CAPITOLUL 3

HAZARDUL SEISMIC

3.1 DEFINIREA CONCEPTULUI DE HAZARD SEISMIC

Analiza riscului seismic include trei etape principale: macroanaliza hazardului seismic,
microanaliza hazardului seismic şi analiza vulnerabilităţii şi a riscului. Microanaliza hazardului
seismic vizează analiza efectului terenurilor slabe şi analiza lichefierii terenului. Pentru
estimarea efectelor produse de cutremur se pot utiliza metodologiile prezentate în proiecte
precum: RADIUS, HAZUS în SUA, ambele din 1999, RISK-UE în Europa din 2004
(Milutinovic şi Trendafiloski 2003), sau mai recent, din 2010, CAPRA.

Hazardul reprezintă un eveniment fizic cu potenţial distrugător, un fenomen sau o activitate

umană care poate cauza pierderi de vieţi omeneşti, distrugeri de proprietăţi sau degradarea
mediului într-un interval de timp T (Barbat et al. 2006).
Hazardurile includ condiţii latente care pot deveni ameninţări viitoare. Acesta poate avea origini
diferite: naturale (geologice, hidro-meteorologice şi biologice) sau induse de procese umane
(degradarea mediului sau hazardurile tehnologice). În ceea ce priveşte originea şi efectele,
hazardul poate fi simplu, secvenţial sau combinat. Fiecare hazard este caracterizat prin
localizare, intensitate, frecvenţă şi probabilitate.

Hazardul natural reprezintă ameninţarea cauzată de fenomene naturale potenţiale care pot
produce pierderi de vieţi omeneşti şi pierderi economice şi care pot avea consecinţe negative
asupra societăţii.
Hazardul seismic poate fi descris de o varietate de parametri caracteristici mişcărilor de teren (de
exemplu: amplitudinea acceleraţiei de vârf, durata cutremurului, răspunsul Fourier şi spectrul de
răspuns, mişcări diferenţiale, etc) sau în funcţie de efectele cutremurelor asupra structurilor
(deplasarea, forfecarea şi momentele încovoietoare ale înfăşurătorii) şi de răspunsul
amplasamentului (apariţia lichefierii, stabilitatea taluzului, deplasări permanente, etc.) (Gupta
2002).

55
56 CAPITOLUL 3

Hazardul seismic descrie ameninţarea potenţială cauzată de fenomenele care apar odată cu
producerea unui cutremur. Hazardul seismic este primar, când include mişcarea terenului, faliile
de rupere de suprafaţă şi deformaţiile tectonice ale suprafeţei terenului, şi secundar sau indus,
când include fenomene provocate de hazardul primar: lichefierea terenului, alunecările de teren,
tasarea sau prăbuşirea unor porţiuni de teren, avalanşe de zăpadă sau gheaţă şi tsunamiuri sau
seiches (mişcarea puternică a apei în lacuri).

Hazardul se cuantifică prin probabilitatea ca anumiţi parametri care caracterizează un fenomen

(intensitate, acceleraţie maximă, viteză maximă, spectre de răspuns) să depăşească un anumit
prag într-un amplasament dat şi într-un interval de timp dat. Hazardul seismic poate fi evaluat în
mod determinist sau probabilist (Barbat et al. 2006).

Hazardul nu se referă la consecinţele fenomenului (distrugeri, victime, pierderi economice), el

este cauza consecinţelor. Pierderile sunt cuantificate prin risc. Riscul exprimă posibilitatea de a
avea pierderi de vieţi omeneşti şi economice. Riscul se cuantifică prin probabilitatea ca, într-un
amplasament dat, şi într-un interval de timp dat, pierderile să depăşească un anumit nivel.
Hazardul seismic este folosit pentru a descrie gradul de severitate produs de mişcarea terenului
pentru un anumit amplasament, independent de consecinţe, în timp ce riscul seismic se referă în
special la consecinţele unui cutremur (Gupta 2002).
Una dintre aplicaţiile importante ale analizei hazardului este întocmirea de hărţi de zonare
seismică (Anderson şi Trifunac 1977), (Lee şi Trifunac 1987), (Trifunac 1990). Utilizând
acestea, împreună cu unele studii mai detaliate asupra zonelor urbane, se pot efectua hărţi de
hazard seismic pentru cartiere, oraşe, regiuni, ţări, continente. Hărţile pot fi dezvoltate prin
conturarea sub-zonelor de egal pericol.
Fiecare ţară are hărţi de zonare seismică incluse în codurile de proiectare antiseismică. Hărţile de
zonare sunt utile şi pentru proiectarea structurilor, amenajarea teritoriului, evaluarea măsurilor
necesare pentru reabilitarea structurilor, precum şi pentru estimarea eventualelor pierderi
economice în timpul unui cutremur viitor (Trifunac 1989).
Importanţa evaluării hazardului seismic poate fi uşor apreciat din numeroasele aplicaţii ale
acestuia, aşa cum sunt ele prezentate în figura 3.1(MP-026-04).
Cea mai importantă măsură de preîntâmpinare şi diminuare în viitor a potenţialelor calamităţi
naturale este adoptarea de soluţii moderne de proiectare antiseismică, realizate pe baza hărţilor
de hazard seismic, evaluate la scară globală, regională şi locală. Considerând totodată şi
frecvenţa dezastrelor naturale din ultimii ani, devine tot mai stringentă problema dezvoltării unei
metodologii acceptate la nivel mondial pentru calculul şi obţinerea de hărţi de hazard (MP-026-
04).
Evaluarea hazardului seismic necesită considerarea următorilor parametri: intensitatea
macroseismică, caracteristice mişcărilor puternice ale solului, specifici cutremurelor, care
caracterizează propagarea undelor seismice, care caracterizează condiţiile locale şi specifici
 HAZARDUL SEISMIC 57

structurilor din amplasament. O descriere detaliată a metodelor de evaluare a riscului seismic

este realizată în cele ce urmează.

Determinarea
riscului seismic

Planificare Zonarea
teritorială seismică

DETERMINAREA
Protecţie
Predicţia HAZARDULUI
seismică
cutremurelor SEISMIC

Managementul Vulnerabilitatea
dezastrelor structurală
Supraveghere
seismică

Figura 3.1. Aplicaţiile hazardului seismic (conform GSHAP)

Figurile 3.2 – 3.5 prezintă câteva exemple de hărţi de zonare seismică pentru un oraş, Barcelona,
pentru o regiune, partea de nord a Noii Zeelande, pentru o ţară, România, respectiv pentru un
continent, America de Sud.

(a) (b)
Figura 3.2. (a) Harta de zonare seismică pe baza efectelor locale, Barcelona (Cid et al. 2001). (b)
Harta de zonare seismică pentru nordul Noii Zeelande (NZS 4203)
58 CAPITOLUL 3

Figura 3.3. Hartă de zonare seismică pentru America de Sud în 2003 (Falconi 2004)

Figura 3.4. Zonarea teritoriului României în termeni de valori de vârf ale acceleraţiei terenului
pentru proiectare, ag (P100-1/2006)
 HAZARDUL SEISMIC 59

Figura 3.5. Zonarea României în termeni de perioadă de colţ, TC, a spectrului de răspuns (P100-
1/2006)

3.2 EVALUAREA HAZARDULUI SEISMIC

Evaluarea hazardului seismic poate fi efectuată determinist sau probabilist. Cea de-a doua
abordare are două variante: clasică sau prin metoda Monte Carlo. Pentru abordarea deterministă
parametrii mişcărilor de teren sunt aproximaţi pentru cutremurul maxim credibil, presupus de a
avea loc în vecinătatea cutremurului amplasamentului studiat, fără a considera probabilitatea de
revenire într-un interval de timp. Pe de altă parte, abordarea probabilistă integrează efectul
tuturor cutremurelor posibile în amplasamente diferite, într-un interval de timp, luând în
considerare incertitudinile şi caracterul aleator al evenimentelor (Gupta 2002).

3.2.1 Metodologia deterministă

Metodologia deterministă are ca scop determinarea magnitudinii maxime pentru mişcarea de

teren posibilă pentru un amplasament, luând în considerare seismicitatea zonei şi înregistrările
trecute (Krinitzsky 1995), (Romeo şi Prestinizi 2000). Pentru acest scop, mai întâi este estimată
magnitudinea pentru cel mai mare cutremur posibil, pentru fiecare dintre sursele seismice, pe o
suprafaţă cu o rază de aproximativ 300 km faţă de amplasamentul considerat. Formele uzuale de
reprezentare pentru sursele seismice sunt linia, suprafaţa şi volumul. Sursele seismice punctuale
sunt, de asemenea, utilizate atunci când epicentrele sunt concentrate într-o zonă restrânsă, la
mare distanţă de amplasamentul studiat. Metoda deterministă utilizează sursa pentru care,
combinând magnitudinea şi distanţa, dau cea mai mare amplitudine a mişcării terenului pentru
60 CAPITOLUL 3

amplasamentul studiat. Cel mai comun, mişcarea terenului este estimată utilizând relaţii de
atenuare empirice. Rareori sunt evaluate considerând funcţia empirică Green sau modelul
stocastic (Hardley şi Helmberg 1980), (Hartzell 1982). Astfel, cel mai important aspect al
abordării deterministe este estimarea magnitudinii maxime, Mmax, pentru fiecare sursă seismică
(Gupta 2002).
Varianta deterministă consideră o reprezentare grafică a cutremurelor pentru o zonă, funcţie de
gravitate, considerând unul sau mai mulţi parametrii pentru hazard. Aceste reprezentări pot fi
obţinute conform prevederilor teoretice din cadrul proiectului RISK UE din 2002, astfel:

− folosind “un cutremur de referinţă”, definit prin magnitudinea sau intensitatea de la

epicentru;
− direct, prin hărţi macroseismice obţinute pe baza înregistrărilor anterioare.
În primul caz, mişcările de teren locale trebuie calculate folosind relaţii de atenuare specifice
parametrilor de hazard consideraţi. Se recomandă folosirea relaţiilor de atenuare propuse de
Ambraseys şi colaboratorii (Campbell şi Bozorgnia 2006), (Ambraseys şi Simpson 1996):

log y = a1 + a2 MW + ( a3 + a4 MW )log ( )
d 2 + a52 + a6 S S + a7 S A + a8 FN + a9 FT + a10 FO (3.1)

În care y este acceleraţia terenului exprimată în g, ai sunt coeficienţi pentru diferite perioade, MW
este momentul magnitudinii, d este distanţa dintre zona epicentrală și amplasamentul studiat
(numită şi distanţa Joyner-Boore) exprimată în kilometri, SS = 1 pentru terenuri moi şi 0 pentru
celelalte, SA este 1 pentru amplasamente cu teren rigid şi 0 pentru restul, FN este 1 pentru
cutremurele din falii şi 0 în rest, FT este 1 pentru cutremurele din faliile crustale şi 0 în rest, iar
F0 este 1 pentru cutremure neobişnuite şi 0 în rest.
Abordarea deterministă este consecventă cu istoria seismică a amplasamentului. Astfel,
evenimentul de referinţă considerat trebuie să fie cutremurul maxim real care a afectat zona, sau
trebuie să utilizeze criterii adecvate pentru a putea determina efectele maxime ale unui cutremur,
produs în vecinătatea amplasamentului investigat.

Pentru a asigura creșterea siguranţei unei structuri într-o zonă predispusă la evenimente seismice
semnificative, este necesară determinarea intensităţii maxime a mişcării terenului, pentru
cutremurele ce pot apărea pe durata de viaţă a clădirii. Definindu-se un nivel acceptabil al
riscului, este posibilă estimarea perioadei de revenire, T , care reprezintă o modalitate uzuală de
exprimare a hazardului (AIS-300 2009):

t
T=
 −1  (3.2)
Ln  
 q0 − 1 
unde t este timpul de expunere, iar q0 este probabilitatea ca valoarea estimată pentru mişcarea
terenului să fie depăşită în timpul acestei perioade de expunere.
 HAZARDUL SEISMIC 61

În general se utilizează perioade de revenire mari, pentru a preîntâmpina lipsa de informaţii

complete în intervalul de timp considerat, fiind necesar un calcul statistic pentru a aprecia
intensitatea maximă care poate afecta o structură. Pentru a putea calcula hazardul seismic în mod
probabilist este necesară utilizarea perioadei de recurenţă din relaţia (3.2) (AIS-300 2009).

3.2.2 Metodologia probabilistă

Metodologia probabilistă consideră mai multe scenarii, şi, implicit mai multe magnitudini, mai
multe distanţe faţă de epicentru, respectiv mai multe efecte pentru sursele seismice. Această
abordare ţine cont de incertitudinile şi neomogenităţile datelor de intrare, precum şi de
nesiguranţele parametrilor mişcărilor de teren (Lee şi Trifunac 1985), (Gupta 1991). Prin urmare,
aproximează mişcările de teren cu un anumit nivel de siguranţă. Abordarea probabilistă este
convenabilă pentru a compara riscul în diferite părţi ale unei ţări şi respectiv pentru a compara
riscul seismic cu alte pericole naturale şi artificiale (Gupta 2002).
La baza analizei probabiliste de evaluarea a hazardului seismic (Probabilistic Seismic Hazard
Analysis, PSHA) este un algoritm de calcul pentru riscul seismic propus pentru prima dată de
Cornell în 1968, care a fost ulterior îmbunătăţit de alţii, precum McGuire în 1976. Evaluarea
probabilistă a riscului seismic ia în considerare întreaga paletă de cutremure de pământ, cu o
gamă variată de magnitudini, care pot să apară în zona studiată (Cornell 1968).

Primul pas pentru evaluarea zonelor de hazard seismic este definirea surselor seismice. Acestea
pot fi ca puncte, linii sau suprafeţe, funcţie de natura seismicităţii. Definirea surselor seismice se
realizează prin studiul distribuţiei spaţiale a seismicităţii şi caracteristicilor geologice, geofizice
şi seismice din zona care influenţează amplasamentul. Trebuie definit un model seismic pentru
fiecare sursă seismică, descriind evoluţia temporală a cutremurelor din zonă, precum şi frecvenţa
de apariţie a unor cutremure funcţie de magnitudinea lor. După definirea surselor seismice, se
identifică parametrii hazardului seismic pentru amplasament, folosind relaţii de atenuare.
Abordarea probabilistă pentru evaluarea cutremurelor de pământ sau scenariul hazardului
constant se referă la evaluarea unui cutremur pe o zonă urbană descrisă prin parametri de hazard,
gradul de severitate aşteptat pentru o probabilitate de 0.10 în 50 de ani, căreia îi corespunde o
perioadă de revenire de 475 ani, în concordanţă cu normativele actuale de proiectare antiseismică
(RISK UE 2002).

Astfel de reprezentări pot fi obţinute prin metode matematice care îmbunătăţesc metoda clasică
PSHA propusă de Cornell. Elementele esenţiale pentru o astfel de analiză includ: un model
regional de surse seismice, sau zone cu potenţial seismic (Seismic Source Zones, SSZs), în care
se observă zona de origine a cutremurelor care pot afecta amplasamentul studiat şi relaţii de
atenuare. Activitatea seismică în fiecare SSZs trebuie cuantificată, în funcţie de gradul de
activitate şi magnitudinea maximă, pe baza celor mai recente înregistrări seismice (Field 2000).

Harta seismică, pentru o valoare a acceleraţiei spectrale cunoscută, poate fi obţinută prin
interpolarea valorile calculate, pentru cazul în care probabilitatea ţintă este depăşită într-un
62 CAPITOLUL 3

număr suficient de mare de puncte din zona de interes urban. Hărţile de hazard obţinute pe cale
probabilistă trebuie să considere efectele de amplificare ale terenului.

Avantajele fundamentale obţinute prin metoda probabilistă pentru evaluarea hazardului seismic
în zonele urbane, sunt (RISK-UE, 2004):

− uniformitatea metodei, ceea ce permite realizarea de comparaţii între diferite situaţii

semnificative;
− flexibilitatea şi eficienţa modelelor matematice utilizate în analiză, considerând că hărţile
de risc sunt construite pe baza unui număr semnificativ de puncte.
Evaluarea hazardului seismic are ca scop determinarea unor parametri de intensitate cum ar fi
acceleraţia, viteza şi deplasarea în punctele de interes dintr-un teritoriu.
Odată cunoscute seismicitatea zonei studiate, modelele de atenuare pentru undele generate în
fiecare zonă şi efectele terenului, se poate calcula hazardul seismic, luând în considerare suma
efectelor tuturor surselor seismice, distanţa dintre fiecare sursă seismică şi amplasamentul
studiat. Hazardul seismic pentru o singură sursă seismică, exprimat ca depăşirea intensităţii a,
notat cu vi(a), se calculează cu relaţia (Sharma et al. 2007):

N Mu  ∂λi ( M ) 
vi (a)=∑ ∫  - ∂M  Pr(A>a|M,Rij )dM (3.3)
n=1 Mo 

unde Mo şi Mu reprezintă magnitudinea minimă, respectiv cea maximă considerate în analiză,

Pr(A>a|M,Rij) este probabilitatea ca intensitatea să depăşească valoarea a pentru intensitatea din
amplasament, considerând că la distanţa Rij are loc un cutremur cu magnitudinea M. Rij este
distanţa dintre amplasament şi sursa seismică. Funcţiile λi(M) sunt ratele de activitate pentru
sursele seismice. Numărul total de surse seismice este notat cu N.
Trebuie făcută observaţia că ecuaţia (3.3) este exactă în cazul în care sursele seismice sunt
punctuale. În realitate, acestea sunt de fapt volume, pentru care epicentrele pot apărea în centrele
surselor, dar în egală probabilitate, pot apărea în orice punct din volumul corespunzător. Se
recomandă împărţirea sursele seismice în triunghiuri şi considerarea faptului că în centrul de
greutate al acestora este concentrată forţa seismică, pentru a obţine o analiză mai reală.
Împărţirea se face recursiv până se ajunge la o dimensiune a triunghiului, suficient de mică
pentru a garanta precizia integralei din ecuaţia (3.3). Deoarece se presupune că distribuţia
intensităţii urmează o funcţie lognormală, probabilitatea Pr(A>a|M, Rij) se poate calcula (AIS-
300 2009):

 1 E( A| M ,Ri ) 
Pr( A > a | M ,Ro ) = ϕ  ln  (3.4)
 σ ln a a 

unde φ este distribuţia normală standard, E(A|M,Ri) este valoarea medie a logaritmului
intensităţii (obţinut pe baza legii de atenuare corespondentă), iar σlna - abaterea standard
corespondentă.
 HAZARDUL SEISMIC 63

Forma cea mai comună de a exprima hazardul seismic al unei zone este prin probabilitatea de
depăşire a unui parametru specific. În schimb, cutremurul considerat în proiectare se alege astfel
încât nivelul hazardului seismic să aibă o probabilitate de depăşire de 10% pentru o perioadă
utilă a structurii de 50 de ani, cutremurului asociat cu o securitate limitată îi corespunde o
perioadă de depăşire de 20% în 50 de ani, iar unui cutremur devastator îi corespunde o
probabilitate de depăşire de 80% pentru o perioadă de 50 de ani. Probabilitatea q de depăşire a
acceleraţiei orizontale a terenului a0 se poate exprima prin ecuaţia (3.5).

q = Pr( a ≥ a0 ,1an ) (3.5)

Probabilitatea de depăşire se asociază cu perioada de revenire prin relaţia:

T =1 q (3.6)

unde perioada de revenire T este timpul mediu de recurenţă exprimat în ani, pentru un
eveniment cu o acceleraţie orizontală mai mare sau egală cu a0.
Probabilitatea minimă de a avea loc un eveniment cu o acceleraţie mai mare sau egală cu a0,
notat cu q0, se calculează cu relaţia:

q0 = 1 − ( 1 − q )t (3.7)

unde t este timpul de expunere. Luând în considerare cele prezentate anterior, q0 se poate şi în
funcţie de perioada de revenire astfel:
t
 1
q0 = 1 −  1 −  (3.8)
 T

Abordarea probabilistă consideră incertitudinile cuantificabile care pot fi împărţite în: aleatorii şi
epistematice. Incertitudinile aleatorii, prezente în procesul fizic de generare a seismicităţii,
depind de şansă. Ele apar datorită variabilităţii intrinseci a naturii, şi pot fi eşantionate în timp.
Aceste incertitudini nu pot fi eliminate definitiv, cu toate că pot fi minimizate colectând date mai
numeroase şi mai semnificative. Mai mult, parametrii care descriu incertitudinile aleatorii pot fi
asociaţi la rândul lor cu incertitudini datorate datelor limitate utilizate în estimarea lor. Este deci
necesară descrierea acestor parametri după funcţii de distribuţie a probabilităţii.

