PULBERILE

Pulberile medicamentoase reprezintă o forma farmaceutică importantă care permit

administrarea medicamentelor ca atare dar ele pot constitui şi forme intermediare pentru
condiţionarea substanţelor active în diferite alte preparate farmaceutice.
Pulberile reprezintă una dintre cele mai vechi forme farmaceutice de administrare a
medicamentelor.
Farmacopeea Româna, ediţia a X-a defineşte pulberile ca preparate farmaceutice solide,
alcătuite din particule uniforme, ale uneia sau mai multor substanţe active, asociate sau nu cu
substanţe auxiliare. Pulberile sunt folosite ca atare sau divizate în doze unitare.
Avantajele importante ale pulberilor ca forma farmaceutica sunt urmatoarele:
 facilitate de amestecare şi omogenizare
 facilitate de administrare: sub forma de pulberi se pot asocia şi administra multe
substanţe medicamentoase cu care se pot realiza amestecuri omogene. Alături de
substanţe solide, în pulberi se pot asocia şi proporţii mici de substanţe semisolide sau
fluide.
 facilitate de dozare: se asigura o dozare precisă a substanţei medicamentoase
 prin prelucrare sub forma de pulberi se asigură o stabilitate superioară a substanţelor
active, comparativ cu preparatele farmaceutice lichide deoarece în absenţa apei
(folosită, cel mai frecvent, ca vehicul) reacţiile chimice sunt mult mai lente.
 suprafaţa specifică mare, deci o mai mare activitate farmaceutică: fiind constituite din
particule de dimensiuni mici, pulberile de dizolvă rapid în fluidele organismului,
decât alte forme farmaceutice solide, ca de exemplu capsulele sau comprimatele, care
trebuie mai întai să se dezagrege şi abia după această etapă, substanţa
medicamentoasă va începe să se dizolve.
 absorbţia substanţelor medicametoase din asemenea preparate sub forma de pulbere
va fi mai mare decât din formele de comprimate sau capsule corespunzatoare, dacă
viteza de dizolvare limitează viteză de absorbţie a substanţelor.
 trecerea rapida în soluţie a pulberilor constituite din substanţe hidrosolubile, după
ingerare, mai prezintă şi avantajul micşorării riscului de apariţie a unor iritaţii ale
tractului gastrointestinal, comparativ cu preparatele solide;
 prin posibilitatea amestecării lor cu alimente sau cu lichide (apă, ceai, lapte), pulberile
se pot administra mai uşor decât alte preparate solide.
 sunt o formă farmaceutică convenabilă pentru formulările în care doza administrată
este mare: 1-5 g; în acest caz este preferabil ca pacientul să disperseze pulberea în apă
şi să o înghită astfel;
 la origine pulberile au fost destinate să fie un mod convenabil pentru administrarea
produselor vegetale tari şi lemnoase ca: rădăcini, rizomi, scoarţe;
 pulberile sunt un mod convenabil pentru eliberarea şi administrarea unor substanţe
insolubile ca: săruri de bismut, oxid şi carbonat de calciu, oxid şi carbonat de
magneziu.
 sunt mai convenabile pentru administrare de substanţe medicamentoase care produc
greată sau sunt excesiv de amare ori prezintă alte gusturi neplacute.
 se pot formula şi fabrica sub forma de pulberi o serie de substanţe medicamentoase
care sunt instabile în mediu lichid (hidrolizeaza); în momentul utilizării, pulberea se
dizolvă într-un vehicul adecvat sau se suspendă şi rezultă: o soluţie. O soluţie
efervescentă, un sirop sau o suspensie ori emulsie, care se administrează mai uşor.
Dezavantajele pulberilor sunt, în mare urmatoarele:
 gust neplacut sau amar al unor substanţe active;
 dificultatea de a proteja de descompunere pulberile care conţin substanţe
higroscopice, delicvescente sau materiale aromatice, volatile;
 fabricarea pulberilor necesită timp lung, cu variate operaţii tehnologice: uscare,
măruntire, pulverizare, cernere, divizare, condiţionare, ambalare, în unele cazuri, şi
sterilizare (forme sterile);
 în special, în cazul preparării unui număr mare de pulberi divizate, operaţia de
împărţire în doze unitare necesită un timp apreciabil, deci un cost ridicat al producţiei
şi de aceea, când este posibil, se prefera realizarea din aceleaşi componente a unor
comprimate sau transformarea pulberii într-un material granular, cu care se umplu
automat sau semiautomat capsulele gelatinoase.
 fabricarea costisitoare impusa de crearea de învelişuri individuale pentru dozele de
pulbere;
 nu se pot administra sub formă de pulberi substanţe care sunt inactivate în stomac; în
acest caz, se recomandă comprimatele sau granulele acoperite cu un înveliş
gastrorezistent (enterosolubil).
 pentru a avea eficacitate terapeutică, pulberile trebuie să fie un amestec omogen din
toate componentele şi trebuie să prezinte o mărime avantajoasă a particulelor.
Mărimea particulelor unei substanţe active contribuie nu numai la viteza de
 solubilitate în apă, în lichidele din stomac sau intestin, dar de asemenea pot influenţa
biodisponibilitatea formei farmaceutice.
 prin mărirea suprafeţei de contact cu agenţi externi (oxigen, dioxid de carbon,
umiditate, radiaţii, microorganisme), stabilitatea substanţelor pulverizate este
diminuată comparativ cu a celor nepulverizate. De aceea, în anumite cazuri (pulberi
cu substanţe higroscopice, delicvescente, volatile), este necesară protejarea printr-o
păstrare corespunzatoare sau transformarea pulberilor în alte forme farmaceutice
(granule, comprimate). Pentru ca nu se poate asigura o stabilitate îndelungata,
industria prepara un număr redus de medicamente sub formă de pulberi.
 în cazul pulberilor nedivizate administrate pe cale orală, există pericolul variaţiilor
mari în dozarea substanţelor foarte active, datorită măsurării dozelor unitare de către
bolnav, cu linguriţa sau vârful de cuţit (măsuri aproximative).
 întelegerea greşită de către pacient a modului de utilizare corectă a pulberii;
 pulberile în vrac sunt mai dificil de transportat de către pacient decât un recipient mic
sau o folie cu capsule sau comprimate şi prezintă aceleaşi incoveniente ca şi un
produs lichid.
 unii pacienţi suportă mai greu înghiţirea de pulberi, din cauza accentuării prin
mărunţire a gustului neplăcut (în special amar) sau a acţiunii iritante a unor
componente asupra mucoasei.
După compoziţia lor, pulberile se pot clasifica în:
 pulberi simple, constituite dintr-o singură substanţă activă;
 pulberi compuse, constituite din două sau mai multe substanţe active.
În suplimentul 2004 al FR X şi Ph Eur. 5 th sunt înscrise urmatoarele monografii
de pulberii:
 pulberi pentru aplicare cutanată (pulveres ad usum dermicum) definite ca: preparate
constând din particule solide, libere, uscate, cu grade variate de fineţe. Ele contin una
sau mai multe substanţe active cu sau fără excipienţi şi dacă este necesar, materii
colorate autorizate; se prezintă sub forma unidoză sau multidoză.
 Pulberi orale (Pulveres perorales) definite ca: preparate ce constau din particule solide
libere uscate cu variate grade de fineţe. Conţin una sau mai multe substanţe active cu
sau fără excipienţi şi, dacă este necesar, materii colorate şi aromatizanţi autorizaţi.
Sunt, în general, admistrate în gură cu apă sau cu un alt lichid adecvat. De asemenea,
acestea pot fi înghiţite direct. Pot fi prezentate ca pulberi unidoză sau multidoză.
  Pulberi utilizate pe alte căi: pulberi auriculare, pulberi oftalmice, pulberi pentru
picături orale sau pentru preparate lichide de uz oral, pulberi pentru siropuri, pulberi
nazale, pulberi pentru soluţii şi suspensii rectale care trebuie să îndeplinească
condiţiile de la monografiile respective.
O altă categorie aparte o constituie pudrele.
Pudrele sunt pulberi de uz extern, cu un grad avansat de diviziune, destinate aplicării pe
piele sau pe mucoase în scop terapeutic sau cosmetic.
Din punct de vedere al sistemului dispers, pulberile sunt considerate sisteme disperse
eterogene de solid în gaz în care faza dispersată este atât de concentrată încât particulele se ating
reciproc, 74% solid, 26% aer, dar acest contact dintre particulele solide este destul de relativ
datorită straturilor de aer absorbite la suprafaţă, particulele componente ale fazei dispersate pot fi
deplasate relativ uşor una fată de alta, proprietate numită în mod curent, “curgerea” pulberilor.
În ceea ce priveşte prepararea, Farmacopeea Romană ediţia a X-a prevede că substanţele
în prealabil uscate (dacă este cazul) se aduc la gradul de mărunţire prevăzut în monografia
respectivă, prin pulverizare şi cernere, apoi se omogenizează prin amestecare.
La prepararea pulberilor compuse, substanţele se amestecă în ordine crescândă a maselor,
cu excepţia substanţelor cu densitate mare care se adaugă la început. Dacă masa pulberii
depăseşte 20 g, cernerea finală este obligatorie. În general, substanţele se pulverizează fără
reziduu; un eventual reziduu se pulverizează din nou şi se încorporează în amestec.
Substanţele folosite la prepararea pulberilor efervescente se usucă, în prealabil, conform
prevederilor din monografia respectivă, astfel încât umiditatea lor să fie cel mult 1%.
Substanţele foarte active se prepară sub formă de pulberi titrate (1:10 sau 1:100) prin
diluare cu lactoză uscată.
Pulberile care se aplică pe plăgi, arsuri şi pe pielea sugarilor se prepară prin metode care
le asigură sterilitatea şi care permit evitarea unei contaminări cu microorganisme.

Controlul calităţii pulberilor

Farmacopeea Româna ediţia a X-a prevede determinarea omogenităţii, gradului de fineţe
al pulberii, masa totală pe recipient, uniformitatea masei, sterilitatea şi determinarea cantitativă.

Omogenitatea
Pulberile trebuie să prezinte un aspect uniform; întinse în strat subţire pe o lamă de sticlă
şi examinate cu lupa de 4,5 x nu trebuie să prezinte aglomerări de particule.

Gradul de fineţe al pulberii

 Se determină cu ajutorul sitelor standard numerotate convenţional în funcţie de
dimensiunea laturilor interioare ale ochiurilor (în milimetrii), de numărul de ochiuri
corespunzător pe centimetrul pătrat şi de diamentrul sârmei (în milimetrii) conform tabelului
următor:
Tabelul 1
Nr sitei Grad de fineţe Latură interioară a Numărul de Diametrul sârmei
ochiului ochiuri pe (mm)
centimetrul pătrat
I Fragmente mari 6.3 1.292 2.5
II Fragmente mijlocii 4.0 3.18 1.6
III Fragmente mici 2.0 11.1 1.0
IV Pulbere groscioară 0.8 59.1 0.5
V Pulbere mijlocie 0.315 362 0.2
VI Pulbere semifină 0.25 595 0.16
VII Pulbere fină 0.16 1478 0.1
VIII Pulbere foarte fină 0.12 2500 0.08
IX Pulbere extrafină 0.008 5910 0.05

Uniformitatea fineţii pulberii se determină astfel: 20 g pulbere se introduce în sita

prevăzută cu capac şi recipient, specificată în monografia respectivă şi se agită, dacă nu se
prevede altfel, timp de 20 de minute. Reziduul de la cernere obţinut cu sita specificată nu trebuie
să fie mai mare de 5% şi trebuie să fie mai mic de 60% cu sita superioară.

Masa totală pe recipient

Se efectuează în cazul pulberilor nedivizate. Se cântăreşte individual conţinutul din 10
recipiente. Faţă de masa declarată pe recipient se admit abateri procentuale prevăzute în tabelul
2.

Uniformitatea masei
La pulberile divizate se cântareşte conţinutul a 20 de doze şi se calculează masa medie.
Faţă de masa medie calculată, masa individuală poate să prezinte abaterile procentuale prevăzute
în coloana “A” din tabelul numarul 3; pentru cel mult două doze se admit abaterile procenutuale
prevazute în coloana “B” din tabelul 3.

Sterilitate
 Sterilitatea este o condiţie obligatorie prevăzută de FR pentru pulberile destinate a fi
aplicate pe pielea sugarilor, pe plăgi deschise sau pe arsuri. De asemenea pulberile de uz extern
pot conţine substanţe antiseptice aprobate de Ministerul Sănătăţii, iar pe eticheta preparatului se
va preciza natura şi concentraţia acestora.
Controlul sterilităţii preparatelor farmaceutice condiţionate sub formă de pulbere se
efectuează prin metodă microbiologică. Tehnica determinării este indicată în FR X la “Controlul
sterilităţii”; pulberile se dizolvă în apă sau în ser fiziologic steril în proporţie de 10%, iar dacă
sunt insolubile, se suspendă în apa sterilă, după care se însămânţează în mediile de cultură.
Se aplică una din metodele indicate: metoda indirectă sau metoda filtrării prin membrană.
În mod similar, cu proba de sterilitate se poate urmării numărul total de microoraganisme
aerobe şi prezenţa germenilor patogeni din preparatele farmaceutice solide nesterile, conform
tehnicii descrise în FR X: “Contaminare microbiană”.

