Inspirată din opera lui Nicolae Bălcescu, 

Românii supt Mihai-Voievod Viteazul,

capitolul Călugărenii, balada cultă Paşa Hassan evocă artistic o secvenţă a bătăliei de la
Călugăreni (1595), în care oştirea română, condusă de Mihai Viteazul, a învins armata
otomană, aflată sub comanda lui Sinan Paşa.
Poetul imaginează, în această poezie, scena în care Mihai Viteazul, alergând „într-o
parte şi într-alta prin tabăra turcească, căutând pe Sinan, îl zăreşte pe Hassan-Paşa, se
ia dupe dânsul strigându-i să stea de e viteaz, să se lupte cu dânsul piept la piept”. „Dar
Hassan-Paşa fugea înspăimântat şi nu se putea ţine pe picioare de groază.” (Nicolae
Bălcescu - Românii supt Mihai-Voievod Viteazul).
Balada este o creaţie epică în versuri, în care este povestită o întâmplare neobişnuită, la
care participă câteva personaje care se confruntă şi care, prin comportare,
impresionează puternic. Poezia Paşa Hassan este o operă literară cultă, deoarece are
autor cunoscut, George Coşbuc, şi este o baladă istorică, pentru că înfăţişează o
întâmplare deosebită din trecutul nostru istoric, la care participă personaje cu însuşiri
ieşite din comun.
În ciuda aparenţelor, între titlul baladei şi conţinutul ei este o deplină concordanţă.
Portretul domnitorului român nu este înfăţişat direct, ci se conturează din impresiile pe
care le produc faptele sale asupra conducătorului turc, Paşa Hassan. Chiar şi mişcarea
armatei române, conduse de Mihai Viteazul este prezentată prin ochii paşei. Procedeul
de a prezenta personajul prin prisma adversarului este evident din prima strofa: „Pe
vodă-l zăreşte călare trecând / Prin şiruri cu fulgeru-n mână / [...] / Şi-n urmă-i se-
ndeasă, cu vuiet curgând, / Oştirea română”.

Momentele subiectului
Fiind o operă literară epică, momentele subiectului se înlănţuie ascendent, deoarece
tensiunea creşte până la penultima strofă, când, ajutat de Alah, Hassan ajunge la
taberele turceşti.

Expoziţiunea
Poezia începe cu imaginea domnitorului român, care împarte groaza şi moartea printre
păgâni. El trece printre duşmani „cu fulgeru-n mână”, făcând „cărare”. „Turcimea-
nvrăjbită” este dezorientată, „se rupe deolaltă / Şi cade-n mocirlă, un val după val”, iar
„fulgerul Sinan, izbit de pe cal, / Se-nchină prin baltă” - element comic ce sugerează
ironia poetului.

Descrierea degringoladei armatei otomane are rolul de a evidenţia vitejia şi spiritul de

sacrificiu al românilor. Ritmul alert, dinamismul acţiunii sunt redate prin verbe
semnificative: „rup”, „saltă”, „cade”, „izbit”, „se-nchină”. Tabloul este panoramic şi plin de
acţiune.

Imaginile vizuale şi de mişcare

Imaginile vizuale şi de mişcare se succed într-o repeziciune uimitoare, iar vuietul -
imagine auditivă - pe care-l face „oştirea română” creează impresia de sfârşit de lume.
Imaginea dezastrului oştirii otomane, redată prin metafora hiperbolizantă „cade-n
mocirlă un val după val” este întregită de spaima cailor ce „Rup frâiele-n zbucium şi
saltă”. Primele două strofe ale baladei ilustrează imaginea grandioasă a luptei românilor,
conduşi de Mihai Viteazul, a cărui măreţie domină câmpul.

Atmosfera de baladă este realizată ou ajutorul figurilor de stil. Hiperbolele „o-mparte

cărare făcând”, „se-ndeasă cu vuiet curgând”, sugerează neobişnuitul întâmplării, iar
metafora „cu fulgeru-n mână”, asociată cu epitetul „turcimea-nvrăjbită” relevă
comportamentul impresionant al românilor. Se remarcă aliteraţiile cu z, r, v - „tropote”,
„roibii”, „rup”, „turcime”, „-nvrăjbită”, „zoreşte”, „azvârle”, „zbucium” - ca şi prezenţa în
rimă â verbelor la modul gerunziu, care sugerează şi ele ritmul trepidant al încleştării şi,
implicit, vitejia românilor.

În strofa a treia perspectiva prezentării luptei se îngustează. Atenţia cititorului este

dirijată spre Hassan, care, stând „departe de luncă”, încearcă o diversiune prin Mihnea.

Dacă mişcările celor două oşti constituie expoziţiunea operei literare, intriga, realizată
din următoarele trei strofe, este dată de apariţia voievodului în preajma paşei.
Trăsăturile dominante ale domnitorului sunt curajul şi dorinţa de a învinge pe cotropitorii
turci. Se mişcă prin oştirea otomană „ca volbura toamnei!, „ca lupu-ntre oi” şi-o vântură
degrabă. Cele două comparaţii au rolul de a reliefa măreţia domnitorului român, care
este înzestrat cu însuşiri excepţionale.

