Tarnoveanu Andreea Raluca

Anul II - tehnica dentara

Grupa 1A

Absorbtia medicamentelor
Medicamentele se administreaza intr-un anume loc bine definit (la nivelul tubului digestiv prin inghitire,
sub-cutanat sau intramuscular prin injectie etc.), dar sunt destinate sa actioneze cel mai adesea in cu totul alt loc
decat cel in care au fost administrate (ficat, inima, creier etc.). Este evident ca medicamentele parcurg un anume
drum in organism. Drumul parcurs de medicamente in organism incepand cu absorbtia, continuand cu distributia,
si terminand cu eliminarea lor este studiat de o parte a farmacologiei numita farmacocinetica.

Absorbtia

In farmacologie si farmacocinetica, absorbtia este procesul prin care medicamentele sunt transportate sau
preluate de la locul administrarii (pe gură, prin inhalare, prin injectie intravenoasa sau intramusculara, etc.)
ajungand in sange prin reactii intracelulare capilare, osmotice, de solubilitate sau alte reactii chimice la nivel
celular. Acest lucru se poate face prin peretele intestinal, piele sau membranele mucoaselor.
In anumite situatii, cum ar fi administrarea intravenoasa (iv), absorbtia este directa, existand o variabilitate redusa,
deoarece medicamentul merge direct in sange. In cazul injecției iv, biodisponibilitatea compusului este de 100%.
Absorbtia este obiectivul principal in dezvoltarea de noi medicamente, deoarece un compus trebuie sa fie mai intai
absorbit pentru ca oricare dintre efectele medicamentului sa poate avea loc. In plus, profilul farmacocinetic al
medicamentului poate fi modificat in mod semnificativ de factori care afecteaza absorbtia.
Absorbția medicamentelor[modificare | modificare sursă]
În cazul medicamentelor, absorbția intestinală este prima etapă farmacocinetică, în care substanțele
medicamentoase aflate sub diferite forme farmaceutice, trec de la locul de administrare în sânge.
Absorbția medicamentelor depinde de două tipuri de factori:

Factori generali:

 factori care influențează dizolvarea;

 mărimea particulelor;
 solubilitatea substanței;
 structura chimică;
 gradul de disociere și corelarea pKa și pH;

Factori specifici:

 tipul membranei biologice;

 efectul primului pasaj;
 starea fiziologică normală sau anormală a căii de administrare.

Efectele care pot apărea la locul administrării pot fi: absente sau prezente (care pot fi: utile sau nocive).

Cinetica absorbției poate fi:

 cinetică liniară , de ordinul 1;

 cinetică neliniară, de ordinul 0;
 cinetică de tip Michaelis Menten (combinată).
Absorbtia medicamentelor

Absorbtia medicamentelor reprezinta procesul prin care acestea parasesc locul administrarii pentru a
patrunde in sange si este un parametru esential pentru alegerea caii de administrare a medicamentelor.
Medicamentele liposolubile si cele cu dimensiuni mici ale moleculelor se absorb bine indiferent de calea de
administrare, cu conditia sa nu fie inactivate la locul administrarii. Absorbtia este cu atat mai buna cu cat la locul
administrarii realizeaza o concentratie mai mare, suprafata de absorbtie este mai mare si vascularizatia este mai
bogata.

Absorbtia dupa administrare orala poate fi influentata de o serie de factori locali. Unele medicamente sunt
inactivate de aciditatea gastrica (ex. penicilina G), altele de enzimele sucurilor digestive (polipeptidele si glucidele
sunt digerate de pepsina, tripsina si, respectiv, amilaza etc). Uneori, pot fi inactivate chimic de medicamente sau
alimente administrate concomitent (tetraciclinele formeaza chelatineabsorbabili cu ionii de calciu, magneziu,
aluminiu si fier din medicamente – antiacide, antianemice – sau alimente – produse lactate). Daca sunt
liposolubile, se absorb repede si complet. Daca sunt polare, absorbtia lor este cu atat mai mica cu cat polaritatea
este mai mare. Cand polaritatea este intermediara, absorbtia este partiala, dar daca este suficient de buna, poate
permite administrarea orala. In aceste cazuri, absorbtia poate fi influentata de motilitatea tubului digestiv: creste
cand tranzitul este incetinit si scade cand este accelerat.

