Geo Dumitrescu - Ar fi bine sa uiti iar soapta padurii adnci ma tot cheama

... Du-te acasa, prostule, cu glasul, cu vorbele ei,

Nu-ti mai pierde noptile si toti arborii, arborii dragi, spre mine ntind
(Cntec lautaresc) o, arborii mereu spre mine ntind
bratele ei.
- Ar fi bine s-o uiti ! i spuneam inimii,
uit-o, ti spun! i strigam furios,
asaza lespezi nalte de liniste n urma ei,
uit-o!, suflnd ncet, da zbor papadiei straine ...
- Usor de zis! Mi-a raspuns nicicnd
n-a fost dat nimanui a uita
focul n care piere arznd.

- Uitati-o! le strig ochilor pentru Dumnezeu,

alungati-o din lacrima si din lumina,
uitati-o, va spun !
- Eram niste cratere stinse, mi-au spus, lumina
nu mai gasea drumul spre noi.
Ca niste afumate rani de glont,
spre lume atinteam
sticloase ntrebari ncremenite. Doar ea,
buzele ei, aburind usor geamul subtire, uscat,
lumini reaprinse n ferestrele reci. Doar ea
lumini fierbinti, n mijlocul carora
tolanita, domneste.
Nu-ncerca, n-ai cum s-o alungi, orb vei ramne
alunga-ti ochii, lumina,
caci numai o data cu noi
va pleca si ea de la tine.

- Uitati-o, uitati-o ! le strig disperat minilor,

uitati-o, voi, ciudate vietati electrice,
linistitele mele unelte :
de-acum nainte, cuprindeti vazduhul n brate,
haraziti mngieri doar obrazului pufos
al poamelor, al pruncilor,
doar ntinderii albe a hrtiei,
si rotunjiti-va palmele n jurul marului
si-al portocalei,
de-acum nainte, cuprindeti de mijloc
doar arborele din drum, tacut si statornic.

- Uit-o si tu, i strig sngelui,

ntoarce-te acasa, prostule, aduna-ti apele
n matca lor veche si, cntnd,
lasa unda sa-ti joace n voie
pe prundurile multicolore ale vietii ...
- Zadarnic, zadarnic ! mi spune
n-ai cum sa-ntorci, nu mai poti alege
unda grabita a rului
din vnatul val nestatornic al marii
n care s-a pierdut fara urma ...

- Uit-o ! mi strig disperat mie nsumi,

fugi, goneste, scapara-ti pasii
departe spre zare, ncotro vezi cu ochii,
fugi, nu te mai uita n urma,
azvrle peste umar pieptenele :
dese paduri nalte s-or asterne
ntre tine si ea!
fugi, azvrle oglinda : lacul ntins,
cu nemarginirea-i de ape, va neca
amintirea ei ...

Fug, alerg ... Zadarnic alerg, o, zadarnic :

oglinda umeda a lacului
cu ochii ei calzi, luminosi, ma priveste,