SUPOZITOARE

Farmacopeea Româna ediţia a X-a defineşte supozitoarele ca preparte farmaceutice solide

care conţin doze unitare din una sau mai multe substanţe active; sunt destinate administrării pe
cale rectală, vaginală sau uretrală (“Suppositoria” FR X), care grupează împreună cele trei forme
farmaceutice: supozitoare, ovule şi bujiuri.
Supozitoarele reprezintă una din cele mai vechi forme farmaceutice, care a suferit
transformări în timp privind substanţele medicamentoase utilizate, excipienţii folosiţi şi tipul de
acţiune farmacologică; erau cunoscute în Egiptul antic şi Mesopotamia.
Printre referiri în Papirusul lui Ebers (1500 i.e.n.) în Teba
Supozitoarele sunt preparate solide unidoze. Forma, volumul şi consistenţa lor sunt
adaptate administrătii pe cale rectală (Rh Eur 4th).
Ele conţin una sau mai multe substanţe active dispersate într-o bază adecvată care poate fi
solubilă sau dispersabilă în apă sau se poate topi la temperatura corpului.
Dacă este necesar, se pot adăuga excipienţi ca: diluanţi, absorbanţi, surfactanţi, lubrifianţi,
conservanţi antimicrobieni şi coloranţi autorizati.
Astfel, supozitoarele, din punct de vedere terapeutic sunt destinate să fie plasate sub corp,
în interiorul rectului.
Supozitoarele sunt considerate forme solide, dar pot fi incluse şi în categoria formelor
semisolide, cu toate ca ele prezintă o consistenţă mai tare, în comparaţie cu unguentele.
Din punct de vedere al sistemului fizic, supozitoarele sunt dispersii medicamentoase
încorporate într-un mediu de dispersie inert format dintr-o bază semirigidă sau rigidă.
Ca şi în cazul unguentelor baza de supozitoare este o substanţă auxiliară, un carrier,
compus din unul sau mai mulţi excipienţi în care se dispersează substanţa sau substanţele active.
Baza de supozitoare poate fi naturală, semisintetică sau sintetică şi trebuie să prezinte o
temperatură de topire apropiată de temperatura rectului.
Dispersia substanţei active în bază de supozitoare poate conduce la:
 un sistem de dispersie omogen, şi în acest caz formele farmaceutice sunt numite
supozitoare tip soluţie;
  un sistem dispers eterogen bi sau polifazic: supozitoare tip emulsie, supozitoare tip
suspensie, supozitoare polifazice (mixte).
În cazul acestor dispersii componentele asociate nu trebuie să interactioneze.
În mediul de dispersie - baza de supozitoare - se pot dispersa diferite substanţe medicamentoase:
solide (pulberi), moi sau cantităţi mici de lichide.
Supozitoarele se prepară într-o varietate de forme şi mase pentru a raspunde exigenţelor
tratamentului în funcţie de:
 natura şi concentraţia substanţei medicamentoase;
 locul de administrare (la diferite niveluri în rect).
 vârsta şi starea pacientului;
 modul de eliberare a substanţei medicamentoase;
 acţiunea dorită: efect local sau sistemic.
Supozitoarele se prepară prin modelare, turnare în forme sau presare.
Substanţele active se dizolvă, se emulsionează sau după o prealabilă pulverizare se
suspendă în baza de supozitoare.
În funcţie de caracteristicile substanţelor active şi de efectul terapeutic urmărit se folosesc:
 baze de supozitoare liposolubile – de exemplu, untul de cacao, grasimi semisintetice
neutre
 baze de supozitoare hidrosolubile ca masa gelatinoasă, amestecul de polietilenglicoli
etc.
Dozele terapeutice maxime pentru substanţele puternic active şi toxice sunt la fel cu acelea
folosite în cazul preparatelor farmaceutice administrate intern.
După administrare, prin introducere în rect, baza de supozitoare se topeşte, se înmoaie
sau se dizolvă în mucusul rectal, distribuie substanţa activă şi o transportă în ţesuturile regiunii
rectale.
În mod tradiţional supozitoarele sunt administrate:
 pentru acţiune locală, cu intenţia de a rămâne în interiorul cavităţii rectale;
