Parti de

propozitie

Principale Secundare

Subiect Predicat Atribut Complement

Predicatul este Complementul

Subiectul este partea este partea
partea de principala de secundara de
proopozitie Atributul este
propozitie care propozitie care
care arata ce partea secundara
arata cine face determina : un
face, cine este, de propozitie care
actiunea verb, un adverb,
cum este, ce determina un
exprimata de un adjectiv, o
este subiectul substantiv sau un
predicat sau cine interjectie
substitut al acestuia
are caracteristica (pronume,
exprimata prin numeral)
numele
predicativ
Clasificare: Predicat
verbal, Predicat
nominal Clasificare:
Complement
circumstantial,
complement
Raspunde la necircumstantial
Raspunde la Predicat nominal: intrebarile: Care?
intrebarile: Cine? Ce? exprimat printr-un Ce fel de ? A, Al,
verb copulativ la Ai, Ale cui ? Cati,
modul personal si un Cate ? Al catelea?
nume predicativ
A cata ? Complement
circumstantial:
Clasificare: Complement de
Se exprima prin Predicat verbal: loc (unde?)
urmatoarele parti de exprimat printr-un verb atribut
vorbire: substantiv; la modul personal, arata substantival, Complement de
ce face subiectul, atribut mod (cum?)
pronume; verb;
numeral; adverb si impreuna cu Sb. Sau pronominal, Complement de
fara el poate contrui o atribut adjectival, timp (cand? de cat
interjectie
propozitie de sine timp?)
statatoare atribut verbal,
atribut adverbal
 Omonime. Paronime. Sinonime. Antonime
Omonime - Cuvânt care are aceeași formă și aceeași pronunțare cu alt cuvânt sau cu alte cuvinte,
de care diferă ca sens și ca origine. Se diferentiaza in doua categorii: Omofone (cuvintele care se
rostesc la fel, dar se scriu diferit) si Omografe (sunt cuvintele care se scriu la fel, dar se deosebesc
in rostirea prin accent).
Paronime - Cuvânt asemănător cu altul din punctul de vedere al formei, dar deosebit de acesta ca
sens (și ca origine). Drept paronime sunt considerate următoarele trei tipuri de perechi:
1. cuvinte alcătuite din acelaşi număr de foneme, dar deosebite prin metateza a cel mult
două dintre ele: aerometrie-areometrie, antinomie-antonimie, barbiton-barbotin,
cardan-cadran, manej-menaj;
2. cuvinte cu foneme vocalice sau consonantice corelative: abuz-obuz, adapta-adopta,
eminent-iminent, fard-fart, oral-orar;
3. cuvinte cu un fonem în plus la unul dintre membrii perechii: abac-abacă, calmar-calemar,
simula-stimula, spic-aspic.
Sinonime - Cuvânt sau expresie care are același înțeles cu alt cuvânt sau cu altă expresie. Se
diferentiaza prin diferite tipuri: Sinonimia fonetica, Sinonimia afixala, Sinonimia gramaticala,
Sinonimia morfologica, Sinonimia sitactica, Sinonimia lexicala, Sinonimia fraziologica, Sinonimia
lexo-frazeologica, Sinonimia paremiologica, Alte tiprui de sinonime.
Antonime – Cuvânt care, considerat în raport cu altul, are sensul exact contrar. Tipuri de antonime:
Antonime scalare (admit gradarea şi sunt adesea legate de proceduri de comparare, ex. mare /
mijlociu / mic; fierbinte / cald / rece. Aceste antonime sunt independente unele de altele, iar
comparaţia este în funcţie de un punct neexplicit, determinat de norma experienţei comunităţii
socio-culturale), Antonime polare (nu admit termeni intermediari. Implică negarea unuia de către
celălalt şi sunt numite antonime negradate de către unii lingvişti, şi cuvinte complementare de către
alţii, precum Lyons, fără să le considere antonime), Antonime reciproce (sunt acelea în cazul cărora
o propoziţie cu unul implică o propoziţie cu celălalt: Jean i-a vândut casa lui Pierre vs. Pierre a
cumpărat casa de la Jean).
 Tinerele talente. Monologul
Monologul unui E-book encIclopedic
Sunt un e-book enciclopedic pe nume Wikipedia.
Toti ma cunosc pentru informatiile mele si pentru ca sunt o
enciclopedie libera si fiecare om cu un dispozitiv si o retea de
internet ma poate accesa gratuit, in orice limba cunoscuta a
lumii, in cei nouasprezece ani de activitate am aflat extrem de
multe, stiu ceea ce sunt, cine m-a creeat si in continuu adauga
informative in pagina mea web. Stiu fiecare detaliu, razboi cu
lux de amanunte, alte carti si autori s.a. . Sunt un e-book si ma
mandresc cu asta, oamenii ma adora si ma folosesc fara a
dauna planetei si simt cum odata cu extinderea utilizatorilor de
internet si de dispozitive electronice ma extend si eu, de
asemenea simt cum informatia din mine se extinde cu timpul.
Stiu ca un e-book este o carte in format electronic, ca ma pot
extinde pe orice dispozitiv cu un monitor, care nu deuneaza
planetei, plantelor si sunt sigura ca e mai bine sa fie asa
deoarece daca voi fi o carte cu pagini as intrece recordul
mondial la cea mai mare carte din lume de zeci de ori. Nu stiu
cum e sa fii o carte din hartie si nici nu as vrea sa fiu vreodata,
nu am nici cea mai mica ideie cum e sa te simti cand scrie cineva
cu creionul pe tine, cum se simte sa te tina cineva pe maini sau
cel mai rau sa iti rupa filele. Deasemenea nu stiu cum e sa te
simti vie, si mereu imi pun intrebarea cum poti sa stai douazeci
si patru de ore din douazeci si patru de ore activ.
 Vasile Romanciuc

Vasile Romanciuc (n. 17 decembrie 1947, Bădragii Noi, Edineţ, fostul judeţ Hotin) este un poet român din Republica
Moldova.

Biografie
Vasile Romanciuc s-a născut la 17 decembrie 1947 în satul Bădragii Noi, Edineţ (fostul judeţ Hotin), Basarabia,
părinţii săi fiind Alexei Romanciuc şi Olga Romanciuc (n. Pirijoc).

Este absolvent al Facultăţii de Filologie, secţia ziaristică a Universităţii de Stat din Moldova (1972).

A fost redactor la Radio Moldova, consilier la Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, redactor la editurile
„Museum”, „Gh, Asachi”, „Literatura artistică”, „Prut Internaţional”.Debut editorial cu placheta Genealogie(1974).
Urmează volumele de versuri: Citirea proverbelor,Note de provincial, Un timp fără nume, Îndoiala de sine, Marele
pustiu invizibil, Recitirea proverbelor, Olimpul de plastic, Lasă un semn, Cuvântul ne adaugă vedere ş.a. A publicat
mai multe cărţi de versuri pentru copii.

Vasile Romanciuc este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1976), membru al Uniunii Scriitorilor
din România (1994), membru al PEN-Centrului Internaţional (1996).

Multe dintre versurile poetului sunt cântate – colaborează cu artistul Mihai Ciobanu (a se vedea CD-ul Rugă pentru
noi – cântece pe versurile lui Vasile Romanciuc).

Întâlniri de suflet cu conaţionalii noştri din diaspora – Atena, Lisabona, Faro, Padova.

Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1996), Premiul Naţional al Republicii Moldova
(2000), Premiul Nichita Stănescu (2001), Diploma de Onoare a Consiliului Internaţional al Cărţii pentru Copii şi
Tineret – IBBY (Basel, Elveţia, 2002), Premiul Otilia Cazimir al Salonului de Carte Românească(Iaşi, 2007), Marele
Premiu Ion Creangă al Salonului Internaţional de Carte pentru Copii(Chişinău, 2010). Distincţii: Medalia "Mihai
Eminescu", Ordinul de Onoare al Republicii Moldova, Ordinul „Meritul Cultural” – în grad de Ofiţer, categoria A
„Literatură” (România).

Lucrări publicate
Volume de versuri :

Genealogie (Chişinău, 1974)
Citirea proverbelor (Chişinău, 1979)
Din tată-n fiu (Chişinău, 1984)
Ce am pe suflet (Chişinău,1988),
Note de provincial (Chişinău,1991)
Un timp fără nume (Chişinău, 1996)
Îndoiala de sine (Chişinău, 1997)
Cărţi pentru copii :

Dacă ai un prieten (Chişinău,1983)
 Mama coase-o floricea (Chişinău, 1987)
Pământul părinţilor, pământul copiilor (Chişinău, 1989)
Doi iezi (Chişinău, 1990)
Uriaşul cu trei ochi (Chişinău, 1991)
Ursul dirijor (Chişinău, 1992)
Floarea zburătoare (Chişinău, 1998)

Aprecieri
Vasile Romanciuc cultivă cu aceeaşi dezinvoltură toate tipurile de vers – clasic, liber, alb; orice formă ar avea,
versul său este sincer, muzical, încărcat de profunzimi etice şi sentimentale... Pe o linie care îl apropie de Grigore
Vieru, el pledează pentru simplitatea şi profunzimea limbajului afectiv, pentru rafinamentul expresiei şi graţia
imagistică. Poetul nu s-a orientat niciodată spre mode contrafăcute, pe el nu-l interesează în nici un fel spectacolul
limbajului în formele lui exclusiviste, bătăliile moderniste. El este mereu egal cu sine, înţelegând poezia ca pe un
mod de existenţă şi de acţiune socială, ca pe un apel şi ca pe un enunţ. Tradiţionalismul poeziei sale se manifestă
mai mult în spirit decât în literă, fiind unul de substanţă, al „beatitudinilor esenţiale”; viziunea lirică şi modalităţile de
expresie sunt, însă, ale unui spirit eminamente modern. ...Acesta este (sau ar putea fi) Vasile Romanciuc, omul şi
poetul delicat şi discret, sensibil ca o mimoză şi tare ca oţelul de Damasc, care, în funcţie de stări şi situaţii, ştie să
preschimbe mierea în trotil, să poarte când flori şi când fulgere la butonieră. Arcadie SUCEVEANU (Mimoza şi oţelul
de Damasc, în vol. Emisferele de Magdeburg, Chişinău, 2005)

Ca un veritabil „purtător de cuvânt al tăcerii” poetul Vasile Romanciuc ne oferă subtile variante şi nuanţate
trimiteri la marea diversitate semantică a cuvântului. La el, tăcerea rostită prin cuvânt ia adesea înfăţişarea
sentimentelor care „pentru a se face auzite / nasc liniştea mai întâi”... Acuităţile poetului se întrepătrund cu firele
filosofiei vieţii, de la simplele ei manifestări la cele mai complicate reacţii şi simptome... Talent viguros, Vasile
Romanciuc ştie că literatura, şi prin excelenţă poezia, este o stare de graţie, o experienţă interioară a fiinţei, unică şi
irepetabilă... Nicolae BUSUIOC (Recitirea proverbelor, rev. Dacia literară, Iaşi, 2009, nr.1)

