OPTICA ONDULATORIE

prof. Ioana-Mihaela Popescu

Colegiul Național Unirea Focșani

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN OPTICA ONDULATORIE

Optica ondulatorie studiază fenomenele optice ce se pot explica considerând că lumina

este o undă.

Lumina este o undă electromagnetică transversală având lungimea cuprinsă în

intervalul de aproximativ 400 nm – 750 nm.

Ecuația undei electromagnetice este:

2πx
E = E0 sin ωt – k*x = E0 sin ωt – λ
unde: E0 este valoarea maximă a intensității câmpului electric; ω = pulsația undei; t = momentul
la care se determina intensitatea câmpului electric E; k* = numărul de undă; x = distanța de la
sursă la punctul în care se determina intensitatea câmpului electric E.
Se cunosc:
ω = 2πν = 2π/T
k* = 2π/λ
unde: ν = frecvența undei; T = perioada undei; λ = lungimea de undă:
λ = vT = v/ν
λ0 = cT = c/ν (când se propagă în vid sau aer)
Viteza de propagare a luminii într-un mediu este:
1 c
v 
ε μ εr  μr
unde: ε, εr - permitivitatea electrică a mediului, resp. permitivitatea electrică relativă a mediului;
μ, μr - permeabilitatea magnetică a mediului, resp. permeabilitatea magnetică relativă a mediului;
c = viteza luminii în vid.
c = 300000 km/s = 3‧108 m/s

1
 Lumina transportă energie, acest fenomen fiind caracterizat de densitatea volumică
instantanee a energiei undei luminoase (definită în fiecare punct din spaţiu):
dW
w =
dV
În cazul mediilor omogene şi izotrope:

w = ε‧E2 = B2/μ

Densitatea volumică medie a energiei:

𝟏 B20
w= ‧εE20 =
𝟐 𝟐𝛍
unde E0 este valoarea maximă a intensității câmpului electric, B0 este valoarea maximă a
inducției câmpului magnetic.
Intensitatea undei electromagnetice, ca şi a celei mecanice, este definită ca fiind energia
transportată de undă în unitatea de timp, prin unitatea de arie perpendiculară pe direcţia de
propagare:
dW c‧dW
I= = = c‧w
S‧dt dV

unde dW este energia transportată prin volumul elementar dV = S‧dl = S‧c‧dt .

Senzaţia de lumină din ochi este datorată vectorului intensitatea câmpului electric din
unda luminoasă şi, din această cauză, E se numeşte vector luminos.

Ochiul sau oricare alt receptor optic prezintă o anumită inerţie, înregistrând o valoare
medie a energiei undei luminoase:
2
 2πx
w = εE2 = εE20 ∙sin2 ωt – λ

Din această cauză, intensitatea luminoasă înregistrată de ochi este dată de relația:

I = c‧w
2πx
Pentru că sin2 ωt – = const. într-un punct, rezultă că intensitatea luminoasă depinde
λ
de valoarea medie a amplitudinii vectorului luminos:
I ~ E20

Spectrul luminii: Roșu Oranj Galben Verde Albastru Indigo Violet (ROGVAIV)

Principiul lui Huygens

Toate punctele unui mediu atinse la un moment dat de către frontul undei
principale devin surse secundare de oscilaţie, de la care pleacă unde secundare sferice.
Cu ajutorul principiului lui Huygens se poate construi frontul de undă la un moment dat
dacă se cunoaşte frontul undei la un moment anterior.
Frontul undei principale la un moment dat reprezintă înfăşurătoarea tangentă la fronturile
undelor secundare de la acelaşi moment.

3
 2. DISPERSIA LUMINII
2.1. Definiția dispersiei
Dispersia luminii reprezintă fenomenul de variaţie a indicelui de refracţie cu
lungimea de undă (frecvenţa) luminii :
n = n(λ)

2.2. Tipurile de dispersie

Efectele dispersiei sunt descompunerea luminii prin refracție și vitezele diferite de
propagare ale radiațiilor monocromatice printr-un mediu dispersiv. Radiațiile monocromatice
parcurg distanțe diferite în durate egale.
Tipurile de dispersie sunt:
- dispersia normală = fenomenul de creștere a indicelui de refracție la micșorarea lungimii
de undă;

- dispersia anomală = fenomenul de creștere a indicelui de refracție la creșterea lungimii de

undă;

Toate corpurile care dau dispersie anomală într-un anumit domeniu de lungimi de
undă absorb puternic lumina în acel domeniu.

2.3. Interpretarea electromagnetică a dispersiei

Dispersia apare ca rezultat al interacţiunii dintre câmpul electromagnetic al undei
luminoase şi sarcinile electrice ce alcătuiesc mediul transparent.

4
 v
Lungimea de undă : λ = v‧T = , unde v este viteza de deplasare în mediul transparent,
ν
T – perioada undei, ν – frecvenţa undei luminoase.
Viteza de propagare depinde de permitivitatea electrică ε şi de permeabilitatea magnetică
μ a mediului transparent :
1 1 c c
v= = = =
εμ ε0 μ0 εr μr εr μr n

La creşterea frecvenţei undei electromagnetice, ce devine mult mai mare decât frecvenţa
proceselor ce caracterizează atomii, permitivitatea electrică şi permeabilitatea magnetică se
modifică, variind în funcție de frecvenţa undei electromagnetice, ceea ce explică dispersia
luminii.
n = εr μr

2.4. Dispersia luminii în natură

2.4.1. Amurgul
Combinarea refracţiei şi a dispersiei razelor solare de către atmosfera Pământului
conduce la producerea amurgului.
Amurgul reprezintă lumina pe care o observăm pe cer chiar dacă soarele este sub linia de
orizont.
În cazul unei atmosfere fără inversiuni de temperatură, razele roşii şi galbene sunt mai
puţin deviate decât cele albastre şi verzi. Ca urmare, ultimele raze ce dispar din câmpul vizual al
observatorului sunt cele roşii. Totuşi, influenţa dispersiei luminii solare asupra culorii roşii a
soarelui la apus sau la răsărit este mult mai mică decât împrăştierea Rayleigh.

2.4.2. Curcubeul
Curcubeul se produce prin efectele combinate ale refracţiei, dispersiei şi reflexiei luminii
soarelui de către picăturile de apă (picăturile de ploaie, stropii din jeturile de apă sau cascade,
picăturile de rouă).

