Reţete de jocuri

De ce şi cum să te joci cu copilul tău!

de Lawrence J. Cohen

Universitatea „Dunarea de Jos” Galaţi

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport

Specializarea Pedagogia Ȋnvăţămȃntului şcolar şi preşcolar

Luchian (Constandache) Cristina

Anul I, Grupa 2

1
Mulţi dintre noi considerăm că parentajul ţine numai de temele pentru acasă, de
chestiunile organizatorice şi nu gasim prea multa bucurie în legăturile noastre de
familie.
Ȋn cartea „Reţete de jocuri, De ce şi cum să te joci cu copilul tău!”
Lawrence Cohen îi incurajează pe parinţi să lase „seriozitatea“ deoparte, pentru
a-şi regăsi copilul şi apoi demonstrează concret cum se poate face acest lucru.
Potrivit autorului, copiii de toate vȃrstele au permanent nevoie de legături
apropiate, de sentimentul siguranţei şi de ataşament, iar interacţiunea prin joc
cu parinţii lor este o cale importantă de a dezvolta legături de acest fel.
Când Lawrence J. Cohen a început să lucreze ca terapeut, clienţii lui erau
majoritatea adulţi. El petrecea ore în sir cu aceştia discutând despre copilaria
lor şi vedea cât de important e pentru un copil să aibă o legatură puternică cu
părintele.
Incă de la începutul vieţii, ataşamentul dintre bebeluş şi părinte e practic
instinctiv, iar când acesta devine mai activ şi capabil de exprimare verbală,
situaţia se complică.
Indiferent dacă părintele a avut o zi bună sau o zi proastă, copilul vrea să
se joace. Nu contează dacă părintele are dispoziţia necesară pentru acest lucru,
copilul are nevoie de atenţie .
Cu timpul, terapia lui Cohen s-a transformat într-o terapie a jocului
adresată copiilor în sprijinul părinţilor lor.
În sfarşit ca să fim un izvor de speranţă şi entuziasm pentru copii, trebuie
să găsim modalităţi de a ne reîmprospăta resursele. “Reţete de jocuri” oferă
sfaturi care ne ajută să devenim cei mai buni şi mai jucauşi parinţi posibili.
Părinţii pot invăţa să găsească un echilibru între misiunea serioasă a legăturii de
suflet şi importanţa jocului. Acest lucru poate ajuta la rezolvarea unei game de
dificultaţi familiale, dar se adresează şi familiilor în care toate lucrurile decurg
normal.

Capitolul I – Valoarea jocului în conduita părintelui

De multe ori ne gândim la acele momente de conexiune sufletescă cu copii

noştri ca la marile recompense pentru munca noastră grea de părinte. Alteori
exuberanţa firească a copiilor şi tendinţa lor de a explora lasă deseori locul unei
nepotrivite atitudinii. În acelaşi timp, iubirea noastră părintească profundă este
înlocuită de indignare şi iritare, ba chiar de furie. Cicălim sau pedepsim, strigăm

2
când ajungem la capătul răbdărilor, toate astea fiindcă ne simţim respinşi,
neputiincioşi sau ţinuţi la distanţa. Vrem să restabilim conexiunea tot mai mult
pe cât vor copiii noştri, însă nu ştim cum.
Jocul, împreună cu parentajul prin joc, poate fi puntea îndelung căutată
care ne întoarce la acea legatură profundă afetivă între părinte şi copil.
Parentajul prin joc este o modalitate de a pătrunde în lumea copilului, în condiţiile
impuse de acesta, pentru a cultiva apropierea, încrederea şi conexiunea. Când
totul e bine în lumea copilului, jocul este un teritoriu vast în care ei sunt voioşi,
activi, cooperanţi şi creativi.
Adevarul e ca in viata noastra, a adultilor, nu exista pre mult loc pentru
amuzament si jocuri. Zilele noastre sunt pline de stres, obligatii si munca. Ne
simtim obositi des, ne plictisim repede cand ne jucam cu copii nostri si apoi ne
enervam daca ei nu se joaca asa cum ne asteptam noi sau daca ne cer pre mult.
Altii dintre noi ar putea sa nu fie in stare sa-si lase deoparte spiritul
competitiv sau nevoia de a detine controlul.
Autorul ne impartaseste cateva intamplari din experienta proprie ca
parinte si descrie cateva jocuri interesante desfasurate cu fetita sa, Ema.
Ex: in drumul spre gradinita (unde se preface ca nu o vede cand e pregatita sa
mearga, se preface ca vorbeste singur si simuleaza reactia sa de suparare, fapt
ce o amuza pe Ema si o face pe aceasta sa se pregateasca de fiecare data intr-un
timp potrivit).
Tot in acest capitol, Cohen descrie cat de important e pentru copiii jocul.
El e distractiv, dar totodata e plin de sens. Un joc simplu, poate sa contina
curenti afectivi subterani puternici (furie, acceptare etc). Copiii isi dezvolta
increderea in fortele proprii si abilitatile. Jocul reprezinta totodata o modalitate
de apropiere si, mai important chiar, o cale de a restabili legatura dupa o
pierdere a apropierii (nevoia noastra incredibila de atasament).
Cel mai important scop al jocul si poate unic pentru oameni este acela de
refacere dupa suferinta afectiva. Ganditi-va la copiii care au avut o zi proasta la
scoala. Vin acasa si va arata o cale sau alta, ca ii doare ceva. Vorbesc despre ce li
s-a intamplat, sau sunt nesuferiti, se incuie in camera lor sau insista sa primeasca
atentie. Au nevoie de mai multe solutii pentru o vindecare afectiva. Parentajul
prin joc inseamna mai mult decat o simpla joaca. Putem actiona jucaus sau la un
nivel afectiv profund, indiferent ce facem: realizand treburi gospodaresti sau
facand teme.