Poet cu mari disponibilităţi lirice, Vasile Romanciuc îşi etalează discursul poetic de la jocul de cuvinte (haiku-ul de
mare virtuozitate metatetică: „Prut - / trup / rupt”) până la incantaţiile grave inoculate gnomic (...): „Busuioc la
naştere, / Busuioc la moarte, / Floare de tristeţe, / Floare de noroc.../ Viaţa noastră, toată, / Doamne, cum încape /
Între două fire / Mici de busuioc” (Busuioc).Printre poeţii de azi şi din totdeauna ai Basarabiei, Vasile Romanciuc face
figură reperială. Ion ROŞIORU(Marele pustiu invizibil, rev. Luceafărul, 2001, nr.44)

Adevărata măsură a talentului acestui poet este dată de dexteritatea cu care foloseşte materia lexicală în
combinaţii dintre cele mai neaşteptate, care surprind cititorul nu numai prin insolitul lor, ci şi prin sensul ascuns al
sintagmelor rezultate... Valoarea poeziilor sale trebuie descoperită dincolo de învelişul anodin al cuvântului, acolo
unde inexprimatul pulsează de sensuri adânci. Anca VOICU

(...)Vasile Romanciuc s-a apropiat relativ târziu de sonet, dar a făcut-o cu desăvârşirea lejeră a meşterului. În acest
meşteşug de veche orfevrărie, din poeţii noştri, doar Arcadie Suceveanu ştie să fie la fel de convingător. În plină
post-postmodernitate, sonetul este o formă vetustă – e ca şi cum cineva ar încerca să cânte la liră în epoca
sintetizatoarelor. Reînviindu-i virtuţile letargice, Vasile Romanciuc injectează vechii forme nevrozele şi anxietăţile
noastre arhi-noi: „Ştii cine eşti? Ce eşti? Îţi aparţii?/ Un vânt cu destinaţie secretă/ Te foloseşte ca pe-o giruetă.../ Ce
trist e să trăieşti fără să ştii...// Gândul steril, crescut în eprubetă,/ Domneşte-n ţara vorbelor pustii/ Şi te învaţă ce şi
cum să fii/ Prostia care veşnic se repetă.// Ce ai visat cândva nu mai contează? Unde e drumul tău? Vederea
trează?// Ce timp de viclenie şi confuzii!/ S-a încâlcit al Ariadnei fir.../ Pe lume, cel mai mare cimitir/ E cimitirul
marilor iluzii...” (Ce ai visat cândva). Eugen LUNGU(din prefaţa la vol. Purtătorul de cuvânt al tăcerii, Chişinău, 2011)
 George Calinescu

G. Călinescu (n. 19 iunie 1899, Bucureşti – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist,
academician român, personalitate enciclopedică a culturii şi literaturii române, de orientare, după unii critici,
clasicizantă, după alţii doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanţi critici
literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Şi-a semnat întotdeauna articolele
ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică. Prenumele lui adevărat, în actele de stare
civilă, era Gheorghe; în ultimele decenii, în mod uzual, se foloseşte pentru a-l desemna formula "George Călinescu",
apocrifă şi eronată, dar consacrată în mod solid de uzaj.

Biografie
Primii ani

Se naşte la Bucureşti ca Gheorghe Vişan, fiul Mariei Vişan. Copilul e crescut de impiegatul CFR Constantin Călinescu
şi de soţia sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu „femeia din
casă” şi copilul, se mută la Botoşani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iaşi. Aici în 1906, Gheorghe Vişan
(viitorul scriitor) e înscris la Şcoala „Carol I”, de pe lângă Liceul Internat. În 1907, Maria Vişan (mama sa naturală)
acceptă ca soţii Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu (şi trebuie
menţionat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieţii, numele său oficial, utilizarea – evitată consecvent de scriitorul
însuşi –, atât în exprimarea orală, cât şi în scris, a prenumelui „George“, de fapt incorectă, dar tot mai frecventă în
ultima vreme, este o ispravă a posterităţii: tolerată şi în cele din urmă acceptată, ea se explică foarte probabil prin
interpretarea, bine intenţionată, însă eronată, a pseudonimului „G. Călinescu“). Se mută la Bucureşti în 1908, an în
care se înscrie la gimnaziul Gheorghe Şincai. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrităţii.

Anii de formare

După parcurgerea primelor două clase primare la Iaşi, la Colegiul Carol I, a celorlalte două la Bucureşti, la Şcoala
Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la Bucureşti, îşi încheie studiile medii la Liceul „Gheorghe Lazăr”
din Bucureşti şi pe cele universitare la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, la care intră în 1919. Îşi ia licenţa
în Litere în 1923. Teza de licenţă purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse
licee bucureştene şi timişorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă pentru Şcoala română din Roma,
instituţie de propagandă culturală românească, fondată de profesorul şi istoricul Vasile Pârvan.

Modele. Ramiro Ortiz

Profesorii care i-au marcat studenţia sunt Ramiro Ortiz, care preda limba şi literatura italiană la Facultatea de Litere
şi Filozofie din Bucureşti, şi Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic interbelic, de la Universitatea din Bucureşti.

Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz şi student s-a născut o strânsă amiciţie. Peste ani, studentul de odinioară a
mărturisit, adesea, că datorită acestui fin intelectual şi-a însuşit o „educaţie literară” de excepţie: „Cu el m-am
deprins a scrie cărţi, cu el am deprins meşteşugul informaţiei literare şi al construcţiei critice pe substrat istoric, de la
el ştiu tot ce ştiu”. Sub îndrumarea lui Ramiro Ortiz a început să traducă din limba italiană. În timpul studenţiei a
tradus romanul lui Giovanni Papini, Un om sfârşit, şi o nuvelă din romanul lui Giovanni Boccacio, Decameronul
(1921). Tot la îndemnul profesorului Ortiz îşi începe colaborarea la revista Roma, primul număr al cărei a apărut în
ianuarie 1921, şi călătoreşte cu colegii de facultate în Italia în 1921. Prima lui carte va fi scrisă în limba italiană, Alcuni
missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII a apărut în 1925 şi tratatează propaganda Vaticanului
în Moldova ca un soi de modalitate de a contracara Reforma luterană. Studentul a publicat 68 de documente diferite
descoperite în urma documentării în Arhiva Vaticanului.

Evident o influenţă indirectă au avut-o studiile critice ale lui Titu Maiorescu şi, de ce nu, cele ale lui Garabet
Ibrăileanu, de care se va apropia mai apoi în deceniul următor.

Modele. Vasile Pârvan

Dacă în Bucureşti, alături de profesorul Ortiz, a avut revelaţia vocaţiei sale creatoare, în capitala Italiei, atenţia lui G.
Călinescu s-a focalizat asupra lui Vasile Pârvan, directorul Şcolii Române, actualmente Accademia di Romania. Pârvan
a reprezentat cel de-al treilea pilon în formarea adevăratei personalităţi a lui Călinescu, după Titu Maiorescu şi
Ramiro Ortiz. Tînărul a fost deopotrivă captivat de erudiţia şi puterea de muncă, dar şi de concepţia despre existenţă
a savantului.

Spre acest „părinte” spiritual Călinescu s-a întors întotdeauna, ori de câte ori greutăţile vieţii păreau să-l
îngenuncheze. El a observat că Pârvan avea o înzestrare intelectuală obişnuită, dar în ciuda „normalităţii” ei, mintea
îi era „exercitată în toate potenţele” sale, munca pentru el semnifica „asceza”, iar truda constantă pentru atingerea
unui ideal se transformă într-o filozofie existenţială. Viaţa este pieritoare, dar omul poate înfrânge moartea şi
uitarea prin creaţie, iar cel ce urmăreşte atingerea unui anume ţel în vremelnica-i existenţă pământeană trebuie luat
ca îndemn şi simbol de suflet ardent: „... dacă nu fiecare este în stare să devină un Pârvan, fiecare vede în el o pildă,
adică o formă la care ar putea ajunge dacă ar voi să facă aceleaşi renunţări”.

Redescoperirea literaturii române

În 1926 se mută cu chirie într-o casă din Bucureşti, obţine o detaşare la Liceul Gh. Şincai şi citeşte pentru prima oară
la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătoreşte cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari
bucureşteni. Episodul foarte amuzant al primei întâlniri a celor doi viitori soţi este descris cu lux de amănunte în
romanul Cartea nunţii.

Editează, de asemenea, revistele Sinteza în 1927, în colaborare cu alţi scriitori, şi două numere din revista sa
personală Capricorn în 1930. Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eşec financiar, dar în paginile
acestor reviste descoperă reţeta criticii aplicate literaturii române. Cele două reviste constituie astfel un soi de
poligon de încercări. Dar poate cea mai fertilă experienţă e cea de cronicar la revista Viaţa românească, începând cu
1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură
română. În 1933 va inaugura în Adevărul literar şi artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul unei
cărţi de eseuri.
 Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d. 15 iunie 1889,
București, Regatul României) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de
critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv la
romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa
aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat
temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria
națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru
copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană
descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stéphane Mallarmé, bunăoară.
Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale
epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului,
de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea
tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia
doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui
Hegel. Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin
articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe câțiva
lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe
Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau
guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre
viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al
momentului. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la
Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani (De-aș
avea), iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume,
aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25
ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost
transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în
sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu
din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Biografie
Familia

Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din Banatul ocupat de turci. Acolo
la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost poreclit Iminul, fiul lui Iminul a fost Iovul lui Iminul, născut la
1705, care a fost hirotonisit ca preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone
al cancelariei mitropoliei de la Carloviț. Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia
Banatul și alte regiuni, abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, și în urma apelului
episcopului Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul Iovul Iminovici pleacă
din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești, lot agricol contra unei taxe, învățământ
gratuit în limba română pentru copii, condiționat fiind însă de a se mărturisi unit. Iovul Iminovici a avut doi fii,
Iosif, elev de 10 ani la 1755, și Petrea Iminovici. Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în
1735, iar din căsătoria acestuia cu Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu
certitudine fiind doar existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut școala
normală din Blaj și se însoară cu Ioana Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la
Blaj în 1811, iar Agafia însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și stingându-se la Călineștii Cuparencu în anul 1818
la vârsta de 83 de ani. Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de
Imperiul Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la Călineștii Cuparencu în 1804, unde
primește post de dascăl de biserică și lot agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și trei feciori. Cel mai
mare dintre feciori, Gheorghe, născut la 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai Eminescu. Vasile Iminovici a
decedat la 20 februarie 1844. Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava, a
fost în slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la baronul Jean Mustață din Bucovina, iar
mai apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul acestuia, Costache, îl numește
administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul de sulger. Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii,
proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile Jurașcu din Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un
muscal sau cazac, care se așezase pe malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în căsătoria pe fata
țăranului Ion Brehuescu, Catrina. Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și a Paraschivei Jurașcu.
Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o zestre substanțială, iar la
12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail Grigore Sturza. Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre
cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și al Ralucăi. Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază
medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat la Berlin la 30 noiembrie 1874. Niculae, născut
în 1843, se va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră
de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845,
dar moare în copilărie. Ilie (n. 1846) a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în
1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria (n. 1848 sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852,
d. 1906) a fost căsătorită de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves.
După el s-a născut în jur de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea
bolii. A murit cu semne de tuberculoză. Matei (n. 1856) este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele
Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu,
încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii
sau a morții nefiind cunoscute.

