UNGUENTE

Potrivit Farmacopeei Române ediţia a X-a, unguentele sunt definite ca preparate

farmaceutice semisolide destinate aplicării pe piele sau pe mucoase, în scop terapeutic sau de
protecţie. Unguentele sunt constituite din excipienţi (baze de unguent) în care se pot incorpora
substanţe active.
Administrarea remediilor şi a medicamentelor pe piele sau în diferite cavităti ale corpului
este un concept la fel de vechi ca umanitatea.
De asemena preparatele aplicate pe piele reprezintă unele din cele mai vechi forme
farmaceutice; omul primitiv folosea ape minerale, ape termale, prafuri, ungeri cu grăsimi
animale sau uleiuri vegetale, sucuri de plante, fierturi de buruieni iar mai târziu ceruri, gume.
Întrebuinţarea în scop terapeutic a grăsimilor animale şi a uleiurilor vegetale singure sau
asociate cu diferite minerale sau produse animale este menţionată în domumentele antice.
În funcţie de gradul de dispersie a substanţelor active unguentele pot fi: unguente-soluţii,
unguente-emulsii, unguente-suspensii sau unguente cu mai multe faze (mixte sau polifazice-
Unguenta FR X)
Denumirea de unguent probine de verbul latin ungo, -ere= a unge sau substantivul
unguentum, i=unsoare, alifie, parfum.
Din punct de vedere fizico-chimic, unguentele ca forme farmaceutice semisolide fac parte
din sistemele disperse microeterogene (microscopice) structurate denumite şi “geluri plastice
pentru aplicare cutanată” sau “geluri tixotrope cu limită de curgere sau comportare plastică”.
După natură şi compoziţie unguentele sunt constituite dintr-o bază simpla sau compusă în
care în mod obişnuit, se dizolvă sau se disperseaza una sau mai multe substanţe active.
În funcţie de compoziţia lor aceste baze pot influenţa activitatea preparatului.
Bazele pot fi constituite din substanţe naturale sau sintetice şi pot fi formate dintr-un
sistem dispers cu o singură fază sau mai multe faze. În funcţie de natura bazelor, preparatele pot
avea proprientăţi lipofile sau hidrofile.
În aceste forme farmaceutice se indică şi prezenţa altor substanţe ca: agenţi conservanţi
antimicrobieni, antioxidanţi, stabilizanţi, emulgatori, vâscozifianţi şi promotori ai penetraţiei.
 Preparatele semisolide pentru aplicare cutanată destinate utilizării pe răni deschise sau pe
piele lezată în mod grav sunt sterile.
Preparatele semisolide destinate a fi aplicate pe membrane mucoase şi alte suprafeţe
trebuie să corespundă în plus şi altor cerinte prevăzute în monografiile generale ca de exemplu:
preparate pentru nas, preparate rectale, preparate oftalmice şi preparate vaginale.
FRX, supl. 2004 şi Eur. Ph. 4th 2004 înscrie mai multe categorii de preparate semisolide
pentru aplicare cutanată:
 unguente
 creme
 geluri
 paste
 prisnite (cataplasme).
 plasturi medicinali
În Eur. Ph. în versiunea franceză apare denumirea de pomade. Diferitele categorii de
forme semisolide prezintă diferenţieri:
 Unguentele sunt constituite dintr-o bază cu o singură fază în care pot fi dispersate
lichide sau solide. Ele se clasifică în trei grupe:
 Unguente hidrofobe, care pot absorbi cantităti mici de apă. Bazele utilizate
pentru formularea lor sunt: parafinele solide şi lichide, uleiurile vegetale,
grasimile animale, gliceridele sintetice, cerurile şi polialchilsiloxanii lichizi;
 Unguente emulgatoare, care pot absorbi cantităti mari de apă şi produc
emulsii de tipul apă-în-ulei şi ulei-în-apă, dependent de natura emulgatorilor:
agenţi de emulsionare de timpul apă-în-ulei: esteri ai sorbitanului,
monogliceride şi alcooli graşi sau agenţi de emulsionare ulei-în-apă precum
alcooli graşi sulfataţi, polisorbitaţi, eteri cetilstearili macrogoli, sau esteri ai
acizilor graşi cu macrogolii.
Bazele lor sunt unguente hidrofobe
 Unguente hidrofile sunt preparate care conţin baze miscibile cu apa. În mod
obişnuit sunt formate din amestecuri de macrogoli lichizi şi solizi, ele
conţinând cantităţi corespunzatoare de apă.
 Formele farmaceutice semisolide se disting de formele lichide şi solide prin faptul că în
general ele se administrează numai extern pe piele şi mucoase.
În literatura farmaceutică formele semisolide sunt prezentate sub diferite denumiri ca:
 preparate topice, preparate de uz topic, sisteme farmaceutice topice;
 semisolide sau forme farmaceutice semisolide;
 forme farmaceutice pentru aplicare locală;
 forme dermice, forme farmaceutice cutanate, forme de uz dermatologic.
 unguente;
 sau modern forme farmaceutice bioadezive semisolide.
Aceşti termeni desemnează o categorie mai mare sau mai mică de forme farmaceutice, de
exemplu denumirea de forme topice desemnează un domeniu larg de administrare a preparatelor
lichide, semisolide sau solide, pe piele şi pe mucoase, inclusiv pe mucoasa gastrointestinală.
Termenul de “forme dermice” sau “cutanate” defineşte formele aplicate numai pe piele şi
exclude administrarea acestora pe mucoase.
Formele semisolide şi unguentele desemnează numai preparatele cu o caracteristică
proprie comună şi anume consistenţă moale (semisolidă), deci exclude formele lichide şi solide.
Aceste forme au capacitatea de a adera pe suprafaţa aplicată (bioadeziune) pentru o perioadă
lungă de timp până când sunt spălate sau şterse.
Denumirea modernă de forme farmaceutice bioadezive semisolide se referă la produsele
care se aplică pentru uz extern sau pe cale topică, pe piele sau mucoase fiind mai cuprinzatoare
decât denumirea de preparate dermatologice care defineşte strict numai formele administrate pe
piele, fie că ele conţin sau nu o substanţă medicamentoasă.
