“!

I1

1
Coperta: Alexandra Corbu
Foto copertă faţă: Stâlpul Ortodoxiei, de la Biserica Sfântului
Mormânt, spart prin minune dumnezeiască prin venirea Sfintei
Lumini, în anul 1579 j
Foto coperta spate: Un botez ortodox în Africa zilelor noastre
i

ISBN 978-606-92822-7-4 ;

Este liberă preluarea materialelor din această carte, în format

electronic sau în variantă tipărită - cărţi, ziare, reviste, doar cu
menţionarea sursei. j
© pentru ediţia de faţă, Editura Areopag j

www.editura.areopag.ro
comenzi: info@librarie.net www.librarie.net
Părintele Damaschin Grigoriatul

Minunile
- mărturie a dreptei credinţe -
Despre adevărul Ortodoxiei şi rătăcirile papismului

Traducere de părintele Grigore Konispoliatis

Editura Areopag
2
Bucureşti,
 2011INTRODUCER
E
Când Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume, a făcut-o
| pentru a întoarce neamul omenesc de la adorarea idolilor şi a
elementelor naturii către adorarea Singurului şi Adevăratului
Dumnezeu - Tatăl. Această lucrare a săvârşit-o din ascultarea Sa
faţă de Dumnezeu Tatăl, ascultare ce a fost încununată prin
Jertfa Sa pe Cruce. Prin Jertfa şi prin învierea Sa, Hristos a
biruit moartea, care era cel mai mare duşman al neamului
omenesc, deoarece îi condusese pe toţi oamenii spre iadul cel
veşnic şi spre îndepărtarea definitivă de ^Dumnezeul iubirii.
Iisus Hristos, în calitatea Sa de întemeietor al Bisericii
celei adevărate, unice şi cereşti, a trebuit să Se îngrijească şi de
dimensiunea ei văzută şi pământească, astfel încât lucrarea ei să
continue prin urmaşii Săi, A- postolii, şi prin cei de după aceştia
- episcopii şi preoţii. Aşadar, întemeietorul unei lucrări atât de
mari şi de o importanţă capitală pentru umanitate, nu S-a oprit
doar la consolidarea ei printr-o învăţătură teoretică şi
dumnezeiască, ci a oferit şi posibilitatea aplicării acesteia în
viaţa noastră, pentru ca omul să poată fi din nou părtaş al iubirii
lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos nu a urmărit; în mod
exclusiv doar găsirea unor mijloace mai bune de supravieţuire
ontologică şi fiinţială a oamenilor, ci mai ales eliberarea lumii
de moarte, de patimi, de păcate şi de chinurile care proveneau
din nemiloasa ură a forţelor satanice, ce măcinau pământul
după căderea cetelor lui Lucifer.
Ca om adevărat, Hristos S-a jertfit pe cruce, fără ca prin
aceasta să se micşoreze sau să se piardă ceva din puterea
dumnezeirii Sale, prin care lumea primeşte
5
peste veacuri putere duhovnicească. Această puteri a- lungă
forţele întunericului, care, din cauza căderii omului, i-au atribuit
acestuia, ca o nedreaptă şi nedorită moştenire, vestea
îngrozitoare a morţii celei veşnice.!
Dacă lucrarea mântuitoare a lui Hristos s-ar fi! rezumat
numai până la înălţarea Sa la ceruri, fără jertfa pe cruce, atunci
întruparea Sa pe pământ ar fi devenit o tragică ironie şi un
insucces răsunător. Aşa cum nej învaţă şi Sfântul Apostol Pavel,
dacă nu ar fi existat învierea3 Sa, orice încercare de îndreptare
duhovnicească a neamului omenesc ar fi fost zadarnică. adarnică
ar fi fost propovăduirea mântuirii, zadarnic ar fi fost botezul
catehumenilor, zadarnică instituirea Sfintelor Taine, zadarnică ar
fi fost şi pogorârea Duhului Sfânt în Biserica lui Hristos. !
însă Mântuitorul a avut grijă ca mai înainte de jîn- ceputul
pătimirii Sale celei de bunăvoie să întemeieze Biserica Sa. j
Prima lucrare pe care a făcut-o în acest sen$, a fost
alegerea celor doisprezece ucenici, pe care i-a format ca Apostoli
şi continuatori ai misiunii Sale.
A doua lucrare a fost concretizată în învăţătura Sa
dumnezeiască, care stă la temelia Bisericii. ;
A treia lucrare a fost instituirea Sfintelor Taine, prin
mijlocirea cărora creştinul credincios primeşte ajutorul
dumnezeiesc, spre a se putea împărtăşi de bunătăţile împărăţiei
lui Hristos încă din această viaţă. i în sfârşit, cea de-a patra
lucrare a fost concretizată în promisiunea făcută apostolilor Săi
că le va trimite pe Duhul Sfânt, Dumnezeu adevărat, care va
conduce Biserica. Aceasta este cea de-a Treia Persoană a Sfintei
Treimi, despre care Hristos ne-a învăţat că este Dumnezeu din
veşnicie, împreună cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi,
şi că va rămâne pentru totdeauna in Biserica Sa, pe care o va
îndruma începând de atunci, continuând lucrarea mântuitoare a
lui Hristos – care este cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi.
Astfel, cu toate că Hristos a plecat atât de repede cu trupul
din lume, a lăsat în urma Sa un Succesor cu a- ceeaşi putere,
vrednicie şi lucrare, pe Duhul Sfânt. De atunci, din ziua
Cincizecimii, Acesta conduce Biserica cea Una, care este Trupul
lui Hristos celui Viu, în care se cuprind toţi cei ce cred în
această sfântă învăţătură. El revarsă cU dărnicie Harul Său peste
oameni, prin mijlocirea Sfintelor Taine şi rânduieşte noi
liturghisi- tori, care vor continua lucrarea de mântuire a oameni-
lor, până la a:Doua Venire.
Aşa cum trupul omenesc este condus şi se raportează în
toate acţiunile sale la cap, care primeşte şi coordonează tot ceea
ce înseamnă funcţionarea sa integrală ca organism viu, tot aşa şi
Biserica lui Hristos reprezintă o unitate în sine, condusă de
Capul care este Hristos. Este unită în sine, deoarece Tainele care
se săvârşesc în cadrul tradiţiei ei seculare păstrează aceeaşi
structură dogmatică şi aproape acelaşi tipic liturgic, care are de
altfel, o însemnătate secundară. 4 învăţătura sa dogmatică, aşa
cum a fost revelată prin rostirea de către întemeietorul ei Iisus
Hristos, rămâne şi este datoare sa rămână neschimbată, deoarece
pe aceasta se clădeşte mântuirea omului. Atâta vreme cât
mântuirea nu este consecinţa sau rodul unor raţionamente sau
ideologii o- meneşti, ci un dar al lui Hristos cel Răstignit şi
înviat, este de neconceput ca acest dar să sufere un atac atât de
egoist din partea omului trufaş, care cere ca încă şi la a- ceste
înalte învăţături ale Iubitorului de oameni Hristos să-şi impună
propriile sale concepţii eronate, izvorâte dintr-o vieţuire
păcătoasă.
De asemenea, Sfântul Duh, deoarece purcede din veşnicie
din Dumnezeu Tatăl, coexistând permanent împreună cu Tatăl şi
cu Fiul, participă la sfintele hotărâri ale Dumnezeului Celui în
Treime. Prin întruparea celei de-a Doua Persoane, a lui Iisus
Hristos, şi iarăşi, în acord cu hotărârea interioară comună, a
Dumnezeului celui în Treime, Sfântul Duh participă prin
lucrarea sa activă în deja înfiinţata Biserică a lui Hristos în
lume, iar pe parcursul veacurilor conduce mulţimea creştinilor
ortodocşi către mântuire. Lucrarea Sfântului Duh este în acelaşi
timp şi lucrarea celorlalte două Persoane, care coexistă într-o
inseparabilă unitate, iubire şi comuniune. j
Această lucrare sfinţitoare a Sfântului Duh în cadrul
Bisericii lui Hristos nu se impune cu forţa. Omul este chemat
prin intermediul propovăduirii să primească liber mesajul
mântuitor al lui Hristos şi în continuare să accepte protecţia şi
îndrumarea către limanul mântuirii din partea Duhului Sfânt.
Sfântul Duh nu este subordonat omului, ci conlucrează cu omul
în vederea mântuirii. Dacă ar fi fost subordonat omului, şi-ar fi
pierdut dumnezeirea, libertatea şi misiunea Sa finală. Orice
credincios creştin ar trebui să devină, cu fiecare zi ce trece,
supus Duhului Sfânt şi nu învăţător potrivnic acestuia.

5
 Atunci când omul încearcă să-şi impună propriile teorii,
sau să denatureze sfintele învăţături creştine ■ sau îndrăzneşte să
se pună pe sine în locul Duhului Sfânt, a- ceasta înseamnă că un
astfel de om încearcă să devină dumnezeu în afara adevăratului
Dumnezeu. Cere să se salveze pe sine şi chiar şi pe alţii prin
logica sa limiţată şi pătimaşă. Cere, în rătăcirea lui, să protesteze
înaintea lui Dumnezeu, susţinând că Răstignirea şi învierea Sa
nu l-au condus pe om spre Dumnezeu. Astfel, omul rătăcit din
zilele noastre îl condamnă pe Dumnezeu la moarte prin aroganţa
sa egoistă şi cere sa-i conducă pe ceilalţi nu spre o altă formă de
mântuire, ci spre sclavia patimilor şi spre adorarea satanică a
noilor idoli contemporani. Biserica lui Hristos este inseparabil
unită şi indivizibilă în esenţă şi nu are nevoie de niciun fel de
aşa-zisă intervenţie umană. îşi continuă opera şi nu se
înspăimântă de duşmanii cei plini de răutate, care nu câştigă
decât un singur lucru: de câte ori se lupta împotriva ei, doar se
îndepărtează de ea şi plonjează în logica celui viclean, adică a
diavolului.
Şi în zilele noastre, ca şi odinioară, continuă anumite
încercări de asociere a Bisericii Ortodoxe cu alte aşa numite
biserici care s-au rupt din trupul celei Una, Sfântă,
Sobornicească, Apostolică şi Universală Biserică Ortodoxă.
Există, într-adevăr, un deziderat nu doar al timpurilor noastre, ci
e chiar porunca lui Hristos, ca să existe doar o singură Biserică
unită, în care să se slăvească numele lui Dumnezeu pe întreg
pământul şi în care să se ofere, cu toată încrederea, darul
mântuirii tuturor oamenilor.
Biserica cea Una a lui Hristos se aseamănă unui copac cu
cinci braţe. Acestea erau reprezentate în vechime, de cele cinci
patriarhii istorice: Roma, Constăritino- pol, Alexandria, Antiohia
şi Ierusalim. Unul dintre braţe însă, s-a tăiat şi a căzut jos. S-a
despărţit de trupul u- nitar al copacului, de la ca re-şi primea
seva necesară pentru a creşte, a înflori şi a aduce roade. De
atunci, de vreme ce nu mai e unit cu copacul, îi este cu neputinţă
să mai înflorească şi să mai aducă roade. Astfel, poate fi
considerat inutil şi vrednic de a fi aruncat în foc. O astfel de
cădere a suferit prima dintre patriarhiile istorice ~ patriarhia
Romei. S-a despărţit de Trupul Bisericii celei Una a lui Hristos.
Nu mai poate înflori şi aduce 6roade, ceea ce înseamnă că nu mai
deţine misiunea apostolică a mântuirii şi a izbăvirii omului din
patimile şi din păcatele sale. Şi-a găsit însă o altă misiune şi
anume a- ceea de a se extinde şi a se dezvolta sub forma unei
împărăţii lumeşti, care conlucrează cu puternicii acestei lumi.
Doreşte să instaureze propria împărăţie, într-un spaţiu bine
definit pe hartă, cu o învăţătură religioasă proprie şi cu mijloace
de expansiune şi dominaţie asupra lumii întregi. îl neagă practic
pe Dumnezeu, de lvre- me ce nu-L recunoaşte în calitatea Sa de
Mântuitor al lumii şi întemeietor al Bisericii pe care a instituit-p
în lume şi care, până astăzi, se cheamă Biserica Ortodoxă. Dar
ce fel de credinţă doresc să instaureze pe pământ? Iar această
credinţă ce legătură mai poate să aibă cii a- devărata credinţă,
cea revelată de Iisus Nazarineanul?
Iar aceia care urmează bisericii care se cheamă papală sau
protestantă, şi care reuşesc cu puternice mijloace omeneşti, bani,
ftincţii, arme, diplomaţie să şantajeze conştiinţe, să-i amăgească
pe cei naivi, să-i reducă la tăcere pe cei neînvăţaţi, sa le promită
bunăstare săracilor şi sinistraţilor din Africa, cum vor sta în faţa
tronului lui Hristos, fiind în esenţă departe de Cea Una, Sfânta şi
Mântuitoarea Sa Biserică? ]
Astăzi, cercuri ale Vaticanului şi alte medii supuse
acestora, aşa zişii ecumenişti, presaţi de programele care
urmăresc realizarea unei politici planetare, a unei u- nificări
religioase, condusă de un singur lider, a uhei lumi globalizate,
cer să se realizeze unirea sau unificarea bisericilor. Ce înseamnă
aceasta? înseamnă ca fiecare biserică autonomă să continue sa-şi
păstreze particularităţile ei, învăţătura ei, tainele ei, clerul şi
tradiţiile ei, dar să se „unifice”, adică să se unească în mod
exterior cu biserica Romei, recunoscând u-1 pe papa ca fiihd
singurul conducător al acestei biserici unificate. Aceasta ar urma
să facă toate bisericile aşa-zis locale, astfel încât vom putea
vorbi despre o biserică creştină globala care-1 are drept
conducător nu pe Hristos, ci pe papa de la Roma. Iar această
născocire a reprezentanţilor papis- mului nu se va mai chema
Biserica lui Hristos, ci biserica papei. Dar este posibil ca un om,
papa, care este şi el un simplu om păcătos, să conducă Trupul lui
Hristos, Biserica Sa, care potrivit apostolului Pavel, îl are drept
Cap pe Hristos? O astfel de biserică mondială nu va mai putea să
aibă ca scop mântuirea spirituală a omului, ci doar va uşura
punerea în aplicare a programelor infernale ale conducătorului
politic şi religios global şi ale7 puterilor întunericului, care luptă
pline de ură împotriva Bisericii lui Hristos, de la întemeierea ei
şi până astăzi.
 Când Hristos şi Părinţii Bisericii vorbesc despre unitatea
Bisericii, nu se referă desigur la coexistenţa sau la fuziunea
Bisericii celei Una şi Sfinte a lui Hristos cu celelalte aşa-numite
denominaţiuni creştine. Ei înţeleg întoarcerea bisericilor rătăcite
la cea dintâi Biserică, cea nedespărţită, în care curge izvorul apei
celei vii şi nestricăcioase, al vieţii celei veşnice. întorcându-se la
Biserica Primară, se întorc la Hristos, la Tainele ei, la Har şi la
Duhul Sfânt, pe care l-au pierdut şi al cărui loc a fost luat de
duhurile cele viclene ale diavolului şi ale magiei, atât aici cât şi
în Africa şi-n întreaga lume.
Este de neînţeles aşadar, să existe unire sau unificare a
bisericilor, deoarece s-ar distruge construcţia autentică şi
originală a Bisericii celei Prima, Una, Sfântă a lui Hristos şi ar
deveni zadarnică strădania spre mântuire a milioane de oameni.
S-ar denatura Persoana lui Hristos, iar comuniunea omului cu
Acesta, prin intermediul Sfintelor Taine, ar deveni imposibilă, la
fel ca şi rugăciunea curată, lucrarea virtuţilor şi primirea daru-
rilor Duhului Sfânt.
Când vorbim despre unirea bisericilor facem de fapt o
greşeală, deoarece Biserica lui Hristos este unită cu
întemeietorul ei, cu învăţătura ei, cu Tainele şi cu Sfântul Duh,
care astăzi o conduce prin harul Său. Este unită cu Sfinţii
Părinţi, cu învăţătorii, cu Mucenicii, cu Cuvioşii şi cu creştinii
ortodocşi de astăzi, care se străduiesc aici în cadrul Bisericii
luptătoare şi au nădejdea că vor ajunge în cea triumfătoare,
cerească. Biserica nu are nevoie de nicio unire cu ceva care
provine din a- ceastă lume. Biserica lui Hristos uneşte lumea, în
Numele şi în Credinţa întemeietorului ei, Iisus Hristos. Nu se
uneşte cu lumea, pentru că şi-ar pierde orientarea şi misiunea ei.
Nu se amestecă cu lumea, pentru că ar pătrunde în interiorul ei
curentul secularizării, adică duhul rătăcirii şi al diavolului, care-i
doreşte dezorientarea faţă de principala ei slujire. Omul, dacă
doreşte să se vindece de rănile lui duhovniceşti, dacă crede că
Hristos este Mântuitorul său personal şi Prieten şi Frate, să
pornească în căutarea Lui. Şi va veni ziua în care Domnul îşi va
descoperi spre el Persoana Sa plină de lumină şi dulceaţă.
Aşa-zisele „biserici”, care prin intermediul conducătorilor
lor s-au răzvrătit împotriva lui Hristos şi împotriva Bisericii Lui
celei Sfinte şi Una, au pierdut8 plinătatea adevărului şi condiţiile
unei adevărate vieţi în Hristos. Cum pot să mai vorbească despre
mântuire, de vreme ce sunt privaţi de prezenţa Duhului Sfânt?
Dacă în biserica papală există o anumită dogmă despre harul
creat al Sfântului Duh îi întrebăm: cum poate un lucru creat să
conducă un alt lucru creat spre mântuirea sufletului? Dacă
mântuirea sufletului este în mod evident
o lucrare a Duhului Sfânt, pentru ca omul să se poată curăţa de
orice întinăciune trupească şi sufletească, cum se vor curăţa aşa-
zişii creştini ai celorlalte biserici, de vreme ce nu au prezenţa vie
a Duhului Sfânt nici în bisericile lor şi nici în vieţile lor? Ce le
rămâne aşadar a- cestor naufragiaţi, aşa-numiţi creştini? Doar
întoarcerea la Biserica cea Una a lui Hristos. Atunci se vor pece-
tlui cu pecetea cea sfinţitoare şi luminătoare a Sfântului Duh,
vor primi iertarea păcatelor, vor avea acces la viaţa cea veşnică,
întruchipată de însuşi Hristos şi de bucuria că, în sfârşit, şi-au
găsit izbăvirea.
Aceasta este rugăciunea pe care noi o adresăm de aici, din
Sfântul Munte, tuturor acelor creştini care afirmă că ei cred în
Hristos, dar nu urmează Bisericii Sale şi nu se împărtăşesc de
Duhul Sfânt în viaţa lor. Dacă a~ firmă că ei cred în Hristos,
practic în esenţă îl neagă, pentru că viaţa lui Hristos pe acest
pământ ca Dumne- zeu-Om s-a încheiat odată cu slăvită Sa
înălţare. însă lucrarea Sa nu s-a terminat. A fost continuată de
Apostolii Săi, sub îndrumarea unui nou căpitan al corăbiei,
Duhul Sfânt, Cel ce va rămâne în Biserică până la a doua Venire
a lui Hristos în lume şi conlucrează activ cU celelalte Două
Persoane ale Sfintei Treimi.
Să nu se înşele aşadar, spunând că ei cred în Hristos,
pentru că la Judecata de Apoi vor auzi cuvântul sever al
Domnului: nu vă cunosc pe voil
Când cineva este preocupat de mântuirea sufletului său nu
caută răspunsuri în politică sau în ideologii. Nu încearcă să-şi
impună propriul punct de vedere sau propria concepţie despre
lume, ci caută asemenea vameşului să se smerească. Cere să i se
descopere adevărul deţinut de Duhul Sfânt, care-1 va restaura
duhovni- ceşte, îl va elibera şi-l va vindeca de rănile cele
netămăduite.
Comuniunea cu Hristos însemnează comuniunea cu
Biserica Sa şi cu Duhul Sfânt. Toţi ceia care au o sinceră intenţie
şi cred că există plinătatea adevărului
9 şi a Harului în Biserica
Ortodoxă să primească în inimile lor acest adevăr şi prin botezul
lor în Sfânta Biserică Ortodoxa vor avea şi experienţa sfintei
lumini şi vor primi bogatele şi autenticele harisme ale Duhului.
A- tunci nu vor mai avea nevoie de dovezi sau de sfaturi,
deoarece Sfântul Duh va fi acoperit deja, toate golurile din viaţa
lor. Amin.

ERORILE PAJPISMULUI

l. STATUL VATICAN
Vaticanul este un centru politic şi bisericesc care-1 are
conducător pe papă şi care se întinde pe o suprafaţă de 44 de
hectare în centrul Romei, în dreapta râului Ti- ! bru. în
antichitate această mică provincie se numea I campus sau ager
Vaticanus. Deşi este declarat stai autonom, este cea mai mică
ţară a lumii civilizate. în acelaşi timp este centrul spiritual al
întregii biserici catoli- j ce. în afară de această suprafaţă, mai
deţine alte câteva : proprietăţi, aproximativ 70 de hectare, în
diferite locaţii ! din oraş, pe care sunt construite clădiri care
găzduiesc ! diverse servicii ale Vaticanului. S
încă din secolul al IV-lea, episcopii Romei locuiau j pe
dealul numit Lateran, proprietate care le-a fost oferi- j tă de
împăratul Constantin cel Mare. Pe parcursul yea- j curilor,
diferiţi papi au construit mai multe clădiri] ce I treptat au
devenit un centru complex de edificii, care al- ' cătuiesc azi
statul Vatican. Tot aici este ridicată şi măreaţa catedrală a
Sfântului Petru, cu impresionanta ei piaţă sub forma unei
îmbrăţişări deschise, palatul papal, biblioteca, muzeul,
observatorul astronomic, galeri- j a de artă, radioul şi
televiziunea, care transmite ştiri la j fiecare 15 minute în diferite
limbi ale lumii. Există de a- j semenea o tipografie, care
tipăreşte printre altele şi zia- f rul bisericesc V Osservatore
Romano. \
Dorinţa papilor de înălţare lumească şi de acaparare a
puterii seculare a început cu papa Ghelasie I, care ; la anul 494 îi
scria împăratului bizantin de atunci că două sunt puterile în
lume: sfânta suveranitate a papi- I lor şi puterea împărătească.
Mai mult decât atât, papii au încercat să justifice şi scripturistic
dubla lor împţi- ! ternicire prin versetul: Doamne, iată avem aici
două ' săbii (Luca 22, 38). Ucenicii credeau că îl vor putea a-
păra pe Domnul cu cele două 1săbii, dar Mântuitorul ce le-a
0
răspuns? Sunt de ajuns! - în sensul că: „Am spus j destule, nu aţi
înţeles? Să nu mai continuăm!”. Ar fi pu- j tut Domnul, aşa cum
însuşi o spune, să cheme peste douăsprezece legiuni de îngeri
care să-L apere. Nu a fă- ' cut-o însă, deoarece scopul Său era
mântuirea lumii, prin intermediul Jertfei Sale pe Cruce.
Interpretând greşit versetul de mai sus, papii au considerat
că ppt exercita şi o putere seculară în lume. Astfel, la anul 756
au reuşit să întemeieze primul stat papal. Papa Ştefan al II-lea l-
a încoronat împărat al Francilor pe Pipin cel Mic, iar acesta, în
semn de recunoştinţă, i-a dăruit proprietăţile pe care ulterior s-a
edificat statul Vatican.
Pentru întemeierea statului papal, aşa cum menţionează şi
izvoarele istorice, s-au purtat multe lupte. Conducătorii statelor
occidentale uneori agreau, alteori erau deranjaţi de prezenţa
acestui nou stat în mijlocul lor. Astfel, din punctul de vedere al
puterii lumeşti, pe parcursul istoriei întâlnim atât situaţia de
papo-ceza- rism, în care conducătorii statelor se declarau vasali
ai papalităţii, dar şi de cezaro-papism, în care papii erau supuşi
vasalităţii faţă de diverşi împăraţi sau regi.
Din cauza amestecului papilor cu puterea lumească au
avut loc foarte multe crime săvârşite „cu binecuvântarea” sau cu
îngăduinţa lor. După ruperea patriarhiei Romei de Biserica cea
Una a lui Hristos, la 12 iulie 1054, papii, în colaborare cu
conducătorii statelor occidentale, iau organizat cucerirea
„schismaticilor” ortodocşi. Astfel, multe armate ale statelor
apusene, cu binecuvântarea papilor, au pornit către Răsărit, sub
pretextul eliberării Locurilor Sfinte de sub musulmani, dar în
realitate au jefuit tezaurele sfinte aîe ortodocşilor şi le-au
transportat în ţările lor. în timpul celei de-a patra Cruciade, la
anul 1204, au cucerit şi Constantinopolul. Nelegiuirile şi
ticăloşiile pe care le-au săvârşit atunci soldaţii latini plini de ură,
care căutau numai să jefuiască şi să violeze, depăşesc cu mult
orice altă încercare istorică prin care a trecut statul bizantin.

