Floare albastră

În a doua parte a secolului al XIX-lea se promovează o literatură

autentică menită să combată teoria „formelor fără fond”, mai ales prin
operele celor patru mari clasici: Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Ion
Creangă și Mihai Eminescu.
Opera „Floare albastră”, scrisă de Mihai Eminescu în anul 1872 și
publicată în 1873, face parte din etapa de tinerețe a creației și întrunește
elemente ale mai multor specii literare: idilă, elegie, eglogă (idilă cu
dialog) și meditație (poem filosofic). Se încadrează în romantism prin:
antiteză, evadarea din realitate în vis sau teme și motive specifice (iubirea,
natura, trecerea timpului, respectiv visul, dorul, noaptea).
Temele textului sunt: iubirea în corelație cu natura și condiția omului
de geniu. Viziunea despre lume romantică prezintă antiteza dintre iubirea
pământeana, ușor de realizat pentru femeie și aspirația spre ideal a
bărbatului în permanentă căutare a absolutului.
Titlul, la nivel morfologic, este alcătuit din substantivul comun
nearticulat „floare” și adjectivul cu rol de epitet „albastră”, ce simbolizează
atât frumusețea și fragilitatea iubirii, cât și puritatea și aspirațiile
superioare.
Lirismul este atât subiectiv (mai ales în discursul fetei- pronumele
personale sau posesive la persoanele I și a II-a „mele”, „te”; substantivul
în vocativ „iubite”), cât și obiectiv (în discursul bărbatului- verbul și
pronumele personal la persoana a III-a „zise”, respectiv „ea”).
Textul este realizat pe baza unor opoziții: vis-realitate, uman-
terestru, efemer-etern, principiul feminin-principiul masculin. Poezia este
alcătuită din 14 strofe organizate în 4 secvențe lirice, astfel: prima secvență,
strofele 1-3, reprezintă monologul fetei cu aspect de reproș; a doua
secvență, strofa a IV-a (în care este prezentat răspunsul ironic al
bărbatului); a treia secvență, strofele 5-12, susține invitația adresată de fată
bărbatului la o iubire împlinită în plan terestru; ultima secvență, strofele
13-14, concentrează constatarea tristă a bărbatului că nu se poate împlini
prin iubire.
Prima secvență reprezintă reproșul fetei dare descrie lumea rece a
geniului. Poezia începe cu reproșul realizat prin adverbul „iar”, plasat în
primul vers. Termenii populari susțin adresarea familiară, iar cele două
apelative „sufletul vieții mele” și „iubite”, dispuse simetric la începutul și
la sfârșitul primei intervenții ale fetei, exprimă iubirea sinceră.
Avertismentul final „Nu căta în depărtare | Fericirea ta, iubite!”, deși este
rostit pe un ton șăgalnic, cuprinde un adevăr: în lumea terestră, împlinirea
umană se realizează doar prin iubire.
Meditația bărbatului din strofa a IV-a constituie cea de-a doua
secvență și prezintă reacția îndrăgostitului la reproșurile fetei. Deși
recunoaște adevărul din vorbele ei, se detașează o anumită ironie: „Ah! Ea
spuse adevărul, | Eu am râs, n-am zis nimica”.
Secvența a treia, care conține strofele V-XII, este cea mai amplă. De
această dată, fata adresează bărbatului chemarea la împlinirea iubirii în
cadrul naturii feerice: „Hai în codrul cu verdeață...”. Spre deosebire de alte
idile eminesciene, aici femeia este aceea care adresează chemarea la iubire,
ea încearcă atragerea bărbatului în paradisul naturii, ca aspirație spre
refacerea cuplului adamic.
Idealul de iubire se proiectează într-un paradis terestru. Căldura zilei
de vară se află în rezonanță cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtășită.
Femeia iubită este o apariție de basm, grațioasă („de aur părul”), șăgalnică
(„ș-apoi cine treabă are?”), senzual-naivă. Cadrul obiectiv al idilei se
încheie cu despărțirea.
Ultima secvență poetică (strofele XIII-XIV) conține a doua intervenție a
vocii lirice masculine ce apare în strofa a patra și reprezintă meditația
bărbatului asupra iubirii trecute, pe care o proiectează de această dată în
ideal și amintire: „Și te-ai dus, dulce minune, | Și-a murit iubirea noastră”.
Contrastul dintre vis și realitate, dar și dintre cele două lumi, care o
clipă s-au întâlnit în iubire, pentru ca apoi să se reașeze în limitele lor, este
sugerat de repetiția din penultimul vers („Floare-albastră! Floare-
albastră!...”) și mai ales de versul final: „Totuși este trist în lume!”.
Poezia abundă în figuri de stil, remarcându-se: personificarea
(„izvoare plâng în vale”), epitetul („prăpastia măreață”), metafora („râuri în
soare”) sau comparația („roșie ca mărul”).
Așadar, creația „Floare albastră” ilustrează în manieră romantică
tema iubirii ca iluzie, irealizabilă pentru geniul masculin care, în
permanentă căutare a absolutului, este condamnat la nefericire.