Administrarea unguentelor poate viza mai multe scopuri în funcţie de obiectivul cercetat.
Astfel preparatele pot fi aplicate pe piele datorită efectelor lor fizice:
 Pentru capacitatea de a acţiona pe piele ca protectoare, lubrifiante, emoliente, agenţi
de uscare etc.;
 Sau pentru efectele specifice, dacă acestea conţin una sau mai multe substanţe
medicamentoase.
În acest caz, forma farmaceutică poate prezentă:
 O acţiune locală:
 Fie la suprafaţă
  Fie la diferite profunzimi ale ţesutului;
 O acţiune generală, sistemică
În general unguentele au fost şi sunt folosite pentru acţiune locală, în tratarea afecţiunilor
de la suprafaţa pielii sau mucoaselor şi nu a penetra în circulaţia generală.
Totuşi dacă substanţele medicamentoase trec prin epidermă şi ajung în capilarele
saunvine, pot ajunge în circulaţia generală şi pot fi detectate în sânge sau urină (fie substanţă
nemodificată fie metaboliţii acestora). Însă cele mai multe substanţe medicamentoase utilizate
pentru uz topic, nesistemic, nu sunt toxice în concentraţiile absorbite, aşa încat efectele datorate
absorţiei nu sunt în general recunoscute de pacient.
În funcţie de gradul de dispersie al substanţelor active, unguentele pot fi: unguente-
soluţii, unguente-emulsii, unguente-suspensii, unguente cu mai multe faze.
Dacă fază dispersată depaşeşte 25% din masa unguentului, unguentele-suspensii sunt
denumite paste.
Dacă faza apoasă depaşeşte 10% din masa unguentului unguentele-emulsii sunt denumite
creme.
Bazele de unguent pot fi: baze liposolubile (grase), baze-emulsii (apă în ulei şi ulei în apă) şi
baze hidrosolubile.
Avantaje pentru utilizarea formelor topice:
 administrarea medicamentului direct la nivelul procesului patologic este un avantaj
decisiv faţă de terapia sistemică. Se obţine astfel o terapie localizată cu concentrarea
substanţei medicamentoase în zona afectată, fară riscul unor efecte toxice asupra altor
organe. Datorită acestui avantaj numeroase substanţe medicamentoase care au
toxicitate crescută, pe cale orală sunt administrate pe piele.
 interesul pentru formele farmaceutice semisolide se datoreză capacităţii mari a
acestora de a elibera substanţa medicamentoasă la nivelul suprafeţelor epiteliale;
 mecanismul de bioadeziune oferă posibilitatea ţintirii medicamentului pe situsurile
specifice.
 învingerea barierelor de permeabilitate prezentate de membranele biologice, prin
modularea sau ajustarea funcţiei de barieră a pielii.
  accesibilitatea relativă a epidermei viabile şi a ţesuturilor dermului de la suprafaţa
corpului. Epiderma nefiind vascularizată, este un ţesut relativ inaccesibil pentru
administrarea pe cale sistemică.
 terapia sistemică determină concentraţii mai înalte de substanţe medicamentoase în
sânge, organe şi muşchi decât cele obţinute prin piele. Unele substanţe aplicate pe
suprafaţa pielii au capacitatea de a difuza epiderma viabilă şi în derm, în concentraţii
adecvate, pentru a produce activitatea farmacologică scontată în ţesuturile locale.
 efectul rezervor al pielii. Acest rol a fost demonstrat pentru stratul cornos; unele
substanţe medicamentoase pot fi stocate în concentraţii farmaceutic active, pe
receptorii specifici mai multe zile, de exemplu dermocorticoizii; practic aceasta
impune respectarea ritmului optim de administrare (zilnic sau la interval de câteva
zile);
 efect optim în penetrarea substanţelor medicamentoase prin diferite structuri ale
pielii, utilizând excipienţi adecvaţi;
 creşterea timpului de remanenţă la nivelul zonei tratate şi mărirea procesului de
absorbţiei a substanţei medicamentoase;
 realizarea unui efect sistemic (general) prin administrarea unor substanţe
medicamentoase prin piele (sub forma de plasturi) evitându-se astfel degradarea
acestora în mediul gastric şi evitarea first pass effect. Acest efect sistemic este posibil
prin utilizarea de substanţe medicamentoase puternic active cu proprietăţi fizico-
chimice ce permit penetrarea uşoară prin piele.
De asemenea, este important ca substanţa medicamentoasă sa nu prezinte tendinta de a
induce reacţii nedorite pe piele.
Terapia locală prezintă şi unele dezavantaje:
 acţiune ineficientă a unor substanţe medicamentoase la nivel dermic; de exemplu,
unele substanţe sunt active în maladiile cutanate numai când sunt administrate pe cale
generală, astfel sunt: izotretinoinul (în acnee), metotrexatul (în psoriazis),
ciclosporinele.
Absenţa efectului după administrarea locală se datorează faptului că substanţele:
 sunt distruse la suprafaţa pielii sub acţiunea factorilor externi sau prin metabolizare
epidermică;
  substanţa devine activă în urma administrării pe cale generală numai după
transformarea într-un metabolit eficace;
 nu prezintă o penetraţie optimă prin piele;
 trebuie să prezinte o specificitate mare.
Apariţia unor efecte secundare nedorite, în cazul în care pielea sau mucoasele sunt lezate
sau descuamate caracterizate prin pierderea straturilor epidermice superioare (ceea ce are
loc în : psoriazis, arsuri, incizii şi alte leziuni traumatice). În aceste cazuri, absorbţia
substanţei active poate fi intensificată considerabil cu riscul producerii unor efecte
sistemice nedorite;
O precauţie deosebită în alegerea formei farmaceutice se va acorda mai ales în cazul în
care zona ce urmează să fie tratată prezintă răni, cu capilarele sangvine descoperite,
arsuri, pe suprafeţe mari; în aceste condiţii substanţa medicamentoasă este uşor eliberată
şi absorbită şi poate produce efecte sistemice nedorite.