1
1
 După ce s-au îndepărtat de Biserica Lui Hristos, papii au
continuat să adauge noi învăţături, care să justifice modul lor de
viaţă excesiv lumesc şi expansionismul politico-religios.
Rezultatul acestor ambiţii deşarte a fost reacţia firească de
răzvrătire a unor teologi precum Luther, Calvin şi Zwingli,
iniţiatorii protestantismului. Aceştia au condamnat principiile
papale şi inovaţiile dogmatice şi s-au răzvrătit. Au rezultat, de-a
lungul istoriei, mulţimea de culte protestante şi neoprotes- tante,
secte şi denominaţiuni, care astăzi au depăşit numărul de 23000.
|
Şi, pentru ca cititorul să înţeleagă grozăviile! care au
rezultat din ciocnirea acestor separatişti cu autoritatea catolica,
vom aminti doar de măcelul petrecut în noaptea de Sfântul
Bartolomeu, din 23 august 1572. Forţele papale din Franţa au
ucis cu cruzime aproape 30.000 de protestanţi, luterani şi
calvini, care se împotriveau ereziilor şi inovaţiilor religioase. S-
au petrecut acte de o cruzime greu de imaginat, atât la Paris cât
şi în alte oraşe mari ale Franţei. Femei însărcinate erau trecute
prin sabie, iar pruncii zdrobiţi de ziduri, bătrânii şi copiii ucişi
fară milă. Toate acestea s-au petrecut cu binecuvântarea papei
Grigorie al XlII-lea, care, după săvârşirea acestor atrocităţi, a
ordonat să se ţină slujbe de mulţumire pentru exterminarea
protestanţilor. \
La n februarie 1929, în vremea papei Pius al Xl-lea, a fost
încheiat un acord al Vaticanului cu guvernul italian, în vederea
proclamării oficiale de stat în stat. El este populat de aproape o
mie de cetăţeni care au privilegiul de a nu fi supuşi sistemului de
justiţiei italian. Ca stat, Vaticanul funcţionează având toate insti-
tuţiile specifice unui stat de drept. Papa este preşedintele
statului, conduce un guvern, are miniştri, deputaţi, gardă
militară, banca Sfântului Spirit şi ambasadori în majoritatea
ţărilor lumii. Forma sa de organizare este monarhică. Papa este
monarhul absolut, cu putere; deplină politică şi religioasă şi îşi
exercită aceasta putere nu doar în chestiunile juridice, legislative
sau executive, ci şi în domeniul politicii externe şi al diplomaţiei
internaţionale. Din 1929 Vaticanul este un stat deplin, care se
implică în toate evenimentele politice ale lumii. Celebrul poet
Dante se referea la papism spunând: „Biserica Romei a intrat în
mocirlă, pentru că în ea se amestecă
12 ; acum două funcţii şi două
puteri care se întinează una pe cealaltă” (O ameninţare pentru
Ortodoxia noastră, G. Psaltachi, p. 148).
 Evenimentele sângeroase care au afectat popoarele
ortodoxe balcanice din fosta Republică Serbia, dovedesc
implicarea vinovată a papilor Romei în aceste războaie interne.
Din ordinul cardinalului militar Stepa- nici, arhiepiscopul
Zagrebului, pe care papa Vojtyla l-a proclamat sfânt, au fost
martirizaţi patru episcopi ortodocşi, 220 de clerici şi peste
800.000 de sârbi ortodocşi, deoarece nu au acceptat să se lepede
de credinţa lor în Hristos. Din ordinul aceluiaşi episcop, după
acest masacru uriaş, soldaţii generalului croat Ante Pavelici au
scos ochii victimelor lor, strângând un coş de aproape 18
kilograme, pe care l-au trimis în dar papei. La început acela a
crezut că este vorba de un coş cu stridii de mare, dar după ce i s-
a explicat ce conţine coşul, l-a dat slavă lui Dumnezeu şi l-a
binecuvântat pe generalul Pavelici. La fel de mare este păcatul
bisericii catolice croate, care cu binecuvântarea Vaticanului,
avându-1 ca lider pe arhiepiscopul genocidului Stepanici, au
forţat trecerea la catolicism a peste 250.000 de etnici sârbi,
locuitori în Croaţia.
Persecuţii similare, deşi la o scară mai redusă, au avut loc
în Cehoslovacia şi în Ucraina, acolo unde biserica papistaşă şi-a
extins organizarea.
Episcopul crimelor din Croaţia, Stepanici, a binecuvântat
hotărârea de epurare a ortodocşilor sârbi. Pe 12 aprilie 1941, a
trimis către clerul din Croaţia următoarea circulară: „Niciun om
raţional nu ne va putea acuza pentru aceasta, pentru că iubirea
lui Dumnezeu pentru neamul nostru a fost picurată prin degetul
lui
Dumnezeu în însăşi existenţa umană şi aceasta este porunca lui
Dumnezeu” Cp. 157). I
Stepanici a fost condamnat la 11 octombrie 1946, din cauza
„crimelor lui împotriva poporului şi a statului”, la 16 ani de
muncă silnică şi la lipsirea drepturilor cetăţeneşti pentru cinci
ani. Vaticanul a răspuns după trei zile cu următoarele rânduri:
„Sfântul Sinod a hotărât excomunicarea tuturor celor care sunt
responsabili pentru urmărirea şi condamnarea lui Aloyisius
Stepanici”. Nu se menţionează însă în mod explicit, pe cine a-
nume excomunică această sentinţă. Stepanici a trăit i- zolat timp
de 15 ani şi a murit la 10 februarie 1960. A fost înmormântat ia
Mitropolia Catolică Croată. 1
Iată ce le-a spus locuitorilor
3 satului Staza, sârbi care
fuseseră mutaţi acolo cu forţa, omul de încredere al lui Pavelici
şi responsabilul pentru punerea în aplicare a programului de
exterminare a ortodocşilor croaţi, preotul Dionisie Giuritsef:
„Nimeni în afară de croaţijnu mai poate trăi în această ţară şi
ştim ce să facem cu jcei care nu se convertesc la catolicism. în
aceste zone am făcut curăţenie, de la copii până la bătrâni. Dacă
va fi nevoie, vom face asta şi aici, deoarece nu se consideră o
crimă să ucizi un copil de şapte ani, dacă el se împotriveşte
mişcării Ustasi (organizaţia represivă a lui Pave- lici). Trebuie ca
noi toţi să devenim, începând de astăzi, croaţi şi să ne extindem.
Iar când ne vom extinde şi ne vom întări, vom lua teritorii şi de
la alţii, daca va fi nevoie. Să nu vă inducă în eroare faptul că port
haine preoţeşti, deoarece, dacă voi fi forţat, voi pune mâna pe ar-
mă şi voi extermina până şi copii din leagăn, sau pe oricine este
împotriva statului şi a puterii ustaşilor» (Rolul Vaticanului în
dezmembrarea Iugoslaviei 1941-1991, P- 93)- I
Oricine citeşte Sfânta Scriptură şi mai ales Noul Testament
va înţelege imediat că aceste fapte îngrozitoare şi criminale ale
„Sfântului Scaun” nu pot fi binecuvântate de Hristos, Domnul
iubirii şi al iertării. El însuşi le-a spus ucenicilor Săi: Ştiţi că
ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le
stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care dintre voi va vrea să
fie mai mare să fie slujitorul vostru. Şi care dintre voi va vrea să
fie întâiul să vă fie vouă slugă (Matei 20, 25-27).
Se autodefineşte, aşadar, papa, robul robilor lui Hristos,
dar în realitate, această smerenie a sa, nu se regăseşte.
în consecinţă, o astfel de biserică, ce binecuvântează
armele şi îi canonizează pe conducătorii genocidului asupra
nenumăraţilor mucenici din rândul „schismaticei" Biserici
Ortodoxe a lui Dumnezeu, mai poate fi considerată ca fiind
autentică?

2. PURCEDEREA SFÂNTULUI DUH „ŞI DE LA FIUL”

- FILIOQUE
1 ■'
Gea mai veche erezie care a apărut în Apus a fost aceasta,
anume că Duhul Sfânt purcede „şi de la Fiul”, în oraşul Toledo
din Spailia, la anul 589 d.Hr. s-a întrunit un sinod al episcopilor
apuseni, care a proclamat ca dogmă învăţătura de mai sus. Ea a
1
fost confirmată ulterior şi de sinodul local, ce s-a întrunit în
4 au motivele care i-au determinat
acelaşi oraş, în anul 633. Care
pe a- ceşti episcopi să ia o astfel de hotărâre? în acea epocă, în
Spania se răspândise foarte mult erezia ariană, venită din
Răsărit, care nega dumnezeirea lui Hristos şi învăţa, în mod
eronat, că Hristos este o simplă fiinţă creată de Dumnezeu.
Episcopii din acea vreme, ca să înalţe, credeau ei, Persoana lui
Hristos, în articolul Simbolului de Credinţă care spune: „Şi întru
Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, care din Tatăl
purcede”, au adăugat cuvintele „care de la Tatăl şi de Ia Fiul
purcede”. în lim-
Da latină cuvintele: de la Fiul se traduc prin termenul Filioque.
înainte de aceasta, Fericitul Augustin, încercând să interpreteze
psihologic relaţia de iubire şi unitate dintre Persoanele Sfintei
Treimi, a spus că: „Tatăl şi Fiul reprezintă principiul Sfântului
Duh, fiind vorba deci de două principii” (Trembelas, Dogmatica,
voi. 1, p. 280). El a îndrăznit să vorbească despre două princi- j
pii în Sfânta Treime. Această învăţătură, specifică lui ! Augustin,
nu poate fi socotită ca fiind deasupra Sfintei : Scripturi sau a
Sinoadelor Ecumenice. Să amintim şi j faptul că Augustin nu a
fost contemporan primelor doua Sinoade Ecumenice (din 325 şi
381) sau marilor Părinţi ai Bisericii din secolul al IV-lea,
deoarece convertirea sa la creştinism a avut loc în 386. Mai
mult, pentru faptul că nu învăţase limba greacă i-a fost imposibil
să cunoască învăţătura exactă a Părinţilor Răsariteni. j
învăţătura despre Filioque a fost combătută de-a lungul
istoriei chiar şi de mai mulţi papi ai Romei. Spre exemplu,
papa Damasus, la sinodul pe care l~a convocat în anul 379, a
decretat că: „Cel care nu afirmă că Sfântul Duh purcede cu
adevărat de la Tatăl şi că Fiul ieste fiinţă divină, Dumnezeu
Cuvântul din Dumnezeu adevărat, anatema să fie!” (Teodoret,
îstoria Bisericească,
5,11). La rândul său, papa Leon al III-1 ea, în anul 816, a
reacţionat cu hotărâre. A scris Simbolul de Credinţă pe două
placi de argint în greacă şi latină şi le-a montat deasupra
intrării în Catedrala Sfântul Petru din Roma, iar sub ele a scris
următoarele cuvinte: „Eu Leon,' am pus aici Simbolul de
Credinţă complet şi fără de greşeală, din iubire şi pentru
apărarea credinţei ortodoxe5’. în acelaşi mod a condamnat
Filioque şi papa Ioan al Vll-lea.
Răspândirea şi împământenirea
1 acestei erezii a fost
favorizată şi de anumiţi conducători
5 politici, cum ar fi de
exemplu împăratul Carol cel Mare. De origine germanică, el
şi-a consolidat imperiul în Apus, anexând şi
părţi din teritoriile altor state vecine. Pentru a câştiga
bunăvoinţa şi binecuvântarea papei, în vederea recunoaşterii
sale ca împărat, în anul 809 a convocat un sinod local. Episcopii
prezenţi au adăugat în mod abuziv Filioque la Simbolul de
Credinţă, adaos ce se răspândise deja de mai multă vreme în
Spania. în Franţa a pătruns definitiv în anul 767, iar la Roma în
1014.
Ulterior, papii au încercat să răspândească această erezie
şi în Răsărit. Mai înainte, Patriarhul Fotie al Constantinopolului
a convocat însă un sinod, în anul 879, care a condamnat adaosul
Filioque şi a consfinţit ecumenicitatea celui de-al VH-lea Sinod
din 787 împotriva iconoclaştilor. La acest sinod au participat şi
delegaţi ai papei Ioan al VlII-lea, care au susţinut anatema-
tizarea celor care au adăugat Filioque la Simbolul de Credinţă.
Cu toate că Biserica Ortodoxă Răsăriteană a interzis orice
intervenţie omenească în textul Simbolului de Credinţă, papii au
recurs la o faptă şi mai îndrăzneaţă, dar vrednică de condamnat.
Papa Leon al IX-lea a trimis în Răsărit o delegaţie care aducea
cu sine textul anatematizării şi al condamnării Bisericii
Ortodoxe. La 16 iulie 1054, în zi de duminică, în timp ce
Patriarhul Mihail Cerularie săvârşea Sfânta Liturghie înconjurat
de mulţime multă de credincioşi, Cardinalul Humbert şi
însoţitorii săi au intrat fără pic de respect în Sfântul Altar, au
lăsat pe Sfânta Masă documentul condamnării şi-au plecat.
Aceia care eşuaseră în credinţă şi schimbaseră articolul despre
Sfântul Duh în Simbolul de Credinţă veniseră acum să
condamne, ca fiind eretică, Biserica Ortodoxă a Răsăritului,
care nu modificase niciodată nimic, rămânând statornică şi
păstrătoare a tradiţiei patristice.
După Sfânta Liturghie, patriarhul a convocat sinodul
permanent şi i-a anatematizat pe ereticii latini. A- ceastă
hotărâre a fost recunoscută şi de celelalte patri

1
6
 arhii ortodoxe - Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Astfel,
schisma generată de Carol cel Mare la 809 a jfost continuată de
papa Nicolae I (858-867) şi s-a definitivat cu evenimentul din
1054. ' învăţătura Bisericii noastre a rămas clară şi 'ne-
schimbată, aşa cum este cuprinsă şi în Evanghelia de la Ioan
cap. 15, 26: Iar când va veni Mângâietorul, pe nare Eu II voi
trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl
purcede, Acela va mărturisi despre Mine. \ Taina Sfintei Treimi
nu poate fi pătrunsă cu mintea sau cu logica noastră. Fericitul
Augustin, care a vtut să cerceteze fiinţa lui Dumnezeu, a căzut
în eroarea de a susţine că în cadrul Sfintei Treimi sunt două
Principii. Desigur că Biserica oficială nu şi-a însuşit aceste
puncte de vedere personale, ci a dogmatizat fără greşeală, Ar-
mând învăţătura stabilită de Sinoadele Ecumenice. Unirea
ipostatică a Persoanelor Sfintei Treimi nu suportă comparaţie
sau asemănare cu relaţiile omeneşti de rudenie. Cum Tatăl este
şi rămâne mereu Tată şi nu devine Fiu, cum Fiul nu devine Tată
şi cum Tatăl naşte din veşnicie pe Fiul şi purcede din veşnicie
pe Duhul Sfânt, sunt taine mai presus şi dincolo de logica
noastră săracă. Le credem însă, depăşind explicaţiile şi silogis-
mele omeneşti, deoarece cele dumnezeieşti nu pot fi pătrunse de
raţiunea umană. Aşa ni le-a revelat cea de-a doua Persoană a
Sfintei Treimi şi pe această învăţătura mai presus de fire se
sprijină edificiul mântuirii sufletelor noastre. j Diferiţi Părinţi ai
Bisericii folosesc exemple provenite din natură, pentru o
înţelegere relativă sau intuitiL vă a Tainei existenţei Sfintei
Treimi. Sfântul Atanasie cel Mare spune că cele Trei Persoane
sunt asemănătoare existenţei soarelui, compus din disc, raze şi
luminai Discul este Tatăl, ce trimite mănunchiul de raze - pe
Fiul - pe pământ, iar lumina ce se răspândeşte peste, toate este
Duhul Sfânt. Un alt exemplu ni-1 oferă acelaşi Părinte,
referindu-se la foc. Focul îl reprezintă pe Tatăl, căldura pe Fiul,
iar lumina pe Sfântul Duh. Nu este vorba de trei focuri, ci doar
de un foc care răspândeşte căldură şi lumină. Vrednicul de
pomenire Sotir Kiriazopo- ulos, în lucrarea sa Ereticii, foloseşte
ca exemplu de înţelegere a Tainei Sfintei Treimi principiul
cinematografic. Reflectorul imaginii cinematografice îl
reprezintă pe Tatăl, mănunchiul de raze proiectate pe ecran îl
17 !
reprezintă pe Fiul iui Dumnezeu, Hristos, Care este născut din
veci din Tatăl, iar imaginile care apar pe ecran îl reprezintă pe
Duhul Sfânt, care purcede din veşnicie din Tatăl, fiind trimis în
lume de Fiul. Aceeaşi analogie este reprezentată de izvor, de
jgheab şi de apă. Tatăl reprezintă izvorul, Fiul este jgheabul, iar
apa este Sfântul Duh, care prin intermediul Fiului este trimis în
lume.

3. INFAILIBILITATEA PAPALA

Potrivit învăţăturii dintotdeauna a Bisericii Ortodoxe, toţi

oamenii sunt păcătoşi şi lipsiţi de slava lui Dumnezeu, după
ciim ne arată şi Sfântul Pavel; Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt
lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Rom. 3, 23). Până şi Maica
Domnului, care este atât de mult slăvită şi lăudată ca fiind mai
cinstită decât heruvimii şi mai preamărită decât serafimii,
provine din arborele genealogic al lui Adam şi al Evei şi a avut
asupra sa păcatul strămoşesc. Ea L-a numit pe Fiul ei Mân-
tuitorul meu, aşa cum ne arată Evanghelistul Luca (i, 47): ...ca s-
a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântu- itorul meu. Aşadar
nu există om pe pământ care să trăiască fie şi o singură zi şi să
nu păcătuiască, potrivit cuvântului Mântuitorului.
Biserica Apuseană, având ca centru Patriarhia Romei, era
prima între Biserici, din punct de vedere al ierarhiei şi cinstirii
(primus inter pares), pe lângă celelalte patru patriarhii -
Constantinopol, Alexandria, An tio- hia şi Ierusalim. încă de la
începuturile ei şi de-a lungul veacurilor, reprezentanţii papilor
au crezut că vor putea să controleze şi să intervină atât în
chestiunile interne ale celorlalte patriarhii, cât şi în cele politice
ale conducătorilor statelor apusene, fără ca acest drept să fie sta-
bilit de tradiţia bisericească.
Această manie a papilor de a exercita putere lumească şi
bisericească l-a determinat pe papa Pius al IX-lea, la sinodul din
1870, să proclame infailibilitatea tuturor papilor din istoria
Romei. Au participat 7x4 e- piscopi catolici, care au semnat -
asemenea unor sclavi
- această hotărâre papală. Dintre aceştia însă, 200 au plecat
revoltaţi şi-au refuzat să semneze, motivând că nu exista o astfel
de dogmă în Biserica lui Hristos. Ş-au rupt de biserica papală şi
au creat propria lor biserică, care se află astăzi răspândită în mai
1
multe state apusene. Ea s-a numit Biserica Veche-Catolică, iar la
proclamarea ei oficială, care 8a avut loc la Utrecht, în Olanda, în
anul 1889, s-au stabilit următoarele:
- Rămâne statornică în credinţa Bisericii primare, aşa cum
s-a stabilit în mărturisirile de credinţă ale Sinoadelor Ecumenice,
ale Celei Una şi Nedespărţite Biserici Universale a primului
mileniu. i
- Respinge dogma papistaşă care s-a dat în 1870, adică a
infailibilităţii papale, a puterii lumeşti şi a primatului său în faţa
celorlalţi episcopi. îl acceptă desigur pe papa, ca fiind primul
între egali, aşa cum au stabilit Sinoadele Ecumenice şi Părinţii
Bisericii, j
- Respinge dogma stabilită de papa Pius al Xll-Iea în
1854, despre imaculata concepţie a Maicii Domnului, care nu se
susţine în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie a Bisericii. ;
- Nu acceptă hotărârile sinodului de la Trident, din
Spania, în afară de cele care sunt în acord cu învăţa- tura
Bisericii primare.
- Acceptă împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului cu
pâine dospită, ca în Biserica primară
- Speră că prin apropierea ei de învăţătura Bisericii
Primare şi nedespărţite, să se reuşească o depăşire a diferenţelor
ce au dus la separare.