Controlul chimic
Se face cu scopul de a stabili cantitativ şi calitativ componentele pulberii respective,
identificarea substanţelor, componentelor şi conţinutul în substanţe active, precum şi eventualele
impurităţi aflate fie în materia primă, fie provenită în urma hidrolizei, oxido-reducerii, etc.
Separarea substanţelor active se efectuează cu solvenţi ce pot dizolva componentele de
analizat, de exemplu apa şi după caz acidulată sau alcalinizată, alcool, eter, cloroform etc. Unii
compuşi pot fi separati prin transformarea lor în derivaţi solubili sau insolubili într-un solvent,
apoi se extrag selectiv prin cromatografie.
În cazul unei pulberi compuse, constituite numai din substanţe anorganice, identificarea
şi dozarea anionilor şi cationilor se efectuează după indicaţiile din chimia analitică.
Dacă în pulbere se află substanţe anorganice alături de substanţe organice, o porţiune din
pulbere se supune calcinării şi în reziduu se analizează elementele anorganice. O altă porţiune se
extrage selectiv cu solvent organic şi în soluţiile obţinute se analizează substanţele active
indicate.
După efectuarea reacţiilor de identificare a componentelor se trece la determinarea
cantitativă a principiilor active.
Conţinutul în substanţă activă se determină folosind cantitatea de pulbere indicată în
monografia respectivă.
Pentru pulberile compuse nedivizate, faţă de conţinutul în substanţă activă declarat, dacă
nu se prevede altfel, se admit abaterile procentuale prevăzute în tabelul 4.
 Pentru pulberile compuse divizate, faţă de conţinutul în substanţă activă declarat, dacă nu
se prevede altfel, se admit abaterile procentuale prevăzute în tabelul 5
Pentru pulberile simple, conţinutul în substanţă activă se determină conform prevederilor
din monografia substanţei respective.

Controlul calităţii pulberilor liofilizate

Se controlează:
 Caracterele macroscopice (organoleptice); Aspectul liafizatului trebuie să se
prezinte ca o pulbere cu aspect poros, uscată, uniformă şi omogenă; culoarea să
fie cea prevazută, uniformă şi omogenă, în interiorul aceluiaşi recipient şi între
recipientele aceluiaşi lot.
 Timpul de rehidratare sau de reconstituire. La adăugarea solventului soluţia sau
suspensia trebuie să se reconstituie rapid şi total, fără formare de aglomerate şi
fără apariţia de impurităţi sau particule insolubile (în cazul soluţiilor).
 Umiditatea reziduală. Liafilizatul este un produs lipsit de umiditate sau cu
umiditate minimă. Se va prelucra în sală cu umiditate controlată deoarece
produsul fiind deshidratat este higroscopic şi poate capta apă din mediu
înconjurător.
 Determinarea cantitativă a substanţei active. Se verifică dacă există cantitatea
globală de substanţă activă înschisă pe etichetă.
 Sterilitatea. Se verifică numai pentru liofilizatele care trebuie să fie sterile.
 CAPSULE

Capsulele sunt învelişuri care conţin substanţe medicamentoase solide sau lichide,
destinate uzului intern.
Capsulele sunt preparate farmaceutice solide, formate dintr-un înveliş tare sau moale, de
formă şi de capacitate variabile, conţinând, în general, o doză unitară de substanţă activă.
Capsulele sunt destinate administrării orale (Capsule, Capsulae, FR X, supl. 2004, 4th Ph. Eur.)
Termenul capsulă provine din cuvantul latin capsula, (diminutiv de la lat. Capsa=cutie),
care înseamnă “Cutie mică”. În domeniul farmaceutic, cuvântul capsula este utilizat pentru a
descrie o condiţionare comestibilă preparată din gelatină, care este umplută cu un medicament,
pentru a forma o doză unitară, destinată în principal administrării orale.
Pe plan mondial, capsulele reprezintă una din cele mai utilizate forme farmaceutice, mai
ales cele de tip operculat, datorită multiplelor avantaje, pe care le prezintă cât şi a modului de
fabricare performant. Statisticile ne demonstreză ca în fiecare an, industria farmaceutică
mondială fabrică medicamente în peste 25-30 miliarde de capsule.
În farmacoterapia modernă, capsulele, ca formă farmaceutică, se folosesc din ce în ce mai
mult, substituind pe deplin drajeurile clasice, iar după comprimate, este cea mai utilizată formă
dozată de alternativă, administrată pe cale orală.
Capsulele sunt forme solide dozate în care substanta medicamentoasă este inclusă în
interiorul unor pereţi tari sau moi, solubili.
Capsula mai poate fi privită ca “un recipient” pentru sistemul de eliberare al substanţei
medicamentoase, ce realizează o formă dozată fără gust şi fără miros, care nu mai are nevoie de
acoperire secundară, ca în cazul tabletelor.
Înghiţirea este uşoară pentru pacient, deoarece peretele este neted se hidratează în gură şi
capsula tinde adesea să floteze după înghiţire, în lichidul cu care a fost administrată.
Disponibilitatea lor într-o largă varietate de culori conferă capsulelor un aspect estetic şi
agreabil.
Dependent de natura peretelui, capsulele pot fi clasificate în tari sau moi.
Aceste învelişuri se înghit împreună cu medicamentele pe care le conţin. Au rolul de a
masca gustul, mirosul neplăcut al unor medicamente, sau se utilizează în vederea dirijării locului
de absorbţie a medicamentului (exemplul capsulelor enterosolubile, gastrosolubile). Unele
capsule, cele gelatinoase, asigură şi o protecţie a substanţelor medicamentoase faţă de agenţii
atmosferici.
 Potrivit Farmecopeei Române ediţia a X-a capsulele sunt preparate farmaceutice formate
din învelişuri care conţin doze unitare de substanţe active asociate sau nu cu substanţe auxiliare;
sunt destinate administrării pe cale orală.
Conţinutul capsulelor poate fi solid, lichid sau de consistenta unei paste.
Conţinutul nu trebuie să deterioreze pereţii capsulei. Totuşi, peretele capsulei este atacat
de fluidele digestive, iar conţinutul lor este eliberat.
În capsule, substanţa medicamentoasă şi substanţele auxiliare sub formă de pulbere pot fi
repartizate neaglomerat, ceea ce permite punerea în libertate a conţinutului imediat după
umectare sau dizolvarea învelişului, spre deosebire de drajeuri şi comprimate.
Dar capsulele pot conţine şi diferite lichide, în special, cele uleioase, dar şi forme
aglomerate: granule, microgranule, microcapsule, nanocapsule, comprimate, microsfere etc.
Dezvoltarea producerii de medicamente în capsule este justificată şi datorită avantajelor de ordin
economic, tehnologic, de prezentare, biofarmaceutic – în vederea dirijării absorbţiei substanţelor
medicamentoase în diferite zone ale tractului gastrointestinal.
Capsulele care se administrează pe alte căi (exemplu rectală, vaginală) necesită condiţii
speciale de formulare, preparare şi prezentare. Condiţiile de calitate ale acestora sunt meţionate
în normativele produselor respective.
Pereţii capsulelor sunt fabricaţi din gelatina sau alte substanţe a căror consistenţă poate
adaptată prin adăugarea de glicerol sau sorbitol.
Gelatina şi amidonul folosite la prepararea învelişului capsulelor precum şi substanţele
folosite pentru ajustarea consistenţei acestora, trebuie să corespundă prevederilor din F.R.X. sau
din alte normative de calitate. Se pot folosi şi alte substanţe auxiliare cum ar fi: agenţi de
opacifiere, tensioactivi, conservanţi antimicrobieni potriviţi precum şi coloranţi admişi de
Ministerul Sănătaţii.
Capsulele pot avea pe suprafaţa lor diferite mărci, semne.
În formula de preparare, talcul trebuie să fie cel mult 3%, acidul stearic 1%, stearatul de
magneziu sau stearatul de calciu 1%, iar aerosolul cel mult 10% din masa conţinutului capsulei.
Capsulele se pot clasifica în funcţie de diferite criterii:
 modului de formulare, fabricare, consistenţă şi utilizare (Ph. Eur):
 Capsule cu înveliş tare (operculate);
 Capsule cu înveliş moale (perle);
 Capsule gastrorezistente (enterosolubile);
 Capsule cu eliberare modificată;
 Casete (capsule amilacee);
 materialul din care este fabricat învelişul capsulelor;
  capsule de hartie;
 capsule amilacee (caşete);
 capsule de gelatină (gelule);
 capsule de polimeri semisintetici;
 în funcţie de calea de administrare:
 capsule administrate pe cale orală;
 capsule administrate pe mucoase;
 capsule bucofaringiene;
 capsule sublinguale;
 capsule vaginale;
 capsule rectale;
 capsule cu unguent oftalmic;

Controlul calităţii capsulelor

Descriere
Capsulele gelatinoase tari (capsule operculate) sunt preparate din gelatină şi au forme de
cilindrii alungiţi, rotunjiţi la capete care se închid prin îmbucare. Conţin de obicei amestecuri de
substanţe sub formă de pulberi sau granule.
Capsule gelatinoase moi (perle) sunt constituite dintr-un înveliş continuu şi moale de
gelatina; au formă sferică sau ovală. Conţin substanţe active lichide sub formă de pastă sau
substanţe solide în soluţie.
Capsule amilacee (caşete) sunt preparate din amidon; au formă de cilindrii plaţi a căror
diametere, puţin diferite ca mărime, permit închiderea acestora prin suprapunere şi uşoară
apăsare. Conţin substanţe sau amestecuri de substanţe sub formă de pulberi.

Dezagregare
Capsulele gelatinoase gastrosolubile trebuie să se dezagrege în apă în cel mult 30 de
minute.
Capsule gelatinoase enterosolubile: nu trebuie să se dezagrege în pepsină soluţie (R) în
120 minute şi trebuie să se dezagrege în pancreatină-soluţie alcalină în cel mult 60 de minute.
Capsule amilacee trebuie să se transforme în apă într-o masă moale după 30 de secunde.

Uniformitatea masei
Se efectuează luând în lucru 20 de capsule. Se cântareşte o capsulă intactă, se deschide,
se îndepartează conţinutul şi se cantareşte învelişul capsule. În cazul capsulelor gelatinoase moi
după îndepartarea conţinutului, învelişul se spală, în prealabil cu eter sau cu alt solvent potrivit,
se usucă până când nu se mai percepe mirosul de solvent apoi se cântareşte.
Diferenţa dintre cele două cântăriri reprezintă masa conţinutului capsulei. Determinarea
se repeată pe înca 19 capsule şi se calculează masa medie a conţinutului capsulei.
Faţă de masa medie calculată, masa individuală a conţinutului unei capsule poate
prezenta abaterile procentuale prevazute în coloanele A din tabelul 6; pentru cel mult două
capsule se admit abaterile procentuale prevăzute în coloanele B.

Dozare
Pentru dozare, dacă nu se prevede altfel, se foloseşte pulberea din 20 de capsule, cărora li
se determină în prealabil masa medie a conţinutului.
Conţinutul în substantă activă se determină conform prevederilor din monografia din
F.R.X. sau din “Specificaţia tehnică”.
Faţă de conţinutul declarat în substanţă activă se admit abaterile procentuale din tabelul 7.
Dacă este cazul în monografia respectivă se prevede uniformitatea conţinutului în
substanţă activă pe capsulă.
În unele cazuri în monografia respectivă se poate prevede “testul de dizolvare”.