Data și locul nașterii

La 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că Eminescu s-a născut la Soleni, un
sat din Moldova. Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși a notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a
trecut 20 decembrie 1849. În registrul școlii primare a fost consemnată data de 6 decembrie 1850, iar în
documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută data de 14 decembrie 1849. Sora poetului, Aglae Drogli, într-o
scrisoare către Titu Maiorescu susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al nașterii Ipotești. Fratele
poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate Dumbrăvenii, iar mai târziu a susținut că a
găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece
minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.” Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate
la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia
(Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de
21 în aceeași lună a aceluiași
 George Topîrceanu

George Topîrceanu (n. 20 martie 1886, Bucureşti - d. 7 mai 1937, Iaşi) a fost un poet, prozator, memorialist, publicist
şi traducător român, membru corespondent al Academiei Române din 1936.

Biografie

George Topîrceanu s-a născut in Bucureşti la data de 20 martie 1886[2], ca fiu al cojocarului Gheorghe Topîrceanu şi
al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena ", amândoi originari din părţile Sibiului.

Începe şcoala primară la Bucureşti intre anii 1893 - 1895 şi o continuă pe valea Topologului, la Şuici, judeţul Argeş,
unde părinţii se stabilesc o vreme. Revine la Bucureşti şi se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a[3], apoi
la Sf. Sava (1898 - 1906). După absolvire intră funcţionar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de
şomaj şi de viaţă boemă. În paralel, se înscrie la Facultatea de Drept (1906), pe care o părăseşte pentru cea de Litere,
fără a termina studiile.

Prima încercare literară datează din timpul şcolii primare şi este primită cu răceală de colegul mituit cu „o peniţă şi
doi nasturi” pentru a-i folosi de public.

Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul „G. Top” la revista umoristică
Belgia Orientului (1904); a publicat şi la alte reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată,
Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri, Viaţa socială a lui Nicolae D. Cocea. În 1909 publică în Viaţa
românească parodia Răspunsul micilor funcţionari, ca o replică la Caleidoscopul (1908) lui A. Mirea (pseudonim al lui
Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel) prin care se face remarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreţine o
interesantă corespondenţă), îl cheamă la Iaşi (1911), ca subsecretar de redacţie la Viaţa românească (Topîrceanu:
conferinţa „Cum am devenit ieşean").

Odată cu stabilirea la Iaşi, activitatea la Viaţa românească şi influenţa lui Ibrăileanu, Topîrceanu abandonează faza
adolescentină a creaţiei sale, cu romantismul desuet, sentimentalizarea excesivă şi tendinţele vădite spre filozofarea
retorică, pornind spre noi orizonturi poetice. La despărţirea de adolescenţă invocă clemenţa criticii postume:

„O, indulgentă Critică postumă,

Să nu le-nţepi cu vârful unui ac,
Că, rând pe rând, baloanele de spumă
În lacrimi grele iarăşi se prefac. (Topîrceanu: Prefaţă).

Subsecretar, apoi secretar de redacţie la Viaţa românească, aflată sub influenţa lui Ibrăileanu, Topîrceanu cunoaşte
şi colaborează cu scriitori de frunte, precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau
Hortensia Papadat-Bengescu, grupare aflată în luptă polemică cu sămănătorismul lui Nicolae Iorga sau cu
modernismul estetizant şi importat de la Sburătorul lui Lovinescu. Din această perioadă din ajunul Primului Război
Mondial datează parodiile după Ion Minulescu, Nicolae Davidescu - promotori ai simbolismului şi ai modernismului -
sau după Dimitrie Bolintineanu şi Mircea Dem. Rădulescu, cu retorismul lor patriotard-sforăitor şi idilismul desuet.

Între 1912 - 1913, împreună cu M. Sevastos publică revista Teatrul.

În 1912 se căsătoreşte cu învăţătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia se va
destrăma. Ulterior, se va înfiripa o poveste de dragoste discretă între el şi poeta Otilia Cazimir.

În 1916 debutează editorial cu două volume: Balade vesele şi Parodii originale.

La Iaşi încearcă să-şi termine studiile de filozofie dar este mobilizat şi participă la campania din Bulgaria, apoi la
primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916). Rămâne în captivitate până în 1918.
Experienţa celor două campanii şi a prizonieratului va fi evocată în proza sa, Amintiri din luptele de la Turtucaia,
(Bucureşti, 1918), În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare, (Iaşi, 1920) şi Pirin-Planina, epizoduri tragice şi
comice din captivitate, (Bucureşti, 1936).

Întors la Iaşi, redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariţia Vieţii româneşti
(1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se reflectă şi în Povestirile vânătoreşti, în care tovarăşul
de puşcă şi de undiţă este numit de Sadoveanu „prietenul meu, poetul”.

Volumele sale (Balade vesele şi triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin - Planina) se bucură de succes de
public şi de presă, în special poezia, pentru care obţine în 1926 Premiul Naţional de Poezie.

În anul 1934 începe în Revista fundaţiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat,
publicat postum în 1938).

În 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. Deşi bolnav de cancer la ficat întemeiază împreună cu
Sadoveanu şi Grigore T. Popa revista „Însemnări ieşene” ca un ultim efort creator.

Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un
pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii şi de protest faţă de huliganismul care
lua amploare în presa română. Articolul acesta a fost publicat postum.

Poetul a murit într-o vineri, 7 mai 1937 la ora 13:30, în casa lui Demostene Botez, la Iaşi.

Academia Română

Academia Română este cel mai înalt for de ştiinţă şi de cultură din România. A fost fondată la 1 aprilie 1866, sub
denumirea de Societatea Literară Română, devenită la 1 august 1867 Societatea Academică Română, iar în 1879
Academia Română. Conform statutului, rolul principal al Academiei constă în cultivarea limbii şi literaturii române,
stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naţionale române şi cercetarea în
cele mai importante domenii ştiinţifice. Cele mai reprezentative lucrări academice sunt Dicţionarul limbii române,
Dicţionarul explicativ al limbii române, Dicţionarul general al literaturii române, Micul dicţionar academic şi Tratatul
de istoria românilor. Prin statutul său, Academia Română poate avea un număr maxim de 181 membri titulari şi
corespondenţi şi 135 membri de onoare, din care cel mult 40 din România.

Istoric

La mijlocul secolului al XIX-lea, în plin proces de formare a noului stat naţional român, societatea şi lumea culturală
românească aveau nevoie de o modernizare majoră şi de reforme care să accelereze progresul cultural şi ştiinţific al
spaţiului românesc. Academii, în sensul vechi al cuvântului, fuseseră înfiinţate încă din secolul al XVI-lea, atât în Ţara
Românească (la Bucureşti, circa 1689) cât şi în Moldova (Iaşi, 1707), care mai târziu s-au transformat în primele
universităţi româneşti. Premergător apariţiei Academiei Române, s-au înfiinţat mai multe societăţi culturale, precum
cele de la Braşov (1821), Bucureşti (1844), Cernăuţi (1862). Succesorii lor au încurajat ideea înfiinţării unui institut
central care să reunească cele mai importante personalităţi culturale ale României, după modelul academiilor
occidentale.

Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 şi programul amplu de reforme, care i-a urmat, au creat
condiţiile necesare pentru punerea în practică a ideii înfiinţării unui înalt for cultural. Intelectualii români îşi dădeau
seama că unitatea politică nu era posibilă fără o unitate culturală. Ioan Maiorescu propunea, la 1860, „o societate
academică care să concentreze activitatea erudiţilor români ... pentru cultura limbii, pentru scrisul istoriei
naţionale”. Proiectul său nu s-a materializat, însă fiul său, Titu Maiorescu, avea să ia parte la înfiinţarea noii
academii.

Proiectul de statut a fost elaborat la 1860, după care a urmat o perioadă de pregătire şi s-au făcut primele donaţii. La
propunerea lui C.A. Rosetti, locotenenţa domnească a aprobat la 1 aprilie 1866 regulamentul pentru formarea
Societăţii Literare Române. Scopul ei principal era stabilirea ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici şi a
unui dicţionar-tezaur. Regulamentul prevedea formarea societăţii la Bucureşti şi numirea membrilor de către
Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor. Membrii urmau să reprezinte toate regiunile, plus aromânii, astfel:

7 membri din vechiul regat: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Urechea-Alexandrescu, Ion Heliade
Rădulescu, August Treboniu Laurian, C.A. Rosetti şi Ion C. Massimu, la care s-au adăugat în 1867 Titu Maiorescu şi
Nicolae Ionescu;
3 din Transilvania: Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu şi George Bariţiu;
3 din Basarabia: Alexandru Haşdeu, Constantin Stamati şi Ioan Străjescu;
2 din Bucovina: Alexandru Hurmuzaki şi Ambrosiu Dimitrovici, (înlocuit apoi de Ioan Sbiera);
2 din Banat: Alexandru Mocioni şi Vincenţiu Babeş;
2 din Macedonia: Ioan D. Caragiani şi Dimitrie Cozacovici.

Prima şedinţă s-a ţinut, un an mai târziu, la 1/13 august 1867. Sosirea la Bucureşti a celor mai importante
personalităţi, venite din toate regiunile cu ocazia deschiderii lucrărilor primei şedinţe, a fost un adevărat eveniment.
În prima şedinţă a fost decisă adoptarea numelui de Societatea Academică Română. Membrilor fondatori iniţiali li s-
au mai adăugat Iosif Hodoşiu, (reprezentând Maramureşul), Ştefan Gonata, Alexandru Roman. În total, numărul
membrilor fondatori a ajuns la 25. Primul preşedinte al Societăţii Academice Române a fost Ion Heliade Rădulescu
(până la 1 august 1870). Instituţia nou fondată a fost pentru început o societate naţională enciclopedică. Ea a
devenit reprezentativă pentru spiritualitatea română, reunind oameni de cultură din ţară şi apoi din întreaga lume.

La 30 martie 1879, printr-o lege specială, Societatea Academică Română a fost decretată instituţie naţională cu
numele de Academia Română, funcţionând ca for al moralităţii şi independenţei ştiinţifice. Preocupările sale s-au
extins în domeniul artelor, literelor şi ştiinţei. De atunci, Academia Română funcţionează ca forum naţional
recunoscut al cercetării ştiinţifice, literare şi de creaţie artistică.

