le executa, nu apare odată cu
naşterea persoanei fizici, precum capacitatea de folosinţă, ci la o
anumită perioadă de timp după naştere ei. Această condiţie
cerută de lege este condiţionată de faptul că pentru ca persoana
fizică prin acţiunile proprii să dobândească şi să exercite
drepturi civile, să-şi asume personal obligaţii civile şi să le
execute, este necesar ca ea să atingă un anumit grad de
dezvoltare mintală şi experienţă necesară vieţii juridice civile.
Din aceste considerente, legiuitorul stabileşte că persoana fizică
dobândeşte capacitatea de exerciţiu deplină la vârsta
majoratului, adică la vârsta de 18 ani, când are voinţă conştientă,
suficientă şi discernământ pentru a-şi da seama de interesele ei,
importanţa şi consecinţele faptelor sale.
Persoana fizică cu capacitate de exerciţiu deplină are
aptitudinea de a încheia orice fel de acte juridice civile (de
conservare, de administrare şi de dispoziţie), cu excepţia celor
interzise de lege. Aptitudinea de a încheia singur orice act
juridic civil neinterzis de lege implică şi posibilitatea de a
împuternici pe altul să încheie, în numele şi pe seama sa,
asemenea acte juridice (cu excepţia celor referitoare la drepturi
şi obligaţii strict personale). Capacitatea de exerciţiu deplină
înseamnă şi aptitudinea de a încheia acte juridice civile în
numele şi pe seama altei persoane, în calitate de reprezentant
legal (părinte, tutore, curator) sau reprezentant convenţional
(mandatar).
De la regula generală, conform căreia capacităţii de
exerciţiu deplină se dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani,
sunt două excepţii202:
1. Prima excepţie, care se referă la persoanele care s-au
201
202
217
căsătorit înainte de împlinirea vârstei matrimoniale. Conform
art. 14 din Codul Familie, vârsta matrimonială minimă este de
18 ani. Pentru motive temeinice, se poate încuviinţa încheierea
căsătoriei cu reducerea vârstei matrimoniale, dar nu mai mult
decît cu doi ani. Reducerea vârstei matrimoniale va fi
încuviinţată de autoritatea administraţiei publice locale în a cărei
rază teritorială îşi au domiciliul persoanele care doresc să se
căsătorească, în baza cererii acestora şi acordului părinţilor
minorului. După înregistrarea căsătoriei la Organele Înregistrării
Actelor de Stare Civilă, minorul dobândeşte capacitate de
exerciţiu deplină. Aceasta este necesar pentru a asigura
egalitatea soţilor în căsătorie, ceea ce constituie un principiu al
legislaţiei familiale. La desfacerea căsătorie până la împlinirea
majoratului, capacitatea de exerciţiu deplină a minorului se
menţine.
2. Emancipare - atribuirea capacităţii depline de exerciţiu
unui minor constituie un temei nou pentru recunoaşterea
minorului care a împlinit vârsta de 16 ani cu capacitate de
exerciţiu deplină. Pentru aceasta este necesar ca minorul să
dispună de venit propriu, fiind angajat în câmpul muncii în baza
unui contract de muncă sau, cu acordul părinţilor, adoptatorilor
sau curatorului, să practice activitate de întreprinzător.
Emanciparea minorului se efectuează printr-o hotărâre a
autorităţii tutelare, cu acordul ambilor părinţi, adoptatorilor sau
curatorului, iar dacă lipseşte acordul părinţilor, minorul este
emancipat de către instanţa de judecată. Scopul emancipării
minorului constă în eliberarea acestuia de a primi acordul
părinţilor, adoptatorilor sau curatorului pentru încheierea actelor
juridice. Minorul emancipat dobândeşte şi exercită în volum
deplin toate drepturile pe care le are persoana cu capacitate de
exerciţiu deplină şi îşi asuma personal obligaţii civile şi le
execută, inclusiv răspunde de sine stătător pentru obligaţiile
apărute ca rezultat al cauzării prejudiciului de către el.
218
– capacitate de exercițiu restrânsă203 (în cazul minorilor
între 14-18 ani). Astfel, minorii care au împlinit vârsta de 14 ani
dobândesc capacitate de exerciţiu restrânsă, ei fiind în drept să
încheie orice acte juridice (vânzarea-cumpărarea bunurilor, să
împrumute, să doneze etc.), dar pentru valabilitatea acestora este
necesar acordul reprezentanţilor legali (părinţilor, adoptatorilor
sau a curatorului).
Însă există o serie de temeiuri când minorul care a împlinit
vârsta de 14 ani este în drept de sine stătător să încheie unele
acte juridice fără acordul părinţilor, adoptatorilor sau a
curatorului. Astfel, minorului care a împlinit 14 ani are dreptul:
a) să dispună de salariu, de bursă, de alte venituri rezultate
din activităţi proprii. Cu toate acestea, minorul nu este în drept
de sine stătător să dispună de bunurile care au fost procurate din
aceste surse.
b) să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice,
literare sau de artă, asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al
activităţii intelectuale aparate de lege.
c) să facă depuneri la instituţiile financiare şi să dispună de
aceste depuneri. Legea, conferind minorului dreptul de a face
depuneri, îi permite acestuia să dispună de sine stătător doar de
depunerile făcute de ei, dar nu de alte persoane. Dacă depunerile
sunt efectuate de alte persoane pe numele minorului, ultimul
este în drept să dispună de aceste depuneri numai cu acordul
reprezentanţilor legali.
d) să încheie următoarele acte juridice:
– actele juridice curente de mică valoare care se execută la
momentul încheierii. Actele juridice curente de mică valoare
sunt acele acte care se caracterizează prin valoarea lor redusă
şi sunt îndreptate spre satisfacerea necesităţilor vitale de viaţa
de toate zilele ale minorului (de exemplu, cumpărarea unor
bilete pe mijlocul de transport în comun, la spectacole,
cumpărarea unor bunuri de mică importanţă: rechizite, cărţi
203
219
etc.). Aceste acte juridice minorul le încheie atât din contul
mijloacelor proprii, precum şi din contul mijloacelor acordate
de părinţi, adoptatori sau curatori pentru aceste scopuri.
– actele juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care
nu necesită autentificare notarială sau înregistrare de stat a
drepturilor apărute în temeiul lor. Minorul este în drept, fără
acordul reprezentanţilor legali (părinţilor, adoptatorilor sau
curatorilor), să încheie acte juridice care au ca scop obţinerea
de beneficii gratuite. Ei sunt în drept să primească donaţii sau
să fie de acord cu încheierea de acte juridice care să-i aducă
beneficii. De exemplu, minorul este în drept să dobândească
dreptul de folosire gratuită a unor bunuri, gratuit să studieze
limbile străine, o profesie anumită, etc.
– acte de conservare. Actele de conservare au ca scop de a
salva un bun de la un pericol iminent, adică se urmăreşte
menţinerea bunului în starea lui actuală. Aşa spre exemplu,
va fi un act de conservare, măsurile întreprinse de minor
pentru repararea unei case de locuit, care ameninţă să se
prăbuşească dacă asemenea reparaţii nu vor fi efectuate.
Trebuie să precizăm, că mărimea cheltuielilor ce urmează să
fie suportate la reparaţia casei de locuit trebuie să fie
neînsemnate în raport cu preţul casei de locuit. Sunt, de
asemenea acte de conservare şi actele prin care se întrerupe o
prescripţie, cererea de inventar, înscrierea unei ipoteci
(grevarea bunului imobil).
Totodată, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, dispune
de capacitate civilă delictuală, adică răspunde personal pentru
prejudiciul cauzat.
Minorul, care a împlinit 14 ani poate fi limitat în
capacitatea de exerciţiu, dacă el abuzează de drepturile sale. Prin
urmare, dacă minorul neraţional, contrar intereselor sale,
iroseşte salariul, bursa sa sau alte venituri provenite din
activităţile proprii, precum şi dacă minorul exercită în mod
abuziv dreptul său de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare
sau de artă, asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al activităţii
220
intelectuale, el poate fi limitata în capacitatea sa de exerciţiu de
către instanţa de judecată. Dreptul de a cere instanţei de judecată
limitarea minorului în capacitate de exerciţiu, aparţine
persoanelor interesate: părinţilor, adoptatorilor sau curatorului
ori autorităţii tutelare.
Persoanele care au capacitate de exerciţiu deplină pot fi
limitate în capacitate de exerciţiu. Limitarea capacităţii de
exerciţiu a persoanei fizice204 poate avea loc numai în cazul
întrunirii cumulative a următoarelor condiţii:
– consumul abuziv de alcool sau de droguri şi de alte
substanţe psihotrope. Alte abuzuri precum jocurile de hazard,
pariurile nu pot servi temei pentru limitarea persoanei fizice în
capacitate de exerciţiu;
– rezultatul consumului abuziv de alcool sau de droguri şi de
alte substanţe psihotrope, să constituie temei pentru înrăutăţirea
stării materială a familiei sale, nu lui însuşi.
Persoana fizică este limitată în capacitate de exerciţiu
numai de către instanţa de judecată la cererea persoanelor
interesate: membrii familiei, procurorului, autorităţii tutelare.
Asupra acestei persoane se instituie curatela. Persoana fizică
limitată în capacitate de exerciţiu nu are dreptul, de sine stătător,
fără acordul curatorului, să încheie acte juridice prin care: să
dispună de patrimoniul său, să primească şi să dispună de
salariu, de pensie sau de alte tipuri de venituri.
Dacă persoana fizica limitată în capacitate de exerciţiu
încetează să abuzeze de băuturi alcoolice sau de droguri şi de
alte substanţe psihotrope, instanţa de judecată, la cererea
persoanei, a membrilor ei de familie sau a curatorului, autorităţii
tutelare, a dispensarului de psihiatrie, anulează limitarea
persoanei în capacitate de exerciţiu. În baza hotărârii
judecătoreşti, curatela asupra ei se anulează.
– lipsa capacității de exercițiu205 (în cazul minorului sub 14
ani si în cazul alienaților și debililor mintal). Legiuitorul distinge
204
221
două categorii de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi
anume:
1. minorii care au împlinit vârsta 7 ani, dar nu au împlinit
vârsta de 14 ani. Minorul în vârstă de la 7 la 14 ani este în drept
să încheie de sine stătător: a) acte juridice curente de mică
valoare care se execută la momentul încheierii lor; b) acte
juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită
autentificare notarială sau înregistrarea de stat a drepturilor
apărute în temeiul lor; c) acte de conservare.
Cu excepţia actelor juridice indicate mai sus, toate actele
juridice pentru şi în numele minorului care nu a împlinit vârsta
de 14 ani pot fi încheiate doar de părinţi, adoptatori sau tutore.
2. minorii care nu au împlinit vârsta de 7 ani. Minorii care
nu au împlinit vârsta de 7 ani sunt lipsiţi de capacitate de
exerciţiu. De aceea pentru ei toate atele juridice le încheie
părinţii, tutorii, adoptatorii.
Tot la această categorie includem și persoanele care sunt
declarate incapabile, sau lipsite de capacitatea de exercițiu.
Temei pentru declararea incapacităţii persoanei fizice constituie
tulburarea psihică cauzată de bolile mintale sau de deficienţe
mintale, din cauza cărora aceasta nu poate conştientiza sau dirija
acţiunile sale. Persoana fizică care suferă de asemenea tulburări
psihice este declarată incapabilă numai de către instanţa de
judecată, la cererea persoanelor interesate: membrii ei de
familie, rudele apropiate (părinţi copii, fraţi, surori, bunei),
autoritatea tutelară, instituţia de psihiatrie (psihoneurologie),
procurorul. Instanţa de judecată, în baza rezultatelor expertizei
psihiatrice, care stabileşte starea lui psihică, declară persoana
fizică incapabilă. Hotărârea judecătorească prin care persoana
fizică este declarată incapabilă serveşte temei pentru ca
autoritatea tutelară să numească o tutelă.
Dacă temeiurile, în baza cărora, persoana fizică a fost
declarată incapabilă dispar, instanţa de judecată, la cererea
205
222
tutorelui, a membrilor de familie a persoanei, a instituţiei de
psihiatrie (psihoneurologie), a autorităţii tutelare, a procurorul şi
în baza raportului de expertiză psihiatrică legală, o declară ca
fiind capabilă. În baza hotărârii judecătoreşti, tutela asupra
persoanei se anulează.
7.3. Declararea persoanei dispărută fără veste
Scopul principal al declarării persoanei fizice dispărută

fără veste constă în apărarea drepturilor şi lucrurilor acesteia,
deoarece lipsa îndelungată şi necunoaşterea locului aflării ei
creează pericol pentru acestea. Totodată survin consecinţe
negative pentru creditorii persoanei dispărute, precum şi pentru
acele persoane care se află la întreţinerea ei. Pentru declararea
persoanei fizice dispărută fără veste, trebuie să fie întrunite
următoarele fapte juridice206:
1. lipsa la domiciliu a ştirilor despre locul aflării;
2. expirarea termenului de cel puţin un an din ziua primirii
ultimilor ştiri la domiciliu despre locul aflării ei. Dacă se
cunoaşte ziua primirii ultimilor ştiri, atunci termenul de un an de
zile începe să curgă din acea zi. Dacă este imposibil de a se
determina ziua primirii ultimelor informaţii despre dispărut,
termenul pentru declararea dispariţiei fără veste va începe să
curgă din prima zi a lunii următoare celei în care au fost primite
ultimele informaţii despre dispărut, iar în cazul imposibilităţii de
a determina această luna, de la întâi ianuarie al următorului an.
3. epuizarea tuturor posibilităţilor de stabilire a ştiri despre
locul aflării persoanei.
Declararea persoanei dispărute fără veste are loc la cererea
persoanelor interesate de către instanţa de judecată. Declararea
de către instanţa de judecată a persoanei fizice dispărută fără
veste creează o serie de consecinţe juridice: a) asupra bunurilor
acestei persoane se instituie pe baza hotărârii instanţei de
206
Codul civil al R. Moldova aprobat prin Legea R. Moldova nr.1107- XV din
06.06.2002, art.49
223
judecată un administrator cu care autoritatea tutelară încheie
contract de administrare fiduciară; b) persoanele întreţinute de
către persoana declarată dispărută fără veste obţin dreptul de a
primi pensie din cauza pierderii întreţinătorului; c) din bunurile
proprietatea acestei persoane se acordă mijloace de întreţinere
celor pe care dispărutul era obligat conform legii să-i întreţină;
d) contractul de mandat la care este parte persoana fizică
declarată dispărută fără veste încetează; d) încetează acţiunea
termenului procurii.
În scopul protejării averii persoanei declarate absente fără
veste, precum şi a persoanelor aflate cu el în raporturi juridice,
dar care nu şi le pot realiza din cauza absenţei persoanei, se
instituie un administrator. Administratorul se numeşte de către
instanţa de judecată, iar autoritatea tutelată încheie cu acesta un
contract de administrare fiduciară. Administratorul fiduciar este
în drept, în temeiul acestui contract, să efectueze orice acţiuni în
interesul celui declarat absent fără veste, inclusiv şi să încheie
acte juridice, să achite datoriile persoanei declarate absente fără
veste, să înainteze pretenţii către debitorii celui declarat absent
fără veste. Creditorii celui absent fără veste sunt în drept să
înainteze pretenţii către administrator.
Efectele apariţiei persoanei declarate dispăruta fără
veste. Dacă persoana apare sau sunt ştiri despre locul aflării ei,
instanţa de judecată printr-o nouă hotărâre anulează hotărârea
pronunţată prin care persoana a fost declarată absentă fără veste.
Anularea hotărârii instanţei de judecată are loc la cererea
persoanei declarate absente fără veste sau altor persoane
interesate. Hotărârea de anulare constituie temei pentru
desfiinţarea administrării fiduciare asupra bunurilor acesteia.
Administratorul este obligat să prezinte proprietarului o dare de
seamă despre cheltuielile care le-a suportat în legătură cu
administrarea patrimoniului.
7.4. Declararea persoanei decedată
224
Persoana fizică poate fi declarată decedată dacă sunt
întrunite condiţiile cerute de lege. Astfel:
– dacă, timp de 3 ani, la domiciliul persoanei lipsesc ştiri

despre locul aflării şi au fost epuizate toate mijloacele posibile
pentru stabilirea locului aflării, persoana poate fi declarată
decedată de către instanţa de judecată la cererea persoanelor
interesate. Pentru declararea persoanei decedată, legea nu
stabileşte obligativitatea declarării absenţei fără veste pe durata
termenului în care ea a lipsit. Este suficient ca din momentul
primirii ultimilor ştiri la domiciliu despre locul aflării persoanei
să expire 3 ani.
– după expirarea a 6 luni, dacă a dispărut în împrejurări ce
prezentau o primejdie de moarte (calamităţi naturale – inundaţii,
cutremure etc.) sau care dau temei a presupune că a decedat în
urma unui anumit accident (incendiu, catastrofe aeriene, auto,
maritime etc.).
– dacă dispariţia fără veste este legată de acţiuni militare,
atunci persoana poate fi declarată decedată numai după
expirarea a 2 ani de la încetarea acţiunilor militare. În baza
acestui temei, poate fi declarat mort de către instanţa de judecată
nu numai un militar, dar şi orice altă persoană fizică, care a
dispărut în urma acţiunilor militare.
Ziua morţii persoanei declarate decedată, în legătură cu
acţiunile militare, se consideră ziua la care hotărârea
judecătorească privind declararea decesului ei a rămas
definitivă. Dar dacă persoana este declarată decedată în urma
dispariţiei în împrejurări care prezentau o primejdie de moarte
sau care dau temei de a presupune că a decedat în urma unui
accident, instanţa de judecată poate să declare ca dată a
decesului ziua morţii ei prezumate, adică ziua în care a avut loc
accidentul sau calamitatea naturală.
Declararea decesului are aceleaşi efecte juridice ca şi
moartea fizică, ceea ce înseamnă că drepturile lui personale
225
încetează ori se deschide succesiunea asupra bunurilor şi acestea
trec la moştenitori.
Efectele apariţiei persoanei declarate decedată207. În cazul
apariţiei sau descoperirii locului de aflare a persoanei declarate
decedată, instanţa de judecata anulează hotărârea privind
declararea decesului ei. Anularea hotărârii despre declararea
persoanei decedate serveşte temei pentru anularea înregistrării
decesului în registrul de stare civilă. Căsătoria persoanei
declarate decedate poate fi restabilită de către organele stării
civile la cererea ambilor soţi, dacă nici unul din ei nu a încheiat
o nouă căsătorie.
Restituirea bunurilor care persoanei declarate decedate
depinde de faptul dacă s-a păstrat în natură şi de caracterul
trecerii lor la alte persoane. Indiferent de momentul apariţiei
sale, dar în limitele termenului de prescripţie, care începe să
curgă din momentul în care după apariţia sa persoana a aflat sau
trebuia să afle despre trecerea bunurilor sale la alte persoane,
este în drept să se adreseze pentru restituirea lor. Astfel:
– persoana declarată decedată poate cere de la oricare
persoană restituirea bunurilor care s-au păstrat în natură şi au
trecut cu titlu gratuit la dobânditor după declararea decesului său
(în ordine de succesiune sau au fost donate de către moştenitori
persoanelor terţe);
– dacă bunurile, cu toate că au trecut cu titlu gratuit, dar nu
s-au păstrat în natură, valoarea acestora nu se restituie de către
dobânditorii cu titlu gratuit;
– dobânditorul cu titlu gratuit, în cazul în care a distrus, a
consumat sau a realizat bunurile dobândite, este obligat să
compenseze valoarea lor în bani, dacă se dovedeşte că la
momentul dobândirii ştia despre aflarea în viaţă a persoanei
declarate decedate;
– dacă bunurile au trecut în baza unor acte juridice cu titlu
oneros, persoana declarată decedată nu este în drept să ceară
207
06.06.2002, art.52
226
restituirea lor de la dobânditorul cu titlu oneros. Ca excepţie, de
la dobânditorul cu titlu oneros bunurile vor putea fi cerute, dacă
se va dovedi că acesta a fost de rea-credinţă la data dobândirii
lor. Adică se face dovada că dobânditorul ştia că cel declarat
decedat este în viaţă. În acest caz dobânditorul de rea-credinţă
este obligat să restituie bunurile dobândite, iar dacă bunurile nu
s-au păstrat, fiind distruse, realizate, întrebuinţate, el este obligat
să restituie valoarea lor.
– cu totul diferit este soluţionată problema în cazul în care
bunurile persoanei declarate decedată au trecut pe baza dreptului
de succesiune la stat. Dacă aceste bunuri nu s-au păstrat (au fost
vândute), atunci, după anularea hotărârii de declarare a
decesului, persoanei i se restituie suma realizată din vânzarea
bunurilor.
7.5. Persoana juridică
Potrivit art. 55 al Codului Civil al R. Moldova „Persoana

juridica este organizaţia care are un patrimoniu distinct și
răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să
dobândească și să exercite în nume propriu drepturi
patrimoniale și personale nepatrimoniale, să-și asume obligaţii,
poate fi reclamant și pârât în instanţa de judecată”. Astfel,
persoana juridică este un subiect de drept creat de legiuitor prin
ficţiune în scopul de a permite colectivelor de indivizi să se
manifeste în raporturile juridice similar unei persoane fizice. La
rândul său, persoana juridică are următoarele elemente 208:
organizaţia (structura organizatorică) proprie, patrimoniul
distinct, scop propriu, răspunderea.
1. Organizaţia presupune o structură internă a subiectului –
persoană juridică prin care colectivul de participanţi (fondatorii,
asociaţii, membrii, acţionarii etc.) al acesteia formează şi
manifestă în exterior o voinţă unitară. Altfel spus, organizaţia
208
Comentariul Codului Civil al R. Moldova. Chişinău: Tipografia Centrală, 2006,
art. 55
227
este structurarea colectivului de oameni astfel încât aceştia să se
manifeste ca unul singur. Persoana juridică ca o organizaţie de
sine stătătoare presupune existenţa a cel puţin două organe
obligatorii şi altele facultative:
a) organul suprem. Organul suprem (mai numit şi principal)
la fondare este totalitatea fondatorilor. În timpul activităţii
persoanei juridice organul suprem include în sine totalitatea
asociaţilor, membrilor, acţionarilor etc. În cadrul acestui organ
se formează voinţa persoanei juridice, care-şi găseşte expresia în
actele adoptate. Actele acestui organ se fac în forma actelor de
constituire (contract, statut), hotărârile de modificare şi
completare a acestora, precum şi alte acte adoptate prin
majoritatea voturilor stabilite de lege sau de înseși actele
constitutive. Numit convenţional organ suprem (adunarea
asociaţilor, adunarea generală a membrilor, acţionarilor, congres
etc.) acesta este cel care decide cele mai importante probleme ce
ţin de existenţa acestui subiect. Astfel el decide fondarea
persoanei juridice, aprobă actele de constituire le modifică şi
completează, determină scopul, obiectul de activitate, modul de
gestionare al patrimoniului, constituie toate celelalte organe ale
persoanei juridice, precum şi poate decide reorganizarea şi
lichidarea persoanei juridice. Actele acestui organ, adoptate în
limitele stabilite de lege sunt obligatorii pentru toţi participanţii
persoanei juridice, organele acesteia şi persoanele cu funcţii de
răspundere. În cazurile stabilite acestea sunt opozabile terţilor.
b) Organul executiv. Organul executiv este cel care manifestă
în exterior voinţa persoanei juridice. Acesta poate fi colegial
(comitet de conducere, direcţie) sau unipersonal (director,
manager, preşedinte, administrator etc.) Organul executiv deţine
atribuţii de gestiune a patrimoniului şi reprezentare a persoanei
juridice. Cu excepţia atribuţiilor date de lege şi actele
constitutive organului principal, organul executiv poate face
orice acţiuni legale în numele persoanei juridice.
Unele persoane juridice au o structură organizatorică mai
complicată. Astfel pot fi create organe reprezentative care se
228
interpun între organul principal şi cel executiv şi organe de
control. În calitate de organ reprezentativ sunt consiliul
directoriu la societăţile pe acţiuni şi cooperativele de producţie
care au mai mult de 50 de acţionari sau membri, consiliul de
administraţie la întreprinderile de stat, consiliile instituţiilor
financiare, fondurilor de investiţii, a burselor etc. Aceste organe
au atribuţia de a supraveghea activitatea organului executiv în
perioada dintre şedinţele organului principal, de a decide asupra
unor chestiuni urgente care i le-a delegat organul principal. În
unele cazuri organul principal poate delega şi atribuţia de
desemnare şi revocare a organului executiv.
În calitate de organ de control sunt considerate comisia de
revizie, de cenzori, sau un auditor independent, angajat special
în acest scop. Organul de control controlează activitatea
organului executiv şi raportează rezultatele acestuia organului
suprem.
Unele persoane juridice au structuri teritoriale (filiale),
care deşi sunt amplasate în alte localităţi ele sunt părţi
componente ale acesteia, depind de ea organizatoric, juridic şi
economic.
2. Patrimoniu distinct. Patrimoniul persoanei juridice209
reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter
economic al persoanei juridice. Reieşind din noţiunea legală în
patrimoniu se conţine o parte activă şi o parte pasivă. Frecvent
prin patrimoniu se înţelege numai latura activă, adică ansamblul
de bunuri (lucruri şi drepturi) ale persoanei juridice. Înzestrarea
iniţială a persoanei juridice cu patrimoniu este prerogativa
fondatorilor. Participanţii la fondare fie că transmit cu titlul de
aport la capitalul social, cotizaţie, taxă sau o altă contribuţie
materială, fie se obligă să transmită în viitor anumite valori sau
să contribuie prin anumite activităţi la formarea patrimoniului.
Caracterul distinct al patrimoniului arată că acesta nu se
confundă cu patrimoniul participanţilor la persoana juridică, deşi
209
06.06.2002, art.284
229
arată că aceştia sunt sursa de formare a patrimoniului, participă
într-un anumit mod la activitatea persoanei juridice. Prin
patrimoniu se stabileşte legătura de dependenţă a persoanei
juridice de voinţa participanţilor săi. Participanţii înzestrează
persoana juridică cu patrimoniu pentru a realiza anumite scopuri
comune. Ca universalitate juridică patrimoniul persoanei
juridice este unic. Mărimea patrimoniului poate fi diferită pentru
fiecare persoană juridică şi depinde de valoarea bunurilor pe
care fondatorii le transmit, precum şi de eficienţa activităţii
acesteia. Patrimoniul nu depinde de regimul juridic al bunurilor
care întră în activ, însă valoarea şi lichiditatea acestora arată
dinamica patrimoniului.
3. Scopul propriu. Potrivit art. 59 alin. 2, C. civil, persoanele
juridice de drept privat pot avea un scop lucrativ (comercial) sau
un scop nelucrativ (necomercial). Scopul propriu este denumit şi
obiectul de activitate propriu şi indică însăşi raţiunea de a fi a
acestui subiect de drept. Acesta este un element constitutiv al
persoanei juridice care concretizează pentru fiecare în entitate
felul sau obiectul său de activitate. Scopul persoanei juridice
este lucrativ atunci când se urmăreşte dobândirea de drepturi
patrimoniale şi împărţirea beneficiilor şi este nelucrativ când nu
se urmăreşte dobândirea de drepturi patrimoniale, scopul
acestora fiind unul ideal, de exemplu: fundaţiile, asociaţiile,
partidele politice, sindicatele, cultele religioase, etc.
4. Răspunderea. Toate persoanele juridice ca şi toate
persoanele de drept privat răspund pentru obligaţiile ce le revin
cu toate bunurile care le aparţin, independent de categoria la
care aceste aparţin, sunt ele bunuri corporale sau incorporale,
imobile sau mobile, sunt mijloace băneşti, hârtii de valoare, sau
părţi sociale. Toate lucrurile pe care le deţine persoana juridică
cu drept de proprietate, indiferent de faptul dacă au fost
procurate din mijloace proprii sau din mijloacele atrase, se
includ în activul persoanei juridice şi pot fi urmărite de către
creditorii acesteia. Excepţie de la această regulă este stabilită
prin art. 194 potrivit căreia Republica Moldova şi unităţile
230
administrativ-teritoriale nu răspund cu bunurile proprietate
publică, ci numai cu cele care sunt în circuitul civil şi aparţin
acestora cu drept de proprietate privată210.
Capacitatea. Pentru a avea calitatea de subiect şi a se
manifesta în circuitul civil similar unui individ, persoanei
juridice i s-a conferit capacitate civilă, inclusiv capacitate de
avea drepturi şi obligaţii proprii (capacitate de folosinţă),
precum şi de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii prin fapte
proprii (capacitate de exerciţiu).
Datorită capacităţii atribuite prin lege, persoana juridică
participă în circuitul civil dobândind drepturi şi asumându-şi
obligaţii, manifestându-şi astfel voinţa în raport cu alte subiecte.
Pentru a evidenţia sub toate aspectele capacitatea civilă a
persoanei juridice, legiuitorul a considerat necesar să
evidenţieze, chiar în definiţie şi capacitatea civilă materială
(aptitudinea de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii) şi
capacitatea civilă procedurală (aptitudinea de a fi reclamant şi
pârât în instanţă).
Capacitatea materială a persoanei juridice este
determinată de prevederile art. 60 (capacitatea de folosință a
persoanei juridice) şi 61 (capacitatea de exercițiu a persoanei
juridice) din Codul Civil al R. Moldova, cât şi de dispoziţiile
actelor legislative speciale care reglementează diverse forme de
persoane juridice.
Astfel, capacitatea de folosinţă este o aptitudine de a avea
anumite drepturi și obligații. Persoana juridică dobândeşte
capacitatea de folosinţă concomitent cu calitatea de persoană
juridică, adică de la data înregistrării şi includerea în Registrul
de stat respectiv211. Dovadă a înregistrării de stat serveşte
certificatul de înregistrare, eliberat de organul de stat care
efectuează înregistrarea. Capacitatea de folosinţă încetează la
data radierii acesteia din Registrul de stat. Radierea se face după
210
06.06.2002, art. 68
211
06.06.2002, art.63
231
ce s-a încheiat procedura de lichidare şi au fost prezentate toate
actele necesare212. Excepţia de la această regulă este stabilită
prin art. 100 C.C. potrivit căruia capacitatea juridică a persoanei
juridice poate să reapară dacă instanţa redeschide procedura de
lichidare, dar aceasta este restrânsă la acţiunile legate de
încasarea valorilor patrimoniale de la terţi şi repartizarea
acestora între asociaţi sau după caz între terţi.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este
aptitudinea acesteia de a dobândi drepturi şi a exercita obligaţii
prin actele proprii. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
apare concomitent cu capacitatea de folosinţă, adică de la data
înregistrării de stat. Fiind un subiect artificial, persoana juridică
îşi manifestă voinţa în exterior numai prin intermediul
administratorului sau altfel spus prin organul său executiv.
Administratorul este organ al persoanei juridice. Au calitatea de
administrator (organ executiv) persoanele fizice alese sau
numite în modul stabilit de lege sau de actul constitutiv. În
ipoteza în care persoana juridică a fost înregistrată, dar nu are
organ executiv, rezultă că aceasta are capacitate de exerciţiu,
însă nu o poate realiza.
Capacitatea procesuală a persoanei juridice este
prevăzută de Codul de procedură civilă, legea cu privire la
contenciosul administrativ etc.
Categoriile persoanei juridice. Persoanele juridice sunt
divizate în două categorii:
– de drept public. Dacă persoana juridică reprezintă
interesul general al unei colectivităţi (toţi cetăţenii statului sau a
unei localităţi) aceasta este una de drept public. Persoane
juridice de drept public sunt statul, organele statului cărora prin
lege le sunt atribuite statut de personalitate juridică, unităţile
administrativ-teritoriale şi alte persoane juridice formate în
modul stabilit de lege de către stat (Banca Naţională a Moldovei,
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare), organele statului sau
212
06.06.2002, art.99
232
de unităţile administrativ-teritoriale. În circuitul civil statul, deşi
reprezentat de un număr mare de organe, se manifestă ca un
singur subiect, dobândind şi exercitând drepturi şi obligaţii în
nume propriu, adică al Republicii Moldova. În instanţa de
judecată, statul trebuie să fie ca un participant unic – pârât,
reclamant, terţ etc. Organele administraţiei publice centrale
(ministerele, departamentele etc.) participând la relaţiile civile
nu dobândesc drepturi şi obligaţii pentru sine, ci pentru stat.
Aceste organe, deşi având personalitate juridică, ele nu au
patrimoniu propriu, nu au scop propriu, şi nu au răspundere
proprie. Tot ce fac aceste organe fac în numele statului, din
contul statului şi pentru stat. De aceia organele statului sunt o
parte a unei persoane juridice şi nu persoane juridice de sine
stătătoare.
Unităţile teritorial-administrative deşi sunt expres numite
şi ca subiecte distincte, ele totuşi trebuie privite ca persoane
juridice de drept public213. Unităţile administrativ-teritoriale sunt
raioanele, oraşele şi satele. Au statut de Unităţi teritorial-
administrative localităţile care au statut de municipiu, precum şi
Unitatea administrativ-teritorială Găgăuzia. Capacitatea juridică
a UTA le exercită autorităţile administraţiei publice locale ale
acestora. În calitate de organ executiv al UTA este primarul,
prefectul sau Başcanul214.
– şi de drept privat. Dacă persoana juridică este constituită
de persoane private în scopul de a promova interese particulare
ale membrilor săi, sau unui cerc mai larg de persoane, aceasta
este de drept privat. Persoanele juridice de drept privat se pot
constitui doar în formele prevăzute de lege. Forme ale
persoanelor juridice de drept privat sunt:
· societăţile comerciale (art.106 (2).
· cooperativele (art.171);
213
Legea nr. 764/2001 privind organizarea administrativ teritorială a Republicii
Moldova, art. 3 alin.(2)
214
06.06.2002, art.59
233
· organizaţiile necomerciale (180 alin.(2).
· întreprinderile de stat şi municipale (art.179);
Însă, legiuitorul face cea mai importantă clasificare a
persoanelor juridice de drept privat, divizându-le după scopul
urmărit de fondatorii acestora în:
– persoane juridice cu scop lucrativ. Persoanele juridice cu
scop lucrativ se constituie de fondatori în scopul de a desfăşura
o activitate de întreprinzător (mai numită şi activitate lucrativă,
economică, comercială, de antreprenoriat) a realiza beneficii şi a
le împărţi între ei. Acestui scop corespund persoanele juridice
constituite în forma societăţilor comerciale, unele cooperative şi
întreprinderile de stat şi municipale. Societăţile comerciale pot
avea forma de societate în nume colectiv, societate în
comandită, societate cu răspundere limitată sau societate pe
acţiuni. Fondatorii societăţilor comerciale la constituire pun în
comun anumite bunuri pentru a desfăşura activităţi de
întreprinzător în scopul realizării şi distribuirii între ei a
beneficiilor.
– persoane juridice cu scop nelucrativ (ideal). Persoanele
juridice cu scop nelucrativ se constituie de către fondatori,
asociaţi şi membri care îşi propun un scop ideal, adică de a
satisface aspiraţiile sociale, profesionale, culturale şi de altă
natură. Persoanele juridice cu scop nelucrativ mai sunt numite şi
organizaţiile necomerciale, care la rândul său, se constituie în
forme de asociaţii, instituţii şi fundaţii. Organizaţiile
necomerciale sunt: organizaţiile obşteşti de apărare a drepturilor
omului, de femei, de veterani, invalizi, de tineret, societăţi
ştiinţifice, ecologiste, cultural-educative, sportive etc.215;
uniunile de persoane juridice; partidele şi alte organizaţii social
215
Legea nr.837 din 17.05.1996 cu privire la asociaţiile obşteşti. În M.O. al R.
Moldova nr. 153-156BIS din 02.10.2007
234
politice216; cultele217; sindicatele218; fundaţiile; cooperativele de
consum.
Deşi majoritatea persoanelor juridice cu scop nelucrativ
pot desfăşura activităţi economice pentru a realiza beneficii, însă
acest beneficiu nu poate fi distribuit cu titlu de dividend sau
dobândă, ci se va utiliza pentru realizarea scopului propus de
către organizaţie.
7.6. Actul juridic civil
Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă

săvârşită cu intenţia de a naște, modifica sau stinge un raport
juridic civil concret.
Actele juridice civile pot fi clasificate după mai multe
criterii, din care vor fi reţinute cele reprezentative:
1. După numărul părţilor, actele juridice civile sunt:
a) unilaterale, reprezintă manifestarea de voinţă a unei
singure părţi (de exemplu, testamentul, renunţarea la
succesiune ş.a.);
b) bilaterale, reprezintă manifestarea de voinţă concordantă,
acordul de voinţă, a două părţi, cu interese diferite; actul
juridic bilateral tipic este contractul sau convenţia (de
exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
întreţinere, contractul de schimb, contractul de locațiune
ş.a.);
c) multilaterale, reprezintă manifestarea de voinţă a trei sau
mai multe părţi cu interese contrare (de exemplu, contractul
de tranzacţie219 cu cel puţin trei părţi).
216
Legea privind partidele şi alte organizaţii social politice nr.718 din 17.09.1991. În
M.O. al R. Moldova nr. 026 din 13.02.2004
217
Legea privind cultele religioase şi părţile lor componente nr. 125 din 11.05.2007.
În M.O. al R. Moldova nr. 127-130 din 17.08.2007
218
Legea sindicatelor nr.1129 07.07.2000. În M.O. al R. Moldova nr. 130-132 din
19.10.2000.
219
Contractul de tranzacţie este acel contract prin care părţile termină un proces
început sau preîntâmpină un proces ce se poate naşte, prin concesii reciproce,
constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi săvârşite ori promise de
235
2. După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice
sunt:
a) cu titlu gratuit, este acela prin care se procură un folos
patrimonial, fără ca pentru aceasta să se urmărească obţinerea
altui folos patrimonial, în schimb (de exemplu, contractul de
donaţie, contractul de depozit gratuit ş.a). Actele juridice cu
titlu gratuit pot fi clasificate, la rândul lor în:
–acte juridice dezinteresate (este acela prin care
dispunătorul procură un avantaj patrimonial unei persoane,
fără ca prin aceasta să-şi micşoreze patrimoniul (exemplu,
împrumutul de folosinţă (comodatul)) şi
–liberalităţi (este actul prin care dispunătorul măreşte
patrimoniul unei persoane prin micşorarea propriului
patrimoniu (exemplu, donaţia, legatul).
b) cu titlu oneros este acela prin care fiecare parte procură
celeilalte un folos patrimonial în schimbul unui echivalent;
deci, fiecare parte urmăreşte un folos patrimonial (de
exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul
urmăreşte obţinerea preţului, iar cumpărătorul obţinerea
bunului). Actele juridice cu titlu oneros se clasifică, la rândul
lor în:
– acte juridice comutative sunt acele acte în care
existenţa şi întinderea prestaţiilor datorate de părţi sunt
certe şi sunt sau pot fi cunoscute chiar în momentul
încheierii lui (de exemplu, în contractul de depozit
remunerat, deponentul are obligaţia de a plăti remuneraţia
stabilită de părţi prin contract, iar depozitarul are obligaţia
de a păstra lucrul şi de a-l restitui deponentului aşa cum au
convenit părţile;
– acte juridice aleatorii sunt acele acte în care existenţa
sau întinderea prestaţiilor părţilor sau numai ale uneia
dintre ele depinde de un eveniment viitor şi incert, de
hazard; la încheierea actului juridic părţile îşi asumă un
o parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau
îndoielnic.
236
risc (de exemplu, în contractul de întreţinere,
întreţinătorul nu ştie, la data încheierii contractului, dacă
valoarea întreţinerii pe care o va presta întreţinutului, până
la sfârşitul vieţii acestuia va fi mai mare sau mai mică
decât valoarea bunului pe care întreţinutul i l-a transmis în
schimb; de asemenea, nici întreţinutul nu cunoaşte acest
lucru; întinderea prestaţiilor părţilor depinde de un
eveniment viitor şi incert, adică în acest caz, de durata
vieţii întreţinutului).
3. După efectele pe care le produc, actele juridice civile
sunt:
a) Actul juridic constitutiv este acela care dă naştere unor
drepturi subiective civile care nu au existat anterior; ele se
nasc, în principiu, la data încheierii actului, care produce
astfel efecte numai pentru viitor (de exemplu, actul juridic
prin care se instituie o ipotecă, actul juridic prin care se
instituie un uzufruct ş.a.);
b) Actul juridic translativ este acela prin care se transmit
drepturi subiective civile din patrimoniul unei persoane în
patrimoniul altei persoane (de exemplu, contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de donaţie, cesiunea de
creanţă ş.a.);
c) Actul juridic declarativ este aceea care constată drepturi
subiective civile preexistente, clarificându-le, consolidându-
le sau definitivându-le (de exemplu, convenţia de partaj,
tranzacţia ş.a. Astfel, în cazul partajului, bunurile care cad în
lotul unui moştenitor sunt considerate a fi în proprietatea sa,
nu de la data partajului, ci de la naşterea raportului juridic,
respectiv de la data deschiderii succesiunii.
4. După importanţa actului juridic în raport cu un bun sau
cu un patrimoniu, actele juridice civile sunt:
a) Actul juridic de conservare este acela a cărui încheiere are
ca scop păstrarea unui drept subiectiv civil sau
preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Un
asemenea act juridic implică cheltuieli minime faţă de
237
valoarea dreptului păstrat ori salvat şi de aceea este
întotdeauna util patrimoniului (de exemplu, întreruperea
cursului prescripţiei extinctive prin introducerea cererii de
chemare în judecată preîntâmpină pierderea dreptului la
acţiune care urmează să se prescrie; înscrierea unei ipoteci în
Registrul bunurilor imobile ş.a.);
b) Actul juridic de administrare este acela care are ca scop
punerea în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu, fără a
depăşi limitele unei exploatări normale a acestora. Punerea în
valoare a unui bun, înseamnă, de exemplu, culegerea
fructelor (industriale sau civile), repararea imobilelor ş.a.
Punerea în valoarea a unui patrimoniu înseamnă gestionarea
patrimoniului, ceea ce include atât acte de exploatare normală
a acestuia care nu implică înstrăinarea de bunuri, cât şi acte
de dispoziţie cu privire la anumite bunuri din patrimoniu,
care raportate la patrimoniu, reprezintă acte de administrare
(de exemplu, înstrăinarea unor bunuri perisabile din
patrimoniu, reprezintă un act de dispoziţie, raportat la aceste
bunuri, dar un act de administrare raportat la patrimoniu în
ansamblul său);
c) Actul juridic de dispoziţie este acela care are ca scop
ieşirea unor bunuri din patrimoniu, (de exemplu, prin
contractul de vânzare-cumpărare, de donaţie) sau grevarea cu
sarcini reale a acestora (de exemplu, prin contractul de
ipotecă, de gaj).
5. După modul lor de formare, actele juridice civile sunt:
a) Actul juridic consensual este acela care se încheie valabil
prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, fără să fie
necesară îndeplinirea vreunei formalităţi (de exemplu,
conform art. 1295, alin. 1, C. civ., contractul de vânzare-
cumpărare se încheie între părţi şi proprietatea asupra lucrului
vândut se transferă de la vânzător la cumpărător, de îndată ce
părţile şi-au dat acordul asupra lucrului şi asupra preţului,
chiar dacă lucrul încă nu s-a predat şi preţul încă nu s-a plătit.
Acesta este principiul consensualismului. Majoritatea actelor
238
juridice civile sunt consensuale. Actul juridic consensual
reprezintă regula);
b) Actul juridic solemn este acela care se încheie valabil
numai atunci când manifestarea de voinţă a părţilor îmbracă o
anumită formă, expres prevăzută de lege (de exemplu,
testamentul olograf este un act solemn, pentru că el se încheie
valabil numai dacă este scris în întregime, semnat şi datat de
mâna testatorului (art. 859, C. civ.); de asemenea, contractul
de vânzare-cumpărare având ca obiect un teren este un act
solemn, pentru că este valabil încheiat numai dacă îmbracă
forma autentică (a înscrisului notarial). Numai anumite acte
juridice sunt solemne. Deci actul juridic solemn reprezintă
excepţia. Nerespectarea formei stabilite de lege pentru actele
solemne, care este o condiţie de validitate a acestora, este
sancţionată cu nulitatea;
c) Actul juridic real este acela care nu se încheie valabil
decât dacă manifestarea de voinţă a părţilor este însoţită de
remiterea materială a lucrului care face obiectul actului
juridic (de exemplu, contractul de depozit, contractul de
împrumut etc.).
6. După momentul în care îşi produc efectele, actele juridice
sunt:
a) Actul juridic între vii (inter vivos) este acela care se
încheie fără a avea în vedere moartea părţilor şi ale cărui
efecte se produc în timpul vieţii acestora (de exemplu,
contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie);
b) Actul juridic pentru cauză de moarte (mortis cauza) este
acela care se încheie în considerarea morţii autorului lui şi ale
cărui efecte se produc după încetarea din viaţă a acestuia (de
exemplu, testamentul).
7. După raportul existent, actele juridice sunt:
a) Actul juridic principal este acela care are o existenţă de
sine stătătoare, independentă. Majoritatea actelor juridice
sunt principale;
239
b) Actul juridic accesoriu este acela care depinde de un act
juridic principal (de exemplu, contractul de ipotecă depinde
de contractul principal de împrumut.
8. După reglementarea și denumirea lor legală, actele
juridice sunt:
a) Actul juridic tipic sau numit este acela care corespunde
unui anumit tip abstract de act prevăzut de actele normative
civile şi care poartă o anumită denumire (de exemplu,
contractul de vânzare-cumpărare, de donaţie, testament etc.);
b) Actul juridic atipic sau nenumit este acela care nu se
încadrează în vreun tip abstract de act prevăzut de lege, fiind
încheiat de părţi potrivit voinţei şi intereselor lor, conform
principiului consensualismului şi al libertăţii actelor juridice.
9. După modul lor de executare actele juridice sunt:
a) Actul juridic cu executare imediată este acela care are ca
obiect una sau mai multe prestaţii care se execută
instantaneu, dintr-o dată (de exemplu, în cazul contractului
de vânzare-cumpărare, vânzătorul transmite cumpărătorului
dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în momentul
realizării acordului de voinţă, precum şi bunul care face
obiectul contractului, iar cumpărătorul plăteşte preţul. Prin
voinţa părţilor contractul de vânzare-cumpărare se poate
transforma într-un contract cu executare succesivă, dacă s-a
convenit plata preţului în rate);
b) Actul juridic cu executare succesivă este acela în care
obligaţiile părţilor, sau cel puţin al uneia dintre ele, se
execută în timp, fie printr-o prestaţie continuă, pe toată durata
contractului, fie printr-o serie de prestaţii repetate la anumite
intervale de timp (de exemplu, în cazul contractului de
locaţiune, obligaţia locatorului de a asigura locatarului
folosinţa bunului dat în locaţiune pe toată durata contractului
este o prestaţie continuă, iar obligaţia locatarului de a plăti
lunar chiria este o prestaţie repetată).
10. După legătura lor cu modalitățile, avem:
240
a) Acte juridice pure și simple, care cuprinde o modalitate
(termen, condiție, sarcină (de exemplu: acceptarea ori
renunțarea la moștenire);
b) Acte afectate de modalități, care cuprinde o modalitate (de
exemplu: contractul de asigurare, donația cu sarcini,
vânzarea-cumpărarea cu clauza de întreținere - în care e
prezent termenul).
11. După criteriul legăturii cu cauza, avem acte:
a) Cauzal este actul juridic a cărui valabilitate implică
analiza cauzei ori scopului (dacă scopul este imoral actul
juridic este lovit de nulitate);
b) Abstract (necauzal) este actul juridic civil care este
detașat de elementul cauzal, valabilitatea sa neimplicând
analiza acestui element. Sunt abstracte actele juridice
constatate prin titluri de valoare-înscrisuri care încorporează
operațiuni juridice (obligațiunea CEC).
12. După modul de încheiere a actelor juridice civile, acestea
sunt:
a) Actul juridic strict personal este acela care, prin natura sa
sau potrivit legii, nu poate fi încheiat prin reprezentare (de
exemplu, căsătoria, testamentul);
b) Actul juridic prin reprezentare este acela care poate fi
încheiat nu numai personal, ci şi prin intermediul unui
reprezentant.
13. După rolul voinţei părţilor în determinarea conţinutului
actelor juridice, acestea sunt:
a) Actul juridic subiectiv este acela prin care părţile
determină, prin voinţa lor, conţinutul lui, putând deroga de la
normele juridice dispozitive, care îl reglementează.
Majoritatea actelor juridice civile fac parte din această
categorie;
b) Actul juridic condiţie este acela în care manifestarea de
voinţă a părţilor are doar rolul de a încheia un act juridic, al
cărui conţinut este predeterminat de norme juridice
imperative, de la care părţile nu pot deroga. Deci încheierea
241
actului juridic este doar condiţia necesară pentru ca un anumit
statut legal să devină aplicabil părţilor (de exemplu,
încheierea căsătoriei, încheierea unei adopţii, recunoaşterea
de paternitate ş.a).
7.7. Reprezentarea și procura
Reprezentarea este un procedeu de tehnică juridică prin