5
 Unghiurile sub care se văd diferitele tipuri de curcubeie sunt independente de mărimea
picăturii, dar depind de indicele de refracţie al lichidului din picătură.
2.4.3. Halourile
Halourile sunt inele şi arcuri luminoase formate în jurul soarelui sau a lunii.
Halourile se produc prin efectele combinate ale refracţiei , dispersiei şi reflexiei luminii
care vine de la soare sau de la lună în mici cristale de gheaţă de formă hexagonală regăsite în
norii cirrus şi în ceaţa îngheţată.
Prin reflexii simple sau multiple unite cu refracţia şi dispersia luminii pe diferite tipuri de
cristale de gheaţă pot apărea foarte multe halouri.

6
 3. INTERFERENȚA LUMINII
3.1. Definiția interferenței
Interferenţa luminii reprezintă fenomenul de suprapunere şi compunere a
radiaţiilor luminoase.
Rezultatul interferenţei este modificarea repartiţiei spaţiale a intensităţii luminii, deci
obţinerea franjelor de maxim (franjelor luminoase) şi a franjelor de minim (franjelor
întunecoase).

3.2. Condițiile de obținere a interferenței luminii sunt:

- undele trebuie să se suprapună în spațiu;
- planele de vibrație ale undelor trebuie să fie paralele;
- undele trebuie să fie coerente => sursele trebuie să fie coerente;
- diferența de drum optic trebuie să fie mai mică decât lungimea de coerență.

a) Planele de vibrație ale undelor trebuie să fie paralele

Să considerăm că într-un punct din spaţiu se suprapun două unde luminoase caracterizate
de vectorii luminoşi E1 şi E2 . Prin compunerea undelor rezultă un vector luminos:
E = E1 + E2
Intensitatea luminoasă în punctul considerat va fi:
2
I ~ E2 = E1 + E2 = E21 + E21 + 2E1 ‧E2
unde termenul 2E1 ‧ E2 = 2E1 ‧E2 ‧cosα se numește termen de interferență (unde α este unghiul
făcut între cei doi vectori luminoşi).

Cazuri:
I) α = 900 (planele de vibrație sunt perpendiculare) => 2E1 ‧E2 ‧cosα = 0 => I = I1 + I2 =
const. pentru toate punctele din spațiu (I1, respectiv I2 reprezintă intensitatea luminoasă dacă ar
funcționa numai sursa S1, respectiv S2)
I1 ~ E21 ; I2 ~ E22

II) α ≠ 900 => 𝟐E1 ‧E2 ‧cosα ≠ 0 => I ≠ I1 + I2 (intesitatea luminoasă poate să varieze de la
punct la punct și se poate obține interferența)

7
 În aplicațiile practice, vectorii luminoși au vibrații paralele: α = 00 => 𝟐E1 ‧E2 ‧cosα =
𝟐E1 ‧E2 (poate varia de la punct la punct în funcție de valorile intensităților vectorilor luminoși
din cele două unde)

În acest caz se obține și cea mai mare valoare a intensității franjei de maxim.

b) Undele trebuie să fie coerente => sursele trebuie să fie coerente

Să considerăm 2 surse punctiforme S1 şi S2 care emit unde luminoase, plane,
monocromatice de aceeaşi frecvenţă, la care vectorii luminoşi oscilează pe direcţii paralele, ca
în figura anterioară.
Undele luminoase se suprapun într-un P situat la distanţele x1, respectiv x2 în raport cu
cele două surse.
Ecuaţiile de oscilaţie ale vectorilor luminoşi la surse sunt:

ES1 = E01 sin(ωt + φ01 )

ES2 = E02 sin(ωt + φ02 )

Ecuaţiile de oscilaţie ale vectorilor luminoşi din undele luminoase care se suprapun în
punctul P sunt:
2πx1
E1 = E01 sin(ωt – + φ01 )
λ
2πx2
E2 = E02 sin(ωt – + φ02 )
λ
unde fazele celor două unde sunt:

8
 2πx1
φ1 = ωt – + φ01
λ
2πx2
φ2 = ωt – + φ02
λ
Diferenţa de fază Δφ dintre cele două unde este determinată atât de fazele iniţiale ale
celor două unde, cât şi de distanţele ce separă punctul P de cele două surse:
2π 2π
∆φ = φ1 – φ2 = φ01 – φ02 + (x2 − x1 ) = ∆φ0 + ∆x
λ λ
unde ∆φ0 este diferența de fază dintre surse = diferența de fază dintre unde ce se datorează
2π
diferenței de fază dintre surse, ∆x este diferența de drum, ∆x = diferența de fază dintre surse ce
λ
se datorează diferenței de drum.
În punctul P, interferența se produce dacă frecvențele celor două unde sunt egale. Se
obține compunerea vectorilor luminoși, rezultând:

E = E1 + E2
Ecuaţia undei rezultante este:

E = E0 sin(ωt + φ0 )

unde E0 este valoarea maximă (amplitudinea) vectorului luminos rezultant, iar φ0 este faza
inițială.
Folosind regula de compunere a oscilațiilor paralele cu frecvențe egale, rezultă:
E20 = E201 + E202 + 2E01E02 cos∆φ
Intensitatea undei luminoase în punctul P depinde de valoarea medie a pătratului
amplitudinii vectorului luminoas rezultant:

I ~ E20
I ~ E201 + E202 + 2E01 E02 cos∆φ

I = I1 + I2 + 2 I1 I2 ‧ cos∆φ

unde I12 = 2 I1 I2 ‧ cos∆φ se numește termen de interferență.

Să considerăm 2 surse naturale punctiforme de lumină. Spre deosebire de sursele sonore,
sursele de lumină conțin extrem de mulți atomi care emit lumina în mod aleatoriu atât ca
moment, cât și ca orientare în spațiu a vectorilor luminoși Ei:

Din această cauză, vectorul luminos E din punctul P dat de lumina ce vine de la o sursă naturală
are faza inițială variabilă în timp.

9
 În cazul undelor emise de surse naturale independente, diferența de fază are un
caracter aleatoriu pentru că fazele inițiale ale surselor sunt nedeterminate și variabile (∆φ0
variază). Într-un interval de timp extrem de scurt, diferența de fază ∆φ parcurge toate valorile
cuprinse între 0 și 2π radiani, astfel că valoarea medie în timp a funcției cos∆φ = 0 =>
termenul de interferență este nul => interferența nu se obține. => Sursele naturale nu sunt
coerente.

