Poezii :

Şoptit - Iv cel Naiv

Tuşiţi - Marin Sorescu
M-ai întrebat - Novena Stefanova
După o mare suferinţă... - Emily Dickinson
Cantecul omului de vanzare - Geo Bogza
Precauţie - Marin Sorescu
Omida si fluturele - Daniel Roxin

Povestiri :

[nu stiu cum sa-i spun momentan] - Ivan Vîrîpaev

Sandra si dunga roz - Ivan Vîrîpaev
 Şoptit
de Iv cel Naiv

hai să ne prefacem
că nu s-a întâmplat nimic
hai să ne prefacem că nu mi-ai zdrobit inima
cu unul din gesturile tale
atât de greu de înțeles
șșșșt, nu s-a întâmplat nimic
nu mi-ai distrus liniștea în mii de bucăți
dând-o de pereții camerei în care cândva ne-am iubit
e ok, nimic nu s-a-ntâmplat,
ce bine ne prefacem
tu – într-o pufoasă iluzie
eu – într-o mare, eternă confuzie;
să ne prefacem, hai, hai
tu într-o insulă, eu în mai stai
sau, poate mai bine
să ne prefacem că eu n-am existat
că tu n-ai existat
uite, încep eu,
poate-ntr-o zi, iubirii noastre
i se va dedica un muzeu.
 Tuşiţi
de Marin Sorescu

La cele mai bune replici ale mele

Ai tuşit,
Scorpie bătrână.

Ele erau cheia

Întregului spectacol,
Le pregăteam în febră ani
În şir,
Oamenii m-aşteptau cu respiraţia tăiată,
Efectul trebuia să fie formidabil,
Dar pe tine tocmai atunci
Te îneca tusea,
Scorpie bătrână.

Dacă se-ntampla
Să lipseşti odată,
Începea să tuşească
Scaunul pe care stătuseşi.
Acum ai molipsit
Toată sala,
Piesa se petrece de la un cap la altul
Într-o tuse măgărească

Tuşiţi,
Răguşit, piţigăiat, dogit,
Cu pauze, în accese, uscat, pistruiat,
Ca la vocalize, ca la doctor,
Tuşiţi!

Credeţi că spun rolul pentru voi,

Ochii mei par că se uită la voi,
Când, de fapt, eu privesc peste capetele voastre
Becul roşu din fundul sălii.
Pentru el vorbesc,
Lui îi spun sufletul meu învăţat în nopţi de insomnie,
Becului roşu care arată locul pe unde, la sfârşit,
Voi trebuie să evacuaţi sala,
Scorpii bătrâne.

M-ai întrebat
de Novena Stefanova
M-ai întrebat:
ţi-s drag?
Eu nu m-am întrebat
de ce mă-ntrebi.
Fără să şovăi spun:
da, îmi eşti drag.
Mi-e dragă firea-ţi aspră.
Mă tem şi cred
că are-un capăt,
că dincolo de el,
se schimbă-n duioşie,
şi că de n-ar fi astfel,
nu mi-ai fi drag.
Ochii de chilimbar
mi-s dragi,
iluminaţi de simţăminte.
Când nu sunt luminaţi,
sunt pietre;
nu mi-ai fi drag de piatră.

Tot ce-i al tău iubesc,

tot ce-i neprihănit şi mândru,
altfel nu te-aş iubi,
de nu te-aş fi iubit mai dinainte,
fără să ştiu de ce.
 După o mare suferinţă...
de Emily Dickinson

După o mare suferinţă urmează nepăsarea -

Nervii, înţepeniţi, devin solemni ca mormintele,
Inima, rigidă, se `ntreabă: M`a rănit chiar El,
Cu secole `n urmă, sau n`a fost decât ieri?
Picioarele te poartă pe aspru drum, te duc
Prin nori sau prin Ce-ar-fi-putut-să-fie,
Dar, fără să ştii de unde şi cum,
Te simţi cuprins de trainică amorţire.
Aceasta e ceasul când te-ai schimbat, când ai biruit,
E ceasul neuitat. Ţi-l aminteşti cum îţi aminteşti zăpada,
Întâi - înfiorat, înfrigurat,
Apoi amorţit, deslegat.
 Omida şi fluturele
de Daniel Roxin