care o persoană, numită reprezentant, încheie acte juridice cu
terţii în numele şi în contul unei alte persoane, numită
reprezentat, având drept consecinţă producerea directă în
persoana reprezentatului a efectului actelor juridice.
Persoanele fizice recurg frecvent la reprezentare, încheind
diferite contracte, permiţând altor persoane să încaseze salariul,
onorariul, să primească sau să transmită diferite documente sau
bunuri materiale. De instituţia reprezentării se face uz la
reprezentarea intereselor în instanţa de judecată sau la arbitraj.
Elementele definitorii ale reprezentării, care de fapt
conferă acestei instituţii individualitate, sunt sintagmele:
– „în numele”. Atunci când se menţionează că reprezentantul
operează în numele reprezentatului, înseamnă că primul
acţionează numai fizic, însă exprimă voinţa celui de-al doilea şi
îl angajează într-un raport juridic fără ca acesta să fie prezent.
Altfel spus, reprezentantul este şi rămâne purtătorul de nume şi
de voinţă proprie, însă, prin cumul, devine şi purtătorul de nume
şi de voinţă al altei persoane şi numai voinţa acesteia din urmă o
exteriorizează la încheierea contractului.
– şi „pe seama”. Semnificaţia expresiei „pe seama” sugerează
ideea că reprezentatul este cel care suportă consecinţele pozitive
şi negative ale actului juridic, în sensul că plăteşte preţul şi
dobândeşte bunul sau, invers, primeşte preţul şi are obligaţia de
a preda bunul. Această sintagmă sugerează legătura dintre
reprezentant şi patrimoniul reprezentatului.
Felurile reprezentării. Reprezentarea poate fi clasificată
după mai multe criterii:
242
1. După izvorul său, reprezentarea poate fi:
– legală. În cazul reprezentării legale, puterea persoanei de
a reprezenta o altă persoană rezultă din lege fără a fi necesară
procura. Sunt reprezentanţi legali ai minorului părinţii,
adoptatorii, tutorele. Reprezentant legal al persoanei juridice
este persoana fizică învestită cu atribuţii de administrator
(directorul, managerul) sau lichidator ales, numit sau
desemnat într-un alt mod, al cărei nume este înscris în
Registrul de stat, unde este înregistrată persoana juridică.
Reprezentarea legală a persoanelor juridice se numeşte şi
reprezentare statutară.
În unele surse doctrinare, această clasificare este
suplimentată cu reprezentarea judiciară, care este o
ramificaţie a reprezentării legale. Reprezentarea judiciară are
drept izvor hotărârea unei instanţe judecătoreşti. În legislaţia
Republicii Moldova, o astfel de reprezentare poate fi în cazul
desemnării administratorului, lichidatorului, administrato-
rului fiduciar sau administratorului insolvabilităţii unei
persoane juridice.
– convenţională. În cazul reprezentării convenţionale, o
persoană (reprezentatul) împuterniceşte o altă persoană
(reprezentantul) să încheie acte juridice în numele şi pe
contul său. Puterea de reprezentare se demonstrează prin act
juridic unilateral, numit procură, sau bilateral, numit contract.
2. După întinderea puterii de a reprezenta, reprezentarea poate
fi:
– generală. Reprezentarea generală, numită şi reprezentare
totală, este aceea în care reprezentantul poate face orice act
juridic în numele reprezentatului. Această formă de
reprezentare se realizează de către părinţi şi adoptatori în
numele minorului sub 7 ani, precum şi de tutorele persoanei
declarate incapabile.
– specială. Reprezentarea specială, numită şi reprezentare
parţială, este aceea în care reprezentantul poate face un
anumit act juridic sau câteva acte juridice (de exemplu,
243
cumpărarea unui imobil, a unui automobil sau a unor acţiuni
etc).
3. Reprezentarea poate fi încă:
– reprezentare de drept privat. Reprezentarea este de drept
privat dacă se stabileşte între particulari (persoane fizice şi
juridice).
– reprezentare de drept public. Reprezentarea este de drept
public dacă se stabileşte între stat, pe de o parte, şi particulari,
pe de altă parte (un exemplu de reprezentare de drept public
poate fi reprezentarea de către avocatul parlamentar a
intereselor particularului în raport cu autoritatea public).
– reprezentare perfectă (stricto sensu) va fi atunci când
reprezentantul acţionează în numele şi din contul
reprezentatului.
– reprezentare imperfectă (lato sensu), atunci când
reprezentantul lucrează în nume propriu, dar pe seama
reprezentatului (de exemplu: comisionul, consignaţia, etc.).
– reprezentare voluntară – este atunci când voinţa
reprezentatului joacă un rol determinant în stabilirea
raportului de reprezentare.
– reprezentare obligatorie – obligatorie se caracterizează
prin faptul că raporturile de reprezentare nasc independent de
voinţa ambelor părţi.
Pentru ca acţiunile reprezentantului să producă efecte (să
dea naştere la drepturi şi obligaţii) pentru reprezentat, primul
trebuie să aibă mandat, adică împuternicire sau putere de a
reprezenta. Cuvântul mandat este polisemantic. În primul rând,
el desemnează dreptul reprezentantului de a acţiona în numele
reprezentatului, creând pentru acesta din urmă drepturi şi
obligaţii. În al doilea rând, prin mandat se înţelege manifestarea
de voinţă a reprezentatului care deleagă voinţa sa (dreptul sau
capacitatea) de a încheia acte juridice. Prin mandat se înţelege şi
documentul în care este consemnată împuternicirea (procura sau
contractul de mandat).
244
Procura. Codul civil defineşte, la art. 252, procura ca
înscris întocmit pentru atestarea împuternicirilor conferite de
reprezentat unui sau mai multor reprezentanţi prin care se
deleagă dreptul de a încheia acte juridice în numele şi pe contul
primului. Altfel spus, procura este un act (document) unilateral
care materializează manifestarea de voinţă a reprezentatului şi
care concretizează conţinutul şi limitele împuternicirilor ce se
deleagă reprezentantului. Este important a se concepe ideea că
procura, de fapt, configurează voinţa semnatarului acesteia.
Procura este destinată terţului, care, din cuprinsul ei, deduce
limitele împuternicirilor reprezentantului. Procura conţine
formule privind voinţa reprezentantului în legătură cu obligaţiile
pe care doreşte să şi le asume cu privire la actul juridic ce va fi
semnat de reprezentant, precum şi drepturile pe care doreşte
acesta să le dobândească.
Procura (Codul civil, art.252-257) poate fi eliberată de o
singură persoană sau de mai multe persoane, iar în calitate de
reprezentant poate fi o singură persoană sau mai multe. Dacă
sunt mai mulţi reprezentanţi, în procură trebuie să se indice
modul în care aceştia acţionează: în comun sau de sine stătător.
Dacă în procură nu se indică cu claritate modul în care trebuie să
acţioneze reprezentanţii, se va aplica dispoziţia art.1037 alin.(2),
potrivit căreia mandatarii urmează să încheie toate actele vizate
în mandat dacă altfel nu este stipulat sau nu rezultă cu
certitudine din mandat.
Forma procurii. Procura este un act juridic scris (art.252
alin.(l)). Lipsa unei procuri în formă scrisă lipseşte
reprezentatul, reprezentantul şi terţul de dreptul de a demonstra
prin martori existenţa ei (art.211).
Procura persoanei fizice şi procura persoanei juridice se
eliberează în scris sub semnătură privată, iar în cazul în care
reprezentatul doreşte sau legea prevede, se va întocmi în formă
autentică. Astfel, Codul civil stabileşte, (art.252), că procura
trebuie să fie în formă autentică dacă este eliberată pentru
245
încheierea actelor juridice în formă autentică. Astfel, procura va
avea forma autentică dacă se eliberează pentru:
– înstrăinarea sau cumpărarea unui teren;
– înstrăinarea sau cumpărarea cotei de participare într-o
societate cu răspundere limitată;
– semnarea actului de constituire a unei societăţi comerciale;
– semnarea unui contract de ipotecă;
– semnarea unei promisiuni de donaţie;
– semnarea unui contract de rentă;
– semnarea unei procuri de substituire etc.
Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea procurii.
Autentificarea notarială a procurii se face potrivit regulilor din
art.53 al Legii nr.1453/2002 cu privire la notariat. Dreptul de a
autentifica procuri, conform legii menţionate, îl au, pe lângă
notar, consulii şi secretarii de primărie. Sunt echivalate
procurilor autentificate notarial procurile eliberate de:
– persoane care se află la tratament staţionar în spitale,
sanatorii şi în alte instituţii medicale, în cazul în care sunt
autentificate de şefii acestor instituţii, de adjuncţii în probleme
medicale sau de medicul-şef, sau de medicul de gardă;
– militari, iar în punctele de dislocare a unităţilor militare, a
instituţiilor sau a instituţiilor de învăţământ militar unde nu
există birouri notariale sau alte organe care îndeplinesc acte
notariale, de salariaţi şi de membri ai familiilor lor şi ale
militarilor, autentificate de comandantul (şeful) unităţii sau al
instituţiei respective;
– persoane care îşi ispăşesc pedeapsa în locuri de privaţiune de
libertate, autentificate de şeful instituţiei respective;
– persoane majore care se află în instituţii de protecţie socială
a populaţiei, autentificate de administraţia instituţiei respective
sau de conducătorul organului de protecţie socială respectiv.
Procură generală este procura prin care reprezentantului i
se acordă împuterniciri de a încheia orice act juridic cu un bun al
său (de exemplu, reprezentatul împuterniceşte avocatul să
efectueze orice acţiune procedurală în exercitarea mandatului de
246
reprezentare, inclusiv cu privire la refuzul acţiunii civile,
încheierea unei tranzacţii de împăcare, primirea executării etc).
Procură specială este procura prin care reprezentantului i
se deleagă împuternicirea de a încheia acte concrete (de
exemplu, de a vinde, a dona un bun, a primi o sumă de bani ori
anumite bunuri de la debitori sau creditori).
Procură de bază este procura prin care reprezentatul
deleagă reprezentantului dreptul de a încheia acte juridice.
Reprezentantul trebuie să săvârşească personal acţiunile indicate
în procură.
Procură de substituire este procura prin care
reprezentantul transmite împuternicirea către o altă persoană,
numită substituitor. Persoana căreia îi este eliberată procura
poate elibera o procură de substituire, în formă autentică, numai
dacă: a) acest drept este stipulat expres în procură; b) dacă este
în interesul reprezentatului.
Termenul procurii. Procura este valabilă în termenul
stabilit în cuprinsul ei, însă nu mai mult de termenul stabilit de
lege. Potrivit regulii generale, termenul de valabilitate al
procurii este de cel mult trei ani.
Procura eliberată pentru încheierea unor acte juridice în
afara Republicii Moldova şi autentificată notarial este valabilă
până la anularea ei de către persoana care a eliberat-o.
Dacă termenul nu este indicat, procura este valabilă timp
de un an de la data întocmirii.
Termenul de valabilitate al procurii de substituire nu poate
să depăşească termenul de valabilitate al procurii iniţiale, în al
cărei termen a fost dată. Dacă în procură nu este indicată data
întocmirii, ea nu are valoare juridică.
Încetarea valabilităţii procurii. Acţiunea procurii
încetează, de regulă, odată cu săvârşirea acţiunilor pentru a căror
efectuare a fost eliberată.
Pe lângă această regulă, art. 255 din Codul civil stabileşte
că valabilitatea procurii încetează şi la:
– expirarea termenului ei;
247
– revocarea împuternicirilor de către reprezentat; persoana
care a eliberat procura poate revoca împuternicirile şi anula
valabilitatea procurii în orice moment;
– renunţarea reprezentantului de a executa împuternicirile
delegate;
– dizolvarea persoanei juridice care a avut calitatea de
reprezentat, precum şi a celei care a avut calitatea de
reprezentant;
– decesul, declararea dispariţiei fără urmă a persoanei fizice
care a avut calitatea de reprezentat sau calitatea de reprezentant;
– declararea incapacităţii persoanei fizice care a avut calitatea
de reprezentat sau de reprezentant sau limitarea ei în capacitatea
de exerciţiu.
7.8. Drepturile personale nepatrimoniale
Dreptul personal nepatrimonial este acel drept subiectiv,

neevaluabil în bani, strâns legat de persoană, recunoscut în
legătură cu relaţiile sociale ce apar cu privire la apărarea şi
individualizarea atributelor de identitate şi a valorilor de
integritatea a persoanei, precum şi cele ce se referă la
recunoaşterea drepturilor de creaţie intelectuală. Drepturile
personale nepatrimoniale se clasifică în:
1. Drepturi personale nepatrimoniale care privesc existenţa
şi integritatea fizică şi morală a subiectelor de drept. Acestea
sunt dreptul la onoare, la reputaţie, la secretul vieţii personale,
la viaţă, la sănătate, la libertate.
2. Drepturi personale nepatrimoniale cu privire la
elementele de identificare sau individualizare a subiectelor de
drept civil. Printre acestea identificăm dreptul la nume, la
pseudonim, la denumire, la domiciliu, la reşedinţă, la sediu, la
asociere, cele cu privire la starea civilă a persoanei fizice, la
apărarea onoarei şi demnităţii.
3. Drepturi personale nepatrimoniale îndreptate spre
asigurarea inviolabilităţii şi tainei vieţii personale, cum sunt:
248
dreptul la inviolabilitatea locuinţei; inviolabilitatea
documentaţiei personale: dreptul la taina vieţii intime, personale
sau familiale; dreptul la confidenţialitatea medicală, etc.
4. Drepturi personale nepatrimoniale ce privesc creaţia
intelectuală. Această categorie se referă la dreptul de autor, de
inventator sau inovator.
Apărarea drepturilor personale nepatrimoniale.
Drepturile personale fiind drepturi absolute, numai titularul său
este determinat. Individualizarea subiectului pasiv are loc numai
în situaţia în care aceste drepturi sunt încălcate. Odată încălcate,
se pune problema apărării lor. În principiu apărarea drepturilor
personale nepatrimoniale se poate realiza pe două căi:
− calea recunoaşterii voluntare;
− şi cea a soluţionării ei judiciară.
În primul caz este situaţia în care subiectul pasiv
determinat, autorul încălcării, recunoaşte existenţa şi
apartenenţa dreptului persoanei anterior încălcării dreptului.
Cea de a doua situaţie este atunci când litigiul este diferit
justiţiei, deci când ambele părţi stăruie în pretenţiile sale. În
acest caz, legea prevede modalităţile prin care instanţa poate
soluţiona procesul. Printre acestea, se numără următoarele:
suprimarea acţiunilor prin care se încalcă dreptul sau se crează
pericolul încălcării lui; declararea nulităţii actului emis de o
autoritate publică; desfiinţarea sau modificarea raportului
juridic; neaplicarea de către instanţa de judecată a actului ce
contravine legii emis de o autoritate public; alte situaţii
prevăzute de lege. Astfel, principalul efect al acestor acțiuni îl
reprezintă repunerea sau restabilirea situaţiei anterioare
încălcării dreptului.
Apărarea poate fi realizată şi pe cale penală, dacă fapta
care a dus la încălcarea acestor drepturi întruneşte condiţiile
infracţiunii.
În continuare, vom analiza apărarea drepturilor personale
nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice la onoare,
demnitate şi reputaţie profesională. Onoarea persoanei fizice
249
reprezintă aprecierea socială a acesteia din partea societăţii.
Demnitate este autoaprecierea din partea persoanei a calităţilor
sale morale, profesionale. Reputaţia profesională constituie
aprecierea calităţilor profesionale ale persoanei.
Persoana, onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a
căreia a fost lezată este în drept să recurgă la apărarea lor. Ea
este în drept să ceară dezminţirea acelor informaţii care îi
lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională, dacă nu
corespund realităţii. Prin „informaţii” se are în vedere orice
relatare cu privire la un fapt, o opinie sau o idee sub formă
scrisă, de sunet şi/sau de imagine.
Răspândirea informaţiilor care lezează onoarea,
demnitatea şi reputaţia profesională constă în publicarea în presă
a informaţiilor, translarea, difuzarea unor asemenea informaţii în
emisiunile radiofonice şi televizate, demonstrarea în programele
de cronică cinematografică şi în alte mijloace de comunicare, în
caracteristicile de serviciu, precum şi în discursurile publice sau
comunicarea lor în altă formă, inclusiv orală câtorva sau cel
puţin unei persoane. Răspândirea informaţiilor se consideră de
asemenea demonstrarea (afişarea) în locurile publice a
placardelor, lozincilor, fotografiilor, a altor opere, expunerea
acestor informaţii în foile volante caricaturile difuzate care prin
conţinutul sau forma lor ponegresc onoarea, demnitatea sau
reputaţia profesională.
Afirmaţiile care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia
profesională sunt acelea care nu corespund realităţii şi
discreditează onoarea, demnitatea şi reputaţia persoanei în
opinia publică sau în opinia unor persoane din punctul de vedere
al respectării legilor, principiilor morale ale societăţii
(informaţiile despre săvârşirea unei fapte nedemne, comportarea
nedemnă în colectivul de muncă, în familie, în viaţa cotidiană,
informaţiile care ponegresc activitatea de producţie,
gospodărească şi obştească, reputaţia etc.).
Persoanele fizice şi juridice sunt în drept să ceară
dezminţirea informaţiilor care-i lezează onoarea, demnitatea,
250
reputaţia profesională numai în acele cazuri în care ele nu
corespund realităţii. În cazul răspândirii informaţiilor care
lezează reputaţia profesională a persoanei juridice, ea este în
drept să ceară dezminţirea lor, schimbarea documentelor emise,
publicarea replicii în mijloacele de informare în masă,
declararea informaţiei ca fiind neveridică. Persoana juridică este
în drept să ceară şi repararea prejudiciului cauzat. Prejudiciului
moral cauzat persoanei juridice nu poate fi compensat,
prejudiciul moral compensându-se numai persoanelor fizice,
fiindcă numai aceasta pot suporta suferinţe psihice sau fizice.
La examinarea acţiunii privind dezminţirea informaţiilor
care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională,
sarcina probaţiunii revine atât reclamantului, cât şi reclamatului.
Reclamatul este obligat să dovedească că informaţia răspândită
corespunde realităţii. Reclamantului este obligat să demonstreze
numai faptul răspândirii afirmaţiilor de către reclamat.
Reclamantul poate aduce dovezi că afirmaţiile răspândite nu
corespund realităţii, dar aceasta este un drept şi nu o obligaţie.
Dacă instanţa de judecată stabileşte că informaţiile
răspândite nu corespund realităţii, ea va satisface acţiunea,
pronunţând hotărârea în care trebuie să indice metoda de
dezminţire a informaţiilor care nu corespund realităţii. Dacă
informaţiile care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia
profesională sunt răspândite prin mijloace de informare în masă,
instanţa de judecată va obliga organul de informare în masă să
publice o dezminţire la aceeaşi rubrică, pagină, în acelaşi
program sau ciclu de emisiuni, în cel mult 15 zile de la data
intrării în vigoare a hotărârii judecătoreşti. Iar dacă informaţia
care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională se
conţine într-un document emis de o organizaţie, ultima va fi
obligată de către instanţa de judecată să înlocuiască documentul.
251
7.9. Proprietatea
Dreptul de proprietate este considerat ca fiind cel mai

complet drept real, fiindcă întruneşte în mâinile proprietarului
toate atributele acestui drept şi anume dreptul de posesiune,
dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie.
Posesia constă în prerogativa titularului dreptului de
proprietate de a stăpâni în fapt bunul. Altfel spus, posesia constă
în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul ce-i aparţine în
materialitatea sa, comportându-se faţă de toţi ceilalţi ca fiind
titularul dreptului de proprietate. Deci, posesia îi oferă
proprietarului posibilitatea de a stăpâni în fapt bunul. O
asemenea stăpânire poate aparţine direct şi nemijlocit
proprietarului, exercitându-se în interes propriu şi în putere
proprie. Proprietarul însă poate conveni ca stăpânirea de fapt să
fie făcută şi de o altă persoană, dar în numele şi în interesul său.
Posesia este un important atribut al dreptului de
proprietate, fiindcă în caz că proprietarul este lipsit de posesie, el
este şi lipsit de posibilitatea de a-şi exercita dreptul de
proprietate. Neavând bunul în posesie, de regulă, nu îl poţi
folosi, nici dispune de el.
Folosinţa este considerată acea prerogativă în temeiul
căreia proprietarul poate întrebuinţa bunul în interesul său,
percepându-i fructele (naturale, civile, industriale). Deci prin
dreptul de folosinţă acordă proprietarului posibilitatea de a
sustrage din bun calităţile utile ale acestuia în scopul satisfacerii
necesităţilor materiale şi culturale.
Folosirea bunurilor poate fi efectuată atât nemijlocit de
către proprietar, cât şi de alte persoane la voinţa proprietarului.
Prin dreptul de dispoziţie se înţelege posibilitatea stabilirii
statutului juridic al bunurilor (vânzare, transmitere prin
moştenire, donare). Ca rezultat al exercitării dreptului de
dispoziţie, proprietarul intră în relaţii juridice cu persoane terţe.
252
Dreptul de dispoziţie este unul din cele mai importante atribute
ale proprietarului. Anume prin această împuternicire se
deosebeşte în mare măsură proprietarul de alţi posesori titulari
(de fapt în unele cazuri şi aceştia pot dispune de bunuri, dar cu o
singură condiţie – ca această împuternicire să fie transmisă de
către proprietarul bunului).
Deci, proprietarului îi aparţine dreptul de a poseda
bunurile, de a le folosi şi dispune de ele. Toate aceste
împuterniciri îi aparţin proprietarului, dar în anumite cazuri de
unele din ele pot să dispună şi neproprietarii.
Dreptul de proprietate are următoarele caractere juridice:
− absolut, deoarece este recunoscut titularului său în
raporturile cu toţi ceilalţi care sunt obligaţi să nu facă nimic de
natură a-l încălca. Ori de câte ori bunul aflat în proprietatea unei
persoane ajunge în deţinerea sau posesia nelegitimă a altuia,
proprietarul are dreptul la acţiunea în revendicare.
− exclusiv. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate îi
permite titularului să facă singur ce vrea cu bunul său, în
limitele prevăzute de lege. În exercitarea împuternicirilor, toate
celelalte persoane sunt înlăturate, având numai obligaţia de a nu
împiedica proprietarului exercitarea dreptului de proprietate.
Acest caracter nu împiedică existenţa unor situaţii când
atributele dreptului de proprietate vor fi exercitate împreună, de
două sau mai multe persoane. Astfel apare o modalitate a
dreptului de proprietate şi anume coproprietate (dreptul de
proprietate comună).
− perpetuu. Caracterul perpetuu presupune, în primul rând,
că dreptul de proprietate durează atâta timp cât există bunul, iar
în al doilea rând, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz.
Formele dreptului de proprietate. Proprietatea este
publică sau privată .
Dreptul de proprietate publică este dreptul de
proprietate care aparţine exclusiv statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale asupra bunurilor care fac parte din
domeniul public şi ale cărei prerogative se exercită în regim de
253
drept public, acesta fiind inalienabil, imprescriptibil şi
insesizabil.
− Caracterul inalienabil constă în aceea că bunurile care fac
obiectul proprietăţii publice sunt scoase din circuitul civil
general, adică nu pot fi înstrăinate pe cale voluntară prin acte
juridice inter vivos sau mortis causa şi nici prin procedura de
expropriere.
− Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil atât
extinctiv, cât şi achizitiv. Extinctiv, imprescriptibilitatea
semnifică faptul că acţiunea în revendicare privitoare la un bun
al domeniului public poate fi exercitată oricând, nestingându-se
prin neexercitarea ei într-un termen prevăzut de lege. Achizitiv,
imprescriptibilitatea semnifică faptul că acţiunea în revendicare
privitoare la un bun din domeniul public nu poate fi paralizată
de pârât prin invocarea dobândirii proprietăţii prin uzucapiune.
− Bunurile care formează obiectul acesteia sunt şi
insesizabile, adică nu pot fi urmărite de creditori pentru
realizarea creanţelor lor.
Bogăţiile de orice natură ale subsolului, spaţiul aerian,
apele şi pădurile folosite în interes public, resursele naturale ale
zonei economice şi ale platoului continental, căile de
comunicaţie, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul
exclusiv al proprietăţii publice220.
Dreptul de proprietate privată este definit ca fiind acel
drept real subiectiv ce aparţine persoanelor fizice, persoanelor
juridice, statului sau unităţilor administrativ-teritoriale asupra
bunurilor mobile şi imobile, drept ce conferă titularilor săi
dreptul de posesie, folosinţă şi dispoziţie, prerogative care se
exercită în mod exclusiv şi perpetuu, prin putere şi în interes
propriu, în limitele determinate de lege221.
220
Constituţia R. Moldova, adoptată prin Legea de la 29.07.94, art. 127
221
Lupulescu D. Drept civil. Drepturi reale principale. București: Lumina Lex. 1997,
p. 47; Bârsan C., Gaiţă M., Pivniceru M. Drept civil. Drepturi reale, Iaşi: Institutul
European, 1997 p. 61;
254
7.10. Moștenirea
Prin moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului222

unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane
în viaţă (persoane fizice, persoane juridice ori stat)223.
Potrivit legislației Republicii Moldova, moștenirea, după
izvorul ei, poate fi de două modalități. Astfel, Codul civil al
Republicii Moldova delimitează aceste două forme în moștenire
testamentară, care are la bază testamentul defunctului în care
testează averea sa în totalitate ori numai o parte din ea și cea de-
a doua formă – succesiunea legală, care apare în temeiul legii 224.
Referindu-ne la aceste două forme ale moștenirii, este necesar de
menționat faptul că ele pot coexista și nu se exclud una pe alta.
Din punct de vedere terminologic, o distincție între cele
două forme ale succesiunii o prezintă însăși denumirea
persoanelor care lasă moștenirea. Astfel, în succesiunea legală,
persoana decedată fizic, fapt confirmat prin certificatul de deces
ori prin hotărârea instanței de judecată de declarare a morții, este
denumită „defunct” ori „cel ce lasă moștenirea” (atribute folosite
și în succesiunea testamentară) 225. În cazul moștenirii
testamentare, cel care dispune de patrimoniul său prin testament
se numește testator.
În principiu, succesiunea legală și cea testamentară sunt
foarte apropiate una de alta, ambele semnificând transmisiunea
patrimoniului defunctului către urmași sau persoane determinate
în testament, distincțiile esențiale formând - temeiul apariției
(lege ori testament) și succesorii, capacitatea succesorală și
222
Patrimoniu = totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care pot fi evaluate
în bani, privite ca o sumă de valori active şi pasive, strâns legate între ele, aparţinând
unor persoane fizice sau juridice determinate
223
06.06.2002, Cartea IV, art.1432
224
06.06.2002, art.1432;
225
Stoica V., Pușcaș N., Trușcă P., Drept Civil. Instituții de drept civil. Curs selectiv
pentru licență 2003-2004. București: Universul Juridic. 2003, pag.517
255
vocația succesorală (la succesiunea legale – doar rude, pe când
la cea testamentară – orice persoană).
Pot fi moştenitorii, în cazul succesiunii226:
– testamentare, persoanele care se aflau în viaţă la
momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea, precum şi cele
care au fost concepute în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea
şi s-au născut vii după decesul acestuia, indiferent de faptul dacă
sunt sau nu copiii lui, precum şi persoanele juridice care au
capacitate juridică civilă la momentul decesului celui ce a lăsat
moştenirea;
– legale, persoanele care se aflau în viaţă la momentul
decesului celui ce a lăsat moştenirea, precum şi copii celui ce a
lăsat moştenirea concepuţi în timpul vieţii lui şi născuţii vii după
decesul acestuia.
– Statul dispune de capacitate succesorală testamentară,
precum şi de capacitate succesorală asupra unui patrimoniu
succesoral vacant.
Moștenirea testamentară. Testamentul este un act juridic
solemn, unilateral, revocabil şi personal prin care testatorul
dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale din viaţă,
de toate bunurile sale sau de o parte din ele227.
Testamentul poate fi întocmit doar în una din următoarele
forme:
a) olograf – scris în întregime personal, datat şi semnat de
testator. El poate fi scris în orice limbă pe care o posedă
testatorul, cu orice caractere de mână sau de tipar, chiriliţă sau
latină, alfabetul pentru orbi etc.Testamentul poate fi scris pe
orice fel de material: hârtie, pânză, lemn, piatră, sticlă etc. şi cu
orice instrument: creion, cerneală, pastă, vopsea, cărbune, cretă
etc. Testamentul poate fi scris pe mai multe foi separate, cu
condiţia că foile ce urmează să alcătuiască un singur testament şi
să nu trezească careva îndoieli. Nu se admite dactilografierea
226
06.06.2002, art.1433;
227
06.06.2002, art. 1449
256
sau tipărirea testamentului. Ștersăturile, adăugările sau alte
rectificări făcute cu mâna testatorului trebuie datate şi semnate
de testator, dacă ele cuprind dispoziţii testamentare noi faţă de
redactarea iniţială. Modificările ulterioare, de asemenea, trebuie
să fie semnate şi datate de către testator. Datarea testamentului
are importanţa pentru a putea stabili dacă testatorul a avut
discernământ în momentul întocmirii testamentului, iar în caz de
pluralităţi de testamente succesive, cu dispoziţii contrare sau
incompatibile, în raport cu data lor se stabileşte care testament
exprimă ultima voinţă a testatorului. Testamentul olograf scris
de mână testamentul la sfârşit trebuie semnat pentru certificarea
conţinutului testamentului. Semnătura nu trebuie obligatoriu să
cuprindă numele şi prenumele testatorului, însă trebuie aplicată
semnătura pe care testatorul o foloseşte obişnuit, chiar şi
pseudonimul său, dacă acest pseudonim este folosit în mod
curent pentru semnarea altor acte juridice şi documente, şi care
permite identificarea testatorului.
b) autentic - autentificat notarial, precum şi asimilat cu cel
autentificat notarial. Pe teritoriul ţării testamentul poate fi
autentificat de către notarii publici şi alte persoane abilitate prin
lege228. Însă mai sunt abilitaţi să autentifice testamente secretarii
consiliilor locale ale satelor, comunelor, oraşelor şi municipiilor,
unde nu funcţionează birouri notariale229.
Sunt asimilate celor autentificate notarial testamentele
autentificate de: medicul principal, şeful, adjuncţii lor în
probleme medicale, medicul de serviciu al spitalului, al unei alte
instituţii medicale, al sanatoriului, directorul sau medicul
principal al azilului pentru invalizi şi bătrâni dacă testatorul se
tratează sau locuieşte într-o astfel de instituţie; şeful expediţiilor
de explorări, expediţiilor geografice şi a altor expediţii similare,
dacă testatorul se află într-o astfel de expediţie; căpitanul navei
228
Legea cu privire la notariat nr.1453 din 08.11.2002. În M.O. nr.154-157din
21.11.2002, art.3
229
21.11.2002, art. 37; Legea nr. 436 din 28.12.2006 privind administraţia publică locală.
În Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 32-35 din 09.03.2007, art. 44
257
sau aeronavei, dacă testatorul se află pe navă sau în aeronavă;
comandantul (şeful) unităţii, marii unităţi, institutului şi
colegiului militar dacă la locul aflării lor nu există notar şi dacă
testatorul este militar sau îndeplineşte serviciul în unitatea
militară sau este persoană civilă sau membru al familiei
acestuia; şeful instituţiei de privaţiune de libertate dacă testatorul
se află în locuri de privaţiune de libertate. Acest tip de testament
se expediază cel târziu a doua zi după autentificare unuia dintre
notarii de la locul instituţiei date.
Testamentele cetăţenilor Republicii Moldova care se află
în străinătate pot fi autentificate de către consulii misiunilor
diplomatice230.
c) mistic – scris în întregime, datat şi semnat de testator,
strâns şi sigilat şi apoi prezentat notarului, care aplică inscripţia
de autentificare pe plic şi îl semnează împreună cu testatorul.
Cuvântul „mistic” înseamnă „secret”. Strângerea şi sigilările
testamentului are drept scop asigurarea secretului testamentului
şi face imposibilă deschiderea plicului şi substituirea
testamentului cu alte hârtii.
Dacă testatorul, dintr-o anumită cauză, nu poate semna
personal testamentul, la rugămintea şi în prezenţa lui, precum şi
în prezenţa a cel puţin 2 martori şi a notarului, poate semna o
persoană. În acest caz, trebuie indicată cauza care l-a împiedicat
pe testator să semneze personal. Martorii de asemenea semnează
în testament.
Legatul este o dispoziţie testamentară cuprinsă în
testament, prin care testatorul însărcinează unul sau mai mulţi
moştenitori să transmită uneia sau mai multor persoane avantaje
patrimoniale. Persoana în favoarea cărei este făcut legatul se
numeşte legatar şi nu are calitate de moştenitor. Legatar poate fi
orice persoană, precum şi cea concepută în timpul vieţii
testatorului, dacă s-a născut vie la data decesului succesorului.
Moştenitorii legali şi testamentari, deasemenea pot primi legate,
230
21.11.2002,Legea nr. 1453/2002), art. 36
258
dacă testatorul a dispus ca un anumit bun să fie exclus din masa
succesorală şi transmis acestora sub formă de legat, sau a obligat
pe ceilalţi moştenitori testamentari să execute un legat de altă
natură în favoarea altui moştenitor231 (de exemplu, obligarea
moştenitorului să prelucreze terenul legatarului, să repare un
automobil, să plătească datoria acestuia faţă de un terţ, etc)232.
Moștenirea legală. Succesiunea este denumită legală
atunci când transmiterea patrimoniului succesoral se înfăptuiește
în puterea legii. Succesiunea legală intervine în următoarele
cazuri:
– când cel ce a lăsat moștenirea nu a lăsat niciun testament;
– a fost declarată nulitatea testamentului;
– succesorul testamentar este codecedat sau comorient cu
testatorul;
– succesorul testamentar este nedemn233.
În cazul succesiunii legale, moştenitorii cu drept de cotă
egală sunt234:
a) de clasa I – descendenţii (fiii şi fiicele celui ce a lăsat
moştenirea, la fel şi cei născuţi vii după decesul lui, precum şi
cei înfiaţi), soţul supravieţuitor şi ascendenţii privilegiaţi
(părinţii, înfietorii) celui ce a lăsat moştenirea. Concubinajul -
convieţuirea a două persoane de sex diferit, nu conferă
concubinului supravieţuitor vocaţie succesorală legală la
moştenirea concubinului predecedat. Părinţii naturali ai celui
adoptat şi celelalte rude ale lui de sânge pe linie ascendentă,
precum şi surorile şi fraţii lui de sânge, nu moştenesc după
moartea celui adoptat sau a descendenţilor lui.
b) de clasa a II-a – colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile) şi
ascendenţii ordinari (bunicii, atât din partea tatălui, cât şi din
231
Cartea IV, art.1486
232
Cartea IV, art.1487
233
06.06.2002, art.1499
234
06.06.2002, art.1500
259
partea mamei) ai celui ce a lăsat moştenirea. Colateralii
privilegiaţi sunt fraţii şi surorile celui care lasă moştenirea,
precum şi descendenţii acestora până la gradul IV inclusiv
(nepoţi şi strănepoţi de frate ori soră), care vin la moştenire prin
intermediul reprezentării succesorale. Ascendenţii ordinari culeg
moştenirea în ordinea proximităţii (apropierii) gradului de
rudenie cu cel ce a lăsat moştenirea, respectiv bunicii îi înlătură
pe străbunici etc., indiferent de sex şi linie.
c) de clasa a III-a – colateralii ordinari (unchii şi mătuşile)
ai celui ce a lăsat moştenirea.
Moştenitorii de clasa posterioară sunt chemaţi la
succesiunea legală numai dacă lipsesc moştenitori din clasele
precedente sau dacă aceştia nu acceptă ori refuză succesiunea. Ei
sunt chemaţi la succesiune şi în cazul în care toţi moştenitorii de
clasele precedente au fost decăzuţi din dreptul la succesiune.
Dar, patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului în
baza dreptului de moştenire asupra unui patrimoniu vacant dacă
nu există nici succesori testamentari, nici legali sau dacă nici
unul din succesori nu a acceptat succesiunea, sau dacă toţi
succesorii sunt privaţi de dreptul la succesiune. Statul intră în
posesiunea patrimoniului prin eliberarea unui certificat de
succesiune vacantă235.
Atât la moștenirea legală, cât și la cea testamentară,
condițiile pentru ca o persoana să poată primi moștenire ori părți
ale acesteia sunt:
1. să aibă capacitate succesorală, adică să existe la
momentul deschiderii succesiunii. Pentru succesiunea legală,
persoanele care au capacitate succesorală sunt rudele
defunctului, indicate în art. 1500 din Codul Civil; iar la
succesiunea testamentară, au capacitate succesorală persoanele
indicate în testament cu condiția de a exista la momentul
deschiderii succesiunii. Din categoria persoanelor care nu au
capacitate succesorală, Codul Civil include comorienții
235
06.06.2002, art.1515
260
împreună cu codecedații. Codecedații sunt persoanele care au
vocație reciprocă sau unilaterală și decedează în același timp, nu
și împrejurare. Comorienții, din punct de vedere juridic, sunt
prezumați că au murit toți în același timp și în aceeași
împrejurare, încât nu se poate stabili dacă una a supraviețuit
alteia. Împrejurarea poate fi o calamitate naturală, accident de
transport, incendiu, inundație ori altele.
2. să aibă vocație succesorală. Prin însuși termenul de
„vocație” se înțelege „chemarea” la moștenire. În cazul
succesiunii legale, legea conferă vocație succesorală
moștenitorilor legali, rudelor defunctului, soțului supraviețuitor
și statului în cazul succesiunii vacante. Vocația succesorală
testamentară poate să aparțină oricărei persoane cu capacitate
succesorală, testamentul defunctului fiind recunoscut ca temei al
vocației la moștenire. Deci, vocația succesorală legală este
stabilită de lege, iar vocația succesorală testamentară este
stabilită în testament.
3. să nu fie nedemni de a moșteni. Nedemnitatea succesorală
este o pedeapsă civilă care constă în decăderea moștenitorului
care s-a făcut vinovat de o culpă gravă față de defunct sau față
de memoria acestuia, din dreptul de a-l moșteni. Aceste fapte
sunt prevăzute expres în lege și succesorul poate fi declarat
nedemn doar de către instanța de judecată. Numai hotărârea
instanței de judecată poate servi temei pentru ca succesorul să
fie decăzut din dreptul respectiv și să nu poată pretindă la
certificatul de moștenitor. Codul Civil al R.M. enumeră cazurile
în care succesorul poate fi declarat nedemn și acestea sunt: „1.
Succesorul a comis intenționat o infracțiune sau o faptă amorală
împotriva ultimei voințe, exprimate în testament, a celui ce a
lăsat moștenirea dacă aceste circumstanțe sunt constate de
instanța de judecată. 2. Succesorul a pus intenționat piedici în
calea realizării ultimei voințe celui ce a lăsat moștenirea și a
contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a persoanelor
apropiate sau la majorarea cotelor succesorale a tuturor
acestora” (art. 1434 C. Civil).
261
Deschiderea succesiunii implică analiza a două aspecte:
data deschiderii succesiunii şi locul deschiderii acesteia.
– Locul deschiderii succesiunii. Potrivit articolului 1443
Cod civil al R.M. „locul unde se deschide succesiunea este
ultimul domiciliu al celui care a lăsat moștenirea, iar dacă locul
nu este cunoscut, locul unde se află bunurile succesorale. Dacă
bunurile succesorale se află în diferite locuri, cel al deschiderii
succesiunii va fi considerat locul unde se află partea cea mai
valoroasă a bunurilor imobile”. Locul deschiderii moştenirii
poate să nu coincidă cu locul morţii celui care lasă moştenirea
dacă acesta a murit în timpul când îşi părăsise, vremelnic,
domiciliul.
Prin domiciliu se înţelege acel atribut de identificare a
persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin indicarea
unui loc având această semnificaţie juridică236. Potrivit
articolului 30 Cod civil R.M. „domiciliul persoanei fizice este
locul unde aceasta își are locuința statornică sau principală”.
Locuinţa statornică sau principală este domiciliul de drept
comun al persoanei fizice, dar poate fi vorba şi de domiciliul
legal prin care se înţelege acel domiciliu care este stabilit de
lege pentru anumite persoane fizice. Astfel, în ce priveşte
minorul sau persoanele lipsite de capacitatea de exercițiu,
reieşind din prevederile articolului 31 Cod civil R.M., locul
deschiderii moştenirii va fi la domiciliul părinţilor, tutorilor sau
curatorilor.
– Data deschiderii succesiuni. Data deschiderii succesiunii
reprezintă importanță din mai multe puncte de vedere și anume:
 datorită acestei date, se stabilește cercul exact al
moștenitorilor chemați la succesiune. Spre exemplu, dacă în
aceeași zi au decedat tatăl și fiul, în diferite circumstanțe –
este necesar de a stabili data exactă a morții lor pentru a
determina cine pe cine îl succede. Dacă tatăl a decedat
primul, atunci fiul este cel care urma să moștenească partea
sa din averea tatălui. Astfel, moștenitorii fiului vor avea drept
236
Bostan G. Moștenirea legală, București, 1996, pag. 7
262
de moștenire și asupra părții care i se cuvinea acestuia din
averea tatălui. În cazul în care fiul a decedat înaintea tatălui –
el nu apare ca moștenitor al acestuia, însă tatăl ar putea să
aibă o cotă-parte din averea fiului dacă acesta nu ar fi avut
moștenitori de clasa I ori aceștia au renunțat la moștenire.
 Un alt aspect îl constituie faptul că la această dată se
determină componența și valoarea patrimoniului succesoral;
 Din data respectivă începe a curge termenul de 6 luni de
opțiune succesorală.
În cazul deschiderii succesiunii în urma declarării morţii
de instanţa de judecată, ziua deschiderii succesiunii va fi
considerată ziua în care hotărârea instanţei de judecată a rămas
definitivă, dacă în hotărâre nu este indicată altă zi. Dacă
decedatul a fost declarat ca fiind dispărut în anumite
circumstanţe, care îl ameninţau cu moartea sau oferă temeiul de
a presupune moartea lui într-un anumit accident, instanţa de
judecată în hotărârea sa poate recunoaşte o zi în care au avut loc
circumstanțele respective care și va fi recunoscută drept ziua
morții persoanei fizice.
Opțiunea succesorală. Astăzi, fiecare moștenitor legal sau
testamentar este în drept să opteze pentru acceptare sau
renunțare la moștenire. Dreptul succesorului de a alege între
acceptare sau renunțare se numește opțiune succesorală. Toate
persoanele ce au vocație succesorală au dreptul la opțiune, însă
există și o excepție impusă de Codul Civil al Republicii
Moldova (art.1515) în cazul succesiunii vacante, când
reprezentantul statului nu are dreptul de a renunța la succesiune.
Opțiunea succesorală este unică și valabilă atât pentru
succesiunea legală, cât și pentru succesiunea testamentară. Nu
există nicio diferențiere de termen, modul de acceptare a
succesiunii dacă aceasta din urmă apare în temeiul legii ori prin
testament. Termenul de 6 luni de acceptare a succesiunii ori
renunțul la ea, modul de repunere în termen dacă acesta a fost
omis ori prelungirea termenului este identic atât la succesiunea
legală, cât și la cea testamentară.
263
Sarcini 1. Apreciați semnificația termenilor: drept
pentru civil, raport civil, persoană fizică, persoană
autoevaluare: juridică, capacitate civilă.
2. Formulați definiția dreptului civil ca
ramură de drept.
3. Analizați principiile dreptului civil.
4. Expuneți și analizați capacitatea civilă a
persoanei fizice: capacitatea de folosință și
capacitatea de exercițiu.
5. Analizați modalitatea declarării absenței
fără veste a persoanei fizice și efectele
apariției ei.
6. Analizați modalitatea declarării morții
persoanei fizice și efectele apariției ei.
7. Expuneți și analizați capacitatea civilă a
persoanei juridice: capacitatea de folosință și
capacitatea de exercițiu.
8. Numiți și analizați elementele
constitutive ale persoanei juridice.
9. Expuneți categoriile actului juridic civil.
10. Analizați reprezentarea și felurile
procurii.
11. Dați definiția proprietății și analizați
atributele dreptului de proprietate.
12. Numiți tipurile de moștenire.
13. Expuneți și analizați moștenirea legală.
14. Expuneți și analizați moștenirea
testamentară.
Bibliografie 1. Baieș S., Roșca N., Dreptul civil. Partea
264
de referință: general. Persoana fizică. Persoana juridică,
Vol. 1, Chișinău: Cartier. 2004, 400 p.
2. Beleiu Gh. Drept civil român.
Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, ed. a XI-a. București:
Universul Juridic. 2007, 599 p.
3. Bîtcă Ion, Slutu Nicolae, Note de curs
drept civil. Partea generală. Chișinău: U.S. E.
M. Facultatea de Drept. 2013.
4. Bostan G. Moștenirea legală, București,
1996.
5. Codul civil al R. Moldova nr.1107- XV
din 06.06.2002. În: M.O. al R.Moldova 82-
86/661, 22.06.2002,
6. Comentariul Codului Civil al R.
Moldova. Chişinău: Tipografia Centrală,
2006. 1265 p.
7. Constituţia R. Moldova, adoptată prin
Legea de la 29.07.94. În: M.O. R.Moldova
nr.1, 18.08.1994.
8. Diaconu C., Firică C., Drept civil. Partea
generală. Persoanele, București: Fundației
România de Mâine. 2013, 360 p.
9. Lupulescu D. Drept civil. Drepturi reale
principale. București: Lumina Lex. 1997, 270
p.
10. Stoica V., Pușcaș N., Trușcă P., Drept
Civil. Instituții de drept civil. Curs selectiv
pentru licență 2003-2004. București:
Universul Juridic. 2003.
Tema nr. 8. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RAMURA