Ceilalţi episcopi, având ca argument interpretarea greşită a

versetelor (Matei 16, 18 şi Luca 22, 32), prin silogisme
scolastice, care sunt străine duhului creştin a~ utentic, au
dogmatizat, în ciuda numeroaselor reacţii adverse, următoarele:
„învăţăm, şi ca dogmă descoperită de Dumnezeu, stabilim:
Episcopul Romei, atunci când vorbeşte (se pronunţă) de la
catedra sa (ex cathe- dra), când săvârşeşte îndatoririle sale de
păstor şi de învăţător al tuturor creştinilor, să legifereze, în
virtutea împuternicirii sale apostolice autentice şi absolute, iar
legea trebuie urmată întocmai de întreaga Biserică, referitoare la
orice chestiune legată de credinţă, morală sau dogmatică.
Această putere provine din dumnezeiasca investire a fericitului
Apostol Petru. De la acesta moşteneşte papa darul infailibilităţii,
dar cu care Dumnezeu Mântuitorul a dorit să consolideze
Biserica Sa, care este datoare să se pronunţe în problemele de
credinţă şi de tradiţie. De aceea hotărârile papei sunt infailibile
prin ele însele şi nu prin mărturia
1 Bisericii.”
9
 Prin această dogmă, papa s-a înălţat pe sine deasupra
treptei episcopale, pe o treaptă specială, inexistentă până atunci,
pe treapta papalităţii, care a devenit superioară şi sinoadelor
ecumenice. Ba, mai mult, este superioară chiar Bisericii, care de
acum se fundamentează exclusiv pe papă, fără de care nu mai
poate exista! Cu alte cuvinte Biserica nu mai este Trupul lui
Hristos, ci se identifică cu însuşi papa. De vreme ce papa are
dreptul să emită dogme în afara sinodalităţii şi a binecuvântării
Bisericii, înseamnă că el este ceva supraomenesc. Se uzurpă o
însuşire dumnezeiască, aceea a infailibilităţii, care aparţine doar
Bisericii lui Hristos. în a- cest fel papa, în mintea creştinilor
catolici simpli, este îndumnezeit şi devine asemenea unui zeu
pământean!
Dacă infailibilitatea papală este moştenită de la a- postolul
Petru şi este oferită ca un dar sfânt fiecărui papă, asta înseamnă
că toţi papii din istorie au fost infailibili. Şi ne întrebăm atunci,
unde este infailibilitatea papilor Honorius I şi Virgiliu care au
fost condamnaţi ca eretici de Sinoadele Ecumenice şi
anatematizaţi?j Unde este infailibilitatea papei Ioan al XXIII-lea
(1410-1415) care a comis o mulţime de păcate şi de a cărui
memorie se ruşinează chiar Vaticanul, care a propus acordarea
titlului său unui alt papă al secolului XX, pentru a; fi uitat cel
dintâi? Sau papa Adrian al V-lea, care nu a fost hirotonit nici
măcar preot, inexistentul Domnos al II-lea sau papii Ioan al Xl-
lea (931), Leon al jV-lea (903), Sergiu al III-lea (904-911) şi
mulţi alţii, care au fost caterisiţi chiar de biserica catolică, au fost
şi ei infailibili? i
Dacă potrivit acestei hotărâri papale, nu exisţă biserică în
afara papei, cum există celelalte Biserici; care au fost întemeiate
înaintea Bisericii Romei? Iar când papa moare, cine deţine
infailibilitatea până la realegerea unui nou papă? Şi dacă această
perioadă intermediară nu ţine o săptămână, ci patruzeci de ani,
aşa cum s-a întâmplat în timpul lui Leon I, cine conduce Biserica
lui Hristos? A rămas ea fără conducător atâţia ani?
Nici Apostolul Petru, pe care îl consideră izvprul şi
purtătorul infailibilităţii, nu s-a proclamat niciodată pe sine ca
fiind infailibil, de vreme ce el însuşi, mai înainte de
Cincizecime, era stăpânit de o stare de spirit caracterizată de
superficialitate şi egoism (vezi Matei 16, 23 şi Marcu 14, 29).
Această hotărâre a transformat biserica papală într-un sistem de
conducere antropocen- trist, deoarece conducător al bisericii
Romei de atunci nu mai este Hristos, ci un om păcătos, papa. în
esenţă Hristos a fost dat afară, trimis în ceruri, iar locul Său pe
pământ a fost luat de papă, care are prin lege putere absolută.
Mai mult, prin hotărârea sinodală a Sinodului I Vatican din 1870,
nu există mântuire în afara papei! Şi oricine îl neagă pe papă,
neagă Biserica lui Hristos şi în viaţa de apoi va lua locul lui
Iuda. Papa devine suveran în biserică. Crede că a moştenit
această putere de la A- postolul Petru şi că deţine toată puterea,
pe care o are Biserica lui Hristos.
O astfel de hotărâre sinodală îi îngrădeşte creştinului
catolic, o dată pentru totdeauna, posibilitatea de a dobândi
mântuirea, deoarece crede deja că obţinerea ei se realizează
numai prin intermediul papei, care apare ca un al doilea
mântuitor (sau chiar ca unicul!). Cu alte cuvinte, această erezie -
cum că nu mai este de ajuns Jertfa de pe Cruce a lui Hristos
pentru mântuirea lumii, ci a trebuit completată prin intervenţia
unui om păcătos, ca fiind al doilea mântuitor a alterat integral
învăţătura autentică despre mântuirea omului. Afirmaţia că un
om ar avea puterea de a determina mântuirea lumii este un păcat
împotriva Duhului Sfânt. Lucrarea în lume a Duhului Sfânt este
considerată astfel incompletă, nu este capabil să-l mântuiască şi
să-l îndumne- zeiască pe om, şi pentru aceasta este condamnat,
în fapt, de papistaşi. însă, slavă papei Pius al IX-lea, care a
îndreptat această neputinţă a Sfântului Duh şi a sărit în ajutor, î
punându-se pe sine şi în consecinţă instituţia papală colaboratori
al Duhului pentru mântuirea lumii! Dar nu am aflat încă cine îi
va judeca pe papi şi cine îi va conduce spre mântuire? Sau poate
au încetat să mai fie oameni şi s-au îndumnezeit într-un mod
magic? Cum s-a întâmplat asta? Cine o să ne lumineze?
Biserica papală recunoaşte, în teorie, pe Hristos şi Sfânta
Treime, dar conducătorul lor pe pământ nu mai este deja
Hristos, ci fiecare papă la rândul său. Acesta are drept de decizie
asupra tuturor celor pământeşti, cereşti şi chiar asupra iadului.
De aceea şi vrednicul de pomenire profesor de teologie
Constantin Mouratidis spunea: „Nu mai este aşadar, papa,
reprezentant al lui Hristos pe pământ, ci Hristos a devenit
reprezentant al papei în ceruri”. Acesta crede că este un fel de
super-e- piscop şi că are dreptul să intervină în treburile interne
ale bisericilor locale şi să rezolve
2 cu autoritate toate problemele
lor. Este puterea absolută în1biserică. Ceea ce papa predă, ca
învăţătură, nu trebuie validat de nici- un sinod. Teologii catolici
susţin că papa reprezintă o a- utoritate în sine, fără a avea nevoie
de sinod, în timp ce sinodul fără papă este invalid. Dar dacă
hotărârile sinoadelor lor, fără aprobarea papei, nu sunt valabile,
de ce le mai convoacă? De vreme ce este de ajuns un singur om,
papa, pentru conducerea bisericii lor, de ce până în zilele noastre
au mai convocat douăzeci de sinoa- de?
Atâta vreme cât cap al bisericii lui Hristos pe pământ este
un om, acea biserică încetează a mai fi fară de greşeală,
nemuritoare, chivot al mântuirii şi sfântă! Creştinii ei îl adoră pe
papă ca pe un dumnezeu pământesc! Cu toate ca-şi dau seama că
ceva nu este în regulă în biserica lor, nu îndrăznesc să se opună,
deoarece îi aşteaptă excomunicarea şi anatema. '
Ne-am dori însă să-l întrebăm pe unul dintre creştini
catolici bine intenţionaţi: De când a devenit papa infailibil? Din
1870 sau era şi mai dinainte? Dacă infailibilitatea lor, aşa cum
spun teologii lor, provine de la Apostolul Petru, ce vom spune
despre papii de dinainte de 1870, între care unii erau renumiţi
pentru viaţa i lor coruptă şi păcătoasă, iar alţii au fost caterisiţi
de sinoa- de, ca fiind eretici? Şi cum au moştenit papii
infailibilitatea de la Sfântul Petru, de vreme ce, ca om păcătos şi
Petru, mai înainte de Pogorârea Sfântului Duh, era neiluminat şi
predispus spre păcat? Domnul, cândva, l-a numit satană (Matei
16-21, 23). îşi însuşesc papii şi a- ceastă caracterizare, ca urmaşi
ai lui Petru, de vreme ce susţin că au moştenit toate câte avea
acesta?
Cea mai mare impietate a lor este aceea de a crede că
această dogmă a infailibilităţii constituie o revelaţie divină şi
darul lui Dumnezeu în biserica lor şi că mântuirea se oferă, de
acum, numai celor care au trăit după 1870 şi care acceptă în
tăcere şi cu infinită evlavie şi respect aceasta dogma!
Când profesorul facultăţii de teologie din cadrul
universităţii din Tubingen - Germania, Hans Kung, în 1980, a
pus la îndoială în cursurile sale infailibilitatea papei, a stârnit
imediat mecanismul propagandistic întunecat al Vaticanului, în
vederea discreditării şi a îndepărtării sale de la catedră. Iată ce-a
declarat atunci i- mediat, papa Ioan Paul al II-lea: „Dacă un
individ se îndepărtează de dogma infailibilităţii, care este darul
lui Hristos, se îndepărtează de credinţa autentică,” Aşadar papa
îşi apară infailibilitatea chiar2 şi până la moartea supuşilor săi!
Deoarece, după părerea lui, 2 infailibil înseamnă credinţă
autentică.
 Pentru noi, ortodocşii, infailibilitatea nu o deţine un
episcop, chiar dacă este el şi patriarh, ci Biserica în toată
plenitudinea ei, care, aşa cum scrie Sfântul Apostol Pavel - este
stâlpul şi temelia adevărului. Autoritatea supremă în Biserica
Ortodoxă este reprezentată de Sinoadele Ecumenice, ale căror
hotărâri cu caracter u- niversal sunt recunoscute şi acceptate de
întreaga Biserică.
„Dogma infailibilităţii papale este erezia ereziilor,
o revoltă fără precedent a omului împotriva lui Hristos,
Dumnezeu-Omul. Este practic, o groaznică izgonire a
Domnului nostru Iisus Hristos de pe pământ. Este o noua
trădare a lui Hristos, o nouă răstignire...” (Sfântul Iustin
Popovici, Omul şi Dumnezeu-Omul, pp.127-159).
Ne dăm seama aşadar, cu multă durere, că, prin această
dogmă, cei din biserica papală le-au luat-o înainte evreilor şi au
instalat pe tronul lui Hristos propriul lor „mesia”, pe papă. i
De curând, la întâlnirea dintre papa Benedict şi patriarhul
Ierusalimului Teofil (în mai 2009), pontiful şi-a exprimat
durerea faţă de ruşinea dezbinării din Biserica lui Hristos. Noi
credem că se înşeală amarnic a- tunci când afirmă că Biserica lui
Hristos este dezbinată. Biserica lui Hristos, pe care porţile
iadului nu o pot birui (Matei 16,18), este neschimbată, Una,
Sfântă, Universală, Ortodoxă şi Apostoleasca, care continuă
slujirea ei mântuitoare în lume. Este fiinţial unită cu înte-
meietorul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu învăţătura ei
pură, cu Sfintele ei Taine, cu clerul şi poporul cel iubitor de
Hristos. Doreşte cumva să o „salvezej” şi pe aceasta, cum şi-a
„salvat” şi propria biserică a ko- mei? Dar mai există şi alte aşa-
zise biserici, care s-au rupt din trupul Bisericii lui Hristos cea
Una, cum ar fi cea armenească, coptă, veche-catolică şi altele.
Cum; de conducătorii acestora nu se îngrijorează de Biserica
sfinţilor noştri, care este împodobită cu învăţătura şi cu sfintele
lor moaşte? j
Noi, ortodocşii, nu cerem unirea Bisericilor în felul în care
o cer papistaşii sau ceilalţi aşa-numiţi ecu- menişti, pentru că în
accepţiunea noastră Biserica iui Hristos nu este despărţită sau
dezbinată. Una dintre patriarhiile istorice a pierdut harul
Sfântului Duh şi s-a îndepărtat. Dacă doreşte să se întoarcă, cine
o poate împiedica? Este de2 ajuns sa se întoarcă la Biserica
primelor zece secole, când şi3 patriarhia Romei a păstrat ne al-
terate dogmele şi tradiţiile Bisericii celei Una şi a fost străină de
orice fel de intervenţii umane egoiste. Şi celelalte biserici s-au
îndepărtat, cu trecerea veacurilor, dar în acestea măcar nu există
duhul satanic al inovaţiei infailibilităţii conducătorilor lor! Şi nu
vin în chip mândru şi viclean să ponegrească Biserica noastră şi
să ne mai ;şi
considere... eretici!
Regretăm faptul că diavolul a reuşit să demoleze
patriarhatul primat al Romei din harul şi misiunea lui apostolică.
Răsturnarea valorilor, prin încredinţarea conducerii bisericii
unui om, a adus cu sine şi alte erori teologice, atât în;domeniul
învăţăturii de credinţă a Bisericii lui Hristos, cât şi în săvârşirea
Sfintelor Taine.

4. PRIMATUL PAPAL

După terminarea perioadei persecuţiilor, s-au consolidat

cele cinci patriarhii istorice primare - Roma, Constantinopolul,
Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul, iar Biserica lui Hristos şi-a
desfăşurat slujirea şi misiunea ei în chipui cel mai democratic şi
unitar cu putinţă. Conducătorii bisericeşti din acea perioadă se
considerau între ei fraţi întru Hristos şi fiecare îşi păstorea re-
giunea încredinţată, cu autoritate deplină, în libertate, fideli
Sfintei Scripturi şi îndrumărilor apostolice şi patristice de până
atunci.
Din raţiuni de cinstire uşor de înţeles, primul loc a fost
ocupat de patriarhia Romei, dat fiind că Roma fusese capitala
imperiului şi centrul tuturor autorităţilor oficiale. Astfel, â
devenit obligatoriu ca sediul patriarhiei Romei să fie legat de
oraşul-capitala. Aceasta nu însemna însă ca patriarhul Romei
avea vreun drept să se amestece în problemele celorlalte
patriarhii, indiferent de natura lor. Fiecare patriarh avea dreptul
exclusiv să rezolve chestiunile care ţineau de bisericile lor locale
şi doar în cazul apariţiei unor abateri dogmatice majore, care
năşteau controverse şi dispute, era dator ca, prin intermediul
epistolelor, să înştiinţeze şi celelalte patriarhii, pentru luarea
măsurilor necesare.
Insă, încă din primele secole creştine s-a evidenţiat o sete
pătimaşă de putere a papilor romani, cu tendinţe de dominare şi
2
expansiune faţă de celelalte patriarhii răsăritene. Fiecare papă s-
a considerat pe sine superior4celorlalţi episcopi şi conducătorul
tuturor.
Această iubire de putere a papilor, care s-ă cultivat cu timp
şi fără timp aproape 1500 de ani, a explodat ca o bombă la
Sinodul I Vatican din 1870. Atunci, în timpul papei Pius al IX-
lea, a fost stabilită ca dogmă o- ficială a bisericii lor chestiunea
Primatului papal. Astăzi, toţi catolicii, indiferent de ţara în care
trăiesc, sunt obligaţi nu doar să o accepte, ci s-o şi creadă ca pe
un a- devăr de baza al credinţei, fără de care nu există mântuire.
Atât de mult a degenerat această problemă îri biserica lor, încât
nu doar laicii, ci şi clericii de orice rang, atunci când se prezintă
în faţa papei, trebuie să [îngenuncheze în faţa lui şi să-i sărute
papucul!
Această dogma nu a fost hotărâtă atunci, pentru ca pe
parcursul timpului să-şi diminueze importanţa. Iată ce declara
oficial fostul papă Ioan Paul al II-lea în 1988, în mesajul său cu
ocazia zilei internaţionale a păcii: „Ca păstor al bisericii
universale, nu mă voi ridica Ia înălţimea datoriei mele, dacă nu
îmi voi face auzit glasul...” Aceasta înseamnă că el este unicul
reprezentant al lui Hristos pe pământ şi capul văzut al Bisericii
Sale.
Teologii catolici, pentru a fi mai convingători în faţa
creştinilor, au încercat să fundamenteze şi scriptu- ristic
„primatul” conducătorului lor. Şi spun că în virtutea faptului că
Petru a întemeiat biserica lor, succesorul acestuia a moştenit
toate puterile lui. Dacă Petru a primit de la Hristos puterea să
deschidă şi să închidă împărăţia cerurilor, aceeaşi harismă
trebuie moştenită şi de urmaşul său!
Dar cine ne asigură că Petru chiar a ajuns la Roma?
Apostolul Pavel ne spune în Epistola către Romani (15, 20)
următoarele: Râvnind astfel să binevestesc a- colo unde Hristos
nu fusese numit, ca să nu zidesc pe temelie străină. Cu alte
cuvinte, Pavel nu s-a dus să-L propovăduiască pe Hristos acolo
unde mai înainte ar fi propovăduit un alt apostol. Când Pavel a
ajuns la Roma a găsit creştini, aşa cum aflăm din Faptele
Apostolilor
11, 16. Aceştia însă erau negustori şi meşteşugari întorşi din
Răsărit, unde se convertiseră, aducând cu ei preţiosul mărgăritar
al credinţei creştine. Tradiţia ne spune doar că Petru a fost
martirizat la Roma, aşa cum 2Domnul i-a prevestit după înviere
(Ioan 21,18-19). 5
Demnitatea de Apostol a fost unică şi excepţională în
Biserica primară. Apostolii au fost învăţători universali şi
păstori ai Bisericii, care nu aveau o jurisdicţie precis stabilită
sau definită de vreo regiune geografică anume, aşa cum au avut
ulterior episcopii. Niciunul dintre episcopi nu a fost Apostol al
lui Hristos şi niciun Apostol nu a fost episcop. Cum aşadar, se
consideră papa succesor al lui Petru, de vreme ce nu a avut
vrednicia de Apostol, ci doar de episcop al unui oraş - Roma?
Petru nu a fost niciodată episcopul Romei. De ce deci Roma îl
consideră pe Petru ca fiind primul ei episcop, de vreme ce
acesta, înainte de a ajunge la Roma (dacă a ajuns...), a
propovăduit şi în alte părţi? La Ierusalim, în ziua Pogorârii
Sfântului Duh, a vorbit mulţimilor şi s-au convertit trei mii de
oameni. De asemenea Petru este considerat şi întemeietorul
Bisericii din Antiohia. Ar fi putut şi acest oraş să revendice
aceeaşi poziţie de primat pe care o doreşte Roma. De ce nu
ridică astfel de pretenţii egoiste şi episcopii celorlalte patriarhii
istorice?

2
6
Papistaşii susţin că Petru era considerat primul dintre apostoli.
Dar acest lucru nu a fost stabilit de Domnul. Petru a vorbit de
multe ori în numele celorlalţi apostoli din simplul motiv că era
mai în vârstă şi avea un caracter mai vulcanic. Domnul l-a numit
în vreme de ispită satana (Matei 16, 21-23). îşi însuşesc oare a-
ceastă admonestare şi papii în calitatea lor de „succesori” ai lui
Petru? De multe ori Domnul l-a luat cu sinepe Petru în situaţii
excepţionale, cum ar fi la Schimba- ! rea la Faţă pe muntele
Taborului, la învierea fiicei lui ' Iair ş.a. dar niciodata nu l-a luat
doar pe el. Ca un mare I şi înţelept pedagog, Domnul nu a vrut
să-i scandalizeze | pe ceilalţi apostoli. De aceea a mai luat cu
Sine şi pe al- i ţii alături de Petru. !!
O altă mare greşeală a teologilor papistaşi o Constituie
interpretarea versetului de la Matei 16,18: Şi Eu îţi zic ţie, că
tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi
porţile iadului nu o vor birul Ei susţin ca Hristos Şi-a
întemeiat Biserica Sa pe piatră, iar a- ceastă piatră este Petru.
Dar, vai, oare Hristos Şi-k întemeiat Biserica Sa bazandu-Se
pe un om, fie el un! mare sfânt şi tămăduitor? Poate un simplu
om să deyină mântuitorul celorlalţi oameni? Iar pe el cine-1
conduce spre mântuire? Sau el nu are nevoie de mântuirea
sufletului?
Când Hristos i-a întrebat pe ucenicii Săi: Cine spun
oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?, iar ei au dat diferite
răspunsuri, Petru a zis: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu
celui Viu! (Matei 16,16). Atunci Hristos i-a răspuns. Fericit
eşti tu Simone, Fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au
descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri (vers.17).
Aşadar Hristos Şi-a întemeiat Biserica Sa nu pe un om, ci pe
piatra mărturisirii Iui Petru - adică pe Iisus Hristos. Sfântul
Apostol Pavel scrie foarte limpede în prima Epistolă către
Corinterii 3,
li că nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusa, care
este Iisus Hristos. Toţi Apostolii stau la temelia Bisericii, dar
piatra cea din capul unghiului este Iisus Hnstos (vezi şi
Efeseni 2, 20). ,
A. Papistaşii insista şi spun că Hristos i-a promis că « va da
cheile împărăţiei Cerurilor ca să lege şi să dezle- gesufletcl 0
oamenilor, precum pe pământ aşa şi în cer (Matei 16, 19). Da,
27 !
aşa cum am mai spus, i-a promis, dar a dăruit această harismă
tuturor Apostolilor Şăi, după învierea Sa, atunci cand le-a
dăruit Sfanta Taina a Mărturisirii şi a Pocăinţei. ^
De asemenea, cunoaştem din Scriptura (Marcu 14, 66-
72) că Petru, din cauza slăbiciunii sale, s-a lepădat de
învăţătorul său în cele mai dureroase clipe ale vieţii Sale
pământeşti. Sigur, cu ajutorul lui Hristos s-a pocăit şi a plâns
cu amar pentru căderea sa. De ce insa acum papistaşii se luptă
pentru primatul papal, de vreme ce aşa-zisul întemeietor al
primatului a fost un om păcătos şi a plâns pentru păcatele sale,
cel puţin până la
CincizcciniG^
Deoarece Hristos S-a arătat, după învierea Sa, în special
lui Petru, papistaşii susţin că l-a cinstit în chip deosebit faţă de
ceilalţi şi i-a oferit întâietatea. Dar lucrurile nu stau chiar aşa.
Ar trebui să pătrundă în psihologia lui Hristos, ca să înţeleagă
corect faptele Sale. Domnul îl cunoştea pe Petru de trei ani (de
fapt din veşnicie). îi cunoştea sentimentele şi caracterul spon-
tan. Ştia că ar fi putut să cadă în deznădejde, din cauza căderii
sale. De aceea Hristos a venit în mod special mai aproape de el,
ca să-l întarească sufleteşte, să-l ajute să treacă peste
sentimentele de disperare şi nimicnicie, pe care le simţea
comparându-se cu ceilalţi apostoli. De a- ceea le-a spus
femeilor mironosiţe să vestească apostolilor şi în special lui
Petru despre învierea Sa. Dar locul în care se evidenţiază cel
mai bine harul pastoral desăvârşit al Domnului este acela în
care L-a chemat pe Petru şi l-a întrebat de trei ori dacă îl
iubeşte. Şi, de vreme ce Petru a răspuns pozitiv, Hristos i-a
redăruit demnitatea sa apostolică şi locul de cinste pe care îl
avea între ceilalţi ucenici (Ioan 21,15~17)-
La Roma, papa, din cauza primatului este superior
sinoadelor şi purtător al dreptului divin, astfel meat poate
anula şi hotărârile sinodale. în Sinodul Apostolic de la
Ierusalim, care a avut loc în jurul anului 50 d.Hr., întâi-stătător
nu a fost Petru, aşa cum s-ar fi aşteptat
'i\i
:\ţ
papistaşii, ci Iacov, ruda Domnului. Iar hotărârile care f s-au
luat nu au avut semnătura numai a conducătorului | sau a unui
singur apostol, ci au avut binecuvântarea { Sfântului Duh şi
acordul tuturor Apostolilor (vezi Fapte î 15,1-29). I
Când Apostolul Pavel s-a întors din călătoriile sale
misionare la Ierusalim, s-a dus să vestească minunile
Domnului în faţa celorlalţi apostoli. Iar atunci erau consideraţi
stâlpi ai Bisericii lui Hristos, nu doar Petru, ci şi f Iacob şi Ioan
(vezi Galateni 2, 1-9). Şi cum vrea acum f : papa să conducă
singur Biserica şi să accepte sau să re- | fuze persoane şi
lucruri? (
în Evanghelia de la Matei 19, 28 citim că: atunci | când va
sta Fiul Omului pe tronul slavei Sale, veţi sta \ şi voi pe
douăsprezece tronuri, judecând cele două- sprezece seminţii ale
lui Israel. Aşadar, când Hristos va | fi slăvit în ceruri, se vor
pregăti şi cele douăsprezece tronuri ale apostolilor Săi. Nu ne
spune Hristos aici dacă tronul lui Petru va fi mai presus sau mai
impresio- I nant decât celelalte, aşa cum este astăzi tronul
succesorului Său papa!
Când doi dintre ucenicii Săi, motivaţi de mama lor, au
cerut să stea de-a dreapta şi de-a stânga Sa, în slavă,
neînţelegând cuvintele Lui, care vorbeau despre j apropierea
Patimilor, Hristos le-a spus: Nu tot aşa va fi j între voi, ci care
între voi va vrea să fie mare să fie slu- i jitorul vostru şi care
între voi va vrea să fie întâiul să ; vă fie vouă slugă (Matei 20,
26-27). Le-a spusi că nu i trebuie să ceară cinstiri lumeşti,
distincţii şi catedre î- ş nalte. Sigur papa se autointitulează robul
robitor lui I Dumnezeu (Servus servorum Dei), dar în realitate
ur- I măreşte să fie împăratul împăraţilor şi să fie adorat ca j un
al doilea dumnezeu pe pământ!
Biserica Ortodoxă nu refuză să-i acorde papei, ca
patriarh al Romei, primatul de cinstire pe care l-a avut timp de
zece secole, înainte de căderea din unitatea cu

2
9
36Biserica cea Una şi Sfântă a lui Hristos. Dar primatul de
putere, pe care-1 revendică papa, mai presus de orice jertfă, este
antievanghelic, luciferic şi potrivnic duhului, învăţăturii şi vieţii
exemplare a întemeietorului Bisericii noastre, Iisus Hristos.

5. COMERCIALIZAREA VIRTUŢILOR
Fiecare faptă a omului, bună sau rea, este rodul libertăţii
sale şi el este singurul responsabil pentru viaţa sa. Pentru a
săvârşi binele şi în special binele duhovnicesc, care are legătură
cu dobândirea virtuţilor lui Hristos şi cu mântuirea sufletului,
omul va trebui să creadă în Mântuitorul şi să urmeze Bisericii
Sale celei adevărate, care astăzi nu este alta decât cea Ortodoxă.
Desigur, în Biserica noastră Ortodoxă nu se mân- tuieşte
nimeni numai datorită faptelor sale sau virtuţilor pe care le
dobândeşte, ci doar în conlucrare cu Harul lui Hristos. Iată ce ne
spune Apostolul Pavel: Ce ai, pe care să nu-lfi primit? (I
Corinteni 4, 7). Ne întreabă, aşadar, ce avem, pe care să nu-1 fi
primit de la Hristos? Oricâte fapte am săvârşi, oricâte virtuţi am
dobândi, în realitate toate sunt daruri ale Domnului, pentru că -
aşa cum ne spune acelaşi Apostol - mântuirea o vom primiin
dar.
Mântuitorul ne arată că şi atunci când am împlinit toate
virtuţile, pe care El însuşi ni le-a predanisit, să ne considerăm
robi nevrednici, pentru că nu am făcut decât ceea ce eram datori
să facem. Iată ce spune exact: A- şa şi voi, când veţi face toate
cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi nevrednice, pentru
că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca 17,10). Sigur
că nimeni nu se poate lăuda că a împlinit în chip desăvârşit
virtuţile evanghelice. Şi, deci, nu poate revendica o răsplată de
la Hristos; în virtutea faptului că s-a străduit să ur-
meze poruncilor Evangheliei Sale.
Cu de la sine putere omul nu poate să facă niciun pas pe
drumul virtuţii şi al sfinţeniei, deoarece liristos ne spune: Fără
Mine nu puteţi să faceţi nimic (Ioan 15, 5). Accentuează aici că
fara harul şi puterea Sa dumnezeiască, dătătoare de viaţă, nu
reuşim nici să ne pocăim cum trebuie, nici să ne mântuim.
Aşadar mântuirea este darul lui Dumnezeu şi nu depinde
exclusiv doar de faptele noastre, ci şi de mila şi iubirea lui
Hristos. De a- semenea, nu este necesar ca creştinul să
3
0
împlinească un anumit număr de fapte bune şi mai apoi să
pretindă ostentativ de la Hristos dobândirea mântuirii. Şi iarăşi,
nu poate să creadă că a făcut chiar mai multe fapte bune decât
era necesar pentru mântuirea sa şi că cele pri- sositoare le poate
împărţi cuiva, pentru a se mântui, deoarece: El va răsplăti
fiecăruia după faptele sale (Matei 16, 27). j
în timp ce în Biserica Ortodoxă învăţătura despre
mântuirea omului este atât de clară şi transparentă, la papistaşi,
după schisma, au intervenit denaturări majore. Ce cred aşadar
catolicii în biserica lor?
Ei au inventat acea învăţătură paradoxală potrivit căreia
faptele sfinţilor şi ale Maicii Domnului au fost suprasuficiente
pentru mântuirea lor. Cele prisositoare au fost preluate de papă şi
acesta le poate folosi după cum doreşte. Spre exemplu, dacă
vreun creştin nu a a- pucat să ducă la bun sfârşit canonul de
pocăinţă care i s-a dat în urma mărturisirii păcatelor şi a murit,
există, potrivit acestei învăţături papistaşe materialiste, speranţa
de a se mântui. Vor cumpăra rudele sale de la papa faptele şi
virtuţile pe care acela nu a apucat să le facă în viaţa sa şi astfel
va merge şi el în paradis. !
Mântuirea, conform bisericii papale, este suma faptelor
bune. Dacă, spre exemplu, sunt necesare 100 de fapte şi cineva a
făcut doar 80, nu se poate mântui. Dacă un altul a săvârşit 130 de
fapte, va păstra cele 100 care-i sunt necesare pentru mântuirea
personală, iar restul de treizeci vor fi preluate de papă, pentru a
fi vândute rudelor altor adormiţi. Papii au proclamat că faptele
prisositoare ale sfinţilor lor sunt infinite şi, de a- ceea, au acces
la ele toţi oamenii care au plecat nepregătiţi din această lume,
pentru a se mântui prin ele! Ele sunt strânse la banca Vaticanului
şi nu pot fi accesate decât prin intermediul papei, în funcţie de
interesul a- cestuia.
Această învăţătură reprezintă o invenţie satanică, prin care
se batjocoreşte sensul şi scopul Bisericii lui Hristos. Oamenii
încetează efectiv să se mai lupte pentru mântuirea lor. Nu se mai
îngrijorează pentru judecata viitoare, deoarece, după moarte,
rudele lor vor merge la papă şi vor cumpăra faptele care le
lipsesc, pentru a intra în paradis. Dogma aceasta nu are niciun
fel de suport scripturistic. Minimalizează Jertfa izbăvitoare de
pe Cruce a Lui Hristos şi-l transformă pe papă într-un fel de 3
bancher, care comercializează mântuirea omului, prin vinderea 1
către cei interesaţi, a unor mincinoase şi inexistente fapte bune.
 Această metoda de mântuire îi deserveşte doar pe cei
adormiţi, care nu au reuşit să adune numărul necesar de fapte
bune, pentru mântuirea lor. Pentru cei vii, din evul mediu, au
început să se tipărească indulgenţele, sau iertările, despre care
vom vorbi mai pe larg în capitolul referitor la Taina Mărturisirii.