Dacă I12 ≠ 0 => I ≠ I1 + I2 => interferenţa undelor este observabilă => valorile
punctuale ale intensităţii luminoase depind de valorile punctuale ale diferenţei de fază Δφ.
În practică, se foloseşte o sursă primară, iar coerenţa surselor se obţine prin:
- divizarea intensităţii (divizarea frontului de undă) ⇾ dispozitivul lui Young, oglinda Lloyd,
oglinzile Fresnel, biprisma Fresnel, bilentila Billet;
- divizarea amplitudinii (prin împărțirea fasciculului inițial în două porțiuni prin reflexie
și refracție) ⇾ lama cu feţe plan-paralele, pana optică.
În general, pentru aceste cazuri, ∆φ0 devine zero:
2π∆x
∆φ0 = 0 => Δφ =
λ
Interferenţa determină un proces de redistribuire spaţială a energiei fără încălcarea legii
conservării energiei.
În punctele corespunzătoare franjelor de maxim există exces de energie, intensitatea
luminoasă este maximă (interferenţă constructivă), iar undele ajung în fază:

cos Δφ = 1 => Δφ = 2kπ unde k este număr întreg =>

λ
∆x = 2k 2 (diferența de drum este un număr par de semilungimi de undă)
2
Imax = I1 + I2
Dacă E01 = E02 => I1 = I2 = I0 => Imax = 4I0
În punctele corespunzătoare franjelor de minim există deficit de energie,
intensitatea luminoasă este minimă (interferenţă distructivă), iar undele ajung în opoziție
de fază:
10
 cos Δφ = –1 => Δφ = (2k + 1)π =>
λ
∆x = (2k + 𝟏) 2 (diferența de drum este un număr impar de semilungimi de undă)
2
Imin = I1 – I2
Dacă E01 = E02 => I1 = I2 = I0 => Imin = 0

c) Diferența de drum optic δ trebuie să fie mai mică decât lungimea de coerență.
Lumina este generată de un microsistem (atom, moleculă, ion) care emite continuu într-
un interval ∆τ = 10-8 s. Se va genera o undă de lungime finită numită tren de undă, care se
propagă în spațiu:

Lungimea de coerență ℓc este lungimea trenului de undă: ℓc = c‧∆τ

Lungimea de coerență depinde de natura atomului emițător, de linia spectrală aleasă (λ) și
de condițiile de exitare din sursa de lumină.
Următoarea emisie a atomului apare după un interval de timp, iar faza inițială a noului
tren de unde nu are nicio legătură cu cea a emisiei precedente. Undele ce aparţin diferitelor
trenuri de unde nu sunt coerente.
Cu cât unda este mai aproape de unda monocromatică, cu atât timpul şi lungimea de
coerenţă sunt mai mari. Coerenţa undelor determinată de gradul de monocromaticitate a
undelor se numeşte coerenţă temporală.
În cazul dispozitivului din figura de mai jos, cele două fascicule care provin de la aceeași
sursă și care interferă conțin trenuri de undă ce provin din dublarea aceluiași tren de undă inițial.
La suprapunerea acestora, se îndeplinește condiția de interferență dacă diferența de drum
optic δ este mai mică decât lungimea de coerență.

11
 Pentru realizarea acestei condiții, trebuie ca fantele din dispozitivul lui Young trebuie să
fie foarte apropiate.
În practică, se foloseşte o sursă primară, iar coerenţa surselor se obţine în dispozitivele
interferențiale prin:
- divizarea intensităţii (divizarea frontului de undă): dispozitivul lui Young, oglinda Lloyd,
oglinzile Fresnel, biprisma Fresnel, bilentila Billet, lentilele Meslin;
- divizarea amplitudinii: lama cu feţe plan-paralele în transmisie, lama cu feţe plan-paralele în
reflexie, pana optică, dispozitivul pentru obţinerea inelelor lui Newton.
În dispozitivele interferențiale practice, fluxul luminos emis de o sursă de lumină
monocromatică se separă spațial în două fascicule care se unesc ulterior. Cele două fascicule sunt
coerente deoarece, provenind de la aceași sursă, conțin în mod identic toate undele elementare
emise de aceeași atomi ai sursei monocromatice.

3.3. Interferenţa nelocalizată (homocentrică)

Interferenţa nelocalizată (homocentrică) foloseşte lumina ce provine de la aceeaşi sursă
primară, pe care o divide în două fascicule; acestea parcurg drumuri optice diferite şi se suprapun
pe un ecran ce poate fi plasat oriunde în spaţiul de interferenţă.
În practică, acest lucru se poate realiza cu ajutorul unor paravane cu fante, oglinzi şi
corpuri care refractă lumina ca în dispozitivele: dispozitivul lui Young, oglinda Lloyd, oglinzile
Fresnel, biprisma Fresnel, bilentila Billet, lentilele Meslin.

3.4. Dispozitivul lui Young (1801)

Dispozitivul lui Young divizează fasciculul luminos provenit de la o sursă de lumină în
două fascicule luminoase cu ajutorul unui paravan P prevăzut cu două fante foarte înguste,
liniare, paralele. Paravanul P este aşezat perpendicular pe direcţia de propagare.
Pe ecranul E aşezat paralel cu paravanul cu fante, franjele au aspectul unor linii paralele,
echidistante şi de egală grosime.

12
 Dispozitivul experimental este alcătuit dintr-o sursă de lumină S, un paravan cu o fantă
foarte îngustă F, un paravan cu 2 fante foarte înguste, liniare, paralele și un ecran. Distanța dintre
fante este de ordinul 0,1 mm.

Ecuaţiile de oscilaţie ale vectorilor luminoşi din undele luminoase care se suprapun în
punctul P sunt:
2π
E1 = E01 sin(ωt – r)
λ 1
2π
E2 = E02 sin(ωt – r )
λ 𝟐
E01 = E02 => I1 = I2 = I0
unde fazele celor două unde sunt:
2π
φ1 = ωt – r
λ 1
13
 2π
φ2 = ωt – r
λ 2
Diferenţa de fază Δφ dintre cele două unde este determinată atât de fazele iniţiale ale
celor două unde, cât şi de distanţele ce separă punctul P de cele două surse:

2π(r2 - r1 ) 2π∆r 2πδ

∆φ = φ1 – φ2 = = =
λ λ λ
unde δ este diferența de drum optic, ∆r este diferența de drum, iar diferența de fază între cele
două surse este considerată 0. În aer δ = naer‧Δr = Δr .
În punctul P, interferența se produce dacă frecvențele celor două unde sunt egale. Se
obține compunerea vectorilor luminoși, rezultând:

E = E1 + E2
Ecuaţia undei rezultante este:

E = E0 sin(ωt + φ0 )

unde E0 este valoarea maximă (amplitudinea) vectorului luminos rezultant, iar φ0 este faza
inițială a acestuia.
Folosind regula de compunere a oscilațiilor paralele cu frecvențe egale, rezultă:
∆φ
E20 = E201 + E201 + 2E201 cos∆φ => E20 = 2E201 (1 + cos∆φ) => E20 = 4E201 cos2 2
∆φ ∆φ
E20 = 4E201 cos2 2 => E0 = 2E01 cos 2

Intensitatea undei luminoase în punctul P depinde de valoarea medie a pătratului

amplitudinii vectorului luminoas rezultant:
∆φ
I = 4I0 cos2 2

Intensitatea maximă este Imax = 4I0 (franjă luminoasă), intensitatea minimă este Imin = 0
(franjă întunecoasă).
Punctul P de pe ecran se găsește la distența x de franja centrală (de centrul ecranului O).
Distanța dintre 2 franje consecutive fie luminoase, fie întunecoase se numește
interfranjă i.
Alegem ca în punctul P să fie franja luminoasă de ordinul k și notăm distanța cu xk.
Folosim triunghiurile ∆APF1 și ∆BPF2 unde aplicăm teorema lui Pitagora:
r22 = D2 + (xk + l)2
r21 = D2 + (xk – l)2
Scădem relațiile: r22 – r21 = (xk + l)2 – (xk – l)2 => (r2 – r1) (r2 + r1) = 4xkl
Dar r2 – r1 = δ , iar (r2 + r1)/2 ≈ r ≈ D pentru că distanța D (de ordinul metrilor) este mult
mai mare decât distanțele 2l și xk (de ordinul milimetrilor). Rezultă că:
2lxk
δ=
D
Punând condiția de maxim de interferență, rezultă:
2lxk
kλ = =>
D

14
 kλD
xk =
2l
Calculăm interfranja ca distața dintre franja luminoasă de ordinul k și cea de ordinul k+1:
λD
i = xk+1 – xk => i =
2l
Pentru k = 0 se obține franja luminoasă centrală.

În cazul interferenţei în lumină albă, se obţine o franjă centrală albă însoţită de o

parte şi de cealaltă de câteva fraje irizate (colorate începând cu violet şi terminând cu roşu).
La un ordin de interferență mai mare de zece, în același loc se suprapun maxime pentru mai
multe lungimi de undă și franjele apar estompate, iar la diferențe de drum δ > 3*10-6 m, figura de
interferență dă ochiului impresia de alb și se numeste alb de ordin superior.

3.5. Interferenţa localizată

Interferenţa localizată foloseşte fascicule telecentrice, obţinute prin divizarea amplitudinii
undei luminoase ce provine de la aceeaşi sursă primară. Divizarea se produce prin fenomenele de
reflexie şi refracţie suferite de lumină la suprafaţa de separaţie dintre două medii. Practic, sunt
utilizate doua tipuri de dispozitive optice: lama cu feţe plan-paralele și pana optică.

3.6. Lama cu fețe plan-paralele

Dacă pe o lamă transparentă cu feţele plan - paralele cade un fascicul de radiaţii
monocromatice, se constată ca o parte sunt reflectate, iar o parte refractate. Întrucât undele
incidente sunt paralele şi undele reflectate vor fi paralele. Din aceasta cauză, interferenţa este
localizată la infinit.

15
 Interferenţa poate fi observată atât în reflexie, cât şi în transmisie.
Să considerăm o lama cu feţe plan-paralele cu grosimea d şi indicele de refracţie n. Se
trimite pe lamă un fascicul de raze paralele, ce fac unghiul de incidenţă i. În punctul A, raza se
împarte în rază reflectată şi rază refractată. Reflexia în A se produce cu salt de drum de λ/2
pentru că se produce pe un mediul mai refringent.

Raza refractată AB suferă în B o reflexie fără salt de drum, iar apoi este refractată în
punctul C.
Diferenţa de drum dintre razele AD şi CF este :
δ = n (AB +BC) – (AD – λ/2) = 2n‧AB – AD + λ/2
Din ΔABE => AB = d/cos r şi AE = d·tg r
AC = AE + EC = 2 AE = 2 d·tg r = 2 d·sin r / cos r
Din legea refracţiei: sin i = n sin r
2nd‧sin2 r
Din ΔACD => AD = AC sin i =
cos r
Diferenţa de drum devine:
2nd 2nd‧sin2 r 2nd λ
δ= – = (1 – sin2r) +
cos r cos r cos r 2
16
 Aplicând formula fundamentală a trigonometriei: 1 – sin2r = cos2r, rezultă:
λ
δ = 2nd‧cos r +
2
Condiţia pentru a obţine franje de maxim este:
δ = kλ => 2nd cos r + λ/2 = kλ => 2nd cos r = (2k – 1) λ/2
unde k este ordinul franjei şi poate lua valorile k = 1, 2, 3, …
Condiţia pentru a obţine franje de minim este:
δ = (2k + 1)λ/2 => 2nd cos r = k λ
Franjele de maxim şi de minim depind de grosimea lamei şi de unghiul de înclinare.
Franjele de maxim şi de minim pentru razele monocromatice cu aceeaşi lungime de undă
corespund aceleaşi înclinări a direcţiilor de propagare a razelor faţă de feţele lamei, de aceea se
numesc franje de egală înclinare.

La incidenţă normală ( i = 0 ) => r = 0 => cos r = 1 => δ = 2nd + λ/2

Dacă grosimea lamei este foarte mică: d ≈ 0 => δ = λ/2 => pe lamă se produce
interferenţă distructivă, iar lama apare neagră în reflexie.

Pentru observarea într-un plan mai apropiat a interferenței prin lama cu fețele plan-
paralele se folosește o lentilă convergentă interpusă fie în calea razelor reflectate, fie în calea
razelor transmise prin lamă.
17
 Franjele apar în planul focal al lentilei sub forma unor cercuri concentrice întunecate şi
luminoase ce alternează între ele, numite inelele lui Heidinger.

Dacă lama este groasă, nu se obţin franje de interferenţă.

3.7. Pana optică

Pana optică este o lamă subțire cu fețe plane ce fac între ele un unghi diedru foarte
mic (o prismă optică cu unghiul prismei mult mai mic decât 60).
Mersul razelor de lumină prin pana optică este reprezentat în figura de mai jos:

18
 Toate punctele de localizare a franjelor se situează într-un plan ce trece prin muchia penei
optice. Se obțin franje de egală grosime, sub formă de franje liniare paralele cu muchia penei. La
muchia penei, se obține franjă întunecoasă.
Dacă lumina cade sub incidență normală ( i1 =0), atunci planul de interferență se găsește
în interiorul lamei.