265
DREPTULUI MUNCII
1. Obiectivele – definirea noţiunilor: contract individual

temei de de muncă, salariat, angajator, timp de
studiu: muncă, timp de odihnă, disciplina muncii;
– determinarea obiectului de reglementare
al dreptului muncii;
– elucidarea trăsăturilor specifice
raportului juridic de muncă;
– identificarea principiilor aplicabile
dreptului muncii;
– identificarea elementelor esențiale și
trăsăturilor caracteristice ale contractului
individual de muncă;
– prezentarea temeiurilor de suspendare și
încetare ale contractului individual de
muncă;
– determinarea principalelor categorii
(forme) ale timpului de muncă și a timpului
de odihnă;
– elucidarea particularităților regimului
legal al muncii de noapte, al muncii în
schimburi și al muncii în zilele de
sărbătoare nelucrătoare;
– caracterizarea procedurii de aplicare și
executare a sancțiunilor disciplinare.
266
2. Cuvinte- dreptul muncii, metodă de reglementare,
cheie: principiu de drept, raport juridic de muncă,
salariat, angajator, contract individual de
muncă, timp de muncă, timp de odihnă,
pauză de masă, concediu, disciplina muncii,
răspundere disciplinară.
3. Structura 8.1. Noţiunea, raporturile, subiectele şi
temei: principiile dreptului muncii
8.2. Contractul individual de muncă
8.2.1. Noţiuni generale privind
contractul individual de muncă
8.2.2. Conţinutul contractului
individual de muncă
8.2.3. Durata contractului individual
de muncă
8.2.4. Încheierea contractului
8.2.5. Modificarea şi suspendarea
contractului individual de muncă
8.2.6. Încetarea contractului
8.3. Timpul de muncă
8.4. Timpul de odihnă
8.5. Disciplina muncii
8.1. Noţiunea, raporturile, subiectele şi principiile

dreptului muncii
Dreptul muncii reprezintă o ramură a sistemului de drept

alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează
relaţiile individuale şi colective de muncă, atribuţiile
organizaţiilor sindicale şi patronale, conflictele de muncă şi
controlul aplicării legislaţiei muncii237.
237
Ţiclea A. Tratat de dreptul muncii. Bucureşti: Universul Juridic. 2007, p. 11
267
Obiectul de reglementare al dreptului muncii îl
constituie:
1) raporturile de muncă izvorâte din contractele individuale şi
colective de muncă – relaţii sociale reglementate de legislația
muncii, care se formează, de regulă, pe durată nedeterminată
între o persoană fizică, pe de o parte, şi, o persoană juridică
(denumită unitate) sau o persoană fizică pe de altă parte, ca
urmare a prestării unei anumite munci de către prima persoană
în folosul și sub autoritatea celei de a doua, care, la rândul ei, se
obliga să-i asigure condiții inofensive și echitabile de muncă și
să-i respecte dreptul la demnitate în muncă, precum și să-i achite
la timp și integral salariul238 şi
2) raporturile juridice conexe acestora – relații sociale derivate
din existența contractului individual de muncă, care se referă la:
formarea profesională a salariaților, organizarea, funcţionarea şi
atribuţiile sindicatelor şi patronatelor, parteneriatul social în
sfera muncii, supravegherea și controlul asupra respectării
legislației muncii, jurisdicţia muncii239.
Raportul juridic de muncă se caracterizează prin
următoarele trăsături:
– se formează ca urmare a încheierii unui contract individual
de muncă.
– are un caracter bilateral, adică se poate stabili între 2
persoane: salariat (care este întotdeauna o persoană fizică) și
angajator (care poate fi o persoană juridică sau o persoană
fizică).
– are caracter personal (intuituu personae), atât în considerarea
pregătirii, aptitudinilor şi calităţilor persoanei care prestează
munca, cât şi în funcţie de specificul celeilalte părţi, având în
vedere colectivul, climatul şi condiţiile de muncă existente în
cadrul acesteia.
238
Boișteanu E., Romandaș N. Dreptul muncii. Manual. Chișinău: Tipografia
Centrală, 2014. p. 125
239
268
– salariatul, după încheierea contractului individual de muncă,
se află într-un raport de subordonare față de angajator.
Subordonarea constă în dreptul exclusiv al angajatorului de a
organiza, în condiţiile legii, munca salariatului în colectivul său
și respectiv în obligaţia angajatului de a respecta disciplina
muncii, în caz contrar fiind pasibil de răspundere disciplinară.
– prestarea muncii se face continuu, are un caracter succesiv,
de durată.
– munca prestată trebuie să fie remunerată. Salariul reprezintă
contraprestaţia cuvenită angajatului.
– protecția social-juridică a persoanelor care prestează munca
în calitate de salariat.
Metoda de reglementare a dreptului muncii presupune
un ansamblu de procedee (mijloace) juridice cu ajutorul cărora
este asigurată reglementarea juridică a raporturilor juridice de
muncă şi a altor raporturi juridice care sunt strâns legate de
acestea (raporturi juridice conexe)240. Caracteristic metodologiei
dreptului muncii este:
– caracterul contractual de stabilire a raporturilor juridice de
muncă;
– procedeul specific de apărare a drepturilor de muncă ale
salariaţilor;
– îmbinarea reglementării centralizate şi locale, normative şi
contractuale a condiţiilor de muncă;
– modul extrajudiciar de aplicare a sancţiunilor disciplinare;
– participarea salariaţilor (prin intermediul organizaţiilor
sindicale) la crearea, aplicarea şi controlul asupra respectării
legislaţiei muncii;
– unitatea şi diferenţierea reglementării juridice a condiţiilor
de muncă241.
Principiile dreptului muncii reprezintă idei călăuzitoare,
reguli fundamentale pe baza cărora se întemeiază întreaga
240
Romandaș N., Boișteanu E. Unele reflecţii privind metoda de reglementare juridică
a dreptului muncii. În Administrarea Publică, nr. 1, 2012, p. 35
241
Romandaș N., Boișteanu. Dreptul muncii. Manual. Chișinău: Reclama, 2007, p. 15
269
ramură de drept. Potrivit art. 5 al Codului muncii al R. Moldova,
principiile de bază ale reglementării raporturilor de muncă şi a
altor raporturi legate nemijlocit de acestea sunt următoarele:
a) libertatea muncii, incluzând dreptul la munca liber aleasă
sau acceptată, dreptul dispunerii de capacităţile sale de muncă,
dreptul alegerii profesiei şi ocupaţiei;
b) interzicerea muncii forţate (obligatorii) şi a discriminării
în domeniul raporturilor de muncă;
c) protecţia împotriva şomajului şi acordarea de asistenţă la
plasarea în câmpul muncii;
d) asigurarea dreptului fiecărui salariat la condiţii echitabile
de muncă, inclusiv la condiţii de muncă care corespund
cerinţelor securității şi sănătății în muncă, şi a dreptului la
odihnă, inclusiv la reglementarea timpului de muncă, la
acordarea concediului anual de odihnă, a pauzelor de odihnă
zilnice, a zilelor de repaus şi de sărbătoare nelucrătoare;
e) egalitatea în drepturi şi în posibilităţi a salariaţilor;
f) garantarea dreptului fiecărui salariat la achitarea la timp
integrală şi echitabilă a salariului care ar asigura o existenţă
decentă salariatului şi familiei lui;
g) asigurarea egalităţii salariaţilor, fără nici o discriminare,
la avansare în serviciu, luându-se în considerare productivitatea
muncii, calificarea şi vechimea în muncă în specialitate, precum
şi la formare profesională, reciclare şi perfecţionare;
h) asigurarea dreptului salariaţilor şi angajatorilor la asociere
pentru apărarea drepturilor şi intereselor lor, inclusiv a dreptului
salariaţilor de a se asocia în sindicate şi de a fi membri de
sindicat şi a dreptului angajatorilor de a se asocia în patronate şi
de a fi membri ai patronatului;
i) asigurarea dreptului salariaţilor de a participa la
administrarea unităţii în formele prevăzute de lege;
j) îmbinarea reglementării de stat şi a reglementării
contractuale a raporturilor de muncă şi a altor raporturi legate
nemijlocit de acestea;
k) obligativitatea reparării integrale de către angajator a
270
prejudiciului material şi a celui moral cauzate salariatului în
legătură cu îndeplinirea obligaţiilor de muncă;
l) stabilirea garanţiilor de stat pentru asigurarea drepturilor
salariaţilor şi angajatorilor, precum şi exercitarea controlului
asupra respectării lor;
m) asigurarea dreptului fiecărui salariat la apărarea
drepturilor şi libertăţilor sale de muncă, inclusiv prin sesizarea
organelor de supraveghere şi control, a organelor de jurisdicţie a
muncii;
n) asigurarea dreptului la soluţionarea litigiilor individuale
de muncă şi a conflictelor colective de muncă, precum şi a
dreptului la grevă, în modul stabilit de Codul Muncii şi de alte
acte normative;
o) obligaţia părţilor la contractele colective şi individuale de
muncă de a respecta clauzele contractuale, inclusiv dreptul
angajatorului de a cere de la salariat îndeplinirea obligaţiilor de
muncă şi manifestarea unei atitudini gospodăreşti faţă de
bunurile angajatorului şi, respectiv, dreptul salariatului de a cere
de la angajator îndeplinirea obligaţiilor faţă de salariaţi,
respectarea legislaţiei muncii şi a altor acte ce conţin norme ale
dreptului muncii;
p) asigurarea dreptului sindicatelor de a exercita controlul
obştesc asupra respectării legislaţiei muncii;
r) asigurarea dreptului salariaţilor la apărarea onoarei,
demnităţii şi reputaţiei profesionale în perioada activităţii de
muncă;
s) garantarea dreptului la asigurarea socială şi medicală
obligatorie a salariaţilor.
Prin izvoare ale dreptului muncii se înţelege totalitatea
formelor de exprimare a normelor juridice care reglementează
relaţiile sociale de muncă, stabilite în temeiul unui contract
individual de muncă, precum şi alte relaţii sociale indisolubil
legate de acestea (cele privind pregătirea profesională, protecţia
muncii, jurisdicţia muncii ș.a.242).
242
271
Izvoarele dreptului muncii pot fi clasificate în trei
categorii:
a) izvoare comune cu cele ale altor ramuri de drept (Constituţia
Republicii Moldova, legile (inclusiv Codul Muncii), hotărârile
Guvernului R.Moldova etc.);
b) izvoare specifice dreptului muncii (convenţiile colective de
muncă, contractele colective de muncă, regulamentele interne
ale unităţilor, statutele și regulamentele disciplinare etc).
c) izvoare internaționale ale dreptului muncii (convențiile și
recomandările Organizației Internaționale a Muncii,
instrumentele adoptate de Consiliul Europei, tratatele sau
convențiile încheiate de R. Moldova cu alte state prin care sunt
reglementate aspecte din domeniul muncii). Pentru a fi
considerat izvor internațional al dreptului muncii, obligatoriu
actul respectiv urmează a fi ratificat de Parlamentul R. Moldova.
Prin subiecte ale dreptului muncii înţelegem participanţii
la relaţiile sociale, ce formează obiectul de reglementare juridică
al dreptului muncii. Subiecți ai dreptului muncii se clasifică în 3
categorii principale:
a) subiecți individuali – salariaţii și angajatorii.
b) subiecți colectivi (reprezentativi) – sindicatele, reprezentanții
aleși ai salariaților, patronatele, și autoritățile publice.
c) subiecți de deservire – inspecțiile teritoriale de muncă,
agențiile teritoriale pentru ocuparea forței de muncă etc.
8.2. Contractul individual de muncă
8.2.1. Noţiuni generale privind contractul individual de

muncă
Contractul individual de muncă este înţelegerea dintre

salariat şi angajator, prin care salariatul se obligă să presteze o
muncă într-o anumită specialitate, calificare sau funcţie, să
272
respecte regulamentul intern al unităţii, iar angajatorul se obligă
să-i asigure condiţiile de muncă prevăzute de Codul Muncii al
R. Moldova, de alte acte normative ce conţin norme ale
dreptului muncii, de contractul colectiv de muncă, precum şi să
achite la timp şi integral salariul.
Părţile contractului individual de muncă sunt salariatul
şi angajatorul.
Salariatul este persoana fizică (bărbat sau femeie) care
prestează o muncă conform unei anumite specialităţi, calificări
sau într-o anumită funcţie, în schimbul unui salariu, în baza
contractului individual de muncă. Persoana fizică dobândeşte
capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani. Persoana
fizică poate încheia un contract individual de muncă şi la
împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul scris al părinţilor sau al
reprezentanţilor legali, dacă, în consecinţă, nu îi vor fi periclitate
sănătatea, dezvoltarea, instruirea şi pregătirea profesională.
Se interzice încadrarea în muncă a persoanelor în vârstă de
până la 15 ani, precum şi angajarea persoanelor private de
instanţa de judecată de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de
a exercita o anumită activitate în funcţiile şi activităţile
respective.
Angajatorul este persoana juridică (unitate) sau persoana
fizică care angajează salariaţi în bază de contract individual de
muncă încheiat conform prevederilor Codului Muncii al R.
Moldova.
În calitate de angajator, parte a contractului individual de
muncă poate fi orice persoană fizică sau juridică, indiferent de
tipul de proprietate şi formă juridică de organizare, care
utilizează munca salariată. Este interzisă încheierea unui
contract individual de muncă în scopul prestării unei munci sau
a unei activităţi ilicite ori imorale.
Se interzice orice limitare, directă sau indirectă, în drepturi
ori stabilirea unor avantaje, directe sau indirecte, la încheierea
contractului individual de muncă în dependenţă de sex, rasă,
etnie, religie, domiciliu, opţiune politică sau origine socială.
273
Refuzul angajatorului de a angaja se întocmeşte în formă
scrisă şi poate fi contestat în instanţa de judecată.
8.2.2. Conţinutul contractului individual de muncă
Conţinutul contractului individual de muncă este

determinat prin acordul părţilor, ţinându-se cont de prevederile
legislaţiei în vigoare, şi include:
a) numele şi prenumele salariatului;
b) datele de identificare ale angajatorului;
c) durata contractului;
d) data de la care contractul urmează să-şi producă efectele;
e) specialitatea, profesia, calificarea, funcţia;
f) atribuţiile funcţiei;
g) riscurile specifice funcţiei;
h) denumirea lucrării ce urmează a fi îndeplinită (în cazul
contractului individual de muncă pentru perioada îndeplinirii
unei anumite lucrări);
i) drepturile şi obligaţiile salariatului;
j) drepturile şi obligaţiile angajatorului;
k) condiţiile de retribuire a muncii, inclusiv salariul funcţiei sau
cel tarifar, suplimentele, premiile şi ajutoarele materiale (în
cazul în care acestea fac parte din sistemul de salarizare al
unităţii), precum şi periodicitatea achitării plăților;
l) compensaţiile şi alocaţiile, inclusiv pentru munca prestată în
condiţii grele, vătămătoare şi/sau periculoase;
m) locul de muncă. Dacă locul de muncă nu este fix, se
menţionează că salariatul poate avea diferite locuri de muncă şi
se indică adresa juridică a unităţii sau, după caz, domiciliul
angajatorului;
n) regimul de muncă şi de odihnă, inclusiv durata zilei şi a
săptămânii de muncă a salariatului;
274
o) perioada de probă, după caz;
p) durata concediului de odihnă anual şi condiţiile de acordare
a acestuia;
q) condiţiile de asigurare socială;
r) condiţiile de asigurare medicală;
s) clauzele specifice (art. 51), după caz.
Contractul individual de muncă poate conţine şi alte
prevederi ce nu contravin legislaţiei în vigoare. Este interzisă
stabilirea pentru salariat, prin contractul individual de muncă, a
unor condiţii sub nivelul celor prevăzute de actele normative în
vigoare, de convenţiile colective şi de contractul colectiv de
muncă. Angajatorul nu are dreptul să ceară salariatului
efectuarea unei munci care nu este stipulată în contractul
individual de muncă, cu excepţia cazurilor prevăzute de Codul
Muncii al R. Moldova.
Contractul individual de muncă poate conţine şi alte
prevederi ce nu contravin legislaţiei în vigoare.
În afara clauzelor generale prevăzute, părţile pot negocia şi
include în contractul individual de muncă clauze specifice, cum
ar fi:
a. clauza de mobilitate - prin care se permite angajatorului să
dispună de o activitate ce nu presupune un loc stabil de muncă
în cadrul aceleiaşi unităţi;
b. clauza de confidenţialitate - prin care părţile convin ca, pe
toată durata contractului individual de muncă şi timp de cel mult
2 ani după încetarea acestuia, să nu divulge date sau informaţii
de care au luat cunoştinţă în perioada executării contractului
individual de muncă, în condiţiile stabilite de regulamentul
intern al unităţii, de contractul colectiv sau de cel individual de
muncă;
c. clauze referitoare la compensarea cheltuielilor de transport,
la compensarea serviciilor comunale, la acordarea spaţiului
locativ;
d. alte clauze care nu contravin legislaţiei în vigoare.
În schimbul respectării unora dintre clauzele prevăzute
275
mai sus, salariatul poate beneficia de dreptul la o indemnizaţie
specifică şi/sau de alte drepturi, conform contractului individual
de muncă. În cazul nerespectării acestor clauze, salariatul poate
fi privat de drepturile acordate şi, după caz, obligat să repare
prejudiciul cauzat angajatorului.
8.2.3. Durata contractului individual de muncă
În conformitate cu art.54, 55 ale Codului Muncii al R.

Moldova, contractul individual de muncă poate fi încheiat pe
durată determinată sau pe durată nedeterminată. De regulă,
contractul individual de muncă se încheie, pe durată
nedeterminată, însă poate fi încheiat şi pe o durată determinată,
ce nu depăşeşte 5 ani, în condiţiile prevăzute de Codul Muncii.
Dacă în contractul individual de muncă nu este stipulată durata
acestuia, contractul se consideră încheiat pe o durată
nedeterminată.
Contractul individual de muncă poate fi încheiat pe durată
determinată, conform art.54 alin.(2), în următoarele cazuri:
a) pentru perioada îndeplinirii obligaţiilor de muncă ale
salariatului al cărui contract individual de muncă este suspendat
(cu excepţia cazurilor de aflare a acestuia în grevă), sau pentru
perioada în care el se află în unul din concediile prevăzute la
art.112 (concediul de odihnă anual), 120 (concediul neplătit),
123 (concediul medical), 124 (concediul de maternitate şi
concediul parţial plătit pentru îngrijirea copilului), 126
(concediul suplimentar neplătit pentru îngrijirea copilului în
vârstă de la 3 la 6 ani), 178 (concediu suplimentar acordat
salariaţilor care îmbină munca cu studiile în instituţiile de
învăţământ superior şi mediu de specialitate), 299 (concediul de
odihnă anual prelungit) şi 300 (concediul de lungă durată al
cadrelor didactice şi al cadrelor din organizaţiile din sfera
ştiinţei şi inovării) ori pentru perioada în care el absentează din
alte motive;
276
b) pentru perioada îndeplinirii unor lucrări temporarе cu o
durată de până la 2 luni, precum şi în cazul unor lucrări
sezoniere care, în virtutea condiţiilor climaterice, se pot
desfăşura numai într-o perioadă anumită a anului;
c) cu persoanele detaşate la lucru peste hotarele Republicii
Moldova;
d) pentru perioada stagierii şi instruirii profesionale a
salariatului la o altă unitate;
e) cu persoane care îşi fac studiile la instituţiile de învăţământ
la cursurile de zi;
f) cu persoanele pensionate, conform legislaţiei în vigoare,
pentru limită de vârstă ori vechime în muncă (sau care au
obţinut dreptul la pensie pentru limită de vârsta ori vechime în
muncă) şi nu sunt încadrate în câmpul muncii - pe o perioadă de
până la 2 ani, care, la expirare, poate fi prelungită de părţi în
condiţiile Codului Muncii al R. Moldova;
g) cu colaboratorii ştiinţifici din instituţiile de cercetare-
dezvoltare, cu cadrele didactice şi rectorii instituţiilor de
învăţământ superior, precum şi cu conducătorii instituţiilor de
învăţământ preşcolar, primar, secundar general, special
complementar, artistic, sportiv, secundar profesional, mediu de
specialitate, în baza rezultatelor concursului desfăşurat în
conformitate cu legislaţia în vigoare;
h) la alegerea, pe o perioadă determinată a salariaţilor, în
funcţii elective în autorităţile publice centrale şi locale, precum
şi în organele sindicale, patronale, ale altor organizaţii
necomerciale şi ale societăţilor comerciale;
i) cu conducătorii unităţilor, adjuncţii lor şi contabilii-şefi ai
unităţilor;
j) pentru perioada îndeplinirii de către şomeri a lucrărilor
publice remunerate, în modul stabilit de Guvern;
k) pentru perioada îndeplinirii unei anumite lucrări;
l) pentru perioada implementării unui proiect investiţional sau
a unui program de asistenţă tehnică şi financiară;
277
m) pentru efectuarea unor lucrări legate de majorarea volumului
de producţie sau de servicii prestate, al căror caracter temporar
(până la un an) poate fi argumentat de angajator;
n) cu persoanele care se angajează la unităţile create pentru o
perioadă determinată;
o) cu lucrătorii de creaţie din artă şi cultură;
p) cu salariaţii asociaţiilor religioase; precum şi
q) în alte cazuri prevăzute de legislaţia în vigoare.
8.2.4. Încheierea contractului individual de muncă
Contractul individual de muncă se încheie în baza

negocierilor dintre salariat şi angajator. Încheierea contractului
individual de muncă poate fi precedată de circumstanţe specifice
(susţinerea unui concurs, alegerea în funcţie etc.). Salariatul are
dreptul să încheie contracte individuale de muncă, concomitent
şi cu alţi angajatori (munca prin cumul), dacă acest lucru nu este
interzis de legislaţia în vigoare.
Contractul individual de muncă se întocmeşte în două
exemplare şi se semnează de către părţi, atribuindu-i-se un
număr din registrul unităţii. În cazul în care angajatorul este
autoritate publică, pe contractul individual de muncă se aplică
ștampila acesteia. Un exemplar al contractului individual de
muncă se înmânează salariatului, iar celălalt se păstrează la
angajator.
La încheierea contractului individual de muncă, persoana
care se angajează prezintă angajatorului următoarele documente:
a) buletinul de identitate sau un alt act de identitate;
b) carnetul de muncă, cu excepţia cazurilor când persoana se
încadrează în câmpul muncii pentru prima dată sau se angajează
la o muncă prin cumul;
c) documentele de evidenţă militară – pentru recruţi şi
rezervişti;
d) diploma de studii, certificatul de calificare ce confirmă
pregătirea specială – pentru profesiile care cer cunoştinţe sau
278
calităţi speciale;
e) certificatul medical, în cazurile prevăzute de legislaţia în
vigoare;
f) declaraţia pe propria răspundere cu privire la faptul că, pe
durata activităţii la locurile de muncă precedente, nu a încălcat
prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 325 din 23 decembrie
2013 privind evaluarea integrităţii instituționale, cu excepţia
cazurilor când persoana se încadrează în câmpul muncii pentru
prima dată.
Se interzice angajatorilor să ceară de la persoanele care se
angajează alte documente decât cele enumerate mai sus, precum
şi de alte acte legislative.
Contractul individual de muncă se încheie în formă scrisă
și produce efecte din ziua semnării, dacă contractul nu prevede
altfel. În cazul în care contractul individual de muncă nu a fost
perfectat în formă scrisă, acesta este considerat a fi încheiat pe o
durată nedeterminată şi îşi produce efectele din ziua în care
salariatul a fost admis la muncă de către angajator sau de către o
altă persoană cu funcţie de răspundere din unitate, abilitată cu
angajarea personalului. Dacă salariatul dovedeşte faptul
admiterii la muncă, perfectarea contractului individual de muncă
în forma scrisă va fi efectuată de angajator ulterior, în mod
obligatoriu.
Încheierea contractului individual de muncă poate fi
precedată de verificarea prealabilă a aptitudinilor profesionale şi
a datelor personale ale candidatului. Pentru verificarea
aptitudinilor profesionale ale salariatului, la încheierea
contractului individual de muncă, acestuia i se poate stabili o
perioadă de probă de cel mult 3 luni şi, respectiv, de cel mult 6
luni - în cazul conducătorului unităţii, adjuncţilor lui,
contabilului-şef şi altor persoane cu funcţie de răspundere lista
cărora se aprobă de către angajator cu consultarea
reprezentanţilor salariaţilor. În cazul angajării muncitorilor
necalificaţi, perioada de probă se stabileşte că excepţie şi nu
poate depăşi 30 zile calendaristice.
279
Salariaţii angajaţi în baza contractului individual de muncă
pe durată determinată pot fi supuşi unei perioade de probă care
nu va depăşi: a) 15 zile calendaristice pentru o durată a
contractului individual de muncă cuprinsă între 3 şi 6 luni; b) 30
de zile calendaristice pentru o durată a contractului individual de
muncă mai mare de 6 luni.
Clauza privind perioada de probă trebuie să fie prevăzută
în contractul individual de muncă. În lipsa unei astfel de clauze,
se consideră că salariatul a fost angajat fără perioadă de probă.
Pe parcursul perioadei de probă, salariatul beneficiază de toate
drepturile şi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de legislaţia
muncii, de regulamentul intern al unităţii, de contractul colectiv
şi de cel individual de muncă. Pe durata contractului individual
de muncă nu poate fi stabilită decât o singură perioadă de probă.
Se interzice aplicarea perioadei de probă în cazul încheierii
contractului individual de muncă cu:
a) tinerii specialişti;
b) persoanele în vârstă de până 18 ani;
c) persoanele angajate prin concurs;
d) persoanele care au fost transferate de la o unitate la alta;
e) femeile gravide;
f) persoanele cu dizabilități;
g) persoanele alese în funcţii elective;
h) persoanele angajate în baza unui contract individual de
muncă cu o durată de până la 3 luni243.
În baza contractului individual de muncă negociat şi
semnat de părţi, angajatorul emite ordinul (dispoziţia, decizia,
hotărârea) de angajare. Ordinul (dispoziţia, decizia, hotărârea)
de angajare trebuie adus la cunoştinţa salariatului, sub
semnătură, în termen de 3 zile lucrătoare de la data semnării de
către părţi a contractului individual de muncă. La cererea scrisă
a salariatului, angajatorul este obligat să-i elibereze acestuia o
copie a ordinului (dispoziţiei, deciziei, hotărârii), legalizată în
modul stabilit, în termen de 3 zile lucrătoare.
243
Art. 62 Codul Muncii al R. Moldova
280
În cazul angajării la serviciul pentru prima dată se
eliberează carnetul de muncă pentru toţi salariaţii care lucrează
în unitate mai mult de 5 zile lucrătoare. În carnetele de muncă se
înscriu datele cu privire la salariat, la activitatea lui de muncă şi
la stimulările pentru succesele realizate în unitate. Sancţiunile
disciplinare nu se înscriu în carnetul de muncă. La încetarea
contractului individual de muncă, carnetul de muncă se restituie
salariatului în ziua eliberării din serviciu.
Angajatorul este obligat să elibereze salariatului, în termen
de 3 zile lucrătoare, la cererea lui scrisă, un certificat cu privire
la munca în cadrul unităţii respective, în care urmează să se
indice specialitatea, calificarea, funcţia, durata muncii şi
cuantumul salariului.
8.2.5. Modificarea şi suspendarea contractului individual de

muncă
Contractul individual de muncă nu poate fi modificat decât

printr-un acord suplimentar semnat de părţi, care se anexează la
contract şi este parte integrantă a acestuia.
Modificare a contractului individual de muncă se
consideră orice modificare sau completare care vizează cel puţin
una dintre clauzele contractului individual de muncă (a se vedea
pct. 8.2.2 al temei).
Suspendarea contractului individual de muncă presupune
amânarea temporară a principalelor efecte ale sale, constând în
întreruperea prestării muncii de către salariat şi a plăţii
drepturilor salarialе (salariu, sporuri, alte plăţi) de către
angajator.
Suspendarea contractului individual de muncă poate
interveni în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor, prin
acordul părţilor sau la iniţiativa uneia dintre părţi. Pe toată
durata suspendării contractului individual de muncă, drepturile
şi obligaţiile părţilor, în afară de prestarea muncii de către
salariat şi remunerarea acesteia de către angajator continuă să
281
existe dacă prin actele normative în vigoare, prin convenţiile
colective, prin contractul colectiv şi prin cel individual de
muncă nu se prevede altfel.
Suspendarea contractului individual de muncă și reluarea
activității de muncă, cu excepţia cazurilor prevăzute la art.76
lit.a) (concediu de maternitate) şi b) (boală sau traumatism) şi
art. 78 alin. (1) lit. d1) (neachitare sau achitare parţială, cel puţin
2 luni consecutive, a salariului sau a altor plăţi obligatorii) şi e)
(condiţii de muncă nesatisfăcătoare din punctul de vedere al
protecţiei muncii), se face prin ordin (dispoziţie, decizie,
hotărâre) al angajatorului, care se aduce la cunoştinţa
salariatului, sub semnătură, cel târziu la data suspendării
contractului individual de muncă sau a reluării activității de
muncă.
Contractul individual de muncă se suspendă în
circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor în caz de:
a) concediu de maternitate;
b) boală sau traumatism;
c) carantină;
d) încorporarea în serviciul militar în termen, în serviciul
militar cu termen redus sau în serviciul civil;
e) forţă majoră, confirmată în modul stabilit, ce nu impune
încetarea raporturilor de muncă;
f) trimitere în instanţa de judecată a dosarului penal privind
comiterea de către salariat a unei infracţiuni incompatibile cu
munca prestată, până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti;
g) omiterе, din vina salariatului, a termenului de trecere a
controlului medical;
h) depistare, conform certificatului medical, a contraindicaţiilor
care nu permit îndeplinirea muncii specificate în contractul
individual de muncă;
i) cerere a organelor de control sau de drept, conform
legislaţiei în vigoare;
282
j) prezentare la locul de muncă în stare de ebrietate alcoolică,
narcotică sau toxică, constatată prin certificatul eliberat de
instituţia medicală competentă sau prin actul comisiei formate
dintr-un număr egal de reprezentanţi ai angajatorului şi ai
salariaţilor;
k) aflare în grevă, declаrată conform art. 362-370 ale Codului
Muncii al R. Moldova;
l) stabilire pe termen determinat a gradului de dizabilitate ca
urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale;
precum şi
m) în alte cazuri prevăzute de legislaţia în vigoare.
Contractul individual de muncă se suspendă prin acordul
părţilor, exprimat în formă scrisă, în caz de:
a) acordare a concediului fără plată pe o perioadă mai mare de
o lună;
b) urmare a unui curs de formare profesională sau de stagiere
cu scoaterea din activitate pe o perioadă mai mare de 60 de zile
calendaristice;
c) şomaj tehnic;
d) îngrijire a copilului bolnav în vârstă de până la 10 ani;
e) îngrijire a copilului cu dizabilităţi;
f) detaşare;
g) în alte cazuri prevăzute de legislaţia în vigoare.
Contractul individual de muncă se suspendă din iniţiativa
salariatului în caz de:
a) concediu pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 6
ani;
b) concediu pentru îngrijirea unui membru bolnav al familiei cu
durata de până la un an, conform certificatului medical;
c) urmare a unui curs de formare profesională în afara unităţii,
potrivit art.214 alin.(3);
d) ocupare a unei funcţii elective în autorităţile publice, în
organele sindicale sau în cele patronale;
e) neachitare sau achitare parţială, cel puţin 2 luni consecutive,
a salariului sau a altor plăţi obligatorii;
283
f) condiţii de muncă nesatisfăcătoare din punctul de vedere al
protecţiei muncii; precum şi
g) din alte motive prevăzute de legislaţie.
În cazurile specificate la literele e) și f), salariatul este
obligat să comunice în scris angajatorului data suspendării
contractului individual de muncă, angajatorul nefiind în drept să
angajeze alţi salariaţi pentru a-i înlocui pe acei ale căror
contracte individuale de muncă au fost suspendate în baza
acestor temeiuri.
Contractul individual de muncă poate fi suspendat din
iniţiativa angajatorului:
a) pe durata anchetei de serviciu, efectuate în condiţiile
Codului Muncii al R. Moldova;
b) în alte cazuri prevăzute de legislaţie.
8.2.6. Încetarea contractului individual de muncă
Temeiurile încetării contractului individual de muncă sunt