Atât metodologia deterministă, cât şi cea probabilistă sunt predispuse la incertitudini legate de
modelarea surselor seismice, activităţii seismice pentru fiecare sursă şi considerarea relaţiilor de
atenuare pentru mişcări puternice ale terenului. Acestea sunt uzual numite incertitudini
epistematice care sunt asociate în special cu înţelegerea limitată a proceselor fizice. În principiu
acestea pot fi eliminate prin studiul detaliat al cât mai multor date de intrare, pentru a putea
ajunge la modele cât mai exacte pentru sursele seismice şi la ecuaţii de atenuare potrivite. Aceste
incertitudini pot fi considerate în analiză deterministă, definind o funcţie de distribuţie a
probabilităţii pentru toate variantele şi calculul mediei pentru parametrii mişcării terenului.
Valorile medii care urmează a fi utilizate în analiză. Pentru PSHA se utilizează deseori scheme
64 CAPITOLUL 3

logice care să considere ambele tipuri de incertitudini. Acestea presupun considerarea unui
număr mare de modele probabiliste şi parametrii, şi calculează hazardul seismic ca o combinaţie
a tuturor parametrilor (Field 2000), (Gupta 2002).
Rezultatele obţinute prin abordarea deterministă, bazată pe un singur cutremur înregistrat la o
distanţă fixă de amplasament, nu permit o generalizare a datelor referitoare la hazard care să
poată fi folosită pentru structuri cu o gamă largă de frecvenţe. Acest lucru se datorează faptului
că nu există o relaţie între frecvenţa şi magnitudinea cutremurului. Astfel, pentru a obţine o
estimare fiabilă a hazardului seismic într-un amplasament este necesar să se ia în considerare
efectele tuturor cutremurelor cu magnitudini diferite, cu distribuţia spaţială corespunzătoare
(Cornell 1968), şi nu doar un singur cutremur. Analiza de tip probabilist pentru hazardul seismic
consideră efectul global aşteptat pentru o perioadă şi, de asemenea, natura aleatoare a
cutremurelor şi relaţii de atenuare pentru undele seismice odată cu creşterea distanţei faţă de
amplasamentul studiat.
Se poate considera că metodele probabiliste includ toate evenimentele deterministe cu o
probabilitate finită de apariţie. În acest context, metodele deterministe sunt cele care se
concentrează pe un singur eveniment real, cu o probabilitate finită de apariţie.
Complementaritatea celor două tipuri de analiză, deterministă şi probabilistă, este evidenţiată
prin faptul că evenimentele deterministe pot fi verificate cu o analiză probabilistă pentru a se
asigura că evenimentul este real şi posibil, iar analizele probabiliste pot fi comparate cu
evenimente deterministe, pentru a verifica că ipotezele considerate sunt raţionale şi realiste
(Gupta 2002).
Rezultatul cel mai bun este obţinut dacă sunt utilizate ambele analize. Cu toate acestea, dintre
factorii care influenţează alegerea uneia dintre metode se menţionează: tipul de evaluare (al
hazardului sau al riscului), mediul seismic (dacă amplasamentul este într-o zonă cu seismicitate
ridicată, medie sau joasă) şi scopul evaluării (se evaluează riscul pentru un amplasament, pentru
mai multe amplasamente sau pentru o regiune).
Rezultatele obţinute în urma analizelor pentru hazardul sau riscul seismic sunt folosite pentru a
lua decizii. Acestea se pot referi la alegerea metodei de proiectare, la criteriile pentru reabilitare,
planificarea financiară pentru pierderile ce pot surveni în urma unui cutremur, planificarea pentru
situaţii de urgenţă, recuperarea post-cutremur şi planificarea refacerii pe termen lung a unei zone
afectate de calamităţi naturale în general, a cutremurelor în particular. Astfel de decizii sunt cel
mai corect obţinute prin considerarea ambelor abordări, deterministă şi probabilistă, şi cele mai
bune analize sunt efectuate cunoscând direcţiile în care urmează să fie luate deciziile. Ca regulă
generală, procedeul probabilist pentru determinarea hazardului şi riscului seismic este
recomandat dacă urmează să se ia o decizie cantitativă. Planuri pentru recuperarea pierderilor în
urma unui cutremur, imediate sau pe termen lung, implică de obicei procedee deterministe, doar
pentru că efortul pentru planificare este atât de mare, încât mai multe evenimente nu pot fi
considerate (McGuire 2000).
 HAZARDUL SEISMIC 65

3.3 EVALUARE PROBABILISTĂ A HAZARDULUI SEISMIC CU

PROGRAME DE CALCUL

Tabelul 3.1: Informaţii generale asupra programelor de calcul pentru PSHA

Numele Limbaj de
Versiune Realizatorii Disponibilitate Documentaţie GUI
programului programare
CRISIS 6.0 (2007) Ordaz et al. Gratuit la cerere Manual Da Visual Basic
EQRM 3.2 (2009) Robinson et al. Open Source Manual Nu Python
FRISK88M 1.8 McGuire Proprietate Manual Nu Fortran
MoCaHAZ 2004 Wiemer Gratuit la cerere Auto-explicat Nu MATLAB
MRS 3.0 Laforge Gratuit la cerere Manual Nu C
Descărcare
NSHMP 2008 Frankel et al. Auto-explicat Nu Fortran, C
gratuită
OHAZ 2.1 Zabikovic Gratuit la cerere Manual Da Java
OpenSHA 2009 Field et al. Open Source Auto-explicat Nu Java
SEISRISK Bender, Perkins, Descărcare
1996 Manual Nu Fortran
IIIM Laforge gratuită
SeisHAZ 2005 Stirling et al. Proprietate Auto-explicat Nu Fortran

În cele ce urmează vor fi prezentate pe scurt câteva dintre programele disponibile în prezent
pentru evaluarea probabilistă a hazardului seismic. Tabelul 3.1 reprezintă o sinteză a acestora,
oferind câteva informaţii generale, cum ar fi versiunea considerată, realizatorii, disponibilitate,
documentaţie, existenţa unei interfeţe grafice şi limbajul de programare utilizat (Danciu et al.
2010).

3.3.1 Programul CRISIS

Programul CRISIS a fost elaborat de Ordaz, Aguilar şi Arboleda de la Institutul de inginerie din
Mexic. CRISIS este un program acceptat la nivel mondial ca unul din cele mai potrivite
instrumente pentru evaluarea hazardului seismic. Programul permite definirea surselor seismice
atât ca linii, cât şi ca suprafeţe. Programul presupune că pentru o sursă toată seismicitatea este
distribuită uniform pe unitatea de suprafaţă.

Modelele seismice implementate în program sunt Gutemberg-Richter modificat şi cele ale

cutremurului caracteristic. Programul permite evaluarea hazardului seismic funcţie de diferite
perioade de revenire, precum şi pentru diferite perioade de vibrare. Pentru efectuarea calculelor
este necesară considerarea relaţiilor de atenuare a energiei pentru diferite ordonate spectrale şi cu
acestea să se genereze datele de intrare necesare calculului (ASI 300 2009).
Definirea surselor seismice în programul CRISIS2007 necesită: calcularea valorii medii a
perioadei de revenire pentru cutremurul caracteristic cu magnitudinea m ≥ mmin, estimarea
magnitudinii minime posibilă pentru cutremurul caracteristic, estimarea magnitudinii maxime
pentru cutremurul posibil şi estimarea deviaţiei standard pentru magnitudinea cutremurului
caracteristic (se consideră ca este independentă de timp).
66 CAPITOLUL 3

Pentru fiecare tip de sursă seismică este presupus un anumit tip de ruptură, de exemplu pentru o
sursă sub formă de arie, ruptura se obţine tot sub formă de suprafaţă circulară.

În ceea ce priveşte ecuaţiile implementate în program pentru estimarea mişcărilor de teren

(Ground Motion Prediction Equations, GMPEs) le amintim pe cele propuse de: Abrahamson şi
Silva (1997), Garcia şi colaboratorii (2005), Spudich şi colaboratorii (1997) şi Youngs şi
colaboratorii (1997). În general se utilizează doar o ecuaţie pentru fiecare sursă seismică. Cu
toate acestea, există opţiunea de a atribui una sau mai multe ecuaţii unei surse, care este adecvată
doar pentru amplasamente situate în zone poligonale numite „zone de atenuare speciale”.

Versiunea actuală a programului are următoarele limitări (Danciu et al. 2010): numărul maxim
pentru GMPEs: 50, numărul maxim pentru ordonatele spectrale: 40 şi numărul maxim pentru
sursele seismice: 400.

3.3.2 Programul EQRM

Programul EQRM a fost dezvoltat de Robinson, Gray, Row, Wilson, Newey, Horspool, Fulford
şi Dhu de la Institutul de Geoştiinţe din Australia. Programul evaluează atât hazardul seismic, cât
şi riscul seismic printr-o metodă bazată pe eveniment. Această metodă presupune crearea unui
catalog sintetic de evenimente, în care mişcările de teren şi distrugerile sunt calculate pentru
fiecare eveniment în parte. Aceste informaţii sunt ulterior folosite pentru calculul probabilist.

Programul utilizează surse seismice sub formă de arie pentru care distribuţia frecvenţelor de
magnitudini corespund distribuţiei Gutenberg-Richter. Parametrii care descriu cel mai bine un
eveniment sunt poziţionarea, geometria, magnitudinea şi probabilitatea de a se întâmpla.
Una dintre particularităţile programului se referă la posibilitatea de a se defini falii virtuale
pentru sursele seismice reprezentate sub formă de suprafaţă. EQRM calculează hazardul seismic
generând seturi de evenimente stochastiste unde fiecare eveniment este reprezentat de rupturi tri-
dimensionale ale ariilor. Pentru fiecare eveniment programul iniţializează o falie virtuală şi apoi
plasează o ruptură pe fiecare falie. Amplasamentul pentru fiecare eveniment simulat este atribuit
aleator în sursa seismică. De asemenea, trebuie precizat că fisura nu este restricţionată să apară în
suprafaţa seismică. Programul poate lucra de asemenea şi cu surse seismice ale căror suprafeţe
geografice se intersectează. Utilizatorul poate alege numărul de evenimente pentru fiecare zonă
seismică.
EQRM are implementate 5 GMPEs pentru atenuarea acceleraţiei spectrale şi intensitatea
cutremurelor, majoritatea recomandate pentru zone continentale stabile: Atkinson şi Boore
(1997), Gaull şi colaboratorii (1990), Sadigh şi colaboratorii (1997), Somerville şi colaboratorii
(2001) şi Toro şi colaboratorii (1997). Singura modalitate de a implementa noi ecuaţii este prin
modificarea codului programului.

Faptul că programul modelează numai surse seismice sub formă de suprafeţe, reprezintă una din
limitări. De asemenea, în prezent programul se concentrează numai pe o singură regiune
 HAZARDUL SEISMIC 67

tectonică. Versiunea actuală nu are o interfaţă grafică. Programul poate fi accesat pe internet, la:
http://sourceforge.net/projects/eqrm/.

3.3.3 Programul FRISK88M

McGuire de la Institutul de risc din Statele Unite ale Americii a dezvoltat în Fortran programul
pentru evaluarea hazardului seismic numit FRISK88M, fiind în prezent unul dintre cele mai
folosite programe. Programul utilizează procedura clasică, permiţând calculul pentru un
amplasament sau pentru o regiune. Programul consideră incertitudinile aleatorii şi epistematice
care pot utiliza ipoteze multi-greutate reprezentate într-o schemă logică. Programul generează
hărţi de hazard, curbe de hazard şi calculează distanţa dintre sursa seismică şi amplasament.
Programul nu furnizează rezultate sub formă de funcţii pentru grafice.
In ceea ce priveşte GMPEs implementate în program acestea sunt cele propuse de: Campbell
(1993, 1994), Idriss (1993), Sadigh şi colaboratorii (1993, 1994) şi Joyner şi Boore (1993, 1994).
Versiunile mai recente includ de asemenea ecuaţii pentru zone tectonice active, realizate de
Akkar şi Bommer (2010) pentru Europa, Zhao şi colaboratorii (2006) pentru Japonia şi Atkinson
şi Boore (2006) pentru regiuni continentale stabile.

Programul generează curbe de hazard seismic, cu probabilitatea de apariţie anuală în funcţie de

valorile mişcării seismice, spectru de hazard uniform, dependenţa hazardului în funcţie de
magnitudine, distanţă şi epsilon, respectiv curbe de hazard pentru fiecare ramură a schemei
logice. Limitările actualei versiuni se referă la numărul maxim de surse (200), şi la număr maxim
de evenimente pentru fiecare sursă (50). Mărimea vectorilor (adică magnitudinea maximă *
numărul parametrilor pentru sursă * adâncimea presupusă * numărul total al surselor) trebuie să
fie mai mică decât 50000. Numărul maxim pentru GMPEs este limitat la 9.
Programul şi informaţii suplimentare despre acesta se găsesc la
http://www.riskeng.com/SoftwareHTML/software_frisk.html.

3.3.4 Programul MoCaHAZ

MoCaHAZ este un program pentru evaluarea hazardului seismic bazat pe metoda Monte Carlo
dezvoltat la Zurich, Elveţia, de Wiemer. Programul, o colecţie de funcţii şi scenarii, este realizat
în MATLAB. MoCaHAZ a fost utilizat pentru a calcula hărţi seismice pentru Elveţia în 2004
(Giardini et al. 2004). Programul conţine două module: unul pentru generarea de cataloage
sintetice şi unul pentru calculul curbelor de hazard. Sursele seismice suportate de program pot fi
reprezentate numai sub formă de suprafaţă. Programul poate lucra cu diferite modele seismice
cum ar fi cel caracteristic, ne-Poisson-ian sau modelul Markov. Dacă se utilizează cea mai
recentă versiune de MATLAB (2008/2009), se pot efectua diferite calcule în paralel.
Programul are implementat un singur model pentru GMPE, cel elaborat de Bay şi colaboratorii
(2003, 2004), care este potrivit pentru Elveţia. Cu toate acestea, utilizatorul poate introduce
ecuaţii noi definindu-le ca funcţii în MATLAB.
68 CAPITOLUL 3

MoCaHAZ nu suportă surse seismice definite ca falii sau ca reţele. De asemenea, pentru a putea
fi rulat programul necesită instalarea prealabila a programului MATLAB. Programul este
disponibil pe internet, la cererea utilizatorului.