6. PURGATORIUL

3
2
Sufletele care au plecat nepregătite către viaţa de dincolo, după
cum ne arată concepţia legalistă a papis- mului, nemaiîntâlnită
în altă parte, nu merg nici în paradis, nici în iad. Ajung în focul
purgatoriului. După învăţătura papistaşă, purgatoriul este un fel
de iad. Pe-depsele sunt două: lipsa prezenţei lui Dumnezeu şi
pe- ■ deapsa simţurilor prin foc, cu singura diferenţă că acest ;
foc are un sfârşit, în vreme ce iadul rămâne veşnic. j
Ei afirmă urmatoarele: atunci când un creştin se j
mărturiseşte, este absolvit de pedeapsa chinurilor iadu- ! lui şi
de vinovăţia păcatului, dar nu şi de pedepsele temporare. Ce
sunt pedepsele temporare? Ei cred că, j din cauza păcatelor
creştinilor, Dumnezeu este supărat | şi, de aceea, omul trebuie sa
împlinească o serie de canoanele care le primeşte de la
duhovnicul său,1 astfel încât să îmblânzească mânia lui
Dumnezeu. Ei nu cred ! ca Jertfa lui Hristos pe Golgota este
suficientă pentru | ispăşirea omului. Prin împlinirea canoanelor,
cred că i dau satisfacţie sfintei dreptăţi a lui Dumnezeu. Dacă ci-
neva moare fara să împlinească acele canoane merge în ^
purgatoriu. Acesta este un iad provizoriu, unde sufletul se curăţă
din ce în ce mai mult şi se purifică. Iar acest lucru se întâmplă
înainte de Judecata de Apoi. Astfel, potrivit acestei învăţături
ridicole, niciunul dintre cato- lici nu va mai ajunge în iad,
deoarece toţi, mai înainte de a Doua Venire a lui Hristos, vor sări
în chip magic, prin intermediul papei, în rai.
Chestiunea devine şi mai interesantă! Potrivit învăţăturii
papale, biserica lor poate grăbi ieşirea unui suflet din
purgatoriu şi să-l absolve de pedepsele atribuite. Cum se
întâmplă aceasta? învăţătura lor spiine: Jertfa lui Hristos pe
Cruce L-a satisfăcut cu multimai mult decât era nevoie pe
Dumnezeu Tatăl, astfel încât există un tezaur uriaş de har
izbăvitor. Papa are acces la acest tezaur şi poate oferi oricărui
suflet cât are nevoie, cu condiţia ca rudele acestora să
plătească la banca Vaticanului suma stabilită!!! Papa le oferă
celor care-au plătit certificate de iertare, aşa-numitele
indulgenţe, prin intermediul cărora sufletele celor adormiţi ies
din purgatoriu şi intră în paradis.
Teologii papali au încercat să fundamenteze şi
scripturistic această ciudată învăţătură şi-au interpretat
33 ! 12, 32: Celui care va zice
tendenţios versetul de la Matei
cuvânt împotriva Fiului Omului, i se ua ierta lui; dar celui
care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici
 în veacul acesta, nici în cel ce ya să fie.
Ei susţin că, potrivit acestui verset, este posibil ca şi în veacul
viitor să fie iertate păcatele. Dar interpretarea nu este aceasta.
Spunând aceste cuvinte, Mântuitorul a vrut să accentueze că
niciodată nu va fî iertată blasfemi- a împotriva Duhului Sfanţ,
ci va fi pedepsită şi in viaţa
aceasta şi în cea de apoi. ^ w
De asemenea, teologii catolici invoca şi următorul verset:
Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va
mântui, dar aşa ca prin foc (I Corinteni 3, 15). Focul despre
care vorbeşte aici Sfântul Apostol Pavel nu este un foc ce
acţionează în timpul staţionării sufletelor în starea de mijloc,
cum mai este denumit intervalul temporar dintre moartea
omului şi a Doua Venire. Prin acest foc vor fi încercate faptele
tuturor oamenilor, fără excepţie, în ziua cea din urmă a Judeca-
ţii (0HE 8,1017-1018). Este ceva cu totul diferit faţa de
învăţătura eronată a papismului, care în esenţa ei jigneşte şii
subestimează Jertfa mântuitoare a Domnului. E ca şi cum nu ar
fi fost de ajuns Jertfa Sa, răscumpărarea Sa pentru mântuirea
noastră şi de aceea mai trebuie să plătim şi noi! (O ameninţare
pentru Ortodoxia noastră, G. Psaltaki, Editura Sotir, 2007> P*
173*) ^
Atâta vreme cât papa trâmbiţează şi spune ca este bun şi
iubitor de oameni, de ce nu iartă dintr-o dată toate păcatele
celor adormiţi, ca să se izbăvească şi ei definitiv de chinurile
purgatoriului? De ce ii scoate numai pe aceia pentru care rudele
plătesc taxe substanţiale şi îi lasă pe cei săraci să ardă în
flăcările iadului provizoriu? Este aceasta o dovadă de iubire din
partea sa?
7- IMACULATA CONCEPŢIE A NĂSCĂTOAREI! DE
DUMNEZEU I
:\\
Născătoarea de Dumnezeu a fost învrednicită de |
Dumnezeu, Cel Iubitor de oameni, să devină Vasul celui i
Neîncăput şi podul care a unit cele pământeşti cu cele j cereşti,
prin întruparea m pântecele sau a Fiului! şi Cu- ] vântului lui
Dumnezeu, a lui Iisus Hristos. Aşadar, cins- j l ea Pe care i-o
acorda creştinii, în afară de protestanţi, I este foarte mare şi
justificată. însă trebuie să ştim şi să ! credem neclintit că
Născătoarea de Dumnezeu Maria 3 a ! fost o fecioară obişnuită,
4
asemenea tuturor femeilor lumii, deoarece s-a născut şi ea din
părinţi trupeşti, din Ioachim şi Ana. I s-a transmis şi ei păcatul
strămoşesc ! al protopărinţilor, de care a fost izbăvită în ziua
Bunei- ! vestiri. Atunci Arhanghelul Gavnil i-a adus vestea naş-
terii Fiului lui Dumnezeu şi Mântuitorului lumii. Maica
Domnului nu a primit botezul, pentru a fi izbăvităj de a- cest
păcat, dar, prin vestirea Arhanghelului şi prin acceptul ei de a
deveni Maica lui Dumnezeu, îndată s-a umplut de harul
Sfântului Duh.
Cinstirea catolicilor pentru Maica Domnului a întrecut
anumite limite şi a ajuns la anumite erori criticabile. Astfel,
papa Pius al IX-lea (acelaşi care a impus şi celelalte două
dogme - a primatului şi a infailibilităţii), la 8 decembrie 1854 a
dogmatizat cu privire la imaculata concepţie a Fecioarei. Iată
hotărârea, aşa cum ieste scnsa m cartea dogmatistului Hristou
Androutsos, Simbolica (pp. 201-202): „Harul Atotputernicului
Dumnezeu, din perspectiva actelor izbăvitoare ale Mântuitoru-
lui, a păstrat-o pe Născătoarea de Dumnezeu curată de orice
mtinare a păcatului strămoşesc, iar această învăţătura ne-a fost
descoperită de Dumnezeu. în ea sunt datori să creadă statornic
şi neclintit toţi creştinii”; Au existat desigur numeroase
contestări la adresa acestei
noi dogme. w u
Aici papistaşii ne spun că aceasta dogma a îost
descoperită de Dumnezeu, dar nu ne oferă nici macar un
verset sau temei patristic. însă in Sfanta Scriptură găsim
multe referiri la faptul că toţi oamenii care s-au născut din
Adam şi Eva sunt muritori, iar moartea este rodul căderii
protopărinţilor. Astfel, toţi urmaşii lui Adam sunt păcătoşi şi
toţi au păcătuit. îndreptarea neamului omenesc a venit prin
Iisus Hristos, care nu a pro - venit din neamul lui Adam, de
vreme ce S-a născut de la Duhul Sfânt din Fecioara Maria.
Iată un verset important: De aceea, precum printr-un om a
intrat pacatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea
a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit întru el
(Romani 5,12). w .
De vreme ce Maica Domnului a avut părinţi, care
proveneau din arborele genealogic al lui Adam şi al Evei,
cum au dogmatizat papistaşii despre imaculata ei
concepţie? încă şi Maica Domnului
3 avea conştiinţa originii
ei, iar în celebra Odă a 9-a se referă la faptul că-L
5
mărturiseşte pe Hristos ca fiind Mesia şi Mântuitorul ei:
Măreşte, suflete al meu, pe Domnul, că s-a bucurat duhul
meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu\ (Luca 1,
46-47). 1 ,
Şi noi ortodocşii o invocăm pe Maica Domnului cu
cuvintele imaculată, neîntinată, preacurată, pură, nepătată
etc., dar aceste caracterizări nu se referă la păcatul
strămoşesc, ci la lipsa păcatelor ei personale, mai ales după
pogorârea Duhului Sfânt. Mai precis, după Bunavestire,
Maica Domnului nu a mai savarşit niciun păcat şi de aceea
mai este şi numită Preasfântă. Sfântul Duh a sfinţit-o şi i-a
dăruit puterea de trăi fără să mai păcătu- iască.

3
6
Papa Pius al 12-lea, la 1 noiembrie 1950, a dogmatizat în chip
paradoxal faptul că Născătoarea de Dumnezeu este co-
răscumpărătoare a neamului omenesc. Invreme ce, aşa cum am
arătat şi mai sus, ea însăşi ÎI | mărturiseşte pe Fiul ca fiind
Mântuitorul ei. în acelaşi |- timp a introdus şi o altă învăţătură
nouă despre înălţa-1 rea Maicii Domnului la ceruri. Noi
ortodocşii ne mirăm l cum se hotărăsc, fără niciun fel de
susţinere scripturis-1 tică, astfel de noi învăţături în biserica
papistaşă. Până S la urma ce este biserica lor? Un teren de
fotbal, unde f poate să jongleze mingea învăţăturii orice jucător,
tară [ niciun fel de context istoric? Nu ştiu papistaşii bă există I
mormântul Maicii Domnului în Grădina Ghetsimani în 1
Ierusalim, lucru care înseamnă că Maica Domnului a a- I dormit
şi nu s-a înălţat, aşa cum a făcut-o Domnul? \
Acelaşi papă, Pius al Xll-lea, într-o enciclică din ! acelaşi
an, a numit-o pe Maica Domnului respectată în- I soţitoare a
Mântuitorului, expresie neîntâlnită în tradi- i ţia Bisericii
noastre, şi care ne nedumereşte în privinţa l sensului ei. ;
|
Pe de altă parte, papa loan Paul al 11-lea vorbea ! înţr-o
enciclică despre îndumnezeirea Maicii Domnu- j lui, în sensul că
i s-ar cuveni aceeaşi adorare care I se cuvine lui Dumnezeu.
Aceste exagerări, promovate în timp de mai mulţi papi, au avut
ca scop principal im- ! presionarea credincioşilor lor. Rodul
acestora este şi | domeniul teologic care tratează exclusiv despre
Maica ! Domnului, numit Mariologie.
în Biserica noastra Ortodoxă orice exagerare este '
considerată ca venind de la diavol. Potrivit Sfintei Tradiţii,
trupul preacurat al Maicii Domnului nu a putrezit după
îngropare. La câteva zile după îngropare trupul ei s-a mutat la
ceruri în chip minunat. însă această mutare nu este similară cu
slava înălţării Domnului la ceruri. Această mutare nu a fost
proclamată ca dogină la vreun Sinod Ecumenic, ci constituie
un mister revelat al vieţii Născătoarei de Dumnezeu, pe care
Biserica îl acceptă.
Fecioara Maria a dus o viaţă împodobită cu cea mai adâncă
smerenie, dar şi plină de încercări. Creştinii
Ortodocşi o cinstesc ca pe cea mai cinstită decât heruvimii şi
mai mărită fără de asemănare 3 decât serafimii, fără să o
îndumnezeiască, aşa cum fac 7 catolicii. Adorarea I se cuvine
doar lui Dumnezeu, Care este Creatorul şi Mântuitorul lumii.
Maica Domnului se bucură atunci când îi acordăm Fiului ei
cuvenita închinare şi adorare, iar ei cinstirea de care a fost
învrednicită.

8. SFÂNTUL BOTEZ
în instituirea Tainei Sfântului Botez în Biserică s-a
prevăzut, încă de la începuturi, modul liturgic corect de
săvârşire a acesteia, prin afundarea catehumenului de trei ori
în apă. Domnul însuşi a primit în Iordan botezul de la Ioan
prin afundare: Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă,
îndată cerurile s-au deschis... (Mateii 3,16). începând cu
secolul al XIV-lea, s-a generalizat în biserica apuseană botezul
prin stropire, care i- niţial era permis, prin iconomie, doar în
cazul în caie cel ce urma să fie botezat era grav bolnav şi nu
putea fi
afundat în apă.
Preotul Ortodox nu spune: „Te botez eu„. , aşa cum fac
romano-catolicii, ci spune: „Se botează robul lui
Dumnezeu...”. Sfântul Apostol Pavel arată semnificaţia
simbolică a botezului, vorbind despre îngroparea omului celui
vechi (afundarea în apă) şi învierea - ridicarea omului nou.
Biserica papală admite că Taina Sfântului Botez poate fi
administrată şi de către un iudeu sau un musulman, dar o astfel
de poziţie demolează complet sfinţenia şi scopul acestei Taine.
In acelaşi timp se anulează taina preoţiei, prin afirmarea celor
două componente, specială şi generală, ^
l Verbul a stropi cu siguranţă nu înseamnă a boteza, adică
a afunda în apă, ci a turna, a vărsa. Iar acesta nu este botez.
Este doar stropire. De ce timp de paispre-

■ 38 iI
zece secole au săvârşit botezul prin afundarea în apă,; pentru ca
apoi excepţia să devină regulă, stabilită defi-l nitiv în biserica
lor? Bănuim că le este mai comod aşa.! Sau să ne răspundă ei
înşişi. Toţi cei care sunt stropiţii nu sunt botezaţi în fapt şi nici
nu primesc Hainul necesar mântuirii. Aşadar, toţi papistaşii care
doresc cu ade- j vărat să se mântuiască nu vor fi rebotezaţi, ci
botezaţii în Biserica noastră Ortodoxă, deoarece bisericâ lor nu|
săvârşeşte botezuri, ci stropiri. Incă din primii ani aii răspândirii
Bisericii în lume, îndată după Botez se ad-j ministra Taina
Mirungerii, prin care cel botezat era uns | cu Sfântul Mir, ritual
prin care se completa pe deplin | Harul Botezului. Ne confirmă
acest lucru şi Tertulian, I într-una din scrierile sale din secolul al
II-lea. în Apus, f însă, după îndepărtarea bisericii Romei de
Biserica cea fî Una a lui Hristos, au despărţit Botezul de
Mirungere. | Aceasta din urmă este aplicată de către episcopul
lor | copiilor botezaţi, când au împlinit deja vârsta de 7-12 | ani.
Astfel, copilul nu se poate 1 mpartaşi imediat după |; botez, ci
doar după mirungere. în cazul în care acesta ar | muri în acest
interval, ar pleca din această lumej neîm-1 părtăşit. Au introdus
această inovaţie, deoarece au con- | siderat că cel botezat va
înţelege mai bine, la o Ivârstă | ceva mai mare, primirea harului.
Dar harul este darul J lui Dumnezeu şi nu depinde nemijlocit de
voinţa: omu- J lui. Pe de altă parte, când pruncul a fost botezat, a
înţe- I Ies el că a primit harul botezului? Sau la cei care se bo- |
tează la o vârstă matură harul care li se va dărui! de la §
Dumnezeu este oare dependent de percepţia lor? | | Dorind să-i
conducă, aşa cum susţine, pe toţi oa- | menii către Hristos şi
către paradis, biserica apuseană îi I primeşte în sânul ei pe toţi
cei întorşi de la alte biserici, | culte sau secte, fără să-i mai
reboteze. Recunoaşte aşa- | dar, indirect, botezurile săvârşite în
orice altă biserică, J deoarece singurul lucru care-i interesează
este accepta- f rea de către aceştia a primatului şi a infailibilităţii
papa- |le.
în continuare vom prezenta mărturiile autentice ale unor
adulţi botezaţi, în mare parte africani, care ne descriu ce au
simţit în momentul în care au fost botezaţi în cadrul Sfintei
noastre Biserici Ortodoxe.

MĂRTURII DESPRE SFÂNTUL BOTEZ

3
9
 a) Am văzut cu ochii mei un porumbel

Printre preoţii şi lucrătorii Misiunii Apostolice din

Kolwezi - în sudul statului Congo, îl întâlnim şi pe părintele
Lazăr. Se distinge prin smerenia sa, deschiderea spre ascultare şi
sârguinţă. într-o zi in-am apropiat de el şi l-am întrebat:
- Părinte Lazăr, cum ai devenit ortodox?
- Eu, părinte, până în 1983 eram nebotezat. Auzisem
despre comunitatea protestantă a metodiştilor şi la început am
mers la ei. Am urmărit cursurile lor catehe- tice, dar, când
mi~au propus să mă botez, am simţit o împotrivire în sufletul
meu. Apoi am mers la penticostali, dar şi de acolo am fugit din
acelaşi motiv. Intr-o zi, trecând pe lângă Biserica Ortodoxă a
Sfântului Gheor- ghe din Kolwezi, mi-a trecut prin minte să
intru. îndată am simţit o mare bucurie interioară şi o pace
sufletească. O voce din mine mă anunţa: aceasta este Biserica
pe care o cauţi! Am întrebat de preot. Pe vremea aceea era
fericitul părinte Cosma Grigoriatul. Am urmărit a- poi lecţiile
sale catehetice şi împreună cu familia mea am decis să ne
botezăm. Când am ieşit din baptisteriu, am văzut cu ochii mei
un porumbel care zbura deasupra capetelor celorlalţi, care se
botezau în acel moment. L-au văzut şi ceilalţi fraţi. Părintele
Cosma ne-a explicat că porumbelul simbolizează pogorârea
Sfântului Duh, aşa cum s-a întâmplat şi la botezul Domnului în
râul
Iordan.

b) Un mic înger?

Oraşul Louena se afla la 300 de kilometri depărtare de

IColwezi. De când a fost numit acolo părintele Ioa- chim, 111
parohia Intrarea Maicii Domnului în Biserică, | s-a remarcat un
progres continuu în viaţa creştinilor; din comunitate. j
Părintele protoiereu Meletie a mers ultima dată în această
enorie în octombrie 2002, în vederea rezolvării mai multor
probleme misionare. Dorea să se informeze despre funcţionarea
noului gimnaziu ortodox, să vadă ce reparaţii s-au executat la
şcoala de asistente medicale şi să^-vorbească cu catehumenii
despre botezarea lor. 4
fost întâmpinat călduros, în 0chip tradiţional cu flori, cântări şi
dansuri locale. Mulţimea credincioşilor l-a condus apoi în noua
biserică. La sfârşitul vecerniei, părintele i-a salutat şi le-a vorbit
despre programul său. Către sfârşitul cuvântării sale, s-a
apropiat de el un copil de vreo cinci anişori, în faţa Sfintelor
Uşi, care l-a a- pucat de degetul mic al mâinii stângi şi i-a pus
următoarele întrebări surprinzătoare:
- Ai venit, părinte, ca să-l aduci pe Hristos în viaţa
noastră?
Părintele Meletie a răspuns mecanic, fară să acorde prea
mare importanţă micuţului înger:
- Da, copilul meu, de aceea am venit. !
- Astăzi o să ne mărturisiţi şi mâine ne vom boteza?
- Da, micuţule, aşa vom face.
- Iar după botez îl vom primi pe Hristos înlăun- trul
nostru prin Sfânta împărtăşanie?
Da, copilul meu, aşa este rânduiala în Biserica noastră.
- Şi, după ce ne vom boteza, trebuie să avem grija
să nu mai facem păcate?
- Desigur, aşa trebuie să facem!
- Bine părinte, vă mulţumim ca aţi venit la noi. Vă
aşteptam...
Părintele Meletie, aşa cum el însuşi mi-a povestit cu
emoţie, a fost uimit de întrebările micuţului. A presupus că
acesta a participat k cursurile catehetice ale bisericii şi de
aceea a pus acele întrebări.
între timp, copilul se întorsese printre ceilalţi copii din
biserică. Părintele a continuat să comunice consiliului parohial
şi celor catehizaţi programul de a doua zi Lai sfârşit, le-a cerut
să-l aducă din nou în faţa sa pe copilul respectiv. Atunci aceia
i-au spus că pentru prima oară l-au văzut şi ei pe acel copil şi
că nu mai este de găsit între copii din parohie. Au căutat
pretutindeni, dar nu l-au mai găsit. I-au întrebat pe copii dacă-1
cunosc sau dacă l-au mai văzut şi altădata, dar şi aceştia nu
ştiau nimic. Nici măcar nu văzuseră încotro plecase. Atunci
părintele Meletie s-a emoţionat şi a zis: «Oare ne-a trimis
Domnul un înger al Său, pentru a întări lucrarea Bisericii
Sale?”

c) Mărturii ale celor botezaţi

Mărturiile care vor urma 4 provin de la un grup de
aproximativ 12 băieţi tineri, 1care anul trecut au terminat şcoala
agricolă a Misiunii Apostolice Ortodoxe din Kolwezi.
Dirigintele lor, părintele Meletie, vrând să-i a- jute la studiul
în, comun, în vederea pregătirii lor pentru apropiatele examene
de admitere la Universitatea din Louboubasi, le-a oferit o sală
în clădirea Misiunii. Ei rămâneau acolo adeseori împreună,
pentru a studia. Veneau apoi şi la slujbele de la biserică şi de
multe ori cereau să afle mai multe despre credinţa ortodoxă şi
despre aspectele ei liturgice. Li s-au dat împrumut mai multe
cărţi, majoritatea în franceză. Le-au studiat şi-au j mai cerut şi
altele. în cele din urmă au cerut sâ fie bote-1
Zaţ1
' . , i j v Părintele Meletie a programat ca botezul1 lor să ai- i
ba loc sâmbătă, 13 iulie 2002. Printre alţi candidaţi la i
botez, care m anul acela ajunseseră la 96, erau şi aceşti 1
12 tineri, care proveneau din credinţe diferite. I-a rugat j
să scrie fiecare câte ceva despre experienţele spirituale j
şi binecuvântările pe care le-au trăit în acele zile de di-1
nainte şi după botez. Câţiva dintre ei ne-au dăruit măr-!
turiile scrise, pe care le-am tradus în continuare: |
i|
„Ma numesc Chisola Kapenda. I ’
u înainte de-a intra în Biserica Ortodoxă aveam o j alta
percepţie despre aceasta, despre cultul ei, despre rugăciune şi
despre învăţătura ei. începusem să) cred că I se închină la idoli,
aşa cum o acuză mulţi protestanţi, j deoarece are icoane ale
sfinţilor, la care lumea se închi- ! na. Dar, după ce am urmat
catehizarea iar apoi m-am ! botezat, am simţit in trupul meu şi
în suflet o mare uşu- i rare, în vreme ce, înainte de asta, ma
simţeam foarte ' împovărat. Când am ieşit din baptisteriu, am
simţit o bucurie greu de descris m cuvinte. Am primit numele
Aristos, iar toate părerile mele preconcepute de dinainte de
botez despre Biserica Ortodoxă au dispărut. Dimpotrivă, acum
îmi doresc permanent să adaug raţiunii mele şi inimii cât mai
multe cunoştinţe despre credinţa ortodoxă. Aşa am înţeles, prin
intermediul experienţelor mele, că aceasta este Biserica
Apostolească. Nu ascunde nume faţă de credincioşii săi în ceea
ce priveşte mvaţatura. Vrea să-i unească pe oameni prin
credinţa m Sfanta Treime.”

