Sunteți pe pagina 1din 2

A fost o dată ca niciodată ...

Un Șoricel mic mic pe nume Sibil care locuia cu părinții lui într-o vizuină la rădăcina unui copac chiar la
marginea unui lac.

Sibil avea o mare problemă: îi era foarte frică să iasă din vizuina lui și să înfrunte Pădurea! Desigur toată
lumea știe ca șoriceii sunt fricoși dar Sibil era șoricelul cel mai fricos din lume! Ii era frică de tot ce mișca în
Pădure, chiar și de imaginea lui din lac.

In fiecare dimineață când Șoricelul Mami îl trezea sa meargă la Școala din Pădure, Sibil plângea amarnic și
striga:
- Nu vreau afară în Pădure! Nu vreau la Scoală! Vreau sa rămân aici!
Se ghemuia ca o mingiuță într-un colț al vizuinii și tremura din toată blănița lui maronie.
- Dar Sibil, trebuie sa mergi afară! Cum o să înveți să devii un Șoricel Mare dacă nu te duci la Școala din
Pădure?
Oricât ii explica Șoricelul Mami, oricât îl ruga, Sibil nu vroia să audă! Se ghemuia și mai tare în colțișorul lui
unde se simțea în siguranța. Până la urmă Șoricelul Mami nu avea altă soluție decât sa-l împingă brusc afară
din vizuină.

Și nebunia începea! Cum ieșea afară, i se părea ca întreaga Pădure începe să-l urmărească și să-l atace!

Sibil se rostogolea ca o minge și cădea zgomotos Buffffff direct în mormanul de frunze uscate. Cum ateriza,
frunzele țâșneau în sus, săreau pe el, îl acopereau, îl înțepau și-l ciupeau în toate părțile. Sibil încerca să iasă
din morman, dădea cu lăbuțele în jur, se răsucea, sărea în sus, când el, când frunzele. Abia reușea să scape
din movilița frunzelor și o lua la fugă mai departe.

Dar ... cum îl vedeau fugind, rădăcinile copacilor se desprindeau din pământ și săreau pe el să-l prindă în
strânsoare. Bietul Sibil se împiedica și cădea, iar se ridica, fugea gâfâind, sărea peste rădăcini, printre ele,
mușca speriat în stânga și în dreapta și gonea prin pădure.  

Cum îl zăreau de sus, crengile se aplecau peste Sibil, se arcuiau și-l prindeau de codiță. Il ridicau în sus, îl
aruncau de la o creangă la alta apoi îl azvârleau spre alți copaci.

Bețele de pe drum se ridicau în sus, dansau răutăcioase în jurul lui și nu-l lăsau să treacă!
Pietrele i se aruncau în cale și-l blocau!
Tufele îl împingeau și-l sufocau! Firele de iarba îl înțepau și florile se încolăceau în jurul lui.

Până la urmă ajungea la Școala Pădurii gâfâind, obosit, rănit, cu inimioara bătând să-i sară din piept.
Și nebunia continua ... Ceilalți șoricei așezați frumos pe buturugă îl împingeau, îi luau lucrurile, râdeau de el
și-l strigau "Sibil, Fricosul Pădurii!"

Și frica lui Sibil creștea și mai mare și mai mare și nu știa cum să facă să se termine mai repede Școala! Iar
când în sfârșit se termina, era primul care țâșnea ca o săgeată înapoi spre casă!

Bietul Sibil se simțea mingea pădurii, azvârlit din vizuină și aruncat de colo colo de Pădure și de animaluțe.
Si cu cât alerga mai tare cu atât i se părea că Pădurea se năpustea mai tare asupra lui!

Dar într-o dimineață, când fugea spre Scoală și se lupta cu Pădurea, a auzit niște șoapte :
- Sibil ... Sibil ...
S-a oprit brusc și a ascultat! Pădurea s-a oprit și ea brusc.
Din nou, aceleași șoapte :
- Sibil .. Sibil ..
- Oh parcă mi-am auzit numele ... s-a uitat Sibil de jur împrejur foarte uimit, cine ar putea să mă strige pe
mine într-o Pădure?
Mai mult curios, Sibil a privit întrebător înspre Copaci și Copacii au privit înspre Sibil: "Oare cine?!" Apoi a
privit înspre frunze și frunzele au fluturat curioase: "Oare cine?!"
Și-a coborât privirea înspre firele de iarba și firele de iarba s-au legănat dintr-o parte într-alta cântând în
cor: "Oare cine?!"

- Hihi ! s-a auzit un ras cristalin venind dinspre Ciupercuțe. Eu te-am strigat, Zâna Pădurii! i-a zâmbit Mica
Zâna, cocoțată pe pălăria unei ciuperci.

Ii zâmbea atât de frumos încât Sibil, cu ochișorii mari și curioși, s-a apropiat încet de Zânuța zglobie.

Și ce ciudat ... Cu cât mergea mai încet, cu atât Pădurea se mișca mai încet. 

- Văd că te pricepi la alergat, i-a spus Zânuța, parc-ai fi un titirez cu blăniță!


Dar știi Sibil, când fugi de frică, Pădurii și celorlalți li se face frică de tine și te atacă la rândul lor! Atunci
când te uiți curios și frumos în jurul tău, totul se transformă în ceva curios și frumos!

Sibil asculta cu atenție. Si Pădurea asculta odată cu el.


- E ca si cum privirea ta ar fi o bagheta magica, atunci cand te uiti cu frica primesti frica iar cand te uiti cu
bucurie primesti bucurie!
- Atunci când ție ți-e frică, a continuat Zâna, Pădurea simte frica ta și iți răspunde la fel!
- Dar eu nu vreau să atac Pădurea ...
- Atunci Oprește-te Sibil! Oprește-te și uită-te în jur! Ce vezi? Hihi! Si Mica Zână s-a făcut nevăzută.
- Ce vezi? a repetat Pădurea înfoiată.
Sibil s-a întors acasă mergând încet și pândind Pădurea la tot pasul.

A doua zi de dimineață, când s-a trezit, a țopăit bucuros afară din Vizuină:

- Sunt curios ... oare ce o să văd prima dată când ies în Pădure?
- Ohhh vai! O Păpădie Uriașă! Oare cum o fi într-o Păpădie?
Si Sibil se aruncă în mijlocul Păpădiei Uriașe, fulgi pufoși îl gâdilau și săreau pe boticul lui!

- Ohhh ce flori frumoase! Oare cum miros? Si florile păreau să spună "Vino, Vino și joacă-te cu noi!"
- Oare cum ar fi să mă dau pe tobogan pe tulpina florilor?
Și Sibil se cățăra pe Floare, apoi își dădea drumul pe tulpină în jos și chiuia de bucurie.

Ajungea la Școala Pădurii atât de vesel și plin de flori și fulgi pe căpșor încât ceilalți Șoricei erau uimiți, nu-l
mai recunoșteau. Nu le venea să creadă că e chiar Sibil, șoricelul fricos!
Ba chiar erau foarte curioși să afle ce a mai descoperit Sibil în Pădure.

Unii dintre colegi l-au rugat pe Sibil să-i ia și pe ei să le arate ce lucruri minunate vede el.
Sibil îi privea curios "Oare ce crezi că o să vezi?"

Acum nu-i mai era frică! Avea atâtea lucruri de văzut și descoperit!

Râsul lui Sibil se auzea în toată Pădurea și toată Pădurea râdea odată cu el!