stipulate de art.81 din Codul Muncii. Astfel, contractul
individual de muncă poate fi încetat:
– în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor (art.82, 305
şi 310);
– prin acordul scris al părţilor (art. 821);
– la iniţiativa uneia dintre părţi (art.85 şi 86).
Contractul individual de muncă încetează în temeiul
ordinului (dispoziţiei, deciziei, hotărârii) angajatorului, care se
aduce la cunoştinţa salariatului, sub semnătură, cel târziu la data
eliberării din serviciu, cu excepția cazului în care salariatul nu
lucrează până în ziua eliberării din serviciu (absență nemotivată
de la serviciu, privațiune de libertate etc.). Ordinul (dispoziţia,
decizia, hotărârea) angajatorului cu privire la încetarea
contractului individual de muncă trebuie să conţină referire la
articolul, alineatul, punctul şi litera corespunzătoare din lege.
Contractul individual de muncă încetează în circumstanţe
ce nu depind de voinţa părţilor în caz de:
284
a) deces al salariatului, declarare a acestuia decedat sau
dispărut fără urmă prin hotărâre a instanţei de judecată;
b) deces al angajatorului persoană fizică, declarare a acestuia
decedat sau dispărut fără urmă prin hotărâre a instanţei de
judecată;
c) constatare a nulităţii contractului prin hotărâre a instanţei de
judecată – de la data rămânerii definitive a hotărârii respective,
cu excepţia cazurilor prevăzute la art.84 alin.(3)244;
d) retragere, de către autorităţile competente, a autorizaţiei
(licenţei) de activitate a unităţii – de la data retragerii acesteia;
e) aplicare a pedepsei penale salariatului, prin hotărâre a
instanţei de judecată, care exclude posibilitatea de a continua
munca la unitate - de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti;
f) expirare a termenului contractului individual de muncă pe
durată determinată245 – de la data prevăzută în contract, cu
excepţia cazului când raporturile de muncă continuă de fapt şi
nici una dintre părţi nu a cerut încetarea lor, precum şi a cazului
prevăzut la art. 83 alin. (3)246;
g) finalizare a lucrării prevăzute de contractul individual de
muncă încheiat pentru perioada îndeplinirii unei anumite lucrări;
h) încheiere a sezonului, în cazul contractului individual de
muncă pentru îndeplinirea lucrărilor sezoniere;
i) atingere a vârstei de 65 de ani de către conducătorul unităţii
de stat, inclusiv municipale, sau al unităţii cu capital majoritar
de stat247;
244
Nulitatea contractului individual de muncă poate fi înlăturată prin îndeplinirea
condiţiilor corespunzătoare impuse de Codul Muncii al R. Moldova.
245
Dacă, la expirarea termenului contractului individual de muncă pe durată
determinată, nici una dintre părţi nu a cerut încetarea lui şi raporturile de muncă
continuă de fapt, contractul se consideră prelungit pe durată nedeterminată.
246
Contractul individual de muncă pe durată determinată încheiat pentru perioada
îndeplinirii obligaţiilor de muncă ale salariatului al cărui contract individual de muncă
este suspendat sau care se află în concediul respective, încetează în ziua reîntoarcerii
acestui salariat la lucru.
247
Persoanele eliberate din serviciu în temeiul lit. i) pot fi angajate pe o durată
determinată conform art. 55 lit. f), în orice funcţie, alta decât cea de conducător de
unitate de stat, inclusiv municipală, sau de unitate cu capital majoritar de stat.
285
j) forţă majoră, confirmată în modul stabilit, care exclude
posibilitatea continuării raporturilor de muncă;
k) restabilire la locul de muncă, conform hotărârii instanţei de
judecată, a persoanei care a îndeplinit anterior munca respectivă,
dacă transferul salariatului la o altă muncă conform Codului
Muncii nu este posibil;
l) activitatea salariaţilor membri ai personalului diplomatic şi
consular detaşaţi la misiunile diplomatice şi oficiile consulare
ale Republicii Moldova poate înceta înainte de termen în
următoarele cazuri: rechemare, în modul stabilit de Guvern;
declarare a salariatului „persona non grata”; în alte cazuri
prevăzute de legislaţia în vigoare.
m) contractul individual de muncă încheiat cu salariatul
asociaţiei religioase poate înceta în temeiurile suplimentare
prevăzute de contract (art.82 lit.j))248. Termenul de preavizare a
salariatului asociaţiei religioase privind eliberarea din serviciu în
temeiurile prevăzute de contractul individual de muncă, precum
şi modul şi condiţiile acordării garanţiilor şi compensaţiilor în
caz de eliberare din serviciu, se stabilesc în contractul individual
de muncă. Salariatul asociaţiei religioase are dreptul la demisie,
prevenind despre aceasta angajatorul, în scris, cu cel puţin 7 zile
calendaristice înainte.
Contractul individual de muncă poate înceta, în orice
moment, prin acordul scris al părţilor.
Salariatul are dreptul la demisie - desfacere a contractului
individual de muncă din proprie iniţiativă, anunţând despre
aceasta angajatorul, prin cerere scrisă, cu 14 zile calendaristice
înainte (sau cu o lună înainte, în cazul conducătorului unităţii,
adjuncţilor săi şi a contabilulului-şef). Curgerea termenului
menţionat începe în ziua imediat următoare zilei în care a fost
înregistrată cererea.
În caz de demisie a salariatului în legătură cu pensionarea,
cu stabilirea gradului de dizabilitate, cu concediul pentru
248
forţă majoră, confirmată în modul stabilit, care exclude posibilitatea continuării
raporturilor de muncă;
286
îngrijirea copilului, cu înmatricularea într-o instituţie de
învăţământ, cu trecerea cu traiul în altă localitate, cu îngrijirea
copilului până la vârsta de 14 ani sau a copilului cu dizabilităţi,
cu alegerea într-o funcţie electivă, cu angajarea prin concurs la o
altă unitate, cu încălcarea de către angajator a contractului
individual şi/sau colectiv de muncă, a legislaţiei muncii în
vigoare, angajatorul este obligat să accepte demisia în termenul
redus indicat în cererea depusă şi înregistrată, la care se
anexează documentul respectiv ce confirmă acest drept.
Concedierea - desfacerea din iniţiativa angajatorului a
contractului individual de muncă pe durată nedeterminată,
precum şi a celui pe durată determinată, se admite pentru
următoarele motive:
a) rezultatul nesatisfăcător al perioadei de probă;
b) lichidarea unităţii sau încetarea activităţii angajatorului
persoană fizică;
c) reducerea numărului sau a statelor de personal din unitate;
d) constatarea faptului că salariatul nu corespunde funcţiei
deţinute sau muncii prestate din cauza stării de sănătate, în
conformitate cu certificatul medical;
e) constatarea faptului că salariatul nu corespunde funcţiei
deţinute sau muncii prestate ca urmare a calificării insuficiente,
confirmate prin hotărâre a comisiei de atestare;
f) schimbarea proprietarului unităţii (în privinţa conducătorului
unităţii, a adjuncţilor săi, a contabilului-şef);
g) încălcarea repetată, pe parcursul unui an, a obligaţiilor de
muncă, dacă anterior salariatul a fost sancționat disciplinar;
h) absenţa repetată fără motive întemeiate de la lucru timp de 4
ore consecutive (fără a ține cont de pauză de masă) în timpul
zilei de muncă;
i) prezentarea la lucru în stare de ebrietate alcoolică, narcotică
sau toxică, constatată prin certificatul eliberat de instituţia
medicală competentă sau prin actul comisiei formate dintr-un
număr egal de reprezentanţi ai angajatorului şi ai salariaţilor;
287
j) săvârşirea la locul de muncă a unei sustrageri (inclusiv în
proporţii mici) din patrimoniul unităţii, stabilite prin hotărâre a
instanţei de judecată sau a organului de competenţa căruia ţine
aplicarea sancţiunilor administrative;
k) comiterea de către salariatul care mânuieşte nemijlocit valori
băneşti sau materiale a unor acţiuni culpabile dacă aceste acţiuni
pot servi temei pentru pierderea încrederii angajatorului faţă de
salariatul respectiv;
l) încălcarea obligației prevăzute la art. 6 alin. (2) lit. a) din
Legea nr. 325 din 23 decembrie 2013 privind evaluarea
integrităţii instituţionale249;
m) încălcarea gravă repetată, pe parcursul unui an, a statutului
instituţiei de învăţământ de către un cadru didactic;
n) comiterea de către salariatul care îndeplineşte funcţii
educative a unei fapte imorale incompatibile cu funcţia deţinută;
o) aplicarea, chiar şi o singură dată, de către un cadru didactic a
violenţei fizice sau psihice faţă de discipoli;
p) semnarea de către conducătorul unităţii (filialei,
subdiviziunii), de către adjuncţii săi sau de către contabilul-şef a
unui act juridic nefondat care a cauzat prejudicii materiale
unităţii;
q) încălcarea gravă, chiar şi o singură dată, a obligaţiilor de
muncă de către conducătorul unităţii, de către adjuncţii săi sau
de către contabilul-şef;
r) prezentarea de către salariat angajatorului, la încheierea
contractului individual de muncă, a unor documente false, fapt
confirmat în modul stabilit;
s) încheierea, vizând salariaţii ce prestează munca prin cumul,
a unui contract individual de muncă cu o altă persoană care va
exercita profesia, specialitatea sau funcţia respectivă ca profesie,
specialitate sau funcţie de bază;
t) transferarea salariatului la o altă unitate cu acordul celui
transferat şi al ambilor angajatori;
249
să nu admită manifestări de corupţie
288
u) refuzul salariatului de a continua munca în legătură cu
schimbarea proprietarului unităţii sau reorganizarea acesteia,
precum şi a transferării unităţii în subordinea unui alt organ;
v) refuzul salariatului de a fi transferat la o altă muncă pentru
motive de sănătate, conform certificatului medical;
w) refuzului salariatului de a fi transferat în altă localitate în
legătură cu mutarea unităţii în această localitate; precum şi
x) pentru alte motive prevăzute de Codul muncii şi de alte acte
legislative.
Nu se admite concedierea salariatului în perioada aflării
lui în concediu medical, în concediu de odihnă anual, în
concediu de studii, în concediu de maternitate, în concediu
parţial plătit pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 3 ani, în
concediu suplimentar neplătit pentru îngrijirea copilului în
vârstă de la 3 la 6 ani, în perioada îndeplinirii obligaţiilor de stat
sau obşteşti, precum şi în perioada detaşării, cu excepţia
cazurilor de lichidare a unităţii.
8.3. Timpul de muncă
În conformitate cu art. 95 al Codului Muncii al R.

Moldova, timpul de muncă reprezintă timpul pe care salariatul,
în conformitate cu regulamentul intern al unităţii, cu contractul
individual şi cu cel colectiv de muncă, îl foloseşte pentru
îndeplinirea obligaţiilor de muncă.
Durata normală a timpului de muncă al salariaţilor din
unităţi nu poate depăşi 40 de ore pe săptămână. Pentru anumite
categorii de salariaţi, în funcţie de vârstă, de starea sănătăţii, de
condiţiile de muncă şi de alte circumstanţe, în conformitate cu
legislaţia în vigoare şi contractul individual de muncă, se
stabileşte durata redusă a timpului de muncă (de exemplu: 24 de
ore pentru salariaţii în vârstă de la 15 la 16 ani; 35 de ore pentru
salariaţii în vârstă de la 16 la 18 ani, salariații care activează în
condiţii de muncă vătămătoare, conform nomenclatorului
aprobat de Guvern; maxim 35 de ore pentru anumite categorii de
289
salariaţi a căror muncă implică un efort intelectual şi psiho-
emoţional sporit; 30 de ore pe săptămână pentru persoanele cu
dizabilităţi severe şi accentuate (dacă aceştia nu beneficiază de
înlesniri mai mari), fără diminuarea drepturilor salariale şi a
altor drepturi prevăzute de legislaţia în vigoare.).
Prin acordul dintre salariat şi angajator se poate stabili, atât
la momentul angajării la lucru, cât şi mai târziu, ziua de muncă
parţială sau săptămâna de muncă parţială (munca pe fracțiune
de normă). La cererea femeii gravide, a salariatului care are
copii în vârstă de până la 10 ani sau copii cu dizabilități
(inclusiv aflaţi sub tutela sa) ori a salariatului care îngrijeşte un
membru al familiei bolnav, în conformitate cu certificatul
medical, angajatorul este obligat să le stabilească ziua sau
săptămâna de muncă parţială. În aceste cazuri, munca pe
fracțiune de normă este retribuită proporţional timpului lucrat
sau în funcţie de volumul lucrului efectuat. Nu se admite
tratamentul mai puțin favorabil al salariaților cu timp de muncă
parțial în raport cu salariații cu normă întreagă care prestează o
muncă echivalentă la aceeași unitate dacă un asemenea
tratament se bazează exclusiv pe durata timpului de muncă
zilnic sau săptămânal și nu are o justificare obiectivă. Activitatea
în condiţiile timpului de muncă parţial nu implică limitarea
drepturilor salariatului privind calcularea vechimii în muncă, a
stagiului de cotizare (cu excepţiile prevăzute de lege), privind
durata concediului de odihnă anual sau limitarea altor drepturi
de muncă.
Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este,
de regulă, uniformă şi constituie 8 ore pe zi, timp de 5 zile, cu
două zile de repaus.
La unităţile unde, ţinându-se cont de specificul muncii (în
sfera prestării de servicii – de exemplu, în sfera alimentară),
introducerea săptămânii de lucru de 5 zile este neraţională, se
admite, ca excepţie, stabilirea, prin contractul colectiv de muncă
şi/sau regulamentul intern, a săptămânii de lucru de 6 zile câte 7
ore lucrătoare şi cu o zi de repaus.
290
Durata zilnică maximă a timpului de muncă nu poate
depăşi 10 ore în limitele duratei normale a timpului de muncă de
40 de ore pe săptămâna. Pentru anumite genuri de activitate,
unităţi sau profesii se poate stabili, prin convenţie colectivă, o
durată zilnică a timpului de muncă de 12 ore, urmată de o
perioadă de repaus de cel puţin 24 de ore.
Angajatorul poate stabili, cu acordul scris al salariatului,
programe individualizate de muncă, cu un regim flexibil al
timpului de muncă, dacă această posibilitate este prevăzută de
regulamentul intern al unităţii sau de contractul colectiv ori de
cel individual de muncă.
Munca în schimburi, adică lucrul în 2, 3 sau 4 schimburi,
se aplică în cazurile când durata procesului de producţie
depăşeşte durata admisă a zilei de muncă, precum şi în scopul
utilizării mai eficiente a utilajului, sporirii volumului de
producţie sau de servicii. În condiţiile muncii în schimburi,
fiecare grup de salariaţi prestează munca în limitele programului
stabilit. Programul muncii în schimburi se aprobă de angajator
după consultarea reprezentanţilor salariaţilor, ţinându-se cont de
specificul muncii și se aduce la cunoştinţa salariaţilor cu cel
puţin o lună înainte de punerea lui în aplicare. Este interzisă
munca în decursul a două schimburi succesive. Durata
întreruperii în muncă între schimburi nu poate fi mai mică decât
durata dublă a timpului de muncă din schimbul precedent
(inclusiv pauză pentru masă).
Durata zilei de muncă (schimbului) din ajunul zilei de
sărbătoare nelucrătoare se reduce cu cel puţin o oră pentru toţi
salariaţii, cu excepţia celor cărora li s-a stabilit, durata redusă a
timpului de muncă sau, ziua de muncă parţială. În cazul în care
ziua de muncă din ajunul zilei de sărbătoare nelucrătoare se
transferă în altă zi, se va păstra aceeaşi durată redusă a zilei de
muncă.
Munca de noapte se consideră munca prestată între orele
22.00 şi 6.00. Durata muncii (schimbului) de noapte se reduce
cu o oră. Durata muncii (schimbului) de noapte nu se reduce
291
salariaţilor pentru care este stabilită durata redusă a timpului de
muncă, precum şi salariaţilor angajaţi special pentru munca de
noapte, dacă contractul colectiv de muncă nu prevede altfel.
Orice salariat care, într-o perioadă de 6 luni, prestează cel puţin
120 de ore de muncă de noapte va fi supus unui examen medical
din contul angajatorului. La munca de noapte nu se admite
atragerea salariaţilor în vârstă de până la 18 ani, a femeilor
gravide, a femeilor care au născut de curând250, a femeilor care
alăptează, precum şi a persoanelor cărora munca de noapte le
este contraindicată conform certificatului medical.
Persoanele cu dizabilităţi severe şi accentuate, unul dintre
părinţii (tutorele, curatorul) care au copii în vârstă de până la 6
ani sau copii cu dizabilităţi, persoanele care îmbină concediile
pentru îngrijirea copilului cu activitatea de muncă şi salariaţii
care îngrijesc de un membru al familiei bolnav în baza
certificatului medical pot presta muncă de noapte numai cu
acordul lor scris. Totodată, angajatorul este obligat să informeze
în scris salariaţii menţionaţi despre dreptul lor de a refuza munca
de noapte.
În unele cazuri salariatul poate fi atras la muncă
suplimentară (adică munca prestată în afara duratei normale a
timpului de muncă) cu acordul salariatului (a) pentru finalizarea
lucrului început care, din cauza unei reţineri neprevăzute legate
de condiţiile tehnice ale procesului de producţie, nu a putut fi
dus până la capăt în decursul duratei normale a timpului de
muncă, iar întreruperea lui poate provoca deteriorarea sau
distrugerea bunurilor angajatorului sau ale proprietarului, a
patrimoniului municipal sau de stat; b) pentru efectuarea
lucrărilor temporare de reparare şi restabilire a dispozitivelor şi
instalaţiilor, dacă deficienţele acestora ar putea provoca
încetarea lucrului pentru un timp nedeterminat şi pentru mai
multe persoane; c) pentru efectuarea lucrărilor impuse de
250
femeie care a născut de curând = orice femeie care şi-a reluat activitatea de muncă
după expirarea concediului postnatal şi solicită angajatorului, în scris, măsurile de
protecţie prevăzute de lege, anexând un certificat medical eliberat de medicul de
familie, dar nu mai târziu de 6 luni de la data la care a născut.
292
apariţia unor circumstanţe care ar putea provoca deteriorarea sau
distrugerea bunurilor unităţii, inclusiv a materiei prime,
materialelor sau produselor; d) pentru continuarea muncii în caz
de neprezentare a lucrătorului de schimb, dacă munca nu admite
întrerupere. În aceste cazuri, angajatorul este obligat să ia măsuri
urgenţe de înlocuire a salariatului respective) sau fără acordul
lui (pentru efectuarea lucrărilor necesare pentru apărarea ţării,
pentru preîntâmpinarea unei avarii de producţie ori pentru
înlăturarea consecinţelor unei avarii de producţie sau a unei
calamităţi naturale; pentru efectuarea lucrărilor necesare
înlăturării unor situaţii care ar putea periclita buna funcţionare a
serviciilor de aprovizionare cu apă şi energie electrică, de
canalizare, poştale, de telecomunicaţii şi informatică, a căilor de
comunicaţie şi a mijloacelor de transport în comun, a
instalaţiilor de distribuire a combustibilului, a unităţilor medico-
sanitare).
La solicitarea angajatorului, salariaţii pot presta munca în
afara orelor de program în limita a 120 de ore într-un an
calendaristic. În cazuri excepţionale, această limită, cu acordul
reprezentanţilor salariaţilor, poate fi extinsă până la 240 de ore.
În cazul în care solicită prestarea muncii suplimentare,
angajatorul este obligat să asigure salariaţilor condiţii normale
de muncă, inclusiv cele privind protecţia şi igiena muncii.
Nu se admite atragerea la muncă suplimentară a salariaţilor
în vârstă de până la 18 ani, a femeilor gravide, precum şi a
persoanelor cărora muncă suplimentară le este contraindicată
conform certificatului medical.
Persoanele cu dizabilităţi severe şi accentuate, unul dintre
părinţii (tutorele, curatorul) care au copii în vârstă de până la 6
ani sau copii cu dizabilităţi, persoanele care îmbină concediile
pentru îngrijirea copilului cu activitatea de muncă şi salariaţii
care îngrijesc de un membru al familiei bolnav, în baza
certificatului medical, pot presta muncă suplimentară numai cu
acordul lor scris. Totodată, angajatorul este obligat să informeze
în scris salariaţii menţionaţi despre dreptul lor de a refuza munca
293
suplimentară.
Angajatorul este obligat să ţină, în modul stabilit, evidenţa
timpului de muncă prestat efectiv de fiecare salariat, inclusiv a
muncii suplimentare, a muncii prestate în zilele de repaus şi în
zilele de sărbătoare nelucrătoare.
8.4. Timpul de odihnă
Timpul de odihnă reprezintă durata de timp necesară

pentru recuperarea energiei fizice și intelectuale cheltuite în
procesul muncii și pentru satisfacerea nevoilor sociale și cultural
- educative, durată în care salariatul nu prestează munca la care
este obligat în temeiul contractului individual de muncă251.
Deosebim 5 tipuri ale timpului de odihnă:
1. Pauza de masă și repausul zilnic - în cadrul programului
zilnic de muncă, salariatului trebuie să i se acorde o pauză de
masă de cel puţin 30 de minute şi repausul zilnic care nu poate fi
mai mic decât durata dublă a timpului de muncă zilnic (16 ore);
2. Pauzele suplimentare pentru alimentarea copilului - se
acordă unuia dintre părinţii (tutorelui) care au copii în vârstă de
până la 3 ani. Pauzele suplimentare vor avea o frecvenţă de cel
puţin o dată la fiecare 3 ore, fiecare pauză având o durată de
minimum 30 de minute. Pentru unul dintre părinţii (tutorele)
care au 2 sau mai mulţi copii în vârstă de până la 3 ani, durata
pauzei nu poate fi mai mică de o oră. Pauzele pentru alimentarea
copilului se includ în timpul de muncă şi se plătesc reieşindu-se
din salariul mediu. În cazul în care angajatorul asigură în cadrul
unităţii încăperi speciale pentru alimentarea copiilor, acestea vor
îndeplini condiţiile de igienă corespunzătoare normelor sanitare
în vigoare.
3. Repausul săptămânal - repausul săptămânal se acordă
timp de 2 zile consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica. În
cazul în care un repaus simultan pentru întregul personal al
251
Ștefănescu Ion Traian. Tratat teoretic și practic de drept al muncii, ed. a II-a.
București: Universul Juridic. 2012, p. 550
294
unităţii în zilele de sâmbătă şi duminică ar prejudicia interesul
public sau ar compromite funcţionarea normală a unităţii,
repausul săptămânal poate fi acordat şi în alte zile, stabilite prin
contractul colectiv de muncă sau prin regulamentul intern al
unităţii, cu condiţia ca una din zilele libere să fie duminica. În
unităţile în care, datorită specificului muncii, nu se poate acorda
repausul săptămânal în ziua de duminică, salariaţii vor beneficia
de două zile libere în cursul săptămânii și de un spor la salariu
stabilit prin contractul colectiv de muncă sau contractul
individual de muncă. Durata repausului săptămânal neîntrerupt
în orice caz nu trebuie să fie mai mică de 42 de ore, cu excepţia
cazurilor când săptămâna de muncă este de 6 zile.
4. Zile de sărbătoare nelucrătoare. În Republica Moldova,
zile de sărbătoare nelucrătoare, cu plata salariului mediu (pentru
salariaţii care sunt remuneraţi în acord sau pe unitate de timp –
oră sau zi), sunt:
a) 1 ianuarie – Anul Nou;
b) 7 şi 8 ianuarie – Naşterea lui Isus Hristos (Crăciunul pe stil
vechi);
c) 8 martie – Ziua internaţională a femeii;
d) prima şi a doua zi de Paşte conform calendarului bisericesc;
e) ziua de luni la o săptămână după Paşte ( Paştele Blajinilor);
f) 1 mai – Ziua internaţională a solidarităţii oamenilor muncii;
g) 9 mai – Ziua Victoriei şi a comemorării eroilor căzuţi pentru
independenţa Patriei;
h) 27 august – Ziua Independenţei;
i) 31 august – sărbătoarea „Limba noastră”;
j) 25 decembrie – Naşterea lui Iisus Hristos (Crăciunul pe stil
nou);
k) ziua Hramului bisericii din localitatea respectivă, declarată
în modul stabilit de consiliul local al municipiului, oraşului,
comunei, satului.
5. Concedii – se clasifică în:
A) concedii anuale plătite – 28 zile lucrătoare (fără a se
lua în calcul zilele de sărbătoare nelucrătoare), care se acordă
295
după expirarea a 6 luni de muncă la unitatea respectivă. Pentru
unele categorii de salariaţi se stabileşte durată mai mare a
concediului anual plătit (de exemplu, pentru cadrul didactic - 62
zile). Pentru perioada concediului de odihnă anual, salariatul
beneficiază de o indemnizaţie de concediu care nu poate fi mai
mică decât valoarea salariului. Concediul de odihnă anual poate
fi amânat sau prelungit în cazul aflării salariatului în concediu
medical, îndeplinirii de către acesta a unei îndatoriri de stat sau
în alte cazuri prevăzute de lege. Nu se admite înlocuirea
concediului de odihnă anual nefolosit printr-o compensaţie în
bani, cu excepţia cazurilor de încetare a contractului individual
de muncă al salariatului care nu şi-a folosit concediul. În cazuri
excepţionale, dacă acordarea concediului de odihnă anual
salariatului în anul de muncă curent poate să se răsfrângă
negativ asupra bunei funcţionări a unităţii, o parte din concediu,
cu consimţământul scris al salariatului şi cu acordul scris al
reprezentanţilor salariaţilor, poate fi amânată pentru anul de
muncă următor. În asemenea cazuri, în anul de muncă curent,
salariatului i se va acorda cel puțin 14 zile calendaristice din
contul concediului de odihnă anual, partea rămasă fiindu-i
acordată până la sfârșitul anului viitor.
B) concediul neplătit – se acordă cu consimţământul
angajatorului în baza unei cereri scrise a salariatului fiind expuse
motive familiale sau alte motive întemeiate. Concediu neplătit
nu poate depăşi durata de 120 de zile calendaristice în cursul
unui an calendaristic. Unuia dintre părinţii care au 2 şi mai mulţi
copii în vârstă de până la 14 ani (sau un copil cu dizabilităţi),
părinţilor singuri necăsătoriţi care au un copil de aceeaşi vârstă li
se acordă anual, în baza unei cereri scrise, un concediu neplătit
cu o durată de cel puţin 14 zile calendaristice. Acest concediu
poate fi alipit la concediul de odihnă anual sau poate fi folosit
aparte (în întregime sau divizat) în perioadele stabilite de comun
acord cu angajatorul.
C) concedii sociale (medical plătit, de maternitate,
concediul parţial plătit pentru îngrijirea copilului, concediul
296
paternal, concediul suplimentar neplătit pentru îngrijirea
copilului în vârstă de la 3 la 6 ani, concedii pentru salariaţii care
au adoptat copii nou-născuţi sau i-au luat sub tutelă) - se acordă
tuturor salariaţilor în baza certificatului medical eliberat potrivit
legislaţiei în vigoare sau în baza documentelor cerute de lege.
Concediile sociale se clasifică în:
Concediul medical - se acordă tuturor salariaţilor şi
ucenicilor în baza certificatului medical eliberat potrivit
legislaţiei în vigoare. Modul de stabilire, calculare şi achitare a
indemnizaţiilor din bugetul asigurărilor sociale de stat în
legătură cu concediul medical este prevăzut de legislaţia în
vigoare.
Concediul de maternitate şi concediul parţial plătit pentru
îngrijirea copilului. Femeilor salariate şi ucenicelor, precum şi
soţiilor aflate la întreţinerea salariaţilor, li se acordă un concediu
de maternitate ce include concediul prenatal252 cu o durată de 70
de zile calendaristice (în cazul sarcinilor cu 3 şi mai mulţi feţi –
112 zile calendaristice) şi concediul postnatal 253 cu o durată de
56 de zile calendaristice (în cazul naşterilor complicate sau
naşterii a doi sau mai mulţi copii – 70 de zile calendaristice),
plătindu-li-se pentru această perioadă indemnizaţii în modul
prevăzut la art.123 alin.(2).
În baza unei cereri scrise, persoanelor enumerate mai sus,
după expirarea concediului de maternitate, li se acordă un
concediu parţial plătit pentru îngrijirea copilului până la vârsta
de 3 ani, cu achitarea indemnizaţiei din bugetul asigurărilor
sociale de stat.
Concediul parţial plătit pentru îngrijirea copilului poate fi
folosit integral sau pe părţi în orice timp, până când copilul va
împlini vârsta de 3 ani. Acest concediu se include în vechimea
în muncă, inclusiv în vechimea în muncă specială, şi în stagiul
de cotizare.
Concediul parţial plătit pentru îngrijirea copiilor născuţi
252
Concediu prenatal - care are loc înainte de naștere.
253
Concediu postnatal - care are loc în perioada imediat următoare nașterii
297
dintr-o sarcină gemelară, de tripleţi sau multipleţi se acordă, la
cerere scrisă, ambilor părinţi sau altor persoane asigurate (bunei,
tutore, rudă apropiată).
Concediul paternal - se acordă pentru a asigura
participarea efectivă a tatălui la îngrijirea copilului nou-născut.
Tatăl copilului nou-născut beneficiază de dreptul la un concediu
paternal de 14 zile calendaristice, care se acordă în baza unei
cereri în formă scrisă, în primele 56 de zile de la naşterea
copilului. La cerere se anexează o copie a certificatului de
naştere al copilului. Pe perioada concediului paternal, salariatul
beneficiază de o indemnizaţie paternală care nu poate fi mai
mică decât mărimea salariului mediu cuvenit pentru perioada
respectivă și care este achitată din fondul de asigurări sociale.
Concediul suplimentar neplătit pentru îngrijirea copilului
în vârstă de la 3 la 6 ani. În afară de concediul de maternitate şi
concediul parţial plătit pentru îngrijirea copilului până la vârsta
de 3 ani, femeii, precum şi persoanelor (bunei, tutore, rudă
apropiată), li se acordă, în baza unei cereri scrise, un concediu
suplimentar neplătit pentru îngrijirea copilului în vârstă de la 3
la 6 ani, cu menţinerea locului de muncă (a funcţiei). În lipsa
locului de muncă anterior (funcţiei anterioare), persoanelor
menţionate li se acordă un alt loc de muncă echivalent (funcţie
echivalentă).
Concedii pentru salariaţii care au adoptat copii nou-
născuţi sau i-au luat sub tutelă. În acest caz, salariatului i se
acordă un concediu plătit pe o perioadă ce începe din ziua
adopţiei (luării sub tutelă) şi până la expirarea a 56 de zile
calendaristice din ziua naşterii copilului (în caz de adopţie a doi
sau mai mulţi copii concomitent – 70 de zile calendaristice) şi,
în baza unei cereri scrise, un concediu parţial plătit pentru
îngrijirea copilului până la vârsta de 3 ani. Indemnizaţiile pentru
concediile menţionate se plătesc din bugetul asigurărilor sociale
de stat. Salariatului care a adoptat un copil nou-născut nemijlocit
din maternitate sau l-a luat sub tutelă i se acordă, în baza unei
cereri scrise, un concediu suplimentar neplătit pentru îngrijirea
298
copilului în vârstă de la 3 la 6 ani.
8.5. Disciplina muncii
Potrivit art. 201 Codul Muncii al R. Moldova, disciplina

muncii reprezintă obligaţia tuturor salariaţilor de a se subordona
unor reguli de comportare stabilite în conformitate cu Codul
Muncii, cu alte acte normative, cu convenţiile colective, cu
contractele colective şi cu cele individuale de muncă, precum şi
cu actele normative la nivel de unitate, inclusiv cu regulamentul
intern al unităţii.
Disciplina de muncă se asigură în unitate prin crearea de
către angajator a condiţiilor economice, sociale, juridice şi
organizatorice necesare prestării unei munci de înaltă
productivitate, prin formarea unei atitudini conştiente faţă de
muncă, prin aplicarea de stimulări şi recompense pentru muncа
conştiincioasă, precum şi de sancţiuni în caz de comitere a unor
abateri disciplinare.
Pentru succese în muncă, angajatorul poate aplica
stimulări sub formă de:
a. mulţumiri;
b. premii;
c. cadouri de preţ;
d. diplome de onoare.
e. pentru succese deosebite în muncă, merite faţă de societate şi
faţă de stat, salariaţii pot fi înaintaţi la distincţii de stat (ordine,
medalii, titluri onorifice), lor li se pot decerna premii de stat.
f. Regulamentul intern al unităţii, statutele şi regulamentele
disciplinare pot să prevadă şi alte modalităţi de stimulare a
salariaţilor.
Salariaţilor care îşi îndeplinesc conştiincios şi eficient
obligaţiile de muncă li se acordă, în mod prioritar, avantaje şi
înlesniri în domeniul deservirii social-culturale, locative şi de
299
trai (bilete în instituţii balneosanatoriale, case de odihnă etc.).
Aceşti salariaţi beneficiază, de asemenea, de dreptul prioritar la
avansare în serviciu.
Pentru încălcarea disciplinei de muncă, angajatorul are
dreptul să aplice faţă de salariat următoarele sancţiuni
disciplinare:
A) avertismentul;
B) mustrarea;
C) mustrarea aspră;
D) concedierea
Se interzice aplicarea amenzilor şi altor sancţiuni
pecuniare pentru încălcarea disciplinei de muncă. Pentru aceeaşi
abatere disciplinară nu se poate aplica decât o singură sancţiune.
Sancţiunea disciplinară se aplică de organul căruia i se atribuie
dreptul de angajare (alegere, confirmare sau numire în funcţie) a
salariatului respectiv. Salariaţilor care poartă răspundere
disciplinară conform statutelor sau regulamentelor disciplinare
şi altor acte normative li se pot aplica sancţiuni disciplinare şi de
organele ierarhic superioare.
Până la aplicarea sancțiunii disciplinare, angajatorul este
obligat să ceară în scris salariatului o explicație scrisă privind
fapta comisă. Explicația privind fapta comisă poate fi prezentată
de către salariat în termen de 5 zile lucrătoare de la data
solicitării. Refuzul de a prezenta explicația cerută se
consemnează într-un proces-verbal semnat de un reprezentant al
angajatorului și un reprezentant al salariaților.
În funcţie de gravitatea faptei comise de salariat,
angajatorul este în drept să organizeze şi o anchetă de serviciu, a
cărei durată nu poate depăşi o lună. În cadrul anchetei, salariatul
are dreptul să-şi explice atitudinea şi să prezinte persoanei
abilitate cu efectuarea anchetei toate probele şi justificările pe
care le consideră necesare.
Sancţiunea disciplinară se aplică, de regulă, imediat după
constatarea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de o lună din
ziua constatării ei, fără a lua în calcul timpul aflării salariatului
300
în concediul anual de odihnă, în concediul de studii sau în
concediul medical. Sancţiunea disciplinară nu poate fi aplicată
după expirarea a 6 luni din ziua comiterii abaterii disciplinare,
iar în urma reviziei sau a controlului activităţii economico-
financiare – după expirarea a 2 ani de la data comiterii. În
termenele indicate nu se include durata desfăşurării procedurii
penale.
Sancţiunea disciplinară se aplică prin ordin (dispoziţie,
decizie, hotărâre), în care se indică în mod obligatoriu:
A) temeiurile de fapt şi de drept ale aplicării sancţiunii;
B) termenul în care sancţiunea poate fi contestată;
C) organul în care sancţiunea poate fi contestată.
Ordinul (dispoziţia, decizia, hotărârea) de sancţionare, se
comunică salariatului, sub semnătură, în termen de cel mult 5
zile lucrătoare de la data emiterii, iar în cazul în care acesta
activează într-o subdiviziune interioară a unităţii (filială,
reprezentanţă, serviciu desconcentrat etc.) aflate în altă localitate
- în termen de cel mult 15 zile lucrătoare şi produce efecte de la
data comunicării. Refuzul salariatului de a confirma prin
semnătură comunicarea ordinului, se fixează într-un proces-
verbal semnat de un reprezentant al angajatorului şi un
reprezentant al salariaţilor.
Prin excepție, în cazul sancţiunii disciplinare sub formă de
concediere conform art.86 alin (1) lit. g)-r) 254, ordinul
254
Se are în vedere cazurile: g) încălcarea repetată, pe parcursul unui an, a obligaţiilor
de muncă, dacă anterior salariatul a fost sancționat disciplinar; h) absenţa repetată
fără motive întemeiate de la lucru timp de 4 ore consecutive (fără a ține cont de pauza
de masă) în timpul zilei de muncă; i) prezentarea la lucru în stare de ebrietate
alcoolică, narcotică sau toxică, stabilită în conformitate cu C.M. al R. Moldova; j)
săvîrşirea la locul de muncă a unei sustrageri (inclusiv în proporţii mici) din
patrimoniul unităţii, stabilite prin hotărîre a instanţei de judecată sau a organului de
competenţa căruia ţine aplicarea sancţiunilor administrative; k) comiterea de către
salariatul care mînuieşte nemijlocit valori băneşti sau materiale a unor acţiuni
culpabile dacă aceste acţiuni pot servi temei pentru pierderea încrederii angajatorului
faţă de salariatul respectiv; k1) încălcarea obligației prevăzute la art. 6 alin. (2) lit. a)
din Legea nr. 325 din 23 decembrie 2013 privind evaluarea integrităţii instituţionale;
l) încălcarea gravă repetată, pe parcursul unui an, a statutului instituţiei de învăţămînt
de către un cadru didactic; m) comiterea de către salariatul care îndeplineşte funcţii
educative a unei fapte imorale incompatibile cu funcţia deţinută; n) aplicarea, chiar şi
301
angajatorului, se aduce la cunoştinţa salariatului, sub semnătură,
cel târziu la data eliberării din serviciu. Ordinul (dispoziţia,
decizia, hotărârea) angajatorului cu privire la încetarea
contractului individual de muncă trebuie să conţină referire la
articolul, alineatul, punctul şi litera corespunzătoare din lege.
Sarcini pentru 1. Apreciați trăsăturile caracteristice ale

autoevaluare: raporturilor juridice de muncă constituite în
baza încheierii contractului individual de
muncă.
2. În ce condiții pot fi recunoscute
acordurile și convențiile încheiate de
Republica Moldova cu alte state ca izvoare
internaționale ale dreptului muncii?
3. Evidențiați principalele drepturi și
obligații ale subiecților dreptului muncii.
4. Care sunt condițiile necesare pentru
încheierea valabilă a unui contract individual
de muncă?
5. În ce cazuri este posibilă încheierea unui
contract individual de muncă pe durată
determinată?
6. Care este semnificația juridică a
clauzelor specifice ale contractului
individual de muncă?
7. Care sunt condițiile tehnico-juridice
pentru ca salariatul să fie supus unei
perioade de probă? Pe ce durată poate fi
dispusă perioada de probă? Ce categorii de
persoane sunt exceptate de la aplicarea
o singură dată, de către un cadru didactic a violenţei fizice sau psihice faţă de
discipoli; o) semnarea de către conducătorul unităţii (filialei, subdiviziunii), de către
adjuncţii săi sau de către contabilul-şef a unui act juridic nefondat care a cauzat
prejudicii materiale unităţii; p) încălcarea gravă, chiar şi o singură dată, a obligaţiilor
de muncă de către conducătorul unităţii, de către adjuncţii săi sau de către contabilul-
şef; r) prezentarea de către salariat angajatorului, la încheierea contractului individual
de muncă, a unor documente false, fapt confirmat în modul stabilit.
302
perioadei de probă?
8. Care este procedura de demisie a
salariatului?
9. Ce temeiuri de concediere poartă un
caracter disciplinar? Ce condiții legale
urmează a fi îndeplinite de angajator pentru a
opera concedierea disciplinară a salariatului?
10. Ce categorii de salariați nu pot fi
încadrate la muncă în zilele de repaus și în
cele de sărbătoare nelucrătoare?
11. Descrieți procedura generală de aplicare
a sancțiunilor disciplinare.
Bibliografie de 1. Boișteanu E., Romandaș N. Dreptul

referință: muncii. Manual. Chișinău: Tipografia
Centrală. 2014, 736 p.
2. Bostan Ina. Regimul juridic al
sancțiunilor disciplinare. În: Tendinţe
contemporane ale dezvoltării ştiinţei: viziuni
ale tinerilor cercetători: Teze, Chişinău:
Artpoligraf, 2014. p. 122
3. Codul muncii al R.Moldova, Nr. 154 din
28.03.2003. În: M.O. al R. Moldova
29.07.2003, nr. 159-162, art nr: 648.
4. Romandaș N., Boișteanu E. Dreptul
muncii. Manual. Chișinău: Reclama, 2007,
404 p.
5. Romandaș N., Boișteanu E. Unele
reflecţii privind metoda de reglementare
juridică a dreptului muncii. În Administrarea
Publică, nr. 1, 2012, p. 35-41
6. Ștefănescu Ion Traian. Tratat teoretic și
practic de drept al muncii, ed. a II-a.
București: Universul Juridic. 2012, 940 p.
7. Ţiclea A. Tratat de dreptul muncii.
303
Bucureşti: Universul Juridic. 2007, 252 p.
DREPTULUI FAMILIEI
304
9.1. Noţiunea, principiile, subiectele şi raporturile familiale
De-a lungul timpului, pentru a supravieţui, oamenii au