3
 LAWRENCE J.COHEN ne sfatuieste sa cultivam apropierea in locul
izolarii, increderea in sine in locul neputiintei, vindecarea afectiva in locul
suferintei afective si sa realizam deprinderea parentajului prin joc. Multi
parinti spun: „Copiii mei se joaca foarte bine singuri, n-au nevoie sa ma implic.” De
ce participarea adultilor e importanta? Parentajul prin joc ofera ajutor pentru
cele mai dificile aspecte ale cresterii copiilor: crizele de nervi ale copiilor de 2-3
ani, muscatul la prescolari, anxietatea copiilor de clasa a 3-a, comportamentul
scapat de sub control al preadolescentilor.
Daca nu ne jucam, riscam sa pierdem modul in care copiii isi exprima
sentimentele si experientele intime despre care nu pot sau nu vor sa vorbeasca.
Noi avem nevoie sa auzim iar ei sa impartaseasca. De ce nu e bine sa refuzam
jocul? EX: Connie (mama) si Brian (9ani) - probleme de comportament (refuz
imbratisari, raspunsuri obraznice, nepoliticoase) - bataia cu perne.

Capitolul II – Alaturati-va copiilor in lumea lor

Orice parinte isi doreste ce e mai bun pentru copilul lui. Contactul abia
perceptibil, teatral, e o modalitate excelenta de explorare jucausa a conexiunii.
Faptul ca, in joc, copilului mai mic i se acorda rolul cu putere mai mare, ii
intareste incredera in sine. In plus daca ne uitam la un copil de 2-3 ani, cand
invata mersul, copiii cad deseori. Cand altcineva cade intr-o maniera caraghioasa,
copilul mic are posibilitatea sa-si descarce, prin ras, toata frustrarea pricinuita
de mersul in picioare. Este o solutie mult mai buna decat sa gaseasca alt copil mic
pe care sa-l imbranceasca sau sa scanceasca ca sa fie luat in brate.
A impiedica un copil sa se joace, echivaleaza cu a impiedica un adult sa
vorbesca si sa gandeasca. A-i controla jocul minut de minut echivaleaza cu a
controla fiecare vorba spusa de cineva, dar a-i lasa pe copii sa se joace complet
singuri echivaleaza cu a petrece ziua impreuna cu alti adulti, fara a vorbi deloc cu
ei. Rolul adultului in joc este acela de a oferi siguranta si de a fi prezent la
nevoie.
Copiii au o nevoie deosebita de participarea mai activa a adultilor:
1. Cand le este greu sa stabileasca legaturi cu cei de-o seama sau cu
adultii- fara pedepse;
2. Cand par incapabili sa se joace liber si spontan;

4
3. Cand apar schimbari in viata lor (inceperea gradinitei, nasterea unui
fratior sau a unei surioare, un deces sau un divort in familie)- jocuri simple
Ex: oul spart;
4. Cand sunt in pericol.Dificultatile copiilor nu se rezolva intotdeauna de la
sine daca ei sunt lasati de capul lor, oricat de mult si-ar dori parintii.
Noi adultii, parinti din generatia actuala, nu ne-am jucat prea mult cu
adultii atunci cand aram copii.Abia recent, copiii au inceput sa aiba ocazia de a se
juca mai mult. Toti expertii in dezvoltarea primei copilarii sunt de acord ca
aceasta crestere a timpului de joaca constituie un mare beneficiu pentru copii.
In plus noi avem ranile noastre nevindecate din copilarie si uneori ele stau in cale
tocmai atunci cand copiii nostri au nevoie de sprijin. Sentimentele noastre din
trecut ne impiedica sa fim niste parinti jucausi, iar acest lucru ne ingreuneaza
sarcina de a ne ajuta copiii sa-si depaseasca dificultatile emotionale.