Din 9 iunie 1948, prin Decretul nr. 76, Academia Română a fost desfiinţată, înfiinţându-se în schimb o instituţie
complet nouă, Academia Republicii Populare Române. Conform prevederilor decretului, nu era vorba despre o
transformare a fostei academii, în prevederile decretului neexistând nicio clauză care să prevadă o continuitate între
cele două instituţii. Concomitent, a fost întocmită o nouă listă de membri ai Academiei R.P.R. Noua listă cuprindea o
serie de nume noi, ale unor personalităţi legate de Partidul Comunist, cum erau Mihai Roller, Nicolae Profiri, Ştefan-
Marius Milcu, Simion Iagnov, Petre Constantinescu-Iaşi şi alţii. Peste 100 de membri ai Academiei Române nu au fost
incluşi în Academia R.P.R. Ulterior, instituţia s-a transformat în Academia Republicii Socialiste România. În perioada
1948-1989, în timpul dictaturii comuniste, decernarea titlului de membru al Academiei a fost instrumentalizată
politic, iar criteriul erudiţiei ştiinţifice a fost completat şi nu rareori înlocuit cu cel al „originii sănătoase” sau al
„meritelor de partid”.

După 1990, când în România s-a reinstaurat democraţia, Academia Republicii Socialiste România şi-a schimbat
numele în Academia Română şi a redevenit o instituţie care activează pe baze democratice.

Membri

Din 9 iunie 1948, prin Decretul nr. 76, Academia Română a fost desfiinţată, înfiinţându-se în schimb o instituţie
complet nouă, Academia Republicii Populare Române. Conform prevederilor decretului, nu era vorba despre o
transformare a fostei academii, în prevederile decretului neexistând nicio clauză care să prevadă o continuitate între
cele două instituţii. Concomitent, a fost întocmită o nouă listă de membri ai Academiei R.P.R. Noua listă cuprindea o
serie de nume noi, ale unor personalităţi legate de Partidul Comunist, cum erau Mihai Roller, Nicolae Profiri, Ştefan-
Marius Milcu, Simion Iagnov, Petre Constantinescu-Iaşi şi alţii. Peste 100 de membri ai Academiei Române nu au fost
incluşi în Academia R.P.R. Ulterior, instituţia s-a transformat în Academia Republicii Socialiste România. În perioada
1948-1989, în timpul dictaturii comuniste, decernarea titlului de membru al Academiei a fost instrumentalizată
politic, iar criteriul erudiţiei ştiinţifice a fost completat şi nu rareori înlocuit cu cel al „originii sănătoase” sau al
„meritelor de partid”.

După 1990, când în România s-a reinstaurat democraţia, Academia Republicii Socialiste România şi-a schimbat
numele în Academia Română şi a redevenit o instituţie care activează pe baze democratice.
 Balaurul care n-a mai ajuns in poveste

de Vasile Romanciuc
Mâhnit, balaurul şi-a zis: "Nu mă mai duc la-mpăratul,

Mă-ntorc să fac carte, să-mi iau bacalaureatul...

Cu şapte capete proaste mi-e peste

Puteri să ajung în poveste, pot să ajung de poveste..."

Vreţi să ştiţi ce-a fost mai departe?

Balaurul s-a dus să-nveţe carte.

De-nvăţat a-nvăţat, e drept,

Dar n-a mai ajuns deştept...

Cum vă spuneam, era o fire năucă -

Şi-a pus pe fiecare cap câte o perucă,

Cică un balaur cu şapte
capete
S-a pornit la-mpărat - ce vrea să capete?
Nu ştie nici el, căpcăunul -
Din şapte capete n-are minte nici unul.
Ceea ce ştie pocitania este
Că un împărat plus un balaur fac o poveste...
E adevărat, îşi dă seama monstrul şaptecăpos,
Că povestea nu e poveste fără Făt-Frumos.
Dar, cu Făt-Frumos, balaurul ştie prea bine:
Capetele, oricât de multe, rămân tare puţine.
(Asta, în caz că ai un pic de noroc,
Căci se poate întâmpla să nu-ţi mai rămână căpşoare
deloc.)
Apoi s-a proclamat
Împărat.
(Era convins că-mpăratul e-mpărat
Doar pentru că are perucă pe cap.)
Într-o zi, ce-i veni unuia din capetele sale înalte -
A zis că e mai deştept decât celelalte...
De-atunci au prins a se mânca între ele, câte un pic,
câte un pic
Până când n-a mai rămas din balaur nimic -
Doar poate-o pildă, spre luare-aminte:
Toate-ntâmplările se prefac în cuvinte...
Toate-ntâmplările se prefac în cuvine
 Lauda zapezii

de George Calinescu

Mă-nchin ţie, zăpadă, cu cântec de slavă Pe arbori, pe drumuri, pe câmpuri, pe case,

Căci ești precum crinul cu carnea suavă. Presari în roiuri fl uturi de sticlă și mătase.

Tu vii negreșit din Calea-Lactee Slavă ţie, nea de peste creste cărunte,

Orice fulg al tău fi ind o clară scânteie. Căci ai gând cinstit ca mireasma de munte.

Din troienele tale imaculate Ești spumoasă ca laptele ce dă în foc,

Vântul taie marmuri pentru palate, Brodată mărunt ca fl oarea de soc.

Singurătatea noastră înnegrită de nori Și când voioasă, rânduri-rânduri vii,

O faci dintr-odată grădină cu fl ori. Ești nevinovată ca un cor de copii.

Ciorchini de salcâm dai cui vine să-ţi ceară Când te scuturi din cer despăturită lin,

Din ulmul înalt scoţi făclie din ceară. Tu ești curată ca pânza de in.

La gât, ca la păstori, ne pui albă oiţă, Așa dumnezeiască este rufăria

Pe fete le-ncununi cu fl ori de lămâiţă. În care dorm Iisus și Fecioara Maria.

 Craiasa din povești

de Mihai Eminescu

Neguri albe, strălucite                De-un cuvânt al Sfintei Miercuri;

                        Naşte luna argintie,

                        Ea le scoate peste ape,                Ca să iasă chipu-n faţă,

                        Le întinde pe câmpie;                Trandafiri aruncă tineri,

                 Căci vrăjiţi sunt trandafirii

                        S-adun flori în şezătoare                De-un cuvânt al Sfintei Vineri.

                        De painjen tort să rumpă,

                        Şi anină-n haina nopţii                Ea se uită… Păru-i galben,

                        Boabe mari de piatră scumpă.                Faţa ei lucesc în lună,

                 Iar în ochii ei albaştri

                        Lângă lac, pe care norii                Toate basmele s-adună.

                        Au urzit o umbră fină,

                        Ruptă de mişcări de valuri

                        Ca de bulgări de lumină,

                        Dându-şi trestia-ntr-o parte,

                        Stă copila lin plecată,

                        Trandafiri aruncă roşii

                        Peste unda fermecată.

                        Ca să vad-un chip, se uită

                        Cum aleargă apa-n cercuri,

                        Căci vrăjit de mult e lacul

 Acceleratul

de George Topirceanu
                        A trecut…

                        Dinspre câmpie,

                        Vuiet greu de fierărie

                        Se destramă în tăcere…

                        Scade-n depărtare…

                        Piere…
Peste fagi cu vârfuri sure
                        Iar în urmă-i, din tufişuri,
                        A căzut amurgul rece.
                        De prin tainice-ascunzişuri,
                        Înserarea mută trece
                        Se ivesc pe jumătate
                        Furişată prin pădure.
                        Păsărele ciufulite,
                        Spre apus abia s-arată
                        Alarmate
                        Printre crengi, întunecată,
                        Şi-ngrozite:
                        O văpaie de rubin…
                        Cine-i?… Ce-i?… Ce-a fost pe-aici?…
                        Din frunzişurile grele
                        Ciripesc cu glasuri mici
                        De-nnoptare, tot mai vin
                        Cinteze şi pitulici.
                        Glasuri mici de păsărele…
                        Doar un pui de piţigoi,
                        Reci şi palide-n senin
                        Într-un vârf de fag pitic,
                        Se ivesc deasupra stele.
                        Stă cu penele vulvoi
                        Şi deodată, dintre dealuri
                        Şi făcând pe supăratul:
                        Se desprinde larg un zvon
                        – Ce să fie? Nu-i nimic.
                        Depărtat şi monoton,
                        A trecut Acceleratul…
                        Ca un murmur lung de ape

                        Revărsate peste maluri…

                        Creşte-n luncă, mai aproape,

                        Umple văile vecine

                        De răsunet mare…

                        Vine!…

                        Fulger negru… trăsnet lung

                        Dus pe aripi de furtună,

                        Zguduind pământul tună,

                        Zările de-abia-i ajung…

                        Parcă zboară,

                        Parcă-noată.

                        Scuipă foc, înghite drum,

                        Şi-ntr-un valvârtej de fum

                        Taie-n lung pădurea toată…

 Enigma Otiliei
(fragment)

Parasit de toti, obosit, Felix examina mediul in care picase. Otilia il surprinsese de la inceput si n-ar fi putut spune ce
sentiment nutrea fata de dansa, simtea doar ca are incredere in ea. Fata parea sa aiba opt-sprezece-nouasprezece
ani. Fata maslinie, cu nasul mic si ochii foarte albastri, arata si mai copilaroasa intre multele bucle si gulerul de
dantela, insa in trupul subtiatic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fara acea slabiciune supta si patata a
Aureliei, era o mare libertate de miscari, o stapanire desavarsita de femeie. Mos Costache o sorbea din ochi si radea
din toata fata lui spana cand fata il prindea in bratele ei lungi. Fata avea, era limpede, toata initiativa, si Costache era
un simplu satelit al vointei ei. Otilia nu facea nici un gest care sa para indraznet, nu scotea nici o vorba nechibzuita.
Totusi, pe Felix, familiaritatea ei, oricat de copilareasca, cu Pascalopol il nemultumi. Lui Felix, aparitia Otiliei ii dadu un
sentiment inedit, de mult presimtit. Nu avusese pana acum nici o intimitate cu vreo femeie. Mama-sa murise de mult,
de cand el era in scoala primara, si nu avea atunci destula complicatie sufleteasca spre a o cunoaste mai de aproape.
Ea era o fire bolnavicioasa si iritabila si statea mai toata vremea intinsa pe o canapea intr-o odaie, citind cate o carte,
strigand si poruncind slugilor prin usa intredeschisa. Cu multe saptamani inainte de a muri, ea disparuse de acasa, si
Felix intelegea acum ca doctorul Sima, tata-sau, o internase in vreun sanatoriu. Doctorul manca la masa impreuna cu
copilul, sumbru, fara sa scoata o vorba, mangaind la plecare baiatul pe par si intrebandu-l daca e bine si n-are nevoie
de ceva. intr-o seara, doctorul Sima, dupa o lipsa de o zi intreaga, in care slugile se purtasera fata de Felix cu o ciudata
stima compatimitoare, veni palid si obosit, imbracat in negru. il chema grav pe Felix, ii cuprinse amandoua mainile
intr-ale sale si-i vorbi astfel:

- Felix, esti destul de mare si de cuminte ca sa-ti spun o imensa veste trista: mama ta n-are sa mai vie niciodata
acasa, mama ta s-a prapadit.