fost nevoiţi să se asocieze în grupuri sau cupluri, cu timpul
numite familie. Reuşind să asigure supravieţuirea a tot mai
multe persoane, familia a devenit din ce în ce mai funcţională,
viaţa socială a impus tot mai multe norme de formare şi
existenţă a acesteia. Familia a fost prima instituţie socială din
istoria lumii.
O analiză a limbajului cotidian şi a textelor din literatura
de specialitate relevă o varietate de conţinut a termenului
familiei, mergând de la înţelesuri mai vagi, atribuite de simţul
comun, până la definiţii mai exacte oferite de jurişti. Şi tocmai
din cauza dificultăţilor legate de noţiunile penumbrale, şi în
cazul vieţii de familie, definiţiile de tip sintetic, după modelul
legii clasice, gen proxim-diferenţă specifică, au doar o valoare
orientativă. Pentru că, orice încercare de a oferi o definiţie
familiei, lasă pe dinafară nu numai „câteva excepţii”, ci şi o
multitudine de cazuri ce se găsesc în viaţa socială reală.
Articolul 48 din Constituţia Republicii Moldova stipulează
că, familia constituie elementul natural şi fundamental al
societăţii, fiind întemeiată pe căsătoria liber consimţită între
bărbat şi femeie, pe egalitatea lor în drepturi şi pe dreptul şi
îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea
copiilor.
În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane
între care există drepturi și obligații, care izvorăsc din căsătorie,
rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate
relațiilor de familie. Astfel, familia este o realitate juridică prin
reglementarea ei de către lege.
În terminologia juridică acest termen mai este folosit încă
în două înțelesuri:
305
1) În înțeles de instituție juridică a Dreptului familiei,
adică de totalitate a normelor juridice ce reglementează atât
actul juridic al căsătoriei, cât și starea legală de căsătorie;
2) În înțeles de ceremonie ce are loc cu ocazia încheierii
căsătoriei.
De asemenea, familia poate fi privită atât în sens larg, cât
și în sens restrâns. În sensul larg al cuvântului, familia
reprezintă ansamblul persoanelor unite prin căsătorie, filiație,
adopție și rudenie, rezultată dintr-o descendență cu un autor
comun. În sens restrâns, familia este formată din soți și copiii
lor minori.
Familia îndeplinește o serie de funcții, în cadrul societății:
– Funcția reproductivă, în sensul perpetuării speciei umane.
Deoarece omenirea este de neconceput fără continua perpetuare
a speciei umane, această funcţie, a familiei, are un caracter
primordial în raport cu celelalte funcţii. Familia are la bază, în
primul rând, deşi nu exclusiv, atracţia biologică dintre bărbat şi
femeie, şi de asemenea dorinţa fiecăruia de a lăsa urmaşi, acest
fapt determinând hotărârea pe care un cuplu tânăr îl ia, de a avea
copii, hotărâre care este una personală, dar care este determinată
şi de realităţile social-economice existente.
– Funcția economică, în sensul gestionării în comun a
gospodăriei casnice și a bunurilor soților. Această funcție a
familiei este influenţată de gradul social-economic al societăţii şi
pe de altă parte importanţa acesteia diferă de la o societate la
alta. Din punctul de vedere al dreptului familiei, ea îşi găseşte
aplicaţiunea în regimul comunităţii de bunuri al soţilor, precum
şi în obligaţia legală de întreţinere în anumite cazuri speciale.
– Funcția educativă, prin educația realizată în cadrul ei, strâns
legată de cea realizată în societate. Funcţia educativă este cea
prin care familia dă copilului primele noţiuni despre conduită,
morală, bine şi rău şi de asemenea, prin care imprimă
personalităţii sale în formare reguli şi deprinderi, principii ce
constituie fundamentul pe care apoi se clădeşte personalitatea
omului matur. În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii
306
necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti, inclusiv a celor
educative, intervin anumite sancţiuni ca: decăderea din
drepturile părinteşti, darea copilului în plasament sau
supravegherea specializată. La nivel naţional există autoritatea
tutelară care are obligaţia de a verifica modul în care părinţii îşi
îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana copilului.
Dreptul familiei reprezintă totalitatea normelor juridice
care reglementează raporturile personale și patrimoniale ce
izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și raporturile asimilate
de lege, sub anumite aspecte cu raporturile de familie, având ca
scop ocrotirea și întărirea familiei.255 Altfel spus, Dreptul
Familiei reprezintă ansamblul normelor juridice aplicabile
relațiilor dintre persoanele unite prin filiație (de exemplu, un
copil și mama sau tatăl său) sau prin căsătorie.
Dintre izvoarele dreptului familiei ale R. Moldova,
putem enumera următoarele izvoare:
a) Constituţia, unde se prevede la articolele 48 - 50 statutul
familiei în cadrul societăţii, respectiv şi faptul că aceasta
presupune un element destul de important care este ocrotit de
stat.
b) Codul familiei - care reglementează în mare parte instituţiile
dreptului familiei.
c) Codul procesual civil - reglementează procesul de divorţ
precum şi diferite litigii ce ţin de dreptul familiei.
d) Legea privind regimul juridic al adopţiei – care
reglementează procesul adopției copiilor rămași fără ocrotire
părintească;
e) Legea cu privire la actele de stare civilă – reglementează
regimul juridic al actelor de stare civilă etc.
Ca izvoare internaţionale, pot fi tratatele internaţionale din
domeniul dreptului familiei la care R. Moldova este parte.
Reglementarea raporturilor familiale se bazează pe
următoarele principii:
255
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu. Tratat de dreptul familiei. București: C.H. Beck,
2002. p.6.
307
1. Principiul ocrotirii familiei din partea statului, deci statul
facilitează, prin măsuri economice şi prin alte măsuri,
formarea familiei şi îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin;
2. Principiul monogamiei;
3. Principiul liberului consimţământ la căsătorie;
4. Principiul egalităţii în relaţiile familiale;
5. Principiul priorităţii educaţiei copilului în familie;
6. Principiul de sprijin moral reciproc şi fidelitate conjugală;
7. Principiul grijii pentru întreţinerea, educaţia şi apărarea
drepturilor şi intereselor membrilor minori şi ale celor inapţi
de muncă ai familiei;
8. Principiul liberului acces la apărarea, pe cale
judecătorească, a drepturilor şi intereselor legitime ale
membrilor familiei.
Analizând succint aceste principii, putem să remarcăm
următoarele. Astfel, putem confirma că, familia fiind celula de
bază a societății este ocrotită atât prin acte normative la nivel
național, cât și prin acte internaționale. Dacă este să ne referim
la actele normative naționale, cu titlu de exemplu, putem
menționa că, principiul este formulat chiar în dispoziţiile art. 2,
alin.1și 2 ale C.F., arătându-se că, în R. Moldova statul ocroteşte
căsătoria şi familia.
Și actele internaționale privind drepturile omului consacră
necesitatea ocrotirii căsătoriei și familiei din partea societății și
statului. Astfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului, prin
art. 16 prevede: ,,familia constituie elementul natural și
fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea
societății și a statului”.256
Pactul internațional privind drepturile economice, sociale,
culturale prin art. 10 alin. 1 precizează că: ,,o ocrotire și o
asistență cât mai largă cu putință trebuie acordate familiei,
element natural și fundamental al societății, în special pentru
256
Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.16.
308
întemeierea sa și în răstimpul cât are responsabilitatea întreținerii
și educării copiilor care sunt în sarcina sa”.257
Pactul internațional privind drepturile civile și politice,
prin art. 23 alin.1, precizează că: ,,familia este elementul natural
și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea
societății și a statului”.258
Dacă este să ne referim la termenul de monogamie, putem
spune, că este prohibit să se căsătorească bărbatul sau femeia
care este deja căsătorită. Monogamia este o consecinţă a
dragostei, fundamentul căsătoriei încheiate între un bărbat şi o
femeie. Acest principiu rezultă din sentimentele pe care le au cei
ce se căsătoresc unul faţă de altul (art. 15 alin. 1 C.F.).
Încălcarea acestui principiu este sancţionată cu nulitatea
absolută a celei de a doua căsătorii, încheiate de aceeaşi
persoană.
Dacă este să ne expunem asupra principiului liberului
consimțământ la încheierea căsătoriei, în acest sens art. 48 alin.
2 din Constituţie şi art. 11 alin.1 C.F. prevede că, familia se
întemeiază pe căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie.
Pentru încheierea căsătoriei nu este necesar acordul terţelor
persoane. Libertatea încheierii căsătoriei presupune și libertatea
desfacerii ei la cererea unuia sau a ambilor soţi.
Expunându-ne asupra principiului egalității în drepturi a
soţilor în familie, putem spune că, acest principiu depășește
limitele relaţiilor de familie, deoarece este aplicat în întregul
domeniu al relaţiilor sociale, fapt concretizat și în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului (art. 16 alin . 1), în Constituţia
Republicii Moldova (art. 16 ) și în Codul Familiei (art.5, 16
alin.1). Acest principiu derivă din egalitatea deplină a femeii cu
bărbatul în toate domeniile vieții sociale. În acest sens, C.F.
precizează: „În relațiile dintre soți, precum și în exercițiul
drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale”.
De asemenea, în art. 5 al C. F. se arată că: „bărbatul și femeia au
257
Pactul internațional privind drepturile economice, sociale, culturale, art.10.
258
Pactul internațional privind drepturile civile și politice, art.23 alin. 1.
309
drepturi și obligații egale în căsătorie”, iar în art. 16 că „soții
hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria”. În
privința numelui, legea permite soților fie să-și păstreze, fiecare,
numele avut înainte de încheierea căsătoriei, fie să-și aleagă
numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Și în raporturile
patrimoniale ale soților îsi face aplicațiunea același principiu al
egalității. Așa fiind, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 1 C.F.
„bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți,
sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților”.
Părinții au aceleași drepturi și îndatoriri raportat la copiii lor
minori (art. 58 C.F.) și, de asemenea, toate măsurile privind
persoana și bunurile copiilor se iau de către părinți în comun.
Principiul priorităţii educației copilului în familie, reiese
din Convenţia privind drepturile copilului din 1989, care
prevede copilul ca pe o personalitate, ce despune de drepturile
sale, dar din cauza vulnerabilităţii, are nevoie de susţinere şi
apărare. Mai mult decât atât, Declaraţia adoptată de Adunarea
Generală a Naţiunilor Unite, la cea de a XXVI - a Sesiune
Specială de 10 mai 2002, cuprinde principiile care ghidează
mişcarea globală internaţională de construcţie a unei lumi demne
pentru copii. Dintre principiile adoptate la acest forum, ce
constituie cheia de boltă pentru soliditatea și viabilitatea acestui
sistem, putem remarca următoarele:
– Interesele superioare ale copiilor trebuie să fie principalul
obiectiv pentru toate acţiunile legate de copii, începând din
familie;
– Investiţia în copii şi respectarea drepturilor lor este una
dintre modalităţile cele mai eficiente de eradicare a sărăciei;
– Orice copil este născut liber și egal în demnitate și drepturi;
– Copiii trebuie să aibă parte de un start cât mai bun în viaţă
(lucru început în familie);
– Realizarea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului necesită
reînnoirea voinţei politice, mobilizarea și alocarea unor resurse
suplimentare la nivel naţional și internaţional, avându-se în
vedere urgenţa și gravitatea nevoilor speciale ale copiilor;
310
– O lume mai bună pentru copii este o lume în care toţi copiii
se vor putea bucura de anii copilăriei - un timp al jocului și al
învăţării, când copiii sunt iubiţi, respectaţi și alintaţi, când
drepturile le sunt promovate şi protejate, fără nici un fel de
discriminare, când siguranţa și bunăstarea lor sunt considerate
primordiale şi când se pot dezvolta sănătoși, în pace și
demnitate.
Principiul de sprijin moral reciproc şi fidelitate
conjugală. În conformitate cu acest principiu soții își datorează
unul altuia respect și sprijin moral. Această obligaţie este o
consecinţă a prieteniei şi afecţiunii pe care se întemeiază
raporturile de căsătorie și se bazează pe sinceritate, răbdare,
buna înţelegere și comunitatea matrimonială de viaţă,
încurajarea și stimularea reciprocă în activităţile familiale,
profesionale și obștești, apărarea la nevoie a cinstei și reputaţiei
celuilalt soţ, sprijinul reciproc în caz de boală, infirmitate ori
alte asemenea situaţii speciale. Această obligaţie are un caracter
juridic, iar neîndeplinirea ei, poate constitui motiv de divorţ. În
ceea ce privește obligaţia de fidelitate, nu există nici o îndoială
asupra existenţei obligaţiei de fidelitate a fiecăruia dintre soţi
faţă de celălalt. Totuși, această obligaţie rezulta din
reglementarea unor consecinţe ale sale. Astfel, prezumţia de
paternitate se întemeiază pe obligaţia de fidelitate a soţiei, însă,
cum această obligaţie există pentru femeie, în virtutea
principiului egalităţii dintre sexe, ea există și pentru bărbat.
Încălcarea obligaţiei de fidelitate constituie motiv de divorţ.
Conţinutul ei constă în abţinerea soţilor de a avea relaţii sexuale
cu alte persoane. Îndatorirea de fidelitate ţine, înainte de toate,
de sfera intimă a vieţii conjugale. În accepţiunea sa fizică,
„datoria de credinţă” implică două aspecte: unul pozitiv, anume
îndeplinirea de către fiecare dintre soţi a îndatoririlor conjugale,
altul negativ, de a nu întreţine relaţii conjugale în afara
căsătoriei. Infidelitatea, ca antonim al fidelităţii, are însă și o
accepţiune intelectuală, mai subtil conectată datoriei de respect,
311
manifestându-se printr-un comportament public dezagreabil
celuilalt, amiciţii echivoce etc.
În concluzie, așa cum precizează literatura de
specialitate259, de esenţă morală și presupunând reciprocitate,
datoria de respect, de fidelitate și cea de sprijin moral, la care
îndreptăţește calitatea de soţ nu au, niciuna în parte și nici toate
la un loc, vreo „garanţie” manu militari; conduita conformă nu
poate fi obţinută silit, dar purtarea neconformă este
sancţionabilă, indirect, prin desfacerea căsătoriei, inclusiv din
vina exclusivă a aceluia dintre soţi care a nesocotit oricare
dintre aceste datorii.
Soluţionarea pe cale amiabilă a tuturor problemelor
vieţii familiale. Acest principiu reiese din principiul egalităţii în
drepturi a soţilor. El are o sferă de acţiune ce cuprinde toate
domeniile vieţii de familie, despre ce ne vorbeşte art. 16 alin. 1,
art. 21 alin. 1, art. 60 alin. 3 Codul Familiei.
După cum am menționat anterior, obiectul dreptului
familiei îl formează raporturile patrimoniale și cele personal
nepatrimoniale. Aceste raporturi pot fi clasificate în:
1) Raporturile de căsătorie. Codul Familiei (art. 3) stabileşte
condiţiile şi modalitatea de încheiere, încetare şi declarare a
nulităţii căsătoriei, reglementează relaţiile personale
nepatrimoniale şi patrimoniale născute din căsătorie.
2) Raporturile care rezultă din rudenie. Acestea sunt raporturile
personale şi patrimoniale care apar între părinţi şi copii în urma
atestării provenienţei acestora, cât şi a raporturilor dintre fraţi şi
surori, bunici şi nepoţi etc.
3) Raporturile ce rezultă din adopţie şi alte forme de ocrotire a
copiilor orfani şi a celor lipsiţi de grija părintească. Legislaţia
reglementează detaliat condiţiile, modalitatea şi efectele
adopţiei, alte forme de ocrotire a copiilor cum este tutela,
curatela, casele de copii de tip familial, drepturile şi obligaţiile
adoptatorilor, tutorilor, curatorilor şi a copiilor educaţi de
aceștia.
259
E. Florian. Dreptul familiei. București, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, 2010. p. 95.
312
4) Modul de înregistrare a actelor de stare civilă.
Raporturile de familie, reglementate de legislaţia familială
au unele particularităţi, pe care nu le întâlnim la alte categorii
sociale şi anume:
a) ele apar din fapte juridice deosebite, precum căsătoria,
rudenia, maternitatea, paternitatea, adopţia, plasamentul familial
al copiilor lipsiţi de grija părintească;
b) baza lor o constituie căsătoria şi rudenia, acestea având un
caracter de continuitate;
c) apar între persoane apropiate, cercul lor fiind restrâns - soţi,
părinţi şi copii, adoptaţi şi adoptatori, fraţi, surori, bunici, nepoţi
și au un caracter strict personal;
d) caracterul personal determină o altă particularitate, care este
imposibilitatea înstrăinării drepturilor şi obligaţiilor familiale.
Ele nu pot fi transmise prin voinţa persoanei, nu pot fi cedate şi
nu pot fi obiect al vreunei convenţii cu titlu oneros sau gratuit;
e) relaţiile dintre membrii familiei sunt bazate pe emoţii, având
un caracter deosebit, ce se exprimă prin încredere şi susţinere
reciprocă, de aceea ele sunt gratuite.
În concluzie, putem confirma că, raporturile familiale în
mare majoritate poartă caracter personal nepatrimonial, adică nu
pot fi evaluate în bani şi, deci, se bazează pe sentimente de
stimă, dragoste, reciprocitate (ex. educaţia şi creşterea copiilor,
ajutor reciproc între soţi, susţinerea reciprocă). Relaţiile
patrimoniale, adică cele legate de patrimoniu şi, deci, care pot fi
evaluate economic sunt legate de proprietatea comună şi
personală a soţilor, de obligaţia de întreţinere între mai mulţi
membri ai familiei etc.
Subiectele de drept familial sunt participanţii la
raporturile familiale, care deţin anumite drepturi şi obligaţii. Ei
necesită o calitate specială - cea de soţ, părinte, copil etc.., adică
de persoane apropiate, care în marea majoritate a cazurilor au un
domiciliu comun, sunt legate între ele prin relaţii de căsătorie,
rudenie sau înfiere şi care urmăresc un scop comun - stabilitatea,
bunăstarea şi prosperarea, atât a familiei în întregime, cât şi a
313
fiecărui membru al ei în parte. Pot fi, deci, subiecte de drept
familial soţii şi foştii soţi, părinţii şi copiii, buneii şi nepoţii,
fraţii şi surorile, adoptatorul şi adoptatul, tutorele (curatorul) şi
persoana minoră aflată sub tutelă (curatelă) etc.
Din cele menţionate mai sus observăm că, majoritatea
raporturilor familiale apar ca urmare a rudeniei şi căsătoriei.
Rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei
persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe
persoane au un ascendent comun.
Șirul de persoane între care există rudenia se numește linie
de rudenie. Ea se poate prezenta sub două forme: dreaptă și
colaterală.260 Rudenia dreaptă poate fi directă sau nemijlocită,
adică legătura de rudenie dintre persoane care descind unele din
altele, în sensul că o persoană este copilul celeilalte (fiul şi tata,
mama şi fiul), şi mijlocită, indirectă, în sensul că persoanele
respective nu sunt născute una din alta, dar între ele există un şir
neîntrerupt de naşteri (bunelul şi nepot de fiu). Linia de rudenie
dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă. Rudenia
ascendentă este aceea care leagă o persoană cu cei din care
descinde, cum ar fi de la copil spre părinţi, bunici. Rudenia
descendentă este în cazul când se stabileşte legătura unei
persoane cu acei care descind din ea, plecând de la părinte spre
copil, nepot de fiică etc.
Rudenia colaterală este legătura de rudenie dintre două
persoane care, fără a descinde una din alta, au un ascendent
comun (fraţii între ei, verii primari între ei).
Dreptul nostru acordă aceiași ocrotire rudeniei din
căsătorie și aceleia din afara căsătoriei. Copiii născuți în afara
căsătoriei au aceleași drepturi și obligații față de părinții și
rudele lor ca și cei născuți de la persoane căsătorite (art. 50
C.F.).
Art. 45, alin. 2, C.F. prevede: „Gradul de rudenie se
stabilește prin numărul de nașteri”. Așa dar, distanța între rude
se măsoară cu ajutorul gradului de rudenie. Acest grad se
260
Ion P. Filipescu. Tratat de dreplul familiei. București: ALL Beck, 1993. p. 267.
314
stabilește după numărul nașterilor intervenite, adică al
generațiilor.
Alt izvor al relaţiilor de familie este înrudirea prin alianţă
sau afinitatea, care este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt
(ginere, noră, cumnaţi). Gradul afinităţii se stabileşte prin
asemănare cu rudenia.
În afară de rudenia bazată pe legătura de sânge, există şi
rudenia care rezultă din adopţie - denumită în dreptul familiei
rudenie civilă. Rudenia civilă este asimilată de lege cu rudenia
de sânge. Adoptatul şi descendenţii lui devin rude cu
adoptatorul şi rudele acestuia. Efectele juridice ale rudeniei
civile sunt identice cu efectele juridice ale rudeniei de sânge.
9.2. Noţiunea, condiţiile încheierii şi încetarea căsătoriei
Căsătoria ca şi rudenia reprezintă temeiul apariţiei

raporturilor familiale, şi anume a celor între soţi.
Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi
o femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor legale, cu scopul de a
întemeia o familie şi reglementată de normele imperative ale
legii.
Din definiţia căsătoriei rezultă că, aceasta are următoarele
caractere juridice:261
a) este o uniune dintre un bărbat şi o femeie, ce se
întemeiază pe consimţământul celor ce se căsătoresc și, odată
încheiată, este reglementată de normele legale, devenite
aplicabile prin asemenea consimţământ;
b) este liber consimţită – exprimarea consimţământului
liber, al celor ce se căsătoresc, este garantată prin dispoziţiile
legale care permit încheierea căsătoriei bazate pe afecţiunea
reciprocă a viitorilor soţi;
c) este monogamă – caracter ce decurge în mod firesc din
fundamentul căsătoriei, și anume afecţiunea reciprocă a soţilor;
261
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu. Tratat de dreptul familiei. ed. a 7-a, București: All
Beck, 2002. p. 14-15.
315
d) se încheie în formele cerute de lege – are, deci, un
caracter solemn, ce presupune că se încheie numai într-un
anumit loc, în faţa unei autorităţi de stat, într-o zi dinainte fixată
și în prezenţa efectivă și concomitentă a ambilor viitori soţi, cu
posibilitatea pentru public de a asista;
e) are un caracter civil – încheierea și înregistrarea
căsătoriei sunt de competenţa exclusivă a autorităţii de stat;
f) se încheie pe viaţă – în principiu, legătura căsătoriei
este menită să dăinuiască între soţi pe tot timpul vieţii lor;
g) se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi între
bărbat şi femeie – egalitate ce se referă atât la condiţiile în care
se încheie căsătoria, cât și la relaţiile dintre soţi sau dintre
aceștia și copiii lor;
h) căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii –
căsătoria este ocrotită de lege, deoarece constituie baza familiei.
Întemeierea relaţiilor de familie constituie conţinutul căsătoriei,
cauza necesară și determinantă a acesteia.
În concluzie, putem menționa că, în sistemul dreptului
nostru pozitiv, actul căsătoriei este un act juridic bilateral, prin
care viitorii soți consimt în mod liber și pe deplin egal să se
supună statutului legal al căsătoriei. Ca atare, actul căsătoriei
este numai izvorul juridic al stării de căsătorie necesar pentru
dobândirea situației legale de persoană căsătorită. Totuși,
partenerii de viață pot forma o familie și fără a înregistra actul
căsătoriei, trăind în concubinaj.
Concubinajul este acea relație interumană în care doi
adulți hotărăsc să trăiască și să se gospodărească în comun.
Majoritatea statelor europene, au legiferat concubinajul, mai ales
din cauza numărului mare de copii născuți din cupluri
necăsătorite. Pe locul întâi se află Islanda cu 65% dintre copii
proveniți din relații de concubinaj, urmată de Danemarca și
Suedia cu 55%, în timp ce în Marea Britanie proporția este de
40%262. Concubinajul nu este recunoscut însă în legislația R.
262
http://www.avoconsult.ro/concubinajul-convietuire-trai-casatorie-bunuri-comune-
cote-parti-copii-rudenie-drepturi.html
316
Moldova. Potrivit prevederilor Codului familiei, statul nostru
recunoaște doar căsătoria încheiată în fața ofițerului de stare
civilă.
În scopul întemeierii unei familii trainice şi sănătoase, atât
din punct de vedere fizic, cât şi moral, care să-şi poată îndeplini
funcţiile ce-i revin în cadrul societăţii, încheierea căsătoriei este
supusă anumitor cerinţe legale. Astfel, pentru ca încheierea unei
căsătorii să fie valabilă, ea presupune îndeplinirea unor condiţii
de fond şi de formă.
Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei sunt acele
condiţii obligatorii care trebuie să existe pentru a se putea
încheia căsătoria. Lipsa lor determină imposibilitatea încheierii
căsătoriei. Aceste sunt:
1. Diferenţa de sex - nu se admite încheierea căsătoriei
între persoane de acelaşi sex. Sexul fiecăruia dintre viitorii soți
se stabilește cu ajutorul certificatului de naștere, care are o
rubrică specială în acest sens.263
2. Vârsta matrimonială – de 18 ani pentru ambele sexe.
Pentru motive temeinice, în baza cererii persoanelor care doresc
să se căsătorească şi a acordului părinţilor minorului autoritatea
administraţiei publice locale poate încuviinţa încheierea
căsătoriei, cu reducerea vârstei matrimoniale, dar nu mai mult
decât cu doi ani.
3. Consimţământul la căsătorie - pentru încheierea
căsătoriei este necesar consimţământul reciproc, neviciat,
exprimat personal şi necondiţionat al bărbatului şi femeii care se
căsătoresc;
4. Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii viitorilor soţi
– deși nu este o condiție obligatorie, viitorii soţi sunt în drept să-
și comunice reciproc despre starea sănătăţii lor, pentru a
cunoaşte pericolul pe care-l poate prezenta pentru ei şi pentru
copiii lor încheierea unei căsătorii în condiţii necorespunzătoare
263
Al. Bacaci. C. Hageanu. Dreptul familiei. București: Editura ALL BECK, 1994. p.
23.
317
din punctul de vedere al sănătăţii. Controlul medical este gratuit
și rezultatele sale sunt comunicate doar viitorilor soți.264
Condițiile de formă ale căsătoriei se împart în formalități
premergătoare sau anterioare căsătoriei și formalități privind
însăși încheierea căsătoriei.265
Formalităţile premergătoare căsătoriei sunt:
1. Depunerea declaraţiei de căsătorie la Oficiul de Stare Civilă
(OSC) din raza teritorială a domiciliului unuia dintre viitorii soţi
sau a părinţilor unuia dintre ei.
2. Anexarea la declaraţia de căsătorie a următoarelor
documente – certificatul de naştere, buletinul de identitate,
certificatul medical de trecere a controlului şi alte documente ce
ar proba anumite circumstanţe (de ex. certificat ce atestă
graviditatea, ordinul de deplasare etc.).
3. Determinarea datei înregistrării căsătoriei – data la care se
va înregistra căsătoria va fi stabilită de către reprezentantul
OSC, dar nu mai devreme de o lună și nu mai târziu de două luni
de la data depunerii declarației. Dacă există motive temeinice, la
cererea persoanelor care doresc să se căsătorească, şeful OSC
poate reduce termenul de o lună, iar în cazuri excepţionale
(pericol pentru viaţă, graviditate, naşterea copilului etc.),
căsătoria poate fi încheiată chiar în ziua depunerii declaraţiei.
4. Opoziţia la căsătorie - act prin care o persoană, în forma
scrisă, aduce la cunoştinţa reprezentantului OSC existenţa unei
împrejurări de fapt sau de drept care nu permite încheierea
căsătoriei. Aceste împrejurări sunt numite impedimente la
căsătorie. În literatura de specialitate întâlnim următoarea
definiție a impedimentului: ,,O lege de drept divin, natural sau
revelat, sau de drept uman, care stabilește că, o anumită
264
Persoanele care doresc să se căsătorească, la solicitare, pot efectua un examen
medical gratuit, în scopul depistării bolilor sau a agenţilor patogeni ce pot fi transmişi
copiilor, cu acordul informat al lor.
265
V. Pânzari. Dreptul familiei (Note de curs). Bălți: Presa universitară bălțeană,
2000. p. 35-38.
318
persoană, datorită unei circumstanțe obiective, este incapabilă
de a încheia în mod valid căsătoria”266.
Nu se admite încheierea căsătoriei între:
a) persoane dintre care cel puţin una este deja căsătorită;
b) rude în linie dreaptă până la al IV-lea grad inclusiv, fraţi şi
surori, inclusiv cei care au un părinte comun;
c) adoptator şi adoptat;
d) adoptat şi rudă a adoptatorului în linie dreaptă, până la al II-
lea grad, inclusiv;
e) curator şi persoană minoră aflată sub curatela acestuia, în
perioada curatelei;
f) persoane dintre care cel puţin una a fost lipsită de capacitatea
de exerciţiu.
Art. 15 din C.F. prevede ca impediment la căsătorie lipsa
capacității de exercițiu cel puțin a unuia dintre viitorii soți. Acest
text reglementează două situații:
– privind pe alienatul și debilul mintal;
– privind pe cel lipsit vremelnic de facultățile mintale.
g) persoane condamnate la privaţiune de libertate în perioada
când ambele îşi ispăşesc pedeapsa;
h) persoane dintre care cel puţin în privința uneia este instituită o
măsură de ocrotire judiciară (ocrotire provizorie, curatelă sau
tutelă) şi lipseşte autorizarea prevăzută de lege la încheierea
căsătoriei;
i) persoane de acelaşi sex.
Condiţiile procedurii încheierii căsătoriei se referă la
faptul înregistrării căsătoriei. Astfel, încheierea căsătoriei are loc
în incinta OSC - lui, în a cărui rază teritorială se află domiciliul
unuia dintre viitorii soţi sau al părinţilor unuia dintre ei.
Căsătoria se poate încheia în afara sediului OSC dacă, din
motive temeinice, unul din viitorii soţi se află în imposibilitatea
de a se prezenta personal la OSC.
266
Tamas I. Drept matrimonial canonic. Iași: Editura ,,Presa Bună”, 1994. p. 57- 64.
319
La dorinţa viitorilor soţi, căsătoria se oficializează în mod
solemn. În ziua fixată pentru încheierea căsătoriei, funcţionarul
OSC - lui:
– identifică viitorii soţi;
– constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond şi nu există
impedimente la încheierea căsătoriei;
– constată că nu există opoziţii întemeiate la căsătorie;
– citeşte viitorilor soţi prevederile C.F., în ceea ce priveşte
drepturile şi obligaţiile lor ce vor apărea în urma încheierii
căsătoriei;
– ia consimţământul viitorilor soţi în vederea încheierii
căsătoriei;
– declară căsătoria încheiată;
– întocmeşte actul de căsătorie în registrul respectiv, care se
semnează de funcţionarul OSC - lui, de soţi şi de martori, dacă
sunt;
– eliberează soţilor certificatul de căsătorie.
Momentul în care funcţionarul OSC - lui constată
existenţa consimţământului viitorilor soţi şi îi declară căsătoriţi
este considerat drept moment al încheierii căsătoriei.
În situaţia în care, persoanele care se căsătoresc nu s-au
prezentat la timpul fixat, dacă ele n-au comunicat cauza
neprezentării sau dacă neprezentarea este considerată
nemotivată, atunci declaraţia de înregistrare a căsătoriei se
consideră nulă. Dacă persoanele care se căsătoresc nu şi-au
schimbat intenţia, ele trebuie să depună o declaraţie nouă şi OSC
trebuie să fixeze din nou termenul de înregistrare a căsătoriei.
Încetarea căsătoriei are loc în cazul:
1. Decesului unuia dintre soţi – soţul supraviețuitor având
dreptul de a se căsători, de a-şi păstra numele dobândit la
încheierea căsătoriei, de a moşteni averea soţului decedat;
2. Declarării pe calea judecătorească a morţii unuia dintre soţi
- aceleaşi efecte ca şi în cazul decesului unuia dintre soţi;
3. Desfacerii căsătoriei prin divorţ fie la OSC, fie în instanţa
judecătorească.
320
Divorţul la OSC poate avea loc la cerea comună a ambilor
soţi sau la cererea unuia dintre soţi. La cererea comună a
ambilor soţi se permite desfacerea căsătoriei la OSC, dacă ei
sunt de acord cu desfacerea căsătoriei, nu au copii minori
comuni sau înfiați şi nu au litigiu în privinţa împărţirii averii ori
la întreținerea soțului inapt de muncă. În lipsa acordului soţiei,
soţul nu poate cere desfacerea căsătoriei în timpul gravidităţii
acesteia şi timp de un an după naşterea copilului dacă acesta s-a
născut viu şi trăieşte.
La cererea unuia dintre soţi, desfacerea căsătoriei la OSC,
poate avea loc dacă celălalt soţ, prin hotărârea instanţei
judecătoreşti, este:
1. supus unei măsuri de ocrotire judiciare;
2. declarat dispărut;
3. condamnat la privaţiune de libertate pe un termen mai mare
de 3 ani.
În cazul desfacerii căsătoriei la OSC, aceasta încetează din
ziua înregistrării divorţului. Desfacerea căsătoriei şi eliberarea
certificatului de divorţ au loc, după expirarea termenului de o
lună, din ziua depunerii cererii de divorţ.
Divorţul în instanţa judecătorească are loc în cazul când,
unul dintre soţi nu este de acord cu desfacerea căsătoriei, sau
dacă ei au copii minori, sau dacă nu se înţeleg asupra partajării
averii comune. Cererea de divorț se depune la instanță în scris.
Ea trebuie să cuprindă:
– denumirea instanței, căreia îi este adresată;
– numele reclamantului și domiciliul lui;
– numele pârâtului și domiciliul lui;
– arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază
cererea, precum și a dovezilor pe care se sprijină fiecare
pretenție. Când se cere dovada cu martori, se arată numele,
prenumele și domiciliul martorilor;
– numele copiilor minori născuți din căsătorie sau înfiați de
ambii soți;
– pretențiile reclamantului;
321
– enumerarea documentelor anexate la cerere.
La cerere se vor anexa copii legalizate de pe certificatul
de căsătorie și de pe certificatul de naștere al copiilor minori.
Prin cererea de divorț, soțul respectiv mai poate solicita să i se
încredințeze copiii minori și să se fixeze contribuția celuilalt soț
pentru întreținerea acestuia. Cererea de divorț se depune
personal în instanță de către reclamant.
Deoarece legiuitorul nu a făcut o enumerare a motivelor
de divorț, instanțele de judecată sunt cele care, în funcție de
situațiile apărute în practică, pot aprecia temeinicia motivelor
invocate, dacă ele într-adevăr au vătămat raporturile dintre soți
în așa măsură, încât conviețuirea de mai departe nu mai este
posibilă. În practica judecătorească au fost recunoscute drept
motive temeinice de divorț următoarele situații:
– soțul pârât suferă de alienație mintală sau de debilitate
mintală cronică, ori de o boală gravă și incurabilă, survenită
înainte sau în timpul căsătoriei;
– nepotriviri de ordin fiziologic, care afectează raporturile
conjugale;
– comportarea imorală a unuia dintre soți care, chiar în
locuința comună, trăiește în concubinaj cu o altă persoană;
– despărțirea în fapt a soților, precum și refuzul nejustificat al
unuia dintre ei de a locui împreună cu celălalt. Pentru a fi
considerat motiv temeinic de divorț, despărțirea în fapt trebuie
să aibă caracter definitiv, iar refuzul conviețuirii să-i fie
imputabil soțului pârât, aspecte de natură să facă imposibilă
continuarea căsătoriei pentru soțul reclamant;
– soțul pârât și-a părăsit soția, stabilindu-se cu traiul în
străinătate;
– soțul pârât a fost condamnat pentru tentativă sau complicitate
la tentativă de omor împotriva soțului reclamant, instigare de
omor împotriva acestuia, îi vatămă grav integritatea corporală,
sau a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni
privitoare la viața sexuală;
322
– soțul pârât a fost condamnat pentru una sau mai multe
infracțiuni săvârșite cu intenție, altele decât cele prevăzute mai
sus, să execute o pedeapsă cu închisoare de cel puțin 3 ani, pe
care o execută sau urmează să o execute;
– neîndeplinirea obligațiilor conjugale chiar în condițiile în care
traiul în comun nu a fost întrerupt;
– alcoolismul, care determină degradarea morală a soțului care
are acest viciu etc.
Dacă, în procesul examinării cererii de desfacere a
căsătoriei, unul dintre soţi nu-şi dă acordul la divorţ, instanţa
judecătorească va amâna examinarea cauzei, stabilind un termen
de împăcare de la o lună la 6 luni, cu excepţia cauzelor de
divorţ, pornite pe motivul violenţei în familie confirmate prin
probe.
Violenţa dintotdeauna a fost parte a existenţei umane, iar
impactul acesteia poate fi văzut peste tot în lume. Conform
estimărilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în fiecare an, mai
mult de un milion de persoane îşi pierd viaţa în urma actelor de
violenţă.267 Astfel, la nivel global motivul principal al morţii
persoanelor, cu vârstă cuprinsă între 15-44 de ani, constituie
violenţa. Actele de violenţă domestică sunt cel mai greu de
depistat, datorită faptului că, se petrec în familie - acolo, unde
autorităţile nu pot interveni. De aici şi percepţia autorităţilor
statului că, violenţa domestică este de natură privată şi prea
puţine se pot face. Situaţia este îngreunată şi de percepţia
tolerantă faţă de violenţa domestică a societăţii şi chiar a
victimelor. Astfel, „femeile în Moldova, în general, sunt jenate
să vorbească despre abuzul în familie. Acest lucru se întâmplă
datorită unor percepţii general-acceptate despre faptul că,
violenţa este permisă pentru a pune femeile la locul lor sau că,
de fapt ele sunt cele care provoacă violenţa”.268
Violența poate avea mai multe forme:
267
Raportul OMS, Raport Mondial asupra violenţei şi sănătăţii, Geneva 2002.
268
Opriţi violenţa împotriva femeilor, http://www.stopvaw.org/Moldova.html,
Raportul: O investigaţie asupra statutului drepturilor femeilor în Europa de Sud-Est şi
CSI.
323
· Violența fizică: îmbrânciri, pălmuiri, loviri cu/de obiecte,
lovituri cu picioarele sau cu pumnul, tragere de păr, izbirea
victimei de pereţi sau de mobilă, sugrumare, etc.
· Violența psihologică: umiliri şi înjurături, batjocorire,
criticarea opiniilor sau sentimentelor, ameninţări cu bătaia,
ameninţare că o să ia copiii, folosirea copiilor pentru a trezi
sentimente de vină, neglijare, amenințare, distrugere
demonstrativă a obiectelor, manipulări psihologice sau izolarea
forțată de prieteni, familie, copii, școală și/sau serviciu etc.
· Violența sexuală: constrângere la relații sexuale sau atingeri
nedorite, contactul sexual continuat după cererea de a-l opri, sau
forțarea cuiva să se supună la o relație sexuală neprotejată sau
umilitoare.
· Violența economică: interzicerea de a avea sau păstra un
serviciu, limitarea accesului la veniturile și bunurile familiei, de
a avea bani proprii, lipsire de mijloace de existență precum
hrană, medicamente, etc.
· Abuz economic: încercarea de a face persoana dependentă
financiar, de exemplu menținerea unui control total asupra
resurselor financiare, îngrădirea accesului la bani, interzicerea
frecventării școlii/continuării studiilor sau angajării la un post de
muncă.
· Violența spirituală: de exemplu: limitarea sau interzicerea
practicării unui cult religios sau unui mod de viață.
Violenţa în familie constituie o infracțiune și este
reglementată de art. 201-1 din Codul Penal al Republicii
Moldova.
La data de 18 septembrie 2008 a intrat în vigoare Legea
cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie.
Această lege creează un mecanism mai bun de apărare a
victimelor violenţei în familie, mai ales prin măsurile de
protecţie stabilite împotriva agresorului.
Astfel, cel agresat sau orice altă persoană, care deține
informații privitor la violență, va depune o cerere privind
violenţa în familie (art. 12) la următoarele autorități statale:
324
– Organul afacerilor interne;
– Instanţa de judecată;
– Organul de asistenţă socială;
– Autoritatea administraţiei publice locale.
Mai mult decât atât, în legislație este reglementat
mecanismul de protecție a victimei, prin intermediul unei noi
instituții „ordinul de restricție de urgență”, care este o măsură
provizorie de protecţie a victimei violenţei în familie, aplicată
de poliţie pentru o perioadă de până la 10 zile. Conform acestui
mecanism, agresorul va fi înlăturat imediat din locuinţa familiei
şi i se va stabili interdicţii, în vederea prevenirii
repetării/comiterii acţiunilor violente.
Ordonanța de protecție este un act legal prin care instanţa
de judecată aplică măsuri de protecţie a victimei. Potrivit legii,
instanța trebuie să emită în 24 de ore de la primirea cererii, o
ordonanţă de protecţie.
Prin ordonanță agresorului i se aplică următoarele măsuri:
– obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună ori de a sta
departe de locuinţa victimei, fără a decide asupra modului de
proprietate asupra bunurilor;
– obligarea de a sta departe de locul aflării victimei;
– obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte
persoane dependente de ea;
– interzicerea de a vizita locul de muncă şi de trai al victimei;
– obligarea, până la soluţionarea cazului, de a contribui la
întreţinerea copiilor pe care îi are în comun cu victima;
– obligarea de a plăti cheltuielile şi daunele cauzate prin actele
sale de violenţă, inclusiv cheltuielile medicale şi cele de
înlocuire sau reparare a bunurilor distruse sau deteriorate;
– limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune;
– obligarea de a participa la un program special de tratament
sau de consiliere dacă o asemenea acţiune este determinată de
instanţa de judecată ca fiind necesară pentru reducerea violenţei
sau dispariţia ei;
325
– stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor săi
minori;
– interzicerea de a păstra şi purta armă.
Ordonanţa de protecţie este expediată imediat organului
afacerilor interne şi organului de asistenţă socială de la locul
aflării bănuitului, învinuitului, inculpatului şi a victimei.
Dacă măsurile de împăcare nu au dat efecte şi soţii
continuă să insiste asupra divorţului, instanţa judecătorească va
satisface cererea respectivă.
Pe baza hotărârii judecătoreşti privind desfacerea
căsătoriei de către OSC din raza teritorială a instanţei
judecătoreşti respective, atât la cererea foştilor soţi (a unuia
dintre ei), cât şi în lipsa acestora, se întocmeşte actul de divorţ,
în baza căruia se eliberează certificatul de divorţ (două
exemplare - câte unul pentru fiecare fost soţ). Foștilor soți li se
interzice de a încheia o nouă căsătorie până la obținerea
certificatului de divorț.
În cazul desfacerii căsătoriei pe cale judecătorească,
căsătoria încetează din ziua când hotărârea instanţei
judecătoreşti a rămas definitivă.
9.3. Raporturile personale nepatrimoniale şi raporturile