Rolul de tată
Tatii sunt parinti si sunt si barbati, dar din pacate au parte de mult mai
multa instruire pentru rolul de barbat decat pentru cel de parinte. Aceasta
devine o piedica in fata stabilirii unei legaturi jucause sau la un nivel profund
afectiv.
Pe de alta parte, tatii au fost dintotdeauna principalii parteneri de tavaleala ai
copiilor, lucru benefic constatat in randuri repetate. Ei sunt renumiti pentru ca
fac lucrurile palpitante. Dar atat tatii cat si copiii, au nevoie si de interactiunile
obisnuite, cotidiene. Tatii au posibilitatea de a aduce o imensa contributie
pozitiva in viata copilului.
Mama sau tata, cand ne alaturam copiilor in lumea jocului lor, descuiem usa
catre viata lor interioara si interactionam cu ei de la suflet la suflet.

Capitolul III – Crearea unei legaturi

In povestea „Taramul fapturilor salbatice” , mama il trimite pe micul Max

la culcare fara sa fi cinat, pentru „pozne de tot felul” si pentru ca s-a purtat ca o
„faptura salbatica”. Max isi imagineaza camera lui ca pe un taram fictiv al
fapturilor salbatice, care-l aleg rege. Dupa o vreme insa, Max incepe sa se simta
singur si vrea sa se intoarca in locul „unde cineva il iubeste mai mult decat orice
si oricine”. Intorcandu-se acasa cu corabia, se trezeste in camera lui, in care-l

5
astepta o cina calda, semn ca toate poznele au fost iertate si ca legatura cu
mama lui a fost restabilita.
Aceasta poveste este foarte iubita. In cazul acesta copilul incalca regulile
parintilor, este pedepsit, apoi isi foloseste imaginatia ca sa isi exprime
sentimentele (increzator in sine, fiindca stie ca se poate intoarce acasa , la
dragostea mamei).

Stabilirea, intreruperea si restabilirea legaturii se repeta constant pe

tot parcursul perioadei de sugar si al copilariei. Petrecem 9luni avand legatura
directa cu mama. Apoi renuntam la acea legatura calda, ca sa ne luam in primire
viata proprie. Imediat ce iesim, incercam sa restabilim legatura puternica cu
mama, apoi reincepem sa vedem ce altceva mai exista in lume.
Conexiunea e usor de recunoscut, in diferite etape ale vietii: intre sugar si
persoana sa de atasament primar (aceasta legatura este numita „iubire din
priviri”), iar pe tot parcursul vietii , al copilariei, al adolescentei, al vietei adulte
stabilim, intrerupem si restabilim permanent legaturile cu parintii, fratii,
prietenii si sotii nostri. Ulterior urmam acelasi tipar cu copiii nostri.
In cazul in care aceste legaturi se rup, in care copilul se simte izolat, jocul
este modalitatea fireasca de a-si reveni dupa aceste framantari afective. Asadar
cu cat stapanim mai bine limbajul jocului copilului nostru, cu atat il putem ajuta
mai bine sa inchida cercul restabilirii legaturii.

Umplerea paharului: Atasamentul si impulsul de restabilire a legaturii

Expertii in psihologia copilului vorbesc tot timpul despre teoria
atasamentului, insa parintii nu o inteleg prea bine. Cohen explica aceasta teorie
cu ajutorul metaforii umplerii si reumplerii unui pahar. Persoana de ingrijire
primara este „rezervorul lui”.
Desigur ca nimeni nu iese din copilarie cu o istorie de atasament perfect. Am
avut cu totii momente sau chiar perioade lungi de frustrare si nevoi neimplinite.
Paharele noastre au stat goale sau aproape goale pre multa vreme si n-am fost
intotdeauna siguri cum sa le umplem la loc.
Uneori copii au nevoie evidenta de reumplerea paharului, dar nu o pot
obtine. Astupa paharul cu capacul, ca sa nu piarda putinul ramas, dar atunci e
greu sa fie reumplut, fiindca le lipseste increderea in procesul reumplerii, ar
putea sa refuze o imbratisare, un gest cald.