4
2
„Ma numesc Senuo Ukaita. înainte de a mă boteza aveam
anumite îndoieli în ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă.
Oamenii din afaraBisericii spun că în această Biserică nu
exista Dumnezeu. Eu, însă, din experienţa pe care am trăit-
o, am văzut că Dumnezeu există. Când părintele Meletie
mi-a citit rugăciunea de iertare de după spovedanie, am
simţit în sufletul meu o mare bucurie. Aceeaşi bucurie, încă
şi mai intensă, am simţit-o după ce in-am botezat. Aproape
că nu-i mai vedeam pe oamenii din jurul meu, atat de plin
era sufletul meu de bucurie. Am primit numele Evstratie.
Pentru toate aceste binecuvântări Ii mulţumesc şi îl slăvesc
pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos.”
„Mă numesc Yav Kasongo.
înainte de-a intra în adevărata Biserică a lui Hris- <
tos eram musulman. în religia islamică ne învăţau că Iisus
Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu şi nici Mântuitor al
oamenilor. însă lângă Biserica Ortodoxă am învăţat ce
spune Hristos: Cel care M-a văzut pe Mine, L-a văzut şi pe
Tatăl Meu. Astfel m-am decis să intru în adevărata Biserică
a lui Hristos. în perioada în care ur- ; rnain cursurile
catehetice, simţeam o mare eliberare su fletească, deoarece
începusem sa trăiesc acel mod de viaţă pe care simţeam că-
I pierdusem cândva.
înainte de-â mă boteza mi-era frică şi ruşine, din
cauza mulţimii oamenilor care stăteau în jurul baptiste-
riului. Când mi-a venit rândul să intru în apă, frica şi
ruşinea s-au risipit. Ieşind din apa sfinţită, am simţit o mare
bucurie şi uşurare, ce îmi pătrundeau sufletul şi trupul
.Simţeam că am lăsat în urma mea o mare greutate. Am
primit numele Dimitrie.
Din ziua în care am fost botezat, trăiesc o viaţă ce
xni-aş dori să fie mereu condusă de Dumnezeu. Orice gând
rău ce îmi dă târcoale, îl alung, pentru că simt că nu mai
pot păcătui în faţa lui Dumnezeu, deoarece simt
pretutindeni prezenţa Sa.”
„Mă numesc Yav Muzinga. Ziua în care m-am botezat, 13
iulie 2002, a fost una dintre cele mai speciale* şi mai minunate
zile din viaţa mea. Am primit numele llie. Cu doar o zi înainte
fusesem admis, în urma exa-r menului, la facultatea de
 agronomie din cadrul universităţii. Când am ieşit din baptisteriu
am simţit o mare! bucurie lăuntrică, ce-mi lumina întreaga
existenţă. Am! simţit că în mine are loc o transformare
profundă. Rugăciunea parcă se înălţa de la sine către
Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Doream să-I mulţumesc,
simţeam nevoia, dacă ar fi fost posibil, să-L îmbrăţişez, să
plângi în faţa Sa, deoarece simţeam că îmi scosese din suflet^
toate chinurile, toate supărările şi păcatele. I I
Ii mulţumesc Domnului, deoarece mi-a oferit în; dar calea
spre mântuire. îl slăvesc, pentru că m-a în-1 vrednicit să merg
pe drumul Sfinţilor Săi. Mărit să fief mereu Numele Lui.
Amin.” |

„Mă numesc Rafael Ilunga. Mai înainte de a fi bo-l tezat

nu aveam pace in sufletul meu. De ce? încă aveam !;i : îndoieli
în privinţa credinţei mele în Hristos. Am urmaţi cursurile
catehetice, am citit şi cărţi, dar nu le împărtă- î şeam colegilor
mei de studiu sau prietenilor îndoielile I mele. Existau atât de
multe biserici în jurul nostru şi nu I ştiam dacă şi aceasta pe
care o frecventam acum, cea I ortodoxă, era cea adevărată. * I

44 \
 Până la urmă, după mai multe discuţii cu cei a-1 propiaţi,
îndoielile au început să se risipească şi m-am 1 hotărât să mă
botez. Am primit numele Mihail. Când I am ieşit din baptisteriu,
mi-am simţit sufletul I inundat I de bucurie şi de multă iubire
pentru cei din jurul meu K Atunci m-am încredinţat că Duhul
Sfanţ era înlăuntrui j meu, că mă curăţise de toate păcatele şi că
măi va con- t duce către mântuire. Simţeam că trăiesc o viaţă
plină de I sens şi de adevăr, în această Biserică purtătoare a ade-
f varului. L-am simţit pe Hristos prezent în inima mea ^ cum mă
conducea către o viaţă plină de libertate, şi de | pace.
îndată după botez eram într-o stare extatica. Parcă nu
mai vedeam pe nimeni în faţa ochilor, simţin- du-mă
învăluit de Harul Sfântului Duh. Această stare de fericire a
ţinut timp de şase zile.
După ce-am primit şi Sfânta împărtăşanie, am simţit şi
mai puternic prezenţa şi puterea Sfântului Duh înlăuntrul
meu. Simţeam ca m-am imbracat m Hristos, aşa cum spune
şi imnul: «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi
îmbrăcat, Aliluia!»
Cred aşadar, întru Unul Dumnezeu, întru Una Biserică,
în învierea morţilor şi în viaţa veşnică. Amin.”
„Mă numesc Kilolo Kiyambakulu.
1
Am urmat până acum, împreună cu părinţii mei,
bisericii luterane. Cu toate acestea, îmi doream să mă rog
fără să aparţin unei anumite biserici. Inima mea s-a întors
către Biserica Ortodoxă în momentul în care am intrat în
căminul studenţesc al absolvenţilor şcolii Misiunii
Apostolice. Am început să citesc mai multe cărţi de
învăţătură bisericească, pe care ni Ie-a pus la dispoziţie
părintele Dionisie. în cele din urma, m-am hotărât să mă
botez, împreună cu încă 12 colegi de studiu. Ceea ce am
trăit după botez a fost ceva unic în viaţa mea. In primul
rând o mare bucurie, aproape inexplicabilă. Orice supărare
părăsise inima mea. Abia acum ma simt cu a- devărat liber.
Am intrat cu adevărat în familia Bisericii lui Hristos. Cer
binecuvântarea Lui, să rămână permanent lângă mine şi să
ma pazeasca m toate zilele vieţii mele, ca să pot să lucrez în
ogorul Său, al Mântuitorului4
meu. 5 tinerilor, cunoscuţi şi . .
Mărturisesc în faţa tuturor
 prieteni, care sunt în afara Bisericii noastre, ce lucruri
minunate am simţit, ca să intre şi ei în familia Adevăratului
Dumnezeu, care este în Biserica Ortodoxă.
Am primit numele Dimitrie.”
Ce-a simţit creştinul loan Sabushimike, diipă bo-; tezul
său. : '
A scris pe o hârtie următoarele cuvinte în limba lui,
swahili, şi mi-a dat-o. O ofer cititorilor mei tradusă: *
„Ziua botezului meu, 23 decembrie 2005, este o zi, pe care
n-o voi uita niciodată. De atunci, am putut să * cunosc adevărata
simţire a vieţii duhovniceşti. Şi spun \ aceasta deoarece
comportamentul meu s-a schimbat ia 1 dical. Mă simt plin de
bucurie faţă de darurile şii hai îs- 4 mele pe care mi le-a oferit
Iubitorul de oameni Dumnezeu. Este pentru prima dată în viaţa
mea când am ti ait astfel de experienţe, mai ales în ziua botezului
meu. J Mărturia mea este împărţită în trei aspecte: | |
1. Am simţit o schimbare în inima mea. i |
2. Comportamentul meu s-a schimbat radicaj. |
3. întreaga mea viaţă s-a schimbat. Din momentul I
botezului, în inima mea sentimentele au rămas mereu ţ aceleaşi.
Mă simt plin de pace. înainte, pe vremea când j| eram catolic,
această pace nu era prezentă. \f
în ceea ce priveşte comportamentul meu, m-am | schimbat
foarte mult. înainte eram un individ foarte | puţin sociabil, nu
doream să vorbesc cu nimeni, nu mă | simţeam confortabil în
prezenţa nimănui. Eram uşor f iritabil şi foarte posac. în viaţa
mea duhovnicească ;simt I
o adâncă pace în inimă. Mă rog foarte uşor şi repede, zi- | când
rugăciunea lui lisus Hristos şi simt multă bucurie | înlauntrul
meu. îi mulţumesc lui Hristos şi părinţilor | care m-au ajutat să
cunosc şi să intru în adevărata Bise- p rică a Lui, prin care
nădăjduiesc că mă voi mântui, f Acum am puterea de-a merge
către sfinţenie. ; |
i|
într-o după amiază, a venit în biserica noastră un | copil
cuviincios şi timid. După vecernie am stat de vor- | bă. în cele
din urmă acest tânăr s-a botezat împreună | cu loan Sabushimike.
Şi-a scris şi el experienţele; pe jf
hârtie şi mi Ie-a dăruit. Iată ce scria:
„Iubiţi Creştini Ortodocşi,
Cu mare bucurie vă scriu astăzi, pentru a vă face
cunoscută fericirea pe care am trăit-o în ziua botezului meu.
Sunt Bourountezos. Mai înainte eram catolic. Părinţii şi fraţii
mei sunt în continuare catolici.
Intr-o zi mergeam prin oraş, pe strada unde se a- flă
biserica Adormirii Maicii Domnului, a comunităţii e-
migranţilor greci. Am auzit clopotul bătând pentru slujbă şi-n
sufletul meu am simţit chemarea de-a intra şi eu în biserică. Şi
intr-adevăr, Duhul Sfânt m-a condus e- fectiv sa intru şi m-a
ajutat să mă rog împreună cu ceilalţi creştini.
Apoi am cerut părintelui D. să-mi explice diferenţele
dintre ortodocşi şi catolici. Am vorbit îndelung. Mi-a daţ mai
multe cărţi, pe care le-am citit, şi, în cele din urmă, am înţeles
că, în sfârşit, am găsit adevărata credinţă în Hristos. Acesta este
şi motivul pentru care m-am decis să mă botez. Ziua botezului a
fost cea mai fericită zi din viaţa mea. Sfântul Duh s-a pogorât
deasupra mea. Mă simţeam atât de inspirat să le vorbesc celor
din jurul meu. în inima mea pătrunsese, în chip de neclintit,
credinţa că mă aflu în adevărata Biserică a lui Dumnezeu.
înainte de aceasta, deşi locuiam la doar 500 de metri de
fosta mea biserică, nu participam foarte des la liturghia lor.
Acum merg pe jos, în fiecare dimineaţă, şase kilometri, ca să
ajung la Biserica Ortodoxă. Acum simt înlăuntrul meu o putere
atât de mare, care mă ajută să slăvesc Numele Domnului meu şi
să săvârşesc faptele Sale.
Adevărat vă spun, fraţilor, că Duhul Sfânt este mereu cu
mine. Vă chem, fără nieio ezitare, veniţi şi voi pe acest drum!
Veţi trăi aceleaşi experienţe şi-L veţi primi pe acelaşi Duh Sfânt
în vieţile voastre. Orice lucru săvârşesc, înaintează de la sine,
deoarece mă ajută şi
îi
W:î;;
I’
mă conduce Duhul Sfânt. i.
Viaţa pe care o trăiesc acum pare a nu fi de pe! acest
pământ. Ma simt deja ca fiind în mijlocul slavei [ lui
Dumnezeu şi-n împărăţia Lui, datorită i botezului \ meu. Vreau
să termin spunând că simt în mine puterea F de-a înainta mereu
spre sfinţenie, în fiecare zi a vieţii j mele. Fratele vostru Toma
Manirampa. r
■ V
4 Atanasie şi Maria
d) Experienţe ale soţilor f
7
 La 25 decembrie 2005 s-a botezat o familie cu pa- I tru
copii. Erau foşti catolici. Au primit numele de Ata- f nasie şi
Maria. |
Iată impresiile scrise ale lui Atanasie Kemguruki- f ye, duj)ă
ieşirea sa din baptisteriul Bisericii Ortodoxe: ii;
„înainte de a intra în Biserica Ortodoxă nu cunoş- | team
nimic despre învăţătura ei şi nici măcar despre ex~ L istenţa ei.
Am început să citesc din cărţile pe care mi | le-a dat părintele
D. încet, încet am început sa înţeleg ţ diferenţele dintre această
Biserică şi celelalte «biserici» I şi că doar aceasta este cea
adevărată, din epoca Aposto- t Iilor şi până astăzi. împreună cu
soţia mea Maria am | hotărât să intrăm în această Biserică, cu
întreaga noas- | tră familie, astfel încât, la A Doua Sa Venire,
Hristos să | nu ne găsească în întuneric, ci înăuntrul Sfintei Sale
Bi- p serici. Doar aici se păstrează învăţăturile Apostolilor şi l|
Tradiţia Sfinţilor Părinţi, fără să se fi adăugat sau să se | fi scos
ceva. |
Experienţele pe care le-am trăit după Botez, Mi- f rungere
şi Sfânta împărtăşanie, am să vi le descriu în | continuare. ;
j
Când am intrat în apă cu tot trupul, am simţit o 1 mare
bucurie. Parca trupul meu înota în Harul Sfânt 11- | lui Duh.
Când am ieşit din apa sfinţită, am simţit că | toate păcatele mele
au căzut precum nişte solzi, de pe I trupul meu. Acum simt o
mare bucurie interioară şi o I deplină libertate. Când preotul m-
a uns cu Sfântul Mir, am simţit că l-am primit înlăuntrul meu
pe Duhul Sfânt. Ochii mei străluceau, într-o minunată lumină
duhovnicească.
Când am primit pentru prima dată Trupul şi Sângele lui
Hristos, am simţit în mine o mare putere duhovnicească,
inexplicabilă. Toată greutatea pe care o simţeam în trecut, din
cauza păcatelor mele, dispăruse din sufletul meu. Simţeam o
mare bucurie în inima mea, mai presus de orice descriere.
Scăpasem de orice fobie sau grijă efemeră. De atunci îmi fac
întotdeauna şi în orice loc sfânta cruce, fară să-mi fie ruşine sau
frică, şi-i qhem şi pe ceilalţi oameni să vină şi să cunoască
măreţia Bisericii Ortodoxe.
\ Fraţii mei, toate cele pe care vi le-am scris, reprezintă;
mărturia mea personală şi adevărată. Pe vremea când eram doar
catehumen, îmi era ruşine să-mi fac cruce în faţa altor oameni
de alte credinţe, dar, după ce m-am botezat, nu mai simt nici
ruşine, nici frică, ci doar bucurie şi binecuvântare.
'Inima mea s-a umplut de o pace adâncă. Acum mă simt
obligat ca prin viaţa mea curată şi exemplară să-i conduc şi pe
alţi oameni spre Hristos, ca să nu se piardă în iadul cel veşnic.
\ Fraţii mei, veniţi alături de mine pe acest drum al
sfinţeniei vieţii. Citiţi cărţile ortodoxe şi credeţi cu adevărat că
în ele îl veţi găsi pe Hristos şi mântuirea voastră. Veţi găsi in
inimile voastre bucuria şi libertatea conştiinţei, pentru că şi eu
am descoperit acelaşi tezaur înlăuntrul meu, Harul Sfântului
Duh.

Soţia lui, Maria Hakizimana, mi-a descris şi ea ex-

perienţele trăite după botez:

4
9
 „Când am început să intru în apă, aveam în inima mea o
îndoială faţă de ceea ce mă hotărâsem sa fac. După aceea însă,
m-am simţit înconjurată de o dulce lumină duhovnicească, care-
mi umplea sufletul şi trupul. De atunci am înţeles că aceasta este
Biserica cea adevărată. Cursurile pe care le-am urmat înainte şi
după botezi m-au ajutat să înţeleg că merg deja pe drumul către
i Dumnezeu şi că mă sfinţesc în Numele lui Iisus Hristos. I
După botez am simţit o mare schimbare în sufle- tul meu.
M-am bucurat mult şi până acum, simt o lumină care mă
acoperă neîncetat. Mai ales atunci când mă rog la mine acasă,
simt această lumină cum îmi umple mintea şi inima.
e) Cum a devenit Filip creştin ortodox
\
Filip face parte din noua parohie a Izvorului Tămăduirii,
din satul Kapolowe-Gare. Iată ce ne-a povestit el însuşi, în
legătură cu venirea sa la ortodoxie: j
„înainte de a crede şi a intra în Biserica Ortodoxă, făceam
parte din comunitatea protestantă, care se numeşte «biserica
neoapostolică». i
într-o noapte, pe 25 iunie 2002, am avut un vis uimitor,
miraculos aş spune, pentru prima dată în viaţa mea. A venit
aproape de mine un înger al lui Dumnezeu şi m-a luat cu el. Am
ajuns într-un loc unde se vedea un izvor de apă. Curgea foarte
multă apă din el. împreună cu îngerul pluteam pe deasupra
acelei ape. Apoi m-a strigat şi m-a întrebat:
- Filipe, la ce te gândeşti?
I-am răspuns:
- Mă mir cât de multă apă iese din acest izvor.
El mi-a zis: i
- Acesta este Izvorul Apelor, ce curge în viaţa cea veşnică.
‘
Apoi îngerul m-a întrebat din nou:
- In dreapta izvorului ce vezi? .
- Văd, i-am zis, mai mulţi copaci de mango plini de roade.
Văd însă că există cinci feluri de roade. Primul fel sunt roade
abia ieşite din floare. Al doilea sunt un pic mai mari. Al treilea
sunt mai mari, dar verzi. Al patrulea sunt uşor coapte. Iar al
cincilea sunt cele coapte bine şi pot fi consumate de oameni.
îngerul m-a întrebat:
- înţelegi semnificaţia acestor cinci feluri de roade?
 l-am răspuns că nu.
Atunci el mi-a explicat:
- Copacii simbolizează Biserica lui Hristos. Primele fructe
sunt creştinii care abia s-au botezat. Apoi sunt acei credincioşi
care încearcă să înainteze în viaţa duhovnicească, dar întâmpină
încă multe greutăţi. A treia categorie sunt creştinii care merg la
biserică şi se învrednicesc a primi Sfintele Taine. Următorii sunt
acei creştini care : se luptă pentru mântuire, au o credinţă foarte
puternică şi lucrătoare, participă fierbinte la adorarea lui
Dumnezeu şi au conştiinţa păcătoşeniei lor. în sfârşit, a cincea
categorie sunt acei creştini care-L iubesc pe Dumnezeu mai
presus decât orice pe lumea a- ceasta, îşi dedică total viaţa
credinţei şi sunt gata de orice jertfa în Numele Lui.
Apoi îngerul mi-a spus:
- Filipe, priveşte în dreapta izvorului.
Am privit şi am văzut soarele strălucind. Acolo era şi un
palat, făcut din sticlă, din care strălucea o lumină intensă albă,
orbitoare. în acelaşi timp, dinspre acel palat am auzit o voce care
mi-a spus:
- Filipe, încă nu a venit vremea ta...!
Apoi îngerul mi-a zis:
- Să mergem acum...!
Şi am început să ne întoarcem înapoi. Brusc m-am trezit şi
nu puteam să-mi dau seama unde mă aflu...
A doua zi m-am dus la pastorul bisericii noastre proţestante, pe
nume Lazăr, şi i-am povestit visul meu.Atunci acela mi-a relatat
că şi el a avut un vis foarte surprinzător. Se făcea că mergea prin
piaţa oraşului, însoţit de trei oameni de origine europeană. Unul
era în! dreapta, altul în stânga iar al treilea îl urma din spate ■■
Aveau în mâini câte o carte. Le-au deschis şi au început sa-i
citească fragmente din Sfânta Scriptură: Apoi înainte de a pleca,
i-au lăsat o carte în mână şi i-au spus că; vor reveni.
Am plecat nedumerit. A doua zi m-am dus în parohia
ortodoxă a satului Katagka, unde era preotul Aky- las. I-am
povestit şi lui visul meu, iar el mi-a deschis calea credinţei
creştine autentice. Timp de şase luni am urmat cursurile
catehetice şi apoi m-am botezat. Părintele m-a lăsat să-mi
păstrez acelaşi nume.
Protoiereul misiunii de la IColwezi, părintele Me- letle, fâră
să ştie nimic despre visul meu, a dat binecuvântarea ca în satul
nostru să se ridice o biserică cu hramul Izvorul Tămăduirii! A
fost o minune în plus, care mi-a arătat că sunt pe calea cea bună.
De atunci, de multe ori am fost ajutat de Dumnezeu şi multe
minuni s-au întâmplat în viaţa mea şi a familiei mele. i
u Intr-o zi soţia mea a început să vomite într-una, tara sa se
poată opri. I-am dat să bea aghiasmă adusă de la biserică şi
îndată şi-a revenit. !
Altă dată unul dintre copii noştri s-a îmbolnăvit şi nu
aveam bani să mergem la doctor. Părintele Akylas ne-a dat
aghiasmă şi, după ce copilul a băut, a început să se simtă din ce
în ce mai bine, până s-a vindecat fără medicamente!”