 dar pot fi destinate absorbţiei substanţei active în vederea unei acţiuni generale (sau
sistemice).
Supozitoarele rectale destinate unei acţiuni locale, sunt mult mai frecvent utilizate pentru a
combate constipaţia sau durerea, iritaţia, inflamaţia şi pruritului asociate cu hemoroizii sau alte
afecţiuni ano-rectale.
Ca formă farmaceutică, supozitoarele prezintă multiple avantaje oferite de:
 calea de administrare rectală: avantajul major constă în posibilitatea asigurării unui
efect local în regiunea ano-rectala. Medicaţia rectală urmareşte refacerea integrităţii
mucoasei rectale, a troficităţii (hemoroizi, rectite) când este necesară o eliberare
rapidă a substanţei active din excipient şi o acţiune promptă. tratamentul local mai
poate urmării evacuarea conţinutului intestinal, o acţiune antiparazitară (parazitoze
intestinale) şi examinarea radiologică a părţii inferioare a intestinului cu substanţe
radioopace (rectoscopie). Pentru o acţiune generală se administrează o gamă largă de
substanţe active. În acest caz, calea rectală oferă avantajul de a se putea evita pasajul
medicamentului prin ficat şi se protejează astfel substanţele sensibile la acţiunea
enzimelor hepatice. Se asigură o acţiune farmacodinamică superioară administrării
locale.
 un alt avantaj este calea de administrare alternativă caii orale în caz de vomismente,
obstrucţii ale tractului gastro-intestinal afecţiuni ale tubului digestiv superior, stări de
boală avansată, comă,
 administrare avantajoasă pentru adulti şi copii care sunt incapabili sau refractari la
administrare de medicamente pe cale orală.
 supozitoarele pot fi o alegere din considerente farmaceutico-tehnologice şi
fiziologice, când se urmareşte o acţiune locală sau când substanţa medicamentoasă
este inactivată sau distrusa de pH, acţiunea enzimatică a secreţiilor gastrice sau
intestinală.
 calea de administrare rectală poate fi folosită când substanţa medicamentoasă este
distrusă sau suferă un efect de biotransformare puternic sub influenţa hepatic first
pass effect. Astfel se evita bariera hepatică după absorbţia rectală. Totodată
substanţele medicamentoase au caracteristici organoleptice dezagreabile sau acţiune
iritantă pentru stomac şi nu pot fi administrate pe calea orală, deoarece produc
sensinbilizări şi bolnavul refuză medicamentul. unii pacienţi consideră administrarea
parenterală traumatizantă.
  administrarea de durată în cazul bolilor cronice: hipertensiune, diabet, astm, anemie,
SIDA.
Supozitoarele prezintă şi dezavantaje.
 refuzul bolnavilor de a li se administra medicamente pe cale rectală.
 administrarea antibioticelor este limitată;
 unele substanţe active prezintă dificultăţi în tehnologia de preparare, datorită formării
amestecurilor eutectice între substanţele active sau între acestea şi excipienţi.
 de asemenea includerea unei cantităţi mari de lichid îngreunează tehnologia de
preparare şi modifică absorbţia;
 mărimea şi viteza absorbţiei substanţei medicamentoase în unele cazuri este mai
redusă decât pe calea orală;
 nu se pot administra în terapia pediatrică la sugari, la care mucoasa rectală este foarte
sensibilă şi permite o absorbţie mărită a substanţei active, care conduce la o acţiune
energică, uneori toxică.
 nu se pot administra în caz de leziuni rectale, fisuri anale; în acest caz mucoasa
rectală nu mai are rolul de membrană de absorbţie selectivă; se produce o absorbţie
exagerată a substanţei active care trece brusc în circulaţia sangvină şi pot apare
fenomene toxice;
 administrarea de supozitoare este contraindicată în caz de alterări ale mucoasei
rectale: sfinctere relaxate, noduli hemoroidali;
 debutul acţiunii terapeutice este mai tardiv decât pe alte căi;
 fluidificare rapidă a excipientului şi eliminarea medicamentului fără a se realiza o
absorbţie totală a substanţei active;