6
 In schimb, copiii cu un atasament sigur, par sa aiba de obicei paharul plin.
Ei stiu cum sa obtina reumplerea, uneori intreband pur si simplu: „Pot sa mananc
un mar?” La bebelusi, atasamentul, umplerea initiala a paharului se realizeaza in
spatiul intim al privirilor ochi in ochi, al tinerii in brate.
In urma supararilor, al frustrarilor, al traumelor, paharul celor mici se
goleste complet. Acest lucru se intampla cand adultii ii lovesc, tipa la ei sau ii
pedepsesc cu asprime. Copiii conteaza pe noi sa il reumplem. Tratarea crunta e
cand adultul fisureaza paharul.Paharul cu crapaturi e greu de umplut. E nevoie de
terapie de calitate.
Umplerea si reumplerea paharului copilului constituie fundamentul
legaturilor sufletesti dintre parinte si copil.

Capitolul IV – Sa incurajam ibcredera in sine a copilului

O componenta importanta atunci cand ne jucam de-a lupta cu un copil,

consta in a indeplini doua roluri: cea de a consolida increderea in fortele proprii
si cea de a nu ne lasa absorbiti de competitie asa de mult, incat sa uitam de
partea cui suntem (de partea copilului).
Unii copii sunt speriati, timizi, tematori. Unde se afla puterea autentica?
Raspunsul porneste de la societatea noastra. Suntem deosebit de ambivalenti in
ceea ce priveste puterea la copii. Vrem sa fie asertivi, siguri de sine si
echilibrati, insa nu abuzivi, dominatori sau agresivi. Admiram forta si gratia
fizica, curajul si increderea in sine si totodata pedepsim violenta si
comportamentul tiranic. Folosim cuvantul putere pentru a numi lucruri extrem de
diferite. De cealalta parte se afla neputiinta, care seamana cu pasivitatea,
inhibitia, timiditatea, frica. Alt tip de neputiinta include lovitul, muscatul, lovitul,
ignorarea sigurantei.
Din fericire, dezvoltarea este de partea noastra. Noi suntem cei care
putem sa le oferim siguranta si sa le dezvoltam increderea in fortele proprii.
Putem crea diferite experimente cu puterea care le permite copiilor sa se
joace cu puterea cuvintelor si puterea de a incalca reguli.
De multe ori parintii intreaba: „De unde sa gasesc timp pentru un joc de fiecare
data?” Ei schimba, in mod convenabil, timpul consumat deja cu confruntari,
rugaminti, enervare cu jocurile parinte-copil. Merita sa investim timp pentru

7
copilul nostru! Insa, la drept vorbind, jocul poate deveni atat de placut, incat
activitatea respectiva inceteaza sa mai fie o treaba de facut!

Pregatirea copilului pentru lume

Ideea de a-i pregati pe copii pentru lumea cea rece si rea constituie un
factor important in sectorul castigarii si pierderii.Multi tatici spun ca nu-si lasa
niciodata baietii sa castige, fiindca acestia au nevoie sa fie pregatiti sa
concureze cu cei de-o seama, care nu le vor ceda niciodata. Pe de alta parte insa,
nu e tocmai corect ca un adult in toata firea salupte cu toate puterile cu un copil.
Pentru ce te pregateste asa ceva, pentru lumea rece si rea? Ne dorim ca cel mic
sa –si imbunatateasca aptitudinile, sa fie putin competitiv, sa fie fericit! Ca
parinte incepi prin a lasa copilul sa castige, dupa care treptat, incepi sa joci
serios. Insa maniera poate sa oscileze o vreme. E important ca parintele sa fie
receptiv la semnalele copilului, sa discute cu acesta despre competitie, castig sau
infrangere.
De multe ori, copiii isi critica permanent munca si abilitatile si fac nemilos
acest lucru unii cu altii. Procesul cresterii, al invatarii si al dobandirii de noi
deprinderi aduce multa frustrare, care se poate descarca prin rasete (cand avem
noroc), sau prin lacrimi (cand sentimentul e prea intens). Din pacate copiii nu vin
sa ne spuna ce ii doare. Ca urmare, noi trebuie sa o facem pe detectivii si sa
adulmecam diferenta intre pierderea reala a interesuluisi renuntarea din cauza
sentimentului de neputiinta.

Redobandirea increderii pierdute

Psihologii pediatri au observat de multi ani ca jocul indeplineste un rol
deosebit de important in cazul copiilor care au fost traumatizati. Cand copiii au
trait un accident rutier sau un cutremur, ori locuiesc intr-un camin violent, ei isi
traduc in fapt traumele prin joc. Atunci cand copiii par sa se afle in dificultate,
adultii le pot facilita refacerea increderii in sine jucandu-se cu ei. Ca parinti,
nedorim cu disperare sa-i ajutam sa evite aceste lectii dure ale vietii sau macar
sa le stapaneasca atunci cand ele se produc. Stim ca predicile nu dau rezultate,
dar continuam chiar si asa sa le tinem, pentru orice eventualitate, fiindca nu stim
ce altceva sa facem. O abordare jucausa e mult mai utila!