Doctorul ingalbeni si mai tare la solemnitatea propriilor lui cuvinte si stranse puternic mainile copilului, spre a-i
ocroti izbucnirea. Dar vestea era prea tare pentru experienta sufleteasca a lui Felix. El intelese doar atat, ca ceva
foarte neobisnuit se petrece in casa, si lasa capul in jos. Doctorul continua:

- Maine, cand te duci la scoala, spune domnului institutor ca n-ai sa mai vii. Vei merge intr-un pensionat.

Toata noaptea Felix fu chinuit de o agitatie nemaiavuta, care-i sfarama somnul. Nu era nici durere propriu-zisa, nici
frica, ci acel zbucium al necunoscutului pe care-l ai in noaptea dinaintea plecarii pentru totdeauna intr-o tara
indepartata. A doua zi intra in clasa cu mana indoliata si se aseza in banca cu pelerina pe el, in asteptarea
institutorului.

- A murit mama mea, explica el colegului de banca, intrigat.

- A murit mama ta? Se mira acela ca de un eveniment onorabil. -Da.

- Lui Sima i-a murit mama lui! striga pitigaiat colegul catre clasa. Copiii se stransera in jurul lui Felix, privindu-l cu
mare curiozitate.

- Si acuma nu mai vii la scoala? -Nu.

Copiii erau prea mici ca sa incerce vreun sentiment de compatimire. Ei erau doar izbiti de acest privilegiu al lui Felix
de a nu mai veni la scoala. Cand intra institutorul, un om de treaba, stors la fata, care-si ridica mereu pantalonii prea
lungi, copiii ii lamurira neintrebati.

- Domnule, lui Sima i-a murit mama lui!

Institutorul isi impreuna mainile sincer emotionat si se apropie de banca lui Felix, in vreme ce copiii, in loc sa se duca
la locul lor, facusera cerc in jurul bancii eroului.

- Ce spui?! Bietul baiat! Ce nenorocire! Si acum nu mai vii la noi?

-Nu.

- imi pare foarte rau. Ce nenorocire!

Lui Sima, privirile acestea respectuoase ale tuturor ii alterara sentimentul de tristete, care sta nelamurit in adanc, si i-l
prefacu intr-un soi de mandrie de a fi obiectul de atentie al lumii. Institutorul il mangaie.
- Poate ca te asteapta tatal tau. Sa-i spui domnului doctor Sima ca regret foarte mult. Asa, draguta! Si institutorul intinse
mana lui Felix si-l conduse cu atentie la usa, cum conduci un paralitic. Copiii urmarira pe Felix cu o admiratie
nemaipomenita, fara umbra de durere. Felix insusi ii privi mut, atat de cuprins de noutatea situatiei lui, incat acest
sentiment nu avea nici un nume.

Abia cu cativa ani mai tarziu, vazand pe alti colegi trecand pe drum cu mamele lor, Felix incepu sa mediteze asupra
simtirii care nu se nascuse, fiind intrerupta la o varsta nepasatoare. Cu fotografia mamei sale inainte, el incerca sa
reconstruiasca un sentiment pierdut, interpretand vechi amintiri; din pacate, era prea tarziu. Fotografia ramanea a unei
fiinte indepartate, pe care abia o cunoscuse.

La internat colegii nu vorbeau despre femei decat cu rasete indecente si cu mister, iar slugile, singurele fiinte de gen
feminin pe care le intalnea pe aproape, aveau vorba muscatoare si luatoare in ras. Pentru intaia oara Felix era prins de
brat cu atata familiaritate de o fata si pentru prima oara, luand act de izbucnirea unei simtiri pana atunci latente, incerca
si acul geloziei, vazand cum Otilia generalizeaza tratamentul.

Zarurile zornaiau pe masa intre cele patru capete stranse in jurul luminii de lampa. Jucatorii emiteau numai scurte
exclamatii tehnice, mos Costache radea doar in favoarea castigatorului, iar Aurica privea nemiscata cu fata intre palme,
aruncand cate o ochire si la Felix. in fata batranului se afla o chesea de tutun, din care acesta apuca mereu, facand tigari
de mana, pe care le lipea scotand foarte tare limba afara si bulbucandu-si si mai rau ochii.
 Tinerele Talente. Eseul

Necesitatea de a vorbi corect

Dupa parerea mea este necessar si foarte important de a vorbi corect, fluid, fara
recionalisme sau arhaisme.
Tinerii din ziua de astazi, inclusiv si maturii trebuie sa vorbeasca corect si frumos
limba romana deoarece daca nu vom respecta regulile nu ne vom mai intelege
intre noi si lumea va fi intr-un haos complet. Unii parinti spun „Copchii nostri nu
cunosc a vorghi corect linba romina, ei nu sint dezvoltati bine si altele” scriind
incorect morfologic, cu i din i, cu diferite regionalisme, in loc de sunt sint etc. . Prin
acest exemplu am dorit sa exprim gandul urmator – schimbarea si vorbirea corecta
trebuie sa vina nu doar de la profesor dar si de la parinti sau tutori, deoarece
creierul copilului se adapteaza la acest mijloc abreviat si incorect morfologic. „E o
datorie patriotica sa ne vorbim limba corect” a spus Grigore Vieru, el a fost,
incutestabil, o voce singulara, de o expresivitate deosebita. Versurile sale au
ilustrat, intr-un regim al excelentei rostirii lirice, stari de spirit de o rara
autenticitate.
Acum va voi prezenta cateva reguli pentru o comunicare cat mai eficienta si
inteleasa corect:
Fa o pauza inainte de a raspunde;
Fii veridic si onest, incearcca sa vezi ambele parti ale paharului;
Nu grabi comunicarea, vorbeste clar si corect;
Adapteaza-ti ideile la ceilalti participanti ai comunicatului;
Nu lasa altceva sa iti distruga atentia de la conversatie;
Fii rabdator si asteaptati randul;
Observa rezultatul a ceea ce ai comunicat.
Vorbirea corecta consta si in dictia persoanei. Dictia consta in controlarea vocii cat
si respiratiei. Noi trebuie sa folosim diferite tonuri si pauze adecvate dupa starea
de spirit a textului. Pentru a ne exprima gandurile noastre in mod fluent trebuie sa
deschidem cat mai mult gura ca sunetele sa iasa intelese de toti.
Concluzia ecestui eseu este ca trebuie sa comunicam corect, fluid si eficient
 Conjunctia. Locutiunea conjunctionala

Conjunctia este o parte de vorbire auxiliară care leagă părţi de propoziţie și pro
poziţii.
 Conjuncţiile pot fi coordonatoare (și, iar, dar, ci, sau, ori, însă, nici etc.) și
subordonatoare (că, dacă, deși, fi indcă, deoarece, căci etc.).

În afară de conjuncţii, în limba română există cuvinte conjunctive (adverbe și

pronume relative: care, cine, ce, cât, cum, când, unde etc.) și locuţiuni
conjuncţionale, alcătuite din diverse părţi de vorbire cu rol de elemente de relaţie:
cu toate că, pentru că, de aceea că, din cauză că, odată ce, de vreme ce, în timp ce,
câtă vreme, de îndată ce, înainte ca să etc. În structura locuţiunii conjuncţionale
intră neapărat o conjuncţie sau un cuvânt conjunctiv.
Modificarile vocabularului. Imbogatirea vocabularului prin mijloace interne

Formarea unui cuvânt de la altul, cu ajutorul sufixelor sau al prefixelor, se numește

derivare.
Totalitatea cuvintelor care sunt derivate de la aceeași rădăcină sau cu utilizarea
acelorași prefixe ori sufixe alcătuiește un câmp derivativ.
În procesul formării cuvintelor, diferite rădăcini și sufixe concurează. Astfel, pentru
a numi persoana care practică o meserie, se poate recurge la: tema verbală
(numele acţiunii) sau tema substantivală (numele obiectului supus acţiunii, al
produsului, al locului) + unul dintre sufixele -ar, -ist, -aș, -giu, -er, -(i)an. În această
concurenţă, se formează cuvinte care sunt sinonime: cizmar – pantofar – ciubotar –
papucar – papugiu; coșar – hornar; macaragiu – macaragist; croitoreasă –
cusătoreasă.
Fiind un procedeu de formare a cuvintelor, derivarea constă în adăugarea unor
prefixe și sufixe la o rădăcină sau la un alt cuvânt derivat, existent deja în limbă.
Adăugarea unui prefix se numește prefixare:
atent – ne ¬ atent ; a lucra – a con ¬ lucra ; compune – a des¬ compune .
Adăugarea unui sufix se numește sufixare:
atent – aten ^ ție; a lucra – lucr a^
re; a compune – compun e^
re.
Adăugarea concomitentă a prefixului și a sufixului se numește derivare mixtă: lanţ –
a dez ¬ lăn ț ui
^ ; marmură – a în ¬ mărmur i^ .
 Cartea - Izvorul cunostintelor

Cartea este considerată ca fiind un adevarat izvor de inţelepciune,

pentru că prin intermediul ei aflăm multe lucruri interesante, ne
îmbogaţim vocabularul, ne dezvoltam spiritual, moral şi multilateral.
Cartea a avut dintotdeauna o semnificaţie aparte pentru că anume în cărţi
sunt scrise cuvintele sfinte ale Domnului, anume în cărţi este păstrată
istoria neamului, şi tot filele din cărţi sunt martore a progresului
tehnologic, stiintific si creativ.
Izvorul creaţiei minunate este cartea. Acest lucru îşi inspira multă
curiozitate. Acolo îţi poţi regăsi trecutul. O carte, o simplă carte este istoria
a întregii veţii. Căutând în ea îţi vei afla destinul. Cînd deschizi o carte poţi
spune că eşti la începutul unui drum pe care îl vei parcurge după noi
cunoştinţe. Drumul este foarte lung, iar viaţa este prea scurtă pentru o
călătorie pe care nu o poţi duce până la capăt. Așa vei fi nevoit să te
opreşti din drum şi să renunţi. Fiindcă niciodată nimeni nu va putea afla
care-i este destinul în viaţă. Așa nici o carte nu poate fi studiată până nu
vei citi şi vei înţelege despre ce se vorbeşte. Trece timpul, două pagini şi tot
odată îţi dai seama că lucrurile pe care doreai să le descoperi în timpul
călătoriei vor apărea singure...
Să nu compari în viaţă, cu viaţa unui om! Cartea este un univers
dumnezeiesc pe care am moștenit-o ca pe o cunună de flori de la străbunii
noștri.
În cărți, vom găsi mereu multe lucruri interesante care s-au întâmplat
cândva sau care sunt din prezent sau care, posibil, se vor întâmpla în viitor.
Niciuna din celelalte surse de informație (radioul, televiziunea sau
internetul) nu pot înlocui în întregime cartea.
Cu cât citești mai mult, cu atât dorești să mai citești, iar aceasta nu are
decât efecte pozitive, in primul rând îți va fi mai ușor să-ți pregătești
temele pentru acasă, în al doilea rând devii o persoană deșteaptă și
educată.
În concluzie putem spune că cartea este univerul dumnezeiesc pe care
trebuie să îl respectăm și să îl stimăm.
 Premiul Nobil pentru Literatură