3.3.5 Programul MRS

MRS este un program de evaluare a hazardului seismic pentru un anumit amplasament cu

seismicitate aleatoare. Programul a fost dezvoltat de Laforge de la Centrul tehnic de geofizică,
paleohidrologie şi grupul seismotectonic, din Denver, Colorado. In principiu, softul utilizează
metodologia clasică şi calculează hazardul seismic pornind de la surse sub formă de suprafaţă, în
care seismicitatea este considerată aleatoare în timp şi spaţiu. Programul are implementat un
număr considerabil de GMPEs: Abrahamson şi Silva (1997), Ambraseys şi colaboratorii (2005),
Atkinson şi Boore (1990, 1995, 2003), Boore şi Atkinson (1987), Campbell (1981, 1990, 1997),
Donovan (1973), Gregor şi colaboratorii (2002), Idriss (1991), Joyner şi colaboratorii
(1994,1997), Joyner şi Boore (1981, 1988), Motazedian şi Atkinson (2003), Sabetta şi Pugliese
(1996), Spudich şi colaboratorii (1996, 1999), Pankow şi Pechmann (2004), Toro şi McGuire
(1987), Wong şi colaboratorii (2005), şi Youngs şi colaboratorii (1997). Pe lângă acestea,
utilizatorul îşi poate defini propriile ecuaţii modificând sursa programului.
MRS utilizează numai surse seismice sub formă de suprafaţă. Parametrii de intrare trebuie
menţionaţi în două dintre fişierele programului. Următorii parametrii pot fi modificaţi pentru a
efectua o analiză satisfăcătoare:

− numărul de valori pentru acceleraţii la intervale de 0.01g: considerat automat 800;

− numărul pentru intervalele de magnitudini: considerat automat 15;
− numărul de surse: considerat automat 50;
− numărul de perioade într-un set de perioade pentru a prezice ecuaţiile: considerat automat
50;
− numărul maxim de puncte într-un poligon: considerat automat 20;
− numărul de puncte de discretizare pentru rata de distribuţie a seismicităţii: considerat
automat 20;
− numărul pentru perioade de revenire: considerat automat 10;
− numărul de puncte pentru discretizare pentru matricea hazardului: considerat automat 50;
− numărul de nivele de percentile în rezultate: considerat automat 5;
− numărul de puncte pentru discretizare pentru distribuţia adâncimii: considerat automat 5;
− distanţa maximă considerată de la sursă la amplasament, în km: considerată automat 500.
3.3.6 Programul NSHMP

Programul NSHMP a fost elaborat de Harmsen, Frankel şi Petersen de la Centrul american de

observare geologică. Programul a fost utilizat pentru generarea hărţilor de hazard seismic
americane din 2008. Programul foloseşte tipologii de surse diferite, cum ar fi seismicitate
distribuită, falii de subducţie şi de suprafaţă. Programul permite utilizatorului să definească
 HAZARDUL SEISMIC 69

condiţiile de amplasament. Rezultatele acestui program sunt sub formă de curbe de hazard sau de
valori ale hazardului pentru o reţea de noduri regulate.
Programul conţine cele mai recente relaţii pentru GMPEs dezvoltate în cadrul proiectului United
States Geological Survey (USGS), considerate relaţii de atenuare pentru generaţia viitoare:
Abrahamson şi Silva (1997, 2008), Atkinson şi Boore (1994, 2003, 2006), Boore şi Atkinson
(2008), Boore şi colaboratorii (1997), Campbell şi Bozorgnia (2003, 2008), Chiou şi Youngs
(2008), Youngs şi colaboratorii (1997), Gregor şi colaboratorii (2002), Idriss (2008), Kanno şi
colaboratorii (2006), Sadigh şi colaboratorii (1997), Spudich şi colaboratorii (2000), Tabakoli şi
Pezeshk (2005), şi Toro şi colaboratorii. (1997).
Codul programului conţine opţiuni bine codificate care sunt greu de controlat de către utilizator.
De asemenea, nu are interfaţă grafică şi nu permite imprimarea rezultatelor. Versiunea
considerată a fost lansată în 2008 şi poate fi descărcată de pe Internet.

3.3.7 Programul OHAZ

În Slovenia la Centrul de observare geofizică, a fost elaborat programul OHAZ de către

Zabukivec, Sket-Montnikar. Programul utilizează o metodă simplificată care este o extensie a
procedeului propus de Frankel în 1995 (Lapajne et al. 2003). Programul este structurat pe trei
module: modulul activităţii seismice, modulul ratelor anuale şi modului mişcărilor de teren.
Acestea pot fi executate independent sau combinat. Hazardul poate fi calculat pentru un singur
amplasament sau pentru o reţea de locaţii. Datele de ieşire sunt variate şi includ hărţi pentru
activitatea seismică, valori ale hazardului pentru perioade de revenire specifice şi altele.
Programul are implementate trei ecuaţii de atenuare: Ambraseys şi colaboratorii (1996), Sabetta
şi Pugliese (1996) şi Pugliese şi Sabetta (1989), utilizatorul putând adăuga altele noi dacă le
consideră necesare. Variabilitatea mişcărilor de teren este încorporată considerând distribuţia
normală a logaritmului mişcării de teren cu deviaţia standard, σ.

Principalul neajuns al programului se referă la datele de ieşire, întrucât nu există nici o opţiune
de a vizualiza curbele de hazard. În ceea ce priveşte limitările referitoare la datele de intrare
acestea se referă la:

− inexistenţa unui model caracteristic care să descrie activitatea seismică;

− limitări în măsurarea surselor seismice dintr-un amplasament;
− utilizatorul trebuie să definească ecuaţiile de atenuare după o formă prestabilită;
− imposibilitatea de a controla nivelul de trunchiere al mişcărilor de teren.
Programul este disponibil la: http://www.esc-web.org/ohaz/ohaz.html.

3.3.8 Programul OpenSHA

OpenSHA a fost realizat de Field în colaborare cu o echipă de programatori. Programul merge

dincolo de abordarea clasică, introducând ceea ce este numit „mediu de modelare comunitar”
pentru analiza hazardului seismic.
70 CAPITOLUL 3

OpenSHA se bazează pe două concepte fundamentale: prognoza rupturii produsă de cutremur

(Earthquake Rupture Forecast, ERF) şi relaţia pentru măsurarea intensităţii (Intensity Measure
Relationship, IMR, numit de asemenea GMPE). ERF colecţionează toate rupturile posibile
pentru sursele din datele de intrare ale PSHA, fiecare ruptură având asociată o probabilitate de
apariţie într-un interval de timp. Programul permite utilizatorului să îşi creeze propriile ERF
folosind instrumentele disponibile sau să introducă instrumente noi pentru a-şi crea propriile
relaţii.
Deşi programul nu deţine un manual propriu, materialele care se găsesc pe pagina programului
de internet reprezintă o sursă suficientă de documentare fiind reprezentate de diferite manuale şi
tutoriale. Următoarele relaţii de atenuare sunt incluse în program şi pot fi vizualizate separat:
Abrahamson şi Silva (1997, 2008), Abrahamson (2000), Boore şi Atkinson (2008), Boore şi
colaboratorii. (1997), Campbell şi Bozorgnia (2003, 2008), Chiou şi Youngs (2008); Campbell
(1997), Dahle şi colaboratorii (1995), Field (2000), Spudich şi colaboratorii (1999) şi Sadigh şi
colaboratorii (1997).

Principalul dezavantaj al programului este lipsa unui manual special dedicat programului. Adresa
de internet a programului este : http://www.opensha.org.

3.3.9 Programul SeisHAZ

Universitatea din Nevada Reno în colaborare cu GNS Science din Noua Zeelandă, reprezentaţi
prin Stirling şi McVerry au dezvoltat programul numit SeisHAZ. Acesta se bazează pe metoda
clasică şi suportă atât seismicitatea spaţială redusă (adaptare a procedeului propus de Franket în
1995), cât şi surse seismice sub formă de falii. SeisHAZ conţine diferite ecuaţii de atenuarea a
mişcării terenului, dar oferă de asemenea posibilitatea de a introduce modele noi sub formă de
scheme logice. Programul nu are interfaţă grafică, dar oferă o interfaţă interactivă de comenzi.
În program sunt implementate un număr semnificativ de GMPEs, permiţând de asemenea
folosirea de regiuni tectonice dependente de ecuaţiile de atenuare. Ecuaţii de atenuare disponibile
în SeisHAZ sunt: Abrahamson şi Silva (1997), Atkinson şi Boore (1994), Boore şi colaboratorii
(1993), Dahle şi colaboratorii (1990), Fukusima şi Tanaka (1990), McVerry şi colaboratorii
(2000), Sadigh şi colaboratorii (1997), Toro şi colaboratorii (1990) şi Young şi colaboratorii
(1997). Pentru zona terestră se recomandă folosirea ecuaţiilor combinate propuse de
Abrahamson şi Silva (1997), Sadigh (1997), iar în zona de subducţie se pot folosi ecuaţiile
propuse de Youngs şi colaboratorii (1997). Pentru cutremure de adâncime (h>30km), programul
utilizează ecuaţii combinate propuse de Fukushima şi Tanaka (1990) şi Youngs şi colaboratorii
(1997), iar pentru magnitudini ridicate se utilizează ecuaţiile combinate propuse de Molas şi
Yamazaki (1995) cu Sadigh (1997). Programul consideră variabilitatea mişcărilor de teren şi
permite trunchierea distribuţiei acestora până la un număr egal cu deviaţia standard definită de
utilizator.
 HAZARDUL SEISMIC 71

Programul este o colecţie de subprograme în Fortran şi funcţii în MATLAB, ceea ce înseamnă că

este necesară instalarea prealabilă a acestor programe. Acestui dezavantaj i se alătură şi faptul că
programul nu deţine o interfaţă grafică, dar oferă o interfaţă interactivă de comenzi. Aceasta
solicită detalii pas cu pas pentru a caracteriza PSHA, cum ar fi: tipul analizei (amplasament sau
regiune), tipul sursei seismice, GMPEs, parametrii mişcării de teren, numele fişierelor de ieşire şi
aşa mai departe.

3.3.10 Programul SEISRISK IIIM

SEISRISK IIIM, unul dintre cele mai utilizate programe pentru calculul probabilistic al
hazardului, a fost elaborat în Statele Unite ale Americii de Bender, Perkins şi Laforge. Programul
a fost conceput pentru a calcula nivelurile mişcărilor de teren care au o anumită probabilitate de
a nu fi depăşite în timpul unor perioade de timp fixe pentru fiecare set de amplasamente uniform
distribuite pe o reţea bidimensională. Datele de intrare necesită introducerea tabelară a ecuaţiilor
de atenuare şi descrierea fiecărei surse menţionând geometria, incertitudinile referitoare la
locaţia cutremurului şi ratele de apariţie. Se presupune că apariţia cutremurelor urmează
distribuţia Poisson, şi nu sunt restricţionate pentru a se potrivi unei distribuţii exponenţiale.
Variabilitatea mişcărilor de teren este considerată printr-o distribuţie lognormală a parametrilor
specifici mişcării de teren.

Limitările programului se referă la faptul că nu se pot atribui adâncimi pentru sursele seismice
din falii şi că curbele hazardului seismic sunt limitate la 50 niveluri de acceleraţie. Manualul
utilizatorului şi programul sunt disponibile pe Internet.

3.3.11 Observaţii asupra programelor de calcul

O comparaţie între funcţionalităţile şi capacităţile de modelare pentru programele prezentate

anterior este realizată în tabelul 3.2. Se observă că majoritatea programelor folosesc metoda
clasică propusă de Cornell în 1968, excepţie făcând 2 dintre cele prezentate (EQRM şi
MoCaHAZ) care au la bază metoda Monte Carlo.
Din punct de vedere informatic au fost urmărite următoarele aspecte în compararea programelor
mai sus prezentate: programe gratuite, cu acces direct; flexibilitate – să permită introducerea de
noi funcţionalităţi sau să permită modificarea celor existente cu uşurinţă; eficienţă; interfaţă
grafică; portabilitate; formatul datelor de intrare/ieşire şi documentaţia disponibilă.
În urma comparaţiilor programelor de calcul, realizate în cadrul proiectului Global Earthquake
Model (GEM) s-a considerat că OpenSHA este cel mai potrivit pentru scopurile proiectului,
întrucât programul este bine documentat, gratuit, flexibil, dezvoltat de persoane din medii
diferite, portabil, evaluat, şi apare în numeroase publicaţii. Totodată programul poate fi
îmbunătăţit de utilizator, poate modela surse seismice diferite, poate suporta ecuaţii de atenuare
complexe, consideră efectele amplasamentului şi generează rezultate pentru risc, inclusiv seturi
de evenimente stocastice şi scenarii ale mişcării terenului (Field et al. 2005).
 72 CAPITOLUL 3

Tabelul 3.2: Sinteza funcţionalităţilor programelor prezentate anterior pentru PSHA

FRISK88 SEISM
Caracteristici CRISIS EQRM MoCaHAZ MRS NSHMP OHAZ OpenSHA SEISMRISK
M HAZ
Tipul sursei seismice
Suprafaţă Da Nu Da Nu
Defect Linie(2D) Nu Da Da
Da Limitat Da Nu Da Da Da
/Fisură Volum(3D) Da Nu Nu
Punct Da Nu Da Da Nu Da Da Da Nu Da
Permit definirea
distribuţiei adâncimii pt Da Nu Da
fiecare sursă
Permit atribuirea unui stil
de fisurare pentru fiecare Limitat Da Nu Da Nu Da
sursă
Modelarea lungimii şi
Da Nu Da
lăţimii pentru ruptură
Distribuţia frecvenţelor pentru amplitudine (MFD)
Gutenberg-Richter Da
Gaussian Da Nu Da Nu Nu Da Nu Da Nu Da
Intervale personalizate
Nu Da Nu Nu Nu Da Nu Da Da Nu
MFD
Ecuaţii pentru estimarea mişcărilor de teren (GMPE)
Implementate Da Nu Da
Limit
Definite de utilizator Da Nu Limitat Da Nu Nu Nu Da Nu
at
Permit definirea ecuaţiilor
pt fiecare tip de sursă Da Nu Da Nu Da
seismică
Val max pt
Da Nu Da Nu
cutremur
Trunchiere
Nr. de
Da
Sigma
Variabilitate Da
Unităţi modificabile Da Nu Da Nu Da Nu Da
Schema Logică
Permit definirea acesteia Da Nu Da Nu Da Nu Da
Rezultate
Curbe de hazard Da Nu Da
Hărţi de hazard Da Nu Da
Spectru de hazard uniform Da Nu Da Nu Da Nu Da
M-R Da Da
Da Da
Dezagregarea M-R-ε Da Nu
Nu Nu
Geografic Nu Nu
Scenariul cutremurului Da Nu Da Nu

3.4 EXEMPLE DE HĂRŢI DE HAZARD SEISMIC

Acest subcapitol prezintă exemple de hărţi de hazard seismic calculate determinist sau
probabilist pentru diferite amplasamente de pe glob şi de dimensiuni variate. Hărţile au fost
obţinute în cadrul unor programe de cercetare desfăşurate la nivel local, naţional sau
internaţional şi au la bază un volum impresionant de muncă.

Oraşul Barcelona, din Spania, are un nivel de hazard scăzut spre moderat şi cu mişcări tectonice
slabe. Hazardul seismic al oraşului a fost de curând reevaluat. Figura 3.6a prezintă zonarea
 HAZARDUL SEISMIC 73

seismică evaluată determinist, considerând tipurile de terenurile din Barcelona reprezentate în

figura 3.2, şi cutremurul din 1448 de la Cardedeu cu o magnitudine de 5.2, situat la 25 km de
oraş şi cu adâncimea focarului de 7 km. Efectul atenuării este observat în partea de sud. Undele
seismice ale cutremurului sunt amplificate de caracteristicile terenului în partea de est, spre
Marea Mediterană. Scenariul probabilist corespunde unei mişcări a terenului cu o probabilitate
de 10% în 50 de ani, echivalent cu un cutremur cu o intensitate de VI-VII MSK pe un teren
stâncos (Secanell et al. 2004). Figura 3.6b prezintă scenariul hazardului seismic calculat prin
abordarea probabilistă considerând efectele terenului asupra zonării seismice (Cid et al. 2001).

(a) (b)
Figura 3.6. Harta hazardului seismic pentru Barcelona evaluată: (a) determinist; (b)
probabilist (Lantada et al. 2009)

(a) (b)
Figura 3.7. Harta hazardului seismic funcţie de acceleraţia de vârf a terenului, considerând
efectele terenului calculată: (a) determinist, (b) probabilist
74 CAPITOLUL 3

Scenarii ale hazardului calculate determinist şi probabilist au fost calculate şi de Irizarry în 2004,
considerând o amortizare de 5% pentru spectrul de răspuns. Au fost utilizate ecuaţiile de
atenuare propuse de Ambraseys et al. în 1996, pentru valorile spectrului de acceleraţii.
Acceleraţia de vârf a terenului (PGA) corespunzătoare pentru scenarii deterministe şi
probabiliste cu o probabilitate de 10% în 50 de ani este reprezentată în figurile 3.7 (a) şi
respectiv (b). Efectele amplasamentului sunt incluse atât în evaluarea deterministă, cât şi în cea
probabilistă a hazardului prin factorii de amplificare a spectrului (Lantada et al. 2009).
În România, după 1990, s-au desfăşurat diferite programe de cercetare pentru evaluarea
hazardului seismic determinat de zona Vrancea în sud-estul Europei. Numitorul comun al
acestora poate fi considerat prof. Dan Lungu împreună cu echipa dumnealui de cercetători.
Programele desfăşurate pe teritoriul ţării noastre au fost:

− CRC 461 Project – Vrancea Earthquakes. Tectonics, Hazard and Risk Mitigation, 1996 -
2007;
− RISK-UE - An advanced approach to earthquake risk scenarios with applications to
different European town, 2001 –2005;
− JICA Project - Reduction of seismic risk for buildings and structures in Romania, 2001 -
2008;
− NEMISREF - New methods of mitigation of seismic risk on existing foundations, 2003 –
2006;
− PROHITECH - Earthquake Protection of Historical Buildings by Reversible Mixed
Technologies, 2004 -2008;
− World Bank Hazard and risk mitigation in Romania - Component B: Earthquake Risk
Reduction, 2004 -2010;
− NATO Project- Harmonization of Seismic Hazard Risk and Reduction in Countries
Influenced by Vrancea Earthquakes, 2005 -2008;
− IRPP/SAAH - Integrated rehabilitation project Plan/Survey of the architectural and
Archeological heritage, a joint action of the European Commission and the Council of
Europe, 2003-2008, 2008-2011.
Un raport din 2004, al Băncii Mondiale considera Romania ca una din ţările cu cea mai mare
seismicitate din Europa, iar Bucureştiul în primele 10 oraşe cele mai vulnerabile din lume.

Proiectul CRC 461 realizat de cercetători din diferite domenii, din Germania şi România, a avut
ca scop reducerea efectelor cutremurelor din zona Vrancea. Printre obiectivele proiectului s-au
încadrat şi înţelegerea fenomenelor tectonice care determină cutremurele cu adâncime medie şi
de suprafaţă din zona Vrancea, elaborarea de modele realiste pentru mişcările de teren,
aproximarea degradărilor în cazul unui cutremur puternic şi reducerea riscului prin concepte
teoretice adecvate.

Proiectul Risk-UE, a cuprins 7 oraşe europene şi a urmărit evaluarea vulnerabilităţii seismice

pentru diferite tipuri de structuri ţinând seama de particularităţile fiecărui amplasament în parte.
Proiectul propune metodologii de evaluare şi a dus la o bază completă de curbe de fragilitate
pentru întregul inventar construit.
 HAZARDUL SEISMIC 75

În cadrul proiectului JICA, semnat în 2002, s-a urmărit prevenirea şi măsurarea cât mai exactă a
cutremurelor. În acest scop au fost donate echipamente în valoare de peste 2.17 milioane USD şi
un număr de 29 de tineri au fost instruiţi în Japonia pentru a le putea folosi adecvat.
Proiectul „Protecţia antiseismică a clădirilor istorice prin tehnologii mixte reversibile” urmăreşte
protejarea şi conservarea monumentelor istorice. Proiectul a implicat cercetători din 12 ţări din
zona mediteraneană şi a dus la dezvoltarea metodologiilor de utilizat pentru monumentele
istorice care au suferit degradări ]n urma unor acţiuni ocazionale, cum ar fi seism, erupţii
vulcanice, incendii, explozii, impact şi şocuri.

