Floare albastră

În a doua parte a secolului al XIX-lea se promovează o literatură

autentică menită să combată teoria „formelor fără fond”, mai ales prin
operele celor patru mari clasici: Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Ion
Creangă și Mihai Eminescu.
Opera „Floare albastră”, scrisă de Mihai Eminescu în anul 1882 și
publicată în 1883, face parte din etapa de tinerețe și întrunește elemente ale
mai multor specii literare: idilă, elegie, eglogă (idilă cu dialog) și meditație
(poet filosofic). Se încadrează în romantism prin: antiteză (evadarea din
realitate în vis) și teme și motive specifice (iubirea, natura, trecerea
timpului), respectiv (visul, dorul, noaptea).
Temele textului sunt, în principal, iubirea în corelație cu natura și
condiția omului de geniu neadaptat social. Viziunea despre lume romantică
prezintă antiteza dintre iubirea pământului ușor de realizat pentru femeie și
aspirația spre ideal a bărbatului în permanentă căutare de absolut.
Titlul, la nivel morfologic, este alcătuit din substantivul comun
nearticulat „floare” și adjectivul cu rol de epitet „albastră” care
simbolizează atât frumusețea și fragilitatea iubirii, cât și puritatea și
aspirațiile superioare.
Lirismul este atât subiectiv (mai ales în discursul fetei- pronumele
personaje sau posesive la persoanele I și aII-a „mele”, „te”; substantivul în
vocativ „iubite”), cât și obiectiv (în discursul bărbatului- verbul și
pronumele personal la persoana a III-a „zise”, respectiv„ea”).
Textul este realizat pe baza unor opoziții: vis-realitate, uman-
terestru, efemer-etern, principiul feminin-principiul masculin. Poezia este
alcătuită din 14 strofe organizate în 4 secvențe astfel: prima secvență,
strofele 1-3, reprezintă monologul fetei cu aspect de reproș; a doua
secvență, strofa a IV-a în care este prezentat răspunsul ironic al bărbatului;
a treia secvență, strofele 5-12, susține invitația adresată de fată bărbatului
la o iubire împlinită în plan terestru; iar ultima secvență, strofele 13-14,
concentrează constatarea tristă a bărbatului că nu se poate împlini prin
iubire.
Prima secvență reprezintă reproșul fetei dare descrie lumea rece a
geniului. Poezia începe cu reproșul realizat prin adverbul „iar”, plasat la
începutul poeziei. Termenii populari susțin adresarea familiară, iar cele
două apelative „sufletul vieții mele” și „iubite”, dispuse simetric la
începutul și la sfârșitul primei intervenții ale fetei, exprimă iubirea sinceră.
Avertismentul final „Nu căta în depărtare | Fericirea ta, iubite!”, deși este
rostit pe un ton șăgalnic, cuprinde un adevăr: în lumea terestră, împlinirea
umană se realizează doar prin iubire.
Meditația bărbatului din strofa a IV-a constituie cea de a doua
secvență și prezintă reacția îndrăgostitului la reproșurile fetei. Deși
recunoaște adevărul din vorbele ei, se detașează o anumită ironie: „Ah! Ea
spuse adevărul, | Eu am râs, n-am zis nimica”.
Secvența a treia, care conține strofele V-XII, este cea mai amplă. De
această dată, în cadrul naturii feerice. „Hai în codrul cu verdeață...”. Spre
deosebire de alte idei eminesciene, aici femeia este aceea care adresează
chemarea la iubire, ea încearcă atragerea bărbatului în paradisul naturii, ca
aspirație spre refacerea cuplului academic.
Idealul de iubire se proiectează într-un paradis terestru. Căldura zilei
de vară se află în rezonanță cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtășită.
Femeia iubită este o apariție de basm, grațioasă („de aur părul”), șăgalnică
(„ș-apoi cine treabă are?”), senzual-naivă.
Cadrul obiectiv al idilei se încheie cu despărțirea. Ultima secvență
poetică (strofele XIII-XIV) conține a doua intervenție a vocii lirice
masculine ce apare în strofa a patra și reprezintă meditația bărbatului
asupra iubirii trecute, pe care o proiectează de această dată în ideal și
amintire: „Și te-ai dus, dulce minune, | Și-a murit iubirea noastră”.
Contrastul dintre vis și realitate, dar și dintre cele două lumi, care o
clipă s-au întâlnit în iubire, pentru ca apoi să se reașeze în limitele lor, este
sugerat de repetiția din penultimul vers („Floare-albastră! Floare-
albastră!...”) și mai ales de versul final: „Totuși este trist în lume!”.
Poezia abundă în figuri de stil remarcându-se personificarea
(„izvoare plâng în vale”), epitetul („prăpastia măreață”), metafora („râuri în
soare”) sau comparația („roșie ca mărul”).
Așadar, creația „Floare albastră” ilustrează în manieră romantică
tema iubirii ca iluzie, irealizabilă pentru geniul masculin care, în
permanentă căutare a absolutului, este condamnat la nefericire.