Administrarea prin injectare parenterala este considerata cale de administrare alternativa, apelandu-se la ea cand
nu este posibila sau nu este avantajoasa administrarea orala: medicamente care se absorb putin sau deloc sau sunt
distruse in tubul digestiv, bolnavi necooperanti, necesitatea unui efect foarte rapid si intens, contraindicatie pentru
administrare orala etc. Administrarea intravenoasa nu presupune absorbtie si se considera ca intreaga cantitate de
medicament injectata ajunge in circulatia sanguina chiar din momentul administrarii. Ea realizeaza concentratii
sanguine foarte inalte si rapide, fiind extrem de eficace in urgente, dar si foarte periculoasa. Pentru a permite
medicamentului sa se dizolve in tot sangele, se recomanda ca administrarea sa se faca lent, in mai mult de 1 minut.
Administrarea intramusculara si subcutanata presupune absorbtie care poate fi influentata de natura
medicamentului si de vascularizatia zonei. In cazul injectarii intramusculare, absorbtia este mai rapida decat in
cazul administrarii subcutanate, muschiul fiind mult mai bine vascularizat. Scaderea timpului de circulatie in
insuficienta cardiaca sau in insuficienta circulatorie acuta poate sa scada absorbtia. Solutiile apoase se absorb mai
bine decat suspensiile sau solutiile uleioase, acestea din urma realizand adevarate depozite la locul injectarii, din
care medicamentul se absoarbe lent.

Administrarea prin aplicarea medicamentelor pe mucoase (sublingual-perlingual, intranazal, intrarectal etc) sau
tegumente (transdermic) este mai rar utilizata (daca se face abstractie de medicamentele cu actiune locala) si se
apeleaza la ea, in general, in cazul unor medicamente care se metabolizeaza foarte mult la prima trecere prin ficat
(ex. nitroglicerina) sau in cazul unor substante care sunt distruse in tubul digestiv (catecolamine, vasopresina etc).
O absorbtie foarte rapida o realizeaza administrarea pe cale inhalatorie, cale de administrare de asemenea rar
utilizata (in anesteziologie, de exemplu), cu exceptia unor medicamente antiastmatice inhalatorii (a caror
destinatie este insa sa ramana la locul administrarii, nu sa se absoarba).

Din punct de vedere terapeutic, un parametru larg utilizat in legatura cu absorbtia este biodisponibilitatea. Aceasta
reprezinta procentul de medicament din cantitatea administrata disponibil pentru actiune (in principiu,
medicamentul ajuns in circulatia sistemica). Pentru calcularea acestui parametru se porneste de la conventia ca in
cazul administrarii intravenoase biodisponibilitatea este 100 % si se calculeaza cat medicament este disponibil
pentru actiune in cazul altor administrari, comparativ cu administrarea intravenoasa. Atunci cand bio-
disponibilitatea este mai mica de 100% intervin pierderi: distrugeri ale medicamentului la locul administrarii,
absorbtie incompleta, metabolizare a medicamentului la prima trecere prin ficat in cazul administrarii orale etc.

Biodisponibilitatea poate fi influentata de forma farmaceutica. Solutiile au o biodisponibilitate mai buna decat
comprimatele. In cazul comprimatelor, biodisponibilitatea poate sa varieze de la o firma producatoare la alta, cel
mai adesea in functie de excipient (material inert din punct de vedere biologic utilizat pentru constituirea formelor
farmaceutice) sau de modul de preparare a formei farmaceutice. Formele micronizate asigura o absorbtie foarte
buna. Uneori pot sa existe diferente chiar de la o sarja de fabricatie la alta in cadrul aceleiasi firme. Exista situatii in
care presiunea cu care au fost comprimate pulberile pentru a se obtine comprimatele influenteaza
biodisponibilitatea. Cel mai adesea insa, aceste diferente de biodisponibilitate nu sunt semnificative clinic. Pentru
medicamentele susceptibile sa prezinte diferente semnificative clinic in ceea ce priveste biodisponibilitatea (in
general medicamente partial hidrosolubile, mai ales daca sunt importante din punct de vedere terapeutic),
autoritatile nationale de reglementare a medicamentului (in Romania, Agentia Nationala a Medicamentului) impun
firmelor producatoare de medicamente generice sa efectueze studii de bioechivalenta prin care sa demonstreze ca
medicamentul propus spre autorizare realizeaza aceeasi concentratie sanguina care persista aceeasi perioada de
timp ca si medicamentul original. Se accepta ca medicamentele bioechivalente sunt interschimbabile. Pentru a
evita diferenta de bio-disponibilitate intre serii se impune producatorilor sa respecte Regulile de Buna Practica de
Fabricatie (Good Manufactory Practice – GMP).