Târându-şi, o omidă, prelungu-i trup cu păr

Pe craca fără frunze a unui jalnic măr,
Se pomeni oprită de-un fluture nervos:
- „Să nu-ndrăzneşti, urâto, să-ţi duci trupul bălos
Până aici la mine, căci o vei încurca!
Mă mir şi-acum că Cerul, în dreptatea Sa,
Vă lasă încă-n viaţă tot neamul hăbăuc!
Coboară, deci, de nu vrei în pumni să te apuc!”
După o săptămână, omida deveni
Un fluture femelă cum rar mai poţi găsi.
Zburând din floare-n floare, se întâlni deodat’
Cu cel ce o jignise (acum, mai grizonat).
- „Frumoasa mea, hai spune-mi, te-am cunoscut cumva?
Căci ochii-ţi, doi luceferi, parcă îmi spun ceva...
Oh!... Simt faţă de tine un dor de ne-nţeles
Şi-aş vrea, de-ţi face cinste, să fiu al tău ales!
Îţi jur că-ţi va fi bine căci eu sunt bun, cinstit
Şi permanent în viaţă iubirii i-am slujit!...”
- „Destul!... spuse femela, fiindcă te ştiu demult.
Şi vocea-ţi prefăcută nu vreau s-o mai ascult
Deşi spui că o viaţă iubirii i-ai slujit,
Eu m-am convins că nu eşti decât un ipocrit!”
MORALA
De nu vrei ca în viaţă să-ţi fie rău, ci bine,
Nu-ţi arunca dispreţul pe cel ce nu-i ca tine!
Chiar dacă el îţi pare ca prost, urât, mişel,
Gândeşte-te c-odată ai fost şi tu la fel!
 Cantecul omului de vanzare
de Geo Bogza

Veniţi, voi care aveţi bani, voi cei mari şi puternici,

Sunt de vânzare,
Din creştet până-n tălpi sunt de vânzare,
Deznădejdea din suflet, foamea din oase mă fac să mă vând
ieftin,
Sunt gata la orice josnicie,
Cumpăraţi-mă şi am să fiu a voastră.
Cu tot ce-i al meu, cu sufletul şi trupul am să fiu a voastră,
Iar voi veţi putea face cu mine orice:
Mă veţi putea face să mint, să jur strâmb, să dau foc.
Să mă fac prietenă cu duşmanii voştri şi să le torn în băutură
otravă
Eu nici n-am să crâcnesc,
Am să fiu a voastră,
Pe viaţă şi pe moarte am să fiu a voastră.

Precauţie
de Marin Sorescu

M-am îmbrăcat c-o armură

Făcută din pietrele care-au rămas
După ce a trecut apa.

Mi-am pus o pereche de ochelari

In ceafă,
Ca să pot vedea numai
Cu mintea de pe urmă.

Mi-am protejat
Mâinile, picioarele, gândurile,
Nelăsînd nici un loc liber
Care să poată fi atins de mângâieri,
Ori de alte otrăvuri.
Chiar inima din piept
Mi-am acoperit-o cu o carcasă
De broască ţestoasă
Ce-a trăit 800 de ani.

Când totul a fost gata

I-am răspuns tandru:
Te iubesc.
 [Iluzii]
de Ivan Vîrîpaev
O să vă spun acum o poveste despre Danny. Danny a fost un tip care n-a
minţit niciodată. Niciodată. Într-o noapte, cînd Danny avea vreo opt ani, n-
a putut să adoarmă. Şi, văzînd deodată pe fereastră o lumină ciudată,
micuţul Danny s-a apropiat de geam şi a constatat că pe cer apăruse un
disc uriaş argintiu. Era o navă extraterestră gigantică. Un OZN. O mare
farfurie zburătoare. Care răspîndea o minunată lumină, orbitoare, cea mai
minunată lumină argintie din tot universul. O lumină argintie atît de
uimitoare, încît părea materială, părea că emană un parfum. Deşi argintiu,
obiectul nu părea făcut din metal. Nu părea făcut din niciun alt material
cunoscut. Arăta ca o lună turtită. Părea că luna se prefăcuse într-un disc
turtit. Şi tot discul ăsta era făcut dintr-o lumină argintie, din lumină
selenară. O lumină selenară atît de frumoasă, încît părea că întregul
univers conspira ca pe şira spinării lui Danny să treacă un fior dulce şi
plăcut. Şi un fior dulce şi plăcut trecu prin şira spinării lui Danny. Era pur şi
simplu siderat de lumina aceea argintie, fermecătoare, cea mai frumoasă
şi cea mai încîntătoare din tot universul. Şi cum stătea şi se holba la
apariţia aceea uluitoare, i-a trecut prin minte să fugă şi să-şi trezească
părinţii. Dar, brusc, cine ştie de ce, s-a speriat. S-a speriat că atunci cînd
părinţii se vor fi trezit nava nu va mai fi acolo. Iar părinţii cu siguranţă nu-l
vor crede. Şi toată frumuseţea pe care o vedea el se va transforma
instantaneu în fantezia unui băieţel. Şi a înţeles brusc că nu va putea
povesti nimănui ceea ce vede, pentru că nu va fi crezut. De nimeni. Şi că
ceea ce vedea el acum, această veritabilă minune, lumina asta argintie,
cea mai frumoasă din tot universul, se va transforma într-o banală
minciună. Şi în clipa aceea, Danny a înţeles toată oroarea lumii. A înţeles
că din cauză că oamenii se mint unul pe altul, că din cauza asta, că
oamenii îşi spun într-una neadevăruri, din cauza asta nimeni nu mai crede
pe nimeni. Un gînd simplu. În urma căruia, Danny, cu ochii inunndaţi de
cea mai frumoasă lumină argintie din tot universul, şi-a jurat că niciodată,
dar niciodată, nu va minţi pe nimeni. Niciodată, niciodată, orice s-ar
întîmpla. Şi Danny s-a ţinut de cuvînt. El n-a mai minţit pînă la moarte. E-
adevărat că dacă nu era întrebat putea să nu spună cîte ceva, cum a fost
cazul cu nava spaţială despre care n-a povestit nimănui. Un singur om a
aflat de povestea asta. Omul ăsta a fost Sandra. Fiindcă Danny a iubit-o
foarte mult.
 Sandra si dunga roz