În cadrul raportului din mai 2011 al proiectului Băncii Mondiale desfăşurat în România, se
menţionează că au fost reabilitate 43 de clădiri publice încadrate în clasa de risc seismic 1 şi că
sunt în continuare în derulare 14 proiecte. De asemenea se menţionează că din cele 13 baraje cu
risc seismic ridicat au fost deja reabilitate 5, iar 2 sunt în lucru.

Proiectul NATO desfăşurat în mai multe ţări: România, Bulgaria, Turcia şi Republica Moldova a
urmărit realizarea de hărţi de hazard seismic pentru cutremurele din zona Vrancea funcţie de
acceleraţia de vârf a terenului, perioada medie de recurenţă a evenimentelor folosită în
proiectarea, baza de date cu evenimente, înregistrări, etc. (Lungu et al. 2007).

Figura 3.8. Hărţi probabiliste de hazard seismic obţinute prin analize care combină seismicitatea
medie şi de suprafaţă. Pentru punctele din grafic s-a trasat spectrul de răspuns pentru hazard
uniform în figura 3.9

Figura 3.8 reprezintă hărţi de hazard seismic evaluate probabilist considerând efectul seismic
combinat al cutremurelor de adâncime medie şi a celor de suprafaţă. În evaluarea plăcilor nu s-au
considerat condiţiile locale de amplasament (Sokolov et al., 2007). În figura 3.9 sunt reprezentate
76 CAPITOLUL 3

spectre de răspuns pentru hazardul uniform (uniform hazard response spectrum, UHRS), cu un
coeficient de amortizare de 5%, calculate pentru anumite puncte reprezentate în figura 3.8.
Spectrul normalizat a fost obţinut împărţind amplitudinea UHRS la valorile corespunzătoare are
acceleraţiilor de vârf ale terenului pentru hazard. Trebuie menţionat că pentru platforma
Moesiană, amplitudinea UHRS este subestimată pentru perioade de vibraţie mai mari de 1.0 s,
întrucât nu s-au considerat particularităţile amplasamentului în timpul unui cutremur mare în
acest interval de perioade (Mandrescu et al., 2007).

Figura 3.9. Spectrul de răspuns pentru hazard uniform şi spectrul normalizat calculate pentru
punctele reprezentate în figura 3.8

La nivel mondial, între 1992 şi 1999, s-a desfăşurat programul de cercetare intitulat Program de
Evaluare a hazardului seismic pe plan mondial (Global Seismic Hazard Assessment Program,
GSHAP). Acesta a fost lansat de Programul Internaţional de Litosferă cu suportul Consiliului
Internaţional al Uniunilor Ştiinţifice (Olteanu 2011).
Având ca scop obţinerea unei hărţi a hazardului seismic pentru întregul glob pământesc, în 1992
s-a adoptat strategia conform căreia s-a împărţit întreaga suprafaţă în mai multe regiuni
coordonate de centre regionale. Iniţial, au fost considerate următoarele regiuni: America centrală
şi de nord, America de Sud (prin programul de cercetare CERESIS), Europa centrală şi de nord,
Orientul mijlociu (Iran), nordul Euroasiei şi sud-vestul oceanului Pacific. În unele dintre acestea,
cum ar fi bazinul Mării Mediterane, datele au fost extrase din proiecte de cercetare care s-au
desfăşurat concomitent în zonă, în timp ce pentru altele, mai greu accesibile şi cu mai puţine
înregistrări (părţi din Africa, vestul Pacificului) hărţile seismice au fost obţinute la final prin
interpolarea tuturor datelor. Rezultatul acestui program de cercetare desfăşurat la nivel mondial
este reprezentat în figura 3.10.
 HAZARDUL SEISMIC 77

Figura 3.10. Harta hazardului seismic pentru globul pământesc (GSHAP 1999)

Modelul ESC-SESAME este primul model complex care evaluează hazardul seismic în mod
probabilistic pentru Europa şi bazinul Mării Mediterane. A fost elaborat având la bază programul
GSHAP. Harta hazardului seismic pentru Europa din figura 3.11, publicată în 2003, este
calculată pentru o probabilitate de depăşire în 50 ani de 10%, luând în considerare un teren rigid
şi este reprezentată în funcţie de acceleraţia de vârf a terenului.

Figura 3.11. Harta hazardului seismic pentru Europa şi bazinul mării Mediterane, 2003

Cel mai recent şi mai complex program de cercetare desfăşurat până în prezent pentru evaluarea
probabilistă a hărţilor de hazard este CAPRA, Central America Probabilistic Risk Assessment.
78 CAPITOLUL 3

(a) (b)

(c) (d)

(e) (f)

Figura 3.12. Harta hazardului seismic pentru Peru pentru o acţiune seismică cu o perioadă de
revenire de: (a) 100, (b) 250, (c) 500, (d) 1000, (e) 2500, (f) 5000 ani
 HAZARDUL SEISMIC 79

Programul are în vedere obţinerea de hărţi de hazard pentru diferite calamităţi naturale:
cutremure, inundaţii, uragane, alunecări de teren sau erupţii vulcanice.
Tehnicile probabiliste utilizează analize statistice ale înregistrărilor anterioare pentru a determina
intensitatea potenţială, durata şi frecvenţa hazardului pe teritoriul unei ţări. CAPRA exprimă
riscul în funcţie de impactul asupra populaţiei, distrugeri de bunuri şi pierderi economice şi
financiare şi este măsurat cu parametrii pentru probabilitatea de revenire sau frecvenţa de
repetare.
Obiectivul principal al programului este de a sensibiliza ţările din America Centrală furnizându-
le un set de informaţii pentru o mai bună înţelegere a efectelor calamităţilor naturale. De
asemenea, programul vizează îmbunătăţirea modului de gestionare a riscului pentru a reduce
pierderile. Cu toate că programul urmăreşte evaluarea hazardului seismic din perspectiva mai
multor calamităţi naturale: alunecări de teren, inundaţii, tsunamiuri, seism, figura 3.13 reprezintă
hazardul seismic pentru Peru în funcţie de curba de hazard seismic a oraşului Lima, reprezentată
pe o scară zecimală în figura 3.12 (Bernal 2011).

Figura 3.13. Curba de hazard seismic pentru Lima, Peru

80 CAPITOLUL 3
 CAPITOLUL 4

VULNERABILITATEA ŞI RISCUL SEISMIC AL

STRUCTURILOR

4.1 DEFINIREA VULNERABILITĂŢII

Vulnerabilitatea seismică a unei structuri reprezintă măsura comportării acesteia în timpul unui
cutremur. Alegerea metodei pentru evaluarea vulnerabilităţii construcţiilor depinde şi
influenţează toţi ceilalţi parametrii utilizaţi în analiza riscului seismic: descrierea riscului
seismic, caracterizarea elementelor expuse şi evaluarea avariilor.

Prin vulnerabilitatea seismică a unei structuri se înţelege predispoziţia intrinsecă a elementelor

expuse de a fi afectate sau susceptibile de a suferi degradări, în urma unui eveniment de
intensitate cunoscută (Bărbat et al. 2006).
Vulnerabilitatea structurală este o măsură a degradărilor pe care le poate suferi o clădire supusă
la o mişcare seismică cu o intensitate cunoscută. Răspunsul dinamic al unei structuri supusă la
acţiuni seismice este complex şi depinde de o serie de parametri adesea greu de estimat, dacă nu
chiar imposibil. Aceşti parametri includ: caracteristicile exacte ale mişcărilor de pământ, limita
până la care structura se poate deforma, rezistenţa materialelor din structură, calitatea
construcţiei, starea elementelor structurale şi a structurii în ansamblu, interacţiunea între
elementele structurale şi nestructurale, încărcarea utilă a structurii, etc.. Cei mai mulţi dintre
aceşti factori pot fi aproximaţi, dar niciodată cunoscuţi cu exactitate. Prin urmare, funcţiile care
descriu vulnerabilitatea structurală trebuie să considere un anumit grad de aproximare.

Vulnerabilitatea este definită ca gradul de degradare al unui element supus unui risc, sau un set
de astfel de elemente obţinute din producerea unui hazard. Funcţiile de vulnerabilitate pentru un
element supus la risc reprezintă probabilitatea ca răspunsul acestuia la încărcarea seismică să
depăşească limita de performanţă, definită pe considerente fizice şi socio-economice (Bărbat et
al. 2006).

81
82 CAPITOLUL 4

Vulnerabilitatea seismică observată reprezintă vulnerabilitatea seismică determinată pe baza

evaluărilor efectuate după producerea distrugerilor provocate de cutremur. Vulnerabilitatea
seismică prezisă este vulnerabilitatea calculată pe baza unor anticipări ale unui cutremur viitor,
luându-se în considerare posibile distrugeri ale celor mai expuse obiective.
Vulnerabilitatea seismică depinde în principal de acţiunea omului, de modul cum au fost
protejate antiseismic obiectivele construite şi de valoarea economică a acestora. De asemenea,
vulnerabilitatea depinde de gradul de uzură şi de scăderea rezistenţei structurilor, ca urmare a
unor supuneri repetate la diferiţi factori (cutremure anterioare, vibraţii industriale). Tendinţa
generală este ca vulnerabilitatea să crească în timp, atât din cauza creşterii valorilor obiectivelor
ce pot fi distruse, cât şi din cauza slăbirii rezistenţei (MP-023-04).
Vulnerabilitatea este o funcţie a hazardului şi un atribut al structurilor, care pot fi afectate de
cutremure violente sau progresive. Aceasta se exprimă la nivelul structurilor fizice, biofizice şi
sociale, pe o scară de la 0 la 1, impunând limite sau clase de vulnerabilitate pentru clasificarea
structurilor (RISK-UE 2004).

4.2 FACTORI AI VULNERABILITĂŢII

Utilizarea structurilor în cadre din beton armat s-a dezvoltat o dată cu creşterea numărului
populaţiei, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele industrializate. Baza de date a Enciclopediei
mondiale a construcţiilor (World Housing Encyclopedia, WHE) conţine peste 110 rapoarte, care
descriu modul de proiectare şi execuţie al structurilor din beton armat, în peste 37 de ţări din
întreaga lume. Sunt prezentate peste 26 de rapoarte, care descriu explicit construirea structurilor
în cadre din beton armat în: Algeria, Chile, Columbia, Cipru, Grecia, India, Italia, Kirghistan,
Malaiezia, Turcia, Uzbekistan, Venezuela, Mexic, teritoriile Palestiniene, Republica Arabă
Siriană, Taiwan, Serbia, România şi SUA (www.world-housing.net).

Deşi recoamdate în zone cu seismicitate ridicată, precum: America Latină, sudul Europei, nordul
Africii, Orientul Mijlociu şi sudul Asiei, cutremurele din perioada 1999- 2003 au evidenţiat
deficienţe majore ale structurilor în cadre din beton armat. Printre cauzele care au dus la
prăbuşiri ale structurilor în cadre din beton armat se numără: proiectarea superficială, execuţia
neglijentă şi lipsa unor verificări exigente.
Numărul structurilor în cadre din beton armat vulnerabile la cutremur este îngrijorător. În ţările
industrializate mii de structuri sunt considerate a nu îndeplini condiţiile necesare, întrucât
prevederile referitoare la detalierea armăturilor în zonele seismice au fost introduse după 1970.
Ideal ar fi ca structurile proiectate înainte de acest an să fie expertizate şi reabilitate, conform
normativelor actuale, pentru a putea rezista la cutremure viitoare (Murty et al. 2006).

Printre cauzele degradărilor structurilor din beton armat menţionăm (Kay 1992):

− alegerea nepotrivită a materialelor utilizate;

− erori în procesul de proiectare;
 VULNERABILITATEA ŞI RISCUL SEISMIC AL STRUCTURILOR 83

− supraveghere şi control necorespunzătoare în timpul execuţiei;

− coroziune chimică;
− factori externi fizici şi/sau mecanici.

O verificarea suplimentară pentru stabilitatea generală, robusteţea structurii şi modul de

transmitere al încărcărilor la fundaţie este potrivită. Detalierea incorectă a armăturilor reprezintă
cauza cea mai întâlnită pentru avarierea cadrelor.
Erorile din procesul de execuţie se referă la următoarele aspecte: poziţionarea incorectă a
armăturilor, nerespectarea restricţiilor cu privire la rosturile de turnare, scurgerea laptelui de var,
compactarea necorespunzătoare a betonului, segregarea betonului şi tratarea necorespunzătoare a
betonului.

În continuare sunt prezentate diferite erori conceptuale întâlnite la structurile din beton armat,
care au dus la prăbuşiri locale sau globale, sau care reprezintă posibile vulnerabilităţi pentru
structurile noi, în caz de cutremur.

4.2.1 Nivel slab la parter

Concentrarea tensiunilor şi transmiterea necorespunzătoare a acestora la fundaţie duc la formarea

unui nivel “slab”. Termenul este utilizat pentru structurile care au un parter mai puţin rigid, în
comparaţie cu nivelurile superioare. Normativele în vigoare fac diferenţa între niveluri moi şi
slabe. Nivelurile moi sunt mai flexibile, comparativ cu nivelurile superioare, pe câtă vreme
nivelurile slabe au în schimb o rezistenţă mai scăzută. Astfel de niveluri creează probleme la
orice nivel ar structurii, dar având în vedere că la parter se cumulează toate încărcările,
discontinuităţile între parter şi etajele superioare determină avarii mult mai grave (FEMA 454).
O parte din structurile cedate în timpul cutremurelor au drept cauză omiterea poziţionării
elementelor necesare contravântuirii structurii şi la parter. La parter aceste elemente sunt deseori
înlocuite de stâlpi, ceea ce oferă o slăbiciune pe direcţia orizontală a structurii, formându-se un
nivelul slab. Deseori stâlpii sunt degradaţi de deplasările ciclice, care au loc între terenul de
fundare şi suprastructură. Apariţia articulaţiilor plastice la partea superioară sau inferioară a
stâlpilor generează mecanisme de cedare cu concentrarea deformaţiilor plastice la capetele
stâlpilor. De cele mai multe ori, prăbuşirea este iminentă (Bachmann 2003).

În figura 4.1 sunt reprezentate trei situaţii tipice, care duc la formarea unui parter slab. Prima,
figura 4.1(a), apare când există o diferenţă de rigiditate semnificativă între parter şi etajele
superioare. Aceasta este întâlnită în general la structuri în cadre, care au înălţimea parterului mai
mare decât cea de la etajele superioare. Crearea unui parter deschis, fără stâlpi, duce la
discontinuităţi în transmiterea încărcărilor, producând o schimbare bruscă de rigiditate şi
rezistenţă (figura 4.1(b)). A treia situaţie apare atunci când un parter deschis susţine o
suprastructură grea, cum este clădirea din figura 4.1(c) (FEMA 454).
Figurile 4.2 – 4.4 reprezintă structuri avariate sau prăbuşite, în urma unei acţiuni seismice. Cauza
principală pentru acestea este formarea unui nivel slab la parter.
84 CAPITOLUL 4

(a) (b) (c)

Figura 4.1. Nivel slab la parter: (a) parter flexibil, (b) discontinuităţi în transmiterea
încărcărilor, (c) suprastructură grea

(a) (b)
Figura 4.2. (a) Structură rigidă la etajele superioare la care a cedat parterul (Kobe, Japonia,
1995). (b) Rămăşiţele unui stâlp de la parterul unei structuri avariate (Kobe, Japonia, 1995)

(a) (b)
Figura 4.3 (a) Mecanism de cedare la parter care a dus la prăbuşirea structurii (Friaul, Italia,
1976); (b) Alte mecanismele de cedare (Izmit, Turcia, 1999)
 VULNERABILITATEA ŞI RISCUL SEISMIC AL STRUCTURILOR 85

(a) (b)
Figura 4.4. (a) Bloc de locuinţe răsturnat din cauza cedării stâlpilor de la parter (Taiwan,
1999). (b) Structură predispusă la cedare, nivel slab la parter (Elveţia)

Cea mai bună soluţie pentru a evita nivelului slab este prin evitarea discontinuităţilor, încă din
etapa de proiectare. Există totuşi situaţii în care este justificată proiectarea unei structuri cu
parterul mai înalt sau mai liber. În aceste situaţii se recomandă adoptarea de soluţiile pentru
diminuarea discontinuităţilor cum sunt cele prezentate în figura 4.5 (FEMA 454).

(a) (b) (c).

Figura 4.5. Soluţii conceptuale pentru evitarea nivelului slab: (a) introducerea de stâlpi; (b)
introducerea de contravântuiri; (c) introducerea de culee în exterior

4.2.2 Nivel slab la nivelurile superioare

Un nivel superior poate fi, de asemenea, mai puţin rigid decât celelalte. Aceasta se întâmplă în
cazul în care contravântuirile sunt reduse sau neglijate, sau dacă rezistenţa orizontală peste un
anumit nivel este semnificativ redusă. O scădere a rigidităţii faţă de nivelurile superioare cu 70%
duce la formarea unui nivel slab. Consecinţele unor astfel de probleme pot fi reprezentate de
apariţia unui mecanism de cedare. Chiar dacă prăbuşirea structurii este numai parţială, astfel de
construcţii nu mai pot fi reabilitate, demolarea fiind singura opţiune (Bachmann 2003).
86 CAPITOLUL 4

Figura 4.6. Structură prăbuşită cu toate nivelurile superioare fragile (Izmit, Turcia 1999)

Figura 4.7. Clădiri la care a cedat un nivel intermediar (Kobe, Japonia 1995)

4.2.3 Nesimetria în plan a construcţiei

Utilizarea unor forme asemănătoare cu cele din figura 4.8 pentru configuraţia în plan a
structurilor, implică două probleme. Prima se referă la tendinţa de a produce mişcări diferite pe
cele două direcţii ale structurii, datorită concentrării elementelor rigide, în zona de îmbinare. A
doua problemă se referă la apariţia torsiunii, întrucât centrele de masă şi de rigiditate rar coincid
din punct de vedere al coordonatelor geometrice. Explicarea grafică a problemei este realizată în
figura 4.9.