Preparare
Baze de unguent
Componentele bazelor de unguent grase se topesc, se filtrează, dacă este necesar şi se
amestecă până la răcire.
Bazele de unguent emulsii apă în ulei se prepară prin dispersarea fazei apoase în faza
grasă topită în care a fost incorporat emulgatorul şi se amestecă până la răcire. Ambele faze
trebuie să aibă aproximativ aceiaşi temperatură.
Bazele de unguent emulsie ulei în apă se prepară prin dispersarea fazei grase topite în
faza apoasă în care a fost în prealabil incorporat emulgatorul şi se amestecă până la răcire.
Ambele faze terbuie să aibă aproximativ aceiaşi temperatură.
Bazele de unguent hidrosolubile se prepară în funcţie de caracteristicile componentelor
respective.
Substanţele active se dispersează în bazele de unguent în funcţie de proprietăţile acestora
şi de scopul terapeutic urmărit.
La prepararea unguentelor este permisă folosirea de antioxidanţi şi conservanţi
antimicrobieni potriviţi.
 Unguentele care se aplică pe plăgi, pe arsuri şi pe pielea sugarilor se prepară cu baze de
unguent cu proprietăţi emusive sau peliculogene. La prelararea lor se folosesc metode care le
asigură sterilitatea şi care permit evitarea unei contaminări ulterioare cu microorganisme.