Biodisponibilitatea poate fi influentata si de starea pacientului: poate fi modificata in afectiuni ale tubului digestiv;
pentru medicamentele care sufera un fenomen de prim pasaj hepatic poate fi crescuta in insuficienta hepatica sau
in cazul micsorarii debitului circulator al ficatului (insuficienta cardica, hipertensiune portala etc.).

Factori generali ce influenţează absorbţia

1.Disponibilitatea farmaceutică.
 forma farmaceutică.
 dimensiunile particulelor.
 calitatea substanţelor auxiliare.
Proprietăţi fizico-chimice ale medicamentelor
absortia-medicamentelor
 hidrosolubilitate
 liposolubilitate
 polimorfismul stării cristaline.
 starea de ionizare.
3. Cantitatea şi concentraţia medicamentului la locul de absorbţie.
4. Timpul de expunere.
5. Tipul de epiteliu şi suprafaţa.
6. Proprietăţile mediului de absorbţie.
a) pH
b) secreţii specifice
 substanţe tensioactive
 enzime
 alte substanţe chimice şi medicamente prezente în mediu
 microorganisme
7. Fluxul sanguin.
8. Modificări patologice.
a)  inflamaţii
b) eroziuni
c) stază sanguină
d) defecte genetice ale transportorilor
 