Figura 4.8. Configuraţii în plan cu probleme în proiectare

Magnitudinea forţelor şi gravitatea problemelor depinde de: caracteristicile cutremurului, masa

structurii, tipul structural utilizat, lungimea laturilor şi raportul dintre lungime şi lăţime, şi
înălţimea laturilor şi raportul dintre înălţime şi lăţime (FEMA 454).
 VULNERABILITATEA ŞI RISCUL SEISMIC AL STRUCTURILOR 87

Concentrarea tensiunilor
Centrul de masă
Centrul de rezistenţă
ne
s iu
Tor

To
rs
iu
Mişcarea terenului

ne
Figura 4.9. Probleme cauzate de configuraţia în plan

Figura 4.10 reprezintă liceul West Anchorage, din Alaska, după cutremurul din 1964. Se observă
degradările suferite în zona de îmbinare a celor două laturi din forma “L” a construcţiei. Efectul
de stâlpi scurţi la parterul structurii este evidenţiat prin fisurile în formă de „X” la partea
superioară, unde s-au concentrat tensiunile, datorită introducerii golurilor pentru ferestre (FEMA
454).

Figura 4.10. Liceul West Anchorage, Alaska, după cutremurul din 1964 (FEMA 454)

Pentru soluţionarea problemelor sunt propuse două variante: separarea în corpuri mai simple şi
consolidarea colţurilor clădirilor, cu elemente speciale pentru sporirea rezistenţei (figura 4.11).
Ultima soluţie este recomandată în cazul structurilor joase. Se recomandă, de asemenea ,
folosirea de forme triunghiulare, în schimbul colţurilor, pentru transferul eforturilor fără
degradarea structurii.

(a) (b) (c)

Figura 4.11 Soluţii pentru structuri cu o configuraţie în plan complexă: (a) separarea în
corpuri simple; (b) consolidarea zonei perimetrale; (c) rigidizarea zonelor solicitate la eforturi
maxime
88 CAPITOLUL 4

4.2.4 Stâlpi scurţi

Noţiunea se referă la stâlpii rectangulari care sunt relativ înguşti, comparativ cu înălţimea lor, şi
sunt fixaţi în grinzi sau plăci rigide. Stâlpii zvelţi pot deveni stâlpi scurţi prin adăugarea
parapeţilor de umplutură (numiţi în acest caz „stâlpi scurţi neintenţionaţi”). Figurile 4.12 şi 4.13
exemplifică această problemă a structurilor în cadre din beton armat.

Figura 4.12. Cedare din forfecare a unui stâlp de colţ aproape a dus la prăbuşirea structurii din
imagine (Erzican, Turcia, 1992)

Figura 4.13. Fisurile în diagonală şi cedarea din forfecare a stâlpilor scurţi a dus aproape la
colapsul parcării (Northridge, California, 1994)

Renovarea unor structuri, prin introducerea de pereţi portanţi suplimentari poate duce la
formarea de stâlpi scurţi. Aceştia suferă o încărcare adiţională, care poate duce la cedarea din
 VULNERABILITATEA ŞI RISCUL SEISMIC AL STRUCTURILOR 89

forţă tăietoare a stâlpilor scurţi, şi în caz extrem, la colapsul întregii structuri în timpul unui
cutremur.

O alternativă pentru evitarea stâlpilor scurţi este proiectarea şi detalierea stâlpilor, în concordanţă
cu reglementările pentru capacitate portantă, astfel încât rezistenţa la forţă tăietoare să fie
crescută de armăturile verticale. De asemenea, controlul şi verificarea modificărilor ulterioare ale
structurii de orice natură, pot duce la evitarea acestei probleme, pe durata de existenţă a
structurii.

4.2.5 Discontinuităţi de rigiditate şi rezistenţă în plan şi în elevaţie

Discontinuităţile de rigiditate şi rezistenţă pot apărea ca urmare a poziţionării contravântuirilor

asimetric, discontinuu, sau datorită discontinuităţilor care pot apărea în elementele a două
niveluri consecutive.

Contravântuirile asimetrice sunt deseori cauzele cedărilor din timpul cutremurelor. În cele două
scheme din figura 4.14 sunt reprezentate doar elementele pentru contravântuirile laterale, stâlpii
nefiind reprezentaţi, datorită capacităţii lor scăzute de a prelua încărcări orizontale.

Figura 4.14. Configuraţia în plan a unei structuri cu identificarea punctelor esenţiale M, S şi W

În fiecare schemă din figura 4.14, sunt reprezentate centrul de masă, M, în care acţionează forţele
de inerţie, centrul de rezistenţă, W, pentru forţele orizontale şi centrul de rigiditate, S. Dacă
centrul de masă şi centrul de rezistenţă nu coincid, pot apărea excentricităţi şi rotiri ale structurii.
Clădirea se roteşte în plan orizontal în jurul centrului de rigiditate. În particular, torsiunea
generează deplasări relative între extremităţile stâlpilor, situaţi cel mai departe faţă de centrul de
rigiditate, aceştia fiind şi cei care cedează primii. Pentru a evita apariţia torsiunii se recomandă
poziţionarea cât mai simetrică a elementelor laterale pentru contravântuire, astfel încât centrul de
rezistenţă să coincidă sau să fie cât mai aproape de centrul de masă.

În figura 4.15 este fotografiată structura de rezistenţă a unei clădiri, în care se pot observa stâlpii
zvelţi, proiectaţi numai pentru preluarea încărcărilor gravitaţionale. Singurele contravântuiri
pentru forţele orizontale şi deplasări sunt reprezentate de nucleul din pereţi structurali, destinat
accesului pe verticală, poziţionat asimetric.

Excentricitatea mare între centrul de masă şi cel de rigiditate duce la deplasări relativ mari în
stâlpii cei mai îndepărtaţi, respectiv la cedări prin străpungere. O soluţie pentru îmbunătăţirea
comportamentului structurii din figură în caz de cutremur, presupune amplasarea unui perete
90 CAPITOLUL 4

adiţional din beton armat, pe întreaga înălţime a structurii, pe fiecare faţadă în colţul opus, faţă
de nucleul existent.

Figura 4.15. Structură de rezistenţă a unei clădiri (Elveţia, 1994)

Figura 4.16 prezintă o clădire de apartamente din Viña del Mar, Chile, după cutremurul din
1985. Discontinuităţile de rezistenţă au dus la rotirea structurii în jurul centrului de rezistenţă,
apoi la înclinare ei, ajungând în final aproape de colaps. Clădirea a fost ulterior demolată,
reabilitarea nemaifiind posibilă (FEMA 454 2006).

(a) (b)
Figura 4.16. (a) Clădirea după cutremur; (b) Plan etaj cu evidenţierea centrului de masă, M, şi
a centrului de rezistenţă, W, şi a excentricităţilor pe cele două direcţii (EERI)

Alte tipuri de structuri predispuse la astfel de probleme sunt cele proiectate cu o latură deschisă,
cum ar fi clădirile pentru maşinile de pompieri, garaje şi majoritatea magazinelor.

Soluţia recomandată pentru această problemă este de a reduce posibilitatea de torsiune printr-un
echilibru al rezistenţei, de-a lungul perimetrului structurii. Prima propunere se referă la
proiectarea unei structuri în cadre, cu rezistenţă şi rigiditate aproximativ egale pe întreg
perimetrul. Elementele opace pot fi proiectate ca elemente nestructurale uşoare, astfel încât să nu
influenţeze performanţa seismică a cadrului. A doua variantă presupune creşterea rigidităţii
 VULNERABILITATEA ŞI RISCUL SEISMIC AL STRUCTURILOR 91

faţadei deschise, prin adăugarea unui număr minim de pereţi structurali pe faţada deschisă, astfel
încât rezistenţa acestora să se apropie de rezistenţa de pe cealaltă direcţie. A treia soluţie este să
se folosească un cadru puternic pentru latura liberă, care să aibă o rigiditate asemănătoare cu cea
a pereţilor laterali. Aplicabilitatea acestei metode depinde de lungimea deschiderilor, deoarece
un cadru lung din oţel nu va putea avea rigiditate comparabilă cu cea a unui perete din beton. Cu
toate acestea, metoda este potrivită pentru apartamente mici, cu un singur nivel, sau pentru zona
de garaje de la parterul motelurilor. O altă soluţie aplicabilă structurilor joase se referă la
considerarea unei plăci, suficient de mare, astfel încât să rigidizeze structura până la nivelul
dorit.

Contravântuirile discontinue, în plan sau pe verticală, apar în momentul în care poziţia acestora
diferă de la un nivel la altul. Momentele încovoietoare şi forţele tăietoare care apar datorită
acestor excentricităţi nu pot fi compensate în totalitate, în ciuda costurilor suplimentare.
Poziţionarea nesimetrică a contravântuirilor influenţează negativ transmiterea forţelor către
fundaţie, slăbesc rezistenţa structurii şi reduc ductilitatea contravântuirilor. Comparând cu
situaţia în care contravântuirile sunt continue pe întreaga înălţime a structurii, cele cu
excentricităţi amplifică vulnerabilitatea structurii şi reduc considerabil rezistenţa acesteia la
acţiuni seismice.

Spitalul Olive View reprezintă una din structurile grav avariate, în urma cutremurului din 1971,
San Fernando, California, reprezentând un caz extrem de discontinuităţi la nivelul pereţilor
structurali. Configuraţia verticală a clădirii principale prezintă două niveluri slabe alcătuite
numai din cadre, pe care reazemă alte 4 niveluri mai rigide, din cadre şi pereţi structurali (5 dacă
se consideră şi penthouse-ul) (Figura 4.17). Nivelul doi se extinde spre o piaţă exterioară.
Degradările majore au avut loc în zona de niveluri slabe, după cum se poate observa în figura
4.18. Structura nu s-a prăbuşit, dar au fost înregistraţi 3 morţi.

(a) (b)
Figura 4.17. Spitalul Olive View: (a) secţiune longitudinală, (b) secţiune transversală

Creşterea rigidităţii şi rezistenţei la nivelurile superioare este considerată mai defavorabilă decât
cazul invers. Oricare ar fi situaţia, evaluarea eforturilor secţionale şi proiectarea structurii
necesită o atenţie deosebită.
Soluţia pentru discontinuitatea pereţilor structurali presupune eliminarea totală a acestei condiţii.
Aplicarea acesteia poate duce, în schimb, la probleme arhitecturale de proiectare a fluxurilor de
circulaţie, sau chiar la modificarea faţadelor (Bachmann 2003).
92 CAPITOLUL 4

Figura 4.18. Stâlpi degradaţi din spitalul Olive View de la nivelul 2

4.2.6 Umplerea cadrelor din beton armat

Figura 4.19. Moduri de cedare pentru cadrele din beton armat umplute cu zidărie

(a) (b)
Figura 4.20. (a) Fisurarea umpluturii din cărămidă (Izmit, Turcia, 1999) (b) Zidăria prea
rigidă a dus la forfecarea stâlpilor (Adana - Ceyhan, Turcia, 1998)

O părere comună susţine că umplerea cadrelor cu zidărie duce la îmbunătăţirea

comportamentului structurii la acţiuni orizontale. Acest lucru este adevărat, dar numai pentru
încărcări reduse, şi atâta timp cât zidăria rămâne intactă. Combinarea a două tipuri de materiale:
beton şi cărămidă, duce la o conlucrare necorespunzătoare în caz de cutremur (figura 4.19).
 VULNERABILITATEA ŞI RISCUL SEISMIC AL STRUCTURILOR 93

Structura în cadre este relativ flexibilă şi are ductilitate ridicată, pe câtă vreme zidăria nearmată
este rigidă şi casantă şi poate „exploda” sub efectul unor deformaţii reduse. La începutul unui
cutremur, zidăria preia mare parte din acţiunea seismică, dar pe măsură ce intensitate creşte,
zidăria cedează din cauza forţei tăietoare şi a alunecărilor.

Figura 4.21. Exemple de stâlpi cedaţi ca urmare a formării de stâlpi scurţi din cauza
discontinuităţilor din zidărie (Izmit, Turcia, 1999)

Apariţia fisurilor în diagonală este caracteristică cedărilor din acţiunea seismică, aşa cum se
poate vedea în figura 4.20(a). Pot fi identificate două cazuri de cedare ale structurilor în cadre de
beton armat şi umplutură de zidărie: fie stâlpii sunt mai puternici decât zidăria, fie invers. În
cazul în care stâlpii sunt mai puternici, zidăria este complet distrusă şi este expulzată. Atunci
când stâlpii sunt mai puţin rigizi decât zidăria, aceasta se degradează, iar stâlpii cedează din
cauza unor forţe tăietoare mari, ajungându-se deseori la prăbuşire, figura 4.20(b).
Un caz particular, poate chiar mai periculos decât precedentul, este umplerea parţială a cadrelor
din beton armat. Acesta poate determina noduri suplimentare care duc la formarea de stâlpi
scurţi, figura 4.21. Consecinţele unor astfel de elemente de construcţie suplimentare sunt
reprezentate de cedări, datorate forţei tăietoare sau dezvoltării unor mecanisme de rotire, care pot
duce la colapsul structurii.
94 CAPITOLUL 4

4.2.7 Lipsa compatibilităţilor între elementele structurale şi nestructurale

De-a lungul anilor, cercetările s-au concentrat în special pe studiul elementelor structurale -
stâlpi, grinzi, pereţi - cu rol în asigurarea rezistenţei în caz de cutremur. Cu toate acestea, s-a
observat în urma cutremurelor mai recente că degradările elementelor nestructurale reprezintă,
de asemenea, un domeniu care trebuie studiat. În majoritatea clădirilor moderne, elementele
nestructurale reprezintă 60% - 80% din valoarea totală a clădirii. Majoritatea elementelor
nestructurale sunt casante (comparativ cu elementele structurale), se degradează uşor şi repararea
sau înlocuirea lor este costisitoare (FEMA454 2006).
Elementele nestructurale pot modifica în sens negativ răspunsul structurii. Astfel de situaţii sunt
reprezentate de poziţionarea de pereţi de compartimentare grei, în zone cu torsiune şi concentrări
de tensiune, sau între stâlpi, formând stâlpi scurţi.

Dacă elementele sensibile la deformaţii, cum ar fi pereţii de compartimentare şi elementele de

faţadă, sunt încorporate într-o structură orizontală uşoară fără rosturi, pot apărea degradări
semnificative chiar şi în cazul unor cutremure uşoare, figura 4.22. Experienţa a arătat că în astfel
de cazuri o construcţie trebuie complet demolată, chiar dacă structura de rezistenţă nu a suferit
degradări substanţiale. Se poate face observaţia că pentru a preveni degradările structurii, chiar şi
în cazuri extreme, se recomandă corelarea rigidităţii structurii cu capacitatea de deformare a
elementelor nestructurale (Bachmann 2003).

(a) (b)
Figura 4.22. (a) Structură demolată din cauza avariilor majore produse în elementele
nestructurale (Armenia, 1988). (b) Pereţii de compartimentare care au fost ulterior reconstruiţi
(Adana – Ceyhan, Turcia, 1998)

4.2.8 Lipsa rostului seismic la clădiri învecinate

Sfărâmarea şi ciocănirea construcţiilor adiacente pot genera degradări substanţiale, ajungându-se

până la colapsul structurilor, figurile 4.23 şi 4.24. Problema prăbuşirii este cu atât mai prosibilă,
cu cât nivelurile clădirilor învecinate se află la cote diferite, iar placa loveşte în stâlpii structurii
alăturate.
 VULNERABILITATEA ŞI RISCUL SEISMIC AL STRUCTURILOR 95

Rostul seismic trebuie să aibă o lăţime minimă, specificată în normativele în vigoare şi să fie
reprezentat de gol (să nu existe puncte de contact).

Figura 4.23. Structuri degradate din cauza rostului seismic neadecvat ( Mexic 1985)

Pentru a permite dezvoltarea oscilaţiilor libere şi pentru a evita impactul dintre clădiri adiacente,
de multe ori este necesară o lăţime semnificativă a rostului. În cazul în care elementele
structurale nu îşi pierd capacitatea portantă, se pot adopta soluţii pentru reabilitare (EC8 2004).

Figura 4.24. Construcţii prăbuşite ca rezultat al unui rost seismic necorespunzător (Kobe,
Japonia, 1995)

4.2.9 Lipsa efectului de diafragmă al plăcilor

În structurile multietajate este recomandat ca placa să se comporte ca o diafragmă aproape rigidă.

Aceasta trebuie să fie adecvat îmbinată cu elementele care preiau încărcările gravitaţionale.
Plăcile trebuie să asigure funcţionarea tuturor elementelor verticale în conferirea rezistenţei
96 CAPITOLUL 4

laterale a structurii. Acestea distribuie încărcările seismice şi deplasările dintre diverse elemente
verticale, în funcţie de rigiditatea fiecărui element. Plăcile prefabricate nu sunt recomandate,
putând duce la cedări ca cele prezentate în figurile 4.25 şi 4.26. Dacă totuşi este adoptată această
soluţie, elementele planşeului trebuie să fie suprabetonate, cu o grosime suficientă de beton
monolit. Plăcile din beton monolit cu armături suplimentare la îmbinări se comportă ca
diafragme.

Figura 4.25. Zona de colţ a acestei structuri s-a prăbuşit. Plăcile erau din elemente prefabricate,
fără acoperire de beton sau armătură suplimentară, la îmbinările cu elementele verticale.
(Armenia, 1988)

Figura 4.26. Clădiri de locuinţe cu plăci din elemente prefabricate, insuficient conectate de
pereţii structurali. (Armenia, 1988)
 VULNERABILITATEA ŞI RISCUL SEISMIC AL STRUCTURILOR 97

4.3 METODE DE EVALUARE A VULNERABILITĂŢII SEISMICE

4.3.1 Aspecte generale

Vulnerabilitatea seismică fizică este corelată cu gradul de expunere şi fragilitatea elementelor

supuse la acţiuni seismice. Vulnerabilitatea seismică comprehensivă este un concept mai vast,
comparativ cu cel al vulnerabilităţii fizice. De obicei, aspectele sociale ale vulnerabilităţii sunt
cauzele acesteia din urmă. Dimensiunea socială a vulnerabilităţii este o condiţie care apare, se
amplifică şi persistă în timp, fiind strâns legată de aspecte culturale şi de nivelul de dezvoltare al
comunităţii (Cardona 2004).