Premiul Nobel pentru Literatură este acordat anual unui autor

din orice țară care, cu cuvintele lui Alfred Nobel, a produs "cea
mai remarcabilă lucrare într-o tendință idealistică". "Opera" în
acest caz se referă în general la opera autorului ca un tot, nu la o
lucrare individuală, deși lucrările individuale sunt uneori citate în
decernări. Academia Suedeză decide cine, dacă este cazul,
primește acest premiu în fiecare an.
Citatul original al lui Nobel a condus la multe controverse. În
suedeza originală, cuvântul idealisk poate fi tradus fie ca
"idealistic", fie "ideal". În anii anteriori, Comitetul Nobel a lovit
aproape în intenția testamentului, omițând anumiți scriitori cu
renume mondial, precum Lev Tolstoi și Henrik Ibsen, probabil din
prisma faptului că opera lor nu era îndestul de "idealistică". În anii
de mai târziu, formularea a fost interpretată mult mai liberal, iar
premiul este acordat, cum adesea se argumentează că ar trebui să
se întâmple, pentru merit literar de durată. Însă, distincția
continuă să genereze o cantitate de controversă, cum multe alte
nume faimoase în literatură sunt uneori neglijate în favoarea
unora mai puțin vehiculate, precum Dario Fo în 1997. Din păcate,
acest fapt poate fi privit drept inevitabil în toate decernările
literare bazate pe opinii subiective. Un subiect de discuție este
variabilitatea comitetului predispus nejustificat pentru anumite
perspective politice.
 Pronumele
Pronumele este partea de vorbire care ţine locul unui
substantiv într-o comunicare.
Pronumele personal indică diferitele persoane care participă la
actul comunicării.

Pronumele personal are gen numai la persoana

a III-a: masculin (el, ei) şi feminin (ea, ele).

Formele de nominativ ale pronumelui personal sunt:

Număr
singular plural
persoană

persoana a I-a eu noi

persoana a II-a tu voi

persoana a III-a el, ea ei, ele

Pronumele personal în cazul nominativ este în propoziţie

subiect.
 Formele de acuzativ ale pronumelui personal sunt:
Numărul singular plural
forme Forme forme Forme forme
accentu- neaccen- accentu- neaccen-
persoane ate tuate ate tuate

persoana I-a (pe) mine mă, m- (pe) noi ne

persoana a II-a (pe) tine te (pe) voi vă, v-

(pe) ei,
persoana a III-a (pe) el, ea îl, l-, o ele Îi, i, le

Pronumele personal în cazul acuzativ este în propoziţie

complement sau atribut pronominal.

Formele de dativ ale pronumelui personal sunt:

Numărul singular plural
forme Forme forme Forme forme
accentu- neaccen- accentu- neaccen-
persoane ate tuate ate tuate

persoana I-a mie îmi, mi nouă ne, ni

persoana a II-a ție îți, ți vouă vă, v-, vi

persoana a III-a lui, ei îi, i lor le, li

Pronumele personal în cazul dativ este în propoziţie

 complement.

Formele de genitiv ale pronumelui personal sunt:

Numărul Singular plural
genul
masculin feminin masculin feminin
persoane

persoana a III-a lui ei lor lor

Pronumele personal în cazul genitiv este în propoziţie atribut

pronominal.

Formele de vocativ ale pronumelui personal sunt:

numărul
Singular plural
persoane

persoana a II-a tu! voi!

Pronumele personal în cazul vocativ nu are funcţie sintactică,

nu este parte de propoziţie.

Pronumele, parte de vorbire care ţine locul unui nume, poate

substitui în mod diferit același substantiv. Prin pronumele
 utilizat în locul substantivului, vorbitorul își exprimă
certitudinea/incertitudinea faţă de ceva: acela sau cineva, el
sau oricine, toţi sau voi, vouă sau cui etc. Să observăm
diferenţa dintre informaţia pe care o transmite subi ectul în
enunţurile de mai jos:
 Victor Ioanid n-a recitat poezia. Cine n-a recitat poezia?
 Un elev n-a recitat poezia. Cineva n-a recitat poezia.
 El n-a recitat poezia. Cutare n-a recitat poezia.
 Dânsul n-a recitat poezia. Nimeni n-a recitat poezia.
 Acesta n-a recitat poezia.
Substantivul propriu exprimă gradul maxim de certitudine, iar
pronumele nehotărât – gradul minim.

Pronume Pronume Pronume Pronume

interrogative relative nehotărâte negative
N.-A. cine? ce? cine, ce, care unul, altul, toţi, nimeni, nimic,
care? cutare, niciunul, niciuna
altcineva,
altceva, vreunul,
cineva, careva,
ceva, oricine,
orice, oricare,
fiecine, fiece,
fiecare etc.
G.-D. (al, a, ai, (al, a, ai, ale) (al, a, ai, ale) (al, a, ai, ale)
ale ) cui? cui, cărui(a), unuia, altuia, nimănui,
cărei, căror(a) cutăruia, niciunui,
altcuiva, niciunei
vreunuia,
vreunei, cuiva,
oricui, oricărui,
fiecui, fiecărui
Pronumele poate avea toate funcţiile sintactice ale substantivului:
subiect, nume predicativ, atribut neacordat, complement.

În afară de pronumele relative simple, există pronumele relativ

compus ceea ce. El introduce, de regulă, o propoziţie
subordonată:
  Am susţinut bine toate probele de examen, ceea ce mi-a
asigurat un loc de frunte.

În limba română, unele categorii de pronume coincid formal cu

adjectivele pronominale din aceeași categorie. Criteriul de
delimitare a pronumelui de adjectivul pronominal omonim este
funcţia cuvântului analizat: pronumele înlocuiește un substantiv,
iar adjectivul pronominal îl însoţește. Pronumele se declină
independent, pe când adjectivul pronominal se acordă cu
substantivul determinat. Să comparăm:
S Oamenii au plecat.
ubstantiv Problema s-a rezolvat.
Unii oameni au plecat.
Adjectiv pronominal Această problemă s-a rezolvat de
mult
Unii au plecat.
Pronume Aceasta s-a rezolvat de mult.

Pronumele care are o singură formă pentru cazul nominativ și

acuzativ, fără diferenţiere de gen și număr. La cazurile genitiv și
dativ, acest pronume apare în formele:
 (al, a, ai, ale) cărui(a); cărei(a); căror(a).
Atunci când apare ca element de relaţie între propoziţii, pronumele
relativ care la cazul genitiv este utilizat împreună cu articolul posesiv,
acordul reali zându-se astfel:
Copila ale cărei mâini tremurau...
Copila carei
ale mainii

Substantivul din propoziţia regentă impune pronumelui care forma

sa de gen și număr.
Substantivul din propoziţia subordonată, regentul pronumelui care,
impune forma sa de gen și număr articolului posesiv
Alte pronume personale
 La persoana a III-a există şi alte pronume personale:
Numărul singular plural
Genul
masculin feminin masculin feminin
Cazul

N.-A. dansul dansa dansii danselor

D.- da dans dan danselo
G. nsului ei silor r

Unii vorbitori îl simt ca avand nuanţă de politeţe, situandu-l între el

şi dumnealui (dar în limba literară nu poate fi sinonim cu acesta din
urmă).
În unele regiuni pronumele dansul se foloseşte şi pentru lucruri.

Pronumele personal de politete sau de reverenta arată respectul

faţă de o persoană. Formele
pronumelui personal de politeţe sînt:
persoana a
II-a singular plural
N.-A.–V. dumneata (d-ta) dumneavoastra
(dv., dvs., d-voastra)
D.-G. dumintale (d-tale)
persoana a singular plural
III-a masculin feminin masculin feminin
N.-A. dumneaiei dumnealui dumnealor dumnealor
D.-G. (d-lui) (d-ei) (d-lor) (d-lor)

În limbajul familiar şi regional există şi alte variante ale

pronumelui personal de politeţe: mata, ’neata, matale,
mătălică, tălică.
 Aceste pronume exprimă politeţea faţă de un inferior sau
respectul dintre egali şi dintre cei apropiaţi. Ele reprezintă cel
mai scăzut grad de respect.

Formulele reverentioase, precum Domnia Ta, Domnia Sa,

Domnia Voastră, Măria Ta, Înălţimea Sa, Excelenţa Sa, Luminăţia
Voastră etc. se folosesc în limbajul solemn, oficial şi protocolar.
Formulele reverenţioase exprimă cel mai înalt grad de respect.

Numeralul
Numeralul este partea de vorbire flexibilă, specializată pentru
exprimarea noţiunii de număr în sine, determinarea obiectelor sau
ordinea obiectelor la nu mărare.
Numeralul răspunde la întrebările: cât? al câtelea? de câte ori? în
ce proporţii? etc.

Numeralul cardinal exprimă un număr concret de obiecte.

Numeralele cardinale sunt:
Simple – de la unu la zece, sută, mie, milion, miliard;
Compuse – a) de la unsprezece la nouăsprezece, formate din numeral +
prepoziţia spre + zece; b) de la douăzeci la nouăzeci şi nouă,
formate din numeral + zeci + şi + numeral; c) de la o sută în sus,
formate din numeral care exprimă sute sau mii + numeral simplu
sau compus.
Numeralele cardinale compuse care conţin pe unu (un) şi doi îşi
modifică forma în funcţie de gen.
Numeralul care exprimă ideea de parte ori fracțiune dintr-un
întreg sau dintr-un grup unitar de obiecte se numește fracționar.
Numeralul fracționar se formează de la numeralul cardinal +
sufixul -ime: o treime. Tot fracționare sunt și numeralele sfert,
jumătate, cinci la sută, zece la sută, 5%, 10%.
Numeralul fracționar are doar valoare substantivală.

Numeralul multiplicativ arată în ce proporţie crește o cantitate

sau o cali tate. Numeralele multiplicative se formează prin
derivare cu prefixul în-/îm- și sufixul participial -it: îndoit, înzecit,
însutit, înmiit.

Numeralele multiplicative pot avea valoare adverbială sau

adjectivală. Cu valoare adverbială, determină un verb și nu sunt
flexibile; cu valoare adjectivală, determină un substantiv și au
flexiunea adjectivului.
A câștigat dublu – câștig dublu – câștiguri duble.