Suprafeţe de absorbţie
 Epitelii ale tractului digestiv.
Medicamentele absorbite prin mucoasa bucală trec în circulaţia venoasă a sistemului cav superiori, evitând efectul
primului pasaj hepatic. Medicamentele absorbite prin mucoasele gastrică, intestinală şi a colonului trec în vena
portă. Medicamentele absorbite prin mucoasa rectală sunt drenate atât în sistemul venos sistemic (cava
inferioară), cât şi în sistemul port hepatic. Medicamentele preluate de circulaţia venoasă portă sunt inactivate, în
măsură mai mare sau mai mică, la nivelul peretelui intestinal şi, mai ales, în ficat. În acest fel, concentraţiile
sanguine ale acestor medicamente administrate pe cale orală vor fi considerabil mai mici, faţă de administrarea pe
cale parenterală (efectul primului pasaj hepatic)
1. Mucoasa bucală. Epiteliul din această regiune este inomogen în ceea ce priveşte permeabilitatea pentru
medicamente. Absorbţia este bună în zona sublinguală bine irigată. Este relativ bună şi în vestibulul bucal.
Absorbite, medicamentele ajung în circulaţia sistemică, evitând efectul primului pasaj hepatic.
2. Mucoasa gastrică. Absorbţia medicamentelor este influenţată de mediul din lumenul gastric. În mod normal,
pH-ul la nivelul mucoasei este de aproximativ 3,5; mai mare ca şi al conţinutului gastric. Există un gradient
important de pH între lumenul gastric şi spaţiul intracelular. Din lumenul gastric se absorb medicamentele acide
nedisociate. Disociază medicamentele bazice, care nu sunt absorbite. În schimb, aceste medicamente pot trece din
sânge în cavitatea gastrică, fenomen cunoscut sub numele de „capcana bazelor”. Absorbţia medicamentelor la
nivel gastric depinde şi de solubilitatea acestora în acidul clorhidric.
Prezenţa alimentelor în stomac influenţează absorbţia medicamentelor prin procese de adsorbţie, prin modificarea
timpului de evacuare gastrică. De fapt acest parametru influenţează mai mult absorbţia intestinală prin latenţa cu
care medicamentele ajung la suprafaţa intestinului subţire. Un timp de evacuare gastrică prelungit creşte valoarea
timpului de realizare a concentraţiilor plasmatice de vârf, dar de cele mai multe ori nu influenţează
biodisponibilitatea globală (aria de sub curba concentraţiilor plasmatice).
Unele medicamente acţionează local pe mucoasa gastrică (antiacide, hemostatice), alte medicamente irită
mucoasa gastrică şi pot produce leziuni (săruri de potasiu, aspirină). Peptidele şi esterii sunt, în general, inactivaţi
de aciditatea gastrică.
La copii, în prima lună de viaţă, aciditatea gastrică este redusă. De asemenea, pe măsura înaintării în vârstă, scade
semnificativ valoarea acestui parametru.
Medicamentele absorbite prin mucoasa gastrică sunt drenate prin sistemul venei porte în ficat.
Se absorb în proporţie importantă prin mucoasa gastrică acizii slabi, etanolul şi dioxidul de carbon.
3. Mucoasa intestinală.
Mucoasa intestinului subţire, prin particularităţile de relief realizează o arie de aproximativ 200 m 2,
repartizaţi pe o lungime apreciabilă. pH-ul este apropiat de neutralitate (5,3 la nivelul epiteliului şi mai mare în
lumen). Conform teoriei pH – partiţiei traversează bine epiteliul intestinal prin difuziune pasivă, acizii cu pK a > 5, şi
bazele slabe cu pKa < 8. De menţionat că o fracţie semnificativă a medicamentelor se absoarbe chiar la proporţii de
0,01 % a formei neionizate. La nivelul mucoasei intestinale există sisteme de transport specializat.
Absorbţia intestinală depinde de mai mulţi factori.
1. Timpul de expunere (timpul de tranzit intestinal).
2. Timpul de evacuare gastrică.
3. Conţinutul intestinal
– enzime digestive,
– substanţe tensioactive (săruri biliare),
– eventual bacterii
1. Interacţiuni cu alte substanţe: alimente, medicamente, compuşi endogeni.
2. Modificări metabolice în peretele intestinal.
3. Circulaţia sanguină şi limfatică. Fluxul sanguin este un factor limitant al absorbţiei intestinale prin menţinerea
gradientului de concentraţie a medicamentului. Ca şi vasele gastrice, venele din teritoriul intestinal sunt
tributare sistemului port hepatic. Efectul primului pasaj, realizat şi la acest nivel,  conferă diferenţe
semnificative de biodisponibilitate a medicamentelor după administrarea orală şi cea intravasculară. La