Aşa cum s-a mai menţionat deja, vulnerabilitatea poate fi definită ca factorul de risc intern al
unui element expus la hazard, şi corespunde predispoziţiei interne a acestuia de a fi afectat sau
degradat. Cu alte cuvinte, vulnerabilitatea reprezintă susceptibilitatea sau predispoziţia de natură
fizică, economică, politică sau socială a unei comunităţi, de a suferi degradări în cazul unui
hazard cu origine naturală sau antropică. Conceptul de hazard, definit pe larg în capitolul 3, se
referă la un pericol latent, sau la un factor de risc extern, pentru un element expus, care poate fi
exprimat ca probabilitatea de a se produce a unui eveniment cu o anumită intensitate, pe un
anume amplasament, într-o anumită perioadă de exploatare. (Ştefancu et al. 2009)

Vulnerabilitatea fizică a unei structuri dintr-o zonă urbană poate fi evaluată prin: descriptori sau
variabile calitative, indici ai vulnerabilităţii fizice sau curbe de capacitate.

Un descriptor calitativ clasifică structurile în funcţie de clasa de vulnerabilitate, cum ar fi clasă:

joasă, medie, înaltă sau A, B, C, etc., scale macroseismice. Scala macroseismică europeană
(European Macroseismic Scale, EMS 98) reprezintă baza pentru evaluarea intensităţii seismice
în ţările din Europa. Elaborată pe baza scalei Medvedev-Sponheuer-Karnik din 1964, a apărut
pentru prima oară în 1988, fiind ulterior îmbunătăţită pentru a se ajunge la forma actuală. În
comparaţie cu scalele de magnitudini pentru cutremure, care exprimă energia seismică disipată
de cutremur, scala de intensitate EMS 98 exprimă cât de tare afectează un cutremur un anumit
amplasament. Scala EMS 98 are 12 diviziuni parcurgând întreaga paletă de cutremure, de la
insesizabile până la cutremure puternice, care duc la prăbuşirea totală a construcţiilor. Pagubele
cutremurelor conform scalei EMS sunt evaluate pe baza a trei factori: oameni, obiecte şi structuri
(Grünthal 1998).
Comportamentul structurile din beton armat este determinat de raportul dintre înălţimea stâlpilor
şi lungimea grinzilor, cât şi de rezistenţa secţiunilor stâlpilor şi grinzilor. Situaţiile de
vulnerabilitate structurală pentru construcţiile din beton armat în caz de cutremur au fost
prezentate în detaliu în subcapitolul 4.2. Pe baza efectelor pe care cutremurele le pot avea asupra
construcţiilor din beton armat, Grünthal defineşte 5 trepte de degradare, la care se adaugă stadiul
nedegradat. Similar în cadrul proiectului RISK-UE sunt identificate tot 5 niveluri de degradare,
dar nu identice cu cele din scala de intensitate EMS-98, sintetizate în tabelul 4.1 (Grünthal
1998).
98 CAPITOLUL 4

Tabelul 4.1 Niveluri de degradare pentru structurile în cadre din beton armat

Degradarea structurală EMS 98 RISK-UE

Fără
Fără degradări
degradări

Avarieri neglijabile: fără degradări

Degradări
structurale, cu degradări nestructurale
minore
nesemnificative

Avariere moderată: degradări

Degradări
structurale uşoare, degradări
moderate
nestructurale moderate

Avariere importantă sau puternică:

Degradări
degradări structurale moderate,
severe
degradări nestructurale grave

Avariere severă (avarii structurale

importante, avarii nestructurale
severe): avarii grave ale pereţilor,
cedarea structurală parţială a
acoperişurilor şi a planşeelor Colaps

Prăbuşire: degradări structurale foarte

grave

Diferenţa majoră între cele două scale de degradare se întâlneşte la treptele superioare.
Diferenţierea între avarii foarte grave şi starea de prăbuşire a structurii poate fi realizată de
experţi, dar nu pe baza unor parametri cuantificabili pentru răspunsul fizic, ci pe baza
observaţiilor. Din acest motiv, în cadrul proiectului RISK-UE treptele 4 si 5 au fost unite într-o
singură treaptă de degradare, numită simplu colaps, făcând mai uşoară diferenţierea nivelurilor
de degradare (Milutinovic şi Trendafiloski 2003).

Indicii de vulnerabilitate fizică reflectă calitatea seismică a structurii şi sunt calculaţi în funcţie
de scorurilor atribuite caracteristicilor tipului structural, proiectarea structurală şi execuţia
structurii (Benedetti şi Petrini 1984).
Curbele de capacitate sunt reprezentări grafice ale relaţiilor forţă - deplasare. Acestea descriu
comportamentul structurii în caz de cutremur şi se obţin prin metode de analiză neliniare.
Calculul şi evaluarea acestora vor fi prezentate în detaliu.
 VULNERABILITATEA ŞI RISCUL SEISMIC AL STRUCTURILOR 99

Evaluarea pagubelor fizice aşteptate, care cuantifică media pagubelor pentru o anumită structură
sau infrastructură , pornind de la un anumit scenariu de hazard şi de la vulnerabilitatea
structurală, poate fi determinată folosind:

− matrice de avariere probabilă, care exprimă într-o formă discretă probabilitatea P[D=j|i]
de a obţine un nivel j de degradare, cauzat de un cutremur cu intensitatea i (Whitman et
al. 1974);
− funcţii de vulnerabilitate, exprimă relaţii de degradare într-o formă continuă, ca o funcţie
de parametri care descriu dimensiunea cutremurului şi indicii de vulnerabilitate
(Benedetti şi Petrini 1984);
− curbe de fragilitate, care exprimă probabilitatea ca un indice de degradare, d, pentru
structură să atingă sau să depăşească o stare de degradare, ds, ca o funcţie a unui
parametru cuantificând severitatea acţiunii seismice.
Primele analize statistice ale avariilor clădirilor produse în urma cutremurelor au fost realizate de
Withman în 1973. Matricea de avariere probabilă (Damage Probability Matrix, DPM) a clădirilor a
devenit una dintre cele mai răspândite forme de reprezentare a distribuţiei avariilor produse de
cutremur. Un exemplu de matrice de avariere probabilă pentru o structură din beton armat de
înălţime medie, amplasată în Barcelona, în zona seismică II, este preluat din studiul realizat de
Bărbat şi colaboratorii în 2008 şi reprezentat în tabelul 4.2 (Bărbat et al. 2008).

Tabel 4.2 Matrice de avariere probabilă pentru o structură medie din beton armat

Scenariul determinist pentru hazard Scenariul probabilist pentru hazard

Niveluri de degradare Niveluri de degradare
Dsm Dsm
0 1 2 3 4 0 1 2 3 4
0.68 0.23 0.06 0.03 0.00 0.44 0.43 0.37 0.15 0.04 0.01 0.83

Pentru a îmbunătăţi funcţiile de vulnerabilitate, în 1992 Spence şi Coburn propun o nouă metodă
de evaluare a vulnerabilităţii bazată pe procesarea statistică a datelor, obţinute în urma diferitor
cutremure din Europa, şi utilizează un nou parametru al mişcării terenului PSI (Parameterless Scale
of Intensity) (Spence et al. 1992). Alte studii precum cele realizate de Scawthorn şi colaboratorii,
Shinozuka şi colaboratorii, Rossetto şi colaboratorii propun utilizarea acceleraţiei sau deplasării
spectrale, pentru construirea funcţiilor de vulnerabilitate empirice (Scawthorn 1981, Shinozuka et al.
1997, Rossetto şi Elnashai 2003).

Între matricea de avariere probabilă şi curbele de fragilitate există o legătură strânsă. Diferenţa
constă din faptul că curbele de fragilitate caracterizează degradarea unei structuri pentru întreaga
paletă de severitate a cutremurelor, în timp ce matricea de avariere probabilă corespunde unui
anumit punct din curbele de fragilitate.

Aceste trei modalităţi de evaluare a vulnerabilităţii fizice s-au dezvoltat separat, în diferite
perioade de timp. Cu toate acestea, în prezent, matricele de avariere probabilă, funcţiile de
vulnerabilitate şi curbele de fragilitate sunt acceptate ca metode diferite, dar echivalente pentru
100 CAPITOLUL 4

cuantificarea pagubelor aşteptate într-o structură. Există o varietate de metode pentru estimarea
vulnerabilităţii structurale, a pagubelor şi a riscului în zone seismice (Bărbat et al. 2009).
Realizând o clasificare a acestora în funcţie de precizie, sunt identificate metode empirice,
analitice şi mixte.
Metodele empirice de evaluare a vulnerabilităţii construcţiilor, şi anume matricea de avariere
probabilă şi funcţii de vulnerabilitate, au la bază analiza statistică a informaţiilor obţinute în
urma cutremurelor produse. Aceste metode se bazează pe cutremure reale şi pe evaluarea
consecinţelor acestora asupra construcţiilor. Metodele analitice de evaluare a vulnerabilităţii
seismice sunt metode ştiinţifice care dezvoltă şi aplică procedee. Acestea utilizează înregistrări
instrumentale în vederea obţinerii de informaţii, cu privire la comportarea unei construcţii sau a
elementelor acestora, în timpul unui cutremur. Metodele analitice se caracterizează prin acurateţe
şi precizie. Metodele mixte de evaluare a vulnerabilităţii construcţiilor combină diferite procedee:
calcule analitice, metode bazate pe opiniile experţilor, curbe de vulnerabilitate (curbe de fragilitate),
matrice de avariere, calcule simplificate, în urma cărora sunt atribuite puncte pentru deficienţele
structurale ale clădirilor, etc. Cele mai cunoscute metode mixte de evaluare a vulnerabilităţii
structurilor ce utilizează indici de vulnerabilitate sunt prezentate în: ATC 13 din 1987, ATC 21 din
1988, GNDT din 1994, HAZUS din 1999, JBDPA din 2004 şi RISK-UE din 2003 (Negulescu
2010).
Partea experimentală a acestei lucrări va aplica metodologia prezentată în RISK-UE pentru
evaluarea vulnerabilităţii seismice a structurilor. Aceasta utilizează două tipuri de modele: unul
bazat pe curbe de capacitate şi unul pe curbe de fragilitate.

4.3.2 Evaluarea curbei de capacitate

Metodele de analiză pentru structuri au evoluat şi s-au diversificat continuu în funcţie de

rezultatele urmărite. O clasificare a acestora, ţinând cont de modelul structural şi de mişcarea
terenului, este reprezentată în figura 4.27. În figură este reprezentat, de asemenea, şi gradul de
incertitudine asociat fiecărei metode (FEMA 440). În funcţie de parametrii urmăriţi în analiză,
este preferată una din metode.

Din această matrice, metodele de analiză neliniare dinamice (MND) sunt considerate a fi mai
exacte, pentru structurile din zonele cu risc seismic ridicat. Utilizarea MND presupune dificultăţi
în aprecierea unor parametri necesari în analiză, cum ar fi complexitatea modelării structurii
tridimensionale, nesiguranţa faţă de proprietăţile structurale, precum şi caracterul aleator al
cutremurelor. De asemenea, este necesară definirea unui comportament histeretic detaliat şi cât
mai exact, pentru elementele structurale. Rezultatul MND este reprezentat de curbe de capacitate
pentru structură. Din punct de vedere practic, MND sunt considerate complexe pentru
proiectarea uzuală, dar sunt recomandate în cercetare şi pentru proiectarea structurilor importante
(Fajfar 2002).
Pe de altă parte, metodele nelineare statice (MNS) nu au nevoie de toate datele de intrare, ca şi
MND. În cazul MNS, structura este solicitată la o încărcare laterală crescătoare, după un model
 VULNERABILITATEA ŞI RISCUL SEISMIC AL STRUCTURILOR 101

definit în normative, până se formează un mecanism de cedare local sau global. MNS ajută la
identificarea elementelor critice din structură în timpul unei acţiuni seismice, respectiv a
elementelor care necesită măsuri suplimentare în procesul de proiectare (Văcăreanu et al. 2002).

Model
structural
Spectrul de răspuns corespunzător Înregistrări seismice

Analiza
dinamică
Detaliu

Analiza dinamică
Analiza pushover
simplificată pentru
multi-mod(MPA)
MGLD
Echivalent MGLD

Metode neliniar Analiza dinamică

statice simplificată pentru
Echivalent SGLD
SGLD

ridicată INCERTITUDINEA RELATIVĂ joasă

Figura 4.27. Matricea de clasificare a metodelor de analiză neliniare

Exemple de caracteristici ale răspunsului pe care le furnizează MNS, şi nu pot fi obţinute prin
MND, sunt (Krawinkler şi Seneviratna 1998):

− cerinţe efective pentru elemente cu potenţial casant, cum ar fi limita forţei axiale în stâlpi,
limita pentru forţe în cazul îmbinărilor contravântuirilor, limita pentru moment în
nodurile stâlp-grindă;
− estimări privind limita deformaţiei pentru elemente cu deformaţia inelastică pentru
disiparea energiei;
− consecinţele deteriorării rezistenţei elementelor şi identificarea zonelor cu deformaţii
mari;
− identificarea discontinuităţilor de rezistenţă care pot duce la modificări ale
caracteristicilor dinamice pe palierul inelastic;
− estimări ale deformaţiilor relative de nivel care consideră discontinuităţile de rezistenţă şi
rigiditate şi pot fi folosite pentru controlul degradările şi evaluarea efectului p-∆;
− verificarea îndeplinirii cerinţelor de încărcare considerând toate elementele structurii şi
sistemele de fundaţie.
Deplasările de proiectare pentru MND sunt determinate în mod direct prin analiză dinamică,
folosind diferite cutremure. Întrucât răspunsul calculat poate fi foarte sensibil la caracteristicile
cutremurului considerat, se recomandă utilizarea mai multor înregistrări seismice pentru o
analiză.
102 CAPITOLUL 4

În MNS caracteristicile neliniare de încărcare-deformaţie ale elementelor structurale sunt

modelate direct. Modelul matematic al structurii este supus la forţe laterale sau deplasări, care
cresc monoton, până ce este atinsă deplasarea ţintă, sau se formează un mecanism de cedare
global. Deplasarea ţintă reprezintă deplasarea maximă la care structura poate ajunge în timpul
unui cutremur, fără a se prăbuşi. Criteriile de acceptare sunt bazate pe forţe şi deformaţii
corespunzătoare deplasării laterale minime a punctului de control. Cele mai multe normative
consideră punctul de control situat în centrul de masă al acoperişului structurii.

Cu toate aceste diferenţe între metodele de analiză, cercetările în domeniu au demonstrat ca

rezultatele obţinute prin MNS sunt comparabile cu cele din MND. Considerând acestea, se va
realiza o descriere mai detaliată a metodologiilor utilizate în analizele statice neliniare, numite şi
analize pushover.

Analiza pushover (AP) este utilizată în evaluarea performanţei seismice a structurilor existente,
dar şi în proiectare. AP este considerată o metodă adecvată pentru proiectarea bazată pe
performanţă (Performance Based Design, PBD) a structurilor, fiind prezentată în diferite coduri
de proiectare antiseismică. Metoda presupune aplicarea unei serii de analize statice inelastice pe
o structură, utilizând un model de încărcare definit pe baza primului mod de vibraţie al structurii,
sau al modelului static echivalent de încărcări laterale, conform normativelor. Modelul
încărcărilor laterale rămâne neschimbat în timpul AP, dar intensitatea creşte, până când structura
atinge deplasarea ţintă, măsurată la vârful structurii. Conform FEMA 273, profilul încărcărilor
laterale aproximează distribuţia probabilă a eforturilor în structură, în cazul unui cutremur.
Normativul propune utilizarea a două modele de încărcare verticală. Primul se bazează pe
distribuţia încărcărilor laterale, proporţional cu greutatea fiecărui etaj, considerând primul mod
de vibraţie şi masa fiecărui nivel. Al doilea model are următoarele două opţiuni:

− un model de încărcare lateral reprezentat de valorile factorului de distribuţie verticală

CVX, care poate fi utilizat, dacă mai mult de 75% din masa totală a structurii participă în
modul fundamental pe direcţia considerată, unde CVX este calculat cu relaţia:
wx hxk
CVX = n
Vb
(4.1)
∑w h
i =1
i i
k

În care:

Vb este forţa tăietoare la bază;

wi fracţiunea din greutatea totală a clădirii W, atribuită nivelului i;
wx fracţiune din greutatea totală, atribuită nivelului x;
hi înălţimea de la bază la nivelul i;
hx înălţimea de la bază la nivelul x.
În ecuaţia 4.1, exponentul k ia următoarele valori: 1.0 pentru T ≤ 0.5s şi 2.0 pentru T ≥ 2.5s,
unde T este perioada fundamentală a structurii. Pentru a estima valorile intermediare ale
factorului k, se utilizează interpolarea liniară.
 VULNERABILITATEA ŞI RISCUL SEISMIC AL STRUCTURILOR 103

− un model de încărcare lateral proporţional cu forţele de inerţie de nivel, considerând

distribuţia de nivel a forţei tăietoare calculată printr-o combinaţie de forţe modale,
folosind analiza spectrului de răspuns, cu un număr suficient de moduri de vibraţie, cu
participarea a 90% din masa totală, şi spectrul corespunzător mişcării terenului.

Rezultatele AP sunt utilizate pentru evaluarea capacităţii structurii, trasând variaţia deplasării de
la vârful structurii, în funcţie de forţa tăietoare de bază a structurii. Acest grafic este cunoscut
sub denumirea de curbă de capacitate sau curbă pushover, figura 4.28 (Nour el-din Abd-Alla
2007). Forţa tăietoare de bază (Vb)

Deplasarea la vârf ( Δ)
Figura 4.28. Curba de capacitate pentru o structură sau curba pushover

ΔSGLD
Δ

Distribuţia Vb FSGLD
încărcării Sistem MGLD Sistem echivalent SGLD
laterale
Figura 4.29 Parametrii sistemului echivalent cu un grad de libertate

AP s-a dezvoltat pe ipoteza că răspunsul seismic al structurii este dominat de un singur mod de
vibraţie şi că forma acestuia rămâne neschimbată în timpul analizei. Aceasta permite corelarea
răspunsului unui sistem cu mai multe grade de libertate dinamică (MGLD), cu răspunsul unui
sistem echivalent cu un singur grad de libertate dinamică (SGLD) (Figura 4.29).