COMPRIMATE
 Comprimatele sunt preparate farmaceutice solide, care conţin doze unitare din una sau
mai multe substanţe active. Se obţin, în general, prin comprimarea unui volum constant de
substanţe active, asociate sau nu cu substanţe auxiliare. Comprimatele sunt destinate
administrării orale.
Prima informaţie despre o formă asemănătoare cu comprimatele se întâlneşte în literatura
medicală arabă din secolul X, în care este descris procesul de obţinere a comprimatului din
particule de substanţă presate între capetele a două beţe de ebonită, aplicând forţă cu ajutorul
unui ciocan.
Anumite comprimate sunt înghiţite sau mestecate, unele sunt dizolvate sau dispersate în
apă înaintea administrării, iar altele sunt meţinute în cavitatea orala pentru a elibera substanţă
activă (Comprimate, Compressi, FR X, supl, 2004; Tavlets, Compressi. Ph Eur. 4 th 2002, supl.
4.1, 2003).
Particulele sunt constituite din una sau mai multe substanţe active, asociate sau nu cu
excipienţi: diluanţi, lianţi, dezagregaţi, agenţi de curgere, lubrifianţi, compuşi care pot modifica
comportamentul preparatului în tubul digestiv, coloranţi şi aromatizanţi autorizaţi.
Denumirea acestor forme farmaceutice provine de la verbul latin comprimo, comprimere
(a presa). Deseori, este întâlnită şi denumirea de tablete care derivă de la tabula-tabla, planşă,
tabletă, care sugerează forma preparatelor.
Dimensiunea şi masa comprimatelor variază în anumite limite, în funcţie de cantitatea de
substanţă medicamentoasă (doză) şi de modul de utilizare. Astfel, comprimatele au în general un
diametru de 5-17 mm şi (masa) între 0,1 şi 1 gram.
Comprimatele sunt forme farmaceutice cu cea mai largă producţie industrială, având
avantaje atât pentru producător (reproductibile în formulare, simple şi economice în preparare,
stabile şi convenabile pentru condiţionare, transportare şi stocare etc), cât şi pentru pacienţi
(portabile, exactitate în dozare, gust agreabil, fiind uşor de înghiţit etc.).
Comprimatele ca şi capsulele sunt forme farmaceutice exact dozate şi conţin doza uzuală
unică de medicament necesară pentru o administrare.
Avantajele comprimatelor
Sub aspect farmaceutic, comprimatele prezintă o serie de avantaje pentru care sunt
principala formă farmaceutică orală dozată. Folosirea pe larg a comprimatelor se justifică prin
urmatoarele avantaje:
 comprimatele sunt o formă dozată, solidă, uscată, stabilă, în general cu timpul de
valabilitate măsurat în ani. Sunt uşor de transportat în vrac deoarece conţin proporţii
mici de excipienţi, comparativ cu lichidele. Aceste forme sunt uşor de eliberat de
către farmacist, pacientul primeşte un produs concentrat, exact dozat, uşor de
 transportat şi de administrat. Uneori, are şi un înveliş care maschează gustul neplacut
şi îmbunătăţeşte complianţa;
 valabilitate în formulare, care permite asocierea într-un comprimat de substanţe
medicamentoase şi auxiliare cu diferite proprietăţi fizico-chimice şi în diverse
cantităţi la un volum compartiv mic. Sunt mai compacte decât alte forme solide
dozate. Este posibil controlul eventualelor incompatibilităţi şi evitarea lor;
 dozaj exact al substanţelor medicamentoase. Datorită formei şi masei constante a
comprimatelor în fiecare serie de lucru;
 fabricare performantă şi rapidă cu folosirea de echipamente de fabricare complet
automatizate care permit producerea pe scară largă cu un randament mare ceea ce
asigură un preţ de cost scăzut, fiind favorabil pentru pacient;
 prezintă un volum mic în raport cu componentele iniţiale şi ocupă un spaţiu redus.
Sunt uşor de transportat, în vrac şi de către pacient şi pot fi distribuite satisfăcător
publicului;
 comprimatele îmbină cele mai bune proprietăţi, care asigură stabilitate chimică, fizică
şi microbiologică, faţă de alte forme. Dacă unele componente din comprimat pot fi
influenţate de agenţi externi, se recurge la acoperirea comprimatelor. Dimensiunile
mici ale comprimatelor diminuează actiunea aerului, luminii şi umidităţii şi, la o
condiţionare corespunzătoare, asigură un termen de valabilitate de cel mult 3 ani,
astfel comprimatele sunt considerate cea mai stabilă formă farmaceutică. Acoperirea
comprimatelor poate rezolva şi alte probleme: evitarea degradării substanţei active
sub influenţă sucului gastric; diminuarea acţiunii iritante a unor componente din
comprimat; atenuarea sau mascarea gustului şi mirosului neplacut a unor substanţe
medicamentoase;
 pentru identificare pe suprafaţa comprimatelor se pot inscripţiona denumirea sau
codul medicamentului;
 administrare comodă uşoară în general prin înghiţire cu apă. Comprimatele urmează
drumul normal al alimentelor calea per orală; fiind cea mai comună cale de
administrare a medicamentelor şi comprimatelor de tipuri variate;
 dezagregarea şi efectul terapeutic. Sunt rapide comparativ cu alte forme farmaceutice
solide administrate pe cale per orală;
 prin intermediul unei substanţe auxiliare, poate fi dirijată cedarea substanţei
medicamentoase din comprimate în diferite regiuni ale tractului gastrointestinal
(comprimate enterosolubile) iar pentru a asigura o absorbţie rapidă se pot adăuga
 dezagreganţi energici care desfac comprimatele în câteva secunde (comprimate
efervescente);
 pentru a fi biocompatibile, nu trebuie să conţină excipienţi contaminaţi şi
microorganisme care pot aduce vătămări pacientului.
Comprimatele prezintă avantajele menţionate, dacă sunt formulate şi fabricate adecvat.
Comprimatele fabricate bine trebuie să prezinte urmatoarele calităţi:
 să conţină doza declarată de substanţă activă;
 să fie suficient de tari pentru a rezista la stresul de fabricare, transport şi manipulare,
aşa încât să ajungă intacte la pacient;
 trebuie să elibereze doza de substanţă activă la locul şi cu viteza cerută;
 aspectul, mărimea şi gustul nu trebuie să micşoreze acceptabilitatea pacientului;
Comprimatele prezintă şi unele dezavantaje:
 o fabricare defectuoasă conduce la comprimate care rămân intacte şi se elimină
nedezagregate;
 după o depozitare îndelungată unele comprimate nu se mai dezagregă, se pot cimenta,
iar în condiţii de umiditate ridicată îşi pot pierde integritatea;
 dificultăţi de înghiţire a comprimatelor de către copii sau bătrâni care refuză
administrarea de forme solide; sunt semnalate accidente mortale din cauză obstrurării
căilor respiratorii ale unor copii mici cărora li s-au administrat comprimate. Se
recomandă în acest caz să se administreze comprimate pulverizate şi dizolvate în apă
sau alt lichid;
 unele substanţe medicamentoase (bromura de sodiu, bromura de potasiu, acidul
acetilsalicilic) formează la locul dizolvării soluţii concentrate care provoacă iritări
puternice ale mucoasei chiar ulceraţi;
 substanţele medicamentoase cu gust şi miros neplăcut sau sensibile la oxigen şi
umiditatea aerului trebuie să fie eliberate în capsule sau comprimatele trebuie
acoperite cu filme ceea ce le fac mai costisitoare;
 substanţele medicamentoase cu umectare slabă şi dizolvare lentă la care efectul
terapeutic depinde de concentraţia sanguină nu pot fi formulate în comprimate
deoarece biodisponibilitatea lor este mică;
 doar unele substanţe medicamentoase rezistă presării în compactare densă din cauza
naturii amorfe sau densitătii mici;
Farmacopeea Româna, ediţia a X-a defineşte comprimatele astfel: preparate farmaceutice
solide care conţin doze unitare din una sau mai multe substanţe active; se obţin prin comprimarea
unui volum constant de substanţe active, asociate sau nu cu substanţe auxiliare şi sunt destinate
administrării pe cale orală.
Comprimatele administrate pe alte căi (comprimate vaginale, pentru implante, pentru
inhalaţii) necesită condiţii speciale de formulare, preparare şi prezentare.
Comprimatele pentru administrare pe cale orală se înghit (ca atare sau după dizolvare sau
dispersare prealabilă în apă, cu sau fără efervescenţă) sau se menţin în gură.
Comprimatele pot fi:
 comprimate neacoperite (Compressi);
 comprimate acoperite (Compressi obducti);

Preparare
Substanţele active asociate sau nu cu substanţele auxiliare şi aduse la gradul de fineţe
prevăzut, se omogenizează şi se comprimă direct sau după o prealabilă granulare.
În cazul comprimatelor acoperite, nucleul obţinut se acoperă cu unul sau mai multe
straturi continue şi uniforme constituite din zahăr sau alte substanţe dulci (drajeuri) sau cu
pelicule subţiri din diferite substanţe (comprimate filmate). Masa învelişului drajeurilor nu
trebuie să fie mai mare decât masa nucleului.
Ca substanţe auxiliare se pot folosi: aglutinanţi, dezagreganţi, lubrefianţi, diluanţi, agenţi
de curgere, substanţe care dirijează eliberarea substanţelor active.
Dacă nu se prevede altfel, în formula de prepare, talcul trebuie să fie de cel mult 3%,
acidul stearic de cel mult 1%, stearatul de magneziu sau stearatul de calciu cel mult 1% şi
aerosilul cel mult 10 % din masa comprimatului.
Adăugarea corectorilor de gust şi de miros este admisă numai pentru comprimatele care
se menţin în gură şi pentru comprimatele care se administrează după o prealabilă dizolvare.

Controlul comprimatelor
Descriere
Comprimatele neacoperite-au formă de discuri sau altă formă, au aspect uniform, margini
intacte, suprafaţă plană sau convexă, gustul, mirosul şi culoarea caracteristice substanţelor
folosite; pot prezenta pe una sau pe ambele feţe diferite semne (şanţuri, inscripţionari, etc.).
Comprimatele preparate din pulberi de origine vegetală sau animală şi comprimatele cu
acţiune prelungită pot prezenta pigmentări sau particule diferit colorate, dar omogen repartizate.
Comprimatele acoperite- au formă de discuri sau alte forme, aspect uniform, fără pete,
suprafaţă plană sau convexă, continuă, de obicei lucioasă. Sunt albe sau colorate şi pot prezenta
pe una sau pe ambele feţe diferite inscripţionări.
 Dezagrerare
Comprimatele neacoperite - acestea trebuie să se dezagrege în apă în cel mult 15 minute.
Comprimatele acoperite - acestea trebuie să se dezagrege în pepsină-soluţie acidă în cel
mult 1 oră.
Comprimatele acoperite enterosolubile - nu trebuie să se dezagrege în pepsină solutie
acidă în 2 ore şi trebuie să se dezagrege în pancreatină soluţie alcalină în cel mult 1 oră.
Comprimatele efervescente - trebuie să se dizolve sau să se disperseze în apă cu
efervescenţă, în cel mult 5 minute.

Uniformitatea masei
Este un parametru important care caracterizează comprimatele şi se determină în cursul
fabricării. Evaluarea statistică a masei medii a comprimatelor verifică operarea regulată a maşinii
de comprimat şi asigură o producţie regulată şi economică; ea se efectuează continuu.
Determinarea se efectuează pe probe prelevate prin randomizare, din loturi şi serii de
comprimate.
Se cântaresc 20 de comprimate neacoperite şi se calculează masa medie. Aceleaşi
comprimate se cântăresc individual. Faţă de masa medie calculată, masa individuală poate să
prezinte abaterile procentuale prevăzute în coloana A din tabelul 8, pentru cel mult 2 comprimate
se admit abaterile procentuale prevăzute în coloana B.
Dacă nu se prevede altfel, comprimatele filmate trebuie să îndeplinească prevederile de
mai sus.

Dozare
Se pulverizează fin şi se omogenizează 20 de comprimate, cărora li se determină în
prealabil masa medie. Conţinutul în substanţă activă pe comprimat se determină conform
prevederilor din monografia respectivă, faţă de conţinutul declarat în substanţă activă pe
comprimat se admit abaterile procentuale prevăzute în tabelul 9.

Observaţii
Dacă este cazul, în monografia respectivă se prevede “Uniformitatea conţinutului”.
Uneori în monografie se poate prevede testul de dizolvare (F.R.X. pagina 1068)
SOLUŢII
 Potrivit Farmacopeii Române ediţia a X-a soluţiile medicamentoase sunt definite ca
preparate farmaceutice lichide, care conţin una sau mai multe substanţe active dizolvate într-un
solvent sau într-un amestec de solvenţi şi sunt destinate administrării interne sau externe.
Soluţiile medicamentoase ca şi soluţiile extractive au fost printre primele forme
farmaceutice preparate de omul primitiv. Date scrise despre soluţii există încă din antichitate,
privind prepararea şi întrebuinţarea lor. Aceste preparate lichide au fost înscrise în număr mare
înca din 1862, de FR I, sub formă de exemple, fără monografia de generalităţi.
Soluţiile medicamentoase au ca solvent apa, alcoolul, glicerolul sau uleiurile vegetale.
Forma farmaceutică de soluţie oferă multiple avantaje fapt pentru care constituie
preparatul cel mai utilizat de bolnav. Practic, toate căile de administrare a medicamentelor pot
utiliza forma farmaceutică de soluţie.
Medicamentele lichide ocupă un volum mare de lucru atât în practica farmaceutică de
oficină cât şi în industria farmaceutică.
Administrarea pe cale orală a soluţiilor este justificată pe baza uşurinţei la administrare,
pentru bolnavii care au dificultăţi la înghiţirea formelor solide.
Fiind amestecuri omogene soluţiile permit o dozare foarte exactă a substanţei
medicamentoase (dispersie moleculara).
Se pot fabrica în diverse concentraţii şi pot asigura o variaţie a posologiei şi o adaptare a
acesteia mai ales în medicaţia pediatrică.
Administrarea medicamentelor sub formă de soluţii oferă cea mai mare absorbţie şi
biodisponibilitate. Eficacitatea preparatelor depinde de natura substanţei medicamentoase şi
anume de caracterul ionic, de solubilitatea sa şi de menţinerea solubilităţii în fluidele
organismului, pentru a realiza o absorbţie rapidă şi o distribuţie totală.
Administrarea de soluţii pe cale orală duce la un efect prompt, comparativ cu alte forme
administrate pe aceeaşi cale.
Soluţiile de uz extern permit o aplicare mai uniformă a substanţei, compartiv cu formele
disperse lichide, emulsii şi suspensii.
Formularea ca soluţii evită acţiunea directa iritantă a unor forme solide (pulberi, capsule,
comprimate), care în contact cu mucoasa stomacală pot provoca iritaţii locale. Acţiunea iritantă
poate fi atenuată prin utilizarea de soluţii diluate sau prin adaos de substanţe auxiliare cu acţiune
protectoare (coloizi macromoleculari).
Unele substanţe solide care sunt higroscopice, delicvescente sau care formează
amestecuri eutectice lichide, când sunt supuse operaţiilor de fabricare sub formă de pulberi sau
comprimate, se prepară de preferinţă sub formă de soluţii.
 Forma de soluţie oferă avantaje şi sub aspectul adăugării unor substanţe auxiliare ca
edulcoranţi, aromatizanţi, coloranţi, corectori de gust şi miros, în scopul realizării unor
medicamente uşor acceptate şi atractive pentru copii.
Soluţiile se pretează la o fabricare şi condiţionare automate, computerizate, cu un
radament mare cât şi la o ambalare variată care să asigure comercializarea.
Numeroase medicamente sunt administrate pe cale orală sub formă de soluţii simple cel
mai adesea cu lingura, linguriţa, măsură dozatoare, în picaturi, fie direct, fie după diluare sau
amestecare într-o băutură sau aliment ţinând seama de doze.
De asemenea, unele preparate solide: pulberi, comprimate, comprimate efervescente,
granulate se transformă ex tempore în soluţii pentru a fi administrate oral sau extern.
Dintre dezavantaje enumerăm:
 stabilitatea cea mai mica dintre toate formele farmaceutice, deoarece reacţiile de
degradare se produc cu viteză mai mare în soluţie.
 Pot fi uşor invadate de microorganisme şi fungi fapt ce impune adăugarea de
conservanţi pentru produsele industriale.
 Ocupa volum şi prezintă masă mare ceea ce necesită echipament de producţie, spaţii
mari de depozitare şi transport dificil al recipientelor;
Clasificarea soluţiilor medicamentoase se poate face după mai multe criterii:
 după natura dizolvantului pot fi: soluţii apoase, alcoolice, hidroalcoolice,
glicerolate, hidroglicerinoalcoolice, uleioase, eterice, eteroalcoolice;
 după modul de formulare pot fi soluţii oficinale, magistrale, industriale;
 după compoziţie pot fi soluţii simple şi compuse,
 după calea de administrare soluţiile pot fi de uz intern sau de uz extern sau atât de
uz intern cât şi de uz extern (solutia de iod-iodurat).
 după mod de condiţionare: soluţii unidoze şi soluţii multidoze;

Preparare
Soluţiile se prepară prin dizolvarea substanţelor active în solventul prevăzut şi
completarea la masă specifică (m/m). După dizolvare dacă este cazul, soluţiile se filtrează.
Ordinea şi modul de dizolvare se efectuează în funcţie de natura şi proprietăţile
substanţelor active, substanţele volatile sau substanţele cu miros puternic se adaugă la sfârşit.
Solvenţii cei mai folosiţi sunt: apa, alcool, glicerol şi uleiuri vegetale. Dacă la prescrierea
soluţiilor nu se specifică solventul, atunci se va folosi apa în cazul soluţiilor apoase şi uleiul de
floarea soarelui în cazul soluţiilor uleioase.
La preparare se pot folosi şi substanţe auxiliare (solubilizanţi, agenţi pentru corectarea gustului,
mirosului, şi pentru ajustarea pH-ului, conservanţi antimicrobieni potriviţi).
Dacă se prepară soluţii cu substanţe toxice sau puternic active în cantitaţi mai mici de 50
mg, se folosesc soluţiile titrate (1:10 sau 1:100) ale acestor substanţe.
Soluţiile titrate ale substanţelor toxice sau puternic active se pastrează în dulapul Venena
respectiv Separanda, alături de substanţele corespunzătoare.
Pentru măsurarea componentelor lichide în picături se foloseşte picătorul normal.