Uluirea lui Hassan, redată prin metafora „e negru pământ”, nu cunoaşte margini,
deoarece vede „cum zboară flăcăii Sucevei / El vede ghiaurul că-i suflet de vânt / Şi-n
faţă-i puterile turcilor surit / Tăriile plevei”. Spaima încolţeşte în sufletul paşei, care este
în continuare surprins de impetuozitatea voievodului, subliniată prin verbele de mişcare
„aleargă”, „împrăştie”, „cutreieră”, „vine” şi prin epitetul „năvală nebună”. Imaginea
terifiantă a lui Mihai Viteazul prinde contur în ultimele două versuri ale acestei strofe: „El
vine spre paşă: e groază şi vai, / Că vine furtună”.

Desfăşurarea acţiunii
Desfăşurarea acţiunii, cuprinsă în următoarele trei strofe, începe cu adresarea directă a
voievodului către paşă şi înfăţişează, în esenţă, atitudinea turcului şi reacţiile sale în faţa
unei posibile confruntări. La propunerea unei întâlniri directe, conducătorul turc, care de
frică îşi „pierduse şi capul şi firea”, „fuge nebun”. Frica îl determină pe Hassan să-l vadă
pe Mihai Viteazul în proporţii hiperbolice.

„Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier”, pe frunte poartă o cupolă gigantică, „vorba-i e tunet,
răsufletul ger, / Iar barda din stânga-i ajunge la cer”. Hiperbola culminează cu o imagine
terifiantă a conducătorului român: „Şi vodă-i un munte”, sugerând apogeul spaimei de
care este cuprins paşa. Prezenţa lui Mihai Viteazul este percepută nu numai vizual, ci şi
auditiv de către paşă, idee sugerată prin aliteraţia „zalele-i zuruie crunte”. Această
amplă hiperbolă cuprinde şi alte figuri de stil: enumeraţia şi comparaţia subînţeleasă -
„vorba-i e tunet, răsufletul ger” - epitetul în inversiune „sălbaticul vodă”.

A doua provocare a domnitorului - „Să piară azi unul din noi” - accentuează groaza
turcului, care „mai tare zoreşte”. Imensa laşitate este redată atât prin gesturi - „Cu
scările-n coapse fugaru-şi loveşte / Şi gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi” -, cât şi prin
expresia feţei, care sugerează intensitatea groazei, relevată de poet prin două epitete
„Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi!”. Epitetul verbal „zboară şoimeşte”, încărcat de
ironie, exprimă şi el disperarea paşei.

Punctul culminant
Următoarele două strofe, a zecea şi a unsprezecea, constituie punctul culminant.
Hassan atinge culmea disperării. „Turbanul îi cade şi-l lasă căzut”, chiar dacă aceasta
înseamnă dezonoare. „Îşi rupe cu mâna vestmântul”, deoarece are impresia că vântul
se-mpiedică „în largile-i haine” şi-„n loc e ţinut”. Expresiile populare „de groaza pierii
bătut” şt „mănâncă pământul” relevă atât disperarea personajului, cât şi ironia acidă a
poetului. Şi în penultima strofă, portretul său fizic este o oglindă a stării de spirit. Din
pricina fricii, „îi dârdâie dinţii, şi-i galben perit”, dar ajuns aproape de taberi, este ajutat
de spahii, care „se-ndeasă grăbit / Să-i deie scăpare”.

Deznodământul
În deznodământul baladei - concentrat în ultima strofă - ironia poetului sugerează
dispreţ: „Şi-n ceasul acela Hassan ajurat / Să zacă de spaimă o lună / [...] Căci vodă
ghiaurul în toţi a băgat / O groază nebună”. Ultimele două versuri evidenţiază admiraţia
scriitorului pentru legendarul domnitor, căruia-i preamăreşte vitejia faptelor, generate de
un patriotism înălţător.

Antiteza
Cele două personaje ale baladei, Mihai Viteazul şi Paşa Hassan, sunt construite în
antiteză. Ea scoate în evidenţă trăsături antagonice: curajul domnitorului român şi frica
paşei, spiritul de sacrificiu al voievodului şi laşitatea conducătorului turc.

Aura legendară a eroului, prezentarea lui în antiteză cu adversarul său, îmbinarea

elementelor reale cu cele fabuloase, hiperbolizarea personajelor şi a faptelor lor ca şi
punerea acestora în situaţii excepţionale încadrează opera literară Paşa Hassan în
specia literară - baladă cultă.
Procedeele artistice
Fiind o baladă cultă, se remarcă varietatea procedeelor artistice folosite, ce conferă
stilului armonie şi fineţe. Pentru a reda culoarea epocii, poetul foloseşte arhaisme -
„ieniceri”, „flinte”, „paşă”, „ghiaur”, „spahii”, „bei” - iar prin inversiuni se evidenţiază
caracteristici ale unor fapte sau personaje.

Limbajul
Limbajul este presărat cu expresii populare deosebit de sugestive, iar folosirea verbelor
la timpul prezent aduce evenimentul în actualitate, evidenţiind încă o dată virtuţile
artistice ale unui mare poet, dragostea lui de patrie şi popor, precum şi sentimentul
demnităţii naţionale, al jertfei pentru libertatea şi independenţa ţării.

Prozodia
Poezia este alcătuită din 12 strofe, fiecare dintre ele având câte şase versuri, ultimul
fiind mai scurt. Primele cinci versuri au măsura de 9-11 silabe, iar ultimul de 6 silabe.
Rima este alcătuită după schema a b b a a b, iar ritmul este amfibrahic