Studii recente au evidenţiat eficienţa AP pentru estimarea unor aspecte importante ale
răspunsului, cum ar fi deplasarea la vârful structurii, raportul deplasării relative de nivel şi rotirea
articulaţiilor plastice. Lee şi Foutch au cercetat performanţa seismică a structurilor cu ductilitate
104 CAPITOLUL 4

înaltă din oţel, construite după cutremurul Northridge, folosind AP (Lee şi Foutch 2002). Usamai
şi colaboratorii au utilizat AP şi sistemul echivalent SGLD pentru sisteme în cadre din oţel,
pentru a estima capacitatea structurală şi cerinţele în termeni de ductilitate globală şi deplasare
reziduală (Usamai et al. 2001). Chopra şi Goel au dezvoltat o analiză modală pushover şi au
estimat cerinţele seismice pentru structuri tip SAC. Ei au observat că rezultatele obţinute prin
analiza modală pushover sunt asemănătoare cu cele care se obţin prin analiza neliniară time-
history (Chopra şi Goel 2002). Moghadam şi Tso au utilizat AP pentru structuri asimetrice,
folosind modele de încărcare echivalent statice, pe câtă vreme deplasarea ţintă era estimată cu
analiza liniar dinamică (Moghadam şi Tso 1998). Kilar şi Fajfar au aplicat AP pentru a analiza
structuri simetrice şi asimetrice în cadre cu pereţi din beton armat cu 7 niveluri (Kilar şi Fajfar
2002). În 2002 Paulay a prezentat un studiu, pas cu pas, pentru un sistem dual, cadre şi pereţi,
utilizând AP pentru a facilita stabilirea deplasării şi ductilităţii limită într-o modalitate simplă.
Metode alternative pentru AP au fost propuse de Antoniou şi colaboratorii şi de Guapta şi
Kunnath (Antoniou et al. 2002), (Gupta şi Kunnath 2000). Daneshjoo şi Gerami au investigat
efectele modurilor superioare ale AP (Daneshjoo şi Gerami 2003). Jan şi colaboratorii au
prezentat o metodologie analiză pentru structuri înalte (Jan et al. 2004). Răspunsul neliniar al
elementelor din beton armat cu AP a fost studiat de Nasir şi colaboratorii şi Requena şi Gustavo
(Nasir et al. 2000).
Pentru a obţine relaţia forţă-deplasare pentru un sistem echivalent SGLD, se poate aplica ecuaţia
ɺɺg (Nour el-din
diferenţială de mişcare a unui sistem MGLD, supus la o acceleraţie a terenului u
Abd-Alla 2007):

ɺɺ + Cu
Mu ɺ + qu = M{1}u
ɺɺ g (4.2)

În care M şi C sunt matricea maselor şi respectiv a coeficienţilor de amortizare, pentru o

structură, q este vectorul forţei de nivel, {1} este vectorul unitate, iar u este vectorul deplasării
relative. Având în vedere că răspunsul structurii este dominat de un singur mod de vibraţie {Φ},
care rămâne invariabil în timpul analizei, vectorul deplasării relative, definit în funcţie de modul
de vibraţie şi deplasarea la vârf ∆, este:

u={Φ } ⋅ ∆ (4.3)

Relaţia forţă-deplasare pentru sistemul echivalent SGLD poate fi determinată din curba pushover
a unui sistem MGLD, ca în figura 4.30. În cazul biliniar, perioada elastică de vibraţie a
sistemului echivalent SGLD, este determinată prin:

m* m* ⋅ u*y
T* = 2 ⋅π ⋅ = 2 ⋅ π ⋅ (4.4)
k* q*y

în care m*, k*, u*y şi q*y sunt masa, rigiditatea, deplasarea şi respectiv rezistenţa la curgere pentru
sistemul echivalent SGLD.
 VULNERABILITATEA ŞI RISCUL SEISMIC AL STRUCTURILOR 105

Vb Structură cu MGLD q* Sistemul echivalent SGLD

V by γk q*y γk*

k k*

Δy Δ uy u*

Figura 4.30. Relaţia forţă-deplasare pentru un sistem echivalent SGLD obţinut din curba
pushover a unui sistem MGLD

Curba pushover trebuie idealizată la o formă biliniară, pentru a putea evidenţia puncte esenţiale
din ea, cum ar fi deplasarea la intrarea în curgere, respectiv deplasarea ultimă. Condiţia
principală pentru procedeul de idealizare a curbei de capacitate este ca ariile de sub cele două
grafice să fie egale, figura 4.31.
Metodele pushover au fost îmbunăţite şi dezvoltate în ultimii douăzeci de ani. Acestea consideră
în general o încărcare laterală sub formă de triunghi inversat, datorită simplităţii procedeului şi
rezultatelor numerice acceptabile, similare cu cele obţinute din alte distribuţii de încărcare
comparabile cu primul mod de vibraţie (Mwafy 2001), (Nour el-din Abd-Alla 2007). În 1981,
Saidii şi Sozen au propus efectuarea analizei neliniare dinamice pentru un sistem echivalent
SGLD, care poate fi considerată ca baza metodelor de tip pushover din prezent (Saidii şi Sozen
1981). Pe baza acestei idei, Fajfar şi Fischinger au dezvoltat prima versiune a metodei N2, în
care N provine de la neliniar, şi 2 de la modelele matematice folosite - SGLD şi MGLD. În
prezent, exemple de metode de evaluare a riscului bazate pe analiza pushover includ: metoda
spectrului de capacitate, metoda coeficienţilor şi metoda N2. Diferite variante ale metodei
spectrului de capacitate sunt prezentate în ATC-40 şi în normativul japonez. Variante ale
metodei N2 se găsesc în FEMA-273 şi 356 şi EC 8.

Vb

V by γk

k Idealizarea biliniar a
a curbei pushover

Δy Δ
Figura 4.31 Idealizarea biliniară a curbei pushover
106 CAPITOLUL 4

4.4 METODE DE EVALUARE A RISCULUI SEISMIC

Riscul constă din măsurarea probabilităţii şi mărimii ameninţărilor producătoare de consecinţe
dăunătoare, sau de pierderi aşteptate (decese, răniri, distrugeri de proprietăţi, distrugerea stilului
de viaţă, a economiei sau a mediului), ca urmare a unor interacţiuni, între hazardul natural sau
cel produs de om şi condiţiile vulnerabile. Evaluarea riscului seismic se realizată pe baza
hazardului seismic şi a vulnerabilităţii structurale. În cele ce urmează, vor fi descrise concepte
teoretice şi câteva dintre metodele de evaluare a riscului seismic, şi anume: metoda spectrului de
capacitate, metoda N2 şi metoda coeficienţilor.

4.4.1 Metode bazate pe analiza pushover

Metoda spectrului de capacitate (MSC) este o metodă care permite comparaţia grafică între
capacitatea structurii şi cerinţele acţiunii seismice (Fajfar 1999), (Lin et al. 2004). Rezistenţa
laterală a structurii este reprezentată de o curbă forţă-deplasare, obţinută din analiza pushover.
Cerinţele acţiunii seismice sunt transcrise de graficul spectrului de răspuns. Ambele curbe sunt
reprezentate într-un grafic, în coordonate spectrale, pe scurt denumit formatul AD (Albanesi et
al. 2002), ca în figura 4.32, în care Sa este pseudo-acceleraţia spectrală şi Sd este deplasarea
spectrală.
Punctul de intersecţie, obţinut prin procedeul aproximării deplasărilor egale, aproximează
performanţele aşteptate şi răspunsul maxim al structurii, pentru un cutremur considerat. Această
metodă grafică evidenţiază relaţia între capacitatea structurii şi cerinţele seismului considerat.

Figura 4.32. Reprezentarea grafică a procedeului aproximării deplasărilor egale pentru obţinerea
performanţei unei structuri

Paşii necesari pentru efectuarea MSC sunt:

− efectuarea AP pentru structură;
− trasarea curbei de capacitate pe baza relaţiei dintre forţa tăietoare de bază (Vb) şi
deplasarea la vârful structurii (∆);
− transformarea relaţiei Vb - ∆ a sistemului MGLD, într-o relaţie Sa-Sd, luând în considerare
caracteristicile dinamice ale sistemului echivalent SGLD;
 VULNERABILITATEA ŞI RISCUL SEISMIC AL STRUCTURILOR 107

− trasarea spectrului de proiectare în coordonate spectrale, AD;

− intersecţia spectrului de capacitate cu spectrul de proiectare, conform procedeului
aproximării deplasărilor egale pentru a obţine cerinţele pentru deplasare maximă a
sistemului echivalent SGLD.

Transformarea forţei tăietoare de bază şi a deplasării la vârf în pseudo-acceleraţie spectrală Sa, şi

respectiv deplasare spectrală Sd, se realizează utilizând greutăţi modale efective şi factori modali
de participare, determinaţi în funcţie de caracteristicile dinamice ale structurii, presupunând că
răspunsul structurii este dominat de un singur mod de vibrare {Φ}.

Relaţiile de calcul pentru Sa şi Sd sunt următoarele (ATC-40 1996):

Vb
Sa = (4.5)
α 1 ⋅W
∆top
Sd = (4.6)
PF1 ⋅Φ top
în care:
Vb este forţa tăietoare la bază;
W greutatea totală a structurii;
α1 coeficientul masei modale pentru primul mod de vibraţie;
∆top deplasarea la vârful structurii;
PF1 factorul participării modale pentru primul mod de vibraţie;
Φtop amplitudinea la vârful structurii.
Figura 4.33 exemplifică valorile pe care le pot lua coeficienţii de transformare în coordonate
spectrale, în funcţie de modul în care sunt distribuite deplasările relative de nivel.

PF1φv f, 1=1.6 PF1φv f,1=1.4 PF1φv f,1=1.2 PF1φv f,1=1.0

Δv f Δv f Δv f Δv f

Sd
Sd
Sd
Sd

α=0.7 α=0.8 α=0.9 α=1.0

V= αSd W

Figura 4.33. Exemple de factori de participare modală şi coeficienţi ai masei modale

Spectrul de răspuns în format AD se obţine din spectrul elastic al unui sistem SGLD, pentru o
înregistrare seismică cunoscută, transformând perioada, T, în deplasare spectrală, Sd, aplicând
relaţia:

Sa (T ) 2
Sd = ⋅T (4.7)
4π 2
108 CAPITOLUL 4

Intersecţia dintre spectrul de capacitate şi spectrul necesar reprezintă nivelul de performanţă, la

care este evaluată structura. Această stare de performanţă defineşte o estimare adecvată pentru
valorile maxime ale acceleraţiei şi deplasării, la care se aşteaptă să ajungă structura, în timpul
cutremurului considerat.
Principalul avantaj al MSC este posibilitatea de a vizualiza relaţia dintre capacitatea structurii şi
condiţiile necesare unui posibil cutremur, care pot evidenţia mai multe comportamente
conceptuale (Fajfar 1999). Dezavantajele includ lipsa unui principiu teoretic, care să justifice
relaţia dintre disiparea histeretică a energiei şi amortizarea vâscoasă echivalentă. Perioada
asociată intersecţiei curbei de capacitate cu spectrul de proiectare puternic amortizat nu este
influenţată de răspunsul dinamic al sistemului inelastic (Krawinkler şi Seneviratna 1998). De
asemenea, MSC implică o abordare iterativă pentru evaluarea amortizării vâscoase, echivalente a
sistemului liniar, ceea ce necesită un timp îndelungat de calcul (Albanesi et al. 2002). Un alt
dezavantaj este reprezentat de folosirea unei distribuţii fixe a forţelor laterale şi utilizarea numai
a modului fundamental de vibraţie. Deformaţia indusă de cutremur sistemului inelastic cu un
grad de libertate este estimată printr-o metodă iterativă, ce calculează o serie de sisteme
echivalent elastice, cu un grad de libertate. Acest reproş se datorează utilizării spectrelor supra-
amortizate, pentru a obţine spectrul de proiectare redus. Metoda N2 propusă de Fajfar combină
analiza pushover a unui model MGLD, cu analiza spectrală a unui sistem echivalent SGLD,
soluţionând astfel cel din urmă dezavantaj (Fajfar 1999).

O metodă îmbunătăţită a MSC este propusă în 1999 de Chopra şi Goel, în care spectrul de
proiectare este obţinut în urma unei analize neliniare, spre deosebire de metoda propusă de ATC-
40, în care se obţine în urma studiului asupra unei serii de sisteme echivalente liniare. De
asemenea, aceştia propun un procedeu de analiză diferit, care să considere şi modurile superioare
de vibraţie ale clădirii.
Lin şi Chang au propus utilizarea spectrului de răspuns al acceleraţiilor absolute reale, în locul
spectrului pseudo-acceleraţiilor pentru a determina spectrul de proiectare (Lin şi Chang 2003). S-
a observat că modelul de amortizare utilizat în ATC-40 supraapreciază raportul amortizării
echivalente vâscoase, produs de comportamentul neliniar al structurilor. Ei recomandă pentru
calculul amortizării echivalente vâscoase o metodă alternativă, modelul de amortizare Kowlsky,
folosit pentru întreaga gamă de factori de ductilitate, datorită erorilor relativ mici. Modelul de
amortizare Kowlsky are la bază modelul histeretic Takeda, care consideră degradarea rigidităţii
şi disiparea energiei într-un ciclu de vibraţie al sistemului inelastic şi al sistemului liniar
echivalent.
Dezvoltarea metodei N2 a început la mijlocul anilor 1980. Ideea de bază a fost reprezentată de
modelul histeretic propus de Saidii şi Sozen (Saidii şi Sozen 1981). Această metodă combină AP
a unui model MGLD cu analiza spectrului de răspuns a unui sistem echivalent SGLD. Spre
deosebire de MSC care se bazează pe utilizarea spectrelor elastice cu amortizare vâscoasă
echivalentă, metoda N2 utilizează spectre inelastice, pentru a evita iteraţiile, atunci când se
realizează evaluarea cantităţilor necesare pentru răspunsul aşteptat. În general, metoda N2 este
 VULNERABILITATEA ŞI RISCUL SEISMIC AL STRUCTURILOR 109

adecvată pentru structurile dominate de primul mod de vibraţie. Metoda presupune parcurgerea
următorilor paşi (Fajfar 2002):

− alcătuirea unui model plan pentru sistemul MGLD şi definirea relaţiei neliniare forţă –
deplasare, pentru elementele structurale supuse unei încărcări constante;
− determinarea spectrului inelastic pe baza spectrului elastic, conform ecuaţiei (4.6);
− aplicarea AP pentru a determina relaţia neliniară forţă-deplasare, pentru sistemul MGLD
este acţionată de o încărcare laterală cu un profil fix a cărei magnitudine creşte monoton.
Profilul încărcării laterale reprezintă aproximativ forţele de inerţie, la care se aşteaptă să
fie solicitată structura în timpul cutremurelor. Sub acţiunea crescătoare a încărcării
laterale, elementele structurale ajung pe rând la curgere, degradându-se rigiditatea
sistemului MGLD;
− identificarea caracteristicilor de bază ale sistemului echivalent SGLD pe baza AP.
Metoda N2 impune ca rigiditatea post-curgere a sistemului echivalent SGLD să fie egală
cu zero. Influenţa consolidării deformaţiilor specifice moderate poate fi inclusă în
spectrul de proiectare.
− evaluarea cerinţelor seismice ale sistemului echivalent SGLD.
Metoda coeficienţilor de deplasare (MCD) propusă în FEMA-273 şi FEMA 356 estimează
performanţa structurii, în funcţie de deplasarea ţintă, reprezentând deplasarea maximă aşteptată
la vârful structurii. Metoda presupune ca deplasarea spectrală liniar elastică sau acceleraţia
spectrală, corespunzătoare perioadei şi amortizării efective a sistemului echivalent SGLD, să fie
corectate de o serie de coeficienţi. Factorii consideraţi au fost obţinuţi pentru structuri regulate în
cadre. Principalul avantaj al acestei metode este faptul că oferă o procedură numerică directă
pentru evaluarea deplasării ţintă, şi nu necesită transformarea în coordonate spectrale (Albanesi
et al. 2002).
Conform MCD deplasarea ţintă se calculează cu relaţia (FEMA 273):

Te2
δ u = C0 ⋅ C1 ⋅ C2 ⋅ C3 ⋅ Sa ⋅ ⋅g (4.8)
4π 2
în care:

Te este perioada fundamentală a structurii în direcţia considerată;

Sa spectrul de răspuns al acceleraţiilor pentru perioada fundamentală şi coeficientul
de amortizare al clădirii pe direcţia considerată;
δu deplasarea ţintă;
g acceleraţia gravitaţională;
Co-C3 coeficienţi care sunt descrişi în detaliu în cele ce urmează.

C0 este factorul de modificare care corelează deplasarea spectrală a sistemului echivalent SGLD
cu deplasarea la vârful structurii cu MGLD. Coeficientul poate fi calculat ca: factorul pentru
primul mod de vibraţie la nivelul nodului de control; factorul de participare modală la nivelul
nodului de control, calculat folosind un vector cu forma deformatei structurii în cazul deplasării
110 CAPITOLUL 4

ţintă, sau considerând valorile aproximative din tabelul 4.3, utilizând interpolarea pentru calculul
valorilor intermediare (FEMA 356).
Tabel 4.3 Valorile factorului de modificare, C0

Numărul de niveluri 1 2 3 5 10
Factorul de modificare 1.0 1.2 1.3 1.4 1.5

Factorul C1 este factorul de modificare care corelează deplasarea inelastică maximă aşteptată cu
deplasarea calculată din răspunsul liniar elastic:

C1 = 1.0 pentru Te ≥ T0 (4.9)

1 T0 
C1 =  1.0 + ( R − 1)  pentru Te < T0 (4.10)
R Te 

unde T0 este perioada caracteristică a spectrului de răspuns, definită ca perioada asociată

tranziţiei, de la segmentul cu acceleraţie constantă a spectrului, la segmentul cu viteză constantă,
iar R este un coeficient care reprezintă raportul dintre rezistenţa elastică necesară şi rezistenţa de
curgere calculată.

C1 trebuie să fie supraunitar şi să nu depăşească valorile propuse în FEMA-273, în funcţie de

perioada fundamentală a structurii, T:

C1 = 1.5 pentru T < 0.10s (4.11)

C1 = 1.0 pentru T > T0 (4.12)

Coeficientul R este exprimat în funcţie de forţa tăietoare de bază Vb :

Sa
R= (4.13)
C0 ⋅Vb W
unde W este încărcarea permanentă şi utilă, Sa acceleraţia spectrală. Vb este determinată utilizând
procedura pushover descrisă anterior.