realizarea efectului de prim pasaj contribuie atât ficatul cât şi peretele intestinal.
4. Modificări fiziologice
–          vârstă,
–          poziţia corpului,
–          sarcină,
1. Modificări patologice.
–          modificări de tranzit intestinal,
–          leziuni inflamatorii,
–          leziuni erozive,
–          lipsa unor secreţii digestive,
–          rezecţii intestinale,
–          defecte ereditare ale unor trasportori din epiteliul intestinal,
–          staza sanguină,
–          popularea bacteriană
4.  Mucoasa colonului. Conţinutul relativ solid al mediului din colon, ca şi popularea microbiană importantă,
diminuă semnificativ absorbţia medicamentelor la acest nivel. Enzimele bacteriene pot descompune unele
medicamente. Dimpotrivă, promedicamentele pot fi activate de reductazele bacteriene.
5.  Mucoasa rectală. Suprafaţa mucoasei rectale este redusă, dar absorbţia este relativ bună (aproximativ 50% din
capacitatea absorbtivă intestinală). Absorbţia este lentă şi relativ inegală.  Sistemul venos de drenaj este abundent,
reprezentat de plexul venos alcătuit din cele trei vene hemoroidale. Acestea drenează sângele atât în sistemul
port, cât şi în sistemul cav inferior, evitând parţial efectul primului pasaj hepatic. Unele medicamente pot irita
mucoasa rectală.
Epitelii respiratorii.
1. Mucoasa nazală. Este reprezentată de epiteliul respirator şi, în proporţie infimă, de mucoasa olfactivă. Fluxul
sanguin este abundent. Se absorb de la acest nivel, chiar si unele peptide. O parte din medicamentele absorbite
pot trece direct în sistemul nervos central.
2. Mucoasa bronşică. Absorbţia este în general limitată. Trec totuşi cu destulă facilitate adrenalina şi alte
medicamente utilizate în resuscitare. De cele mai multe ori obiectivul terapeutic are în vedere o absorbţie limitată
a medicamentelor la nivelul structurilor bronşice (mucoasă, muşchi neted).
3. Alveole pulmonare. Suprafaţa alveolară este de aproximativ 50 – 100 m 2. Bariera alveolo-capilară este
reprezentată de o membrană cu grosimea de 0.2 μm.  Fluxul sanguin este abundent. Trec în sânge medicamentele
volatile şi gazoase. Disponibilitatea epiteliului alveolar pentru absorbţia particulelor solide este dependentă de
accesul acestora prin arborele respirator, determinat la rândul lui de dimensiuni.
Alte suprafeţe mucoase epiteliale.
Prin mucoasa vaginală se absorb variabil numeroase medicamente. Permeabilitatea mucoasei vaginale este
dependentă de statusul hormonal şi, implicit, de vârstă. Absorbţia medicamentelor este redusă prin mucoasele
vezicii urinare, uretrală, endometrială şi a colului uterin.
Prin mucoasele externe (conjunctivă, cornee, timpan) se absorb proporţii reduse de medicament.
Tegumente. Prin tegumente medicamentele por fi transferate în circulaţia sanguină obţinându-se efecte sistemice
sau pot fi absorbite limitat în structurile epidermei şi dermei realizând efecte locale. Tegumentele sunt constituite
dintr-un epiteliu pluristratificat cu proprietăţi farmacocinetice specifice. Liposolubilitatea medicamentelor
determină major permeabilitatea prin tegumente. Stratul cornos extern este factorul limitant al absorbţiei
cutanate. Hidratarea acestui strat influenţează enorm permeabilitatea cutanată.
Absorbţia medicamentelor după administrare parenterală.
1. Administrarea intravasculară. Medicamentele sunt introduse direct în compartimentul central farmacocinetic,
scurtcircuitând absorbţia.
2. Absorbţia la nivelul seroaselor. Mucoasa peritoneală, extinsă are capacităţi absorbtive deosebite. De asemenea,
prin această mucoasă se elimină compuşi endogeni, caracteristică exploatată în dializa peritoneală.  Pleura,
pericardul, sinoviala şi meningele au rezerve limitate de absorbţie a medicamentelor.
3. Absorbţia medicamentelor după administrare intratisulară. Absorbţia medicamentelor
din ţesuturi, în spaţiul vascular, depinde de proprietăţile intrinseci ale medicamentului şi de vascularizaţie. După
injectare intramusculară, se absorb bine şi trec în sânge medicamentele cu masă moleculară mică. Soluţiile
uleioase şi suspensiile se absorb lent. Substanţele cu masă moleculară mare trec în proporţie importantă în limfă.
Absorbţia medicamentelor din ţesutul celular subcutanat este mai lentă comparativ cu ţesutul muscular.