Controlul calităţii soluţiilor

Descriere
Soluţiile medicamentoase sunt lichide limpezi, cu mirosul, culoarea şi gustul caracteristic
componentelor.

pH-ul soluţiilor apoase se determină potenţiometric.

Masa totală pe recipient

Se determină prin cântărirea individuală a conţinutului din 10 recipiente. Faţă de masa
declarată pe recipient se admit abaterile procentuale prevăzute în tabelul 10.

Dozarea
Se efectuează conform prevederilor din monografia respectivă. Conţinutul în substanţă
activă poate să prezinte faţă de valoarea declarată, abaterile procentuale prevazute în tabelul 11.

SIROPURI
 Potrivit definiţiei din Farmacopeea Româna ediţia a X-a siropurile sunt preparate
farmaceutice lichide cu un conţinut crescut în zahăr de consistentă vâscoasă destinate
administrării interne.
Siropurile sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri şi aveau ca edulcorant mierea de
albine.
Zahărul era utilizat încă din antichitate de chinezi şi a fost adus în Europa de Alexandru
cel Mare (Macedon) în secolul IV î.e.n. Multă vreme zahărul a fost considerat ca medicament şi
era eliberat numai prin farmacii.
După descoperirea zahărului din trestia de zahăr şi apoi fabricarea din sfecla de zahăr, în
1746, de către A. Markgraf, nu s-a mai utilizat mierea de albine.
Siropurile alături de soluţii, rămân forma farmaceutică mult utilizată mai ales în
medicaţia pediatrică.
Ele au fost oficializate de FR ed I, printr-un mare număr de exemple. Monografia de
generalităţi Sirupi este introdusă în FR ed. a III-a. Actuala farmacopee nu prevede niciun produs
industrial ci numai patru exemple de monografii cu siropuri oficinale: siropul simplu, siropul de
codeină, siropul de mătrăgună şi siropul de balsam de tolu.
Siropurile pot fi aromatinzante sau corectoare de gust sau pot servi ca vehicule siroapoase
şi pot fi medicamentoase cu acţiune terapeutică bine definită folosite ca atare sau în compoziţia
unor poţiuni, infuzii, decocturi.
Siropurile pot fi colorate şi aromatizate cu substanţe aprobate de Ministerul Sănătăţii.
Siropurile pot conţine 2/3 din greutatea lor zahăr. Siropurile industriale au cel puţin 40%
zahăr.
În general, sunt preparate cu zaharoză în concentraţie de 65% şi au densitate de 1,32, care
le asigură protecţia antimicrobiană.
Prin convenţie, o soluţie cu o concentraţie de 45% zaharoza este numită sirop.
În categoria siropurilor sunt incluse toate preparatele lichide cu gust dulce, dense sub
formă de soluţii de uz intern, care au ca vehicul siropul.
Zaharoza poate fi înlocuită cu glucoză, fructoză, zahăr invertit sau alte zaharuri şi de
asemena pot fi obţinute siropuri din polioli cu gust dulce, glicerol, sorbitol, xilitol cât şi cu
elducoranţi sintetici sau agenţi vâscozifianţi, pentru a conferi vâscozitate asemanatoare siropului
de zahăr.
Siropurile pot conţine una sau mai multe substanţe medicamentoase cât şi substanţe
auxiliare ca aromatizanţi, coloranţi, agenţi antimicrobieni; numele şi concentraţia acestora
trebuie sa fie indicate pe eticheta preparatului.
 Unele siropuri nu conţin substanţe medicamentoase, ele sunt destinate a fi utilizate ca
vehicul pentru diferite forme farmaceutice lichide de uz intern.
Industria de medicamente prepară şi alte forme farmaceutice destinate realizării de
siropuri:
Pulberi pentru siropuri: prezentare utilizată de industrie pentru unele specialităţi cu
stabilitate foarte limitată care nu pot fi stocate sub formă lichidă (unele antibiotice, de exemplu).
Granulate pentru siropuri, de asemenea o formă farmaceutica solidă, prezentată în
flacoane care conţin, granulate bogate în zahăr şi substanţe medicamentoase, solubile şi
insolubile.
În momentul întrebuinţării bolnavul adaugă o cantitate determinată de apă peste pulberea
sau granulatul din flacon şi prin agitare se obţine “ex tempore” o soluţie sau o suspensie zaharată
care se administrează cu linguriţa dozatoare ce însoţeşte flaconul în ambalajul industrial. Siropul
obţinut se poate păstra o săptămână la temperatură obişnuită.
Forma farmaceutică de sirop oferă o serie de avantaje.
 Preparatele prezintă gust dulce, aromat, culoare atractivă, miros plăcut, fiind preferate în
special în medicaţia pediatrică.
 Corectează gustul şi mirosul neplacut al unor substanţe, permitând astfel o administrare
uşoară.
 Se pot asocia diferite substanţe medicamentoase.
 Concentraţia mare în zahăr are şi rolul de a asigura conservarea siropului având, totodată
şi valoare nutritivă.
 Rezolvă problemele de instabilitate a unor substanţe (antibiotice mai ales), în mediu apos
granulate sau concentrate pentru siropuri care sunt transformate în formă lichidă, de către
bolnavi, “ex tempore”.
 Siropurile ca soluţie apoasă, oferă o mare biodisponibilitate, fiind forme farmaceutice cu
eliberare rapidă.
 Comparativ cu soluţiile apoase de uz intern, asigură o protecţie, asupra mucoasei gastrice,
la acţiunea iritantă a unor componente asociate în sirop (clorarhidrat).
Printre dezavantaje enumerăm:
 stabilitatea redusă a substanţelor medicamentoase în soluţii.
 stabilitate mai mică decât soluţiile la contaminarea cu microorganisme, fungi pot
fermenta uşor.
 ca şi soluţiile ocupă un volum şi prezintă o masă mai mare decât cele ale formelor
solide, ceea ce impune spaţii mari de depozitare, transport dificil al recipientelor.
 sunt contraindicate la diabetici (siropurile cu zahăr).
 Clasificare
Siropurile se pot clasifica în funcţie de criteriile:
 Conţinut
 Simple, cu o singură substanţă medicamentoasă;
 Compuse, cu mai multe componente;
 Modul de formulare:
 Siropuri oficinale;
 Siropuri industriale;
 Forma farmaceutică:
 Siropuri medicamentoase;
 Pulberi pentru siropuri;
 Granulate pentru siropuri;
 Concentrate pentru siropuri;
 Modul de fabricare:
 Siropuri obţinute prin dizolvarea la rece sau la cald a zahărului în apă, sucuri de
plante, soluţii extractive.
 Siropuri obţinute prin amestecarea siropului simplu cu alte forme lichide: tincturi,
extracte;
 Modul de utilizare:
 Siropuri medicamentoase: conţin substanţe medicamentoase cu acţiune
terapeutică:
 Siropuri aromatizante: se utilizează ca edulcorante pentru acoperirea gustului
neplacut al unor substanţe medicamentoase din diferite forme farmaceutice
lichide;
 Siropuri cu rol de vehicul în medicaţia pediatrică;
 Siropuri cu rol protector contra acţiunii iritante a unor substanţe medicamentoase
(ex. cloralhidrat);
 Acţiunea terapeutică: expectorante, tonice sedative, purgative, antiparazitare, cu
antibiotice, chimioterapice, antianemice etc.

Preparare
Siropurile se prepară prin dispersarea substanţelor active sau a extractelor vegetale în
soluţii concentrate de zahăr sau în siropul simplu şi completarea la masa prevazută m/m.
Se pot folosi substanţe auxiliare (de exemplu agenţi pentru corectarea gustului, mirosului şi
pentru creşterea vascozităţii, conservanţi antimicrobieni potriviţi).
Dacă este necesar, siropurile se prepară prin încălzire şi se filtrează imediat în recipiente uscate
de capacitate mică.

Controlul calităţii siropurilor

Descriere
Siropurile sunt lichide limpezi sau slab opalescente, cu mirosul, gustul şi culoarea
caracteristice componentelor

Densitatea relativă
Se determină potrivit prevederilor în capitolul “Densitate relativă” din Farmacopeea Româna
editia a X-a pagina 987.

Indice de refracţie
Se determină potrivit prevederilor din capitolul “Indice de refracţie” din Farmacopeea
Româna editia a X-a pagina 994.
Indicele de refracţie este egal cu raportul dintre viteza luminii în vid şi viteza luminii în
proba de analizat. Indicele de refracţie este egal cu raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă
şi sinusul unghiului de refracţie. (FR X)

Masa totală pe recipient

Se determină prin cântărirea individuală a conţinutului din 10 recipiente. Faţă de masa
declarată pe recipient se admit abaterile procentuale prevăzute în tabelul 12.

Indentificare
Identificarea substanţelor active şi a zahărului se face după normele prevăzute în
monografiile respective.
Identificarea zahărului se face încălzind două picături de sirop până la carbonizare când
se degajă miros de zahăr ars.
Identificarea substanţelor active se face fie direct în sirop, fie după separarea selectivă a
componentelor din sirop.

Dozarea
Se efectuează conform prevederilor din monografia respectivă.
 Concentraţia de zahăr se poate determina refractometric, polarimetric sau volumetric.
Conţinutul în substanţă activă, determinat printr-o metodă adecvată poate prezenta, faţă
de valoarea declarată abaterile procentuale prevăzute în tabelul 13.
 PREPARATE INJECTABILE

Potrivit Farmacopeei Române ediţia a X-a Preparatele injectabile (injectabilia) sunt

soluţii, suspensii, emulsii sterile sau pulberi sterile care se dizolvă sau se suspendă într-un
solvent steril înainte de folosire; sunt repartizate în fiole sau în flacoane şi sunt administrate prin
injectare.
Medicamentele parenterale sunt preparate farmaceutice sterile sub formă de soluţii,
suspensii, emulsii, pulberi sau comprimate destinate a fi administrate transcutanat, printr-un
procedeu care lezeaza ţesuturile (injectare sau implantare) în corpul uman sau animal.
Denumirea “parenteral” provine din limba greacă de la cuvintele par=în afară de şi
enteron=intestin, termeni ce desemnează medicamentele care ocolesc tractul gastro-intestinal;
sau de la cuvântul grec parenthitenai=a injecta, întelegandu-se prin aceasta o grupă delimitată de
medicamente care se administrează prin injectare în cea mai mare parte cu ajutorul seringii sau
prin implantare.
Calea parenterală reprezintă una din cele mai importante posibilităţi de administrare a
medicamentelor.
Avantajele sunt:
 Dozaj exact al substanţelor medicamentoase;
 Rapiditate de acţiune: efect imediat şi chiar instantaneu în cazul caii i.v., mai ales în
urgenţe (stop cardiac, astm şi şoc);
 Dirijarea timpului de acţiune a medicamentului injectat în funcţie de calea de
administrare şi de gradul de dispersie a substanţei: efect instantaneu cu o durată de
câteva minute sau o acţiune prelungită de câteva săptămâni;
 Evitarea unor efecte secundare: tulburări gastro-intestinale, care apar după
administrarea orală;
 Evitarea inactivării acţiunii unor substanţe de către sucurile digestive (peniciline,
strofantina) sau micşorarea activităţii (insulina, hormonii peptidici);
 Posibilitatea de acţiune terapeutică localizată, prin efectuarea de anestezii locale, de
concentraţii mari în anumite cavităti; pentru diagnostic sau tratament
(radioopacifierea unor organe, tratamentul unor infecţii localizate), în stomatologie;
 Posibilitatea administrării unor medicamente, care nu sunt absorbite în intestin şi prin
administrare orală au numai acţiune locală, în tractul gastro-intestinal;
 Administrarea la pacienţii în stare de inconştienţă, stare de vomă;
  Terapia parenterală însoţeşte terapia orală; în unele cazuri în care pacienţii nu se pot
bizui doar pe medicaţia orală;
 Prin administrarea de medicamente pe căile parenterale se evită efectul primul pasaj
asupra acestora;
 Terapia parenterală furnizează mijloace de corectare a tulburarilor hidroelectrolitice
grave: influenţarea compoziţiei sângelui prin perfuzii pentru restabilirea volumul de
lichid pierdut, administrând înlocuitorii de masă plasmatică, care vehiculează câteva
ore sau zile prin organism, menţinând apa şi elementele minerale;
 Alimentarea oganismului pe cale artificială, prin introducerea de substanţe nutritive,
pe căile parenterale.
 Menţinerea homeostaziei prin asigurarea pe cale parenterală a lichidelor necesare şi a
stării de nutriţie a organismului.
 Dezintoxicarea organismului prin accelerarea diurezei osmotice (osmoterapia) cu
soluţii pentru dializă peritoneală;
Indiferent de calea de administrare parenterală un număr de dezavantaje apar ca inerente
pentru produsele parenterale:
 Modul de administrare traumatizant, durere la locul de injectare, eventualele iritaţii
locale; timpul de administrare mai mare ca în cazul altor căi.
 Condiţii speciale de fabricare, tehnologie complexă şi costisitoare, pentru a realiza
preparate sterile, stabile, tolerabile şi eficace;
 Folosirea de materii prime cu puritate fizică, chimica şi microbiologică înaltă;
 Respectarea unei riguroase asepsii la injectare, pentru a evita contaminarea
bolnavilor: infecţii cu bacterii, virusul hepatitei, SIDA, ceea ce impune personal
calificat;
 Prescrierea şi administrarea preparatelor parenterale va fi efectuată prudent, pentru a
evita intoleranţa locală sau generală, sensibilitatea (şocul alergic) acţiunea directă a
unor substanţe asupra sângelui, nervilor şi vaselor sanguine iritându-le sau lezându-le
formarea de noduli în cazul preparatelor uleioase;
 Necesitatea injectării repetate, la intervale de timp determinate, pentru a avea un nivel
sanguin constant;
 Apariţia de complicaţii ca septicemia, infecţii fungice, interacţiuni medicamentioase;
 Odată ce un medicament a fost administrat parenteral este dificil să se revină asupra
efectului fiziologic.