9- TAINA MĂRTURISIRII
Pocăinţa sau Mărturisirea este o Taină prin care sunt
iertate păcatele creştinilor, păcate care s-au săvârşit după Botez.
In Biserica Ortodoxă nimeni nu poate sa
primească Sfânta împărtăşanie, dacă nu primeşte mai fîntâi
binecuvântare de la duhovnicul lui, după ce s-a spovedit. De
altfel, fraza pe care-o spune preotul la liturghie: „Să luăm
aminte, sfintele sfinţilor!”, înseamnă fcă Sfintele Taine sunt
oferite sfinţilor, adică acelora, care şi-au mărturisit păcatele cu
pocăinţă şi cu lacrimi. [Toţi oamenii
5 au căzut în diferite păcate
după botez, întinând astfel harul
2 primit la vârsta copilăriei de la
Hris- tos iubitorul de oameni şi Mântuitorul nostru, prin I
această Taină. Prin mărturisirea noastră cu pocăinţă şi I adâncă
smerenie, Domnul ne iartă toate păcatele. Este fde ajuns să le
mărturisim cu sinceritate absolută. In I acelaşi timp ne dăruieşte
dumnezeiescul har, puterea I de a ne întări în lupta noastră
duhovniceasca şi ne rea- I duce la starea de curăţenie
sufletească, de dinaintea ca- f derii în acele păcate. Sfântul
Simeon Noul Teolog spune I că Hristos nu doar ne iartă
păcatele mărturisite, ci le !;■ socoteşte ca şi cum n-ar fi fost
savarşite niciodata!
I i Această Taină ne-a dăruit-o Domnul prin inter- f mediul
ApostoUlor Săi, cărora, după învierea Sa, le-a I zis
următoarele: Luaţi Duh Sfânt! Cărora le veţi ierta \ păcatele,
iertate vor fi, iar cărora le veţi ţine, ţinute
îi vor fi! (loan 20,22-23). . . Aw
Despre instituirea acestei Taine mai avem mea fT două
pasaje scripturistice în care Domnul spune mai în- I tai lui Petru:
...şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei Ceruri- |f lor şi oricâte vei
lega pe pamant, vor fi legate şi in ce- 1 ruri şi oricâte vei
dezlega pe pământ, vor fi dezlegate | şi în ceruri (Matei 16,19).
Aici, conform învăţăturii Pa- I rinţilor Bisericii, nu se oferă o
putere specială exclusiva J lui Petru, aşa cum afirmă papistaşii,
deoarece Hristos I spune îfi voi da şi nu îţi dau acum. Al doilea
verset care I se referă oferirea acestei Taine Apostolilor, cuprinde
i cuvintele Mântuitorului care le spune: Amin vă spun f vouă,
oricâte veţi lega pe pământ^ vor fi legate şi în f cer, şi oricâte
veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate
şi în cer! (Matei 18, 18). Acest verset dărâmă pretenţia
papistaşilor cum că Hristos i-ar fi oferit numai lui Petru cheile
împărăţiei Cerurilor şi puterea de a lega şi dezle- ga. ^ i
în biserica primară creştinii se spovedeau în public. Pentru
evitarea scandalizării unora sau a smintirii celor mai slabi, cu
timpul s-a stabilit ca mărturisirea să se facă în faţa duhovnicului.
Această practică s-a păstrat şi în Apus, până în secolul al XlII-
lea, când a început să-şi piardă importanţa, din cauza
secularizării care a pătruns tot mai adânc în biserica Romei şi
aşa-zisa de- mitizare a Noului Testament, de către teologul lor,
„sfântul” Toma D’Aquino.
în aceeaşi epocă a apărut în biserica lor şi o alta i- novaţie.
Preotul ortodox spune: „Dumnezeu să-ţi ierte prin mine
păcătosul toate câte ai mărturisit, şi în veacul de acum şi în vecii
vecilor”, în timp ce papa spune: „Te iert de toate păcatele în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. în Biserica
Ortodoxă preotul practic este doar un martor, el substituie prin
rostirea rugăciunii şi prin binecuvântarea penitentului cu mâna
prezenţa lui Hristos, dar Domnul este, în fapt, Cel ce iartă şi bi-
necuvântează.
Mărturisirea creştinilor catolici se face în acele cabine,
separate printr-un grătar de lemn. Nu se pot vedea unul pe
celălalt şi nu există comuniune între persoanele ce dialoghează.
De aceea, nici duhovnicul hu poate să se dăruiască misiunii sale,
cu devotamentul u- nui bun păstor, de vreme ce nu se leagă
sufleteşte şi du- hovniceşte de cel ce se mărturiseşte, nici
creştinul nu simte că preotului îi pasă de el, se îngrijeşte pentru
mântuirea lui, de vreme ce nu-şi cunoaşte duhovnicul.
în biserica papală canoanele sunt considerate mijloace
indispensabile preotului duhovnic. Există o aplicare, am spune,
judiciară a lor, în vederea îmblânzirii lui Dumnezeu, care,
potrivit învăţăturii lor, este mânios din cauza păcatelor
credinciosului. Aici nu apare ca necesară pocăinţa
credinciosului, de vreme ce iertarea păcatelor se realizează
automat, prin împlinirea canoanele date de duhovnic. Dar
Hristos ne spune: milă voiesc, iar nu jertfă, iar în parabola
vameşului şi a fariseului a fost îndreptăţit cel ce şi-a bătut
pieptul cu pocăinţă, nu cel ce s-a justificat pe sine.
Astăzi, în toata Europa, există pe lângă bisericile catolice
şi în alte centre „confesorul electronic”. Pe un ecran găseşti
afişate toate păcatele posibile. Selectezi păcatul pe care l-ai
săvârşit şi îndată ţi se oferă canonul pe care trebuie să-l
împlineşti, în vederea obţinerii „iertării”. în general, acesta
prevede rostirea de zeci sau sute de ori a unor rugăciuni scurte
către Maica Domnului, diverse alte lecturi etc. De la calculator
primesc deci „iertarea” şi apoi merg în biserică unde primesc
ostia, fie sub formă de biscuit, fie din mâna preotului.
în perioada Evului Mediu s-au introdus şi acele iertări
scrise, aşa numitele indulgenţe, pe care credincioşii le puteau
cumpăra, fără nicio legătură cu dispoziţia fiecăruia către
pocăinţă sau zdrobire de inimă, pentru păcatele lor. Şi pentru că
această metodă a adus foarte mulţi bani în conturile Vaticanului,
valabilitatea indulgenţelor a fost extinsă şi către iertarea
54 ;■desigur de rudele lor. Tot în acest
păcatelor celor adormiţi, plătite
scop a fost introdusă şi inovaţia purgatoriului. Se vindeau
indulgenţe şi acelora care doreau să le cumpere pentru păcatele
lor viitoare! Acestea erau valabile permanent chiar până la
sfârşitul vieţii celui interesat! Adică cineva poate să-şi cumpere
de la început iertarea pentru păcatele pe care le va face de-a
lungul întregii sale vieţi!
 Mai mult, există perioade de timp în care se împart, în dar,
iertări în grup, creştinilor apuseni, sau anumitor ţări ori regiuni,
după cum doreşte papa. Astfel de iertări se împart, spre exemplu,
la alegerea unui nou papă, la proclamarea unor noi sfinţi, la
sărbătorirea papilor sau în anii jubiliari. Există şi biserici,
paraclise, \ icoane sau sfinte mese privilegiate, unde cel care se
roagă primeşte indulgenţe, pentru un anumit număr de zile. De
asemenea, putere iertătoare capătă anumite obiecte - cruci,
icoane, relicve sfinte, dacă sunt binecuvântate de papa! Doar
papa are dreptul nelimitat de a dărui iertare pentru păcatele
viitoare, indiferent de motivaţia1 lor. Cardinalii au dreptul să
acorde iertări pentru 200 de zile, arhiepiscopii, în eparhia lor,
pentru 100 de zile, iar episcopii pentru 50 de zile. De asemenea,
preoţii au binecuvântarea papei să dezlege de păcate pe cei ce
sunt pe patul de moarte. Aşadar, numai papa şi prin el toată
biserica Apuseană, sunt moştenitori ai faptelor bune, ai virtuţilor
prisositoare ale sfinţilor, prin care sunt iertaţi şi mântuiţi cei vii
şi cei adormiţi!
i
MĂRTURII DESPRE TAINA MĂRTURISIRII
a) Hristos nu acceptă jertfa săvârşită de clericii
nespovediţi I

Din cartea fericitului părinte Paisie Cu durere şi dragoste

pentru omul contemporan, citim următoarea istorisire: „Cândva,
în peştera Sfântului Atanasie Atho- nitul se nevoia un bătrân,
împreună cu doi ucenici. linul era ieromonah, iar celălalt
ierodiacon. Preotul însă, îl invidia de moarte pe diacon, pentru
că era inteligent şi dăruit cu multe calităţi - cânta frumos, citea
cu claritate etc. Pe de alta parte, nici diaconul nu ajuta deloc la
aplanarea situaţiei, fiind lipsit de smerenie şi plin de egoism.
Problema se adâncea cu fiecare zi, deoarece nu exista o
mărturisire curată a păcatelor şi a gândurilor ascunse.
într-o dimineaţă, bătrânul i-a trimis să slujească la un paraclis
din apropiere. Pregătirea lor înainte de slujbă a fost formală, fără
spovedanie, fără iertare, fără pocăinţă. Astfel, fară frică de
Dumnezeu, au plecat să săvârşească Sfânta Liturghie. Când
preotul a început proscomidia,56 s-a auzit deodată un 'zgomot
puternic, iar Sfântul Disc a dispărut din proscomidiar. Preotul şi
diaconul erau îngroziţi. N-au mai putut săvârşi Sfânta Liturghie
şi s-au întors ruşinaţi şi plini de pocăinţă la duhovnicul lor.”

b) „Tu, însă, păcăleşte-te...!”

în cartea părintelui Ştefan Anagnostopoulos Cunoaşterea
şi trăirea credinţei ortodoxe am găsit următoarea întâmplare,
referitoare la pocăinţă şi mărturisirea păcatelor. S-a dus odată
într-un spital, unde era internat un preot, ca să-l spovedească.
Bolnavul îl rugase să vină urgent, deoarece cu o seară înainte
avusese o viziune minunată, dar înfricoşătoare. A apărut lângă
patul lui un tânăr îmbrăcat în haine strălucitoare şi i-a spus,
arătându-i spre cer: „Pregăteşte-te să intri în Jertfelnicul cel
ceresc, unde slujesc doar cei mai vrednici dintre episcopi şi
preoţi, care L-au slăvit pe Dumnezeul cel în Treime pe pământ,
dăruindu~şi întreaga lor viaţă... dar tu, pocăieşte-te! Iată Tronul
Stăpânului Hristos, unde vei fi judecat cu milă, dar şi cu dreptate
de Domnul!... Dar tu pocăieşte-te! Iată Ierusalimul cel de Sus,
unde este lăcaşul a milioane de sfinţi, care se bucură de vederea
slavei Dumnezeului Treimic!... Tu însă, pocăieşte-te cu
sinceritate şi zdrobire de inimă! Iată aici este împărăţia Lui,
unde locuieşte Domnul Slavei, înconjurat de toate puterile
îngereşti, care neîncetat îi cântă «Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul
Savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea Sa!»...Tu, însă,
pocăieşte-te! Ui- tă-te de-a dreapta ta şi vei vedea miile de
suflete care s-au mântuit cu ajutorul rugăciunilor şi a slujirii tale
timp de cincizeci de ani. Ei toţi se roagă acum pentru; sufletul
tău... Tu, însă, pocăieşte-te! Priveşte de-a stânga şi vezi
întunericul şi strigătele disperate ale celor condamnaţi la iad...
Tu însă, pocăieşte-te!"
De aceea, te-am chemat părinte, a spus preotul I cel
evlavios, ca să mă spovedesc sincer şi curat, începând de la
vârsta copilăriei şi până în ziua de astăzi/’
c) Cel care nu s-a spovedit niciodată în viaţă va \ fi
condus de demoni în iad!
Cândva, ne istoriseşte Sfântul Grigorie Dialogul, trăia un
om pe nume Hrisarios. Era printre cei mai importanţi din oraşul
său. însă, pe măsură ce îi creşteau bogăţia, banii mulţi şi casele,
i se înmulţeau şi patimile trupeşti,
5 iubirea de argint, mândria,
desfrânarea, slava j deşartă7şi celelalte. După o vreme, s-a
îmbolnăvit grav şi a ajuns pe patul de moarte. Cu ochii deschişi,
vedea i apropiindu-se de el duhuri întunecate, înspăimântătoa-;
re, pregătite să-l tragă spre porţile iadului. A început să |
tremure, să se îngălbenească şi să transpire abundent.! S-a
pornit apoi să strige disperat, să i se mai acorde pu~ i ţin timp
pentru pocăinţă. Apoi l-a chemat pe fiul său şi i-a spus:
„Maxime, copilul meu, aleargă. Nu ţi-am făcut! niciodată
niciun rău, salvează-mă prin puterea rugăciu- , nii şi a credinţei
tale!”
Maxim a venit lângă el, împreună cu ceilalţi membri ai familiei,
dar nu puteau vedea viclenele duhuri, care-1 ameninţau cu
iadul. înţelegeau însă prezenţa lor din groaza, panica şi
transpiraţia rece a muribundului, precum şi după mişcările
bruşte ale trupului, pe pat. Când spre perete, ca să nu-i mai
vadă, când în stânga sau în dreapta, după cum îl bântuiau.
Disperat, neputând să scape, începu să strige: „Mai lăsaţi-mă
măcar până dimineaţă, numai până dimineaţă...!”, dar cu aceste
ultime cuvinte sufletul i-a ieşit din trup.

d) Un mort a înviat în laboratorul de

anatomie al facultăţii de medicină
în primii ani ai vieţii mele monahale am fost
timp de zece ani responsabil cu arhondaricul la
mănăstirea noastră Cuviosul Grigorie. într-un an,
cred că prin 1983, a venit la noi un renumit
duhovnic din Amfilohia. Cred că acum o fi trecut la
cele cereşti. Veşnica lui pomenire.
Pentru că-mi plăcea să stau în preajma
monahilor cu experienţă şi să-i întreb diferite
lucruri despre viaţa duhovnicească, m-am apropiat
şi de acesta şi l-am întrebat:
- Aţi putea să-mi spuneţi
5 un cuvânt de folos,
sau vreo întâmplare ziditoare 8 de suflet care v-a
impresionat de-a lungul vieţii?
 îndată, bătrânul mi-a spus următoarea istorisire:
„Odată mă întorceam de la Sfântul Munte şi-
am ajuns în Tesalonic. Mergeam pe jos pe lângă
Facultatea de Filosofie, când deodată, s-au apropiat
de mine doi tineri, care m-au rugat, vădit tulburaţi,
să-i urmez. Am mers în laboratorul de anatomie al
Facultăţii de Medicină. Acolo se întâmplase un
lucru extraordinar, care i-a impresionat pe toţi
studenţii din facultate, prezenţi la lecţia de
anatomie. Trupul unui bărbat mort, adus acolo
pentru a i şe face un examen patologic, ca lecţie
deschisă pentru studenţi, a înviat în chip miraculos.
Primul lucru pe care l-a cerut bărbatul readus la
viaţă, a fost să i se aducă de urgenţă un preot. De
aceea studenţii mă chemaseră pe mine. Când m-a
văzut, a căzut în genunchi şi cu lacrimi mi-a spus:
«Părinte, am nevoie să mă spovediţi şi să mă
împărtăşiţi! Nu pot să mă apropii de Poarta Cerului,
tară o spovedanie sincera şi fără împărtăşanie!»
A doua zi, am săvârşit în mod special în paraclisul
universităţii Sfânta Liturghie. Bărbatul a venit, s-a spovedit
înainte de slujbă şi apoi l-am împărtăşit. După trei zile, Domnul
l-a chemat din nou la El.” i

e) Mărturisirea tuturor păcatelor aduce iertarea deplină

a celui spovedit ;

în Pateric întâlnim următoarea istorisire, din care învăţăm

că în faţa duhovnicului, prin intermediul căruia lucrează harul
preoţiei lui Hristos, suntem datori să ne mărturisim cu
sinceritate toate păcatele.
Cândva, o femeie s-a dus la duhovnicul ei, pentru a se
mărturisi. Acesta era călugăr şi avea sub ascultarea sa un ucenic,
care stătea la intrarea în biserică şi îi conducea la duhovnic pe
cei ce doreau să se mărturisească. Femeia s-a mărturisit şi, după
ce duhovnicul i-a citit rugăciunea de dezlegare a păcatelor, s-a
întors acasă. După aceasta ucenicul a venit aproape de duhovnic
şi i-a spus: „Părinte, femeia aceea cred că avea mari probleme.
în timp ce o spovedeaţi, am văzut
5 de la depărtare că din gura ei
ieşeau mai mulţi şerpi micuţi. La un moment dat se chinuia să
iasă şi unul mai mare, dar nu9reuşea. Scotea mereu capul hidos,
dar apoi intra înapoi”. Atunci duhovnicul i-a spus:,aleargă
repede şi cheam-o înapoi, că sigur are un păcat mare de
mărturisit, dar pe care i-a fost ruşine să-l spună, fiind ţinută de
satană.” Când ucenicul a ajuns la casa femeii, a aflat cu stupoare
că aceea tocmai murise. Trebuie să luăm aminte aşadar, că
pentru un singur păcat mare, nemărturisit la timp, ne putem
pierde sufletul şi ajungem în iad!

10. SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE

În Noul Testament găsim cuvintele Mântuitorului care ne
spune: Cine mănâncă timpul Meu şi bea sângele Meu are viaţă
veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de a- poi. Trupul Meu este
adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce
mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi
Eu întru el (loan 6, 54-56). în primele veacuri, în Biserica
Romei taina Sfintei Euharistii s-a săvârşit în mod corect, dar,
mai apoi s-a interzis oferirea Sângelui lui Hristos credincioşilor
- şi aceasta din două motive: în primul rând pentru accentuarea
superiorităţii clerului faţă de poporul credincios şi mai apoi,
pentru a evita vreo posibilă întinare a Tainei, prin vărsarea
accidentală a vreunei picături din Sfântul Sânge. Oare nu a
existat acest pericol şi în primele treisprezece secole? Astăzi
papistaşii oferă Trupul lui Hristos sub formă de ostie, un fel de
mic biscuit, pe care preotul îl bagă în gura credinciosului. Astfel
greşesc fundamental din punct de vedere teologic, deoarece
ignoră cuvintele Mântuitorului, pe care le-am menţionat în
versetele de mai sus.
O altă diferenţă în ceea ce priveşte taina Sfintei Euharistii
este următoarea: papistaşii cred că momentul sfinţirii Sfintelor
Daruri este marcat de rostirea de către liturghisitor a cuvintelor:
„Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul Meu...” etc. Astfel, în esenţă,
biserica papală face doar anamneza săvârşirii Tainei şi nu
săvârşeşte Taina în sine. în Biserica Ortodoxă liturghisitorul
invocă prezenţa Duhului Sfânt, care se pogoară şi sfinţeşte
sfintele daruri.
O altă diferenţă este cea a folosirii pâinii nedospite, a azimei
pentru Sfântul Trup. însă pâinea nedospită, potrivit Sfântului
Simeon al Tesalonicului, este 6o pâine imperfectă, nedesăvârşită
faţă de pâinea dospită. La Cina0 cea de Taină Mântuitorul nu a
folosit pâine nedospită la instituirea Tainei Sfintei împărtăşanii.
Azimele le mâncau evreii începând cu vinerea seara. Papistaşii
au interpretat greşit versetul de la Luca 22, 7: „Şi a sosit ziua
Azimelor, în care trebuia să se jertfească Paştile”. în

6
1
 -

cepând cu seara din Joia Mare şi până în seara

din Vinerea Mare se numea „ziua azimelor”, dar
nu pentru ;eă evreii mâncau azime, ci pentru că
se pregăteau să mănânce mielul fript, în seara de
Vineri. Aşadar, Domnul a folosit pâine dospită
pentru a inaugura noul Paşte, Paş- tele Sfintei
Euharistii, prin care a început practic o altă
realitate în această lume. De altfel, primii creştini
îl slăveau pe Dumnezeu în fiecare zi:...stăruiau
în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în
frângerea pâinii şi în rugăciuni (Fapte 2, 42-47).
Astăzi biserica papală o- feră ostia cu penseta, o
azimă sub formă de biscuit rotund, care se
găseşte de vânzare şi în magazine, ambalate în
plastic. Mai mult, s-a renunţat şi la slujba Pros-
comidiei.
O altă diferenţă în ceea ce priveşte Taina
Euharistiei este aceea că biserica papală nu
acordă Sfânta împărtăşanie pruncilor decât după
vârsta de 7-12 ani, după ce primesc Mirungerea.
Oare nu le-a spus Mântuitorul ucenicilor Săi:
Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a
unora ca aceştia este împărăţia cerurilor?
(Matei 19,14).

MĂRTURII DESPRE SFÂNTA

ÎMPĂRTĂŞANIE
1
Sfânta împărtăşanie se dă credincioşilor cu
aceeaşi linguriţă. Nimeni până astăzi nu s-a plâns
că s-ar i fi îmbolnăvit sau că ar fi contractat
vreun microb prin împărtăşirea cu aceeaşi
6 şi Sângele lui Hristos sunt
linguriţă. Trupul
purificatoare şi2 izbăvitoare de orice boală sau
 epidemie. Au existat preoţi care au administrat
după slujbă Sfânta împărtăşanie în leprozerii, aşa
cum încă se mai întâmplă în Africa zilelor
noastre, sau în spitale de boli contagioase, iar
apoi au consumat cele sfinte şi nu s-au
îmbolnăvit. Acest fenomen a făcut o impresie
foarte puternică medicilor şi personalului din
spita-
le, care ignorau sau nu credeau în puterea tămăduitoare a
Sfintelor Taine.

a) îngerii se închină la Sfântul Potir

Pe timpul războiului, în 1940, părintele Teodor a plecat
împreună cu diaconul său Lavrentie, ţinând cu evlavie Sfintele
Daruri, să împărtăşească doi muribunzi din sat. Unul dintre ei
era un om bogat, arogant şi lipsit de pocăinţă. Au încercat să-l
determine să se mărturisească, să conştientizeze că i se apropie
sfârşitul, dar a- cela spunea că va mai trăi.
Preotul a rămas să discute cu bogatul nepocăit iar diaconul
s-a grăbit să ajungă la cea de-a doua persoană. Era vorba de o
bunicuţă evlavioasa, doamna Maria. Intrând în casa ei, diaconul
a rămas surprins să vadă că în jurul femeii erau toate rudele ei.
Avea opt copii căsătoriţi, mulţi nepoţi şi chiar strănepoţi. Toţi
erau prezenţi în jurul ei şi încercau să-i aline suferinţa. A rămas
şi mai surprins să vadă în încăpere zeci de îngeri care o vegheau
pe bătrână. Şi, mai mult, deasupra capului ei stătea chiar Maica
Domnului, ştergându-i cu o batistă broboanele de sudoare. Din
gura femeii se auzea abia şoptită rugăciunea: „Bucură-te
Mireasă, pururea Fecioară!”
Când diaconul s-a apropiat de pat cu Sfânta împărtăşanie,
toţi îngerii au îngenuncheat. La fel şi Fecioara, închin ându-se
Fiului şi Mântuitorului ei. După ce părintele a împărtăşit-o pe
bătrână, îngerii au predat sufletul acesteia în mâinile Maicii
Domnului şi împreună au urcat spre cer.

b) Amintiri din viaţa părintelui Cleopa, de pe vremea

când era frate de mănăstire
6 ascultarea de a fi al doilea
Părintele Cleopa primise
3 Sihăstria, când a fost martorul
paracliser, la biserica Mănăstirii
unor întâmplări minunate, petrecute în timpul Sfintei Liturghii.
Iată ce a povestit: !
„Să vedeţi ce-am aflat de la un preot cuvios, părintele
Calistrat Bobu. Ca duhovnic, a trecut odată pe la o călugăriţă
care se nevoia într-o peşteră din pădure. Pe vremea aceea erau
peste cincizeci de asceţi în aceste păduri, monahi şi monahii.
Această maică i-a spus părintelui: «La voi nu se pogoară Sfântul
Duh, pentru că aţi urmat noului calendar!». Din acea zi părintele
a început să liturghisească pătruns de îndoială. într-o zi, pe când
eram în ascultarea de paracliser, am observat că prescura din
care proscomidea stareţul era albă şi dulce] pe când prescura
părintelui Calistrat devenea imediat amară şi mucegăită. L-am
întrebat pe duhovnicul meu, pe părintele loanichie:
- Părinte, de ce atunci când liturghiseşte părintele Calistrat
prescura devine mucegăită şi acră?
- Pentru că slujeşte plin de îndoială. Se îndoieşte că în
Biserica lui Hristos, care a urmat noului calendar, se mai
pogoară harul Duhului Sfânt. A întâlnit de curând o maică în
pădure, care i-a spus aceste lucruri. I-am explicat că aceea, de
fapt, se înşelase şi că totul nu era decât o ispită, de care trebuie
să scape.
Câteva zile mai târziu părintele Calistrat slujea din nou
Sfânta Liturghie. Când a invocat pogorârea Sfântului Duh, a
văzut îngrozit că pâinea se prefăcuse în carne, iar vinul în sânge.
M-a strigat înspăimântat şi mi-a zis:
- Frate Constantine, vino lângă mine! Spune-mi ce vezi?
^ ;
- Vai părinte Calistrat, Sfânta împărtăşanie a devenit carne
şi sânge!
Atunci am trimis să fie de grabă chemat stareţul mănăstirii. Când
a ajuns şi a văzut cele petrecute, a chemat câţiva călugări în altar
şi i-a pus să citească di
n

6
Psaltire, Apoi i-a spus părintelui:
4
 - Hei, părinte Calistrat, acum crezi că Duhul
Sfânt Se pogoară şi transformă cinstitele daruri sau
nu?
- lartă-mă, părinte, şi căzu în genunchi plângând.
- Ai grijă! Ai văzut că Duhul Sfânt Se
pogoară? Că a transformat pâinea în Trupul lui
Hristos şi vinul în scump Sângele Lui? De ce te mai
îndoieşti?
- Cred, părinte, te rog iartă-mă!
- Adună acum împreună Sfintele Daruri.
După aceasta stareţul i-a dat canon părintelui,
ca timp de patruzeci de zile să nu mai săvârşească
Sfânta Liturghie şi i-a spus:
- Te-am rugat să crezi fără clintire, iar tu ai
căutat adevărul despre calendar la călugăriţa din
pădure! De acum să faci ascultare!
Acestea s-au întâmplat în 1932. în aceeaşi
vreme am fost martor şi la altă minune săvârşită în
timpul Sfintei Liturghii.
într-o zi, pe când slujea părintele Ioanichie,
după sfinţirea Sfintelor Daruri, din potir a căzut pe
Sfântul Antimis o picătură din Sângele Domnului.
îndată a început să strălucească foarte tare şi să se
transforme în- tr-o rază luminoasă. Atunci stareţul m-
a strigat în grabă:
- Frate Constantine, vino aici aproape! Spune-
mi, ce vezi pe Sfântul Antimis?
- Văd o picătură din Sfântul Sânge. Dar
străluceşte atât de tare, încât cu greu o pot privi de
aproape!
- Vezi, frate Constantine, pe Cine slujim noi
păcătoşii? De aceea, să stai cu mare frică şi evlavie
în faţa Sfintei Mese! După aceasta stareţul sorbi cu
mare grijă picătura căzută, a Sfântului Sânge a lui
Hristos.” (Viaţa şi nevoinţele părintelui Cleopa Ilie,
p. 58).
în Sfântul Potir străluceau raze luminoas
eCatehetul Irineu mi-a 6istorisit următoarea întâm-; plare.
5 !
 Era într-o zi de duminică, în biserica Sfântului, Vasile din
satul Lubudi, în Congo. Părintele Simeon să-! vârşea Sfânta
Liturghie. La sfârşitul slujbei era progra-i mat un parastas de
patruzeci de zile pentru un copil, pe j nume Antonie, care murise
de malarie. în biserică erau! prezenţi aşadar şi părinţii copilului»
I
La momentul ieşirii cu cinstitele daruri, când pre-| otul
duce de la proscomidiar darurile pe Sfânta Masă, pentru sfinţire,
părinţii copilului au făcut o mişcare sur-l prinzătoare. Când
preotul a trecut prin faţa lor, au în-; cremenit înfricoşaţi în
mijlocul bisericii şi şi-au făcut j semnul crucii.
După slujbă au venit la părintele Simeon şi la Irineu şi le-
au spus următoarele: „în momentul în care părintele a trecut prin
faţa noastră, rostind cuvintele j «...pre voi pe toţi, să vă
pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa...!» am văzut
că din sfântul potir ieşeau flăcări luminoase şi ne-am
înspăimântat. De ace-| ea ne-am închinat cu frică şi cu cutremur
şi am rămaşi nemişcaţi în mijlocul bisericii”.