Reabsorbţia medicamentelor
O parte a medicamentelor eliminate renal, biliar, prin epitelii ale tractului digestiv sunt absorbite din nou prin
aceste suprafeţe epiteliale. Fenomenul este ciclic şi complică evident farmacocinetica medicamentelor.
Reabsorbţia medicamentelor are un impact considerabil asupra eliminării medicamentelor pe cale renală. Unele
medicamente eliminate prin căile biliare sunt reabsorbite prin mucoasa intestinală, realizând un circuit
enterohepatic.
Interacţiuni medicamentoase. În cursul proceselor de absorbţie şi reabsorbţie pot avea loc interacţiuni directe între
medicamente, sau între acestea şi compuşii endogeni. Competiţia pentru sistemele de tranport activ constituie un
alt aspect al interacţiunilor medicamentoase.
Eliminarea medicamentelor

Majoritatea medicamentelor se elimina din organism prin excretie urinara sau metabolizare hepatica. Alte
cai de eliminare sunt posibile, dar reprezinta exceptii: metabolizarea sub influenta unor enzime sanguine,
eliminarea prin fanere (par, unghii, cu importanta toxicologica in cazul arsenicului, sau cu importanta terapeutica
in cazul antimicoticelor), eliminarea prin saliva (impor-tanta pentru tratamentul unor afectiuni stomatologice),
eliminarea prin laptele matern (cu implicatii pentru sugar in cazul tratarii femeilor care alapteaza), eliminarea prin
respiratie (importanta, spre exemplu, pentru determinarea indirecta a alcoolemiei) etc.
Excretia urinara a medicamentelor se poate face prin filtrare glomerulara sau/si secretie tubulara. Excretia urinara
este principalul mod de eliminare a medicamentelor hidrosolubile din organism. In conditii de insuficienta renala,
concentratia acestor medicamente poate creste periculos de mult, determinand reactii adverse toxice.
Medicamentele liposolubile se elimina prin metabolizare. Metabolizarea medicamentelor poate avea loc in diverse
structuri (sange, mucoasa tubului digestiv etc.), dar in majoritatea cazurilor metabolizarea are loc in ficat. Extrem
de rar metabolizarea medicamentelor este completa, pana la bioxid de carbon si apa. Cel mai adesea, in urma
metabolizarii rezulta substante cu polaritate crescuta care se pot elimina mai usor prin excretie urinara.
Cel mai adesea, in urma metabolizarii rezulta substante inactive din punct de vedere biologic, deci are loc un
proces de inactivare biologica. Exista si situatii cand in urma metabolizarii rezulta substante cu aceeasi activitate
biologica, dar mai polare, precum si situatii in care in urma metabolizarii rezulta substante mai active biologic decat
medicamentul initial, avand deci loc un proces de bioactivare. In unele situatii, substante complet inactive din
punct de vedere biologic, numite promedicamente sau prodroguri, devin active in organism prin bioactivare. Astfel
este cazul fenacetinei, inactiva ca atare, dar care se transforma in paracetamol, un analgezic activ, al prednisonului,
inactiv ca atare, care se transforma in prednisolon activ etc.
Din multitudinea de enzime implicate in metabolizarea medicamentelor un loc aparte il ocupa complexul cunoscut
sub numele de citocrom P450. Acesta reprezinta un grup foarte numeros de izoenzime care absorb lumina cu
lungimea de unda de 450 nm, codificate de gene foarte diferite.
Activitatea citocromului P450 poate fi influentata de anumite substante chimice, medicamente sau de alta natura
(toxice, poluanti atmosferici etc). Unele din aceste substante, prin inductie enzimatica, cresc activitatea enzimelor,
ceea ce grabeste metabolizarea propriei molecule sau a altor molecule, de obicei inrudite din punct de vedere
chimic. Alte substante scad activitatea enzimelor, prin inhibitie enzimatica, ingreunand metabolizarea anumitor
medicamente. Inductia sau inhibitia enzimatica se adreseaza de obicei unei anumite izoenzime ale citocromului
P450.
Pentru anumite medicamente, ficatul are capacitatea sa metabolizeze complet medicamentul respectiv la prima
trecere a acestuia prin el, fenomen cunoscut sub numele de fenomen de prim pasaj hepatic. Medicamentele care
sufera un fenomen de prim pasaj hepatic sunt inactive daca se administreaza pe cale orala (prin inghitire),
deoarece prin absorbtie trec in vena porta care le transporta la ficat unde sunt complet inactivate. Asemenea
medicamente fie se administreaza pe alte cai de administrare, fie, uneori, se administreaza in doze foarte mari,
care depasesc capacitatea de metabolizare a ficatului. Daca se administreaza pe cai de administrare care presupun
o evitare a circulatiei portale, persistenta acestor medicamente in organism este de scurta durata (de ordinul
minutelor). Prelungirea duratei persistentei medicamentului in organism este posibila numai printr-un sistem de
administrare continua – sisteme care asigura o absorbtie continua controlata de la locul administrarii, perfuzie
intravenoasa etc. -, iar durata efectului este aproximativ egala cu durata absorbtiei sau administrarii in cazul
perfuziei.
Parametrii farmacocinetici