Preparare
Supozitoarele se pot obţine prin modelare prin turnare sau prin presare.
Substanţele farmaceutice se dizolvă, se emulsionează, sau după o prealabilă pulverizare se
suspendă în baza de supozitor respectivă.
În funcţie de caracteristicile substanţelor active şi de efectul terapeutic urmărit, se
folosesc baze de supozitor lipisolubile (deschisa) de exemplu unt de cacao, grăsimi semisintetice
neutre sau baze de supozitor hidrosolubile (de exemplu masa gelatinoasă, amestec de polietil-N-
glicoli).
La preparare se pot folosi şi substanţe auxiliare (de exemplu diluanţi, absorbanţi, agenţi
tensioactivi, conservanţi antimicrobieni potriviţi).
Dozele terapeutice maxime pentru substanţele toxice şi pentru cele puternic active sunt
aceleaşi cu cele folosite în cazul preparatelor farmaceutice administrate intern.

Controlul calităţii supozitoarelor

Descriere
Supozitoarele rectale (Supozitoare) au formă cilindru-conică sau de torpilă, diametrul
bazei de 8-10 mm, lungimea de 20-30 mm şi masa de 2-3 grame pentru adulţi şi de 1-2 grame
pentru copii.
Supozitoarele vaginale (ovule). Au formă sferică sau ovoidală, masă de 2-4 grame,
ovulele preparate cu unt de cacao sau cu grăsimi semisintetice neutre şi masă de 5-12 grame
(ovule preparate cu masă gelatinoasă).
Supozitoarele uretrale (bhujiuri) au formă de cilindri ascuţiţi la un capăt, lungimea de 5-10 mm
diametrul de 2-7 mm şi masa de 2-3 grame.

Aspect
Supozitoarele trebuie să aibă un aspect omogen şi să-si pastreze forma şi consistenţa la
temperatura camerei.
În secţiune longitudinală, examinate cu lupa care mareşte de 4-5 x nu trebuie să prezinte
aglomerări de particule, cristale sau bule de aer.

Comportamentul la topire sau dizolvare

Aceasta determinare se realizează introducand un supozitor într-un flacon conic de 100
ml, care conţine 50 ml apă menţinută la temperatură de 37±2 °C. Flaconul se agită prin uşoară
rotire o dată la 5 minute.
Supozitoarele preparate pe baze liposolubile, trebuie să se topească în cel mult 30 de minute iar
cele preparte cu baze hidrosolubile trebuie să se dizolve cel mult o oră. Pot ramâne în flacon
particule de substanţă activă şi substanţe auxiliare nedizolvate.

Uniformitatea masei
Se cântaresc 20 de supozitoare şi se calculează masa medie. Aceleaşi supozitoare se
cântaresc individual. Faţă de masa medie calculată, masa individuală poate să prezinte abaterile
procentuale prevăzute în tabelul următor.

Tabelul 24
Masa medie a supozitorului Abaterea admisă
Până la 2 g ±10 %
2 g până la 5 g ±7,5 %
5 g şi mai mult de 5 g ±5 %

Dozare
Pentru identificarea şi dozarea principiilor active din supozitoare se poate proceda în
două feluri:
Dacă substanţa activă se poate determina direct, fară îndepartarea excipienţilor, se aduce
produsul într-un solvent comun pentru excipient şi principiul activ şi se efectuează analiza
calitativă şi cantitativă.
Dacă se impune separarea principiilor active din masa de excipienţi, aceasta se face prin
îndepartarea excipientului gras cu un solvent organic în care substanţa activă nu se dizolvă, fie
prin topirea supozitorului în prezenţa unui solvent (alcool, apă acidulată sau alcalinizată) al
principiilor active urmată de racirea şi decantarea soluţiei rezultate (pentru o separare mai bună a
masei grase se poate adaugă parafină, filtrându-se soluţia după răcire).
Dozarea principiilor active se efectuează conform prevederilor din monografia respectivă.
 Conţinutul în substanţă activă pe supozitor poate să prezinte faţă de valoarea declarată,
abaterile procentuale prevăzute în tabelul urmator.