Preparare
 La preparare se iau precauţiile necesare pentru asigurarea stabilităţii fizico-chimice
microbiologice şi biologice.
Substanţele active se prelucrează sub formă de soluţii, suspensii sau emulsii injectabile.
Pulberile pentru preparatele injectabile se dizolvă sau se dispersează înainte de folosire în
volumul de solvent steril prevăzut.
Solvenţii folosiţi sunt: apa, uleiul de floarea soarelui şi alţi solvenţi neapoşi miscibili sau
nu cu apa.
Apa folosită trebuie să corespundă prevederilor monografiei “Apă distilată pentru
preparate injectabile” din FR X pagina 137. Uleiul de floarea soarelui folosit trebuie să
corespundă prevederilor monografiei “Ulei de floarea soarelui neutralizat” din FR X pagina 465.
Se pot folosi şi substanţe auxiliare (de exemplu solubilizanţi, agenti de suspendare şi de
emulsionare, antioxidanţi, conservanţi antimicrobieni). În toate cazurile pH-ul preparatelor
injectabile trebuie să asigure stabilitatea acestora.
Soluţiile apoase injectabile, care nu se pot steriliza în recipientul final se prepară pe cale
aseptică şi pot conţine un conservant antimicrobian potrivit.
Adăugarea de conservanţi antimicrobieni nu este admisă în cazul preparatelor injectabile
folosite într-un volum mai mare de 10 ml indiferent de modul de administrare precum şi în cazul
soluţiilor care se administrează intracardiac, intraocular, intarahidian, peridural indiferent de
volumul acestora.
Substanţele active se cântăresc, se dizolvă sau se dispersează într-o porţiune din solventul
sau amestecul de solvenţi prevăzuţi şi se completează la volumul specificat (m/V).
Preparatele injectabile apoase se izotonizează prin adăugarea clorurii de sodiu sau a altor
substanţe.
Izotonizarea este obligatorie în cazul soluţiilor injectabile care se administrează în
volume de 5 ml sau mai mari.
Soluţiile coloidale injectabile nu se izotonizează.
Soluţiile injectabile se filtrează prin materiale filtrante adecvate până când se obţin soluţii
limpezi, practic lipsite de particule în suspensie şi se repartizeaza în fiole. Dacă este cazul aerul
din fiole se înlocuieşte cu în gaz inert.
Suspensiile injectabile
Apoase sau uleioase, se prepară din substanţe active aduse la gradul de fineţe prevăzut în
monografia respectivă cu sau fără adaosuri de agenti de suspendare.
Preparatele injectabile se sterilizeaza printr-o metodă adecvată conform prevederilor în
monografia “Sterilizare” din FRX. Pag 1071.
 Recipientele şi dopurile folosite trebuie să corespundă condiţiilor prevăzute de
normativele de calitate în vigoare.
Recipientele pentru suspensiile şi pulberile pentru preparate injectabile, trebuie să aibă
capacitatea adecvată pentru a permite dizolvarea sau omogenizarea suspensiei prin agitare.

Controlul calităţii soluţiilor injectabile

Descriere
Aspect
Soluţiile injectabile trebuie sa fie limpezi practic lipsite de particule în suspensie.
Determinarea se face pe 25 de fiole sau pe 10 flacoane care conţin pulbere pentru preparate
injectabile. Soluţiile se examinează după câteva răsturnări ale recipientelor în condiţii de
vizibilitatea corespunzatoare (în faţa unui ecran de 50/50 cm, jumătate alb jumătate negru, într-
un unghi perpendicular pe raza de lumină a unui tub de neon sau a unui bec electric mat 100 W).
Culoarea soluţiilor injectabile este în funcţie de natura substanţei şi a solventului. O
eventuală coloraţie nu trebuie sa depaşească coloraţia etalonului de culoare prevăzut în
monografia respectivă.
Suspensiile injectabile
După agitare timp de 1-2 minute trebuie să fie omogene şi fără reziduuri fixate pe fundul
şi pe gâtul fiolei sau al flaconului; pot prezenta un sediment uşor redispersabil la agitare.
Pentru verificarea aspectului suspensiilor injectabile uleioase se admite o uşoară încălzire
la 37 °C înainte de agitare.
Suspensiile injectabile, trebuie să corespundă probei de pasaj.
Suspensia omogenizată prin agitare se aspiră în întregime într-o seringă de mărime
adecvată, apoi se evacuează într-un recipient, sub forma unui jet continuu prin acul de seringa nr.
16. După 10 minute suspensia se agită din nou şi se repetă determinarea; volumul suspensiei
trebuie să treacă în jet continuu prin acul de seringă numărul 16.
La pulberile pentru preparate injectabile la care suspendarea în solvent se efectuează
înainte de administrare, flaconul cu pulbere se agită înainte şi după introducerea solventului
respectiv.
Emulsiile injectabile
Trebuie să aibă un aspect omogen după agitare şi să nu prezinte niciun semn de separare a
fazelor.

pH-ul. Se determină potenţiometric.

 Uniformitatea volumului
Volumul de lichid care se introduce în fiolă este cuprins, în general, între 1 si 20 ml
admiţând diferite limite de umplere a fiolelor.
Excesul volumului de lichid injectabil adăugat trebuie să asigure extragerea volumului
declarat.
Preparatele injectabile uleioase se încălzesc la 37°C înaintea prelevării conţinutului şi se
răcesc la 20°C înaintea măsurării volumului.
Suspensiile injectabile trebuie agitate până la omogenizare înainte de prelevarea
conţinutului.

Uniformitatea masei
Se efectuează în cazul pulberilor pentru preparate injectabile. Se cântăreşte un flacon cu
dop (fără armătură metalică) apoi se îndepărtează pulberea din flacon şi de pe dop. Dacă este
necesar se spală cu apă flaconul şi dopul, se usucă la etuvă la 100-105°C timp de 1 oră până la
masă constantă, se răceşte în exicator şi se cântăreşte.
Diferenţa dintre cele două cântăriri reprezintă masa conţinutului unui flacon.
Determinarea se repetă pe încă două flacoane şi se calculează masa medie a conţinutului pe
flacon.
Faţă de masa medie calculată, masa individuală a conţinutului pe flacon poate să prezinte
abaterile procentuale prevăzute în tabelul 15 coloana A; pentru un singur flacon se admit
abaterile procentuale prevăzute în coloana B.

Impurităţi pirogene
Dacă în monografia respectivă se prevede controlul impurităţilor pirogene, se procedează
conform prevderilor de la “Impurităţi pirogene” din FR X pagina 1112.

Sterilitate
Preparatele injectabile trebuie să fie sterile. Pentru control se procedează conform
prevederilor de la “Controlul sterilitatii” din FR X pagina 1073.

Determinarea cantitativă
În cazul soluţiilor, suspensiilor şi emulsiilor injectabile, determinarea cantitativă se
efectuează conform prevederilor din monografia respectivă.
Pentru conţinutul în substanţă activă calculat procentual se admite o abatere de ±5% faţă
de valoarea declarată.
 În cazul flacoanelor cu pulberi pentru preparate injectabile, dozarea se efectuează
conform prevederilor din monografia substanţei respective.
Concentraţia procentuală în substanţă activă se raportează la masa conţinutului declarat.
Pentru conţinutul în substanţă activă pe flacon se admit, faţă de valoarea declarată,
abaterile procentuale prevăzute la paragraful “Uniformitatea masei”.

PREPARATE PERFUZABILE
 Potrivit Farmacopeei Române ediţia a X-a, Preparatele perfuzabile (Infundibilia) sunt
soluţii apoase sau emulsii ulei în apă, izotonice, sterile şi apirogene, care se administrează
intravenos în volume de 100 ml sau mai mari, cu ajutorul unui dispozitiv de perfuzare.
Preparatele perfuzabile sunt soluţii apoase sau emulsii de tip L/H, izotonice, sterile şi
apirogene, care se administrează i.v., în volume de 100 ml sau mai mari, cu ajutorul unui
dispozitiv de perfuzare (infundibilia FR X). În alte farmacopeei se utilizează denumirea de
“Infusiones”. Medicamentele perfuzabile prezintă multiple avantaje.
Spre deosebire de medicamentele injectabile care se folosesc în scop terapeutic sau de
diagnostic, perfuziile, ca soluţii parenterale de mare volum eliberate în flacoane conţin electroliţi,
substanţe energetice, substanţe reconstituante, mai rar substanţe medicamentoase, şi se
administreaza i.v., în cantităţi mari, picătură cu picătură, în scopul completării lichidelor pierdute
din organism pentru alimentaţie parenterală sau ca tratament medicamentos.
Pentru perfuzare se utilizează în general soluţii apoase care pot fi vehiculate uşor în
torentul circulator şi asimilate de organism.
Se folosesc şi emulsii de timpul L/H. Perfuziile pot fi folosite şi ca vehicule pentru
dizolvarea unor substanţe medicamentoase. Ele permit administrarea pe cale i.v. atât a
substanţelor macronutritive, (glucide, lipide, proteine), cât şi a celor micronutritive: eletroliţi,
vitamine, substituenţi de plasmă.
Administrarea perfuziilor conduce la un efect sistemic direct şi la asigurarea nivelului
sanguin dorit, fiind, în general, mai bine tolerate decât alte forme farmaceutice.
Soluţiile parenterale de mare volum sunt indicate în cazul înlocuirii lichidelor pierdute
din organism cât şi pentru a reface homeostazia organismului, starea de sănătate care se traduce
prin constantele biochimice şi biofizice ale mediului intern (ex. pH=7,35-7,5).
Perfuziile care se administrează pe cale strict intravenoasă, cu unele excepţii,
administrare peritoneală, indispensabile pentru anumiţi bolnavi reprezintă un mijloc temporar de
tratament aplicându-se în cazul în care nu se poate folosi o altă cale de administrare a unui
medicament sau când aceasta este ineficientă.
De asemenea, se recurge în mod obligatoriu la perfuzii pentru înlocuirea unor pierderi
masive de sânge ca urmare a unor hemoragii grave (boli, accidente de circulaţie, accidente de
muncă, interveniţii chirurgicale importante), pentru restabilirea balanţei electroliţilor şi nutriţia
parenterală totală.
Soluţiile perfuzabile se folosesc din ce în ce mai mult şi ca vehicule pentru administrarea
de diverse medicamente, deoarece această cale de administrare este convenabilă evitând iritarea
provocată, prin alte moduri de administrare; putem realiza astfel o terapie continuă sau
intermitentă.
 Perfuziile reprezintă un mod de administrare avantajos deoarece introduc direct în
circuitul sanguin concentraţii ridicate de medicament, pentru o perioadă relativ lungă (de câteva
zile), iar toleranţa acestora este în general, mai bună, comparativ cu alte forme farmaceutice.
Creşterea importanţei terapiei parenterale este determinată de tehnicile noi de salvare a
vieţii, cum ar fi resuscitarea cardio-pulmonară şi hiperalimentarea parenterală, alături de o serie
de antibiotice.
În cazul în care nu se poate efectua o alimentaţie normală, necesarul nutritiv poate fi
suplinit pe cale parenterală; de asemenea la pacienţii în stare de inconştienţă, însoţită de vomă,
medicamentele se pot administra numai prin perfuzare pentru a acţiona rapid.
Pe lângă multiplele avantaje oferite de preparatele perfuzabile ca la orice formă
farmaceutică sunt inerente şi unele dezavantaje:
 Fabricare şi condiţionare costisitoare;
 Timp de administrare lung (zile, luni)
 Complicaţii datorită interacţiilor apărute la asocierea de diferite medicamente în
soluţia perfuzabilă;
 Riscul apariţiei de septicemie, infecţii fungice, hepatită şi SIDA prin administrare
incorectă sau perfuzii contaminate;
 Prin administrare pe cale directă a unor cantităţi mari de soluţie se pot produce
modificări în izostructura sângelui cu o primă consecinţă de perturbare a
constantelor fizice, fenomene secundare ca: tulburari cardio-vasculare şi
pulmonare, sclerozarea venelor, apariţia de tromboflebite;
 Perfuziile nu pot fi aplicate decât în spital sub strict control medical.