Controlul calităţii unguentelor

Descriere
Unguentele trebuie să aibă un aspect omogen şi să prezinte culoarea şi mirosul
caracteristice componentelor.

Omogenitate
Unguentul întins în strat subţire pe o lamă de sticlă şi examinat cu lupa care măreşte de
4,5 ori, nu trebuie să prezinte picături sau aglomerări de particule.

Mărimea particulelor
Se determină prin examinarea la microscop a unei mase de unguent care conţine
aproximativ 10 mg substanţă activă suspendată, care se întinde în strat subţire pe o lamă. Dintre
particulele examinate 90% trebuie să prezinte un diametru de cel mult 50 µm, iar pentru restul de
10% se admite un diametru de maximum 100 µm.

pH-ul unguentelor
Se determină potentiometric. Valoarea ph-ului trebuie să fie cuprinsă în intervalul 4,5-
8,5.

Masa totală pe recipient

Se determină prin cântărirea individuală a conţinutului din 10 recipiente faţă de masa
declarată pe recipient se admit abaterile procetuale prevazute în tabelul 20.
Tabelul 20
Masa declarată pe recipient Abatere admisă
Până la 10 g ± 10 %
10 g până la 25 g ± 5%
 25 g până la 50 g ± 3%
50 g şi mai mult de 50 g ± 2%

Dozare
Se efectuează conform prevederilor din monografia respectivă.
Conţinutul în substanţă activă poate să prezinte faţă de valoarea declarată, abaterile procentuale
prevăzute în tabelul următor.
Tabelul 21
Conţinut declarat în substanţă activă (%) Abatere admisă
Până la 0.1% ± 7,5 %
0,1% până la 0,5% ±5%
0,5% şi mai mult de 0,5% ± 3%

Sterilitatea
În cazul unguentelor sterile se procedează conform prevederilor de la “Controlul
sterilităţii” – FRX pagina 1073.
 Unguentul cu clotrimazol 1%

Unguentul cu clotrimazol conţine clotrimazol dispersat într-o bază de unguent potrivită;

conţine un conservant antimicrobian potrivit.
Unguentul cu clotrimazol 1% trebuie să corespundă prevederilor de la “Unguenta” şi
următoarelor prevederi:
Conţine cel puţin 97,0% si cel mult 103,0% clotrimaol C22H17ClN2 faţă de valoarea
declarată.

Descriere
Unguent omogen de consistenţă semisolidă, gălbui, cu miros caracteristic.

Identificare
Se procedeaza conform prevederilor de la “Cromatografia pe strat subtire”
Absorbant: silicagel G (R)
Developant: eter diizopropilic (R)
Soluţie de aplicat
Soluţia a: 2,0 g unguent cu clotrimazol se aduc într-o eprubetă şi se adaugă 4 ml
cloroform (R), se agită timp de 10 minute si se filtrează;
Solutia b: clotrimazol (s.r.) 1,0% m/V în cloroform (R).
Pe linia de start a plăcii cromatografice, în punctele a si b, se aplică soluţiile:
a: 40 µm soluţie a (200 µm clotrimazol);
b: 20 µm soluţie b (200 µm clotrimazol - s.r.)
Placa cromatografică se introduce în vasul cromatografic cu developant, se lasă până
când acesta a migrat pe o distantă de aproximativ 15 cm de la lina de start, se scoate, se usucă la
aer şi se pulverizează uniform cu tetraiodobismutat (III) de potasiu pentru cromatografie (R).
Pe cromatogramă, în dreptul punctului a trebuie să apară o pată asemănătoare cu pata din
dreptul punctului b.
 Dozare
La 5,0 g unguent se adaugă 30 ml cloroform (R), 5 ml acid sulfuric (R), 20 ml apă şi 1 ml
galben de metanil-solutie (I). Se agită timp de 5 minute si se titrează cu laurilsulfat de sodiu
0,01mol/l până la coloraţie roz-portocalie a stratului cloroformic.
1 ml lauril sulfat de sodiu 0,01 mol/l corespunde la 0,003448 g C22H17ClN2