Ținând cont de unghiul foarte mic al penei, planul de interferență se găsește practic pe
suprafața penei (dar și cele două suprafețe ale penei se confundă, fiind extrem de apropiate). Din
acest motiv, spunem că franjele sunt localizate pe pană.

Pana optică poate fi împărțită imaginar în porțiuni foarte înguste care conțin doar o
franjă; fiecare porțiune poate aproximată cu o lamă cu fețe plan-paralele.

Considerăm două franje luminoase consecutive situate în punctele D și E => DE = i

(interfranja).
dk+1 – dk dk+1 – dk
Din ΔABC => tg α = => i =
i tg α
dk+1 – dk
α << 60 => i =
α
19
 Pentru franja luminoasă de ordinul k:
2ndk + λ/2 = kλ => dk = (2k – 1)λ/4n
Pentru franja luminoasă de ordinul k+1:
2ndk+1 + λ/2 = (k + 1)λ => dk+1 = (2k + 1)λ/4n
Interfranja este dată de relația:
λ
i=
2nα
Cu ajutorul a două lame subțiri din sticlă se poate obține o pană optică de aer (observație:
pierderea de semiundă are loc la reflexia pe fața inferioară a penei):

4. DIFRACȚIA LUMINII
4.1. Definiția difracției
Difracția luminii reprezintă fenomenul de ocolire aparentă de către lumină a
fantelor și obstacolelor, când dimensiunea acestora este comparabilă sau mai mică decât
lungimea de undă.
Fenomenul de difracție se manifestă prin abaterea luminii de la direcția rectilinie de
propagare când întâlnește în drumul său neomogenități cu dimensiunile comparabile cu
lungimea sa de undă.
Fenomenul de difracție se poate explica pe baza principiului lui Huygens.
Ocolirea aparentă a unui obstacol este însoțită de fenomenul de producere a franjelor de
difracție.

Să considerăm o sursă rectilinie, perpendiculară pe planul figurii. Lumina emisă de sursă

trece pe lângă un paravan, astfel încât raza tangentă la marginea paravanului cade pe mijlocul
unui ecran, perpendicular pe acesta. Ținând cont de propagarea rectilinie a luminii, ne-am aștepta
ca pe ecran să apară două zone distincte: o zonă de umbră și o zonă de lumină, pe care
intensitatea luminoasă să fie I0. În realitate, în centrul ecranului, există o intensitate egală cu
0,25I0 ce scade continuu până la zero în zona de umbră (fig. a). În zona de lumină, pornind de la
centrul ecranului, pe o distanță mică, apare o serie de maxime și minime ale intensității
luminoase, care se reduc treptat. Primul maxim depășește intensitatea I0 (fig. b).
20
 a)

b)
Cauza acestor fenomene o reprezintă difracția luminii la trecerea pe lângă marginea
paravanului, fenomen ce se poate explica prin interferența multiplă a undelor secundare produse
de către sursele secundare punctiforme ce înlocuiesc suprafața de undă ce atinge marginea
paravanului (conform principiului lui Huygens).
Tipurile de difracție:
- difracția în lumină paralelă (Fraunhofer);
- difracția în lumină divergentă (Fresnel).

4.2. Difracția Fraunhofer la trecerea luminii printr-o fantă îngustă

Fie o fantă F liniară (fată dreptungiulară foarte îngustă), așezată paralel cu frontul undei
plane incidente al unui fascicul de lumină care provine de la o sursă punctiformă S aflată în
focarul unei lentile convergente. Lărgimea fantei este d. Ecranul este situat în planul focal al
lentilei convergente L.

21
 Putem diviza deschiderea fantei în mod imaginar în zone elementare paralele cu
marginile fantei, zone ce pot fi considerate surse elementare de oscilație conform principiului lui
Huygens. Sursele elementare emit radiații în toate direcțiile și au aceeași fază pentru că aparțin
aceluiași front al undei incidente. Intensitatea luminii într-o direcție arbitrară este rezultatul
interferenței tuturor undelor secundare emise în acea direcție.
Fie θ unghiul făcut de direcția în care se evaluează intensitatea luminii difractate față de
direcția razelor incidente. Toate razele ce pleacă sub unghiul θ vor focaliza în punctul P, care
este focarul secundar al lentilei L pe această direcție.
Pe ecran se observă franjele de difracție: în centrul ecranului se găsește o franjă de maxim
cu lățimea de 2 ori mai mare decât a celorlalte franje și având intensitatea cea mai mare.

Intensitatea I a luminii are o valoare maximă I0 în punctul central O al ecranului.

Valoarea intensității I a luminii în punctul P este dată de relația :
πd 𝟐
sin sinθ
λ
I = I0 πd
sinθ
λ
Condiția pentru obținerea franjelor de minim este: d‧sin θ = kλ , unde k = 1, 2, 3, …
reprezintă ordinul franjei de minim.

22
 Forma și lărgimea franjelor de difracție depind de forma și dimensiunile fantei, precum și
de lungimea de undă a radiației luminoase:

a) franjele obținute pe fantă liniară

b) franjele obținute pe c) franjele obținute pe

fantă pătrată fantă dreptunghiulară

d) franjele obținute pe fantă circulară

4.3. Difracția Fraunhofer pe rețeaua de difracție

Reţeaua de difracţie reprezintă un ansamblu de fante rectilinii, foarte înguste, paralele,
egale în grosime şi echidistante:

23
 ℓ=a+b
Rețeaua de difracție are lungimea L și conține un număr N foarte mare de fante.
Rețeaua de difracție este caracterizată prin numărul de trăsături pe unitatea de
lungime n și constanta rețelei ℓ = distanța dintre 2 fante consecutive:
n = N/L
ℓ = L/N
Rezultă că: n = 1/ℓ
Dispozitivul experimental conține o sursă punctiformă S aflată în focarul unei lentile
cnvergente L1, rețeaua de difracție R, a doua lentilă convergentă L2 și un ecran situat în planul
focal al lentilei L2. Prima lentilă are rolul de a transforma fasciculul de lumină ce pleacă de la
sursă în fascicul paralel. Considerăm cazul în care razele cad perpendicular pe rețeaua de
difracție (incidență normală i = 0).

Diferența de drum dintre două raze ce trec prin două fante consecutive este δ = AF2 .
Triunghiul ΔAF1F2 este un triunghi dreptunghic cu unghiul AF1F2 egal cu unghiul PO2O.
Din ΔAF1F2, rezultă:
δ = ℓ sin α
Punând condiția de franjă de maxim, rezultă:
ℓ sin α = kλ
Pe ecran se produc franje luminase și întunecoase, dar franja centrală este de 2 ori mai
lată decât celelalte franje și este cea mai intensă. Intensitatea franjelor luminoase scade pe
măsură ce crește ordinul franjei.