Numeralul distributiv arată repartizarea obiectelor în grupuri

egale din punct de vedere numeric sau după o determinare
numerică posedată în comun.
Numeralul distributiv se alcătuiește din adverbul câte și
numeralul cardinal propriu-zis, de ex.: câte trei elevi.

Numeralul adverbial arată de câte ori se repetă o acţiune sau în

ce proporţii se găsește o calitate sau o cantitate a unui obiect
faţă de alt obiect sau faţă de același obiect în împrejurări diferite.
Numeralul adverbial are structura unei locuţiuni și se formează
din prepoziţia de + numeralul cardinal în formă de feminin +
substantivul ori, de ex.: de zece ori.
Numeralul poate avea toate funcţiile sintactice ale
substantivului, ale adjectivului și ale adverbului, după valoarea cu
care se utilizează în propoziţie.

Adverbul
Adverbul este partea de vorbire neflexibilă, care arată
caracteristica unei acţiuni, a unei stări sau a unei însușiri.
Adverbul determină un verb, mai rar – un alt adverb, un adjectiv
sau un substantiv.
 Oala împrumutată nu o vezi curată niciodată.
Se scriu cu cratimă următoarele categorii de adverbe:
 compuse din adjectivul astă și un substantiv: astă-seară;
excepţie – astăzi;
 alcătuite din prepoziţiile într(u), dintr(u) + un adverb: într-
adins, dintr-acolo;
 prepoziţia după și un substantiv: după-prânz;
 compuse din două substantive, un adverb și un substantiv,
două ver be, două adverbe, două interjecţii: azi-dimineaţă,
boca-boca etc.
Se scriu într-un cuvânt adverbele compuse istoricește, în care s-a
produs fuzi unea termenilor: anţărţ.
Adverbele interogative servesc pen tru formularea întrebărilor
în raport cu circumstanţele: când? cum? unde? dincotro?
încotro? etc.

Adverbele relative (sau de legătură) se utilizează pentru

introducerea pro poziţiilor subordonate în frază: când, cât, cum,
unde, așa. De exemplu: Unde sunt bucate și pâine, sunt și șoareci.
Adverbele relative se utilizează deseori cu prepoziţii: de când,
până când, de unde, pe unde, până unde, după cum etc.: După
cum a fost sădit, astfel a și răsărit.
Adverbele nehotărâte se utilizează pentru indicarea incertă a
circumstanţelor: cândva, oricând, orișicând, undeva, oriunde,
orișiunde, cumva, oricum, orișicum etc. Ele se formează din
adverbe interogative/relative și elementele de compunere ori, (și),
va, de ex.: orișicând.

Locuţiunile adverbiale sunt structuri cu valoarea unui adverb,

având unitate de sens. Ele se constituie din prepoziţii și
substantive, prepoziţii și adjective. În cadrul locuţiunilor, cuvintele
constituente nu mai au nici sensul propriu, nici posibilitatea de a-și
schimba forma morfologică.
De exemplu, pe de rost, ca locuţiune adverbială alcătuită din prepo
ziţiile pe și de + substantivul rost se depărtează de sensul
constituenţilor (rost = gură); nu admite utilizarea substantivului la
altă formă decât cea din locuţiunea odată stabilită (nu se admite
utilizarea articolului, a altor forme de număr sau caz decât
aceasta); nu e posibilă determinarea substantivului, substantivului
nu i se pot adăuga adjective și numerale.
Funcţiile sintactice ale adverbului și ale locuţiunii adverbiale sunt:
complement circumstanţial, nume predicativ, atribut.
Nu toate adverbele au funcţie sintactică, unele sunt utilizate drept
cuvinte sau construcţii incidente.
 Verbul
În gramatică, verbul este o parte de vorbire care exprimă în
general o acţiune.

Verbul a fi poate fi predicativ (când are un sens lexical distinct),

auxiliar (când intră în componenţa unor forme gramaticale
compuse) sau copulativ (când exprimă relaţia dintre un subiect și
numele predicativ din predicatul nominal). În acest caz, verbul a
fi este purtătorul informaţiei de timp, mod, persoană, număr:
este
era
Pâinea va fi proaspătă
să fie
ar fi
Alături de verbul a fi, în limba română, cu aceeași funcţie de
legătură între subiect și nume predicativ, se utilizează și alte
verbe: a deveni, a ajunge, a rămâne, a se numi, a se ţine,
a părea, a se simţi, a se preface, a însemna etc.: A exista devine
un efort.

Un verb este considerat copulativ, dacă realizează legătura

dintre subiect și numele predicativ. În linii mari, fiecare verb
copulativ este un echivalent nuanţat al verbului a fi, dar are, în
același timp, un sens mai îngust/exact.
 Verbul și locuţiunea verbală pot avea în limba română diferite
funcţii sintactice. Verbele la moduri personale (indicativ,
conjunctiv, condiţional, potenţial, imperativ) sunt predicate.
Verbele la moduri nepersonale (infinitiv, participiu, gerunziu,
supin) au funcţia sintactică de subiect, atribut, complement sau
intră în componenţa predicatului nominal.

În limba română, verbul are patru moduri personale și patru moduri

nepersonale.
Verbul

Moduri personale Moduri nepersonale

1. indicativ 1. infinitiv
2. conjunctiv 2. gerunziu
3. condițional-optativ 3. participiu
4. imperativ 4. supin

Modul Indicativ
Perfectul simplu exprimă o acțiune efectuată în trecut şi încheiată de
curând. Pentru a forma perfectul simplu, verbele cu participiul în -t
vor primi terminațiile specifice -i, -și, Ø (zero), -răm, -răți, -ră după
înlăturarea lui -t, iar cele cu participiul în -s vor primi un -e-, apoi
terminațiile specifice. La conjugarea I, la persoana a III-a singular, -a
devine -ă.
A căuta A părea A spune A citi
căutai părui Spusei citii
Căutași păruși Spuseși citiși
Căută păru Spuse Citi
Căutarăm părurăm Spuserăm citirăm
Căutarăți părurăți Spuserăți citirăți
Căutară părură Spuseră citiră
 Perfectul compus exprimă o acţiune trecută şi terminată în
momentul vorbirii. Într-o naraţiune din comunicarea curentă şi orală,
perfectul compus se foloseşte pentru a prezenta acţiunile,
evenimentele.
Perfectul compus are şi forme inverse, care sînt arhaice şi se
păstrează în poezia populară.
A căuta A părea A spune A citi
am căutat am părut am spus am citit
ai căutat ai părut ai spus ai citit
a căutat a părut a spus a citit
am căutat am părut am spus am citit
ați căutat ați părut ați spus ați citit
au căutat au părut au spus au citit

Imperfectul exprimă o acţiune desfăşurată în trecut, dar neterminată

în momentul vorbirii. Într-o naraţiune, imperfectul este folosit la
descrierea cadrului de desfăşurare a acţiunii.
A căuta A părea A spune A citi
căutam Păream spuneam citeam
căutai Păreai spuneai citeai
căuta Părea spunea citea
căutam Păream spuneam citeam
căutați Păreați spuneați citeați
căutau Păreau spuneau citeau

Mai-mult-ca-perfectul exprimă o acţiune efectuată în trecut şi

încheiată înaintea altei acţiuni trecute.
Mai-mult-ca-perfectul se formează după modelul perfectului simplu,
adăugându-se sufixul -se- și terminaţiile specifice -m, -și, Ø (zero),
-răm, -răți, -ră.
A căuta A părea A spune A citi
căutasem Părusem spusesem citisem
căutaseși Păruseși spuseseși citiseși
căutase Păruse spusese citise
căutaserăm Păruserăm spuseserăm citiserăm
căutaserăți Păruserăți spuseserăți citiserăți
căutaseră Păruseră spuseseră citiseră

Modul Conjunctiv
Verbele care exprimă o acțiune posibilă, realizabilă sunt la modul
conjunctiv.
Semnul distinctiv al modului conjunctiv este conjuncția să.
Modul conjunctiv are două timpuri: Prezent, care exprimă o acțiune
posibilă desfășurată în prezent sau în viitor. De exemplu: să facă.
Perfect (trecut), care exprimă o acțiune posibilă desfășurată în trecut.
De exemplu: să fi făcut.
Conjunctiv prezent Conjunctiv perfect
să caut să căutăm să fi căutat să fi căutat
să cauți să căutați să fi căutat să fi căutat
să caute să caute să fi căutat să fi căutat

Modul Contitional-optativ
Verbele care exprimă o acțiune posibilă ori dorită, a cărei realizare
depinde de o condiție, sunt la modul condițional-optativ.
Modul condițional-optativ are două timpuri: Prezent, care exprimă o
acțiune desfășurată în prezent ori în viitor; se formează din infinitivul
verbului de conjugat și formele speciale ale verbului auxiliar a avea.
De exemplu: aș face; Perfect (trecut), care exprimă o acțiune
desfășurată în trecut; se formează din participiul verbului de conjugat
și condițional-optativul prezent al verbului a fi. De exemplu: aș fi
făcut.
Modul condițional-optativ prezent are și forme inverse, cu sau fără
intercalarea unui pronume neaccentuat. Aceste forme se scriu cu
cratimă. De exemplu: lucrat-au, duce-maș, face-te-ai.
Conditional-optativ prezent Conditional-optativ perfect
aș căuta aș căuta aș fi căutat aș fi căutat
aș căuta aș căuta aș fi căutat aș fi căutat
aș căuta aș căuta aș fi căutat aș fi căutat
 Modul Imperativ
Modul imperativ exprimă un ordin, un îndemn, un sfat, o
ameninţare, o rugăminte, acţiunea verbului fiind realizabilă.
Modul imperativ are numai persoana a II-a, numerele singular şi
plural.
Modul imperativ are:
•Forma afirmative;
•Forme negativă, alcătuită, la persoana a II-a, singular, din adverbul
nu + verbul la infinitiv sau, la persoana a II-a, plural, din adverbul
nu + imperativul afirmativ.
Ordinul poate fi exprimat:
• printr-un mesaj oral sau scris;
• prin semnale sonore;
• prin semnale vizuale.
Într-o comunicare orală, ordinul se exprimă printr-un verb la modul
imperativ, care poate să apară:
• în relaţiile familiale;
• în relaţiile prieteneşti;
• în relaţiile ierarhice;
• într-o situaţie de urgenţă.
Imperativul este marcat de o intonaţie specifică, exclamativă. Într-o
comunicare scrisă, imperativul apare pentru a exprima:
• interdicţia, îndemnul – în legi, afişe, instrucţiuni de folosire,
poezia militantă.