c) Trupul şi Sângele Domnului s-au transformat în came

\
j
Venerabilul părinte Ştefan Anagnostopoulos, înj cartea sa
Cunoaşterea şi trăirea credinţei ortodoxe, ne; relatează că un
profesor de teologie de la seminarul teologic din Tesalonic, prin
anul 1959, le preda elevilor săi; faptul că Sfânta împărtăşanie nu
este cu adevărat Trupul şi Sângele lui Hristos, ci doar nişte
simboluri.
îndată au apărut reacţii hotărâte din partea elevi-; lor faţă
de aceste învăţături eretice ale profesorului lor; şi la scurtă
vreme a fost demis. Unul dintre elevii de a-; tunci a rămas însă
influenţat de această opinie total;

greşită. A trecut vremea6 şi a fost hirotonit preot. După

trei ani de slujire s-a îmbolnăvit şi o perioadă nu a mai
6
putut sluji. Apoi s-a făcut bine şi a revenit la altar. într-o
 duminică, în care se împărtăşiseră aproape toţi cre-
dincioşii, a ezitat să consume la sfârşit Sfintele Daruri
rămase în potir. Se gândea, ispitit de diavol, că ar putea
să se îmbolnăvească din nou. Atunci l-a îndemnat satana
să arunce cele sfinte, că doar nu erau decât nişte simple
simboluri. Nimic nu-i dovedise că ar putea fi chiar
Sângele şi Trupul lui Hristos. S-a dezbrăcat de
veşmintele preoţeşti şi, pentru că nu era nimeni în altar
care să-l vadă, a aruncat cele sfinte la chiuvetă!^ Atunci
s-a trezit în faţa unei privelişti cutremurătoare. în chiu-
vetă a văzut;o bucată mare de carne crudă! A intrat în
panică şi nu ştia ce să facă. în cele din urmă, a luat bu-
cata de came, a pus-o din nou în potir şi l-a acoperit cu
procovăţul. S-a spălat pe mâini şi a plecat îngrozit acasă,
fără să spună nimănui nimic. După amiază, a venit să
săvârşească Vecernia şi a citit-o de pe analog, în biserică,
deoarece îi era frică să mai intre în Sfântul Altar, în
duminica următoare a trebuit să săvârşească din nou
Sfânta Liturghie. S-a apropiat să privească în Sfântul
Potir. I-a mai trecut spaima când a văzut că Sfintele se
transformaseră din nou în pâine şi vin. A luat un alt rând
de Sfinte Vase şi a săvârşit Sfânta Liturghie cu frică şi cu
cutremur. La sfârşit a consumat ambele potire. După
câteva zile a mers la duhovnicul său, s-a spovedit şi i-a
povestit toate cele întâmplate. A primit de la acesta un
canon aspru de pocăinţă şi aşa şi-a întărit credinţa
ortodoxă, care învaţă că Sfintele Daruri se transformă cu
adevărat în Trupul şi Sângele lui Hristos.

d)Monahul neîncrezător
Un monah se lupta cu îndoielile privitoare la faptul că
Sfintele Daruri sunt cu adevărat Trupul şi Sângele
lui Hristos sau sunt doar nişte simboluri sau prefigurări.
Ceilalţi monahi, aflând despre lupta interioară â
fratelui lor, J-avi îndemnat să participe la o Sfântă Liturghie,
în cadrul căreia să se roage toţi fierbinte, pentru ca
Dumnezeu să le descopere în chip minunat adevărul.
După terminarea acelei 6 liturghii, iată ce a povestit
monahul măcinat de îndoieli:7„După ce diaconul s-a urcat în
amvon pentru a citi Sfânta Evanghelie, am văzut acoperişul
bisericii deschizându-se. Apoi, după rugăciunea
proscomidiei, cerurile, s-au despicat şi o flacără s-a coborât
deasupra Sfintelor Daruri. îndată au coborât o: mulţime de
îngeri, purtând în mijlocul lor un Prunc, împreună cu ei s-au
arătat şi alte două Persoane, de o: frumuseţe de nedescris.
Apoi îngerii au făcut un cerc în jurul Sfintei Mese, în vreme
ce Pruncul stătea pe un tron deasupra ei.
Când s-a apropiat preotul pentru a frânge Sfântul ţ Trup,
cele două Persoane au prins Pruncul de mâini şi de picioare şi
cu un cuţit l-au tăiat, lăsându-i sângele să ■ curgă în Sfântul
Potir. Apoi i-au tăiat trupul în bucăţele j mici pe care le-au pus
deasupra părticelelor de pâine, j îndată părticelele s-au
transformat şi ele în carne.
Când preotul a spus: «Cu frică de Dumnezeu, cu
credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!», fraţii care s-au
împărtăşit au primit bucăţi din acel trup. Când spuneau ! însă
«Amin», ele deveneau din nou pâine. Când m-am i apropiat şi
eu mi s-a dat carne şi nu m-am putut împăr- 1 tăşi. Atunci am
auzit o voce care mi-a şoptit la ureche: «Omule, de ce nu te
împărtăşeşti? Nu ţi s-a dat exact ceea ce ai cerut?»
- Ai milă de mine, Doamne. Nu mă pot împărtăşi cu
carne.
- Află aşadar, că dacă omul ar fi putut să se împăr-
tăşească cu carne crudă, atunci în Sfântul Potir ar fi fost
came, aşa cum ai văzut-o tu. Dar, pentru că nu se poate
împărtăşi cu aşa ceva, Domnul a stabilit să se împărtăşească cu
Trupul Său sub formă de pâine. Iar dacă tu crezi acum că această
pâine sfinţită este însuşi Trupul lui Hristos, atunci împărtăşeşte-
te.
- Cred, Doamne, am strigat cu zdrobire de inimă.
îndată carnea s-a prefăcut din nou în pâine. I-am mulţumit
lui Dumnezeu şi m-am împărtăşit.
Când slujba s-a terminat, am văzut din nou des-
chizându~se acoperişul bisericii şi puterile îngereşti urcând către
cer.” (Minuni şi descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Sfânta
Mănăstire Paraclitou, p, 43)
e) Marea Taină a Liturghiei Ortodoxe
6
La sfârşitul istorisirii 8vieţii Sfântului Marelui Mucenic
Gheorghe (23 aprilie) citim despre o impresionantă minune,
descoperită nu unui preot ortodox sau unui creştin, ci unui
păgân. Această minune reprezintă şi un răspuns tranşant pentru
biserica papală, care a renunţat la rânduiala Proscomidiei, a
interzis împărtăşirea creştinilor cu Sângele lui Hristos şi a impus
ostia făcută din azimă.
Emirul Siriei l-a trimis cândva pe nepotul său în oraşul
Lidda (care în vechime se mai numea şi Ramei sau Diospolis),
din Palestina, pentru a cerceta diferite chestiuni din regiune.
Acolo se găsea o biserică mare şi frumoasă, care era închinată
Sfântului Gheorghe. Când a ajuns, tânărul sarazin a dat poruncă
să-i fie depozitate toate bagajele într-o anexă a bisericii, iar cele
douăsprezece cămile ale convoiului să fie adăpostite chiar în
corpul central al bisericii. Preoţii l-au rugat stăruitor să nu facă
acest lucru, pentru că era un sacrilegiu adus lăcaşului de cult, dar
n-au fost luaţi în seamă. îndată ce cămilele au fost introduse în
biserică de către cei care le conduceau, s-a produs o minune
înfricoşătoare. Toate animalele au murit pe loc. Mirându-se de
această în-
tâmplare, tânărul musulman a poruncit să fie scoase
animalele moarte din biserică şi să fie îngropate în deşert.
A doua zi, preotul bisericii s-a dus să săvârşească
Sfânta Liturghie, după rânduiala. A fost foarte surprins să
audă că şeicul a cerut să fie şi el prezent la slujbă. Cu-
noscându-i inima, Dumnezeu l-a învrednicit să aibă o;
revelaţie tulburătoare. Când s-a apropiat momentul
transformării Cinstitelor Daruri în Trupul şi Sângele
Domnului, sarazinul a văzut că preotul ţinea în mâinii un
prunc, pe care l-a jertfit. A strâns sângele în Potir,! iar trupul
l-a tăiat în bucăţele mici, pe care le-a pus pe! Sfântul Disc.
Apoi, la ceasul împărtăşirii, a văzut cum creştinii treceau pe
rând prin faţa Sfintelor Uşi şi pri-! meau părticelele de trup şi
sânge din potir. La sfârşitul! slujbei, preotul a luat o prescură
mai mare şi proaspătă! şi i-a oferit-o şeicului. Acesta l-a
întrebat: j
- Ce reprezintă această pâine?
- Este o prescură ca şi celelalte, din care am| săvârşit
Sfânta Liturghie! j
- Ce tot vorbeşti părinte, nu te-am văzut eu foartei bine
ce-ai făcut? Cum ai jertfit pruncul
6 acela nevinovat, i-ai strâns
sângele în potir şi l-ai tăiat bucăţele?
9 Am; văzut eu ce faci
aici! Eşti un criminal ticălos! !
Când a auzit aceste cuvinte, preotul s-a înfricoşat, j A
căzut la picioarele sarazinului şi i-a spus: „Slăvit să fie
Domnul că te-a învrednicit, stăpâne, să vezi o taină atât j de
înfricoşătoare. Cred că, prin Harul lui Dumnezeu, o j să devii
un om mare şi că Dumnezeu te vrea printre cei j mântuiţi.”
Sarazinul s-a mirat de aceste cuvinte şi l-a j întrebat:
- Adică, vrei să spui că lucrurile nu s-au întâmplat
exact aşa cum le-am văzut eu? i
Da, stăpâne, aşa este. Tu ai văzut cele pe care noi i nu le putem
vedea, cele în care noi însă credem şi anu- mc că pâinea şi vinul,
pe care le vezi tu acum în Potir, se
;

transformă efectiv în Trupul şi Sângele

Domnului, prin Harul lui Dumnezeu. Această
descoperire nu mi-a fost adresată mie, care sunt
un om păcătos şi nevrednic, ci dumitale, pentru a
vedea şi a respecta cele ce sunt ale Domnului. De
aceea spun că eşti o persoană aleasă, pentru că de
la noi, doar Sfinţii Părinţi ai Bisericii s-au
învrednicit să vadă astfel de taine minunate.
Sarazinul a căzut pe gânduri câteva minute
şi apoi i-a spus părintelui:
- M-am convins acum că credinţa
creştinilor este cea adevărată şi vai mie, celui ce
mi-am petrecut viaţa în risipire, minciună şi
deşertăciune, în credinţa înşelătoare a sarazinilor.
Dar, dacă aşa este voia Domnului, botează-mă şi
pe mine acum, ca să pot să-L slăvesc pe
adevăratul Dumnezeu cu conştiinţa curată.
- Nu îndrăznesc, stăpâne, să fac acest
lucru. Pentru ca, dacă va afla emirul, unchiul
vostru, că am făcut aşa 7ceva, mă va ucide şi va
dărâma bisericile noastre.0 Dacă aceasta; îţi este
hotărârea, mai bine mergi pe ascuns la patriarhul
 Ierusalimului, care te va boteza, dacă nu-i vei
descoperi cine eşti. Astfel, şeicul, îmbrăcân- du-
se în haine simple, s-a dus la Ierusalim şi a primit
de la patriarh botezul. După opt zile l-a întrebat
pe arhiereu ce cale să aleagă pentru a-şi găsi
mântuirea sufletului. Acela l-a îndrumat să
meargă la o mănăstire de pe muntele Sinai şi să
se călugărească. I-a spus că acolo trăiesc mulţi
monahi iubitori de virtuţi şi că, dacă va face
ascultare de ei, se va mântui. Aşa s-a şi întâmplat.
După mai mulţi ani de nevoinţă, călugărul a cerut
bla- goslovenie de la stareţul său să meargă în
Lidda, pentru a se întâlni cu preotul prin care se
convertise. Odată ajuns i-a spus:
Iată că m-am botezat, prin mila lui Dumnezeu, şi am devenit şi
călugăr. Mi-aş dori foarte mult să ajung sa-L văd iarăşi pe
Domnul nostru lisus Hristos. Ce mă sfătuiţi

7
1
 - ?Mergi la unchiul tău, emirul, şi în faţa tuturor să mărturiseşti că
Domnul nostru lisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Făcătorul întregii creaţii,
care a venit în lume pentru a noastră mântuire, S-a Răstignit, a înviat şi S-a
înălţat cu slavă la ceruri. Când vei face aceasta, te vei învrednici să-L vezi pe
Domnul cu mare slavă.
Urmând acestui sfat, călugărul s-a întors în patria sa. Când a ajuns, spre
seara, la ora rugăciunii musulmanilor, s-a urcat în turnul minaretului şi a
început să strige: „Veniţi aici, sarazinilor, am să vă spun un lucru important!”
După ce s-au apropiat o mulţime de oamenii i-a întrebat:
- Ştie cineva, unde este nepotul emirului, care a dispărut în mare taină
acum câţiva ani?
- Noi nu ştim, dar, dacă dumneata ai aflat ceva, suntem gata să-ţi dam o
mare recompensă, pe care emirul a oferit-o pentru aflarea adevărului.
- Atunci să mă duceţi la emir şi eu îi voi spune unde este nepotul lui.
Atunci sarazinii l-au condus la emir şi i-au spus:
- Este aici un monah care pretinde că ştie unde este nepotul tău.
Emirul a cerut să fie adus de îndată în faţa sa şi i-a; cerut să spună
adevărul.
- Da, îl cunosc, sunt chiar eu, răspunse monahul.; Acum sunt creştin şi
cred în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul! Duh, care împreună sunt o singură
Dumnezeire şi mărturisesc că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din Fecioara
Maria şi a făcut în lume lucruri mari şi minunate. Apoi i a fost răstignit, a
înviat, S-a înălţat şi a stat de-a dreapta I lui Dumnezeu Tatăl şi iarăşi va să vină,
să judece vii şi morţii.
Unchiul său l-a ascultat cu uimire şi i-a spus:
- Ce-ai păţit, nefericitule, de ţi-ai lăsat casa ta, bo- j găţiile tale, slava ta şi
ai ajuns să mergi ca un cerşetor? j De ce nu te întorci la credinţa ta, să-l
mărturiseşti pe
profetul Mahomed şi să fii pus din nou în cinstea de dinainte?
Atunci monahul i-a răspuns:
- Toate câte am avut, pe vremea când eram musulman, era lucrări ale
diavolului. Iar această rasă sărăcăcioasă pe care o port reprezintă slava şi bogăţia
mea, arvuna slavei şi bucuriei veşnice, pe care nădăjduiesc să le dobândesc prin
adevărata credinţă în Hristos. Pe Mahomed, cel care v-a înşelat cu credinţa lui, îl
dau anatemei şi mă lepăd de el.
Emirul, potrivit legilor credinţei sale, ar fi trebuit îndată să dea poruncă să fie
omorât. Dar, pentru că îi era milă de el, le-a spus celor prezenţi: „Acesta sigur şi-a
pierdut minţile şi nu ştie ce spune. Scoateţi-1 afară şi alungaţi-1 din oraş.” Aceia
însă i-au spus:
- îl eliberezi pe acesta, care a blestemat credinţa noastră? Este vrednic, de o
mie de ori, să fie omorât. Dacă nu, să ne lepădăm şi noi de credinţa noastră şi să

7
2
devenim toţi creştini!
Atunci emirul, înfricoşat de furia supuşilor săi, le-a spus să-l ia ei şi să facă
ce vor cu el. Iar aceia, scrâşnind din dinţi, l-au luat pe sus, l-au scos afara din ce-
tate şi l-au omorât cu pietre. în tot acest timp, nevinovata oaie de jertfa a lui
Hristos nu înceta să-L slăvească pe Dumnezeu, luminat de o minunată lumină
lăuntrică. Astfel a dobândit prea dorita coroană a muceniciei. Deasupra pietrelor cu
care i-au îngropat trupul a luminat o bună bucată de vreme o lumină stelară
inexplicabilă, pe care văzând-o musulmanii s-au înspăimântat.
11. După mai multe zile, emirul a permis creştinilor să scoată de sub pietre
trupul mucenicului şi să-l îngroape după rânduiala. Dar, ce minune...! Trupul era
neputrezit şi răspândea în jur o mireasmă de negrăit! Creştinii l-au luat şi l-au
îngropat cu cinste şi evlavie slăvindu-L pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I Se
cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, în veciiPREOŢIA LUI HRISTOS

Trebuie ca fără ezitare să accentuăm faptul că „preoţia” papistaşilor este

invalidă. Din momentul în care s-au rupt de Biserica cea Una a lui Hristos, au
pierdut Harul Sfântului Duh. Preoţii lor au încetat să mai primească din izvorul
nesecat al Harului lui Hristos, ce izvorăşte din Biserica Sa, al cărei Cap este şi
din Preoţia Sa. Sfântul Vasile cel Mare în Canonul 1 (Pidalionul, p. 587) spune
că „cei căzuţi din credinţă” se întorc în rândul laicilor şi îşi pierd dreptul şi
puterea de a mai hirotoni şi a mai transmite harul lui Dumnezeu. Faptul că e-
piscopii papali au continuitate apostolică, adică sunt legaţi în timp şi prin
succesiune de apostoli, nu mai are nicio valoare, de vreme ce nu mai păstrează
şi învăţătura apostolică.
De vreme ce au falsificat credinţa pe care au primit-o de la Sfinţii
Apostoli şi au denaturat în continuare adevărul învăţăturii creştine, au încetat să
mai aparţină Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostoleas- că. Este
greşit numită biserica lor «catolică» (care înseamnă universală), deoarece
numai Biserica lui Hristos este cu adevărat Universală, adică are plinătatea
(universalitatea) adevărului şi potrivit poruncii lui Hristos este datoare să se
propovăduiască în toată lumea (universal).
O altă inovaţie impusă de papalitate o reprezintă celibatul obligatoriu al preoţilor.
După cum se ştie, căsătoria preoţilor a fost consfinţită definitiv la Primul Sinod
Ecumenic din 325. Iar în patriarhia Romei existau * pe atunci preoţi căsătoriţi, la
fel ca şi-n Biserica Răsăriteană. înainte de hirotonie, preoţii erau obligaţi să se
căsătorească. Pentru episcopi a fost consfinţit celibatu

7
3
 în cadrul Sinodului Trulan din 692, prin canonul 12.
în Apus, începând cu secolul al XlV-lea, prin hotărârea papei, s-a
impus celibatul clericilor, fără niciun fel de dezbatere sinodală. Prin
aceasta, papa a urmărit întărirea superiorităţii clerului faţă de laici şi a
crezut că, prin eliberarea preoţilor de obligaţiile familiale, vor arăta un
zel mult mai puternic în vederea extinderii bisericii papale la toate
neamurile. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola întâi către Timotei 3,12
scrie că preotul trebuie să fie bărbat al unei singure femei, deci căsătorit,
iar Apostolul Petru, pe care papistaşii îl consideră protectorul bisericii
lor, a fost căsătorit (Matei 8, 14). Sute de preoţi şi episcopi din Apus au
cerut în cadrul Sinodului II Vatican din 1962 abrogarea celibatului
clerului, dar papa Paul al Vl-lea nu a vrut să cedeze. Efectele acestei
inovaţii sunt numeroasele scandaluri şi devieri, pe care oricât se chinuie
Vaticanul să le acopere, devin motive de necredinţă şi de blasfemie la
adresa Numelui lui Dumnezeu printre neamuri. în Africa, această tema a
fost extrem de controversată. De aceea, papa i-a lăsat pe clericii lor de
aici să facă fiecare după cum îi dictează conştiinţa şi voinţa. Astfel,
aproape toţi preoţii catolici de culoare au soţii şi copii, fără a fi cununaţi
oficial. Ei slujesc în alte sate şi din când în când îşi vizitează pe ascuns
familiile. Iar atunci când vreun episcop de-al lor îşi formează o familie,
nu este caterisit, ci trimis să slujească în altă ţară.
O altă inovaţie o reprezintă stabilirea treptei de cardinal. în Sfânta
Scriptură întâlnim doar treptele de episcop, preot şi diacon. Cardinalii
sunt în esenţă clerici, ce provin din toate aceste trei trepte. Sunt conside-
raţi colaboratori direcţi ai papilor şi din rândul lor sunt aleşi totdeauna
viitorii papi. în fiecare stat există câte un cardinal, care este considerat
superiorul episcopilor de acolo. Astfel este degradat şi denaturat rangul
episcopal. Cardinalii au funcţie similară de prim-ministru
laic. în Biserica Ortodoxă, care păstrează cu iubire şi frică de Dumnezeu Tradiţia
Apostolică şi Patristică, harul lucrează în toate Tainele ei, prin care se realizează
mântuirea şi sfinţirea creştinilor ortodocşi.
La Taina Hirotoniei, episcopul spune următoarea rugăciune: „Dumnezeiescul
Har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, te hi-
rotoneşte pe tine... să ne rugăm ca să se pogoare peste acesta harul Sfântului Duh!”
După aceea se citeşte în taină rugăciunea pentru hirotonie. Şi avem foarte multe
minuni care dovedesc faptul că în Ortodoxie episcopul, preotul şi diaconul primesc
Harul şi puterea Sfântului Duh de a săvârşi toate Tainele, ierurgiile şi slujbele
Bisericii noastre, prin care lumea se sfinţeşte. j

MĂRTURII DESPRE PREOŢIE j

7
4
 a) în sufletul meu s~ a aprins o flacără

La trei ani după botezul lui Lazăr şi al familiei sale în Kolwezi (1983),
părintele Cosma l-a prezentat vrednicului de pomenire mitropolit al Africii
Centrale, Timotei, în vederea hirotonirii întru diacon.
- Părinte Lazăr, spune-ne ce ai simţit în ziua hirotoniei? I
- Părintele Cosma m-a propus ierarhului nostru spre a fi hirotonit diacon. Eu
încă nu ştiam foarte multe lucruri despre această mare cinste, dar am făcut ascul-
tare de duhovnicul meu. îmi amintesc următoarele lucruri. Când mi-am aplecat
capul în faţa Sfintei Mese, e- piscopul şi-a pus mâinile pe capul meu şi a început
să-mi citească rugăciunea de hirotonie. Atunci am simţit în inima mea că s-a aprins
o flacără, ca a unei lumânări. Simţeam o imensă bucurie în suflet şi L-am rugat pe
Hristos să nu-mi stingă niciodată această flacără din suflet. Din păcate, peste
câteva zile, bucuria parcă s-a mai estompat. Flacăra s-a micşorat. L-am rugat pe
Dumnezeu să nu o stingă de tot. O voce lăuntrică m-a încurajat, spunându-mi că va
rămâne mereu acolo o mică flacără. Câteodată simt cum creşte din nou, iar câ-
teodată cum se micşorează. Depinde de zelul cu care îmi fac datoria pastorală.

b) Faţa Sfântului Ârsenie Capadocianul a strălucit ca soarele

Sfântul Arsenie a fost preot în satul fericitului cuvios, părintele Paisie

Aghioritul, în Farasa - Capadocia. Acest sfânt, după cum se ştie, l-a botezat pe
părintele Paisie şi apoi s-a întâmplat repatrierea lor, după evenimentele din 1924.
Odată părintele Arsenie a plecat pe jos în pelerinaj la Locurile Sfinte. După ce a
ajuns, într-o duminică a fost invitat de patriarhul Ierusalimului ca împreună cu un
sobor de preoţi să săvârşească Sfânta Liturghie. Către sfârşitul slujbei, faţa
părintelui Arsenie strălucea ca soarele. Cu greu putea fi privit de ceilalţi preoţi,
care s-au minunat de această privelişte. După slujbă el s-a retras cu smerenie,
evitând întrebările celor din jur.

c) Ieromonahul român înconjurat de flăcări

Părintele Arsenie Boca s-a născut în Hunedoara - România în 1910 şi a
murit, se pare otrăvit, cu o lună înainte de căderea comunismului (noiembrie
1989). Este vorba de o personalitate duhovnicească excepţională a timpului nostru.
Odată, la sărbătoarea Cincizecimii, au venit la mănăstire foarte mulţi oameni şi
chiar şi un detaşament de soldaţi, pentru că era hram. Au săvârşit utrenia în
biserica cea mică iar apoi, pentru că erau foarte mulţi oamenii adunaţi, părintele a
ieşit între
Sfintele Uşi şi le-a spus că vor continua Sfânta Liturghie: afară, pe un podeţ
special amenajat. în timp ce rostea aceste cuvinte călugărul de la strană a
strigat: '

7
5
 - Vai părinte, ce se întâmplă?
- De ce, fiule, ce vezi?
- Sunteţi înconjurat de flăcări!
Era Duhul Sfânt, sub formă de limbi de foc. După : slujbă părintele i-a
spus în taină monahului: „Şi eu mă | simţeam înconjurat de flăcări!”. j

d) Nu binecuvântezi tu... Eu binecuvântez! \

I
Preoţia lui Hristos este un dar pentru om, în vederea mântuirii lumii şi a
răspândirii împărăţiei Sale pe j pământ. Aşadar preotul se oferă în totalitate pe
sine în- i suşi, trup şi suflet, pentru a împlini această înaltă sluji- j re. Nu
devine preot oricine doreşte, ci doar acela pe ca- j re îl cheamă Dumnezeu.
Toţi cei care devin preoţi fără a avea sfânta chemare, cu toate că Tainele
săvârşite de ei sunt valabile şi lucrătoare, vor da socoteală pentru păcatele lor
personale şi vor fî judecaţi cu asprime.
Unul dintre candidaţii la preoţie, proaspăt absol- j vent de teologie, deşi nu
avea credinţă puternică şi era ; măcinat de patimi trupeşti, s-a gândit să ceară
ierarhului său să fie hirotonit. Chiar când îşi citea foaia matricolă, pentru a
vedea notele cu care terminase teologia, a auzit o voce puternică în urechea
stângă care i-a spus: ! „Să nu îndrăzneşti să te faci preot!”. S-a tulburat foarte j
tare şi a început să trăiască în pocăinţă.
în epistolele fericitului isihast Gheron Iosif găsim ■ următoarea
istorisire. Ucenicul său, tânărul ieromonah I Efrem, în ziua în care a săvârşit
prima sa liturghie la schit, în momentul în care a ajuns la cuvintele de bine-
cuvântare: „Pace tuturor!” s-a sfiit să-l binecuvânteze pe duhovnicul său,
simţindu-se nevrednic. Atunci a auzit o puternică voce interioară, care i-a
spus: „Nu bine-
cuvântezi tu... Eu binecuvântez!”