Preparare
La preparare se iau precauţiile necesare pentru asigurarea stabilităţii fizico-chimice
microbiologice şi biologice.
Substanţele active se dizolvă sau se emulsionează în apă pentru preparatele injectabile şi
soluţia, respectiv emulsia obţinută se completează la volumul specificat (m/M).
Preparatele perfuzabile hipotonice se izotonizează.
La preparare nu se adminite adosul soluţiilor-tampon pentru ajustarea pH-ului sau a
conservanţilor antimicrobieni.
Conţinutul în substanţe active se exprimă în unităţi de masă pentru 1000 ml soluţie
(mmol/m) sau miliechivalenţi pe 1000 ml soluţie (mEq/l).
Conţinutul în substanţe energetice se exprimă uneori în calorii (cal).
 pH-ul preparatelor perfuzabile trebuie să fie apropiat de neutralitate, dacă nu se prevede
altfel.
Preparatele perfuzabile se filtrează prin materiale filtrante adecvate până se obţin soluţii
perfect limpezi şi se repartizează în recipiente din sticlă gradate sau din material plastic, cu
capacitatea de 100, 250, 500, 1000 ml.
Preparatele perfuzabile se sterilizează printr-o metoda adecvată conform prevederilor din
monografia “Sterilizare” din FR X pagina 1071.
Recipientele şi dopurile folosite trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute în
normativele de calitate în vigoare.

Clasificare
Medicamentele perfuzabile se pot clasifica în funcţie de:
 Forma farmaceutică:
 soluţii apoase
 emulsii de tipul L/H (U/A)
 Scopul terapeutic urmărit:
 perfuzii care asigură reglarea dezechilibrului hidric şi ionic al organismului;
 perfuzii pentru restabilirea echilibrului acido-bazic;
 perfuzii cu substanţe energetice;
 perfuzii folosite în metabolismul reconstituant;
 perfuzii pentru nutriţie parenterală şi nutriţie totală parenterală;
 perfuzii cu preparate de sânge şi înlocuitori de plasmă;
 perfuzii medicamentoase;
 soluţii pentru dializă peritoneală şi hemodializă;
 soluţii pentru nutriţie enterală (hiperalimentaţie enterică).

Controlul calităţii preparatelor perfuzabile

Descriere
Aspect
Preparatele perfuzabile trebuie să fie limpezi practic lipsite de particule în suspensie.
Determinarea se face pe 10 recipiente (flacoane din sticlă sau din material plastic, saci
din material plastic). În cazul flacoanelor sau al sacilor din material plastic, conţinutul acestora se
transvazează, în prealabil în flacoane din sticlă corespunzătoare. În continuare se procedează
conform prevederilor de la “Preparate injectabile”.
Emulsiile perfuzabile
 După agitare trebuie să aibă un aspect omogen şi nu trebuie să prezinte niciun semn de
separare a fazelor. Diametrul particulelor fazei dispersate, determinat la microscop trebuie să fie
de cel mult 5 µm.

Culoare
Preparatele perfuzabile trebuie să fie incolore. O eventuală coloraţie nu trebuie să
depăşească coloraţia etalonului de culoare prevăzută în monografie.

pH-ul, se determină potenţiometric.

Uniformitatea volumului
Volumul de lichid perfuzabil din recipiente trebuie să fie cel puţin egal cu cel declarat pe
etichetă. Volumul de lichid se verifică pe 10 recipiente prin transvazare în cilindrii gradaţi.

Impurităţi pirogene
Preparatele perfuzabile trebuie să corespundă la testul pentru impurităţi pirogene (FRX
pag 1112).

Sterilitate
Preparatele perfuzabile trebuie să fie sterile. Determinarea se face conform prevederilor
de la “Controlul sterilităţii” (FR X pag. 1073).

Dozare
Dozarea prepartelor injectabile se efectuează conform prevederilor din monografia
respectivă.
Conţinutul în substanţă activă poate să prezinte o abatere de ±5% faţă de valoare
declarată.
 PICĂTURI PENTRU OCHI

Potrivit Farmacopeei Române ediţia a X-a, “Picăturile pentru ochi” (Oculoguttae-Colire)

sunt definite ca preparate farmaceutice sterile, sub formă de soluţii sau supensii, folosite în
tratamentul şi diagnosticarea bolilor de ochi. Se pot prezenta şi sub formă de pulberi sterile care
se dizolvă sau se suspendă înainte de folosire, într-un vehicul steril.

Preparare
Picăturile pentru ochi (Oculoguttae) se prepară prin metode care le asigură sterilitatea şi
care permit evitarea unei contaminări ulterioare cu microorganisme.
Substanţele active se dizolvă sau se suspendă într-un vehicol corespunzător şi se
completează la masa prevăzută (m/m)
Picăturile pentru ochi-soluţii se filtrează printr-un material filtrant adecvat.
Ca vehicul se foloseşte apă proaspăt fiartă şi racită, apă pentru preparate injectabile sau
uleiul de floarea soarelui neutralizat. Se pot folosi şi substanţe auxiliare. De exemplu
solubilizanţi, izotonizanţi, agenţi pentru ajustarea pH-ului şi pentru creşterea vâscozităţii,
conservanţi antimicrobieni potriviţi.
Soluţiile hipotonice se izotonizează. Când masa substanţelor active prescrise este mai
mică de 1% (m/m) soluţia se prepară prin dizolvarea substanţei active în soluţii izotonice sterile.
Când masa substanţei active este mai mare de 1 % (m/m), masa de substanţă necesară
izotonizării se calculează conform formulei prevăzute la monografia “Preparate injectabile”.
Soluţiile coloidale nu se izotonizează. Picăturile pentru ochi apoase multidoză conţin un
conservant antimicrobian potrivit (de exemplu borat de fenilmercur, clorura de benzalconiu,
diacetat de clorhexidin).
Picăturile pentru ochi unidoză se sterilizează printr-o metodă adecvată conform
prevederilor de la monografia “Sterilizare” (FRX pagina 1071). Nu se admite adaosul
conservanţilor antimicrobieni.
Picăturile pentru ochi se repartizează în recipiente multidoză sau unidoza, din sticlă sau material
plastic sterile şi prevăzute cu sisteme de picurare adecvate.

Controlul calităţii picăturilor pentru ochi

Descriere
Aspect
 Picăturile pentru ochi soluţii-apoase sau uleioase trebuie să fie limpezi, practic lipsite de
impurităţi mecanice.
Picăturile pentru ochi-suspensii pot prezenta un sediment uşor redispersabil prin agitare.

pH-ul picăturilor pentru ochi apoase se determină potenţiometric.

Determinarea potenţiometrică se efectuează prin măsurarea diferenţei de potenţial a doi
electrozi (electrod indicator şi electrod de referinţă) introduşi în soluţie. (FR X)

Mărimea particulelor
Se determină prin examinarea la microscop a unei mase de preparat care conţine
aproximativ 10 mg substanţă activă suspendată, întinsă în strat subţire pe o lamă. 90 % dintre
particulele examinate trebuie să prezinte un diametru de cel mult 25 µm; pentru 10 % dintre
particule examinate se admite un diametru cel mult 50 µm.

Masa totală pe recipient

Se stabileşte prin cântărirea individuală a conţinutului din 10 recipiente. Faţă de masa
declarată pe recipient se admit abaterile procentuale prevăzute în tabelul 16.

Dozare
Se efectuează conform prevederilor din monografia respectivă.
Conţinutul în substanţă activă poate să prezinte faţă de valoarea declarată, abaterile
procentuale prevăzute în tabelul 17.

Sterilitatea
Se procedează conform prevederilor de la monografia “Controlul sterilităţii” (FRX
pagina 1073).
 PICĂTURI PENTRU NAS (RHINOGUTTAE)

Picăturile pentru nas sunt preparate farmaceutice lichide, sub formă de soluţii, emulsii sau
suspensii, destinate administrării pe mucoasa nazală.
În afară de picături pentru nas, pentru tratamentul mucoasei nazale se utilizează şi alte
forme. Formele utilizate în acest scop sunt numite medicamente rinologice. Dintre formele
rinologice utilizate frecvent amintim: erine (picături pentru nas), aerosoli, unguente, sisteme
pulverulente sau sisteme bioadezive. Denumirea de erine derivă din limba greacă de la cuvintele
„en” = în „rhinos” = nas. Pe lângă tratamentele topice pe această cale se pot administra şi
tratamente sistemice.
În acest capitol al soluţiilor nazale se încadrează şi spălăturile nazale care sunt utilizate
pentru spălarea mucoasei. Spălăturile nazale trebuie să fie izotonice, cu pH 7-8, acţiune
antiseptică şi sunt condiţionate în recipiente de 50 ml.
Istoric
Pe cale nazală s-au administrat medicamente din timpuri străvechi. Primele forme
utilizateau fost inhalaţiile şi fumigaţiile utilizate de egipteni, mesopotami, şi sunt menţionate în
diferite scrieri vechi. Tot în antichitate, la greci, la romani s-au utilizat forme endonazale solide
(rinocornuri,având ca excipienţi grăsimi animale solide sau ceară). Mai târziu s-au preparat
soluţii apoase şiuleioase cu aplicaţie pe mucoasa nazală.
Administrarea picăturilor pentru nas prezintă următoarele avantaje:
 acţiune rapidă;
 aplicare uşoară şi rapidă;
 biodisponibilitate bună;
 posibilitatea preparării pe cale industrială utilizând tehnologii avansate;
 posibilitatea obţinerii unor soluţii cu acţiune prelungită prin utilizarea unor
excipienţiadecvaţi (excipienţi de vâscozitate ridicată).
Picăturile pentru nas prezintă şi următoarele dezavantaje:
 interval scurt de contact cu mucoasa nazală;
 acţiune sistemică nedorită (în cazul trecerii substanţei active în circulaţia
generală);
 posibile iritaţii locale.
 Clasificare
Picăturile pentru nas se clasifică după mai multe criterii:
După modul de formulare:
 magistrale;
 oficinale;
 industriale (tipizate).
După gradul de dispersie:
 soluţii;
 emulsii;
 suspensii.
După modul de condiţionare
 unidoză;
 multidoză;
După durata efectului terapeutic:
 acţiune imediată;
 acţiune prelungită.
După natura solventului
 soluţii apoase;
 soluţii uleioase;
 soluţii vâscoase (hidrofile);
După modul de administrare:
 picături;
 spălături;
 pulverizaţii;
 inhalaţii;
După acţiunea terapeutică:
 locală (antiinflamatoare, vasoconstrictoare, antiinfecţioase);
 sistemică (parasimpatolitice, hormoni, vaccinuri);

Preparare
Picăturile pentru nas se prepară prin dizolvarea, emulsionarea sau suspendarea
substanţelor active în soluţii apoase izotonice sau în ulei de floarea soarelui neutralizat şi
completat la masa prevazută (m/m).
Se pot folosi şi substanţe auxiliare (solubilizanţi, agenţi pentru creşterea vâscozităţii şi
pentru ajustarea pH-ului, conservanţi, antimicrobieni potriviţi).
 Picăturile pentru ochi trebuie să corespundă prevederilor din monografiile “Solutiones”,
“Suspensiones” sau “Emulsiones” şi urmatoarelor prevederi:

Controlul calităţii picăturilor pentru nas

pH-ul picăturilor pentru nas apoase trebuie să fie cuprins între 6-7,5; se determină
potenţiometric.

Masa totală pe recipient

Se stabileşte prin cântărirea individuală a conţinutului din zece recipient. Faţă de masa
declarată pe recipient se admit abaterile procentuale prevăzute în tabelul 18.

Dozare
Se efectuează conform prevederilor din monografia respectivă. Conţinutul în substanţă
activă poate să prezinte faţă de valoarea declarată, dacă nu se prevede altfel, abaterile
procentuale prevăzute în tabelul 19:

Conservare
În recipiente bine închise prevăzute cu sisteme de picurare.