patrimoniale între soţi
În urma încheierii căsătoriei, între soţi apar relaţii

personal-nepatrimoniale și patrimoniale.
Relaţiile personal-nepatrimoniale se bazează pe existenţa
drepturilor și obligaţiilor reciproce lipsite de conţinut economic.
Evident, nu toate relaţiile personale dintre soţi sunt reglementate
de lege, deoarece în caz contrar aceasta ar însemna implicarea
statului în viaţa intimă a lor. Totuși, pentru a garanta unele
drepturi personale ale soţilor, legea stabileşte dreptul lor de a
continua sau de a-şi alege domeniul de activitate sau profesia,
dreptul la secretul corespondenţei. De aceea, nici unul dintre soţi
nu este îndreptăţit să exercite un control atât în ce priveşte
326
corespondenţa, cât şi în ce priveşte relaţiile sociale pe care
celălalt soţ le întreţine cu alte persoane (prieteni, colegi de
serviciu), cu toate că, intimitatea creată în relaţiile de familie ar
permite soţilor de a avea acces la corespondenţa celuilalt.
La încheierea căsătoriei viitorii soţi pot determina ce nume
vor purta în timpul căsătoriei, având următoarele posibilităţi:
– să-şi aleagă numele de familie al unuia dintre ei (de
exemplu; ori Munteanu ori Ţurcanu);
– să-şi aleagă numele format prin conexarea numelor
ambilor drept nume de familie comun (de exemplu, Munteanu-
Ţurcanu);
– fiecare dintre ei îşi păstrează numele de familie pe care l-a
purtat până la căsătorie;
– conexează numele de familie al celuilalt soţ la numele de
familie propriu (de exemplu, soţul – Munteanu, iar soţia –
Ţurcanu -Munteanu).
Ca rezultat al încheierii căsătoriei soţii își asumă şi
anumite obligaţii personale, şi anume:
a) Obligaţia de sprijin moral. Această obligaţie se bazează pe
comunitatea şi înţelegerea ce trebuie să caracterizeze viaţa
conjugală. Sprijinul moral se poate manifesta sub diferite forme
şi se afirmă în deosebi în împrejurările mai dificile, cu care se
pot confrunta soţii în timpul căsătoriei.
b) Obligaţia de fidelitate. Obligaţia de fidelitate a fiecăruia
dintre soţi faţă de celălalt reprezintă o caracteristică esenţială a
căsătoriei, fiind reglementată în mod expres de Codul Familiei.
Din punctul de vedere al îndatoririlor soţiei, obligaţia de
fidelitate stă la baza prezumţiei de paternitate consacrată de art.
47 C.F., prezumţie în temeiul căreia copilul născut din părinţi
căsătoriţi ori în timp de 300 de zile din momentul desfacerii
căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soţului mamei
copilului, are ca tată pe soţul (fostul soţ) al mamei, dacă nu a
fost stabilit contrariul. Având în vedere principiul egalităţii
dintre sexe, din moment ce această obligaţie există pentru
femeie, ea există şi pentru bărbat.
327
c) Obligaţia de a locui împreună - domiciliul comun constituind
o condiţie necesară pentru o viaţă de familie normală şi trainică.
d) Îndatoririle conjugale. Conţinutul îndatoririlor conjugale,
deşi nu este în mod expres arătat de lege, constă în datoria
soţilor de a avea relaţii intime împreună. De aceea, refuzul
nejustificat al unuia dintre soţi de a-şi îndeplini îndatorirea
conjugală, poate constitui un motiv de divorţ pentru celălalt soţ.
Raporturile patrimoniale dintre soţi se referă la regimul
juridic al bunurilor acestora, adică la dreptul de proprietate
asupra bunurilor comune şi bunurilor personale ale soţilor.
Regimul juridic al bunurilor soţilor poate fi legal sau
contractual. Regimul juridic legal, se bazează pe prevederile
legii, iar cel contractual se referă la posibilitatea încheierii
contractului matrimonial, în care soţii pot stabili alt regim al
bunurilor comune sau personale decât cel prevăzut de lege,
precum şi pot stabili regulile partajului în caz de divorţ.
Conform prevederilor Codului Familiei şi ale Codului
Civil al R.Moldova, asupra bunurilor comune ale soţilor, se
aplică regimul juridic de proprietate comună în devălmăşie,
conform căruia, soţii nu au cote determinate asupra averii lor
comune şi posedă, folosesc şi dispun de aceasta de comun acord
şi în interesul ambilor sau a familiei.
Bunurile comune ale soţilor se consideră toate bunurile
dobândite în timpul căsătoriei, cu excepţia celor primite prin
moştenire, în dar sau în baza altor convenţii gratuite.
Sunt considerate bunuri comune, cele procurate din
contul:
a) veniturilor obţinute de fiecare dintre soţi din activitatea de
muncă; activitatea de întreprinzător; activitatea intelectuală;
b) premiilor, indemnizaţiilor şi altor plăţi, cu excepţia celor care
au un caracter de compensare (ajutor material, despăgubire
pentru vătămarea sănătăţii etc.);
c) altor mijloace comune.
Sunt proprietate în devălmăşie a soţilor bunurile mobile şi
imobile, valorile mobiliare, depunerile şi cotele de participaţie în
328
capitalul social din instituţiile financiare sau societăţile
comerciale, care au fost construite, constituite, procurate sau
făcute din contul mijloacelor comune, precum şi alte bunuri
dobândite în timpul căsătoriei, chiar dacă sunt procurate sau
depuse pe numele unuia dintre soţi.
Dreptul la proprietate în devălmăşie se extinde şi asupra
soţului care nu a avut un venit propriu, fiind ocupat cu
gospodăria casnică, cu educaţia copiilor sau din alte motive
temeinice.
Fiecare dintre soţi, este în drept să încheie convenţii, prin
care să dispună de bunurile comune, acordul celuilalt soţ fiind
prezumat, cu excepţia cazurilor convenţiilor cu bunurile imobile,
când se cere acordul scris al celuilalt soţ. Dacă unul dintre soţi
încheie o convenţie şi cealaltă parte ştie că celălalt soţ nu este de
acord cu aceasta, ultimul poate cere anularea convenţiei în
termen de 3 ani din momentul, când a aflat despre această
convenţie.
La bunurile personale ale soţilor se referă:
1) bunurile care au aparţinut fiecăruia dintre soţi până la
încheierea căsătoriei;
2) bunurile primite în dar, obţinute prin moştenire sau în baza
altor convenţii gratuite de către unul dintre soţi în timpul
căsătoriei;
3) lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălţămintea şi alte
obiecte), cu excepţia bijuteriilor de preţ şi altor obiecte de lux,
indiferent de timpul şi modul de dobândire.
Bunurile, ce aparţin fiecăruia dintre soţi, pot fi recunoscute
de instanţa judecătorească, proprietate în devălmăşie a acestora,
dacă se va stabili că, în timpul căsătoriei, din contul mijloacelor
comune ale soţilor sau al mijloacelor unuia dintre soţi, ori în
urma muncii numai a unuia dintre soţi, valoarea acestor bunuri a
sporit simţitor.
Bunurile comune ale soţilor pot fi împărţite în timpul
căsătoriei sau cu ocazia divorţului. Partajul averii comune ale
329
soţilor poate fi cerută de unul dintre soţi, de creditorii unuia
dintre soţi sau în cazul confiscării averii unuia dintre soţi.
În caz de neînţelegere, determinarea cotei-părţi a fiecărui
soţ în proprietatea în devălmăşie, precum şi împărţirea acesteia
în natură, se face pe cale judecătorească. La împărţirea
proprietăţii în devălmăşie a soţilor şi determinarea cotelor-părţi
din aceasta, părţile soţilor sunt considerate egale, dacă contractul
matrimonial nu prevede altfel. Instanţa judecătorească este în
drept să diferenţieze cotele-părţi în proprietatea în devălmăşie a
soţilor, ţinând cont de interesele unuia dintre soţi şi/sau de
interesele copiilor minori. Nu se supun partajului bunurile
personale, bunurile ce aparţin copiilor.
Soţii au posibilitatea de a schimba regimul patrimonial
legal, încheind un contract matrimonial. Noțiunea de contract
matrimonial, apare pentru prima dată în legislația Republicii
Moldova, odată cu adoptarea Codului Familiei din 26.10.2000,
care în art. 27 prevede: ,,Contractul matrimonial este convenția
încheiată benevol între persoanele care doresc să se
căsătorească sau între soți, în care se determină drepturile și
obligațiile patrimoniale ale acestora în timpul căsătoriei și/sau
cazul desfacerii acesteia”.
Și literatura de specialitate ne furnizează o serie de
definiții, ca de exemplu: contractul matrimonial este „actul
convenţional prin care viitorii soţi, uzând de libertatea conferită
de legiuitor, îşi stabilesc regimul matrimonial propriu sau îşi
modifică, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-
au căsătorit”269 sau contractul matrimonial este „actul juridic
prin care părţile îşi reglementează raporturile patrimoniale
esenţiale, care se vor desfăşura între ei în cursul căsătoriei”270.
Acest contract se încheie în forma scrisă, se autentifică
notarial și intră în vigoare, din momentul încheierii căsătoriei
269
C.M.Crăciunescu. Regimuri matrimoniale. Bucureşti: Editura ALL BECK, 2000.
p.11.
270
P.Vasilescu. Regimuri matrimoniale. Bucureşti: Editura Rosetti, 2003. p.184.
330
sau din momentul semnării lui, dacă îl încheie în timpul
căsătoriei.
Părţile nu sunt în drept să stipuleze în contractul
matrimonial condiţii:
– care ar afecta capacitatea juridică a soţilor;
– care ar limita dreptul soţilor de sesizare a instanţei
judecătorești pentru reglementarea relaţiilor personale dintre ei,
inclusiv a drepturilor şi obligaţiilor dintre ei şi copiii lor;
– care ar îngrădi dreptul soţului inapt de muncă la întreţinere;
– care contravin principiilor şi naturii relaţiilor familiale.
Astfel, putem menționa că acest contract nu poate
reglementa relaţiile personal-nepatrimoniale, însă soţii pot
stabili anumite sancţiuni pentru încălcarea lor (de exemplu,
amenda pentru înşelarea sau determinarea în cazul partajului
cotei mai mici din averea comună acelui soţ, care va fi vinovat
de desfacerea căsătoriei).
Prin concluzie, putem menționa că, deși se poate aduce
atingere, într-o oarecare măsură, scopului încheierii căsătoriei,
funcţiilor familiei, relaţiilor de familie, unora din principiile
fundamentale ale dreptului familiei, totuși, ritmul alert al
schimbărilor ce survin în ţară atât pe plan economic, cât şi
social, a impus modificarea legislaţiei familiei la acest capitol şi
contractul matrimonial este deja o necesitate pentru tot mai
multe persoane căsătorite.
9.4. Relaţiile între părinţi şi copii
Relaţiile între părinţi şi copii se bazează pe stabilirea

provenienţei copilului de la anumiţi părinţi. Provenienţa
copilului de la mamă (filiaţia faţă de mamă) se numeşte
maternitate. Stabilirea provenienţei copilului de la mamă
cunoaşte aceiaşi reglementare juridică, fie că este din căsătorie,
fie că este din afara căsătoriei. Deci, este necesar de dovedit
faptul naşterii unui copil de la o anumită femeie. Acest fapt se
dovedeşte printr-un certificat medical, eliberat de instituţia unde
331
s-a născut copilul. Dacă naşterea a avut loc în afara instituţiei
medicale, atunci certificatul se eliberează de medicul care a
primit naşterea, dacă şi ultimul nu a asistat la naştere – prin
depoziţiile martorilor şi expertiza medicală.
Provenienţa copilului de la tată (filiaţia faţă de tată) se
numeşte paternitate. Stabilirea paternităţii copilului, faţă de tatăl
din căsătorie, diferă de cea faţă de tatăl din afara căsătoriei.
Astfel, copilul născut din părinţi căsătoriţi, ori în timp de 300 de
zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule
sau decesului soţului mamei copilului - are ca tată pe soţul
(fostul soţ) al mamei, dacă nu a fost stabilit contrariul.
Prezumţia de paternitate a soţului (fostului soţ) poate fi
înlăturată printr-o declaraţie a soţilor (foştilor soţi), depusă
personal.
Paternitatea copilului născut în afara căsătoriei poate fi
recunoscută de către tatăl său, printr-o declaraţie comună a
acestuia şi mamei copilului, depusă la organul de stare civilă.
În cazurile când mama este decedată, declarată decedată,
incapabilă sau dispărută ori când nu i se cunoaşte locul aflării,
precum şi în cazul decăderii ei din drepturile părinteşti,
paternitatea se stabileşte în baza declaraţiei tatălui şi a
acordului scris al autorităţii tutelare sau prin hotărârea instanţei
judecătoreşti, dacă lipseşte un astfel de acord.
Declaraţia comună a mamei şi tatălui copilului, privind
paternitatea, poate fi depusă la oficiul de stare civilă şi până la
naşterea copilului. În situaţia în care, copilul este născut din
părinţi necăsătoriţi între ei şi lipseşte declaraţia comună a
părinţilor sau a tatălui copilului, paternitatea se stabileşte de
către instanţa judecătorească, în baza declaraţiei unuia dintre
părinţi, a tutorelui (curatorului) copilului sau a copilului însuşi la
atingerea majoratului.
Paternitatea (maternitatea) poate fi contestată, numai pe
cale judecătorească, de către persoanele înscrise drept tată sau
mamă, sau de către persoanele care sunt mama sau tatăl firesc al
copilului, de către copil la atingerea majoratului, de către
332
tutorele (curatorul) copilului sau tutorele părintelui declarat
incapabil.
Cererea privind contestarea paternităţii (maternităţii) poate
fi depusă timp de un an din momentul când una din persoanele
enumerate mai sus a aflat sau trebuia să fi aflat, despre înscrierea
privind paternitatea (maternitatea) sau din momentul atingerii
majoratului, în cazul unui minor.
Nu au dreptul să conteste paternitatea:
a) soţul care şi-a dat acordul scris la fecundarea artificială sau
implantarea embrionului soţiei;
b) persoana care a fost înscrisă drept tată al copilului, în baza
declaraţiei comune a acesteia şi a mamei copilului sau în baza
declaraţiei proprii, dacă în momentul depunerii acesteia, ştia că
nu este tatăl firesc al copilului.
Copiii născuţi în afara căsătoriei, au aceleaşi drepturi şi
obligaţii faţă de părinţii şi rudele lor, ca şi cei născuţi de la
persoane căsătorite. Astfel, copiii au drepturi asigurate şi
protejate de stat, printre care:
– Dreptul copilului la abitaţie şi educaţie în familie;
– Dreptul copilului de a comunica cu părinţii şi alte rude;
– Dreptul copilului la exprimarea opiniei, la libertate de
expresie, de gândire, de conştiinţă, religie, asociere şi reuniune
paşnică;
– Dreptul copilului de a fi protejat;
– Dreptul copilului la un nume etc.
Copilul dobândeşte numele de familie al părinţilor săi.
Dacă părinţii poartă nume de familie diferite, copilul va lua
numele de familie al tatălui sau al mamei, în baza acordului
comun al acestora. Copilul va purta un prenume simplu sau unul
compus din două prenume, potrivit voinţei ambilor părinţi. În
caz de litigiu între părinţi privind numele de familie şi/sau
prenumele copilului, decide autoritatea tutelară.
În baza cererii comune a părinţilor (sau a unuia dintre ei),
oficiul de stare civilă poate schimba numele de familie şi/sau
prenumele copilului care nu a atins vârsta de 16 ani. În caz de
333
litigiu între părinţi, problema privind schimbarea numelui de
familie şi/sau a prenumelui copilului este soluţionată de către
oficiul de stare civilă, cu concursul autorităţii tutelare, în a cărei
rază teritorială îşi are domiciliul minorul, ţinându-se cont, în
exclusivitate, de interesele copilului.
Părinţii au următoarele drepturi şi obligaţii:
a) dreptul şi îndatorirea de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea
fizică a copilului;
b) dreptul şi îndatorirea de a educa copilul;
c) îndatorirea de a asigura învăţătura şi pregătirea profesională a
copilului;
d) dreptul de a creşte personal copilul;
e) dreptul de a lua anumite măsuri disciplinare față de copil;
f) dreptul de a avea copilul lângă părinte;
g) dreptul de a stabili locuinţa copilului;
h) dreptul şi obligaţia de a administra bunurile copilului;
i) dreptul şi obligaţia de a reprezenta pe minor în actele juridice
ori de a-i încuviinţa aceste acte etc.
Pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti părinţii pot fi
sancţionaţi cu decăderea din drepturile părinteşti şi luarea
copilului fără decădere din drepturile părinteşti.
Părinţii pot fi decăzuţi din drepturile părinteşti dacă:
a) se eschivează de la exercitarea obligaţiilor părinteşti, inclusiv
de la plata pensiei de întreţinere;
b) refuză să ia copilul din maternitate sau dintr-o altă instituţie
curativă, educativă, dintr-o instituţie de asistenţă socială sau alta
similară;
c) fac abuz de drepturile părinteşti;
d) se comportă cu cruzime faţă de copil, aplicând violenţa fizică
sau psihică, atentează la inviolabilitatea sexuală a copilului;
e) prin comportare amorală, influenţează negativ asupra
copilului;
f) suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie;
g) au săvârşit infracţiuni premeditate contra vieţii şi sănătăţii
copiilor sau a soţului;
334
h) precum şi în alte cazuri când aceasta o cere interesele
copilului.
Efectul principal al decăderii constă în pierderea de către
părintele respectiv a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, cu
excepţia îndatoririi de a întreţine copilul. Copilul, ai cărui părinţi
(unul dintre ei) sunt decăzuţi din drepturile părinteşti, păstrează
dreptul de folosinţă asupra spaţiului locativ şi toate drepturile
patrimoniale bazate pe rudenia cu părinţii şi rudele sale fireşti,
inclusiv dreptul la succesiune.
O altă sancţiune, mai puţin severă, aplicată în cazul
neîndeplinirii adecvate a îndatoririlor părinteşti este luarea
copilului fără decădere din drepturile părinteşti.
La cererea autorităţii tutelare, instanţa judecătorească
poate hotărî, luarea copilului de la părinţi, fără decăderea
acestora din drepturile părinteşti, dacă aflarea copilului
împreună cu părinţii prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea lui
şi punerea acestuia la dispoziţia autorităţii tutelare.
În cazuri excepţionale, dacă există un pericol iminent
pentru viaţa şi sănătatea copilului, autoritatea tutelară poate
decide luarea copilului de la părinţi, comunicând acest fapt
procurorului, în termen de cel mult 24 de ore.
În cazurile prevăzute anterior, autoritatea tutelară, în
termen de 7 zile, va porni o acţiune în instanţa judecătorească
privind decăderea din drepturile părinteşti sau luarea copilului
de la părinţi fără decăderea lor din aceste drepturi. Dacă această
cerinţă nu este îndeplinită, copilul va fi înapoiat părinţilor.
După cum am specificat anterior, părinţii sunt obligaţi să-
și întreţină copiii minori și copiii majori inapţi de muncă, care
necesită sprijin material. Cuantumul (mărimea) pensiei încasate
pentru copilul minor se determină în conformitate cu Codul
Familiei care prevede că, pensia de întreţinere pentru copilul
minor, se încasează din salariul şi/sau din alte venituri ale
părinţilor, în mărime de 1/4 - pentru un copil, 1/3 - pentru 2
copii şi 1/2 - pentru 3 şi mai mulţi copii. Cuantumul cotelor
stabilite poate fi micşorat sau majorat de instanţa judecătorească,
335
ţinându-se cont de starea materială şi familială a părinţilor, de
alte circumstanţe importante.
În cazurile când părintele, care datorează întreţinere
copilului său, are un salariu şi/sau alte venituri neregulate sau
fluctuabile, ori primeşte salariu şi/sau alte venituri, total sau
parţial, în natură, ori nu are un salariu şi/sau alte venituri,
instanţa judecătorească poate să stabilească cuantumul pensiei
de întreţinere într-o sumă bănească fixă plătită lunar.
La rândul lor, copiii majori apţi de muncă, sunt obligaţi
să-şi întreţină şi să-şi îngrijească părinţii inapţi de muncă, care
necesită sprijin material. Cuantumul pensiei de întreţinere se
stabileşte de instanţa judecătorească, într-o sumă bănească fixă,
plătită lunar, ţinându-se cont de starea materială şi familială a
părinţilor şi a copiilor, de alte circumstanţe importante. Copilul
poate fi eliberat de obligaţia de a-şi întreţine părinţii inapţi de
muncă, care necesită sprijin material, dacă instanţa
judecătorească va stabili că, aceştia s-au eschivat de la
îndeplinirea obligaţiilor părinteşti faţă de acest copil.
Sarcini pentru 1. Apreciați semnificația socială a familiei.

autoevaluare: 2. Formulați definiția dreptului familiei ca
ramură de drept.
3. Analizați obiectul dreptului familiei.
4. Expuneți principiile dreptului familiei.
5. Expuneți actele normative concrete care
reglementează încheierea căsătoriei.
6. Numiți condițiile premergătoare și
condițiile de fond ale încheierii căsătoriei.
7. Expuneți și apreciați cauzele de încetare
a căsătoriei.
8. Determinați tipul regimului patrimonial
al bunurilor soţilor.
9. Analizați modalităţile de stabilire a
provenienței copiilor.
10. Analizați drepturile și obligațiile care se
336
nasc între părinți și copii.
Bibliografie de 1. Bacaci Al., Hageanu C. Dreptul familiei.

referință: București: Editura ALL BECK, 1994.
2. Crăciunescu C.M. Regimuri matrimo-
niale. Bucureşti: Editura ALL BECK, 2000.
3. Codul Familiei al Republicii Moldova,
adoptat la 26 octombrie 2000, intrat în
vigoare la 26 aprilie 2001 // Monitorul
Oficial al R. Moldova. 2001. nr.47-48.
4. Declarația Universală a Drepturilor
Omului Adoptată la New York, la 10
decembrie 1948 de Adunarea Generală a
O.N.U., Aderat la Declaraţie prin Hotărârea
Parlamentului Republicii Moldova. nr.217-
XII din 28 iulie 1990.
5. Florian E. Dreptul familiei. București, ed.
a 3-a, Ed. C.H. Beck, 2010.
6. Filipescu I.P., Filipescu A.I. Tratat de
dreptul familiei. București: ed. a 7-a, Ed. All
Beck, 2002.
7. Pactul internațional privind drepturile
economice, sociale, culturale. În Tratate
Internaționale, nr. 1 din 30.12.1998.
8. Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile și politice din 16.12.1966.
Ratificat prin Hotărârea Parlamentului R.
Moldova nr.217-XII din 28.07.1990.
9. Pânzari V. Dreptul familiei. Note de curs.
Bălți: Presa universitară bălțeană, 2000.
10.Tamas Ioan. Drept matrimonial canonic.
Iași: Editura ,,Presa Bună”, 1994.
11. Vasilescu P. Regimuri matrimoniale.
Bucureşti: Editura Rosetti, 2003.
337
DREPTULUI AFACERILOR
1. Obiectivele – definirea ramurii dreptului afacerilor şi

temei de studiu: identificarea obiectului dreptului afacerilor;
– determinarea semnificației social-
juridice a termenului activitate de
antreprenoriat;
– aprecierea menirii juridice a instituției
persoanei juridice;
– identificarea principiilor dreptului
afacerilor;
– identificarea actelor de constituire a
societăților comerciale;
– descrierea modalității de constituire și
înregistrare a unei persoane juridice cu scop
lucrativ;
– determinarea drepturilor și obligațiilor
antreprenorilor în exercitarea activității de
antreprenoriat.
2. Cuvinte antreprenor, afacere, business, întreprindere,

cheie: întreprinzător individual, patentă de
întreprinzător, persoană juridică, licență,
concurență loială, monopol etc.
3. Structura 10.1. Noţiunea, izvoarele și principiile

temei: dreptului afacerilor.
10.2. Activitatea de întreprinzător.
Genurile de activități antreprenoriale.
10.3. Subiectele dreptului afacerilor.
10.4. Constituirea și înregistrarea
338
persoanelor juridice cu scop lucrativ.
Drepturile și obligațiile antreprenorilor.
10.1. Noţiunea, obiectul de studiu și principiile dreptului

afacerilor
Denumirea ramurii dreptului afacerilor prezintă subiect de

discuție pentru cercetătorii din domeniu. Astfel, unii savanți
consideră că, această ramură a dreptului ar trebui denumită
dreptul comercial, iar alții se îndreaptă spre denumirea dreptul
antreprenorial. În acest sens, este necesar de elucidat
semnificația câtorva termeni.
Astfel, conform Dicționarului explicativ al limbii române,
expresia „antreprenor”271 este de proveniență franceză și pune
accent pe funcția primară a antreprenorului: „Antreprenor, -oare,
antreprenori, – persoană care conduce o antrepriză – din fr.
entrepreneur”. În sensul modern al economiei de piață, un
antreprenor este un agent economic, care adoptă un
comportament activ și novator, care acceptă deliberat riscuri
financiare pentru a dezvolta proiecte noi. Recunoașterea valorii
antreprenorilor – prin antreprenor înțelegându-se un concept
foarte asemănător cu cel cunoscut astăzi – datează încă din
secolul al XVIII-lea în Franța, când economistul Richard
Cantillona asocia asumarea de riscuri în economie cu
antreprenoriatul. Antreprenoriatul ca subiect de discuție și
analiză a fost introdus de economiști în secolul al XVIII-lea și a
continuat să atragă interesul economiștilor în secolul al XIX-lea.
Termenul ,,comerţ” provine din latinescul commercium,
alcătuit din „cu”= cu şi „mers, mercies” = marfă. În limbajul
economic, comerţul este „activitatea care constă în cumpărarea
de bunuri, servicii sau valori, pentru a le revinde (transformate
sau netransformate), pentru a le închiria sau pentru a ceda
folosinţa sau avantajele lor, în schimbul unui preţ”. În realitate
comerţul, ca activitate economică, sporeşte valoarea unui bun,
271
https://dexonline.ro/definitie/antreprenor
339
punându-l la dispoziţia aceluia care îl utilizează fie în calitate de
producător, fie în calitate de consumator. Astfel, cercetătorii
consideră că, denumirea de drept comercial este prea restrânsă,
în sensul că activitatea de întreprinzător nu constă doar în
activitatea de comerț cu bunuri, ci și în activitatea de producere
a lor, de prestare a unor servicii etc.
În literatura de specialitate, dreptului afacerilor i-au fost
date mai multe definiții, însă cea mai complexă, acceptată de
majoritatea doctrinarilor, ar fi aceea că, dreptul afacerilor
reprezintă acea ramură a dreptului, care constă dintr-un
ansamblu de norme juridice de drept public și de drept privat,
care reglementează relațiile sociale patrimoniale și personal
nepatrimoniale, ce apar între persoane fizice și persoane
juridice în legătură cu desfășurarea activității de întreprinzător,
precum și relațiile ce apar în legătură cu intervenția statului în
această activitate.
Astfel, denumirea drept al afacerilor sugerează ideea, că
acest drept reprezintă un ansamblu de norme juridice care
reglementează afacerile. Prin afacere se înţelege îndeletnicirea,
acţiunea (întreprinderea) sau activitatea cu rezultat favorabil a
unei persoane. Afacerile, numite în continuare şi activitate de
întreprinzător272, sunt operaţiuni social-utile de extragere, creare
sau dobândire de bunuri pentru a fi comercializate, astfel încât
suma de bani primită ca plată să acopere toate cheltuielile
suportate şi să asigure persoanei obţinerea unui profit. Afaceri
sunt toate activităţile de extragere, cultivare şi confecţionare a
bunurilor materiale, de executare a lucrărilor, de prestare a
serviciilor etc. În categoria afaceri intră şi cumpărarea de bunuri
materiale şi de servicii pentru a fi revândute.
Nu sunt afaceri: activitatea desfăşurată în bază de contract
de muncă, activitatea persoanelor fizice şi a persoanelor juridice
necomerciale, care dobândesc bunuri pentru necesităţile proprii,
alte activităţi care nu aduc profit autorului.
272
N. Roșca, S. Baieș. Dreptul afacerilor. Chișinău: Tipografia Centrală, 2011. p.3
340
Ca şi în alte ramuri de drept, după natura lor, izvoarele
dreptului afacerilor se împart în două categorii: izvoare creatoare
(actele normativ juridice) şi izvoare interpretative (jurisprudenţa
şi doctrina).
Din prima categorie fac parte următoarele izvoare:
1. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.94// Monitorul
Oficial al R. Moldova nr.1 din 12.08.1994;
2. Codul civil nr.1107/2002, publicat în Monitorul Oficial,
2002, nr.82-86.
3. Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845-XII
din 03.01.1992, M..O, 1994, nr.2.
4. Legea cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice
şi a întreprinzătorilor individuali nr. 220-XVI din 19.10.2007,
M.O. nr.184-187, 2007;
5. Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr. 1134-XIII din
2.04.1997, M.O., 1997, nr.38-39.
6. Legea privind societăţile cu răspundere limitată nr.135-XVI
din 14.06.2007.
7. Legea cu privire la investiţii în activitatea de întreprinzător
din 18.03.2004 //Monitorul Oficial al R. Moldova, nr. 64-
66/344 din 23.04.2004;
8. Legea insolvabilităţii nr. 149 din 29.06.2012, M.O., 2012,
nr.193-197.
9. Legea privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de
întreprinzător nr. 451-XV din 30.07.2001, M.O., 2001, nr. 108-
109.
10. Legea cu privire la patenta de întreprinzător nr.93-XIV din
5.07.1998, M.O., 1998, nr.72-73.
Deoarece este o ramură de drept relativ nouă în sistemul
de drept al R.Moldova, principiile, care guvernează această
ramură, sunt aproape identice cu cele ale dreptului civil. Totuși,
ramura dreptului afacerilor este guvernată și de principii proprii,
specifice, dintre care le menționăm pe următoarele:
1. Principiul libertăţii activităţii de întreprinzător îşi are
fundamentul în art.9 şi 126 din Constituţie, potrivit cărora piaţa,
341
libera iniţiativă economică şi concurenţa loială sunt factorii de
bază ai economiei, precum şi faptul că statul asigură libertatea
comerţului şi activităţii de întreprinzător. Această libertate
presupune posibilitatea subiectului de a-şi alege forma de
organizare a activităţii, genul de activitate, de a stabili preţul la
bunurile şi serviciile sale în scopul obţinerii unor beneficii.
2. Principiul concurenţei loiale, de asemenea, îşi are
fundamentul în dispoziţiile art. 9 şi 126 din Constituţie, prin care
concurenţa este decretată ca un factor de bază al economiei
statului şi stabileşte că, statul se obligă să asigure protecţia
concurenţei loiale, ceea ce constă în adoptarea unor măsuri de
protejare a întreprinzătorilor împotriva acţiunilor ilegale şi
dăunătoare ale concurenţilor şi împotriva acţiunilor autorităţilor
publice.
3. Principiul inviolabilităţii investiţiilor persoanelor fizice
şi juridice. Deşi rezultă din alt principiul al dreptului civil, şi
anume inviolabilitatea proprietăţii private, principiul
inviolabilităţii investiţiilor este consacrat în art.126 alin.(2) lit.
h) din Constituţie, deoarece investiţii pot fi nu numai lucrurile,
asupra cărora se instituie un drept de proprietate, ci şi drepturile,
tehnologiile, inovaţiile, ideile de afaceri şi alte valori
incorporale.
4. Principiul libertății comerțului. Denumit libertatea de a
revinde pentru a câştiga, este premisa esenţială pentru
desfăşurarea normală a circulaţiei bunurilor, a valorilor şi
cunoştinţelor, fiind consacrat în art. 126, al. 2 din Constituţie ca
o obligaţie fundamentală a statului. Acest principiu exprimă
nevoia de a înlătura orice obstacol de ordin economic, vamal,
fiscal, de natură să incomodeze şi să împiedice această circulaţie
pentru participanţii la comerţ.
5. Principiul reglementării activităţii de întreprinzător din
partea statului. Controlul statului asupra activității de
întreprinzător se realizează, în principal, prin eliberarea
licențelor de import-export, diferite autorizații pentru exercitarea
activității de întreprinzător și alte mijloace financiar-bancare,
342
prin care statul intervine în relațiile economice, în cazurile
prevăzute de lege. Esențialul acestei intervenții constă în
asigurarea echilibrului dintre interesele personale ale
întreprinzătorilor și interesele publice ale statului și societății.
10.2. Activitatea de întreprinzător. Genurile de activități
antreprenoriale
Se consideră, că baza teoriei afacerilor, în general, şi a

întreprinzătorului şi a activităţii de întreprinzător, în particular, a
fost pusă de economistul englez R. Cortilion (1680-1734) şi
francezul J.-B. Say (1760-1832). Cortilion considera
întreprinzătorul o persoană care, spre deosebire de salariat şi
funcţionarul public, care primesc un salariu stabil, activează pe
propriul risc pentru un beneficiu instabil. El (întreprinzătorul)
realizează procesele de producere şi schimb, procură mărfurile
la un preţ cu intenţia de a le revinde la altul mai ridicat.
Spre deosebire de R. Cortilion, J.-B. Say punea pe primul
plan faţă de comerţ activitatea de producere a mărfurilor. În
accepţiunea sa „întreprinzătorul este persoana care pe propriul
risc şi cont şi pentru profitul personal produce un anumit bun”.
Conform legislaţiei R. Moldova, activitatea de
antreprenoriat, poate fi practicată de către persoanele fizice și
juridice, înregistrate în modul corespunzător. De aici, concluzia
că, activitatea de întreprinzător poate începe numai după
înregistrarea de stat, adică după ce persoana fizică și persoana
juridică devine subiect al raporturilor juridice comerciale.
Activitatea de antreprenoriat se deosebeşte de funcţionarea
internă a întreprinderii, prin care se înţeleg raporturile juridice
dintre fondatori, în legătură cu administrarea întreprinderii,
raporturile juridice dintre întreprindere şi fondatori, precum şi
competenţa organelor întreprinderii. În doctrină, antreprenoriatul
are un şir de definiţii. Astfel, prin antreprenoriat se înţelege ,,un
proces de creare a ceva nou, care conţine în sine o anumită
valoare economică; proces care presupune o responsabilitate
343
financiară şi morală; proces care aduce ca rezultat un beneficiu
material, satisfacţie personală şi bucurie de propriile succese.”
Art. 1 din ,,Legea cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi” nr. 845 din 03.01.1992, publicată în M.O. nr. 2 din
28.02.1994, defineşte antreprenoriatul ca o activitate de
fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi prestare a
serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în
mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul
propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi
asigura o sursă permanentă de venituri.
Din definiţie, se desprind următoarele elemente ale
antreprenoriatului:
– activitate independentă din proprie iniţiativă;
– activitate în nume propriu;
– activitate pe riscul şi sub răspunderea patrimonială;
– activitate permanentă aducătoare de beneficii.
Prin definiţia dată în art. 1 al Legii cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi, legislatorul a stabilit trei categorii
de activități antreprenoriale, a căror practicare eficientă permite
obţinerea de beneficii:
– fabricarea producţiei;
– executarea lucrărilor;
– prestarea serviciilor.
În lege însă, n-au fost indicate activităţile economice cel
mai des utilizate, la etapa actuală, de întreprinderile private, dar
care sunt prevăzute în legi speciale și anume:
– activitățile de comerț;
– activităţile bancare;
– activităţi de investiţii;
– operaţiuni cu titluri de valoare;
– activităţi de asigurare etc.
Întreprinzătorii nu pot însă practica orice gen de activitate,
în acest sens, existând anumite restricţii. Astfel, deosebim
activităţi:
344
a. Interzise. În legislaţie nu se conţine o listă exhaustivă a
activităţilor interzise. De aici deducem că, sunt interzise acele
activităţi, care deşi pot aduce beneficii sunt interzise de normele
imperative ale legii, iar pentru practicarea acestora se prevede o
pedeapsă penală sau administrativă (proxenetismul, traficul de
fiinţe umane etc.).
b. Activităţi monopol de stat - adică activităţi ce pot fi
desfăşurate exclusiv de către organele statului sau de agenţii
economici constituiţi de stat pentru aceste scopuri. Lista
genurilor de activitate, permise exclusiv întreprinderilor de stat,
este stabilit la art. 10, al. 3 a Legii cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi.
c. Activităţi monopol natural. Este situaţia în care
fabricarea producţiei, executarea anumitor lucrări, prestarea
anumitor servicii, în virtutea unor factori de ordin natural,
economic, tehnologic, geografic se află sub controlul direct al
unui sau câţiva agenţi economici. Activităţile desemnate ca
monopol natural sunt exercitate doar de unii agenţi economici,
datorită importanţei acestor activităţi sau a imposibilităţii
desfăşurării genului dat de activitate de către mai mulţi agenţi
economici. Activităţile ce sunt categorisite drept monopol
natural sunt stabilite expres în Hotărârea Guvernului nr. 582 din
17.08.1995 cu privire la reglementarea monopolurilor;
d. Activități practicate în baza licenţei. Unele genuri de
activitate, expres stabilite de către Legea cu privire la
reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător, pot fi
practicate doar după obţinerea unei autorizaţii speciale denumite
licenţă. Celelalte genuri de activitate pot fi practicate liber, din
momentul înregistrării în calitate de întreprinzător.
Activităţile economice, practicate în economia Republicii
Moldova, sunt stabilite şi în Clasificatorul Activităţilor din
Economia Moldovei, aprobat prin ordinul Moldova standard nr.
694 – ST din 09.02.2000.
10.3. Subiectele dreptului afacerilor

345
Sunt subiecte ale dreptului afacerilor persoanele fizice sau
juridice, care au calitatea de întreprinzător, adică desfăşoară
activitate de întreprinzător. Deoarece dreptul afacerilor conţine
şi norme de drept public, au calitate de subiect al dreptului
afacerilor şi persoanele juridice care licenţiază, înregistrează,
controlează activitatea persoanelor ce desfăşoară activitate de
întreprinzător.
În Republica Moldova activitatea de întreprinzător poate fi
practicată numai în formele organizatorico – juridice prevăzute
de lege. În caz contrar, o astfel de activitate se consideră ca
practicare ilegală a activităţii de întreprinzător şi se pedepseşte
pe cale administrativă sau penală, iar tot beneficiul realizat, pe
cale ilegală, fiind făcut venit la stat.
Astfel, activitatea de întreprinzător se poate desfăşura de
persoane fizice sau de asociaţiile acestora, adică de persoane
juridice.
Conform art. 26 a Codului Civil, persoana fizică are
dreptul să practice activitate de întreprinzător, fără a constitui o
persoană juridică, din momentul înregistrării de stat în calitate
de întreprinzător individual sau în alt mod prevăzut de lege. La
momentul de faţă, în Republica Moldova, persoanele fizice pot
desfăşura activitate de întreprinzător în următoarele forme:
a) titular al patentei de întreprinzător (se obţin de la
inspectoratele fiscale); Patenta de întreprinzător este un
certificat de stat nominativ, ce atestă dreptul de a desfăşura
genul de activitate de întreprinzător indicat în ea în decursul
unei anumite perioade de timp273.
b) s-a înregistrat în calitate de întreprinzător individual (la
CÎS); Întreprinzător Individual - este persoană fizică cu
capacitate de exerciţiu deplină, care practică activitate de
întreprinzător în nume şi pe risc propriu, fără a constitui o
persoană juridică, şi este înregistrată în modul stabilit de lege274.
273
Legea cu privire la patenta de întreprinzător nr. 93-XIV din 15.07.1998.
346
c) a înregistrat o gospodărie ţărănească (la primăriile
unităţilor administrativ-teritoriale). Gospodăria ţărănească este
o întreprindere individuală, bazată pe proprietate privată asupra
terenurilor agricole şi asupra altor bunuri, pe munca personală a
membrilor unei familii (membri ai gospodăriei ţărăneşti), având
ca scop obţinerea de produse agricole, prelucrarea lor primară,
comercializarea cu preponderenţă a propriei producţii
agricole275.
Persoana juridică este un colectiv de oameni, constituit în
conformitate cu legea, având o organizare de sine stătătoare, un
patrimoniu distinct afectat în vederea realizării unui scop
determinat și care participă la raporturile juridice în nume
propriu.276
Persoanele juridice pot efectua activitate de întreprinzător,
doar după efectuarea înregistrării de stat, iar în unele cazuri
expres prevăzute de lege, doar după obţinerea licenţei.
Persoanele juridice pot fi clasificate în:
1. Persoane juridice de drept public (statul și unitățile
administrativ teritoriale);
2. Persoane juridice de drept privat, care la rândul lor se
clasifică în:
– Persoane juridice cu scop lucrativ;
– Persoane juridice fără scop lucrativ sau necomerciale.
Persoanele juridice cu scop lucrativ, convențional, pot fi
divizate în:
· Societăți comerciale: societatea pe acțiuni, societatea cu
răspundere limitată, societatea în nume colectiv și societatea în
comandită; Societatea cu răspundere limitată este societatea
comercială cu personalitate juridică al cărei capital social este
divizat în părţi sociale conform actului de constituire şi ale cărei
274
Legea RM Privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor
individuali, Nr. 220-XVI din 19.10.2007.
275
Legea privind gospodăriile ţărăneşti (de fermier) Nr.1353-XIV din 03.11.2000.
276
Gh. Beleiu. Drept civil român, editia a IX revizuită și adăugită. București: Ed.
Universul Juridic, 2004. p. 352.
347
obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii277. Societatea pe
acţiuni este societatea comercială al cărei capital social este în
întregime divizat în acţiuni şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu
patrimoniul societăţii278. Societatea în nume colectiv este
societatea comercială ai cărei membri practică, în conformitate
cu actul de constituire, activitate de întreprinzător în numele
societăţii şi răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile
acesteia. Codul Civil (art. 121-135). Societatea în comandită
este societatea comercială în care, de rând cu membrii care
practică în numele societăţii activitate de întreprinzător şi poartă
răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia
(comanditaţi), există unul sau mai mulţi membri-finanţatori
(comanditari) care nu participă la activitatea de întreprinzător a
societăţii şi suportă în limita aportului depus riscul pierderilor ce
rezultă din activitatea societăţii (Codul Civil (art. 136-144)).
· Societăți cooperatiste: cooperativa de întreprinzător și
cooperativa de producție; Cooperativă este asociaţia benevolă
de persoane fizice şi juridice, organizată pe principii corporative
în scopul favorizării şi garantării, prin acţiunile comune ale
membrilor săi, a intereselor lor economice şi a altor interese
legale (Codul Civil (art. 171-178)).
· Întreprinderi de stat și întreprinderi municipale.
Persoana juridică cu scop lucrativ poate desfăşura orice
activitate neinterzisă de lege. O persoană juridică ia naştere în
urma înregistrării de stat şi înmatriculării ei în registrul
persoanelor juridice de tipul respectiv. Pentru a desfăşura
activitate de întreprinzător, persoana juridică cu scop lucrativ nu
trebuie să aibă o înregistrare specială, fiind suficientă
înregistrarea de stat efectuată la constituirea ei.
În legislaţia R.M. e stabilit că, nu pot practica activitate de
întreprinzător:
1. unele persoane cu funcţii publice, ca de ex: Preşedintele
R.M., parlamentarii, membrii Guvernului, judecătorii Curţii
277
Legea privind societăţile cu răspundere limitată Nr. 135 din 14.06.2007.
278
Legea privind societăţile pe acţiuni Nr. 1134 din 02.04.1997.
348
Constituţionale, judecătorii, procurorii, colaboratorii organelor
de drept;
2. persoanele lipsite de acest drept de către instanţa de
judecată.
Nu au calitate de întreprinzători acţionarii S.A., asociaţii
S.R.L., a cooperativelor, deoarece deţinerea acţiunilor sau a
părţilor sociale nu semnifică practicare a activităţii de
întreprinzător. Aceste persoane apar mai degrabă ca nişte
investitori în capitalul social al întreprinderii, cu ajutorul căruia
întreprinderea ulterior îşi desfăşoară activitatea. Nu sunt
întreprinzători, adică subiecţi ai dreptului afacerilor, nici
salariaţii întreprinderii, deoarece munca salariaţilor se
reglementează de alte acte normative, aceștia nu practică o
activitate în nume propriu şi nu răspund pentru obligaţiile
întreprinderii cu bunurile sale.
10.4. Constituirea și înregistrarea persoanelor juridice cu

scop lucrativ. Drepturile și obligațiile antreprenorilor
Legislația R. Moldova reglementează diferite posibilități