Povestea mea se intitulează „Sandra şi dunga roz”. În Australia, Danny şi

Sandra s-au plimbat pe drumuri prăfuite, au poposit pe pietroaie rotunde,
au admirat peisaje încîntătoare. Şi-ntr-o bună zi, în timpul unei plimbări,
Sandra a observat, în depărtare, deasupra orizontului, o dungă roz. O
dungă roz care semăna cu o bentiţă, cum sunt cele pe care le poartă
elevele.

‒ Ia uite, Danny, a exclamat Sandra, vezi dunga aia roz? Ce crezi că e,

refracţia razelor soarelui la apus sau e reflexia vreunei chestii roz de
dincolo de dealuri?

A urmat o pauză scurtă, în care Danny a privit cu atenţie în direcţia

indicată. A studiat dunga roz cu aerul unui expert care apreciază valoarea
unui tablou scos la vînzare. Şi în cele din urmă, a spus:

‒ Sandra, după părerea mea, viaţa nu trebuie luată atît de în tragic. E-

adevărat, viaţa e tristă, e-adevărat că uneori e complet lipsită de sens, da,
e lipsită de orice fel de constantă, dar tu mă ai pe mine, iar eu te am pe
tine. Şi ăsta e un noroc, un mare noroc, să ne avem unul pe altul.

Sandra l-a privit pe Danny şi a zîmbit. Şi au mers mai departe, tăcuţi,

fiecare cu gîndurile lui. Gîndurile Sandrei rămăseseră la dunga roz.

Şi după un timp, ea a vorbit din nou:

‒ Danny, în viaţă, cînd eşti disperat, ai nevoie de un lucru pe care

privindu-l să te linişteşti. Şi dunga aia roz ar putea fi un astfel de lucru.

‒ O dungă roz poate fi un lucru?, a întrebat-o Danny, sceptic.

‒ Da, poate, i-a răspuns Sandra.

Şi au mers amîndoi mai departe, au urcat pe un deal, şi în faţa ochilor le-a

apărut o cîmpie nesfîrşită. Şi în depărtare, deasupra liniei orizontului, trona
soarele. Şi de la el porneau în toate direcţiile raze roz.

‒ Iată originea dungii tale roz. Apusul, i-a spus Danny.

Şi Sandra a izbucnit în plîns. A plîns cam patruzeci de minute. Iar Danny n-
a ştiut cum s-o ajute. Era el însuşi disperat. I s-a strîns inima de durere
pentru Sandra, dar n-a ştiut ce să facă. S-a aşezat pe jos, şi-a prins capul
în mîini, şi a rămas cu privirea în gol, înspre orizont. Acolo, deasupra
cîmpiei, se întindea dunga roz a apusului. Şi-a stat aşa cu ochii la dunga
roz. Şi deodată s-a liniştit. Deodată a început să-i fie bine. Şi s-a întors, şi-a
văzut că şi Sandra se liniştise. Stătea în spatele lui şi privea şi ea dunga
roz. Şi-i era şi ei bine.