Observaţii
La preparatele pentru nas nu se admite folosirea parafinei lichide.
 UNGUENTE

Potrivit Farmacopeei Române ediţia a X-a, unguentele sunt definite ca preparate

farmaceutice semisolide destinate aplicării pe piele sau pe mucoase, în scop terapeutic sau de
protecţie. Unguentele sunt constituite din excipienţi (baze de unguent) în care se pot incorpora
substanţe active.
Administrarea remediilor şi a medicamentelor pe piele sau în diferite cavităti ale corpului
este un concept la fel de vechi ca umanitatea.
De asemena preparatele aplicate pe piele reprezintă unele din cele mai vechi forme
farmaceutice; omul primitiv folosea ape minerale, ape termale, prafuri, ungeri cu grăsimi
animale sau uleiuri vegetale, sucuri de plante, fierturi de buruieni iar mai târziu ceruri, gume.
Întrebuinţarea în scop terapeutic a grăsimilor animale şi a uleiurilor vegetale singure sau
asociate cu diferite minerale sau produse animale este menţionată în domumentele antice.
În funcţie de gradul de dispersie a substanţelor active unguentele pot fi: unguente-soluţii,
unguente-emulsii, unguente-suspensii sau unguente cu mai multe faze (mixte sau polifazice-
Unguenta FR X)
Denumirea de unguent probine de verbul latin ungo, -ere= a unge sau substantivul
unguentum, i=unsoare, alifie, parfum.
Din punct de vedere fizico-chimic, unguentele ca forme farmaceutice semisolide fac parte
din sistemele disperse microeterogene (microscopice) structurate denumite şi “geluri plastice
pentru aplicare cutanată” sau “geluri tixotrope cu limită de curgere sau comportare plastică”.
După natură şi compoziţie unguentele sunt constituite dintr-o bază simpla sau compusă în
care în mod obişnuit, se dizolvă sau se disperseaza una sau mai multe substanţe active.
În funcţie de compoziţia lor aceste baze pot influenţa activitatea preparatului.
Bazele pot fi constituite din substanţe naturale sau sintetice şi pot fi formate dintr-un
sistem dispers cu o singură fază sau mai multe faze. În funcţie de natura bazelor, preparatele pot
avea proprientăţi lipofile sau hidrofile.
În aceste forme farmaceutice se indică şi prezenţa altor substanţe ca: agenţi conservanţi
antimicrobieni, antioxidanţi, stabilizanţi, emulgatori, vâscozifianţi şi promotori ai penetraţiei.
 Preparatele semisolide pentru aplicare cutanată destinate utilizării pe răni deschise sau pe
piele lezată în mod grav sunt sterile.
Preparatele semisolide destinate a fi aplicate pe membrane mucoase şi alte suprafeţe
trebuie să corespundă în plus şi altor cerinte prevăzute în monografiile generale ca de exemplu:
preparate pentru nas, preparate rectale, preparate oftalmice şi preparate vaginale.
FRX, supl. 2004 şi Eur. Ph. 4th 2004 înscrie mai multe categorii de preparate semisolide
pentru aplicare cutanată:
 unguente
 creme
 geluri
 paste
 prisnite (cataplasme).
 plasturi medicinali
În Eur. Ph. în versiunea franceză apare denumirea de pomade. Diferitele categorii de
forme semisolide prezintă diferenţieri:
 Unguentele sunt constituite dintr-o bază cu o singură fază în care pot fi dispersate
lichide sau solide. Ele se clasifică în trei grupe:
 Unguente hidrofobe, care pot absorbi cantităti mici de apă. Bazele utilizate
pentru formularea lor sunt: parafinele solide şi lichide, uleiurile vegetale,
grasimile animale, gliceridele sintetice, cerurile şi polialchilsiloxanii lichizi;
 Unguente emulgatoare, care pot absorbi cantităti mari de apă şi produc
emulsii de tipul apă-în-ulei şi ulei-în-apă, dependent de natura emulgatorilor:
agenţi de emulsionare de timpul apă-în-ulei: esteri ai sorbitanului,
monogliceride şi alcooli graşi sau agenţi de emulsionare ulei-în-apă precum
alcooli graşi sulfataţi, polisorbitaţi, eteri cetilstearili macrogoli, sau esteri ai
acizilor graşi cu macrogolii.
Bazele lor sunt unguente hidrofobe
 Unguente hidrofile sunt preparate care conţin baze miscibile cu apa. În mod
obişnuit sunt formate din amestecuri de macrogoli lichizi şi solizi, ele
conţinând cantităţi corespunzatoare de apă.
Formele farmaceutice semisolide se disting de formele lichide şi solide prin faptul că în
general ele se administrează numai extern pe piele şi mucoase.
În literatura farmaceutică formele semisolide sunt prezentate sub diferite denumiri ca:
 preparate topice, preparate de uz topic, sisteme farmaceutice topice;
 semisolide sau forme farmaceutice semisolide;
  forme farmaceutice pentru aplicare locală;
 forme dermice, forme farmaceutice cutanate, forme de uz dermatologic.
 unguente;
 sau modern forme farmaceutice bioadezive semisolide.
Aceşti termeni desemnează o categorie mai mare sau mai mică de forme farmaceutice, de
exemplu denumirea de forme topice desemnează un domeniu larg de administrare a preparatelor
lichide, semisolide sau solide, pe piele şi pe mucoase, inclusiv pe mucoasa gastrointestinală.
Termenul de “forme dermice” sau “cutanate” defineşte formele aplicate numai pe piele şi
exclude administrarea acestora pe mucoase.
Formele semisolide şi unguentele desemnează numai preparatele cu o caracteristică
proprie comună şi anume consistenţă moale (semisolidă), deci exclude formele lichide şi solide.
Aceste forme au capacitatea de a adera pe suprafaţa aplicată (bioadeziune) pentru o perioadă
lungă de timp până când sunt spălate sau şterse.
Denumirea modernă de forme farmaceutice bioadezive semisolide se referă la produsele
care se aplică pentru uz extern sau pe cale topică, pe piele sau mucoase fiind mai cuprinzatoare
decât denumirea de preparate dermatologice care defineşte strict numai formele administrate pe
piele, fie că ele conţin sau nu o substanţă medicamentoasă.
Administrarea unguentelor poate viza mai multe scopuri în funcţie de obiectivul cercetat.
Astfel preparatele pot fi aplicate pe piele datorită efectelor lor fizice:
 Pentru capacitatea de a acţiona pe piele ca protectoare, lubrifiante, emoliente, agenţi
de uscare etc.;
 Sau pentru efectele specifice, dacă acestea conţin una sau mai multe substanţe
medicamentoase.
În acest caz, forma farmaceutică poate prezentă:
 O acţiune locală:
 Fie la suprafaţă
 Fie la diferite profunzimi ale ţesutului;
 O acţiune generală, sistemică
În general unguentele au fost şi sunt folosite pentru acţiune locală, în tratarea afecţiunilor
de la suprafaţa pielii sau mucoaselor şi nu a penetra în circulaţia generală.
Totuşi dacă substanţele medicamentoase trec prin epidermă şi ajung în capilarele
saunvine, pot ajunge în circulaţia generală şi pot fi detectate în sânge sau urină (fie substanţă
nemodificată fie metaboliţii acestora). Însă cele mai multe substanţe medicamentoase utilizate
pentru uz topic, nesistemic, nu sunt toxice în concentraţiile absorbite, aşa încat efectele datorate
absorţiei nu sunt în general recunoscute de pacient.
 În funcţie de gradul de dispersie al substanţelor active, unguentele pot fi: unguente-
soluţii, unguente-emulsii, unguente-suspensii, unguente cu mai multe faze.
Dacă fază dispersată depaşeşte 25% din masa unguentului, unguentele-suspensii sunt
denumite paste.
Dacă faza apoasă depaşeşte 10% din masa unguentului unguentele-emulsii sunt denumite
creme.
Bazele de unguent pot fi: baze liposolubile (grase), baze-emulsii (apă în ulei şi ulei în apă) şi
baze hidrosolubile.
Avantaje pentru utilizarea formelor topice:
 administrarea medicamentului direct la nivelul procesului patologic este un avantaj
decisiv faţă de terapia sistemică. Se obţine astfel o terapie localizată cu concentrarea
substanţei medicamentoase în zona afectată, fară riscul unor efecte toxice asupra altor
organe. Datorită acestui avantaj numeroase substanţe medicamentoase care au
toxicitate crescută, pe cale orală sunt administrate pe piele.
 interesul pentru formele farmaceutice semisolide se datoreză capacităţii mari a
acestora de a elibera substanţa medicamentoasă la nivelul suprafeţelor epiteliale;
 mecanismul de bioadeziune oferă posibilitatea ţintirii medicamentului pe situsurile
specifice.
 învingerea barierelor de permeabilitate prezentate de membranele biologice, prin
modularea sau ajustarea funcţiei de barieră a pielii.
 accesibilitatea relativă a epidermei viabile şi a ţesuturilor dermului de la suprafaţa
corpului. Epiderma nefiind vascularizată, este un ţesut relativ inaccesibil pentru
administrarea pe cale sistemică.
 terapia sistemică determină concentraţii mai înalte de substanţe medicamentoase în
sânge, organe şi muşchi decât cele obţinute prin piele. Unele substanţe aplicate pe
suprafaţa pielii au capacitatea de a difuza epiderma viabilă şi în derm, în concentraţii
adecvate, pentru a produce activitatea farmacologică scontată în ţesuturile locale.
 efectul rezervor al pielii. Acest rol a fost demonstrat pentru stratul cornos; unele
substanţe medicamentoase pot fi stocate în concentraţii farmaceutic active, pe
receptorii specifici mai multe zile, de exemplu dermocorticoizii; practic aceasta
impune respectarea ritmului optim de administrare (zilnic sau la interval de câteva
zile);
 efect optim în penetrarea substanţelor medicamentoase prin diferite structuri ale
pielii, utilizând excipienţi adecvaţi;
  creşterea timpului de remanenţă la nivelul zonei tratate şi mărirea procesului de
absorbţiei a substanţei medicamentoase;
 realizarea unui efect sistemic (general) prin administrarea unor substanţe
medicamentoase prin piele (sub forma de plasturi) evitându-se astfel degradarea
acestora în mediul gastric şi evitarea first pass effect. Acest efect sistemic este posibil
prin utilizarea de substanţe medicamentoase puternic active cu proprietăţi fizico-
chimice ce permit penetrarea uşoară prin piele.
De asemenea, este important ca substanţa medicamentoasă sa nu prezinte tendinta de a
induce reacţii nedorite pe piele.
Terapia locală prezintă şi unele dezavantaje:
 acţiune ineficientă a unor substanţe medicamentoase la nivel dermic; de exemplu,
unele substanţe sunt active în maladiile cutanate numai când sunt administrate pe cale
generală, astfel sunt: izotretinoinul (în acnee), metotrexatul (în psoriazis),
ciclosporinele.
Absenţa efectului după administrarea locală se datorează faptului că substanţele:
 sunt distruse la suprafaţa pielii sub acţiunea factorilor externi sau prin metabolizare
epidermică;
 substanţa devine activă în urma administrării pe cale generală numai după
transformarea într-un metabolit eficace;
 nu prezintă o penetraţie optimă prin piele;
 trebuie să prezinte o specificitate mare.
Apariţia unor efecte secundare nedorite, în cazul în care pielea sau mucoasele sunt lezate
sau descuamate caracterizate prin pierderea straturilor epidermice superioare (ceea ce are
loc în : psoriazis, arsuri, incizii şi alte leziuni traumatice). În aceste cazuri, absorbţia
substanţei active poate fi intensificată considerabil cu riscul producerii unor efecte
sistemice nedorite;
O precauţie deosebită în alegerea formei farmaceutice se va acorda mai ales în cazul în
care zona ce urmează să fie tratată prezintă răni, cu capilarele sangvine descoperite,
arsuri, pe suprafeţe mari; în aceste condiţii substanţa medicamentoasă este uşor eliberată
şi absorbită şi poate produce efecte sistemice nedorite.

Preparare
Baze de unguent
Componentele bazelor de unguent grase se topesc, se filtrează, dacă este necesar şi se
amestecă până la răcire.
 Bazele de unguent emulsii apă în ulei se prepară prin dispersarea fazei apoase în faza
grasă topită în care a fost incorporat emulgatorul şi se amestecă până la răcire. Ambele faze
trebuie să aibă aproximativ aceiaşi temperatură.
Bazele de unguent emulsie ulei în apă se prepară prin dispersarea fazei grase topite în
faza apoasă în care a fost în prealabil incorporat emulgatorul şi se amestecă până la răcire.
Ambele faze terbuie să aibă aproximativ aceiaşi temperatură.
Bazele de unguent hidrosolubile se prepară în funcţie de caracteristicile componentelor
respective.
Substanţele active se dispersează în bazele de unguent în funcţie de proprietăţile acestora
şi de scopul terapeutic urmărit.
La prepararea unguentelor este permisă folosirea de antioxidanţi şi conservanţi
antimicrobieni potriviţi.
Unguentele care se aplică pe plăgi, pe arsuri şi pe pielea sugarilor se prepară cu baze de
unguent cu proprietăţi emusive sau peliculogene. La prelararea lor se folosesc metode care le
asigură sterilitatea şi care permit evitarea unei contaminări ulterioare cu microorganisme.

Controlul calităţii unguentelor

Descriere
Unguentele trebuie să aibă un aspect omogen şi să prezinte culoarea şi mirosul
caracteristice componentelor.

Omogenitate
Unguentul întins în strat subţire pe o lamă de sticlă şi examinat cu lupa care măreşte de
4,5 ori, nu trebuie să prezinte picături sau aglomerări de particule.

Mărimea particulelor
Se determină prin examinarea la microscop a unei mase de unguent care conţine
aproximativ 10 mg substanţă activă suspendată, care se întinde în strat subţire pe o lamă. Dintre
particulele examinate 90% trebuie să prezinte un diametru de cel mult 50 µm, iar pentru restul de
10% se admite un diametru de maximum 100 µm.

pH-ul unguentelor
Se determină potentiometric. Valoarea ph-ului trebuie să fie cuprinsă în intervalul 4,5-
8,5.
 Masa totală pe recipient
Se determină prin cântărirea individuală a conţinutului din 10 recipiente faţă de masa
declarată pe recipient se admit abaterile procetuale prevazute în tabelul 20.

Dozare
Se efectuează conform prevederilor din monografia respectivă.
Conţinutul în substanţă activă poate să prezinte faţă de valoarea declarată, abaterile procentuale
prevăzute în tabelul următor.

Sterilitatea
În cazul unguentelor sterile se procedează conform prevederilor de la “Controlul
sterilităţii” – FRX pagina 1073.
 SUSPENSII

Potrivit Farmacopeei Române ediţia a X-a, “Suspensiile” sunt preparate farmaceutice

lichide constituite din una sau mai multe substanţe active insolubile, suspendate într-un mediu de
dispersie lichid şi destinate administrării interne sau externe.

Preparare
Substanţele solide aduse la un grad de fineţe corespunzător scopului şi modului de
administrare se dispersează în mediul de dispersie lichid printr-o metodă adecvată şi se
completează la masa prevăzută (m/m).
La preparare se pot folosi şi substanţe auxiliare (de exemplu umectanţi, agenţi pentru creşterea
vâscozităţii, agenţi de floculare, coloranţi, conservanţi antimicrobieni potriviţi). Suspensiile
destinate administrării interne pot conţine agenţi pentru corectarea gustului şi mirosului.
Suspensiile care se aplică pe plăgi, pe arsuri şi pe pielea sugarilor se prepară prin metode
care le asigură sterilitatea şi care permit evitarea unei contaminări ulterioare cu microorganisme
(monografia “Sterilizare” din FRX pagina 1071).