Tabelul 25
Conţinutul declarat în substanţă activă pe Abatere admisă
supozitor
Până la 10 mg ±10 %
10 mg până la 100 mg ±7,5 %
100 mg şi mai mult de 100 mg ±5 %

Observaţie
Dacă se prevede în monografia respectivă, se determină “Uniformitatea conţinutului în
substanţă activă pe supozitor”.
 Supozitoare cu glicerină

Supozitoarele cu glicerină conţin glicerină solidificată cu stearat de sodiu. [NOTĂ—Dacă

se preferă astfel, stearatul de sodiu pentru supozitoarele cu glicerină poate fi preparat în timpul
fabricării supozitoarelor, prin reacţia directă dintre acidul stearic şi bicarbonatul de sodiu,
carbonatul de sodiu sau hidroxidul de sodiu, fiecare dintre acestea în proporţia corectă].
Supozitoarele cu glicerină conţin un procent de greutate de cel puţin 75,0% şi cel mult 90,0% de
glicerină (C3H8O3).

Ambalare şi depozitare – Se păstreaza în recipiente închise ermetic.

Standarde de referinţă USP (Farmacopeea SUA) -

RS Acid stearic USP.

Identificare

A: Se dizolvă 1 g de borat de sodiu în 100 ml de apă, se adaugă 25 picături de

fenolftaleină TS şi se amestecă. Se adaugă 2 picături dintr-un supozitor care s-a topit într-o
eprubetă care conţine 0,5 ml din această soluţie: soluţia roz devine incoloră iar, la încălzire,
revine culoarea roz.

B: Se dispersează 12 supozitoare în aproximativ 125 ml de apă într-un pahar Berzelius de 250

ml, aşezat pe o plită. Se răcesc, se adaugă 1,5 ml acid clorhidric şi se toarnă amestecul într-un
separator de 250 ml. Se extrag cu 75 ml hexan, înlăturând stratul apos inferior şi se adună stratul
organic într-un pahar Berzelius. Se evaporă cu ajutorul unei băi de apa până aproape de
deshidratare: spectrul de absorbţie IR al dispersiei în ulei mineral a precipitatului astfel obţinut
indică valoarea maximă numai la aceleaşi lungimi de undă ca şi cele ale dispersiei în ulei mineral
a RS Acid stearic USP.

Apă. Metoda I (921): cel mult 15,0%.

Probă
Se transferă o cantitate de supozitoare cântărită cu exactitate, echivalentul a aproximativ 250 mg
de glicerină, într-un balon volumetric de 250 ml. Se dizolvă în apă, se diluează cu apă până la
volum şi se amestecă. Se pipetează 5 ml din această soluţie într-un balon conic de 250 ml şi se
adaugă 50,0 ml de reactiv pregătit prin amestecarea a 40 ml de acid sulfuric diluat (1 la 20) cu 60
ml de soluţie de periodat de potasiu (1 la 1000) acidulată cu 3 până la 5 picături de acid sulfuric.
Se încălzeşte soluţia într-o baie de aburi timp de 15 minute, se răceşte la temperatura camerei şi
se adauga 1 g de iodură de potasiu. Se lasă balonul să stea timp de 5 minute şi se titrează cu 0,02
N tiosulfat de sodiu VS, adăugând 3 ml de amidon TS, pe măsura apropierii de punctul final. Se
efectuează o determinare a soluţiei blank, utilizând apă în loc de supozitoare şi se observă
diferenţa dintre volumele solicitate. Fiecare ml din diferenţa de volum de 0,02 N tiosulfat de
sodiu consumat este echivalent cu 0,4604 mg de glicerină (C3H8O3).