Sunteți pe pagina 1din 9

TEMA 4 - CURS

FORME DE ORGANIZARE A PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT


SPECIFIC EDUCAŢIEI FIZICE ŞCOLARE

Referindu-ne la esenţa procesului de învăţământ, este de menţionat că succesul acestuia


depinde în mare măsură de modul în care este organizat. Acest lucru presupune ca toate
componentele sale să se plieze la anumite legităţi şi principii a căror respectare şi realizare va
garanta atingerea obiectivelor propuse. Legătura dintre aceste componente presupune un anumit
cadru specific pe care îl denumim formă de organizare. În esenţă, organizarea proceselor de
învăţământ are menirea de a realiza simbioza dintre activitatea de predare şi activitatea de
învăţare. În interiorul ei, cele două activităţi amintite, cu tot ceea ce implică ele (obiective,
principii, mijloace etc.), sunt corelate şi puse de acord printr-o conlucrare permanentă între ele.1
Modul în care se realizează această conlucrare constituie fundamentul delimitării
diferitelor forme de organizare, determinate istoric şi diversificate în învăţământul contemporan.
Plecând de la ideea că forma de organizare nu este ceva exterior conţinutului ei şi că aceasta se
adaugă acestui conţinut, ordonându-l într-un anumit fel, pentru a fi însuşit de către cei care
învaţă, putem spune că din perspectiva pedagogică, aceasta realizează legături specifice între
componentele sale, impunându-le o finalitate precisă. În consecinţă, se poate afirma că
randamentul procesului instructiv-educativ este influenţat, pe de o parte, de calitatea şi
contribuţia diverselor sale componente, iar pe de altă parte, de modul în care acestea
interacţionează şi se derulează într-un cadru organizatoric dat.
A face apel la o anumită formă de organizare presupune crearea acelor condiţii necesare
integrării coerente a acestor componente într-un tot unitar. Direcţionarea într-un singur sens a
activităţii profesorului şi elevilor, oferindu-le acestora posibilităţi de a-şi pune în valoare
componentele personalităţii lor, prin solicitări multiple şi diversificate, constituie funcţia
fundamentală a formei de organizare. Elementul de bază în jurul căruia se concentrează toate
componentele pe care le impune organizarea, imprimându-i o notă specifică, o constituie relaţia
profesor - elev. Totodată, trebuie spus că particularităţile pe care le presupune această relaţie,
determinată de numărul de elevi şi modalităţile de colaborare dintre ei, pe de o parte, şi de
atribuţiile cu care sunt învestite (creditate), activitatea de predare a profesorului şi cea de învăţare
a elevilor, pe de altă parte, au stat la baza determinării în timp a diferitelor forme de organizare a
procesului instructiv-educativ.

Lecţia - formă de bază a organizării procesului instructiv-educativ


Practicarea exerciţiilor fizice se desfăşoară sub diferite forme de organizare care s-au
diversificat în timp, s-au completat reciproc. Unităţile organizatorice în care se desfăşoară
procesul instructiv-educativ, în sistemul românesc al educaţiei fizice, sunt clasele, echipele,
grupele etc., care au la bază criterii didactice de tipul vârstă, sex, grad de pregătire.
Lecţia ca formă de organizare a procesului instructiv presupune o succesiune de etape,
secvenţe, verigi derulate într-o unitate de timp, în care se asigură corelaţia activităţii profesorului
(predare) şi cea a elevului (învăţare), în vederea realizării finalităţilor procesului de învăţământ.
Ca urmare a legăturilor funcţionale care se stabilesc între diferitele sale elemente, lecţia devine o
entitate de instruire relativ independentă, în interiorul său materializându-se dezideratele acţiunii
educaţionale. Parcurgerea etapelor lecţiei în succesiunea lor acordă profesorului posibilitatea de a
1
I. Nicola, Tratat de pedagogie şcolară, EDP, Bucureşti, 1996, p. 436.
ordona şi organiza conţinutul activităţii în unităţi mai mici, uşor de asimilat de către elevi, de a
folosi acea strategie şi tehnologie în deplină concordanţă cu desfăşurarea optimă a activităţii de
învăţare, toate având drept scop atingerea obiectivelor instructiv-educative. Lecţia reuneşte într-
un cadru unitar elementele şi variabilele predării-învăţării, conţinutul informaţional, obiectivele,
strategii şi mijloace didactice, particularităţile psihice ale elevilor, organizarea psihologică a
colectivului, personalitatea profesorului, toate subordonate logicii educaţionale.
Lecţia este considerată formă de bază a realizării educaţiei fizice, din mai multe
considerente:
 conţinutul şi obiectivele sale asigură realizarea programei de specialitate;
 cu o durată bine determinată, de 15-45-50 min., este prevăzută în acest sens în orarul
zilnic al activităţilor desfăşurate de preşcolari, şcolari mici sau preadolescenţi;
 se desfăşoară cu grupe de preşcolari, clase de elevi, grupe de subiecţi care constituie
colective constante şi relativ omogene ca vârstă sau nivel de pregătire;
 are un caracter obligatoriu fiind cuprinsă în planul de învăţământ al celor trei cicluri,
cu un anumit număr de ore;
 lecţia asigură cadrul necesar învăţării majoritatăţii deprinderilor şi priceperilor
motrice, al dezvoltării aptitudinilor motrice (capacităţi condiţionale şi coordinative),
al însuşirii exerciţiilor pentru dezvoltarea fizică, al formării tehnicii de
autoorganizare/autoevaluare, al aprofundării principalelor reguli de practicare a
exerciţiilor fizice. Toate aceste conţinuturi stau la baza desfăşurării celorlalte forme
de organizare.
Conceptul de structură a lecţiei a avut o evoluţie ascendentă, de-a lungul timpului
manifestându-se mai multe orientări specifice corespunzătoare curentelor existente: orientare
formală caracteristică şcolii germane, orientare igienistă specifică sistemului suedez, orientare
morală aparţinând şcolii franceze, orientare liberă, caracteristică şcolii engleze, şi orientare
pedagogică introdusă de sistemul rusesc.
În România, în anul 1909, a fost introdusă în şcolile secundare de fete şi ulterior în cele
de băieţi, gimnastica suedeză. Programele de specialitate ale acelei perioade prevedeau sugestii
privind conţinutul lecţiei de educaţie fizică. Astfel, pe parcursul derulării acesteia, se puteau
utiliza exerciţii de ordine şi exerciţii libere, cu sau fără obiecte, jocuri, exerciţii de suspensie la
aparate, exerciţii de sprijin la aparate. Ca aparate, în lecţie se utilizau bara fixă, inelele, calul,
frânghii, prăjini etc.
Programa şcolilor medii de fete din acelaşi an, arăta că fiecare lecţie de gimnastică
suedeză trebuia să cuprindă un complex de mişcări de natură să influenţeze dezvoltarea tuturor
părţilor corpului, ca:
 mişcări de ordine şi de mers;

 exerciţii pregătitoare;
 mişcări aplicative - jocuri.
Literatura de specialitate a vremii includea, printre altele, şi indicaţii metodice despre
alcătuirea lecţiei de gimnastică din şcoala primară. Astfel, conţinutul unei lecţii desfăşurate în
interior se baza pe exerciţii libere, exerciţii de ordine şi jocuri de gimnastică, iar pentru
activităţile din exterior erau sugerate exerciţii de ordine şi jocuri de gimnastică, exerciţii libere de
ordine şi gimnastică, respectiv exerciţii de ordine.
O lecţie de educaţie fizică nu trebuia să înceapă cu exerciţii greoaie, începutul ei fiind
marcat de mers, alergare uşoară sau în tempo moderat, după care se efectuează exerciţii libere
necesare influenţării muşchilor spatelui, umerilor, centurii abdominale. Aceste exerciţii se
combinau cu cele pentru membrele inferioare.
Prin Legea învăţământului secundar din anul 1928, denumirea de gimnastică este
înlocuită cu aceea de educaţie fizică, în paralel cu creşterea numărului de ore atribuit acesteia, la
2 ore pentru fiecare clasă, şi la 2 ore de practicare a diferitelor ramuri sportive pe grupe de clase,
desfăşurate cu precădere în aer liber.
Programele analitice elaborate în acea perioadă vizau, pe lângă exerciţiile specifice
gimnasticii suedeze, şi jocurile cu caracter educativ şi pe cele sportive. Totodată menţionăm că în
anul 1928, prin programa de specialitate, se oficializează structura lecţiei de educaţie fizică după
schema suedeză, lecţia cuprinzând trei părţi:
 partea introductivă, destinată exerciţiilor de ordine şi corective, exerciţiilor pentru
influenţarea musculaturii şi articulaţiilor braţelor, gâtului, trunchiului, membrelor inferioare;
 partea fundamentală, în care se utilizau exerciţii pentru trunchi, exerciţii de suspensie a
corpului, de echilibru, sărituri, pentru dezvoltarea forţei spatelui, a abdomenului, pentru educarea
mersului, alergării, jocuri etc.
 partea finală, al cărei scop era cel de liniştire a organismului după efort şi cu caracter
corectiv.
Această structură de desfăşurare a lecţiei a devenit etalon şi a fost folosită în învăţământul
românesc până în anii 1949-1950.
Desfăşurarea lecţiilor după modelul suedez a condus către standardizarea acestora,
imprimându-le un caracter formal şi îndreptând atenţia cadrelor către succesiunea exerciţiilor şi
mai puţin spre obiectivele instructiv-educative, spre formarea unor deprinderi şi priceperi
motrice cu valoare aplicativă ridicată.
Trebuie arătat că a existat în această perioadă profesori de educaţie fizică ce au adus
modificări şi îmbunătăţiri în activitatea practică a acestui sistem, considerat de ei rigid şi
monoton. Printre aceştia se numără profesorul Virgil Roşeală, bun cunoscător al gimnasticii
suedeze, care a elaborat unele recomandări prin care lecţia să devină mai atractivă, şi anume:
începutul acesteia să fie marcat de utilizarea unui joc de scurtă durată, de captare a atenţiei, care
va crea o stare de bună dispoziţie, înlocuind cu succes o parte din exerciţiile de ordine, precum şi
pe cele de alergări pe distanţe scurte utilizate de obicei la începutul activităţii; introducerea
exerciţiilor de educare a îndemânării.
Reforma învăţământului din 1948 marchează renunţarea la sistemul suedez, introducând
atletismul şi jocurile sportive în cadrul lecţiei. Este perioada în care se face simţită influenţa
sistemului de educaţie fizică sovietic care a determinat restructurarea totală a principiilor
organizatorice şi metodice ale educaţiei fizice româneşti.
Lecţia a fost structurată în patru părţi:
 partea I, introductivă, avea o durată de 3-5 min., sarcinile ei fiind îndreptate către
organizarea elevilor, concentrarea atenţiei, crearea unei bune dispoziţii;
 partea a II-a - pregătitoare (8-15 min.) - asigura, prin exerciţiile utilizate, dezvoltarea
generală a organismului şi formarea unei ţinute adecvate a acestuia;
 partea a III-a - fundamentală (20-25 min.), în care erau folosite exerciţii pentru
formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice de bază şi aplicative, pe de o parte,
iar pe de altă parte dezvoltarea calităţilor fizice şi morale;
 partea a IV-a, sau de încheiere (3-5 min.), avea ca sarcină liniştirea organismului
copiilor şi pregătirea pentru activităţile viitoare.
În cadrul unei asemenea structuri de lecţie, profesorul trebuia să aibă în vedere faptul că
efortul depus de elevi era necesar să fie dozat raţional, gradual, în funcţie de particularităţile
individuale ale acestora.
În procesul instructiv-educativ românesc privind educaţia fizică, aşa cum am arătat
anterior, actualmente s-a generalizat sistemul de desfăşurare a lecţiei de educaţie fizică pe etape
(verigi), fiecare dintre acestea având conţinuturi specifice. Structura unei asemenea lecţii este
următoarea:
 organizarea colectivului de elevi (1-3 min.), având ca scop obţinerea unor date despre
efectivul de elevi prezenţi la oră, starea lor de sănătate, starea echipamentului, precum şi captarea
atenţiei prin comunicarea conţinutului tematic al lecţiei, organizarea de jocuri de scurtă durată şi
exerciţii de front şi formaţie;
 pregătirea organismului pentru efort (aprox. 5 min.), are menirea de încălzire (adaptare)
a organismului în vederea efortului. În acest scop se folosesc exerciţii de: alergare (în tempo
uniform, cu genunchii sus, cu pendularea gambelor la spate, cu joc de glezne etc.), sărituri (pas
săltat, pas sărit, sărituri pe, peste şi de pe aparate etc.), variante de mers combinate cu cele
destinate educării funcţiei respiratorii;
 influenţarea selectivă a aparatului locomotor - se desfăşoară (pe aprox. 5 min.) şi are
drept obiectiv antrenarea marilor grupe musculare, articulare şi ligamentare ale organismului, în
scopul dezvoltării fizice armonioase, precum şi al formării capacităţii spaţio-temporale şi al
conştientizării relaţiilor ce se stabilesc între corp şi segmentele sale, între acesta şi mediul
înconjurător. Se utilizează sisteme de exerciţii libere, cu partener sau individual, cu obiecte sau
fără, la aparate etc. De regulă, numărul acestor exerciţii este cuprins între 8-10, în serii de câte 4
a cate 8 timpi de execuţie. Pentru atingerea obiectivului propus, aceste sisteme de exerciţii fac
parte dintr-un ciclu de lecţii (8-10), după care pot fi înlocuite în totalitate sau numai secvenţial;
 educarea calităţilor motrice viteză şi îndemânare (până la 15 min.) - este prezentă în
lecţie în funcţie de temele de lecţie şi de obiectivele acesteia, precum şi de condiţiile de mediu şi
loc de desfăşurare;
 însuşirea, dezvoltarea sau perfecţionarea deprinderilor motrice de bază şi utilitar-
aplicative sau a deprinderilor şi/sau priceperilor motrice specifice unor ramuri sau probe sportive
cuprinse în programa de specialitate. Are o durată de 15-20 min. şi se utilizează exerciţii
specifice pentru însuşirea, dezvoltarea sau perfecţionarea mersului, alergării, săriturii,
echilibrului, prinderii-apucării, formării deprinderilor şi priceperilor tehnico-tactice ale jocurilor
sportive, atletismului, gimnasticii, înotului, sporturilor de iarnă etc.
 educarea calităţilor motrice forţă şi rezistenţă (până la 15 min.), atunci când sunt alese
teme din aceste domenii. Ca mijloace ale acestei verigi se au în vedere: exerciţii pentru
dezvoltarea forţei generale şi a rezistenţei aerobe.
 revenirea organismului după efort - verigă cu caracter permanent, (până la 5 min.) -
urmăreşte aducerea marilor funcţiuni ale organismului cât mai aproape de parametrii iniţiali.
Sunt utilizate exerciţii de mers, alergare uşoară şi de respiraţie.
 aprecieri şi recomandări (până la 3 min.) - constând în aprecierea şi evaluarea activităţii
depuse de elevi, individual sau colectiv, oferirea de sugestii concrete privind îmbunătăţirea
randamentului elevilor în domeniu.
Există numeroase tipuri de lecţie în educaţia fizică; acestea pot fi din perspectiva unor
criterii numeroase.
Oricare ar fi tipul de lecţie, niciuna nu poate include, din punct de vedere practic, toate
verigile. Unele au caracter permanent, indiferent de tipul de lecţie, iar altele sunt realizabile în
funcţie de natura temelor şi obiectivelor, precum şi a condiţiilor de desfăşurare. Este necesară o
precizare în privinţa secvenţei de “influenţare selectivă a aparatului locomotor”. Ea a fost impusă
datorită faptului că la recrutarea în armată a tinerilor, aceştia prezentau numeroase deficienţe
fizice.
Indiferent de condiţiile de desfăşurare, lecţia de educaţie fizică trebuie să cuprindă
următoarele etape:
 organizarea colectivului de elevi;
 pregătirea organismului pentru efort;
 secvenţele corespunzătoare temelor;
 revenirea organismului după efort;
 concluzii şi recomandări (încheierea organizată a lecţiei).

Tipologia lecţiei
Educaţia fizică şcolară se desfăşoară printr-o mare varietate de tipuri de lecţie date de
obiectivele urmărite. Astfel lecţiile pot fi:
 de acomodare sau de introducere;
 de învăţare a deprinderilor motrice;
 de consolidare a deprinderilor motrice;
 de perfecţionare a deprinderilor motrice;
 de formare a priceperilor motrice;
 de dezvoltare a aptitudinilor psiho-motrice;
 de evaluare (control şi apreciere);
 de bilanţ sau de încheiere;
 de recreare şi distracţie;
 mixtă.
Lecţia de acomodare cu efortul sau de introducere în activitatea de educaţie fizică este
lecţia ce marchează începutul semestrului sau a anului şcolar. In această lecţie profesorul
prezintă elevilor: obiectivele, conţinuturile, influenţele practicării exerciţiilor fizice asupra
sănătăţii şi dezvoltării fizice, modalităţile de evaluare, cerinţele privind echipamentul, normele
de igienă individuală şi colectivă şi regulile de protecţie individuală şi colectivă. La clasele de
început (I, a V-a, a IX-a) se prezintă baza sportivă şi programul acesteia, regulile de deplasare în
interiorul spaţiilor de lucru şi se realizează o încălzire mai lungă a organismului pentru a marca
începerea unei activităţi ce presupune susţinerea unui efort fizic ridicat, dar şi pentru transmiterea
primelor cunoştinţe sau reamintirea acestora în ceea ce priveşte solicitarea organismului şi
cunoaşterea reacţiei elevilor.
Lecţia de învăţare a deprinderilor motrice este lecţia în care se însuşesc deprinderile
motrice noi şi are ca obiectiv pedagogic procesul de învăţare. Este frecvent întâlnită în
învăţământul preşcolar şi primar, dar şi în primele lecţii ce fac parte dintr-un ciclu (sistem
tematic de lecţii) ce abordează o nouă temă de învăţare. Într-o lecţie se programează foarte rar
două teme de învăţare, se obişnuieşte să se abordeze o temă de învăţare şi cealaltă de
consolidare, perfecţionare sau de dezvoltare). Când o deprindere motrică se caracterizează printr-
un grad înalt de complexitate şi însuşirea ei este greoaie, se necesită alocarea a 1-3 lecţii de
învăţare. Acest tip de lecţie se întâlneşte pe parcursul întregului an şcolar.
Lecţia de consolidare a deprinderilor motrice este lecţia în care se repetă de foarte multe
ori deprinderile motrice învăţate anterior şi are ca obiectiv pedagogic stabilirea şi automatizarea
acestora. În acest tip de lecţie se insistă pe execuţia corectă şi repetarea până se însuşeşte
mecanismul de bază al deprinderii.
Lecţia de perfecţionare a deprinderilor motrice şi de formare a priceperilor motrice este
lecţia în care se urmăreşte creşterea gradului de automatizare a deprinderilor şi de formarea
priceperii de a le executa în condiţii variate şi diversificate. Formarea priceperilor motrice are la
bază procesul de automatizare a deprinderilor, dar şi de aplicare a acestora în variante infinite
impuse de condiţiile mereu schimbătoare. Modalitate cea mai des întâlnită de acţionare asupra
formării priceperilor motrice este exersarea deprinderilor motrice în cadrul ştafetelor, jocurilor de
mişcare, parcursurilor aplicative şi jocurilor sportive.
Lecţia de dezvoltare a aptitudinilor psiho-motrice este lecţia în care un timp din partea
fundamentală este alocat dezvoltării aptitudinilor motrice. In lecţiile, în care sunt prevăzute ca
teme dezvoltarea aptitudinilor motrice, cerinţele metodologice prevăd ca în veriga a IV-a să se
abordeze educarea vitezei şi îndemânării şi în veriga a VI-a dezvoltarea forţei şi rezistenţei. În
principal, în lecţiile de educaţie fizică şcolară se prevăd teme de învăţare/ consolidare/
perfecţionare şi teme de dezvoltare a uneia sau două aptitudini motrice. Foarte rar (în situaţii de
bază materială = inexistenţă în ceea ce priveşte însuşirea deprinderilor motrice) se abordează
într-o lecţie/un sistem tematic de lecţii dezvoltarea numai a aptitudinilor psiho-motrice. Nu este
indicat să se cupleze viteza cu coordonarea întrucât solicită foarte mult sistemul nervos şi nici
forţa cu rezistenţa întrucât necesită consum mare de energie.
Lecţia de evaluare (control şi apreciere) este lecţia în care se apreciază nivelul de însuşire
a deprinderilor motrice sau nivelul de dezvoltare a aptitudinilor psiho-motrice. Acest tip de lecţie
este planificat de 2-3 ori pe semestru, la finalul unui sistem tematic ce a abordat deprinderile
motrice, la finalul unui sistem tematic ce a abordat dezvoltarea unei aptitudini psiho-motrice, sau
la sfârşitul semestrului pentru a evalua nivelul de formare a priceperilor motrice complexe şi de
dezvoltare a aptitudinilor psiho-motrice combinate. Pentru o evaluare corectă a procesului
didactic, este obligatorie o verificare iniţială a capacităţilor motrice ale elevilor în prima
săptămână de şcoală, verificare urmată de o apreciere, ceea ce permite profesorului să cunoască
nivelul iniţial, şi o verificare finală, ceea ce permite constatarea progresului realizat şi eficienţa
activităţii desfăşurate.
Lecţia de bilanţ sau de încheiere este lecţia care se organizează la sfârşitul unui sistem de
lecţii, a unui semestru, a unui an şcolar. Este un tip de lecţie de analiză şi de evaluare a activităţii
desfăşurate. În aceste lecţii se prezintă bilanţul activităţilor realizate, a progreselor înregistrate şi
a rezultatelor obţinute în competiţiile sportive, dar şi a nerealizărilor şi a indicaţiilor privind
activitatea viitoare.
Lecţia de recreare şi distracţie este o lecţie în care activităţile au un caracter distractiv-
recreativ şi au scop de a atrage elevii spre practicarea exerciţiilor fizice. Acest tip de lecţie se
abordează la început de an şcolar sau semestru, la sfârşit de semestru sau an şcolar, şi în
perioadele stresante de activitate didactică (perioade de verificare prin teze sau teste). De obicei
lecţiile distractiv-recreative se planifică în ultima săptămână şcolară a semestrului sau anului.
Lecţia mixtă este lecţia în care temele lecţiilor au obiective didactice şi teme diferite. De
obicei, în procesul instructiv educativ din educaţie fizică şi sport, lecţiile au prevăzute mai multe
teme (2-4), care nu au acelaşi obiective fundamental (învăţare, consolidare, perfecţionare,
evaluare, educare, dezvoltare) şi sunt considerate lecţii de tip mixt.
În Educaţia fizică, rar se întâmplă ca lecţia să aibă o singură temă.
Alte forme de practicare a exerciţiilor fizice
Ansamblul sportiv
Începând cu anul şcolar 2001-2002, Planul de învăţământ pentru ciclul gimnazial
prevede “Ansamblul sportiv’’ ca activitate de tip extracurricular, pentru care se acordă o oră la
fiecare grupă constituită pentru o ramură de sport. Ramurile sportive precum şi numărul acestora,
deci implicit şi cel al grupelor de lucru, sunt stabilite de către fiecare instituţie de învăţământ.
Această activitate este destinată elevilor cei mai dotaţi, cu acordul lor, care au fost selecţionaţi de
către profesor pe baza unor standarde în vederea constituirii echipelor reprezentative ale şcolii
care participă la competiţiile stabilite în calendarul competiţional interşcolar. Pentru realizarea
unei pregătiri eficiente în acest sens, în perioada precompetiţională, orele destinate acestei
activităţi pot fi comasate în regim de 2-3 lecţii pe săptămână pentru fiecare grupă şi ramură de
sport. Conţinutul acestor ore este cel de antrenament sportiv adaptat la nivelul categoriei de
pregătire(începători, avansaţi etc.).

Opţional sportiv
Curriculum-ul la decizia scolii contribuie la formarea complexă a elevilor pentru ca
aceştia să-şi valorifice înclinaţiile. Opţionalul sportiv urmăreşte cu precădere creşterea şi
îmbunătăţirea indicilor de sănătate, robusteţe fizică, a capacităţii motrice generale şi specifice
unei anumite ramuri de sport, valorificarea eficientă a achiziţiilor acumulate în lecţiile din
trunchiul comun, creând astfel premisele iniţierii şi promovării elevilor în sportul de
performanţă. Conţinutul orelor de opţional sportiv este în strânsă legătură cu dorinţele formulate
de elevi, pentru anumite ramuri sau probe sportive existente ori nu în programa de specialitate.
Indiferent de situaţie, profesorul sau învăţătorul are obligaţia de a elabora propriai programă
specifică orelor de opţional sportiv. Specificitatea acestor programe este asigurată de axarea
obiectivelor pe realizarea unei pregătiri fizice corespunzătoare ramurii sau probei sportive
solicitate, precum şi consolidarea-perfecţionarea conţinutului acesteia, valorificate în întreceri
sportive.

Gimnastica
Are ca sarcină fundamentală asigurarea dezvoltării armonioase a organismului, formarea
unei ţinute corecte şi îmbunătăţirea activităţii marilor funcţiuni ale organismului (respiraţie,
circulaţie, termoreglare, metabolism etc.). Gimnastica foloseşte atât exerciţiile fizice naturale, cât
şi pe cele concepute, construite pe baza unor consideraţii de ordin anatomic, fiziologic,
biomecanic, educativ şi igienic.
Principalele caracteristici ale gimnasticii sunt: posibilitatea dozării judicioase a efortului
fizic; influenţarea dezvoltării organismului în totalitatea lui sau în mod analitic (pe segmente,
articulaţii, grupe musculare); posibilitatea practicării ei la orice vârstă şi oriunde.
În cadrul gimnasticii s-a produs o anumită diferenţiere a ariei exerciţiilor sale, astfel, au
luat naştere mai multe ramuri de practicare a acesteia, cum sunt: gimnastica de bază, gimnastica
igienică, gimnastica ajutătoare şi gimnastica sportivă.
Gimnastica de bază urmăreşte pregătirea fizică generală a elevilor. În conţinutul său s-au
statornicit următoarele grupe de exerciţii de front şi formaţii; de dezvoltare fizică generală,
pentru dezvoltarea deprinderilor de mişcare de bază (căţărare, escaladare, echilibru, aruncări
etc.), pentru dezvoltarea calităţilor fizice de bază, precum şi unele exerciţii menite să contribuie
la formarea principalelor deprinderi şi priceperi de mişcare, a calităţilor motrice şi a indicilor de
dezvoltare fizică armonioasă.
Gimnastica igienică se practică sub forma de gimnastică de înviorare individual sau în
colectiv, la domiciliu, în internate şi cămine, în tabere, în cadrul regimului zilnic şcolar etc. Din
însăşi denumirea ei se poate desprinde faptul că este evident orientată spre asigurarea unui regim
de viaţă corect, spre întărirea sănătăţii şi menţinerii capacităţii generale de muncă a elevilor.
Practicarea zilnică a gimnasticii igienice contribuie la activizarea marilor funcţiuni ale
organismului, la formarea unor deprinderi igienice, la dezvoltarea mobilităţii articulare şi a
supleţei.
Gimnastica sportivă cuprinde trei variante: gimnastica la aparate, gimnastica modernă şi
gimnastica acrobatică. Aceste variante s-au format în urma unui proces îndelungat, iar
dezvoltarea lor, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional a fost puternic influenţată de
creşterea impetuoasă al formelor ei competiţionale.
Gimnastica ajutătoare se desfăşoară sub următoarele forma: gimnastica în producţie şi
gimnastica medicală. Gimnastica în producţie se practică sub forma gimnasticii de angrenare,
efectuată înaintea începerii orelor de lucru, în scopul pregătirii organismului pentru muncă.
Gimnastica medicală urmăreşte să prevină, să corecteze şi să trateze anumite defecţiuni, afecţiuni
sau maladii ale aparatului locomotor, circulator, digestiv, de nutriţie şi ale sistemului nervos.

Concursurile şi competiţiile
Particularitatea acestor forme de organizare a procesului instructiv-educativ constă în
faptul că ambele presupun întrecerea şi o dată cu aceasta lupta pentru întâietate. Concursul este
expresia generalizată a oricărui gen de întrecere pentru disputarea întâietăţii, iar competiţia
reprezintă, de regulă, un ansamblu de concursuri desfăşurate pe baza unui regulament anume
conceput, care stabileşte dreptul de participare a concurenţilor, datele la care trebuie desfăşurate
concursurile, criteriile de stabilire a clasamentelor şi câştigătorilor. Un meci de baschet dintre
două clase poate fi considerat ca un concurs, după cum, dacă are loc în cadrul campionatului
şcolar, disputat cu etape pe clase paralele, grupuri de clase şi pe şcoală în vederea acordării în
final a titlului de campion al şcolii, el poate fi considerat ca parte a competiţiei respective
(campionatul şcolar).
La o primă aproximaţie, s-ar putea considera că acestea nu sunt forme de organizare a
procesului instructiv-educativ, deoarece concursurile şi competiţiile ar reprezenta activităţi
competitive şi nicidecum de instruire, de pregătire. În fapt, însă, concursul este înţeles şi ca
mijloc foarte important de pregătire, poate cel mai complex.

Turismul
În sensul larg al noţiunii, reprezintă activitatea socială strâns legată de călătorii, efectuate
în ţară şi/sau în străinătate, în vederea îmbogăţirii orizontului de cunoştinţe, recreare şi totodată a
întăririi sănătăţii. Ca activitate a domeniului educaţiei fizice, turismul are o sferă mai restrânsă,
vizând cu precădere modul de deplasare a copiilor şi tinerilor dintr-un loc în altul, efectuat ca
urmare a eforturilor lor proprii; plimbările pe jos, cu bicicleta, cu schiurile, cu barca etc.
Excursiile sunt organizate în vederea cunoaşterii împrejurimilor, a unor obiective economice, a
locurilor istorice şi pitoreşti, vizând însă şi scopuri recreative, influenţarea pozitivă a dezvoltării
fizice şi a aptitudinilor motrice ale copiilor, constituind forme de organizare a practicării
exerciţiilor fizice.
Turismul se practică sub următoarele forme:
 plimbările - servesc pentru recreare, deconectare, reflecţie, odihnă activă, întărirea
sănătăţii;
 excursiile - urmăresc cunoaşterea şi vizitarea unor obiective turistice, industriale, istorice;
ele au şi o însemnată valoare igienică, de călire a organismului;
 marşurile turistice (drumeţiile) - în care participanţii trebuie să învingă anumite greutăţi,
motiv pentru care se impune respectarea anumitor reguli şi anume: alegerea şi folosirea în
cunoştinţă de cauză a îmbrăcămintei, încălţămintei, alimentaţiei etc.; cunoaşterea
regulilor referitoare la modul de mişcare în mers, tehnica de mers în raport cu itinerarul
ales; alegerea locurilor de popas, măsuri pentru organizarea taberelor etc.
Activitatea sportiv-turistică a elevilor, desfăşurată în timpul liber, are ca obiectiv
antrenarea acestora în practicarea sistematică a exerciţiilor fizice şi sportului. În acest scop se are
în vedere îmbunătăţirea calitativă a activităţii de educaţie fizică şi sportive pentru toţi, în vederea
dezvoltării fizice armonioase, a perfecţionării deprinderilor şi calităţilor motrice, întăririi
sănătăţii elevilor, a creşterii capacităţii de efort, călirii organismului, iniţierii în practicarea unor
ramuri de sport, formării deprinderilor de practicare sistematică şi independentă a exerciţiilor
fizice. Pe această bază, li se asigură elevilor buna pregătire fizică necesară pentru muncă şi viaţă.
Rezultă că activitatea sportivă pentru toţi se realizează, atât în cadrul şcolii, cât şi în afara ei,
antrenând toţi copiii şi elevii din învăţământul preşcolar, primar şi gimnazial, precum şi în forme
competiţionale şi necompetiţionale, organizate sistematic, pe clase, inter-clase, pe şcoli şi inter-
şcoli. Activităţile se desfăşoară, de regulă, în aer liber, asigurându-se în acest mod asocierea
exerciţiilor fizice cu factorii naturali - aer, soare, apă -, de călire şi fortificare a organismului.