de intrare în lumea afacerilor, de exemplu: crearea unei noi
afaceri; cumpărarea unei afaceri existente; asocierea într-o
afacere existentă; cumpărarea unei francize.
Astfel, una din cele mai des întâlnite modalități de a
accede în lumea afacerilor, este crearea unei afaceri noi. Luând
în considerare importanţa activităţii de întreprinzător, statul
permite practicarea ei, numai după înregistrarea oficială. Prin
înregistrare se urmăresc mai multe scopuri, dintre care, cele mai
importante sunt: efectuarea unui control asupra persoanei care
practică activitatea de întreprinzător, contracararea activităţii
ilegale, ţinerea unei evidenţe statistice în vederea reglementării
economiei, promovarea politicii de impozitare, informarea
publicului asupra identităţii şi capacităţii persoanelor
înregistrate.
349
Ca şi oricare altă activitate, care implică conlucrarea mai
multor persoane şi activitatea de întreprinzător se începe printr-o
negociere între fondatori, pentru a se pune de acord asupra unor
probleme importante, precum: denumirea sub care vor activa,
sediul întreprinderii, domeniul de activitate ale viitoarei
întreprinderi şi perspectivele ei, sursele materiale necesare
pentru începutul activităţii şi posibilul profit care va fi obţinut
etc. Doar după ce s-au pus la punct în această privinţă, fondatorii
fie ei persoane fizice sau persoane juridice, purced la încheierea
actelor constitutive ale întreprinderii și la înregistrarea noii
entități.
Agenția Serviciilor Publice este autoritatea care, prin
intermediul Departamentului înregistrare și licențiere a
unităților de drept, efectuează înregistrarea de stat a persoanelor
juridice şi a întreprinzătorilor individuali, constituiţi pe teritoriul
Republicii Moldova, cu excepţia celor care potrivit legislaţiei se
înregistrează la alte autorităţi ale statului.
Pașii de înregistrare a unei persoane juridice:
1) Prezentarea la Oficiul Agenției cu setul de acte (actele de
constituire – în dependență de forma de organizare; actele ce
confirmă dispunerea de sediu etc. );
2) Reprezentanții Agenției verifică dacă nu sunt datorii la
bugetul public naţional şi nu sunt înregistrate întreprinderi care
nu funcţionează şi nu au fost lichidate în modul stabilit de lege;
3) Reprezentantul Agenției verifică denumirea persoanei
juridice;
4) Se completează o cerere de înregistrare conform modelului;
5) Se achită taxa de înregistrare la bancă şi se prezintă bonul de
plată reprezentantului Agenției;
6) Reprezentantul Agenției acceptă actele pentru înregistrare;
7) Reprezentantul Agenției verifică dacă administratorul (altul
decât fondatorul) nu prestează muncă prin cumul la o altă
unitate în calitate de administrator;
8) Reprezentantul Agenției emit un certificat pentru deschiderea
contului provizoriu în bancă şi depunerea capitalului social;
350
9) Reprezentantul Agenției numeşte data exactă şi ora, nr.
cabinetului şi numele registratorului, când vor fi emise actele de
constituire;
10) Agenția Serviciilor Publice înregistrează întreprinderea şi
primeşti actele de înregistrare (se prezintă și certificatul bancar -
dovadă că s-a depus capitalul social (min 40% pentru SRL +
restul 60% în max 6 luni de la data înregistrării, asociatul unic
achită integral));
11) Cu actele de constituire se prezintă la bancă şi se
îndeplineşte cererea de deschidere a contului curent (în
aproximativ 5 zile, după ce banca primeşte înştiinţarea de la
Inspectoratul Fiscal se semnează fişele cu specimenul de
semnătură și se încheie contractul privind deschiderea contului
curent);
12) Întreprinderea se pune la evidență la IFS (Inspectoratul
Fiscal de Stat), CNAM (Compania Naţională de Asigurări în
Medicină), CNAS (Casa Naţională de Asigurări Sociale), BNS
(Biroul Naţional de Statistică).
Statul, declarând libertate comerţului şi activităţii de
întreprinzător (art.126 din Constituţie), asigură şi reglementarea
juridică a acestei activităţi, punând în sarcina antreprenorilor
individuali şi a întreprinderilor un şir de obligaţiuni. Aceste
obligaţiuni, sunt prevăzute atât în Legea cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi, cât şi în alte acte normative.
Principalele obligaţiuni privesc:
– obţinerea licenţelor de stat pentru genul de activitate
practicat;
– ţinerea evidenţei contabile la întreprindere;
– respectarea regulilor de comportament pe piaţă în condiţiile
concurenţei libere;
– efectuarea la timp a plăţilor obligatorii în bugetul statului;
– onorarea obligaţiilor contractuale asumate;
– respectarea legislaţiei muncii;
– efectuarea asigurării sociale și alte tipuri de asigurare
obligatorie a lucrătorilor angajați;
351
– asigurarea protecţiei mediului înconjurător;
– păstrarea, conform termenelor stabilite, a documentelor
create în procesul activității sale, iar în caz de încetare a
activității, transmiterea în arhiva de stat a documentelor ce fac
parte din Fondul Arhivistic al Republicii Moldova și a
documentelor privind personalul scriptic;
– alte obligaţii.
Emiterea unui act normativ sau a unei dispoziţii de către
organele de stat, care lezează drepturile antreprenorilor, este
considerată ilegală şi poate fi atacată în instanţa de judecată ( art.
8 pct.2 a Legii cu privire la antreprenoriat și întreprinderi).
După cum am menționat anterior, o altă modalitate de a
intra într-o afacere este franciza. Franciza modernă își are
originile în SUA. Franciza a fost utilizată pentru prima dată în
SUA de către compania Singer Sewing Machine în anii 1860. A
urmat apoi General Motors, care a început să folosească franciza
în 1898 și, în sfârșit, Rexall Drugs în 1902. După această primă
etapă de lansare, au urmat alte companii din domeniile auto,
industria petrolului, îmbutelierea băuturilor răcoritoare, accesorii
auto, etc.
Conform Dicționarului explicativ al limbii române,
franciza este dreptul acordat de o întreprindere cu renume unei
alte întreprinderi, prin care aceasta din urmă poate să exploateze
drepturile de proprietate intelectuală sau industrială ale
francizorului, în schimbul unei contribuții financiare, în scopul
producerii sau livrării de bunuri sau al prestării de servicii.279
Aceasta este o strategie de dezvoltare a unei afaceri, o
formă de comerț, care pune în legătură un francizor - proprietar
al unei mărci și deținător de know-how și un comerciant
independent care se numește francizat. Pentru proprietarul
afacerii, franciza este un mod de extindere a afacerii, iar pentru
francizat, este o oportunitate de a deschide și a conduce o
afacere sub o marcă recunoscută.
279
https://dexonline.ro/intrare/franciz%C4%83/21817
352
În una dintre primele abordări ale francizei în doctrină, s-a
arătat că, „contractul de franciză este o varietate recentă și foarte
răspândită a contractului de concesiune și reprezintă
concesiunea unei mărci (de produse sau de servicii), la care se
adaugă concesiunea ansamblului de metode și mijloace, apte să
asigure exploatarea și gestiunea și cele mai bune condiții de
rentabilitate” și, de asemenea, că „franciza” reprezintă un
instrument juridic ce împrumută caracterele unui contract de
vânzare - cumpărare cu monopol, ale unui contract de licență,
ale unui contract de know - how și ale unui contract de
reprezentare cu un întins drept de control din partea
francizorului asupra activității concesionarului.280
Potrivit acestei definiţii, trăsăturile esenţiale ale unei
afaceri în sistem de franciză sunt următoarele:
– franciza este un sistem de comercializare a bunurilor şi/sau
serviciilor şi/sau tehnologiilor;
– o afacere în sistem de franciză se bazează pe o strânsă şi
continuă colaborare între întreprinderi distincte şi independente
din punct de vedere juridic şi financiar, denumite francizor şi
francizat;
– în cadrul unei afaceri în sistem franciză, francizorul acordă
francizatului dreptul de a exploata o afacere în conformitate cu
conceptul său;
– francizorul autorizează şi obligă francizaţii să utilizeze: firma
şi/sau marca produselor şi/sau marca serviciilor, - know-how-ul,
– metodele tehnologice şi de operare a afacerilor, sistemul de
proceduri, – alte drepturi de proprietate industrială şi/sau
intelectuală pe care le deţine;
– francizorul acordă asistenţă tehnică şi comercială în cadrul şi
pe durata termenului specificat în contractual de franciză,
încheiat între părţi, în acest scop;
280
T. R. Popescu. Dreptul comerțului internațional. București: Editura Universității,
1975. P. 215.
353
– francizatul, în schimbul dreptului de folosinţă cedat de
francizor, plăteşte francizorului o taxă de intrare în reţea (,,entry
fee“) şi redevențe (,,royalties“);
– francizatul investeşte capital propriu pentru exploatarea
francizei; desigur, francizatul investeşte practic în propria sa
afacere, care însă constă în exploatarea conceptului de afacere
creat şi cedat de francizor;
– francizatul răspunde faţă de terţi, pentru actele îndeplinite de
el, în cadrul exploatării francizei;
– francizatul are obligaţia de a colabora loial pentru reuşita
reţelei la care aderă.
Contractul de franchising este cunoscut practicii din
Republica Moldova începând cu adoptarea Legii cu privire la
franchising din 1997. Obținerea unei francize implică plata unei
taxe de intrare în sistem, precum și a unor obligații care se
plătesc periodic la date fixe, de regulă sub forma unui procent
din cifra de afaceri. Totodată, la AGEPI, solicitarea înregistrării
unui contract de franciză, se efectuează prin depunerea unei
cereri, a cărei înregistrare se efectuează în baza demersului uneia
dintre părţile contractante, pentru care ulterior se achită o taxă.
Totuși, legea privind protecţia mărcilor, nu prevede
obligativitatea înregistrării contractelor la AGEPI.
Beneficiarul unei francize are avantajul de a exploata o
marcă de prestigiu, și de a intra pe o piață concurențială,
folosind tehnici de producție, comercializare și marketing
perfecționate în timp și cu un grad înalt de rentabilitate.
Principalul dezavantaj este dat de costurile francizei. Pe
lângă taxa de acordare a francizei și redevențele anuale, care
diminuează profitul beneficiarului, acesta trebuie să mențină
permanent un anumit standard de calitate.
Sarcini 1. Apreciați semnificația termenilor:

pentru antreprenor, comerț, întreprindere, business,
autoevaluare: activitate de întreprinzător.
2. Formulați definiția dreptului afacerilor ca
354
ramură de drept.
3. Analizați obiectul dreptului afacerilor.
4. Expuneți principiile dreptului afacerilor.
5. Expuneți actele normative concrete care
reglementează raporturile juridice în domeniul
afacerilor.
6. Numiți subiectele dreptului afacerilor.
7. Expuneți pașii de înregistrare a unei
întreprinderi.
8. Determinați genurile de activități
antreprenoriale.
9. Analizați drepturile și obligațiile
antreprenorilor.
10. Formulați definiția francizei.
11. Determinați avantajele și dezavantajele pe
care le oferă franciza în domeniul afacerilor.
Bibliografie 1. Beleiu Gh. Drept civil român, editia a IX

de referință: revizuită și adăugită. Bucuresti: Ed. Universul
Juridic, 2004.
2. Bostan Ina. Drept comercial. Suport de
curs. Chişinău: Tehnica-UTM, 2013, 220 p.
3. Bostan Ina, Babălău Denis. Dreptul
afacerilor: Suport de Chișinău: Tehnica-UTM,
2015, 96 p.
4. Popescu T. R. Dreptul comerțului
internațional. București: Editura Universității,
1975.
5. Roșca N., Baieș S. Dreptul afacerilor.
Chișinău: Tipografia Centrală, 2011.
6. Legea cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi nr. 845-XII din 03.01.1992, MO,
nr.2, 1994.
7. Legea cu privire la înregistrarea de stat a
persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor
355
individuali nr. 220-XVI din 19.10.2007, MO
nr.184-187, 2007.
8. Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.
1134-XIII din 2.04.1997, MO, nr.38-39, 1997.
9. Legea privind reglementarea prin licenţiere
a activităţii de întreprinzător nr. 451-XV din
30.07.2001, MO, nr. 108-109, 2001.
Tema nr.11: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RAMURA

DREPTULUI PROCESUAL CIVIL
1. Obiectivele - să cunoască conceptele de bază cu care

temei de studiu: se operează în dreptul procesual civil;
- să identifice legătura dreptului
procesual civil cu alte ramuri de drept;
- să înțeleagă care este organizarea
judecătorească în Republica Moldova;
- să enumere tipurile de proceduri civile
stabilite de legislaţia în vigoare;
- să cunoască fazele și procedura de
judecare a pricinilor civile;
- să cunoască formele și modalităţile de
apărare a drepturilor şi intereselor legitime
în faţa instanţelor judecătoreşti;
- să interpreteze corect normele generale
şi speciale de drept procesual civil;
- să soluționeze spețe și să întocmească
acte de dispoziție ale părților.
356
2. Cuvinte-cheie: drept, normă juridică, procedură civilă,
proces civil, acțiune civilă, competență,
judecător, grefier, parte, reclamant, pârât,
participant, apărător, reprezentant,
intervenient, martor, expert, specialist,
interpret, taxă de stat, probă, contestare,
cale de atac, apel, recurs, revizuire.
3. Structura 11.1. Aspecte introductive privind dreptul

temei: procesual civil.
11.2. Izvoarele și principiile dreptului
procesual civil.
11.3. Părțile și reprezentarea în instanţa de
judecată.
11.4. Probațiunea judiciară și cheltuielile
de judecată.
11.5. Intentarea și examinarea pricinii
civile în instanţa de fond
11.1. Aspecte introductive privind dreptul procesual civil
Dreptul procesual civil este o ramură autonomă de drept,

constituită dintr-o totalitate de norme juridice, care
reglementează relaţiile juridice ce apar între subiecţii raportului
procesual civil, în cadrul examinării şi soluţionării cauzelor
civile281. Pricinile civile rezultă nu doar din raporturi juridice
civile, ci şi din raporturi juridice de familie, de muncă,
comerciale, ecologice, funciare, locative etc.
Dreptul procesual civil are propriul obiect de studiu, care
vizează cercetarea normelor materiale şi a celor procesual civile,
precum şi a tălmăcirilor date de către Plenul Curţii Supreme de
281
Pisarenco O. Drept procesual civil. Note de curs. Chișinău: Tehnica-Info, 2012,
p.10.
357
Justiţie282, şi propriul obiect de reglementare pe care îl
formează raporturile procesual civile ce se stabilesc între
participanţii la procesul civil, în cadrul activităţii de examinare
şi soluţionare a cauzelor civile283.
Raporturile procesual civile reprezintă un sistem
interdependent şi intercondiţionat de relaţii sociale reglementate
de normele dreptului procesual civil, născute între subiecţii
procesului civil şi îndreptate spre realizarea sarcinilor procesului
civil. Aceste raporturi generează drepturi în favoarea
participanţilor la activitatea judiciară, dar le impune şi obligaţii
corespunzătoare. Astfel, spre exemplu, dreptului părţilor de a
provoca activitatea instanţei de judecată îi corespunde obligaţia
de a respecta ordinea de judecată.
Fiecărui raport procesual civil îi sunt caracteristice trei
elemente: subiectul, obiectul şi conţinutul. Subiect al raportului
procesual civil poate fi orice persoană fizică sau juridică care are
capacitatea procesual civilă. Obiect al raporturilor procesual
civile îl formează faptul asupra căruia sunt îndreptate raporturile
juridice concrete. Conţinutul raporturilor procesual civile îl
formează drepturile şi obligaţiile participanţilor la proces.284
Tipurile de proceduri civile. Varietatea raporturilor civile
ce pot apărea în societate a impus necesitatea diferenţierii
procedurii de examinare şi soluţionare de către instanţele de
judecată a fiecărei categorii de cauze, reieşind din
particularităţile acestora. Astfel, sunt recunoscute 6 feluri de
proceduri civile clasice, care pot fi divizate în două categorii:
1. Proceduri contencioase – constau în examinarea în
contradictoriu a unui litigiu de drept între două părţi cu
interese opuse. Din această categorie fac parte:
a) Procedura contencioasă, numită şi procedura
generală sau procedura în acţiune civilă, este cea mai răspândită
282
Plenul Curţii Supreme de Justiţie este o adunare generală a tuturor judecătorilor
Curţii, în cadrul căreia se examinează rezultatele generalizării practicii judiciare şi se
adoptă hotărâri cu caracter explicativ.
283
284
Pentru detalii a se vedea: Pisarenco O. op. cit., p.55-57.
358
procedură, prin intermediul căreia oricine pretinde un drept
împotriva unei alte persoane ori are un interes pentru constatarea
existenţei sau inexistenţei unui drept trebuie să depună în
instanţa competentă o cerere de chemare în judecată.
b) Procedura contenciosului administrativ, ce acordă
oricărei persoane care se consideră vătămată într-un drept,
recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionare în termen legal a unei cereri
de a se adresa instanţei judecătoreşti competente pentru anularea
actului, repunerea în drept şi repararea prejudiciului.
c) Procedura de confiscare a averii nejustificate în
folosul statului este o procedură nouă, prin intermediul căreia
Autoritatea Națională de Integritate poate intenta acțiuni privind
confiscarea averii nejustificate.
2. Proceduri necontencioase – constau în examinarea unor
pricini în baza unei ordini lipsite de contradictorialitatea
părţilor. În acest sens, avem următoarele feluri de
procedură:
a) Procedura specială, prin intermediul căreia orice
persoană care doreşte constatarea existenţei unei fapte care are
valoare juridică sau a unui drept se poate adresa în instanţa de
judecată cu o cerere respectivă.
b) Procedura în ordonanţă, numită şi procedură
simplificată, prin care creditorul poate solicita încasarea de sume
băneşti sau revendicarea de bunuri mobiliare de la debitor, doar
pe baza materialelor prezentate de creditor fără înştiinţarea
debitorului.
c) Procedura de declarare a insolvabilităţii, obligatorie
de urmat în cazul falimentării unei persoane juridice.
Fazele procesului civil. Activitatea instanței de judecată
îndreptată spre examinarea și soluționarea cauzelor civile se
desfășoară într-o anumită consecutivitate, pe faze. Fază a
procesului civil – o totalitate de acte procedurale îndeplinite de
către instanţa de judecată şi participanţii la proces, la o anumită
359
etapă a desfăşurării procesului, îndreptate spre atingerea unui
scop unic apropiat.
Procesul civil se desfăşoară cu respectarea următoarelor
faze:
· obligatorii, fără de care procesul civil nu poate exista:
1) Procedura prealabilă sesizării instanței de judecată,
în cazurile în care legea prevede expres obligativitatea
parcurgerii acestei etape;
2) Intentarea procesului civil, prin care subiectul
interesat investește instanța de judecată competentă să
examineze cauza sa;
3) Pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare, de
care depinde examinarea cauzei într-un termen rezonabil;
4) Examinarea pricinii în fond – constituie cea mai
importantă fază, care, la rândul său, este structurată în:
a) Partea pregătitoare a dezbaterilor judiciare;
b) Dezbaterile judiciare;
c) Susţinerile orale şi replicile;
d) Adoptarea şi pronunţarea hotărârii.
5) Executarea hotărârii, în cazurile în care hotărârea
judecătorească se remite spre executare de către instanța de
judecată din oficiu;
· facultative, existenţa cărora depinde în exclusivitate de
dorinţa participanţilor la proces:
6) Contestarea și examinarea în instanţa de apel, prin care
hotărârile pronunțate de judecătorii sunt deduse controlului
judecătoresc în instanța ierarhic superioară;
7) Contestarea și examinarea în instanţa de recurs, a
încheierilor emise de judecătorii și de curțile de apel
(secțiunea 1) și a deciziilor instanțelor de apel (secțiunea 2);
8) Revizuirea hotărârilor și altor acte judecătorești,
reprezintă o cale extraordinară de atac prin care se poate relua
examinarea cauzei, în cazurile în care s-au descoperit
circumstanțe noi, necunoscute la etapa examinării.
360
Legătura cu alte ramuri de drept. Dreptul procesual
civil reprezintă o ramură de drept autonomă și independentă față
de celelalte domenii ale dreptului, dar nu și izolată, aflându-se
într-o strânsă legătură cu multe ramuri de drept.
La baza dreptului procesual civil stau normele dreptului
constituțional, care stabilesc principiile fundamentale ale
dreptului în ansamblul său, precum și ale dreptului procesual
civil în particular. Constituția Republicii Moldova consacră
drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale omului care
sunt garantate prin forța coercitivă a statului. Totodată, legea
fundamentală consacră un capitol distinct autorităților
judecătorești, menite să înfăptuiască justiția în vederea
respectării acestor garanții constituționale.
Dreptul procesual civil nu poate exista fără dreptul civil, la
fel cum dreptul civil nu ar avea viață fără existența acestei
ramuri de drept care are menirea de a pune în aplicare
respectarea normelor de drept material prezente în viața de zi cu
zi a fiecărei persoane. Totodată, pentru aplicarea și înțelegerea
normelor procesuale trebuie să apelăm la normele materiale,
care explică sensul și conținutul instituțiilor de drept folosite în
cadrul procesului civil. Legătura între dreptul procesual civil și
dreptul civil trebuie înțeleasă în sensul că norma procesuală se
subordonează normei materiale.
O strânsă conexiune există între dreptul procesual civil și
dreptul procesual penal. Ea este determinată de obiectul de
reglementare al acestor două ramuri de drept. Într-adevăr ambele
ramuri de drept au ca obiect de reglementare modul în care se
realizează activitatea judiciară. Natura obiectului de
reglementare determină și existența unor principii și instituții
asemănătoare. Cele mai semnificative asemănări se
concretizează în:
– realizarea ambelor procese în etape succesive și
progresive, cu respectarea unor reguli de formă prestabilite;
– soluționarea cauzelor civile și penale de același organ de
jurisdicție;
361
– existența unor principii procesuale comune, precum sunt:
principiul dreptului la apărare, principiul publicității,
contradictorialității, oralității etc.;
– existența unor căi de atac bazate pe principii comune.285
Dreptul procesual civil se află într-o corelație strânsă și cu
dreptul administrativ, care apără drepturile persoanelor
vătămate într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o
autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluționarea în termen legal a unei cereri. Restabilirea
normelor administrative încălcate se face prin intermediul
instanțelor de contencios administrativ competente pentru a
obține anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și
repararea pagubei ce i-a fost cauzată, ținându-se cont de normele
de procedură civilă ce fac obiect de studiu al disciplinei Dreptul
procesual civil.
Dreptul procesual civil are strânse legături și cu dreptul
internațional privat care, prin normele sale, reglementează
raporturile civile și procesual civile cu element de extraneitate.
La fel, dreptul procesual civil are interferențe cu dreptul
muncii, dreptul familiei, dreptul funciar, dreptul comercial,
dreptul financiar, dreptul bancar etc.286
Organizarea judecătorească în Republica Moldova.
Sistemul judecătoresc al Republicii Moldova este constituit din
judecătorii, curți de apel și Curtea Supremă de Justiție. Pentru
anumite categorii de cauze pot funcţiona judecătorii specializate.
În cadrul instanţelor judecătoreşti pot funcţiona colegii sau
complete de judecată specializate. Înfiinţarea de instanţe
extraordinare este interzisă. Instanţa judecătorească poate avea
unul sau mai multe sedii.
Judecătoriile reprezintă prima verigă a sistemului
judecătoresc. Ele judecă în fond toate cauzele, afară de cele date
prin lege în competența altor instanțe.
285
Dorfman I. Drept procesual civil. Partea generală. – Chișinău: Universitatea de
Criminologie, 2003, p.7-8.
286
Dorfman I. op. cit. p.8.
362
În rezultatul reorganizării instanțelor judecătorești,
începând cu 1 ianuarie 2017 în Republica Moldova funcționează
15 judecătorii (Chișinău, Orhei, Strășeni, Criuleni, Hîncești,
Anenii Noi, Căușeni, Bălți, Edineț, Drochia, Soroca, Ungheni,
Cahul, Comrat, Cimișlia).
Curţile de apel reprezintă a doua treaptă în ierarhia
instanțelor judecătorești. Ele sunt superioare judecătoriilor și
judecă ca instanță de fond categoriile de cauze date în
competența sa prin lege, ca instanță de apel judecă apelurile
declarate împotriva hotărârilor emise de judecătorii și ca
instanță de recurs judecă recursurile declarate împotriva
încheierilor emise de judecătorii. Fiecare curte de apel îşi
exercită competenţa într-o circumscripţie care cuprinde mai
multe judecătorii. În rezultatul reorganizării instanțelor
judecătorești, începând cu 1 ianuarie 2017 în Republica
Moldova funcționează 4 curți de apel, cu sediile în Chișinău,
Bălți, Cahul și Comrat.
Curtea Supremă de Justiţie este ultima verigă în
sistemul instanţelor judecătoreşti, care asigură aplicarea corectă
şi unitară a legilor de către toate instanţele judecătoreşti. Ea este
unica instanță judecătorească supremă, având sediul în mun.
Chișinău.
Curtea Supremă de Justiţie judecă, ca instanţă de recurs,
recursurile declarate împotriva încheierilor emise de către curțile
de apel (secțiunea 1) și recursurile declarate împotriva deciziilor
pronunțate de curțile de apel în calitatea lor de instanțe de apel,
cât și hotărârile pronunțate de curțile de apel în procedura de
insolvabilitate (secțiunea 2).
În cadrul Curţii Supreme de Justiţie funcţionează Colegiul
Civil, Comercial şi de Contencios Administrativ care
examinează cauzele în procese civile. La începutul fiecărui an se
constituie complete de judecată.
Portalul instanțelor naționale de judecată poate fi accesat
la http://www.instante.justice.md/
363
În vederea organizării şi funcţionării sistemului
judecătoresc este instituit un organ independent – Consiliul
Superior al Magistraturii, cu importante atribuţii în vederea
administrării şi garantării independenţei autorităţii judecătoreşti.
Consiliul Superior al Magistraturii dispune de competențe
referitoare la cariera judecătorilor, perfecționarea profesională
continuă, supravegherea respectării disciplinei și eticii de către
judecători etc.
Pe lângă Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează
Colegiul de calificare, Colegiul disciplinar și Inspecția
judiciară.
Pe lângă Ministerului Justiţiei a fost instituit
Departamentul de administrare judiciară, care are menirea de a
asigura activitatea organizatorică, administrativă şi financiară a
judecătoriilor şi curţilor de apel.
Constituţia Republicii Moldova include Procuratura în
sistemul organelor judecătoreşti. Potrivit prevederilor art.124
din Constituţie, procuratura „reprezintă interesele generale ale
societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, conduce şi exercită urmărirea penală,
reprezintă învinuirea în instanţele judecătoreşti, în condiţiile
legii”.
Relevant este și rolul Avocaturii în asigurarea asistenţei
juridice a populaţiei. Prin lege, sunt garantate drepturile de
contestare în instanţele judecătoreşti a legalităţii acţiunilor şi
deciziilor instituțiilor care lezează drepturile şi libertăţile
constituţionale ale cetăţenilor. Aceste garanții legale se pun în
aplicare prin intermediul asistenței juridice calificate, acordată
de avocați. Or, nu este în putința fiecăruia să-și apere într-un
mod cât mai profesionist drepturile și libertățile lezate.
Având în vedere necesitatea protejării dreptului la un
proces echitabil, stabilit de articolul 6 din Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
inclusiv necesitatea asigurării accesului liber şi egal la asistenţă
juridică, prin organizarea şi acordarea de asistenţă juridică
364
garantată de stat, prin diminuarea impedimentelor economico –
financiare din realizarea accesului la justiţie, legiuitorul național
a adoptat în 2007 o lege care prevede instituirea Consiliului
Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat. Acesta
este un organ colegial cu statut de persoană juridică de drept
public, format din 7 membri, care are sarcina de a administra
procesul de acordare a asistenţei juridice garantate de stat.287
11.2. Izvoarele și principiile dreptului procesual civil
Prin izvor de drept, în general, se desemnează formele de

exprimare a normei juridice, iar prin izvor de drept procesual
civil se are în vedere totalitatea actelor normative în care sunt
concretizate normele de drept procesual civil.
Ca formă de exprimare a normelor juridice, izvoarele
dreptului procesual civil sunt aceleaşi ca şi la alte ramuri de
drept: tratate internaţionale, legi, hotărâri ale Guvernului şi alte
acte normative subordonate legii.288
La un nivel superior izvoarelor interne ale dreptului
procesual civil se află normele internaţionale cuprinse în
diferite tratate internaţionale la care Republica Moldova este
parte, precum şi normele stabilite prin acorduri bilaterale ale
Republicii Moldova şi altor state.
Deşi dreptul procesual civil este un drept codificat, baza
acestuia o constituie, ca şi în oricare ramură de drept,
Constituţia RM – legea fundamentală a statului, care se află în
vârful piramidei izvoarelor interne ale dreptului procesual civil.
În Constituţie sunt cuprinse norme cu caracter general, care
reglementează activitatea instanţelor de judecată şi stabilesc
principiile fundamentale pe baza cărora se desfăşoară activitatea
de judecată, cum sunt: principiul legalităţii, egalităţii cetăţenilor
în faţa legii şi-n faţa justiţiei, independenţa judecătorilor,
publicitatea dezbaterilor judiciare, dreptul la apărare ş.a.
287
288
365
După Constituţia Republicii Moldova, la al III-lea nivel al
piramidei izvoarelor dreptului procesual civil, în dependenţă de
importanţa juridică, se află legile organice şi ordinare, scopul
cărora este de a concretiza şi detalia normele constituţionale
privind activitatea de judecată. Astfel, avem: Codul de
procedură civilă, Legea privind organizarea judecătorească,
Legea cu privire la statutul judecătorului, Legea cu privire la
Curtea Constituţională, Legea cu privire la Consiliul Superior al
Magistraturii, Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie,
Legea contenciosului administrativ, Legea cu privire la asistenţa
juridică garantată de stat, Legea taxei de stat etc.
Al IV-lea nivel al piramidei izvoarelor dreptului procesual
civil îl formează actele normative subordonate legii. În această
categorie se includ: decretele Preşedintelui Republicii Moldova,
hotărârile Guvernului, hotărârile Parlamentului cu caracter
normativ ce au aplicare în domeniul dreptului procesual civil,
hotărârile Curţii Constituţionale privind constituţionalitatea
normelor procesual civile. Această categorie de izvoare se
întâlneşte mai rar.
La soluţionarea pricinilor civile concrete, judecătorii se
referă şi la hotărârile explicative, recomandările și avizele Curții
Supreme de Justiție. Hotărârile explicative ale Plenului Curţii
Supreme de Justiţie pe pricinile civile nu servesc ca izvor de
drept, dar ajută la interpretarea sensului normelor de drept şi
asigură o înţelegere şi întrebuinţare unică a lor. Hotărârile
Plenului Curții Supreme de Justiție au o importanţă mare pentru
practica judiciară.289
Acţiunea legii procesuale civile în timp se conduce după
principiul neretroactivităţii legii, adică legea are efecte juridice
numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă. Instanţele
judecătoreşti aplică legile procesuale civile în vigoare la data
judecării cauzei civile, efectuării actelor de procedură sau
executării actelor instanţei judecătoreşti (hotărâri, încheieri,
289
366
decizii, ordonanţe), precum şi a actelor unor alte autorităţi în
cazurile prevăzute de lege.
De la data intrării în vigoare a noii legi procesuale,
efectele vechii legi încetează dacă noua lege nu prevede altfel.
Trebuie de menţionat că noua lege procesuală nu duce la
modificarea efectelor juridice deja produse ca rezultat al
aplicării legii abrogate şi nu le desfiinţează, iar legea
procedurală civilă care impune obligaţii noi, anulează sau reduce
drepturile procedurale ale participanţilor la proces, limitează
exercitarea unor drepturi ori stabileşte sancţiuni procedurale noi
sau suplimentare, nu are putere retroactivă.
Acţiunea legii procesuale civile în spaţiu este guvernată
de principiul teritorialităţii, în sensul că la soluționarea litigiilor
civile instanțele judecătorești aplică legislația Republicii
Moldova, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres.
Dacă prin tratatul internaţional la care Republica Moldova
este parte sunt stabilite alte norme decât cele prevăzute de
legislaţia procedurală civilă a Republicii Moldova se aplică
normele tratatului internaţional dacă din acestea nu rezultă că
pentru aplicarea lor este necesară adoptarea unei legi naţionale.
Acţiunea legii procedurale civile asupra persoanei este
guvernată de principiul egalităţii în faţa legii şi în faţa justiţiei
independent de cetăţenie, rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine
socială, serviciu, domiciliu, loc de naştere, precum şi al egalităţii
tuturor organizaţiilor, indiferent de tipul de proprietate şi forma
de organizare juridică, subordonare, sediu şi de alte
circumstanţe290.
Noţiunea de principiu este de origine latină, însemnând
bază, idee călăuzitoare. Principiile reprezintă baza sistemului
normativ al dreptului procesual civil, ideile fundamentale,
regulile esenţiale care determină structura procesului şi
guvernează întreaga activitate judiciară. În principiile dreptului
procesual civil este concretizată voinţa legiuitorului cu privire la
290
367
caracterul şi conţinutul procedurii actuale de examinare şi de
soluţionare de către instanţele de judecată a litigiilor şi pricinilor
civile. Ele constituie garanția unui proces echitabil.
Principiile dreptului procesual civil reprezintă atât o
importanţa teoretică, cât şi practică. Din punct de vedere
teoretic, ele contribuie la înţelegerea şi interpretarea corectă a
normelor procesuale, iar importanţa practică rezidă în vocaţia lor
de a contribui la formarea unei jurisprudenţe unitare.
Dreptul procesual civil dispune de propriile sale principii,
care prin esenţa lor juridică contribuie nemijlocit la înfăptuirea
justiţiei pe cauzele civile. Reieşind din diversitatea principiilor
dreptului procesual civil, în literatura de specialitate nu există
anumite criterii unice ce ar sta la baza clasificării lor. Astfel, în
doctrina dreptului procesual civil se evidenţiază mai multe
criterii de clasificare a principiilor acestei ramuri de drept.
După ierarhia juridică a izvorului care consfinţeşte
principiile de drept, distingem principii constituţionale şi
principii fixate în alte acte legislative.
După sfera de acţiune a principiilor, acestea se clasifică
în principii generale de drept, principii interramurale, ramurale
şi instituţionale.
După obiectul de reglementare (funcţia principiilor),
principiile dreptului procesual civil se dezmembrează în două
grupe mari: principii organizaţional – funcţionale ale justiţiei
(de organizare judecătorească) şi principii funcţionale, care
determină activitatea procesuală a instanţei de judecată şi a
participanţilor la proces, precum şi a altor subiecţi procesuali.291
Principiile organizaţional-funcţionale au menirea de a
reglementa aspectele de organizare şi constituire a organelor
abilitate cu funcţii jurisdicţionale, precum şi conturarea
garanţiilor necesare pentru persoanele delegate cu atribuţii de
înfăptuire a justiţiei.292
291
292
368
Principiul legalităţii (art.114 din Constituţie, art.12 din
CPC, art.6 din CEDO) este un principiu cadru, înăuntrul căruia
se regăsesc toate celelalte principii, și poate fi examinat sub
două aspecte: legalitatea constituirii instanțelor judecătorești și
legalitatea activităților întreprinse de către instanțele
judecătorești competente.
Potrivit acestui principiu, justiţia se înfăptuieşte în numele
legii. În cazurile prevăzute de lege, instanţa aplică uzanţele 293
dacă nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri. Dacă, la
judecarea pricinii civile, se constată că o lege sau un alt act
normativ nu corespunde unei legi sau unui alt act normativ cu o
putere juridică superioară, instanţa aplică normele legii sau ale
altui act normativ care are putere juridică superioară.
Principiul accesului liber la justiţie (art.5 din CPC, art.6
§1 din CEDO). Orice persoană interesată este în drept să se
adreseze în instanţă judecătorească, în modul stabilit de lege,
pentru a-şi apăra drepturile încălcate sau contestate, libertăţile şi
interesele legitime. Nici unei persoane nu i se va refuza apărarea
judiciară din motiv de inexistenţă a legislaţiei, de imperfecţiune,
coliziune sau obscuritate a legislaţiei în vigoare. Renunţarea
uneia dintre părţi la dreptul de a se adresa în judecată prin
încheierea în prealabil a unei convenţii nu are efect juridic, cu
excepţia cazurilor de încheiere, în condiţiile legii, a unei
convenţii arbitrale.
Principiul dreptului la asistenţă juridică (art.8 din CPC).
Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul să fie asistaţi în
judecată de către un avocat ales ori numit de instanţă, în cazurile
prevăzute de Codul de procedură civilă, sau de un alt
reprezentant. Asistenţa judiciară poate fi acordată în orice
instanţă de judecată şi în orice fază a procesului.
Principiul rolului diriguitor al instanţei judecătoreşti în
proces (art.9 din CPC). Instanţei judecătoreşti îi revine un rol
293
Uzanţa reprezintă o normă de conduită care, deşi neconsfinţită de legislaţie, este
general recunoscută şi aplicată pe parcursul unei perioade îndelungate într-un anumit
domeniu al raporturilor civile. Uzanţa se aplică numai dacă nu contravine legii, ordinii
publice şi bunelor moravuri. (Art.4 din Codul civil)
369
diriguitor în organizarea şi desfăşurarea procesului, ale cărui
limite şi al cărui conţinut sunt stabilite de Codul de procedură
civilă şi de alte legi. Instanţa judecătorească explică
participanţilor la proces drepturile şi obligaţiile lor procesuale,
preîntâmpină asupra urmărilor pe care le poate implica
exercitarea sau neexercitarea actului procesual, le acordă sprijin
în exercitarea drepturilor, ordonă, la solicitarea părţilor şi altor
participanţi la proces, prezentarea de probe care să contribuie la
adoptarea unei hotărâri legale şi întemeiate, conduce dezbaterile
judiciare, informează părțile despre posibilitatea inițierii
procesului de mediere şi ia orice alte măsuri necesare bunei
desfăşurări a procesului, pune în discuţia părţilor şi altor
participanţi la proces orice împrejurare de fapt sau de drept,
efectuează şi alte acţiuni prevăzute de lege.
Principiul înfăptuirii justiţiei numai în instanţă
judecătorească (art.19 din CPC). Potrivit acestui principiu
justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de către instanţele
judecătoreşti. În pricinile civile, justiţia se înfăptuieşte potrivit
reglementărilor legislaţiei procedurale civile şi numai de către
instanţele judecătoreşti şi de către judecătorii ei, numiţi în
funcţie în modul stabilit de lege. Constituirea de instanţe
extraordinare este interzisă. Hotărârea judecătorească emisă în
pricină civilă poate fi controlată şi reexaminată numai de
instanţa judecătorească competentă, în ordinea stabilită de Codul
de procedură civilă şi de alte legi.
Principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor
numai legii (art.116 alin.(1) din Constituție, art.20 din CPC).
Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali
şi inamovibili294, potrivit legii.
Puterea judecătorească este separată de puterea legislativă
şi de cea executivă. La înfăptuirea justiţiei în pricini civile,
judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Orice
imixtiune în activitatea de judecată este inadmisibilă şi atrage
294
Inamovibilitatea garantează protecţia judecătorului de orice măsură arbitrală care
priveşte eliberarea din funcţie, transferarea, retrogradarea sau promovarea fără acordul
judecătorului.
370
răspunderea prevăzută de lege. Prin imixtiune se înţelege orice
presiune exercitată asupra persoanei judecătorului în scopul de a
împiedica judecarea corectă şi obiectivă a pricinii civile sau de a
influenţa emiterea unei hotărâri judecătoreşti, precum şi
mitingurile, demonstraţiile realizate la o distanţă mai mică de 25
m de la sediul unde se înfăptuieşte justiţia.
Independenţa judecătorului este asigurată prin: procedura
de înfăptuire a justiţiei; procedeul de numire, suspendare,
demisie şi eliberare din funcţie; declararea inviolabilităţii 295 lui;
secretul deliberărilor şi interzicerea de a cere divulgarea lui;
stabilirea răspunderii pentru lipsa de stimă faţă de judecată,
judecători şi pentru imixtiune în judecarea cauzei; alocarea
resurselor adecvate pentru funcţionarea sistemului judiciar,
crearea de condiţii organizatorice şi tehnice favorabile activităţii
instanţelor judecătoreşti; asigurarea materială şi socială a
judecătorului; alte măsuri, prevăzute de lege.
Principiul judecării unipersonale şi colegiale a pricinilor
civile (art.21 din CPC). Pricinile civile se judecă în primă
instanţă de un singur judecător sau de un complet din trei
judecători ai aceleiaşi instanţe. În cazul în care Codul de
procedură civilă oferă judecătorului dreptul de a examina
pricinile civile şi de a întocmi unele acte de procedură
unipersonal, judecătorul operează în numele instanţei de
judecată. În instanţele de apel şi de recurs, pricinile civile se
judecă colegial.
Principiul egalităţii în faţa legii şi a justiţiei (art.22 din
CPC). Justiţia în pricinile civile se înfăptuieşte pe principiul
egalităţii tuturor persoanelor, independent de cetăţenie, rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere, origine socială, serviciu, domiciliu,
loc de naştere, precum şi al egalităţii tuturor organizaţiilor,
indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică,
subordonare, sediu şi de alte circumstanţe.
295
Inviolabilitatea garantează protecţia vieţii personale a judecătorului
(inviolabilitatea domiciliului, corespondenţei, convorbirilor telefonice etc.)
371
Principiul publicităţii dezbaterilor judiciare (art.23 din
CPC). În toate instanţele judecătoreşti şedinţele de judecată sunt
publice, cu unele excepţii: a) judecarea proceselor în şedinţă
închisă se admite numai în scopul protejării informaţiei ce
constituie secret de stat, taină comercială ori a unei alte
informaţii a cărei divulgare este interzisă prin lege; b) instanţa
de judecată va dispune judecarea pricinii în şedinţă secretă
pentru a preveni divulgarea unor informaţii care se referă la
aspectele intime ale vieţii, care lezează onoarea, demnitatea sau
reputaţia profesională ori la alte circumstanţe care ar putea
prejudicia interesele participanţilor la proces, ordinea publică
sau moralitatea.
Principiul limbii oficiale de procedură şi dreptul la
interpret (art.24 din CPC). Judecarea pricinilor civile în
instanţele judecătoreşti se desfăşoară în limba moldovenească.
Persoanele interesate în soluţionarea pricinii care nu posedă sau
nu vorbesc limba moldovenească sunt în drept să ia cunoştinţă
de actele, de lucrările dosarului şi să vorbească în judecată prin
interpret296. Prin încheiere a instanţei, procesul se poate
desfăşura şi într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea
participanţilor la proces. În cazul în care procesul se desfăşoară
într-o altă limbă, instanţa emite hotărârea în mod obligatoriu şi
în limba moldovenească. Actele procedurale care se înmânează
persoanelor interesate în soluţionarea pricinii se traduc, la
solicitarea lor, în limba procesului ori în limba la care aceştia au
recurs în proces.
Principiul distribuirii aleatorie a cauzelor (art.61 din
Legea privind organizarea judecătorească). Activitatea de
judecare a cauzelor se desfăşoară cu respectarea principiului
distribuirii aleatorii a dosarelor, cu excepţia cazului când
judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.
Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute
altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege. Repartizarea
cauzelor sosite pe rolul instanței de judecată se face la
296
Interpret este persoana care face traducere verbală dintr-o limbă în alta.
372
întâmplare, prin metoda ciclică, potrivit căreia dosarele se
înregistrează în ordinea sosirii în instanță și se repartizează în
aceeași ordine de către președinte sau vicepreședinte, indiferent
de voința lor.
Principiile funcționale determină activitatea procesuală a
instanţei de judecată, a părților şi altor participanţi la proces,
precum şi a altor subiecţi procesuali care contribuie la
înfăptuirea justiției.297
Principiul asigurării securității participanților la proces
(art.11 din CPC). Dezbaterea pricinii în şedinţă de judecată se
desfăşoară în condiţii ce asigură activitatea normală a instanţei şi
securitatea participanţilor la proces. Pentru securitatea
judecătorilor şi a persoanelor care asistă la judecată, preşedintele
şedinţei este în drept să dispună efectuarea unui control al
identităţii persoanelor care solicită să asiste la judecarea pricinii,
verificarea actelor de identitate, percheziţia corporală şi
controlul obiectelor pe care le au asupra lor. Preşedintele
şedinţei de judecată poate permite prezenţa în sala de şedinţe a
persoanelor înarmate, obligate să poarte armă din oficiu, în
vederea îndeplinirii serviciului faţă de instanţă.
Principiul nemijlocirii și oralităţii în dezbaterile
judiciare (art.25 din CPC). Instanţa trebuie să cerceteze direct şi
nemijlocit probele, să asculte explicaţiile părţilor şi
intervenienţilor, depoziţiile martorilor, concluziile expertului,
consultaţiile şi explicaţiile specialistului, să ia cunoştinţă de
înscrisuri, să cerceteze probele materiale, să audieze
înregistrările audio şi să vizioneze înregistrările video, să emită
hotărârea numai în temeiul circumstanţelor constatate şi al
probelor cercetate şi verificate în şedinţă de judecată.
Cercetarea nemijlocită a probelor presupune examinarea
acestora direct de către judecător, existenţa unui raport
nemijlocit între judecător şi proba care se examinează. De
exemplu: copiile certificate de pe înscrisuri trebuie să fie
confirmate şi prin originalul acestora, iar în caz de imposibilitate
297
373
a prezentării probelor în instanţa de judecată, judecătorul poate
dispune cercetarea la faţa locului.298
Dezbaterile judiciare se desfăşoară oral şi în faţa aceluiaşi
complet de judecată. În cazul înlocuirii unui judecător în timpul
judecării pricinii, dezbaterile se reiau de la început.
Oralitatea implică dreptul părţilor de a-şi susţine verbal
pretenţiile, de a da explicaţii, de a discuta materialul probatoriu,
de a invoca neregularitatea actelor de procedură, de a deduce
concluzii cu privire la toate împrejurările de fapt sau de drept ale
litigiului. Totuşi, aceasta nu exclude întocmirea unor acte de
procedură în formă scrisă.299
Principiul contradictorialităţii şi egalităţii părţilor în
drepturile procedurale (art.26 din CPC). Procesele civile se
desfăşoară pe principiul contradictorialităţii şi egalităţii părţilor
în drepturile procedurale.
Contradictorialitatea presupune organizarea procesului
astfel încât părţile şi ceilalţi participanţi la proces să aibă
posibilitatea de a-şi formula, argumenta şi dovedi poziţia în
proces, de a alege modalităţile şi mijloacele susţinerii ei de sine
stătător şi independent de instanţă, de alte organe şi persoane, de
a-şi expune opinia asupra oricărei probleme de fapt şi de drept
care are legătură cu pricina dată judecăţii şi de a-şi expune
punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei.
Instanţa care judecă pricina îşi păstrează imparţialitatea şi
obiectivitatea, creează condiţii pentru exercitarea drepturilor
participanţilor la proces, pentru cercetarea obiectivă a
circumstanţelor reale ale pricinii.
Egalitatea părţilor în drepturile procedurale este garantată
prin lege şi se asigură de către instanţă prin crearea
posibilităţilor egale, suficiente şi adecvate de folosire a tuturor
mijloacelor procedurale pentru susţinerea poziţiei asupra
circumstanţelor de fapt şi de drept, astfel încât nici una dintre
părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă.
298
Pisarenco O. op. cit., p. 46-47.
299
374
Principiul disponibilităţii în drepturi a participanţilor la
proces (art.27 din CPC). Disponibilitatea în drepturi se afirmă în
posibilitatea participanţilor la proces, în primul rând a părţilor,
de a dispune liber de dreptul subiectiv material sau de interesul
legitim supus judecăţii, precum şi de a dispune de drepturile
procedurale, de a alege modalitatea şi mijloacele procedurale de
apărare. Instanţa nu admite dispunerea de un drept sau folosirea
modalităţii de apărare dacă aceste acte contravin legii ori încalcă
drepturile sau interesele legitime ale persoanei.
11.3. Părțile și reprezentarea în procesul civil
Părţile în procesul civil sunt principalii subiecţi fără de