C2 este factorul de modificare care reprezintă efectul formei histeretce asupra deplasării maxime.
Valorile acestui factor pot fi luate din tabelul 3.3 din FEMA 356, în funcţie structură şi de nivelul
de performanţă structurală („immediate occupancy”, „life safety” şi „collapse prevention”), sau
din figura 4.34.
C2

2.0

Prevenirea colapsului
1.0
Ocupare imediată
Siguranţa vieţii

0.0 0.5 1.0 1.5

Perioada (s)

Figura 4.34. Variaţia simplă a coeficientului C2 conform FEMA 356

 VULNERABILITATEA ŞI RISCUL SEISMIC AL STRUCTURILOR 111

C3 este factorul de modificare care reprezintă creşterea deplasărilor, datorită efectului dinamic P-
∆. Pentru structuri cu rigiditate pozitivă post curgere, C3 este unitar. În cazul structurilor cu
rigiditate negativă post curgere, C3 se calculează cu relaţia:

γ ⋅ ( R − 1)
3/ 2

C3 = 1.0 + (4.14)
Te

Unde γ este raportul post curgere dintre rigiditate şi rigiditatea efectivă elastică pentru curba
pushover idealizată. Limitele factorului C3 sunt:

C3 = 1.0 pentru θ m ≤ 0.1 (4.15)

C3 = 1 + 5 (θm − 0.1) / T pentru θm > 0.1 (4.16)

unde θ m este rotirea maximă pentru toate nivelurile.

Perioada efectivă fundamentală a structurii, Te, pe direcţia considerată, este calculată, folosind
curba pushover, cu relaţia:
ki
Te = Ti (4.17)
ke

unde Ti este perioada elastică fundamentală pe direcţia considerată, ki este rigiditatea elastică
laterală a structurii pe direcţia considerată, iar ke este rigiditatea laterală efectivă a structurii pe
direcţia considerată (FEMA 273 1997).

4.4.2 Evaluarea curbelor de fragilitate şi vulnerabilitate

Prezentarea vulnerabilităţii structurale sub forma curbelor de fragilitate reprezintă o abordare tot
mai frecventă, când informaţiile se bazează pe mai mulţi parametri, cum ar fi estimarea riscului
seismic, caracteristicile structurale, interacţiunea sol-structură şi condiţiile de teren.
Printre studiile asupra curbelor de fragilitate sunt şi cele realizate de Barron-Corvera (1999),
Dutta şi Mander (1998), Hwang şi Huo (1998), Hwang şi colaboratorii (1997, 1999), Nakamura
şi Mizutani (1996), Singhal şi Kiremidhian (1997).

Funcţiile de fragilitate caracterizează un singur tip de sistem structural şi sunt determinate

folosind diferite metode. Metodele folosite pentru obţinerea curbelor de fragilitate, pot fi
clasificate în patru clase:

− metode empirice sau observaţionale; sunt considerate a fi cele mai realiste, deoarece
consideră caracteristicile locale ale construcţiilor, topografia amplasamentului şi efectele
interacţiunii sol-structură;
− metode bazate pe opiniilor experţilor, experţi în domeniul ingineriei seismice estimează
distribuţia avariilor pentru un fond de clădiri supus cutremurelor cu diferite intensităţi
(ATC13 1987), (ATC40 1996);
112 CAPITOLUL 4

− metode analitice, sunt obţinute în urma unor analize probabiliste a rezultatelor din
analizele numerice ale modelelor structurale, utilizând diferite programe de calcul;
− metode mixte, combină date provenite din cele trei metode şi are ca scop reducerea
incertitudinilor curbelor de fragilitate obţinute, utilizând o singura metodă.

Fragilitatea seismică reprezintă probabilitatea unui sistem de a atinge, P[d=ds] , sau de a depăşi,
P[d>ds] , un anumit nivel de degradare pentru un eveniment seismic de intensitate cunoscută.
Aceasta cuantifică distribuţia (în sens probabilistic sau statistic) a avariilor structurale, produse
de cutremur, în corelaţie cu parametrii iniţiali ai structurii.

Astfel, pentru fiecare stare de degradare, curba de fragilitate corespunzătoare este complet
definită, trasând pe ordonată probabilitatea P[d>ds] , iar pe abscisă deplasarea spectrală.
Considerând distribuţia curbelor de fragilitate lognormală, acestea sunt complet definite numai
de doi parametri: deplasarea spectrală medie, Sd dsi şi abaterea standard corespunzătoare, βdsi.
Pentru o stare de degradare dată, dsi, curba de fragilitate este definită de ecuaţia (Bărbat et al.
2008):

 1  Sd 
P[ dsi | Sd ] = Φ  ln   (4.18)
β
 dsi  Sd dsi 

în care Sd este deplasarea spectrală, Sd dsi este valoarea medie pentru deplasarea spectrală, la
care structura atinge un nivel de avariere dsi, iar Ф este funcţia pentru distribuţia normală
cumulativă.

Metoda iniţială elaborată de FEMA/NIBS propune ca valoarea medie pentru fragilitatea

structurală să fie calculată pe baza deplasării relative de nivel, care descrie limitele pentru stările
de degradare. Acestea sunt transformate în deplasări spectrale cu ecuaţia:

Sd dsi = δ R,Sdsi ⋅ α 2 ⋅ h (4.19)

în care: δR,Sdsi este deplasarea relativă de nivel pentru limita stării de degradare, ds, α2 este
fracţiune din înălţimea clădirii la locaţia deplasării modelului considerat în analiza pushover, iar
h este înălţimea uzuală pentru tipul de clădire studiat.

Variabilitatea totală asociată fiecărei stări de degradare, βdsi este calculată astfel:

(
βdsi = CONV ( βC , β D )  + β M ( Sdsi ) )
2 2
(4.20)

în care: βC este abaterea standard pentru distribuţia lognormală care descrie variabilitatea curbei
de capacitate, βD este abaterea standard pentru distribuţia lognormală, care descrie variabilitatea
spectrului de răspuns, şi βM(Sdsi) este abaterea standard pentru distribuţia lognormală, care descrie
incertitudinile din definirea limitelor pentru stările de degradare ds (Milutinovic şi Trendafiloski
2003).
 VULNERABILITATEA ŞI RISCUL SEISMIC AL STRUCTURILOR 113

O metodologie simplificată pentru obţinerea curbelor de fragilitate considerând reprezentarea

biliniară a curbei de capacitate este utilizată în studiile asupra evaluării vulnerabilităţii structurale
şi riscului seismic, efectuate în partea aplicativă a acestei lucrări, capitolele 5 şi 6. Metoda
utilizată consideră 4 niveluri de degradare şi starea de nedegradat, descrise în tabelul 4.1.
Un rezumat al parametrilor utilizaţi în determinarea limitelor pentru stările de degradare
considerate în calculul curbelor de fragilitate, pornind de la deplasarea de curgere, dy, şi
deplasarea ultimă, du, este în tabelul 4.4 (Milutinovic şi Trendafiloski 2003).

Tablul 4.4 Limitele stărilor de degradare

Starea de Valori pentru Reprezentarea grafică pentru limitele stărilor de degradare

degradare Sddsi în spectrul de capacitate biliniar

Slab 0.7dy Au

Acceleraţie spectrală, Sd
Ay

Moderat dy

Sever dy + 0.25(du-dy)

Colaps du Sd1 Sd2 Sd3 Sd4

Deplasare spectrală, Sd

Curbele de fragilitate pentru stările de degradare din tabelul 4.4 sunt prezentate în figura 4.35.
Probabilitatea pentru fiecare stare de degradare se calculează ca o diferenţă: pentru starea
nedegradată a structurii probabilitatea este de p0=1-pfc1, probabilitatea pentru starea de
degradare slabă este p1=pfc1-pfc2, pentru starea de degradare moderată este p2=pfc2-pfc3,
pentru starea de degradare severă este p3=pfc3-pfc4, iar pentru colaps este p4=pfc4. Suma
acestor probabilităţi este întotdeauna egală cu 1 (Milutinovic şi Trendafiloski 2003, Bărbat et al.
2006).

1
pfc1
nedegradat
Probilitatea, P[d>ds]

pfc2
slab

moderat
sever

colaps
pfc3

pfc4
0 a b
Deplasarea spectrală
Figura 4.35. Reprezentare a curbelor de fragilitate
114 CAPITOLUL 4

Pentru o interpretare mai uşoară a comportamentului structurilor în caz de cutremur se pot trasa
curbe de vulnerabilitate. Acestea cuantifică degradarea ca o funcţie de parametri care
caracterizează acţiunea seismică, în funcţie de un parametru, spre exemplu în funcţie de
deplasarea spectrală, Sd. Din punct de vedere teoretic, curbele de vulnerabilitate reprezintă
probabilitatea matematică a degradării structurale, pentru fiecare valoare a deplasării spectrale.

Determinarea curbelor de vulnerabilitate necesită evaluarea probabilităţii matematice pentru

indicele de degradare, Mξ, pentru fiecare stare de degradare cu relaţia (Sobol 1983):
n
M ξ = ∑ xi ⋅ pi (4.21)
i =1

În care xi este starea de degradare, iar pi este probabilitatea pentru starea de degradare. Suma
probabilităţilor trebuie să fie egală cu 1. Pentru a calcula factorul degradării mediu se utilizează
ecuaţia:

1
(ξ1 + ξ2 + ... + ξ N ) ≈ M ξ (4.22)
N
Astfel, pentru curbele de fragilitate din figura 4.35 şi pentru probabilităţile stărilor de degradare
definite anterior, indicele de degradare mediu pentru o deplasare spectrală a se calculează
utilizând ecuaţia (4.22), astfel:

1 ⋅ p1 + 2 ⋅ p2 + 3 ⋅ p3 + 4 ⋅ p4
ID ( Sd = a ) = (4.23)
4
Dacă se calculează indicele de degradare mediu pentru întreg intervalul deplasării spectral [0. b],
se obţine curba de vulnerabilitate reprezentată în figura 4.36. O astfel de reprezentare este utilă
pentru evaluarea riscului în zone urbane, putându-se obţine biblioteci cu astfel de curbe, pentru o
varietate de structuri.

1
Indice de degradare mediu, IDm

0 a b
Deplasarea spectrală , Sd
Figura 4.36. Reprezentarea curbei de vulnerabilitate
 VULNERABILITATEA ŞI RISCUL SEISMIC AL STRUCTURILOR 115

4.4.3 Evaluarea probabilistă a riscului seismic

În evaluarea deterministă a riscului seismic intervin diferiţi parametri, fiecare fiind asociat cu un
anumit gradul de incertitudine. Pentru a diminua efectul acestor incertitudini asupra rezultatelor,
se poate utiliza o evaluare probabilistă. Aceasta presupune obţinerea de curbe de capacitate
aleatorii, pe baza cărora se realizează evaluarea riscului seismic, obţinându-se curbe de fragilitate
şi curbe de vulnerabilitate. Evaluarea probabilistă a riscului seismic utilizează principiile
teoretice ale metodei Monte Carlo.

Metoda Monte Carlo este o metodă numerică, ce permite rezolvarea problemelor matematice,
prin utilizarea variabilelor aleatorii. Se consideră că metoda a apărut pentru prima dată în 1949,
în articolul „Metoda Monte Carlo” (Metropolis şi Ulam 1949). Autorii articolului au fost
consideraţi promotorii acestei metode inovative de-a lungul timpului. În Uniunea Sovietică,
primele articole despre metoda Monte Carlo au apărut în anii 1955 şi 1956.
Cu toate acestea, fundamentele teoretice pentru această metodă erau deja cunoscute, cu mult
înainte. Mai mult, unele probleme de statistică se rezolvau utilizând variabile aleatorii, adică
aplicând metoda Monte Carlo. Fără îndoială, apariţia şi dezvoltarea metodei a fost posibilă odată
cu apariţia maşinilor de calcul electronice, întrucât calculul manual al variabilelor aleatorii este
un proces extrem de laborios.

Denumirea de Monte Carlo a metodei îşi are originile de la principatul Monte Carlo, celebru
pentru cazinourile sale, unde funcţionează unul din aparatele mecanice cele mai simple, care
obţine numere aleatorii, ruleta.
Metoda are două particularităţi. Prima constă din algoritmul simplu specific metodei. Ca regulă,
se elaborează mai întâi un algoritm pentru determinarea variabilelor aleatorii, după care se repetă
acest algoritm de N ori, astfel încât fiecare experiment să fie independent de rezultatele
precedente. În final, se consideră media tuturor acestor experimente. Din acest motiv, metoda
Monte Carlo este denumită uneori metoda probelor statistice. A doua particularitate se referă la
eroare, care este proporţională cu magnitudinea, D N , unde D este o constantă, iar N este
numărul de probe (Sobol 1983).

Rezultatelor obţinute prin abordarea probabilistă li se pot aplica parametrii statistici pentru
compararea rezultatelor, şi pentru o mai bună înţelegere a importanţei acestora. Parametrii
statistici consideraţi sunt: media aritmetică, abaterea standard, asimetria şi boltirea.
Media este măsura tendinţei centrale, iar valoarea calculată sintetizează într-un singur nivel
reprezentativ tot ceea ce este tipic, esenţial şi comun. Media se exprimă în unităţi concrete de
măsură, dar are un caracter abstract, deoarece valoarea calculată poate să coincidă sau nu, cu una
din valorile individuale înregistrată de variabila numerică urmărită. Ea are un conţinut cu atât
mai real, cu cât este mai reprezentativă, cu cât valorile individuale din care se calculează sunt
mai omogene, mai apropiate, ca mărimi între ele. În funcţie de natura caracteristicii urmărite, de
116 CAPITOLUL 4

scopul investigaţiei, nivelul mediu se poate calcula ca medie aritmetică, armonică, pătratică,
geometrică sau ponderată. În prezenta lucrare s-a utilizat media aritmetică.
În sens statistic, media aritmetică a valorilor individuale x1, x2, …, xn ale caracteristicii numerice
X reprezintă valoarea x care s-ar înregistra dacă toţi factorii de influenţă ar acţiona constant, la
x1 + x2 + ... + xn
nivelul fiecărei unităţi de înregistrare. Prin urmare, avem: x = , unde n este
n
numărul de variabile.
Indicatorii sintetici ai împrăştierii (variaţiei), sintetizează într-o singură expresie numerică
variaţia valorilor individuale, faţă de tendinţa centrală a caracteristicilor urmărite. Principalii
indicatori sintetici care caracterizează varianţa termenilor unei serii faţă de tendinţa lor centrală
sunt: abaterea medie liniară, dispersia, abaterea medie pătratică (sau abaterea standard) şi
coeficientul de variaţie.

Dispersia se calculează ca medie aritmetică (simplă sau ponderată) a pătratelor abaterilor

termenilor seriei de la media lor. Este un indicator abstract, adimensional, care arată modul în
care termenii seriei gravitează în jurul mediei, evaluat cu relaţia:

σ 2
=
∑( x − x )
i
2

=
∑x i
2

− x2 (4.24)
n n
Abaterea medie pătratică (abaterea standard) se calculează ca medie pătratică (simplă sau
ponderată) a abaterilor termenilor seriei de la media lor:

σ = σ2 (4.25)

Dezavantajul acestui parametru este că se exprimă în unitatea de măsură a variabilei pentru care
se calculează, făcând imposibilă compararea rezultatelor pentru două caracteristici exprimate în
unităţi de măsură diferite.

Coeficientul de variaţie, υ, se calculează ca raportul procentual dintre abaterea standard, σ şi

medie, x :

σ
v= ⋅ 100 (4.26)
x

Un coeficient care se apropie de 0 arată lipsa variaţiei, seria fiind alcătuită din termeni foarte
omogeni. Coeficient de variaţie între 5 % şi 15% înseamnă că seria este omogenă, iar dacă
depăşeşte valoarea de 35% seria este considerată eterogenă, caz în care media nu mai este
reprezentativă.

Asimetria unei distribuţii poate lua valori pozitive, negative sau nedefinite. O asimetrie negativă
indică faptul că ramura densităţilor de probabilitate este mai lungă în partea stângă, decât cea din
dreapta, iar mare parte a valorilor se află la dreapta mediei, figura 4.37(a). O asimetrie pozitivă
 VULNERABILITATEA ŞI RISCUL SEISMIC AL STRUCTURILOR 117

indică faptul că ramura densităţilor de probabilitate este mai lungă în partea dreaptă, decât cea
din stânga, iar mare parte a valorilor se află la stânga mediei, figura 4.37(b).

(a) (b)
Figura 4.37. (a) Asimetrie negativă. (b) Asimetrie pozitivă

Calculul asimetriei pe baza relaţiilor propuse de Pearson presupune utilizarea următoarelor

relaţii:

μ32
y = β1 = (4.27)
μ23
n

∑( x − x ) n i
2
i
μ2 = σ 2 = i =1
n (4.28)
∑n
i =1
i

∑( x − x ) n i
3
i
μ3 = i =1
n (4.29)
∑n
i =1
i

în care:
µ2 este momentul standardizat de ordinul 2;
µ3 momentul standardizat de ordinul 3;
Boltirea unei distribuţii apreciază cât de ascuţită este distribuţia probabilităţilor pentru o serie de
valori aleatorii. Distribuţiile mai ascuţite au variaţia mai mare, şi sunt rezultatul unor abateri
standard extreme. Uzual, boltirea este calculată cu relaţia (4.30), în care µ4 este momentul
standardizat de ordinul 4:

μ4
β2 = (4.30)
μ22
n

∑( x − x ) n i
4
i
μ4 = i =1
n (4.31)
∑n
i =1
i
118 CAPITOLUL 4

Valoarea boltirii este comparată cu 3. Dacă se obţine o valoare mai mică decât 3, distribuţia este
platicurtică, dacă se obţine o valoare mai mare decât 3, distribuţia este leptocurtică, iar dacă este
egală cu 3 se numeşte distribuţie mezocurtică, figura 4.38.

(a) (b) (c)

Figura 4.38. Distribuţie: (a) mezocurtică; (b) leptocurtică; (c) platicurtică

Distribuţia normală şi binominală reprezintă distribuţii mezocurtice. În comparaţie cu acestea,

distribuţiile leptocurtice sunt mai ascuţite, cu un vârf semnificativ în dreptul mediei (cu o
probabilitate mai mică decât în cazul unei distribuţii normale, de a avea valori în apropierea
mediei), şi ramuri mai lungi (cu o probabilitate mai mare decât distribuţia normală, de a avea
valori extreme). Astfel de distribuţii sunt distribuţiile Rayleigh, Laplace şi cea logistică. Figura
4.41(c), distribuţia platicurtică, evidenţiază un vârf mai mic şi mai extins în jurul mediei
(probabilitate mai mare decât cea corespunzătoare distribuţiei normale pentru valori în jurul
mediei), şi ramuri mai înguste (probabilitate mai mică de a exista valori extreme, comparativ cu
distribuţia normală). Sunt considerate distribuţii platicurtice distribuţia cosinus şi distribuţia
Bernoulli.