24
 Reprezentarea grafică a intensității luminoase pe ecran este dată în figura de mai jos:

Ordinul maxim de difracție se obține din formula:

ℓ sinα ℓ (sinα)max ℓ
k= => kmax = => kmax =
λ λ 𝛌
Numărul maxim de franje de maxim de difracție ce se pot obține pe ecran este
(2kmax + 1) (există un număr de kmax franje de o parte și de cealaltă a franjei centrale + franja
centrală).
Dacă pe o reţea cade un fascicul paralel de lumină albă, figura de difracţie care se obţine
este formată dintr-un maxim central (de ordin zero: k = 0) de culoare albă, iar în stânga şi în
dreapta acestuia apar spectre de diferite ordine, de ordinul 1, ordinul 2 etc. cu roşu mai deviat
decât albastrul, adică invers faţă de spectrul dat de o prismă.

Difracția pe o rețea în lumină albă obținută în laboratorul de fizică al Colegiului Național Unirea Focșani

25
 Rețeaua de difracție este folosită pentru a determina lungimea de undă a radiației
luminoase.
x
Unghiul α se determină din ∆POO2 prin relația: tgα = , unde x este distanța până la
λ
punctul P situat pe o franjă luminoasă.
Se poate face aproximația sinα = tgα, rezultând relația:
kλ x xℓ x
= => λ = =
ℓ f 𝐤𝐟 𝐤𝐧𝐟

Descompunerea luminii cu ajutorul rețelei de difracție (obținerea liniilor spectrale)

În situația în care sursa de lumină se găsește într-un focar secundar, iar razele cad sub un
unghi de incidență i făcut cu normala la rețeaua de difracție, atunci diferența de drum poate fi:
a) δ = δ1 + δ2 = ℓ sin i + ℓ sin α = ℓ(sin i + sin α)

b) δ = δ1 – δ2 = ℓ sin i – ℓ sin α = ℓ(sin i – sin α)

26
 Deci diferența de drum dintre razele ce ajung în punctul P de pe ecran este:
δ = ℓ(sin i ± sin α)

4.3. Puterea separatoare

Fenomenul de difracție limitează mărirea aparatelor optice. Datorită difracției, imaginea
unui punct este formată dintr-o pată circulară însoțită de franje circulare concentrice.
Puterea separatoare (puterea de rezoluție) a unui instrument optic sau a unui
material fotosensibil reprezintă capacitatea acestuia de a pune în evidență, separat, două
puncte vecine.
Puterea separatoare a unui aparat spectral este:
λ
P=
Δλ
unde λ este lungimea de undă medie a liniilor spectrale foarte apropiate ce se pot vedea distinct
λ1 + λ2
(λ = ), iar Δλ = λ1 – λ2 este diferența dintre lungimile de undă a liniilor spectrale. Cu cât
2
Δλ este mai mică, cu atât liniile distincte sunt mai apropiate.
În cazul a două surse punctiforme ce se observă prin fanta circulară, limita pentru care nu
putem încă să distingem imaginile celor două surse este: maximul figurii de difracție pentru o
sursă trebuie să se suprapună cu primul minim al figurii de difracție pentru cealaltă sursă.

λ
Din condiția pentru primul minim: d‧sinθ = λ => sinθ =
d

27
 În cazul difracției Fraunhofer pe fantă circulară de deschidere d, pe care cade o radiație
monocromatică cu lungimea de undă λ, limita pentru a începe să distingem imaginile celor două
surse este impusă de criteriul Rayleigh:
λ
sinθmin = 1,22
d
λ
Pentru că unghiurile sunt foarte mici => θmin = 1,22
d
Puterea de rezoluție a unei rețele de difracție este cu atât mai mare cu cât liniile spectrale
sunt mai înguste și mai apropiate, dar se pot distinge separat.
λ
Condiția de a obține primul minim este : ℓ‧sinα = λ/2 => sinα = . Deci criteriul
2ℓ
Rayleigh devine:
λ
sinαmin = 0,61
ℓ
Puterea de rezoluție a unei rețele de difracție depinde de constanta rețelei de difracție și
de ordinul franjei de maxim:
k
P = = kn
ℓ

5. POLARIZAREA LUMINII

5.1. Lumina naturală, lumina polarizată

Ochiul nu poate deosebi lumina polarizată de lumina nepolarizată.
O sursă naturală este formată din foarte mulți atomi ce emit în plane de vibrație diferite,
astfel încât într-un plan perpendicular pe direcția de propagare se găsesc toate direcțiile
posibile de vibrație ale vectorilor luminoși emiși de atomi, neexistând nicio direcție
privilegiată:

28
O astfel de lumină se numește lumină naturală (lumină total nepolarizată sau lumină
circular polarizată).

Spunem că lumina este total polarizată (liniar polarizată) atunci când printr-un
procedeu oarecare se selectează o singură direcție de vibrație a vectorului luminos în planul
perpendicular pe direcția de propagare.
Dacă printr-un procedeu oarecare se diminuează valoarea vectorului luminos de pe
anumite direcții de vibrații din planul perpendicular pe direcția de propagare, existând două
direcții, una pe care amplitudunea vectorului luminos este maximă și una pe care
amplitudinea vectorului luminos este minimă, spunem că avem lumină parțial polarizată
(lumină eliptic polarizată).

Imax – Imin
Gradul de polarizare: P =
Imax + Imin

Cazuri: a) P = 0 lumină naturală

b) P = 1 lumină total polarizată
c) P ∈ (0,1) lumină parțial polarizată

5.2. Metode de polarizare

Polarizarea se poate obține prin: - reflexia luminii;
- refracția luminii;
- dubla refracție (birefringență).

5.3. Transversalitatea undei electromagnetice

Polarizarea luminii a permis demonstrarea caracterului de undă transversală a luminii.
Să considerăm două plane P și P’ ce conțin direcția de propagare a luminii (vezi figura de
mai jos). În cazul undei longitudinale, proprietățile undei sunt aceleași în cele două plane pentru
că vibrațiile vectorului luminos E se produc identic în cele două plane. În cazul undei

29
transversale, vibrațiile vectorului luminos se produc numai în planul P. Deci unda transversală
are proprietăți diferite față de diferitele plane ce conțin direcția de propagare.

Undă electromgnetică longitudinală Undă electromagnetică transversală

Se poate realiza un experiment în care o oglindă se poate roti în jurul razei incinte fără a
se modifica unghiul de incidență, iar raza de lumină reflectată se proiectează pe un ecran
cilindric ca în figura de mai jos:

Spotul luminos de pe ecran nu-și modifică intensitatea luminoasă.

Cu ajutorul unui polariscop Nӧrremberg se poate complica experimentul, folosindu-se
două oglinzi plane, care, inițial, sunt paralele. Se trimite o rază de lumină sub un unghi i B = 57o.
Oglinzile sunt astfel poziționate încât raza reflectată să se propage pe direcția verticală. Prin
rotirea oglinzii superioare în jurul razei reflectate P1P2, se menține unghiul de incidență iB și pe a
doua oglindă. Raza reflectată de pe a doua oglindă este trimisă pe ecranul cilindric.

Polariscopul lui Nӧrremberg

30
 Experimentul arată că intensitatea luminoasă a spotului pe ecran depinde de poziția
relativă a planului de incidență pe oglinda O2 față de planul de incidență pe oglinda O1.
Intensitatea spotului este maximă când unghiul dintre cele două plane de incidență este 00 sau
1800. Dacă cele două plane de incidență sunt perpendiculare, se produce extinția spotului
(intensitatea luminoasă devine nulă). Fenomenul demonstrează caracterul transversal al undei
luminoase. Rezultă că oscilațiile vectorului luminos din unda P1P2 au loc în planul perpendicular
pe direcția de propagare, iar unda reflectată este polarizată. Oglinda O1 se numește polarizor, iar
oglinda O2 se numește analizor.
Să analizăm două cazuri pentru direcția de oscilație a vectorului luminos:
a) vectorul luminos oscilează perpendicular pe planul de incidență;
b) vectorul luminos oscilează în planul de incidență.

a) b)

În cazul a), din motive de simetrie la reflexie, vectorii luminoși E și E' sunt paraleli și
interferă, producându-se un sistem de unde staționare cu ventre și noduri, ceea ce explică variația
intensității spotului luminos pe ecran. În cazul b), vectorii luminoși E și E' fac un unghi diferit de
0, astfel încât nu se poate produce interferența. Rezultă că, în unda polarizată total prin
reflexie, vectorul luminos oscilează pe o direcție perpendiculară pe planul de incidență.

5.4. Polarizarea luminii prin reflexia și refracția luminii

Prin refracție, lumina naturală devine întotdeauna doar parțial polarizată, predominând
vibrațiile paralele cu planul de incidență.
Reflexia pe suprafața de separație dintre 2 medii dielectrice transparente transformă
lumina naturală în lumină parțial polarizată, predominând vibrațiile perpendiculare pe planul de
incidență, dar există un unghi de incidență (numit unghi brewsterian i B) pentru care se
obține polarizarea totală a razei reflectate:

31
 Pentru reflexia aer – sticlă, polarizarea totală prin reflexie se produce pentru un
unghi brewsterian aproximativ egal cu 570.
Brewster a constatat că atunci când raza reflectată este total polarizată, raza
refractată este perpendiculară pe raza reflectată.

sin iB n2
=
sin r n1
sin iB n2
0 =
sin (90 − iB ) n1
n2
tg iB = (legea lui Brewster)
n1
5.5. Polarizarea luminii prin dublă refracție. Birefringența
Refracție dublă sau birefringența este un fenomen prin care o rază de lumină incidentă
se desparte în două raze de lumină, la trecerea prin suprafața de separare într-un mediu
transparent anizotrop, rezultând o dublare a razei de lumină.

32
Raza „o” se supune legilor opticii geometrice și se numește rază ordinară, iar raza ”e” nu se
supune legilor opticii geometrice (nu se află în planul de incidență) și se numește rază
extraordinară. Cele două raze au aceeași intensitate luminoasă și sunt polarizate în planuri
perpendiculare între ele.
Birefringența poate fi naturală sau artificială.
Anumite materiale naturale prezintă fenomenul de birefringență și se numesc materiale
birefringente, dar sunt și materiale izotrope care în anumite condiții (când sunt tensionate sau
sunt supuse acțiunii câmpului electric sau câmpului magnetic) pot deveni anizotrope și pot
produce birefringență artificială.
Dintre numeroasele cristale birefringente, cel mai cunoscut este carbonatul de calciu
(CaCO3) cristalizat (calcit), cunoscut sub numele de spat de Islanda.
Un obiect privit printr-un mediu birefringent apare dublu.

Să urmărim cum se produce birefringența în cazul spatului de Islanda:

Să presupunem că fasciculul cade perpendicular pe o față a cristalui și că axa optică a

cristalului trece printr-un vârful A al cristalului.

33
 Dacă cristalul îndeplinește următoarele condiții:
- fasciculul de lumină incident este foarte îngust;
- cristalul este suficient de lung;
- fețele de intrare și de iesire sunt paralele,
atunci din cristal ies două fascicule (raze) de lumină paralele complet separate:
- raza ordinară care respectă legea refracției și care este total polarizată, având vectorul luminos
perpendicular pe planul razei ordinare (plan format din direcția razei ordinare și axa optică AA’ a
cristalului);
- raza extraordinară care nu respectă legea refracției și care este total polarizată având vectorul
luminos paralel cu planul razei extraordinare (plan format din direcția razei extraordinare și axa
optică AA’ a cristalului).
Dacă rotim cristalul în jurul lui IO, atunci raza ordinară IO nu se deplasează, iar raza
extraordinară IE se rotește în jurul lui IO, rămânând mereu în planul determinat de normala la
fața de intrare (ce coincide cu direcția razei incidente) și axa optică AA’ a cristalului, plan numit
planul principal al cristalului.
Pentru cristalele anizotrope, se definește birefringența cristalului ca fiind diferența
dintre valoarea indicelui de refracție extraordinar și a celui ordinar ne – no .
În cazul în care raza de lumină se propagă în cristal pe direcția axei optice, atunci
dubla refracție dispare (ne = no , iar birefringența devine nulă).
Prismele polarizatoare sunt de două categorii:
- prisme care transmit ambele fascicule liniar polarizate, dar în direcții suficient de diferite
pentru a putea utiliza câte un singur fascicul (exemplu: prisma Rochon)
- prisme care transmit doar un singur fascicul, eliminându-l pe celălalt (exempu: prisma
Nicol).
Prisma Rochon este o prismă birefrigentă de calcită, care este formată din două jumătăți
de blocuri dreptunghice, având axele optice perpendiculare și sunt lipite în lungul ipotenuzei lor
comune cu ulei de ricin sau glicerină.

Prisma Nicol (nicol) este obținută dintr-un cristal de calcit alungit (spat de Islanda), tăiat
pe diagonală în două jumătăți şi lipite cu balsam de Canada sau cu glicerină. Indicele de refracție
34
al balsamului de Canada are o valoare mai mare cuprinsă între no și ne pentru spatul de Islanda.
Fețele trebuie să formeze unghiuri de 480 cu axa optică a cristalului. La un unghi de incidenţă
favorabil, raza ordinară se reflectă total pe stratul de balsam de Canada, iar cea extraordinară
străbate prisma și iese paralelă cu raza incidentă.

Avantaj: se poate face cu suprafețe mari; dezavantaj: nu polarizează 100% după toate
lungimile de undă.
Pentru studiul polarizării se folosesc doi nicoli, unul având rol de polarizor, iar celălalt de
analizor:

Dacă nicolii sunt încrucișați (axele optice perpendiculare), lumina nu trece prin sistem.
Avantajul prismelor: polarizează foarte bine pe toate lungimile de undă; dezavantajul
prismelor: nu se pot face cu suprafețe mari.
Polaroizii (filtrele polaroide) sunt lame cu fețe plan-paralele pe care s-a depus un strat
de gelatină în care sunt înglobate cristale fine de herapatit (iodosulfat de chinină) orientate în
același sens prin metode mecanice sau electrice.

Aceste cristale descompun lumina în cele două raze, dar din polaroid iese numai raza
extraordinară, cea ordinară fiind puternic absorbită de cristal.
Proprietatea unor substanțe de a absorbi fie raza ordinară, fie raza extraordinară
generate prin fenomenul de dublă refringență se numește dicroism.
Polaroizii au multe aplicații: ochelari de soare, ochelari antireflex, filtre pentru aparate de
fotografiat etc.
35
 Lumina emisă de ecranul unui calculator este polarizată. Putem folosi un filtru polaroid
ca analizor și putem realiza o experiență simplă în care să punem în evidență polarizarea, ca în
figura de mai jos:

Bibliografie
 Gherbanovschi Cleopatra, Gherbanovschi Nicolae - Fizică, manual pentru clasa a XI-a,
ditura NICULESCU ABC, București, 2006
 Gherbanovschi, N.; Prodan, M.; Levai, Şt. – FIZICĂ, manual pentru clasa a XI-a, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990
 Holliday David, Resnick Robert – Fizică, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1975
 Huţanu, Gh. – De la optica clasică la optica modernă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1984
 Ionescu-Andrei Rodica; Onea Cristina; Toma Ion – Fizică F1, manual pentru clasa a XI-
a, Grupul Editoririal ART, București, 2007
 Panaiotu, L.; Georgescu, L.; Rusu, M.; Borșan, D. – FIZICĂ, manual experimental
pentru clasa a XII-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979
 Popescu, M.; Tomescu, V.; Strazzaboschi, S. ; Sandu, M. - FIZICĂ, manual pentru clasa
a XI-a, F1-F2, Colecţia EDUCAŢIONAL, Editura LVS Crepuscul, Ploieşti, 2004
 Serway Raymond, Jewett John – Physiscs for Scientirts and Engeneers, Thomson
Books/Cole©2004
 *** - Compendiu de fizică pentru admiterea în învăţământul superior, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1972

 http://cddemo.szialab.org/index.html
 http://chestofbooks.com/reference/American-Cyclopaedia-7/Light.html#.VUM_IY7tmko
 http://en.wikipedia.org/wiki/Fraunhofer_diffraction
 http://en.wikipedia.org/wiki/User:Chanli44/thinfilm
 http://etc.usf.edu/clipart/23700/23776/polariscope_23776.htm

36
 http://fizica.utm.md/files/lucrari-de-laborator/optica-2014.pdf
 http://hyperphysics.phy-astr.gsu.edu/hbase/hframe.html
 http://labman.phys.utk.edu/phys136/modules/m9/diff.htm
 http://leifi.physik.uni-
muenchen.de/web_ph05/umwelt_technik/04lichtphaenomene/regenb_l.htm
 http://interferentaluminii.wikidot.com/interferenta-luminii
 http://interferentaluminii.wikidot.com/lamele-subtiri
 http://kilby.sac.on.ca/physics/sph4u/4-WavesLight/air%20wedge_small1.jpg
 http://menelaus.unitbv.ro/id/Lab.%20Optica/Polarizarea%20luminii.pdf
 http://melusine.eu.org/syracuse/mluque/fresnel/augustin/fresnel.html
 http://micro.magnet.fsu.edu/primer/java/diffraction/basicdiffraction/
 http://physics-animations.com/Physics/English/DG10/DG.htm
 http://physics.kenyon.edu/EarlyApparatus/Polarized_Light/Norrenberg_Apparatus/Norre
nberg_Apparatus.html
 http://physics.kenyon.edu/EarlyApparatus/Polarized_Light/Polarimeter/Polarimeter.html
 http://plc.cwru.edu/tutorial/enhanced/lab/colors/colors.htm
 http://pulfrich.siu.edu/Pulfrich_Pages/whatsnew/credits.htm
 http://ro.scribd.com/doc/97521552/28/Interferenta-multipla#page=37
 http://spmphysics.onlinetuition.com.my/2013/07/diffraction-of-light-wave.html
 https://xa.yimg.com/kq/groups/.../name/Capitolul_9_Optica+fizica.pdf
 http://www.alpcentauri.info/interference_by_thin_films.html
 http://www.cyberphysics.co.uk/topics/light/A_level/diffraction_AS.htm
 http://www.itp.uni-hannover.de/~zawischa/ITP/diffraction.html
 http://www.itp.uni-hannover.de/~zawischa/ITP/multibeam.html
 http://www.itp.uni-hannover.de/~zawischa/ITP/origins.html#uebersicht
 http://www.microscopyu.com/articles/polarized/interferenceintro.html
 http://www.physicslessons.com/demos.html
 http://www.physics.pub.ro/Cursuri/Daniela_Buzatu_-_Fizica_2/Fizica_2.pdf
 http://www.phys.tuiasi.ro/Studenti/Lucrari-laborator/CO/Caiet%20CO-Inst%202011-
2012.pdf
 http://www.scribd.com/doc/16117537/Interference-of-Light-Its-Applications-
Interferometry
 http://www.scritube.com/stiinta/fizica/Interferenta-a-doua-unde-Notiu42294.php
 http://www.szialab.org/

37