Controlul calităţii suspensiilor

Descriere
Suspensiile sunt preparate fluide apoase, omogene după agitare. Culoarea, mirosul şi
gustul sunt caracteristice componentelor.

Mărimea particulelor
Mărimea particulelor se determină prin examinarea la microscop a unei mase de preparat
care conţine aproximativ 10 mg substanţă activă suspendată întinsă într-un strat subţire pe lama
de microscop.
90% dintre particulele examinate trebuie să prezinte un diametru de cel mult 50 µm. Pentru 10 %
dintre particulele examinate se admite un diametru de cel mult 180 µm.

Stabilitate
Suspensiile pot sedimenta în timp după o agitare; după 1-2 minute trebuie să se
disperseze şi să-şi meţină omogenitatea pe durata administrării.

Masa totală pe recipient

 Masa totală pe recipient se stabilieşte prin cântărirea individuală a conţinutului din 10
recipienţi. Faţă de masa declarată pe recipient se admit abaterile procentuale prevăzute în tabelul
urmator:

Dozare
Dozarea se efectuează conform prevederilor din monografia respectivă.
Conţinutul în substanţă activă poate să prezinte faţă de valoarea declarată abaterile procentuale
prevăzute în tabelul urmator.

Observaţii
 suspensiile oftalmice trebuie să corespundă prevederilor de la “Picături pentru ochi”
(Oculoggutae-colire).
 Suspensiile injectabile trebuie să corespundă prevederile din monografia “Preparate
injectabile” (Injectabilia)
 Suspensiile care se aplică pe plăgi, pe arsuri şi pe pielea sugarilor trebuie să
corespundă prevederilor din monografia “Controlul sterilităţii” (FRX pagina 1073)
 Pe etichetele recipienţilor care conţin suspensii trebuie să se menţioneze “A se agita
înainte de administrare”.
 În cazul substanţelor puternic active sau toxice, masa prelucrată sub formă de
suspensie nu trebuie să depaşească doza maximă pentru 24 ore.
 SUPOZITOARE

Farmacopeea Româna ediţia a X-a defineşte supozitoarele ca preparte farmaceutice solide

care conţin doze unitare din una sau mai multe substanţe active; sunt destinate administrării pe
cale rectală, vaginală sau uretrală (“Suppositoria” FR X), care grupează împreună cele trei forme
farmaceutice: supozitoare, ovule şi bujiuri.
Supozitoarele reprezintă una din cele mai vechi forme farmaceutice, care a suferit
transformări în timp privind substanţele medicamentoase utilizate, excipienţii folosiţi şi tipul de
acţiune farmacologică; erau cunoscute în Egiptul antic şi Mesopotamia.
Printre referiri în Papirusul lui Ebers (1500 i.e.n.) în Teba
Supozitoarele sunt preparate solide unidoze. Forma, volumul şi consistenţa lor sunt
adaptate administrătii pe cale rectală (Rh Eur 4th).
Ele conţin una sau mai multe substanţe active dispersate într-o bază adecvată care poate fi
solubilă sau dispersabilă în apă sau se poate topi la temperatura corpului.
Dacă este necesar, se pot adăuga excipienţi ca: diluanţi, absorbanţi, surfactanţi, lubrifianţi,
conservanţi antimicrobieni şi coloranţi autorizati.
Astfel, supozitoarele, din punct de vedere terapeutic sunt destinate să fie plasate sub corp,
în interiorul rectului.
Supozitoarele sunt considerate forme solide, dar pot fi incluse şi în categoria formelor
semisolide, cu toate ca ele prezintă o consistenţă mai tare, în comparaţie cu unguentele.
Din punct de vedere al sistemului fizic, supozitoarele sunt dispersii medicamentoase
încorporate într-un mediu de dispersie inert format dintr-o bază semirigidă sau rigidă.
Ca şi în cazul unguentelor baza de supozitoare este o substanţă auxiliară, un carrier,
compus din unul sau mai mulţi excipienţi în care se dispersează substanţa sau substanţele active.
Baza de supozitoare poate fi naturală, semisintetică sau sintetică şi trebuie să prezinte o
temperatură de topire apropiată de temperatura rectului.
Dispersia substanţei active în bază de supozitoare poate conduce la:
 un sistem de dispersie omogen, şi în acest caz formele farmaceutice sunt numite
supozitoare tip soluţie;
 un sistem dispers eterogen bi sau polifazic: supozitoare tip emulsie, supozitoare tip
suspensie, supozitoare polifazice (mixte).
În cazul acestor dispersii componentele asociate nu trebuie să interactioneze.
În mediul de dispersie - baza de supozitoare - se pot dispersa diferite substanţe medicamentoase:
solide (pulberi), moi sau cantităţi mici de lichide.
 Supozitoarele se prepară într-o varietate de forme şi mase pentru a raspunde exigenţelor
tratamentului în funcţie de:
 natura şi concentraţia substanţei medicamentoase;
 locul de administrare (la diferite niveluri în rect).
 vârsta şi starea pacientului;
 modul de eliberare a substanţei medicamentoase;
 acţiunea dorită: efect local sau sistemic.
Supozitoarele se prepară prin modelare, turnare în forme sau presare.
Substanţele active se dizolvă, se emulsionează sau după o prealabilă pulverizare se
suspendă în baza de supozitoare.
În funcţie de caracteristicile substanţelor active şi de efectul terapeutic urmărit se folosesc:
 baze de supozitoare liposolubile – de exemplu, untul de cacao, grasimi semisintetice
neutre
 baze de supozitoare hidrosolubile ca masa gelatinoasă, amestecul de polietilenglicoli
etc.
Dozele terapeutice maxime pentru substanţele puternic active şi toxice sunt la fel cu acelea
folosite în cazul preparatelor farmaceutice administrate intern.
După administrare, prin introducere în rect, baza de supozitoare se topeşte, se înmoaie
sau se dizolvă în mucusul rectal, distribuie substanţa activă şi o transportă în ţesuturile regiunii
rectale.
În mod tradiţional supozitoarele sunt administrate:
 pentru acţiune locală, cu intenţia de a rămâne în interiorul cavităţii rectale;
 dar pot fi destinate absorbţiei substanţei active în vederea unei acţiuni generale (sau
sistemice).
Supozitoarele rectale destinate unei acţiuni locale, sunt mult mai frecvent utilizate pentru a
combate constipaţia sau durerea, iritaţia, inflamaţia şi pruritului asociate cu hemoroizii sau alte
afecţiuni ano-rectale.
Ca formă farmaceutică, supozitoarele prezintă multiple avantaje oferite de:
 calea de administrare rectală: avantajul major constă în posibilitatea asigurării unui
efect local în regiunea ano-rectala. Medicaţia rectală urmareşte refacerea integrităţii
mucoasei rectale, a troficităţii (hemoroizi, rectite) când este necesară o eliberare
rapidă a substanţei active din excipient şi o acţiune promptă. tratamentul local mai
poate urmării evacuarea conţinutului intestinal, o acţiune antiparazitară (parazitoze
intestinale) şi examinarea radiologică a părţii inferioare a intestinului cu substanţe
radioopace (rectoscopie). Pentru o acţiune generală se administrează o gamă largă de
 substanţe active. În acest caz, calea rectală oferă avantajul de a se putea evita pasajul
medicamentului prin ficat şi se protejează astfel substanţele sensibile la acţiunea
enzimelor hepatice. Se asigură o acţiune farmacodinamică superioară administrării
locale.
 un alt avantaj este calea de administrare alternativă caii orale în caz de vomismente,
obstrucţii ale tractului gastro-intestinal afecţiuni ale tubului digestiv superior, stări de
boală avansată, comă,
 administrare avantajoasă pentru adulti şi copii care sunt incapabili sau refractari la
administrare de medicamente pe cale orală.
 supozitoarele pot fi o alegere din considerente farmaceutico-tehnologice şi
fiziologice, când se urmareşte o acţiune locală sau când substanţa medicamentoasă
este inactivată sau distrusa de pH, acţiunea enzimatică a secreţiilor gastrice sau
intestinală.
 calea de administrare rectală poate fi folosită când substanţa medicamentoasă este
distrusă sau suferă un efect de biotransformare puternic sub influenţa hepatic first
pass effect. Astfel se evita bariera hepatică după absorbţia rectală. Totodată
substanţele medicamentoase au caracteristici organoleptice dezagreabile sau acţiune
iritantă pentru stomac şi nu pot fi administrate pe calea orală, deoarece produc
sensinbilizări şi bolnavul refuză medicamentul. unii pacienţi consideră administrarea
parenterală traumatizantă.
 administrarea de durată în cazul bolilor cronice: hipertensiune, diabet, astm, anemie,
SIDA.
Supozitoarele prezintă şi dezavantaje.
 refuzul bolnavilor de a li se administra medicamente pe cale rectală.
 administrarea antibioticelor este limitată;
 unele substanţe active prezintă dificultăţi în tehnologia de preparare, datorită formării
amestecurilor eutectice între substanţele active sau între acestea şi excipienţi.
 de asemenea includerea unei cantităţi mari de lichid îngreunează tehnologia de
preparare şi modifică absorbţia;
 mărimea şi viteza absorbţiei substanţei medicamentoase în unele cazuri este mai
redusă decât pe calea orală;
 nu se pot administra în terapia pediatrică la sugari, la care mucoasa rectală este foarte
sensibilă şi permite o absorbţie mărită a substanţei active, care conduce la o acţiune
energică, uneori toxică.
  nu se pot administra în caz de leziuni rectale, fisuri anale; în acest caz mucoasa
rectală nu mai are rolul de membrană de absorbţie selectivă; se produce o absorbţie
exagerată a substanţei active care trece brusc în circulaţia sangvină şi pot apare
fenomene toxice;
 administrarea de supozitoare este contraindicată în caz de alterări ale mucoasei
rectale: sfinctere relaxate, noduli hemoroidali;
 debutul acţiunii terapeutice este mai tardiv decât pe alte căi;
 fluidificare rapidă a excipientului şi eliminarea medicamentului fără a se realiza o
absorbţie totală a substanţei active;

Preparare
Supozitoarele se pot obţine prin modelare prin turnare sau prin presare.
Substanţele farmaceutice se dizolvă, se emulsionează, sau după o prealabilă pulverizare se
suspendă în baza de supozitor respectivă.
În funcţie de caracteristicile substanţelor active şi de efectul terapeutic urmărit, se
folosesc baze de supozitor lipisolubile (deschisa) de exemplu unt de cacao, grăsimi semisintetice
neutre sau baze de supozitor hidrosolubile (de exemplu masa gelatinoasă, amestec de polietil-N-
glicoli).
La preparare se pot folosi şi substanţe auxiliare (de exemplu diluanţi, absorbanţi, agenţi
tensioactivi, conservanţi antimicrobieni potriviţi).
Dozele terapeutice maxime pentru substanţele toxice şi pentru cele puternic active sunt
aceleaşi cu cele folosite în cazul preparatelor farmaceutice administrate intern.

Controlul calităţii supozitoarelor

Descriere
Supozitoarele rectale (Supozitoare) au formă cilindru-conică sau de torpilă, diametrul
bazei de 8-10 mm, lungimea de 20-30 mm şi masa de 2-3 grame pentru adulţi şi de 1-2 grame
pentru copii.
Supozitoarele vaginale (ovule). Au formă sferică sau ovoidală, masă de 2-4 grame,
ovulele preparate cu unt de cacao sau cu grăsimi semisintetice neutre şi masă de 5-12 grame
(ovule preparate cu masă gelatinoasă).
Supozitoarele uretrale (bhujiuri) au formă de cilindri ascuţiţi la un capăt, lungimea de 5-10 mm
diametrul de 2-7 mm şi masa de 2-3 grame.
 Aspect
Supozitoarele trebuie să aibă un aspect omogen şi să-si pastreze forma şi consistenţa la
temperatura camerei.
În secţiune longitudinală, examinate cu lupa care mareşte de 4-5 x nu trebuie să prezinte
aglomerări de particule, cristale sau bule de aer.

Comportamentul la topire sau dizolvare

Aceasta determinare se realizează introducand un supozitor într-un flacon conic de 100
ml, care conţine 50 ml apă menţinută la temperatură de 37±2 °C. Flaconul se agită prin uşoară
rotire o dată la 5 minute.
Supozitoarele preparate pe baze liposolubile, trebuie să se topească în cel mult 30 de minute iar
cele preparte cu baze hidrosolubile trebuie să se dizolve cel mult o oră. Pot ramâne în flacon
particule de substanţă activă şi substanţe auxiliare nedizolvate.

Uniformitatea masei
Se cântaresc 20 de supozitoare şi se calculează masa medie. Aceleaşi supozitoare se
cântaresc individual. Faţă de masa medie calculată, masa individuală poate să prezinte abaterile
procentuale prevăzute în tabelul următor

Dozare
Pentru identificarea şi dozarea principiilor active din supozitoare se poate proceda în
două feluri:
Dacă substanţa activă se poate determina direct, fară îndepartarea excipienţilor, se aduce
produsul într-un solvent comun pentru excipient şi principiul activ şi se efectuează analiza
calitativă şi cantitativă.
Dacă se impune separarea principiilor active din masa de excipienţi, aceasta se face prin
îndepartarea excipientului gras cu un solvent organic în care substanţa activă nu se dizolvă, fie
prin topirea supozitorului în prezenţa unui solvent (alcool, apă acidulată sau alcalinizată) al
principiilor active urmată de racirea şi decantarea soluţiei rezultate (pentru o separare mai bună a
masei grase se poate adaugă parafină, filtrându-se soluţia după răcire).
Dozarea principiilor active se efectuează conform prevederilor din monografia respectivă.
Conţinutul în substanţă activă pe supozitor poate să prezinte faţă de valoarea declarată,
abaterile procentuale prevăzute în tabelul urmator.

Observaţie
 Dacă se prevede în monografia respectivă, se determină “Uniformitatea conţinutului în
substanţă activă pe supozitor”.