Verbele care au forme pentru toate persoanele se numesc verbe

personale:
Eu invit Noi invităm
Tu inviţi Voi invitaţi
 El, ea invită Ei, ele invită
Verbele care nu au forme pentru persoanele I și II, ci numai pentru
persoana a III-a se numesc verbe impersonale (acestea nu au un
subiect pe lângă ele, acţiunea fiind detașată de un agent concret). Ele
numesc fenomene ale naturii, stări: plouă, ninge, înserează.
Unele verbe se utilizează (cu sens direct) numai la persoana a III-a,
având restricţii clare faţă de subiect: a mieuna, a lătra, a rugini, a
gâlgâi etc. Asemenea verbe sunt numite unipersonale.

Infinitiv este un mod nepersonal care exprimă numele acțiunii sau al

stării.
Infinitivul, prin rădăcina verbului, este o formă de bază pentru
formarea celorlalte moduri și timpuri. Stabilește și caracteristica
conjugării verbului.
În propoziție, verbele la infinitiv, dacă nu intră în alcătuirea timpurilor
compuse, sunt precedate de prepoziția „a“.

Modul în care verbul exprimă o acțiune în desfășurare ori

împrejurarea în care se petrece o altă acțiune se numește gerunziu.
Gerunziul se formează cu ajutorul terminațiilor -ind, -înd: citind,
luptând.
Gerunziul se desparte prin cratimă de formele pronominale
neaccentuate care-l pot însoți. Între gerunziu și forma pronominală
neaccentuată apare vocala de legătură -u: văzându-l.
Gerunziul poate îndeplini funcțiile sintactice de atribut și de
complement.
Ca atribut adjectival, gerunziul se acordă în gen, număr și caz cu
substantivul determinat: față râzândă.

Participiu este un mod nepersonal care arată o acțiune trecută și

terminată. Verbele la participiu se termină în t (mâncat, citit, văzut,
alergat) sau s (spus, zis).
Deoarece participiul este un mod nepersonal, verbele la acest mod
nu pot avea funcția sintactică de predicat verbal!

Supinul exprimă o acțiune ce urmează a fi realizată. Verbele la modul

supin pot exprima:
a) numele acțiunii sau al stării – E ușor de spus.
b) scopul unei alte acțiuni – Am venit la cules.
 c) destinația unui obiect – Vasul de umplut e pe masă.
Modul supin se formează cu ajutorul prepozițiilor de, la, de la, după,
pentru ș.a. și al formei de participiu a verbului: de + cusut – de cusut.
În propoziție, verbele la modul supin pot îndeplini următoarele funcții
sintactice:
• subiect – E ușor de verificat.
• nume predicativ – Cuțitul este pentru tăiat legume.
• atribut – Bunicul a cumpărat o mașină de tuns iarba.
• complement – S-a plictisit de uitat la televizor.

Îmbinările stabile de cuvinte, echivalente cu un verb, se numesc

locuţiuni verbale. În componenţa locuţiunii verbale intră numaidecât
un verb, care se conjugă. Celelalte cuvinte constitu ente ale locuţiunii
verbale (substantive, adverbe, pronume, adjective) rămân
neschimbate în limitele structurii respective:
 a da voie – a permite, a îngădui;
 a face abstracţie – a ignora.
Locuţiunea verbală are aceleași func ţii sintactice ca și verbul și nu se
des compune la analiza sintactică.

Verbele tranzitive numesc o acţiune ce trece în mod direct asupra

obiectului. Delimitarea se face prin formularea întrebării
complementului direct – pe cine? ce? – în raport cu sensul din
context al verbului.
Dânsul povestește (ce?) o istorie. Ea deschide (ce?) o carte. Ei
realizează (ce?) un proiect. Noi am întâlnit (pe cine?) niște
prieteni. Voi așteptaţi (ce?) un răspuns.
Verbele intranzitive numesc stări, procese și acţiuni care nu trec
direct asupra obiectului și nu pot primi complemente directe: Tu ești
aici. El vorbește expresiv. Noi călătorim cu trenul.
 Diateza pasiva. Diateza activa
Formele verbului scrie și este scris, zugrăvește și este zugrăvit etc. se
deosebesc după diateză.
Diateza verbului arată relaţia dintre subiect și acţiune.
În cazul diatezei active, subiectul nu mește persoana sau obiectul care
efec tuează acţiunea.
 Ziaristul redactează un articol.
În cazul diatezei pasive, acţiunea este efectuată de un obiect sau o
persoană diferită de subiect, numită agent. Funcţia acestui substantiv
în propoziţie se numește complement de agent.
 Articolul este redactat de ziarist.
Diateza pasivă se alcătuiește din verbul a fi (la diferite moduri și timpuri) și
participiul verbului de conjugat.
 Articolul este redactat de ziarist.
 Articolul era redactat de ziarist.
 Articolul va fi redactat de ziarist.
 Articolul ar fi fost redactat de ziarist.

Verbele la diateza pasivă coincid formal cu unele structuri de predicate

nominale.
Verbul la diateza pasivă este tranzitiv.
Dacă verbul este la diateza pasivă, alături de el putem identifi ca sau
adăuga un complement de agent, care nu schimbă esenţa enunţului.
Dacă este o structură de predicat no minal (verbul a fi + participiul
adjectivat), nu este posibilă adăugarea unor complemente de agent, iar
adjectivul poate avea diferite grade de comparaţie.
 Plantele pentru ierbar au fost uscate de elevi.
 Vara aceasta este foarte uscată.

În limba română, verbele au, în afară de diateza activă și pasivă, diateză

reflexivă.
Diateza reflexivă arată că acţiunea efectuată de subiect se răsfrânge
asupra lui. Indiciu al diatezei reflexive este pro numele reflexiv se/își la
diferite forme de persoană:
 El întreabă – El se întreabă; El își zice.
 Pronumele el, se și își se referă la aceeași persoană, care face și
suferă acţiunea.

Poezia lirica. Balada

Poezia lirică este o formă de poezie aparţinând de genul liric, prin
care autorul încearcă să transmită propriile sentimente şi starea
de spirit. Poetul liric nu relatează întâmplări şi nu descrie
personaje sau acţiuni, aşa cum se întâmplă în poezia epică.
Genul liric cuprinde operele literare unde autorul își exprimă
ideile, gândurile și sentimentele prin intermediul eului liric.
Piciorul ritmic de două silabe dintre care prima este accentuată
se nu mește troheu.
 Neguri albe, strălucite... (M. Eminescu)
Iambul este piciorul ritmic bisilabic în care accentul cade pe
silaba a doua:
 A fost odată ca-n povești... (M. Eminescu)

Balada este o specie a poeziei epice cu caracter narativ.

Baladele populare reprezintă cântece populare narative, având
autor(i) anonim(i), în care se poves tesc întâmplări despre două
sau mai multe personaje ori confruntări dintre ele.
Balada cultă este un text epic în versuri scris de un autor
(cunoscut). Cu toate că se respectă multe rigori, în balada cultă
elementele fantastice sunt rare ori lipsesc cu desăvârșire.

Poemul este o specie literară în versuri, mai amplă decât balada,

cuprin zând mai multe personaje. În poem liricul se îmbină cu
epicul.
Poemul eroic, ca specie epică, se situează ca proporţii între
epopee și baladă. Acţiunea în poemul eroic este mai complexă
decât în baladă, în el se povestesc fapte și întâmplări măreţe să
 vârșite de personaje însufleţite de sentimente nobile.
Descendent din epopeea antică, poemul eroic moște nește unele
trăsături ale acestei specii: are ca temă trecutul istoric în
momentele glorioase, exemplare; e scris în versuri, într-un stil
înalt; prezintă personaje de excepţie, care stârnesc admiraţie.

Tinerele talente. Aventura

Copilaria lui Ion
Era odata, ca niciodata, un copil pe care il cheama Ion. El traia la
tara si facea nenumerate bacanii, pentru care uneori mai primea
bataie. Lui Ion i se intampla ziua, faptele, pe care le visa
noaptea.
Ma impresioneaza faptul ca el nu se lasa de o dorinta cu una cu
doua, ce erau urmate de un sir consecutiv, care prin urmare se
rasplateau dupa despagubirile provocate.
Ion nu o ducea bine cu scoala pentru ca nu putea sa citeasca si
aceasta ii dadea batai de cap, fiind mereu biciuit de catre un
calugar. La citire, un coleg ii nota grreselile cu un carbune pe
doua placi de lemn, iar controlorul ii scria dublu erorile sale,
pentru al afecta mai tare.
Intr-o zi, ne avand ce face, copilul se duce la matusa sa:
- Buna ziua, matusa Marioara!
- Buna, Ionele!
- Dar verisorul e acasa? Vreau sa ne ducem la scaldat!
- Nu e! S-a dus cu mos Ion in padure la strans fructe...
- Bine, multumesc! Ziua buna!
- Nici o problema! Si tie la fel!
Ion, venindui o pofta brusca de cirese si crezand ca mos Ion va fi
toata ziua la cules in padure, se apuca de nazbatii fara oprire. Se
duce atent in curtea casei si se urca in copacul de cires
inconjurat de canepa , pe care , peste cateva minute

Tinerele talente. Eseu

Fii fericit cat traiesti, pentru ca mort o sa fii mult timp

Viata este atat de scurta incat nici nu iti dai seama cand trece, pe
cand moartea dureaza o eternitate.
         Ce poate fi mai frumos ca viata? Mai frumos ca sentimentele care
vin odata cu ea? Ne nastem cu totii sa facem o lume mai bune, sa creem
amintiri si sa ne bucuram de ce ni s-a oferit pe acest pamant. In viata
fiecarui om sunt etape pe care toata lumea trebuie sa le parcurga. Prima
treapta pe care trebuie sa o urce orice om este copilaria lipsita de griji,
plina de imaginatie si de voie buna. Aceasta etapa este una dintre cele
mai scurte, odata cu timpul ajungi la varsta adolescentei cand lucrurile
se mai complica. Sentilentele si trairile tale sunt tulburate de lumea
inconjuratoare pe care ajungi sa o vezi cu alti ochi, dintr-o alta
perspectiva. La varsta aceasta gasesti prima iubire, precum si prima
dezamagire. Te inchizi in tine si crezi ca nimeni nu te poate intelege. Si
acesta perioada trece repede. Tineretea vine cu pasi repezi. Acum este
momentul in care iti gasesti propriul drum, in care tu iti fixezi viitorul. Nu
trece mult timp si vin responsabiitatile. Te indragostesti, poate te si
casatoresti, faci primul copil sau poate ca nu. Este o perioada a
alegerilor. Nici nu iti da seama cand apare primul fir alb si primul rid pe
fata ta. Asa trece timpul si nu ai cum sa il opresti. Si dintr-o data vine
sfarsitul. In cel mai neasteptat moment al vietii. Dar toate aceste etape
nu sunt obligatorii. Uneori nu apuci sa trece prin ele, ca moartea te si
gaseste, rece, trista si eterna.
       De aceea, in viata este bine sa creezi amintiri frumoase alaturi de cei
dragi, deoarece nu stii cand "iti va bate ultimul ceas".