Procesele farmacocinetice pot fi urmarite in organism cu ajutorul unor parametrii masurabili direct
(parametrii farmacocinetici primari) sau calculabili pe baza masuratorilor biologice (parametrii farmacocine tici
secundari).
Concentratia plasmatica (Cp) a medicamentului este principalul parametru farmacocinetic primar, ea obtinandu-se
in urma masurarii directe, prin diverse metode (chimice, imunologice, radiochimice etc), a concentratiei realizata
de medicament in plasma.
Dupa administrarea unei doze unice, Cp creste, brusc, in cazul administrarii intravenoase, si mai lent, in cazul altor
cai de administrare, atinge un maxim, apoi scade treptat dupa un model exponential. Pentru comparatii intre
bolnavi, intre medicamente sau intre diferite cai de administrare pentru acelasi medicament se utilizeaza
parametrii sintetici ai Cp cum ar fi varful concentratiei plasmatice sau aria de sub curba variatiei in timp a
concentratiei plasmatice (ASC). In general, ASC este considerata o masura a expunerii unei persoane la
medicament.
Concentratia plasmatica si doza administrata intravenos permit calculul volumului aparent de distributie, pur si
simplu impartind doza administrata la concentratia plasmatica obtinuta in urma administrarii acestei doze.
Concentratia plasmatica si volumul aparent de distributie permit calcularea cantitatii totale de medicament din
organism.
Pentru determinarea biodisponibilitatii se calculeaza raportul intre cantitatea de medicament din organism dupa
administrarea pe calea de administrare luata in considerare si cantitatea de medicament din organism dupa
administrarea aceleiasi doze de medicament pe cale intravenoasa.
Studiile de bioechivalenta constau tocmai in compararea biodisponibilitatii medicamentului generic propus spre
autorizare cu biodisponibilitatea medicamentului original. Daca din punctul de vedere al biodisponibilitatii cele
doua medicamente nu difera semnificativ statistic, se apreciaza ca cele doua medicamente sunt bioechivalente si
pot fi considerate interschimbabile.
Practic, se considera ca biodisponibilitatea unui medicament are doua componente, una presistemica, inainte de
absortia medicamentului de la locul administrarii, si o a doua sistemica, dupa absorbtie. In principiu,
medicamentele, daca contin aceeasi substanta activa, nu au cum sa difere intre ele dupa absorbtie. Din aceste
considerente se apreciaza ca sunt necesare studii de bio-echivalenta numai pentru anumite medicamente, care
sunt supuse unor procese variabile in faza presistemica de biodisponibilitate, deoarece numai etapa presistemica
poate fi influentata de conditiile de fabricatie a medicamentului.
Distributia medicamentelor

Dupa ajungerea lor in sange, medicamentele sunt vehiculate de acesta catre diverse aparate si sisteme.
Rareori medicamentele se distribuie uniform in organism. Cel mai adesea ele se concentraza preferential in diverse
compartimente ale acestuia si nu reusesc sa patrunda in altele.Unul din aceste compartimente contine locul de
actiune si poarta numele de compartiment central, fiind compartimentul esential din punct de vedere
farmacodinamic. Un alt compartiment cu mare implicare clinica este compartimentul care contine sangele. Daca
sangele se gaseste in compartimentul central exista un paralelism intre evolutia concentratiei plasmatice si
intensitatea efectului farmacodinamic. Daca sangele nu este in compartimentul central, nu mai exista un astfel de
paralelism, efectul putand sa dureze mai mult sau mai putin decat persistenta medicamentului in sange.
Antiinflamatoarele, spre exemplu, persista mai mult in zonele inflamate decat in sange. Foarte multe medicamente
se leaga de proteinele plasmatice. De regula medicamentele se leaga reversibil de albumine, iar forma legata este
inactiva, disponibila pentru actiune fiind numai forma libera, nelegata. Intre forma libera si cea legata se stabileste
un echilibru dinamic, astfel incat proteinele plasmatice pot fi considerate unul din marile rezervoare de
medicament din organism. Cu cat un medicament se leaga mai mult de proteinele plasmatice, cu atat concentratia
formei libere va fi mai mica, medicamentul va fi mai putin activ in sange si va trece mai putin spre tesuturi.
Bibliografie
pharma-business.ro
prospecte.net
scribd.com
qreferat.com
toolbox.eupati.eu
ro.wikipedia.org
umfst.ro