care este imposibil de a înfăptui justiţia. Ele ocupă un rol
deosebit printre varietatea participanţilor la proces, având un
statut juridic distinct. Parte în procesul civil poate fi orice
persoană fizică sau juridică prezumată, la momentul intentării
procesului, ca subiect al raportului material litigios. În cazurile
prevăzute de lege, pot fi parte în proces asociaţiile şi societăţile
care nu au personalitate juridică, dar care dispun de organe de
conducere proprii. Parte în procesul civil poate fi şi Republica
Moldova, reprezentată de Guvern şi de organele împuternicite să
exercite o parte din funcţiile Guvernului, precum şi unităţile
administrativ-teritoriale, reprezentate prin împuterniciţii lor în
modul prevăzut de lege.
Denumirea procesuală a părților în procesul civil diferă în
funcție de felul procedurii civile. În procedurile contencioase
părţile se numesc reclamant şi pârât. În procedura specială
părţile se numesc petiţionar şi parte interesată. Iar în procedura
în ordonanță și în procedura de insolvabilitate părțile se numesc
375
creditor și debitor. Astfel, reclamant, petiționar și creditor este
persoana care a intentat procesul civil în vederea apărării
drepturilor şi intereselor sale legitime, pe care le consideră a fi
lezate, iar pârât, debitor este persoana chemată pentru a
răspunde pretenţiilor înaintate în judecată.
În procesul civil părţile se află într-o poziţie de egalitate
juridică, ele sunt tratate tot timpul de către instanţă ca părţi aflate
pe un picior de egalitate, ele au drepturi şi obligaţii procedurale
egale. În literatura de specialitate, drepturile procedurale ale
părţilor sunt divizate în două categorii: drepturi generale și
drepturi speciale.
Drepturile generale, prin esenţa lor, sunt comune tuturor
participanţilor la proces. Astfel, părţile şi alţi participanţi la
proces au dreptul să ia cunoştinţă de materialele dosarului, să
facă extrase şi copii de pe ele, să solicite recuzări, să prezinte
probe şi să participe la cercetarea lor, să pună întrebări altor
participanţi la proces, martorilor, experţilor şi specialiştilor, să
formuleze cereri, să reclame probe, să dea instanţei explicaţii
orale şi scrise, să expună argumente şi considerente asupra
problemelor care apar în dezbaterile judiciare, să înainteze
obiecţii împotriva demersurilor, argumentelor şi considerentelor
celorlalţi participanţi, să atace actele judiciare şi să-şi exercite
toate drepturile procedurale acordate de legislaţia procedurală
civilă (art.56 din Codul de procedură civilă).
Drepturile speciale pot fi realizate doar de către părţi,
inclusiv pot fi transmise reprezentanţilor prin procură specială,
în care trebuie să fi menţionat în mod expres volumul drepturilor
transmise. În afară de drepturile specifice tuturor participanţilor
la proces, părţile dispun de drepturi speciale, prevăzute la art.60
din CPC, care pot fi divizate în trei categorii:
1) Drepturi specifice doar reclamantului: dreptul de a
modifica temeiul sau obiectul acţiunii, dreptul de a mări ori de a
reduce cuantumul pretenţiilor în acţiune, dreptul de a renunţa la
acţiune.
376
2) Drepturi specifice doar pârâtului: dreptul de a recunoaşte
acţiunea.
3) Drepturi comune ambelor părţi: dreptul de a înceta
procesul prin tranzacţie.
Pe lângă drepturi procedurale, părţile au şi obligaţia de a
se folosi cu bună-credinţă de drepturile lor procedurale.
Instanţa judecătorească va pune capăt oricărui abuz de aceste
drepturi dacă prin abuz se urmăreşte tergiversarea procesului sau
inducerea în eroare a instanţei. În caz de înaintare cu rea-
credinţă a unor cereri vădit neîntemeiate de contestare a unui
înscris sau a semnăturii de pe înscris, de formulare a unei cereri
de amânare a procesului sau de strămutare a pricinii, de obţinere
de către reclamantul căruia i s-a respins acţiunea a unor măsuri
de asigurare prin care pârâtul a fost păgubit, dacă prin aceste
acţiuni s-a cauzat amânarea (suspendarea) judecării pricinii sau
tergiversarea executării actului judiciar, partea vinovată poate fi
obligată de instanţă, la cererea părţii interesate, la plata unei
despăgubiri.
Pe lângă această obligație legală expresă, din legislația
procesual civilă pot fi deduse și alte obligații: obligația părții
care a pierdut procesul de a suporta cheltuielile de judecată,
obligația părții de a prezenta copii certificate de pe înscrisurile
invocate etc.300
Reprezentarea judiciară este o instituţie a dreptului
procesual civil prin care o persoană îndeplineşte în numele altei
persoane acţiunile procesuale, delegate pe bază de procură,
mandat sau în temeiul legii. Reprezentantul are statut de
participant în proces, având aceleaşi drepturi şi obligaţii pe care
le au toţi participanţii la proces, inclusiv şi drepturile specifice
părţii ale cărei interese le reprezintă, dacă acestea sunt expres
menţionate în procură sau mandat.
Din legislaţia procesual civilă pot fi evidenţiate trei tipuri
de reprezentări: contractuală, statutară, legală și din oficiu.
300
377
Reprezentarea convenţională i-a naştere în baza unui
contract de asistenţă juridică, încheiat benevol între reprezentat
şi reprezentant. Împuternicirile reprezentantului trebuie să fie
formulate într-o procură sau mandat, întocmite şi eliberate în
conformitate cu legea.
În procesul civil, părţile îşi pot apăra interesele personal,
prin avocat sau avocat stagiar. Participarea personală în proces
nu face ca persoana fizică să decadă din dreptul de a avea
avocat. Actele procedurale efectuate de reprezentant în limitele
împuternicirilor sale sunt obligatorii pentru persoana
reprezentată în măsura în care ele ar fi fost efectuate de ea
însăşi. Culpa reprezentantului este echivalentă culpei părţii.
Reprezentarea statutară. Procesele persoanelor juridice se
susţin în instanţă de judecată de către organele lor de
administrare, care acţionează în limitele împuternicirilor
atribuite prin lege, prin alte acte normative sau prin actele lor de
constituire, precum şi de către alţi angajaţi împuterniciţi ai
persoanei juridice, de către avocaţi sau avocaţi stagiari.
Conducătorul organizaţiei îşi confirmă împuternicirile prin
documentele prezentate în judecată ce atestă funcţia sau calitatea
lui de serviciu ori, după caz, prin actele de constituire. În caz de
dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, interesele ei pot fi
reprezentate de administratorul din oficiu sau de lichidator,
desemnaţi în condiţiile legii.
Reprezentarea legală este dispusă în temeiul legii.
Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanelor care
nu au capacitate deplină de exerciţiu şi ale celor aflate sub
ocrotire judiciară sunt apărate în instanţă de către părinţi,
înfietori, tutori sau curatori, de alte persoane cărora acest drept
le este acordat prin lege.
Reprezentantul legal îndeplineşte în numele celui
reprezentat toate actele procedurale pe care acesta din urmă are
dreptul să le exercite, cu excepţiile stabilite de lege.
Reprezentantul legal poate încredinţa unui avocat reprezentarea
în instanţă judecătorească. Reprezentantul legal poate fi chemat
378
personal, după caz, în judecată pentru a da explicaţii referitor la
actele pe care le-a încheiat ori săvârşit în această calitate.
Reprezentarea din oficiu. Instanţa de judecată este în
drept să numească un avocat din oficiu părţii sau
intervenientului, dacă domiciliul pârâtului nu este cunoscut, în
acțiunile privind instituirea, modificarea sau revocarea unei
măsuri de ocrotire judiciară, de spitalizare în staționarul de
psihiatrie, privind aplicarea măsurilor de protecție victimelor
violenței în familie și în alte cazuri prevăzute de lege.
11.4. Probațiunea judiciară și cheltuielile de judecată
Restabilirea drepturilor subiective ale persoanelor fizice și

juridice se realizează prin intermediul instanței de judecată în
cadrul dezbaterilor judiciare, unde părțile sunt obligate să-și
confirme existența pretențiilor invocate sau a obiecțiilor
înaintate. Aceste acte procesuale, realizate de către părți și alți
participanți la proces, figurează în literatura de specialitate sub
denumirea de probațiune judiciară.
Prin conceptul de probaţiune judiciară înțelegem
activitatea logico-juridică pe care o desfăşoară participanţii la
proces şi tangenţial instanţa de judecată îndreptată spre aflarea
informaţiei veridice despre circumstanţele de fapt ale apariţiei,
modificării şi stingerii raporturilor juridice, înfăptuite într-o
anumită formă procesuală.301
Scopul probațiunii judiciare rezidă în faptul că, de
calitatea activităților întreprinse în cadrul dezbaterilor judiciare
în vederea confirmării împrejurărilor de fapt deduse instanței
spre judecare depinde temeinicia hotărârii instanței
judecătorești.302
Probațiunea judiciară se desfășoară într-o anumită ordine,
parcurgînd următoarele etape: identificarea probelor,
301
302
379
administrarea probelor, examinarea probelor, aprecierea
probelor, verificarea aprecierii probelor.303
Repartizarea sarcinii probațiunii se face după regula
cine invocă pretențiile acela trebuie să le probeze. Fiecare parte
trebuie să dovedească circumstanţele pe care le invocă drept
temei al pretenţiilor şi obiecţiilor sale.
Primul care trebuie să prezinte probe este reclamantul.
După ce reclamantul face dovada actului sau faptului juridic din
care s-a născut dreptul său, sarcina probei trece de partea
pârâtului, dacă acesta vrea să opună reclamantului fie unele vicii
sau obstacole care au împiedicat naşterea dreptului pretins, fie
alte acte sau fapte juridice care au restrâns, modificat sau chiar
stins dreptul dovedit de reclamant. Dacă în procesul de adunare
a probelor apar dificultăţi, instanţa poate contribui, la solicitarea
părţilor şi altor participanţi la proces, la adunarea şi prezentarea
probelor necesare.304
Realizarea activității de probațiune judiciară în cadrul
pricinilor civile se efectuează prin intermediul anumitor surse de
informație, care în literatura de specialitate figurează sub
denumirea de probe. Prin conceptul de probe înțelegem
totalitatea surselor informaționale obținute de către părți și
ceilalți participanți la proces, ce reflectă circumstanțele de fapt
ale pricinii, care confirmă existența sau inexistența
împrejurărilor pe care sunt bazate pretențiile sau obiecțiile
deduse instanței spre examinare, contribuind la soluționarea
justă a pricinii.
Noţiunea de probă are mai multe înţelesuri: fapt juridic,
mijloc de probă, activitate procesuală sau chiar rezultat al
probaţiunii, adică rezultatul realizat prin folosirea mijloacelor de
probă, măsura în care acestea au reuşit să formeze convingerea
judecătorului despre existenţa sau neexistenţa faptului.305
303
Pentru detalii a se vedea: Pisarenco O. op. cit., p.153-154.
304
305
Pană O. Drept probator – necesitate imperioasă//Revista Naţională de Drept, nr.5,
2003, p.60.
380
Legislaţia procesual civilă enumeră următoarele mijloace
de probaţie: explicaţiile părţilor şi ale intervenienților,
depoziţiile martorilor, înscrisurile, probele materiale,
înregistrările audio-video, concluziile expertului, consultația
specialistului, concluziile autorităților publice.
Cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de
bani pe care trebuie să le suportate părţile și alți participanți în
legătură cu activitatea lor procesuală. Instanța de judecată în
procesul examinării şi soluţionării pricinilor civile suportă o
parte din cheltuielile necesare pentru exercitarea acestei
activităţi, mijloace financiare care sunt alocate din bugetul de
stat.
Diferitele acte normative în care sunt concretizate normele
privitoare la cheltuielile de judecată permit a conchide că
cuantumul cheltuielilor de judecată este reglementat în aşa mod,
încât justiţia să fie accesibilă tuturor persoanelor, chiar şi celor
cu câştiguri reduse. Principiul legii taxei de stat este că fiecare
parte din proces suportă taxele prevăzute pentru cererile pe care
le formulează în justiţie. Cuantumurile tarifare ale taxei de stat
sunt stabilite numai prin lege și sunt destul de reduse. Mai mult
ca atât, legislația prevede înlesniri de la plata taxei de stat pentru
unele categorii de persoane sau acțiuni, precum și posibilitatea
de a amâna sau eșalona plata taxei de stat.306
Cheltuielile de judecată se compun din taxa de stat şi din
cheltuielile de judecare a pricinii.
Taxa de stat reprezintă o sumă care se percepe, în temeiul
legii, de către instanţa judecătorească în beneficiul statului de la
persoanele în ale căror interese se exercită actele procedurale de
judecare a pricinii civile sau cărora li se eliberează copii de pe
documente din dosar. În acţiunile patrimoniale, taxa de stat se
determină în funcţie de caracterul şi valoarea acţiunii, iar în
acţiunile nepatrimoniale în proporţii fixe.
306
Creţu V. Noţiunea „cheltuieli de judecată” şi caracterizarea acestui institut de drept.
În: Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, 2004, nr.7, p.137.
381
Taxa de stat pentru cererile de chemare în judecată privitor
la litigiile cu caracter patrimonial, cererile de contestare a unui
titlu executoriu sau a unui alt document prin care încasarea se
produce în mod incontestabil este în mărime de 3% din valoarea
acţiunii sau din suma încasată, dar nu mai puţin de 150 lei şi nu
mai mult de 25000 lei de la persoanele fizice şi nu mai puţin de
270 lei şi nu mai mult de 50000 lei de la persoanele juridice.
Tarifele taxei de stat pentru diferite categorii de pricini sunt
stabilite în art.3 din Legea taxei de stat.
Cheltuielile de judecare a pricinii reprezintă cheltuielile
suportate de către subiecţii raportului procesual civil pe
parcursul soluţionării pricinii.
Repartizarea cheltuielilor de judecată între părți. După
soluţionarea fondului cauzei, instanţa de judecată decide, la
cererea părții care a avut câştig de cauză, încasarea de la partea
care a pierdut procesul a cheltuielilor de judecată. Dacă acţiunea
reclamantului a fost admisă parţial, acestuia i se vor compensa
cheltuielile de judecată proporţional părţii admise din pretenţii,
iar pârâtului – proporţional părţii respinse din pretenţiile
reclamantului.
Cheltuielile de asistență juridică se compensează părții
care a avut câștig de cauză, dacă a fost reprezentată în judecată
de un avocat, în măsura în care au fost reale, necesare și
rezonabile.
11.5. Intentarea și examinarea pricinii civile în instanţa de

fond
În vederea restabilirii drepturilor subiective şi a intereselor

legitime, titularii acestora sunt nevoiți de a intenta un proces
civil în instanţa de judecată pentru a obliga persoanele vinovate
să înlăture impedimentele ce ţin de realizarea drepturilor
litigioase, precum şi pentru recunoașterea sau realizarea unor
drepturi.
382
Ţinând cont de faptul că, în practică, majoritatea cauzelor
civile se atribuie la procedura contencioasă, putem releva că
rolul primordial în derularea unui proces civil îi revine acţiunii
civile. Termenul „acţiune civilă” nu trebuie egalat cu termenul
„cerere de chemare în judecată”. Dacă cererea de chemare în
judecată reprezintă forma pe care o îmbracă actul procedural în
care reclamantul îşi expune pretenţiile, atunci acţiunea civilă
reprezintă totalitatea actelor procedurale săvârşite de către
reclamant în vederea restabilirii drepturilor lezate sau a
intereselor contestate.
Acţiunea civilă constă din câteva elemente care îi
caracterizează natura juridică, având importanţă atât teoretică,
cât şi practică. Acestea sunt obiectul, temeiul şi subiecţii acţiunii
civile. Obiectul acţiunii civile îl formează pretenţia/solicitarea
concretă care este formulată în cererea de chemare în
judecată/cerere şi în privinţa căreia instanţa urmează să se
pronunţe. Temeiul acţiunii civile îl constituie circumstanţele de
fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţiile/solicitările.
Subiecţii acţiunii civile sunt părţile litigiului civil, reclamantul şi
pârâtul – în acțiunile contencioase, petiționar și parte interesată,
creditor și debitor – în acțiunile necontencioase.
Elementele permit să individualizăm fiecare acţiune civilă
şi să stabilim, când este necesar, dacă este vorba sau nu despre
aceeaşi acţiune civilă.
Graţie elementelor acţiunii civile pot fi concretizate
circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea justă a
cauzei, determinate limitele probaţiunii, volumul drepturilor şi
obligaţiilor procesuale, limitele modificării acţiunii.
Conținutul cererii de chemare în judecată. Actul
procesual prin care reclamantul intentează acţiunea civilă în
instanţa de judecată este cererea de chemare în judecată. Întrucât
de conţinutul cererii de chemare în judecată depinde derularea
întregului proces de judecată, legislaţia procesual civilă prevede
anumite cerinţe de fond ale cererii de chemare în judecată a
căror ignorare constituie temei pentru instanţa de judecată de a
383
nu da curs cererii sau de a restitui cererea de chemare în
judecată, în vederea operării modificărilor necesare de către
reclamant.
Astfel, cererea de chemare în judecată, în mod obligatoriu,
trebuie să conţină:
În partea introductivă – instanţa căreia îi este adresată;
datele despre reclamant;307 datele despre pârât;308 datele despre
reprezentantul reclamantului;309 esenţa încălcării sau a
pericolului de încălcare a drepturilor, libertăţilor sau intereselor
legitime ale reclamantului, pretenţiile lui; valoarea acţiunii, dacă
aceasta poate fi evaluată;
În partea descriptivă și de motivare – circumstanţele de
fapt şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile şi
probele de care acesta dispune în momentul depunerii cererii;
date despre respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a
litigiului pe cale extrajudiciară dacă pentru un astfel de litigiu
îndeplinirea procedurii este prevăzută de lege sau de contractul
părţilor; alte date importante pentru soluționarea pricinii;
În partea de solicitare – solicitarea de admitere a acțiunii;
pretenţiile reclamantului către pârât; demersurile reclamantului
referitoare la asigurarea acțiunii, după caz, la scutirea, amânarea
sau eșalonarea plății taxei de stat, la repunerea în termenul de
prescripție, la administrarea de probe cu concursul instanței etc.;
307
Datele despre reclamant includ: numele sau denumirea reclamantului, domiciliul
ori sediul lui, numărul de identificare de stat (IDNO) – pentru persoane juridice şi
întreprinzători individuali şi numărul de identificare personal (IDNP) – pentru
persoane fizice; dacă reclamantul este o persoană juridică, datele bancare, numele
reprezentantului şi adresa lui, în cazul în care cererea se depune de reprezentant; dacă
reclamantul locuieşte în străinătate, adresa din Republica Moldova unde urmează a i
se face comunicările despre proces; numărul de telefon, numărul de fax, poşta
electronică sau alte date de contact ale reclamantului.
308
Datele despre pârât includ: numele sau denumirea pârâtului, domiciliul ori sediul
lui; numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact ale
pârâtului, în cazul în care reclamantul dispune de aceste date.
309
Datele despre reprezentantul reclamant includ: numele, prenumele, adresa,
numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact ale
reprezentantului reclamantului.
384
Anexele – copiile de pe cererea de chemare în judecată şi
de pe înscrisuri, certificate de către parte, pe proprie răspundere,
într-un număr egal cu numărul de pârâţi şi de intervenienţi, dacă
ei nu dispun de aceste acte, plus un rând de copii pentru instanţă.
Copiile vor fi certificate de către parte pentru conformitate cu
originalul. Dacă înscrisurile şi cererea de chemare în judecată
sunt făcute într-o limbă străină, instanţa dispune prezentarea
traducerii lor în modul stabilit de lege; copia de pe actul de
identitate al reclamantului persoană fizică; dovada de plată a
taxei de stat; documentele care certifică circumstanţele pe care
reclamantul îşi întemeiază pretenţiile şi copiile de pe aceste
documente pentru pârâţi şi intervenienţi, dacă aceştia nu dispun
de ele; documentele care confirmă respectarea procedurii de
soluţionare prealabilă a litigiului, dacă respectarea acestei
proceduri este prevăzută de lege sau de contractul părţilor;
documentul ce legalizează împuternicirile reprezentantului; alte
documente şi demersuri.
Semnătura reclamantului sau a reprezentantului lui
împuternicit în modul stabilit de lege.
În decursul a 5 zile de la data repartizării aleatorie a cererii
de chemare în judecată, judecătorul trebuie să verifice
respectarea cerinţelor de admisibilitate şi să emită una din
următoarele încheieri:
· Încheiere privind primirea cererii de chemare în judecată,
în cazul în care cererea de chemare în judecată întruneşte toate
exigenţele cerute de lege şi nu există temeiuri de refuz în
primirea cererii de chemare în judecată, de restituire a cererii de
chemare în judecată sau de a nu da curs cererii.
· Încheiere de refuz în primirea cererii de chemare în
judecată, care nu permite o adresare ulterioară în instanţa de
judecată cu aceeaşi acţiune, pe aceleaşi temeiuri şi între aceleaşi
părţi.
· Încheiere de restituire a cererii de chemare în judecată,
care permite reclamantului după înlăturarea neajunsurilor să se
adreseze în mod repetat în instanţa de judecată.
385
· Încheiere de a nu se da curs cererii de chemare în
judecată, în cazul în care cererea de chemare în judecată nu
întruneşte toate cerinţele de fond. În acest caz judecătorul acordă
reclamantului un termen rezonabil pentru lichidarea
neajunsurilor.
La faza intentării procesului, la solicitarea reclamantului,
instanţa de judecată poate emite încheiere de asigurare a acţiunii
sau încheiere de asigurare a probelor. Ele se emit în situaţia în
care pot apărea dificultăţi în soluţionarea cauzei sau executarea
hotărârii ar deveni imposibilă.
După emiterea încheierii de primire a cererii de chemare
în judecată, judecătorul trebuie, în decursul a 5 zile, să emită
încheierea de pregătire a pricinii pentru examinare în instanţa
de fond, pentru a asigura judecarea ei justă şi promptă.
Pregătirea oricărei pricini pentru dezbateri judiciare constituie o
fază de sine stătătoare şi obligatorie a procesului civil, deosebit
de importantă pentru buna desfăşurare a procesului. Scopul
acestei faze rezidă în sarcina judecătorului de a pregăti pricina
civilă pentru dezbaterile judiciare, întrucât de faptul cât de bine
judecătorul a organizat pregătirea pricinii pentru dezbaterile
judiciare, inclusiv prin implicarea părților la realizarea acestei
sarcini, depinde respectarea termenului rezonabil de examinare a
cauzei310.
La această fază, legislaţia procesual civilă acordă pârâtului
posibilitatea de a se apăra împotriva acţiunii civile intentate de
către reclamant prin depunerea, în mod obligatoriu, a referinţei
şi/sau prin intentarea unei acţiuni reconvenţionale.
Referinţa este actul procesual înaintat de către pârât în
instanţa de judecată prin care se reflectă obiecţiile materiale şi
procesuale ale pârâtului asupra pretenţiilor reclamantului,
precum şi încălcările comise de instanţa de judecată la primirea
cererii de chemare în judecată şi punerea pricinii pe rol.
Acţiunea reconvenţională este o modalitate mai
complicată şi mai rar întâlnită de apărare a pârâtului, care constă
310
386
dintr-o pretenţie separată a pârâtului împotriva reclamantului ce
urmează să fie examinată concomitent cu acţiunea principală.
Intentarea acţiunii reconvenţionale se face conform regulilor
generale de intentare a acţiunii civile.
Examinarea pricinii civile în instanţa de fond se realizează
în ordinea procesuală stabilită de către legislația procesual
civilă. Totalitatea acţiunilor procesuale desfăşurate de către
instanţa de judecată şi părţile la proces în vederea examinării
pricinii civile pot fi divizate în patru părţi:
I. Partea pregătitoare a dezbaterilor judiciare, în
interiorul căreia judecătorul, la ora din timp fixată, deschide
şedinţa de judecată, anunţând pricina care se judecă. Grefierul
raportează preşedintelui şedinţei prezenţa persoanelor citate şi
motivul neprezentării celor absenţi. Preşedintele şedinţei de
judecată explică obligaţiile interpretului, îndepărtează martorii
din sala de şedinţe, anunţă completul de judecată şi explică
dreptul de a face propuneri de recuzare şi de abţinere de la
judecată, explică drepturile şi obligaţiile participanţilor la
proces, soluţionează cererile şi demersurile participanţilor la
proces, anexează la dosar noi probe, amână procesul, audiază
martorii în cazul amânării procesului, explică drepturile şi
obligaţiile expertului şi specialistului.
II. Dezbaterile judiciare reprezintă cea mai amplă şi cea
mai semnificativă parte a procesului civil, în care îşi găsesc
realizare principiile procesului civil. În cadrul acestei etape au
loc dezbaterile judiciare propriu-zise. Părţile şi alţi participanţi
la proces îşi expun considerentele referitor la circumstanţele de
fapt şi de drept ale pricinii, fac completări şi prezintă probe.
Pe parcursul examinării pricinii civile în instanţa de fond
se pot ivi situaţii procesuale care impun necesitatea amânării,
întreruperii sau suspendării procesului, încetării sau scoaterii
cererii de pe rol.
După examinarea tuturor probelor, preşedintele şedinţei de
judecată precizează dacă participanţii la proces şi reprezentanţii
acestora solicită completarea materialelor din dosar. Dacă nu se
387
fac astfel de cereri, preşedintele declară finalizarea examinării
pricinii, instanţa trecând la susţineri orale.
III. Susţinerile orale constau în luările de cuvânt ale
participanţilor la proces. Circumstanţele neexaminate de instanţă
şi probele neelucidate în şedinţă de judecată nu pot forma
conţinutul susţinerilor verbale. Nu are justificare o luare de
cuvânt în privinţa unor pretenţii sau circumstanţe noi, care nu au
fost înaintate sau cercetate în cadrul şedinţei de judecată.
Nefiind examinate în cadrul dezbaterilor judiciare, ele determină
instanţa fie să reia examinarea pricinii în fond, fie să dezaprobe
în hotărâre argumentele care depăşesc cadrul legal al susţinerilor
orale.
După susţinerile orale, fiecare participant are dreptul la
replică asupra celor expuse în susţineri. Dreptul la replică este o
luare de cuvânt repetată, determinată de necesitatea de a
răspunde la afirmaţiile din susţinerile orale ale altor participanţi
la proces. În replică, participantul la proces poate face scurte
concluzii sau poate expune contraargumente dacă acestea au fost
omise din propriile susţineri orale. Indiferent care a fost
consecutivitatea replicilor, dreptul la ultima replică îl au pârâtul
şi reprezentantul lui.
După încheierea susţinerilor orale, completul de judecată
se retrage în camera de deliberare pentru adoptarea hotărârii.
IV. Deliberarea şi adoptarea hotărârii este ultima fază a
examinării pricinii civile în instanţa de fond. Deliberarea are loc
în mod obligatoriu în camera de deliberare. La deliberare iau
parte numai judecătorii în faţa cărora a avut loc judecarea
cauzei. Rezultatul deliberării se consemnează în hotărârea
integrală sau în dispozitivul ei, semnat de toţi judecătorii care au
participat la deliberare, inclusiv de judecătorul care are opinie
separată.
După semnarea hotărârii sau a dispozitivului ei, completul
de judecată revine în sala de şedinţe, dă citire dispozitivului
hotărârii, lămureşte procedura şi termenul de atac împotriva
hotărârii şi declară şedinţa închisă. După ce rămâne definitivă,
388
hotărârea judecătorească se execută, în modul stabilit de Codul
de executare, cu excepţia cazurilor de executare imediată după
pronunţare.
Urmează a fi executate imediat hotărârea judecătorească
privind reintegrarea în serviciu a salariatului concediat sau
transferat nelegitim, precum şi hotărârea judecătorească prin
care pârâtul este obligat la plata: a) pensiei de întreţinere; b)
salariului şi a altor drepturi ce decurg din raporturi de muncă,
precum şi a indemnizaţiilor prevăzute de statutul şomerilor, în
mărimea unui salariu mediu; c) reparaţiei prejudiciilor cauzate
prin vătămare a integrităţii corporale sau prin o altă vătămare a
sănătăţii ori prin deces, dacă reparaţia s-a efectuat sub formă de
prestaţii băneşti periodice; d) unui salariu mediu pentru absenţă
forţată de la lucru, în cazul reintegrării în serviciu.
Sarcini pentru 1. Definiți dreptul procesual civil.

autoevaluare: 2. Explicați distincția între procedurile civile
contencioase și cele necontencioase.
3. Explicați și exemplificați acţiunea normei
procesuale în timp, în spaţiu şi asupra
persoanelor.
4. Explicați rolul și felurile reprezentării în
procesele civile.
5. Elaborați și explicați schema cheltuielilor
de judecată.
6. Explicați ce sunt probele și ce este
probațiunea judiciară.
7. Perfectați un proiect de cerere de chemare
în judecată pentru apărarea unui drept personal.
8. Determinați care sunt efectele încheierii de
primire, de refuz, de restituire sau de a nu da
curs cererii de chemare în judecată.
9. Găsiți și analizați modele practice de cereri
și hotărâri judecătorești.
Bibliografie de 1. Codul de procedură civilă, nr.225-XV din

389
referință: 30.05.2003.
2. Constituţia Republicii Moldova, din
29.07.1994.
3. Creţu V. Noţiunea „cheltuieli de judecată”
şi caracterizarea acestui institut de drept. În:
Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din
Moldova, 2004, nr.7, p.137.
4. Dorfman I. Drept procesual civil. Partea
generală. – Chișinău: Universitatea de
Criminologie, 2003.
5. Pană O. Drept probator – necesitate
imperioasă. În: Revista Naţională de Drept,
nr.5, 2003, p.60.
6. Pisarenco O. Drept procesual civil. Note de
curs. Chișinău: Tehnica-Info, 2012, 404 p.
CONȚINUTUL LUCRĂRII DE VERIFICARE
Scopul efectuării lucrărilor de verificare este sporirea

eficienței procesului de formare a specialiștilor, intensificarea
instruirii individuale, precum și obținerea de către studenți a
deprinderilor de lucru științific, de a face cunoștință cu actele
normative în domeniu și consultarea literaturii de specialitate.
Lucrarea de verificare trebuie să conține următoarele
compartimente:
1. Foaia de titlu;
2. Introducere (actualitatea temei, scop, obiective propuse,
metodologia utilizată, structura lucrării etc.);
3. Tratarea temei:
a) partea teoretică (dezvăluirea temei în sens teoretic);
b) partea practică (rezolvarea problemelor concrete din
practica cotidiană);
4. Concluzii;
5. Lista literaturii utilizate și a actelor normative.
Volumul lucrării de verificare trebuie să conțină 15-20 de
pagini dactilografiate cu caracterul 14 pe format A4, cu
390
marginea stângă 3,5 cm, marginea dreaptă 1 cm, marginea de
sus a foii 2 cm, iar cea de jos 2 cm. Partea teoretică trebuie să
conțină până la 10 foi, restul paginilor vor fi dedicate părții
practice.
Lista literaturii se scrie în ordinea alfabetică, începând cu
autorii români terminând cu autorii ruși, la urmă se scriu acte
normative folosite (trebuie să fie indicat numărul și data
adoptării actelor normative respective și Monitorul Oficial).
Regulile de prezentare a lucrării. Lucrarea de verificare
trebuie prezentată și înregistrată la Departamentul Drept (bir.
311) cu cel puțin 1 săptămână înaintea susținerii examenului la
disciplină.
Tematica lucrărilor de verificare:
1. Privire istorică asupra apariției și evoluției statului.

2. Republica Moldova – stat de drept.
3. Clasificarea statelor după forma de guvernământ.
4. Elementele statului.
5. Privire istorică asupra apariției și evoluției dreptului.
6. Formele răspunderii juridice.
7. Izvoarele dreptului.
8. Cauzele care exclud răspunderea juridică.
9. Parlamentul Republicii Moldova, rolul și atribuțiile.
10. Guvernul Republicii Moldova, rolul și atribuțiile.
11. Președintele Republicii Moldova, rolul și atribuțiile.
12. Organele administrației publice locale.
13. Dobândirea cetățeniei R. Moldova
14. Pierderea cetățeniei R. Moldova
15. Persoană fizică în dreptul civil.
16. Capacitatea de folosință a persoanei fizice.
17. Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice.
18. Declararea persoanei fizice dispărută fără veste.
391
19. Declararea persoanei fizice decedată.
20. Persoana juridică.
21. Noțiuni generale cu privire la reprezentare.
22. Procura, noțiuni generale.
23. Dispoziții generale cu privire la dreptul de proprietate.
24. Formele dreptului de proprietate.
25. Dispoziții generale cu privire la contract.
26. Dispoziții generale cu privire la succesiune.
27. Succesiunea legală.
28. Succesiunea testamentară.
29. Părțile procesului civil, drepturile și obligațiile lor
procedurale.
30. Fazele procesului civil.
31. Drepturile și obligațiile personale ale soților.
32. Regimul legal al bunurilor soților.
33. Regimul contractual al bunurilor soților.
34. Încetarea căsătoriei.
35. Protecția copiilor rămași fără ocrotire părintească.
36. Dispoziții generale cu privire la contractul colectiv de
muncă.
37. Încheierea contractului individual de muncă.
38. Încetarea contractului individual de muncă la inițiativa
salariatului.
39. Încetarea contractului individual de muncă la inițiativa
angajatorului.
40. Timpul de lucru și felurile lui.
41. Timpul de odihnă și felurile ei.
42. Litigii de muncă și soluționarea lor.
43. Răspunderea disciplinară
44. Infracțiunea și componența de infracțiune.
45. Pedeapsa penală și felurile ei.
46. Societățile comerciale.
47. Persoana fizică – subiect al dreptului afacerilor.
48. Protecția consumatorului.
49. Concurența neloială.
392
50. Monopolul natural și monopolul de stat.
51. Activitatea de întreprinzător în R. Moldova.
52. Tariful vamal.
53. Taxa vamală.
54. Activitatea vamală în R.Moldova.
55. Subiectele activității vamale.
56. Trecerea peste frontiera vamală a Republicii Moldova a
mărfurilor de către persoanele fizice.
mijloacelor bănești de către persoanele fizice.
valorilor culturale de către persoanele fizice.
mijloacelor de transport de către persoanele fizice.
60. Regimurile vamale.
393

DREPTUL BSD Final - A5 Corect

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPTUL BSD Final - A5 Corect

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bostan Ina, Ursu Viorica, Pisarenco Olga,

Chiriac Natalia, Băbălău Denis

BAZELE STATULUI ŞI DREPTULUI

Elaborare: conf. univ., dr. Bostan Ina (temele 1, 9, 10);

Recenzent: conf. univ. dr. Alla Climova

DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAȚIONALE A CĂRȚII

Bazele statului și dreptului: Suport de curs / Bostan Ina, Ursu

Tema nr. 1: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND ORIGINEA

Tema nr. 5: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RAMURA

Tema nr. 6: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RAMURA

Tema nr. 8. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RAMURA

Tema nr. 9: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RAMURA

Tema nr. 10: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RAMURA

Tema nr.11: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RAMURA

CONȚINUTUL LUCRĂRII DE VERIFICARE................390

„Drepturile sunt cele mai perisabile bunuri ale omului”.

Drepturile omului sunt „pilonii unei societăţi

1. Obiectivele – definirea statului și determinarea

2. Cuvinte-cheie: stat, țară, organizare politică, societate

3. Structura 1.1. Noțiunea statului și geneza lui.

1.1. Noțiunea statului și geneza lui. Funcțiile statului

Statele sunt realităţi sociale care au existat şi au funcţionat

Problema originii statului și dreptului, a cauzelor care au

1.3. Caracteristicile definitorii ale statului

Statul, manifestat şi concretizat prin puterile care îl

1.4. Elementele statului

Existenţa şi funcţionalitatea statului, ca entitate distinctă,

1.5. Noțiunea și caracterele statului de drept

În linii generale, căutând rădăcinile conceptului statului de

1.6. Forma de stat

Forma de stat este un concept politico-juridic, care

Sarcini pentru 1. Apreciați semnificația termenilor: țară,

Bibliografie 1. Arseni A. Drept constituţional şi

Tema nr. 2: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND

2. Cuvinte-cheie: stat, drept, normă de conduită, sistem de

3. Structura 2.1. Noțiunea și caracteristicile dreptului.

Evoluţia societăţii umane a confirmat dictonul „ubi

2.2. Sistemul normelor din societate și corelația dintre ele

Societatea umană care este interesată în instaurarea ordinii,

Forma de exprimare a normelor juridice, modalitatea

Categoriile actelor normative:

2.4. Principiile dreptului

Principiile de drept sunt reguli de maximă generalitate

2.5. Definiţia şi condiţiile răspunderii juridice

Răspunderea juridică, este instituția juridică ce cuprinde

2.6. Cauze sau împrejurări care exclud caracterul ilicit al

Sunt situații sau împrejurări prevăzute de lege, în care,

2.7. Formele răspunderii juridice

Răspunderea civilă este definită ca fiind forma

Sarcini pentru 1. Descrieți și exemplificați factorii de

Bibliografie 1. Baltag D. Teoria răspunderii și

Tema nr. 3: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RAMURA

1. Obiectivele – definirea conceptelor de bază cu care se

2. Cuvinte- drept constituțional, constituție, cetățean,

3. Structura 3.1. Noțiunea, obiectul de reglementare și

3.2. Raporturile şi normele dreptului constituţional

Raporturile de drept constituţional sunt o categorie a

Subiecte a raporturilor de drept constituţional sunt

3.4. Noţiunea şi principiile reglementării cetăţeniei

Dreptul constituţional studiază cetăţenia atât sub aspect

c) Dobândirea cetățeniei R. Moldova prin înfiere81:

Termenul de examinare a cererilor şi a propunerilor

3.5. Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale