«... Du-te acasă, prostule, ----senzatie de inedit
Nu-ţi mai pierde nopţile » (Cântec lăutăresc)
- Ar fi bine s-o uiţi! îi spuneam inimii,
uit-o, îţi spun! Îi strigam furios, aşază lespezi înalte de linişte în urma ei, uit-o! , suflând încet, dă zbor păpădiei străine... - Uşor de zis! Mi-a răspuns – nicicând n-a fost dat nimănui a uita focul în care piere arzând.
- Uitaţi-o! le strig ochilor – pentru Dumnezeu,
alungaţi-o din lacrimă şi din lumină, uitaţi-o, vă spun! - Eram nişte cratere stinse, mi-au spus, lumina nu mai găsea drumul spre noi. Ca nişte afumate răni de glonţ, spre lume aţinteam sticloase întrebări încremenite. Doar ea, buzele ei, aburind uşor geamul subţire, uscat, lumini reaprinse în ferestrele reci. Doar ea – lumini fierbinţi, în mijlocul cărora tolănită, domneşte. Nu-ncerca, n-ai cum s-o alungi, orb vei rămâne – alungă-ţi ochii, lumina, căci numai o dată cu noi va pleca şi ea de la tine.
- Uitaţi-o, uitaţi-o! le strig disperat mâinilor,
uitaţi-o, voi, ciudate vietăţi electrice, liniştitele mele unelte : de-acum înainte, cuprindeţi văzduhul în braţe, hărăziţi mângâieri doar obrazului pufos https://Versuri.ro/w/ez87 al poamelor, al pruncilor, doar întinderii albe a hârtiei, şi rotunjiţi-vă palmele în jurul mărului şi-al portocalei, de-acum înainte, cuprindeţi de mijloc doar arborele din drum, tăcut şi statornic.
- Uit-o şi tu, îi strig sângelui,
întoarce-te acasă, prostule, adună-ţi apele în matca lor veche şi, cântând, lasă unda să-ţi joace în voie pe prundurile multicolore ale vieţii... - Zadarnic, zadarnic! îmi spune n-ai cum să-ntorci, nu mai poţi alege unda grăbită a râului din vânătul val nestatornic al mării în care s-a pierdut fără urmă...
- Uit-o! îmi strig disperat mie însumi,
fugi, goneşte, scapără-ţi paşii departe spre zare, încotro vezi cu ochii, fugi, nu te mai uita în urmă, azvârle peste umăr pieptenele : dese păduri înalte s-or aşterne între tine şi ea! fugi, azvârle oglinda : lacul întins, cu nemărginirea-i de ape, va îneca amintirea ei...
Fug, alerg... Zadarnic alerg, o, zadarnic :
oglinda umedă a lacului cu ochii ei calzi, luminoşi, mă priveşte, iar şoapta pădurii adânci mă tot cheamă cu glasul, cu vorbele ei, şi toţi arborii, arborii dragi, spre mine întind o, arborii mereu spre mine întind braţele ei.