12. MASLUL
Motivele instituirii acestei Taine sunt descrise în Epistola Sfântului Apostol
Iacov, în care citim următoarele: Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii
Bisericii ca să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, întru numele
Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica,
şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui (Iacov 15, 14-15). Acest text ne vorbeşte
despre faptul că oriunde ar fi cineva bolnav de orice fel de boală poate să cheme
preoţii Bisericii pentru a i se face slujba de Maslu. Biserica papală, după
despărţirea ei de Biserica cea Una a lui Hristos, a adus inovaţii şi în ceea ce
priveşte această Taină. A hotărât aşadar că aceasta este o slujbă destinată numai
muribunzilor. Decizia s-a luat la sinodul de la Trident din 1545-1563-

7
6
Sfântul Iacov ne scrie foarte clar că rugăciunea credinţei (sau a nădejdii) îl va
vindeca pe cel bolnav şi că Domnul îl va ridica din patul său. în schimb, papistaşii,
prin folosirea acestei Taine numai în cazul muribunzilor, nu fac altceva decât să
provoace deznădejde în sufletele credincioşilor lor. De câte ori intră în casele lor
pentru oficierea acestei Taine, oamenii intră în panică, încep să plângă, se
văicăresc, fiind siguri că pentru cel bolnav nu mai este nicio speranţă. în vechime,
în Apus, se săvârşea această Taină în biserică. Se mai săvârşea la casa celui bolnav
de şapte ori, în fiecare zi a săptămânii, cu speranţa că se va vindeca. De ce apoi
această schimbare? De vreme ce Apostolul Iacov ne spune că această slujbă se
poate ţine pentru orice boală, de ce papistaşii interzic cu desăvârşire săvârşirea ei
pentru copii sau pentru bolnavii psihic? Pentru că nu înţeleg? Harul n

7
7
uare legătură cu capacitatea de înţelegere a omului.
O altă inovaţie care priveşte această Taină constă în aceea că numai
episcopul sau anumiţi preoţi desemnaţi de el au voie să o săvârşească. însă
aceasta contrazice tradiţia liturgică a bisericii apusene, potrivit căreia toţi
preoţi au dreptul să săvârşească toate Tainele, în afară de hirotonie.
Tradiţia Ortodoxă a stabilit că scopul acestei Taine este în primul rând
vindecarea trupească a bolnavului şi iertarea păcatelor lui, care au o oarecare
legătură cu boala de care suferă. Această Taină nu este însă contrară sau
concurentă Tainei Spovedaniei. Bolnavul are obligaţia morală ca, atunci când
poate, să se spovedească cu pocăinţă şi cu zdrobire de inimă de toate păcatele
care i-au îngreunat şi i-au rănit inima şi sufletul şi care, foarte probabil, i-au
condus şi trupul spre boală.
în Biserica noastră această Taină este săvârşită de unul (atunci când nu
există posibilitatea de a fi mai mulţi preoţi), trei sau şapte părinţi. Se
săvârşeşte nu doar pentru cei grav bolnavi, ci tuturor celor care doresc să
participe - şi chiar copiilor. Şi se oficiază oricând este nevoie. Această Taină
se mai slujeşte în chip solemn, pentru toţi creştinii, în seara din Miercurea
Mare a fiecărui an. Instrumentele văzute ale acestei rânduieli sunt: uleiul,
rugăciunile de invocare a sfinţirii acestuia şi ungerea cu untdelemn sfinţit, în
semnul Sfintei Cruci, a părţilor văzute ale corpului, (frunte, mâini).
Elementul nevăzut este reprezentat de harul divin, prin care Dumnezeu
poate vindeca bolile sufleteşti şi trupeşti ale celor ce se roagă cu credinţă. El
oferă uşurare sufletească, sfinţire şi binecuvântare. Au fost bolnavi care,
participând la această Taină, s-au întors la credinţă, s-au spovedit, şi-au
regăsit drumul duhovnicesc şi mântuirea sufletului.

MĂRTURII DESPRE SFÂNTUL MASLU

a) Vino să vezi minunile lui Dumnezeu

Din cartea părintelui Ştefan Anagnostopoulos Cunoaşterea şi

trăirea credinţei ortodoxe am reţinut următorul caz interesant, care
dovedeşte puterea acestei Taine. A fost povestit de un diacon al cărui
tată era preot şi care, cândva, l-a luat cu sine la o slujbă de Maslu,
pentru a-1 ajuta, citind Apostolul dinaintea fiecărei Evanghelii. I-a
spus:

7
8
 - Vino să vezi minunile lui Dumnezeu în Taina Sfântului Maslu
şi să fii atent atunci când îl voi unge pe bolnav cu uleiul sfinţit.
: Au mers aşadar la un bolnav care era pe moarte, zăcând
inconştient în patul de suferinţă, abia trăgân- du-şi sufletul. Au început
slujba, iar când preotul a a - juns la momentul în care l-a uns cu
untdelemn pe cel bolnav, acesta şi-a revenit în simţiri ca prin minune.
- Unchiule Gheorghe, ţi-ai revenit? - l-a întrebat preotul.
- Mi-am revenit, mi-am revenit!
- Acum să iasă toate rudele afară, ca să te pot spovedi!
L-a spovedit, i-a citit rugăciunea de iertare şi apoi i-a chemat
înapoi în cameră pe cei apropiaţi şi le-a zis:
- Am terminat, acum am să-l şi împărtăşesc, însă puteţi să
începeţi să vă pregătiţi, pentru că până diseară va pleca pe cealaltă
lume, iar mâine o să-l îngropaţi.
Şi, într-adevăr, exact aşa s-a şi întâmplat. După ce s-a împărtăşit,
şi-a făcut semnul sfintei cruci, a căzut din nou în stare de inconştienţă
şi până seara a murit.
b) Constantina a plecat în rai

Intr-o zi a venit la noi la mănăstire un creştin er vlavios din

Ianiţa, pe nume Policarp. Era căsătorit, avea doi copii, pe Constantina
în vârstă de 10 ani şi pe Teo} dor de 8 ani. Din păcate, fetiţa s-a
îmbolnăvit de leucemie şi foarte des trebuia să apeleze la transfuzii de
sânge. După vreo doi ani, în ciuda tuturor tratamentelor încercate, fetiţa
a ajuns în pragul morţii. Era la spital; iar părinţii ei au chemat un preot
care să-i facă Sfântul Maslu. A doua zi, fetiţa l-a întrebat pe tatăl ei:
- Tată, aici în Ianiţa, unde locuim noi, câte biserici există?
- Avem cinci biserici mari, Constantina. I
- Şi câţi locuitori are oraşul nostru, tata? j
- Nu ştiu exact, dar cred că în jur de 25000. De ce ; mă întrebi?
i
- Pentru că nu ştiu, cum pot să încapă atâtea mii! de oameni în
doar cinci biserici? !
- Nu ştii, Constantina, că nu merg toţi oamenii la biserică,
duminica şi la sărbătorile mari?
- Ah, tată, aceşti oameni nu ştiu ce pierd!
- Ce pierd copila mea?

7
9
 - Dacă ar cunoaşte ce bucurie şi ce slavă îi aşteaptă în rai, ar
merge toţi, în fiecare zi, Ia biserica Iui Hristos.
- Dar tu de unde ştii asta, Constantina?
- Pentru că tocmai m-am întors cu sufletul din rai, tată. Am fost
urcată la ceruri şi am văzut locurile unde locuiesc sfinţii lui Dumnezeu
şi sunt foarte bucuroasă.
- Adică, dacă ar veni acum Hristos şi ţi-ar spune să-L urmezi, ai
face-o?
- Fără nicio ezitare, tată, şi chiar aştept să vină acea oră.
După câteva ore fetiţa era în pragul trecerii la cele veşnice. Tatăl
ei o ţinea de mână şi se ruga pentru sufletul ei. Ea a deschis ochii şi i-a
spus: „Tată... sunt aici... Au venit să mă ia... Să aveţi grijă de Teodor...
E un copil
atât de bun... Eu trebuie să plec... sunt aşa de mulţi îngeri aici... mă vor
conduce spre tronul lui Dumnezeu... Rămas bun...” Şi a adormit întru
Domnul. La câteva minute a ajuns la patul fetiţei şi sora tatălui ei. Era ora
nouă dimineaţa. Când a intrat în cameră a simţit un miros de mir şi de tămâie.
L-a întrebat pe fratele ei dacă el a dat cu tămâie atât de dimineaţă, dar acela a
negat. Apoi şi-au dat seama, cu uimire, că de fapt trupul fetiţei răspândea acea
mireasmă duhovnicească.
L-am întrebat pe tatăl ei, ce fel de viaţă a dus Constantina şi acela mi-a
spus: „Copilul ăsta a fost un înger în trup. Nu ştia alt drum decât acasă, la
şcoală şi la biserică. De multe ori încercam să o mai luăm în diferite vizite pe
la prieteni, la diferite distracţii, dar ea se eschiva, spunând că are de învăţat
sau de citit o carte. Nu cerea nimic pentru sine, o jucărie, o ciocolată, o
păpuşă, ca ceilalţi copii. Toate i le dăruia fratelui ei şi o facea cu mare
plăcere. A iubit-o mult Dumnezeu, de aceea a şi luat-o atât de mică la ceruri,
între îngerii Săi. A plecat în primăvara anului 1982. Veşnica ei pomenire.

c) Vasilica Malliarou a văzut după Sântul Maslu cerurile deschise

 La mănăstirea noastră, Sfântul Grigorie, a trăit în ultimii ani monahul
Emanuel Neoschitiotul, care era fratele fostului mitropolit de Mithimnis,
Iacov Cleom- vrotul. Avea şi două surori, care trăiau o viaţă ascetică în lume,
chiar dacă nu îmbrăcaseră haina monahală. Ne vom referi la smerita Vasilica,
despre ale cărei ultime zile de viaţă părintele Emanuel ne-a povestit următoa-
rele: „Surorile mele trăiau o viaţă foarte virtuoasă. îl îngrijeau pe fratele
nostru, mitropolitul, la reşedinţa acestuia. Aproape toată săptămâna posteau,
trăind mai mult cu anafură şi aghiasmă. Doar sâmbăta şi duminica luau masa
cu episcopul. Către sfârşitul vieţii surorii mele Vasilica, mă aflam la Atena.
Am fost anunţat că este foarte bolnavă şi de aceea am pornit de îndată spre
Mi- tilini. Timp de patru zile am vegheat lângă patul ei de suferinţă.
La 30 ianuarie 1965, starea ei s-a înrăutăţit. Se împliniseră 40 de zile de
când Maica Domnului i se arătase, spunându-i că va pleca spre mănăstirile
cereşti. Când i-a auzit pe medici spunând că ar fi fost mai bine să fie dusă la
spital, ea s-a opus cu hotărâre, zicând: «Nu, nu la spital! Preasfânta mă va lua
peste puţin timp! Mi-a sosit ceasul. Să-mi faceţi numai Sfântul Maslu şi facă-
se voia Domnului! X-am făcut slujba împreună cu fratele meu. Vasilica stătea
liniştită şi împăcată pe pat. Lângă ea era un iconostas, către care privea
încontinuu. Deodată şi-a ţinut respiraţia şi din privirea ei ne-am dat seama că
avea o revelaţie. îi vedea pe locuitorii Bisericii Cereşti, trecând cete-cete prin
faţa ei. Mai întâi profeţii, apoi apostolii, mucenicii, ierarhii, cuvio- şii, îngerii,
apoi Maica Domnului şi, la final, Mântuitorul Hristos. Când L-a văzut, a
strigat cu putere către o nepoată a noastră, care era de faţă: «Rivoula,
Rivoula, a venit Hristos să mă ia, împreună cu toate cetele Sfinţilor Săi...» Cu
aceste cuvinte şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos.”
„Niciodată, fraţilor, ne-a spus părintele Emanuel, nu m-am aşteptat la
lucruri atât de minunate, să coboare Hristos într-o chilie atât de mică şi
smerită, pentru a primi sufletul surorii mele.
Am chemat apoi câteva femei evlavioase ca să o pregătească şi s-o
îmbrace în hainele pregătite pentru înmormântare. Când au schimbat-o, au
văzut că pe sub haine purta o vestă din material de sac aspru şi nişte lanţuri
prinse cruciş, care o împiedicau să doarmă confortabil. Eram uimiţi, pentru că
nu ştiam la ce vieţuire ascetică se supusese. Nopţile dormea câte puţin direct
pe podea, având ca pernă o bucată de lemn, postind aspru, adeseori şi câte trei
sau cinci zile la rând.
Dumnezeu a binevoit să descopere sfinţenia vieţii ei, prin minuni care
s-au întâmplat atât lângă patul de suferinţă, cât şi la mormânt. Fratele meu
însă, din smerenie, ne-a sfătuit să nu vorbim despre aceste lucruri, pentru a
nu fi înţeleşi greşit. Dar slava lui Dumnezeu lucrează pentru descoperirea
sfinţilor Săi. Deasupra sicriului ei a fost văzută o flacără inexplicabilă, care
ardea fără să se mistuie dar şi fără să degaje căldură, care a stat acolo până la
momentul îngropării. A luminat timp de o zi şi o noapte, la jumătate de metru

8
1
deasupra trupului ei.
Toată viaţa ei nu a însemnat decât smerenie, ascultare, dobândirea
virtuţilor şi urmarea poruncilor lui Dumnezeu, până la măsura desăvârşirii. A
adormit la vârsta de doar 55 de ani.”
d) Maica Domnului vindecă un copil demonizat al unei femei
musulmane
Din însemnările mele personale am să adaug această istorisire pe care
am consemnat-o pe 24 aprilie 1988.
în ziua aceea au sosit la mănăstirea noastră doi e- piscopi din România,
Epifanie al Buzăului şi Gherasim de la Râmnicu-Vâlcea, însoţiţi de părintele
Sofian, stareţul mănăstirii Antim din Bucureşti, care era şi un ales pictor
bisericesc. Acesta din urmă ne-a istorisit întâmplarea ce urmează.
Undeva, în afara Damascului, capitala Siriei, există o mănăstire
ortodoxă de maici, ridicată în cinstea Maicii Domnului, unde se află şi o
icoană făcătoare de minuni. într-o zi, în anul 1983, o femeie săracă musul-
mană şi-a adus la mănăstire copilul demonizat. îl purtase pe la toate geamiile
din regiune, dar nimeni nu a putut să o ajute. O sfătuise să vină aici o creştină
din
Damasc.
Părinţii slujitori ai mănăstirii i-au făcut şapte zile la rând slujba
Sfântului Maslu şi i-au citit şi Molitfele Sfântului Vasile cel Mare. în a
şaptea zi, prin Harul lui Hristos, rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi
Sfintele Taine copilul s-a vindecat.
La sfârşit, musulmana a întrebat-o pe cea care o îndrumase acolo ce
cadou ar putea să ducă la mănăstir re, în semn de recunoştinţă. Aceea i-a
spus să nu duca nimic, în afară de o sticlă de ulei.
în duminica următoare, femeia a luat sticla de ulei şi a plecat spre
mănăstire. Ajungând, a început să urce scările bisericii. Deodată a alunecat
şi a căzut. Stil cla s-a spart şi uleiul s-a răspândit pe scări. Femeia a
început să plângă de supărare că nu a putut să-i mulţu4 mească Maicii
Domnului. încerca să adune uleiul cu năframa şi să cureţe treptele.
Deodată a observat că pe scările bisericii s-a format din uleiul curs, în chip
foarte evident, imaginea Maicii Domnului, stând în picioare şi neputând fi
ştearsă cu nimic. Astăzi această formă este protejată de un chenar de fier şi
stă ca mărturie a minu~; nii petrecute. I
Prin această minune Maica Domnului ne-a arătat că a primit darul
femeii necăjite şi că recunoştinţa îi este bineplăcută lui Dumnezeu. j

13. TAINA CUNUNIEI

82 1
 |

8
3
 Potrivit învăţăturii Ortodoxe, Taina Cununiei este; foarte importantă şi
trebuie săvârşită conform rânduie- j Iilor bisericeşti. Un tânăr şi o tânără
oficializează legă- i tura iubirii dintre ei, primesc apoi binecuvântarea lui j
Dumnezeu în biserică, stabilindu-se astfel şi o legătură i duhovnicească.
Căsătoria, după cum ştim, are la bază j mai multe motivaţii:în primul rând,
completarea reciprocă a darurilor primite în chip natural de la Dumnezeu.
Fiecare oferă celuilalt împlinirea şi posibilitatea dobândirii unui sens în
comuniune. Se ajută în convieţuire, căutând cele mai bune soluţii la
problemele comune sau în ispite.
în al doilea rând, prin binecuvântarea Tainei, are loc şi o împlinire
reciprocă trupească, prin intermediul căreia se potolesc dorinţele carnale, care
în afara căsătoriei, conduc la pierderea harului lui Dumnezeu şi la sclavia
patimilor.
în al treilea rând, prin intermediul căsătoriei, în armonie şi înţelegere
comună, se realizează şi înmulţirea neamului omenesc, prin dobândirea de
prunci. A- ceasta este de fapt, încă din Vechiul Testament, porunca lui
Dumnezeu către protopărinţii noştri: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi
pământul (Facere 1, 23).
în al patrulea rând, familia, când este locuită de Hristos, devine biserică
după chip. Astfel părinţii pot să se ocupe cu responsabilitate şi frică de
Dumnezeu de creşterea corectă a copiilor lor. Copiii trebuie să aibă ca
exemplu, în viaţa lor, dacă este posibil, viaţa ireproşabilă şi conduita morală
desăvârşită a părinţilor lor.
Potrivit canoanelor nu este permisă căsătoria dintre un ortodox şi cineva
de altă credinţă. Dar, prin po~ gorământ, în special în ţările europene s-a
acceptat în unele cazuri cununia mixtă între creştini, cu condiţia de a fi
botezaţi ortodocşi viitorii copii. Rămâne însă strict interzisă cununia între un
ortodox şi o necreştină sau invers.
în biserica papală cununia, la fel ca şi toate celelalte Taine, sunt lipsite
de binecuvântarea lui Dumnezeu şi de harul Duhului Sfânt, de vreme ce
preoţia lor nu are hirotonie canonică. Ei consideră canonică „relaţia” dintre
doi parteneri, chiar dacă nu este binecuvântată de un preot de-al lor, atunci
când este nevoie. Dar o astfel de cununie nu diferă cu nimic faţă de cununiile
aşa-zis civile, oficiate de ofiţerii stării civile în primării- i le oraşelor.
în biserica lor se accentuează acceptarea reciprocă a candidaţilor la
cununie, în dauna sfinţeniei Tainei. în Biserica noastră Ortodoxă, ceea ce
are cu adevărat importanţă şi greutate este binecuvântarea lui Dumnezeu,
prin intermediul Tainei, în viaţa lor. în afară de iubirea şi unitatea unui
cuplu este esenţial harul lui Dumnezeu, care binecuvântează şi întăreşte
relaţia lor.
Prin hotărârea Vaticanului se interzice cu stricteţe desfacerea

8
4
căsătoriei. Acest lucru este însă antievanghe- lic, de vreme ce însuşi
Domnul a permis desfacerea căsătoriei, în cazul adulterului unuia dintre
soţi. Dar ne-am obişnuit cu faptul că papa, de multe ori, se consideră pe
sine superior chiar şi lui Hristos.

MĂRTURII DESPRE TAINA CUNUNIEI

a) Zece ani de conviepiirejură harul lui Hristos

în zilele noastre se constată o adâncă criză în ceea ce priveşte

căsătoria. Tinerii preferă o viaţă uşoară, plină de plăceri, fără obligaţiile
care ar decurge dintr-o relaţie consfinţită prin cununie. Mai mult, în
fiecare an au loc mai mult de 3000 de divorţuri (în Grecia).
Iată un caz foarte grăitor. Doi tineri au mers la duhovnicul lor
pentru a discuta anumite probleme care apăruseră în viaţa lor de cuplu.
Convieţuiau împreună necununaţi de zece ani. Duhovnicul i-a sfătuit să
se spovedească, iar dacă simt că se iubesc cu adevărat, să se cunune cât
mai curând posibil. într-adevăr, la scurt timp s-au cununat şi-au dobândit
un copil. Cu toate acestea, deşi se spovediseră şi primiseră Taina Cununi-
ei, la şase luni după naşterea copilului au divorţat.
în acest caz, desigur, nu Taina Cununiei, prin care se primeşte
binecuvântarea lui Hristos şi prin care ei devin participanţi activi ai vieţii
spirituale a Bisericii, a dus la despărţirea lor. Merită să analizăm această temă,
care preocupă mii de tineri în zilele noastre şi să deslu|im adevăratele motive
ale divorţului lor.
In primul rând, tot ceea ce uneşte Hristos, prin binecuvântarea ce se
pogoară în viaţa omului, stârneşte invidia şi furia celui care desparte, a
diavolului, care nu-şi găseşte liniştea până când nu intră în viaţa omului să-l
dezbine şi să-l ducă spre pierzare. începe să prezinte mult mai accentuat
diferenţele dintre cei doi, îi face să le creadă de nedepăşit, încearcă să
minimalizeze importanţa prezenţei în viaţa lor a unui duhovnic. îi face să nu
mai fie sinceri până la capăt, unul faţă de celălalt. Alungă smerenia şi
jertfelnicia, stingând încet-încet flacăra iubirii de la început.
în al doilea rând, atunci când în căsnicie apar copiii, cresc obligaţiile şi
sarcinile celor doi părinţi. Neobişnuiţi cu aceste noi constrângeri, cel viclean
le sugerează gânduri despre starea lor de dinainte, când erau liberi, fără
obligaţii, făceau ce doreau cu timpul lor liber, nu aveau cine ştie ce griji
materiale, sprijiniri- du-se mereu pe portofelul părinţilor. Acest mod super-
ficial de gândire duce la conflicte interne şi reproşuri. Sunt vulnerabili şi din
cauza stării de păcătoşenie, provocată de trăirea anterioară fără cununie,
intervine plafonarea şi inevitabil ajung la divorţ.

8
5
 b)Atunci când părinţii sunt sfinţi...
Mai există şi în zilele noastre părinţi sfinţi. în- tr-un oraş din Peloponez
trăia în urmă cu câţiva ani o familie evlavioasă cu mulţi copii. M-am
învrednicit să-i cunosc. Rodul sfinţeniei părinţilor, prin harul lui Dumnezeu,
erau cei unsprezece copii ai lor, patru băieţi şi şapte fete. Viaţa lor era
călăuzită de exemplul luminos
al părinţilor şi de învăţăturile Bisericii noastre. încă de mici, participau la
toate slujbele bisericii din cartierul lor şi erau foarte apropiaţi de un
duhovnic. Fiecare a studiat ceea ce i-a plăcut şi şi-au ales drumul în viaţă,
luminaţi de prezenţa lui Dumnezeu. Din cele şapte fete, şase au ales ca,
după terminarea studiilor, să intre în viaţa monahală, ridicând jugul cel uşor
al vieţuirii în ascultare şi jertfelnicie. Fără sa fie influenţate de nimeni, au
intrat în aceeaşi mănăstire, unde şi-au continuat lupta dobândirii virtuţilor
lui Hristos. Dintre băieţi, doi s-au călugărit la Sfântul Munte şi vieţuiesc cu
jertfelni- cie şi iubire întru Hristos. i
Un alt caz foarte cunoscut este al unei familii diii Tesalonic. Părintele
G. împreună cu preoteasa sa au ai vut opt copii. Şapte dintre ei au ales viaţa
monahală din proprie iniţiativă. Astfel, cinci fete vieţuiesc într~o sihăstrie
din apropierea Tesalonicului, iar doi băieţi se nevoiesc la Sfântul Munte.
Toţi şi-au pus nădejdea în Dumnezeu şi se luptă pentru dobândirea
mântuirii celei veşnice.
i
c) Cizmarul din Alexandria
I
în viaţa Sfântului Antonie cel Mare întâlnim următorul episod.
într-o seară, stătea în faţa colibei sale din deşert şi ; se ruga pentru mântuirea
sufletului, pentru alungarea i patimilor şi pentru dobândirea harului Sfântului
Duh. j Lâ un moment dat, privind către cerul înstelat, i-a venit în minte
următoarea rugăciune: „Oare există în acest deşert un alt ascet, care să aibă
o viaţă duhovnicească mai intensă decât mine, ca să merg lângă el şi să mă
folosesc de îndrumarea lui?” Atunci îngerul Domnului i s-a arătat şi i-a
spus: „Există în Alexandria un cizmar care are o viaţă duhovnicească mai
bogată decât a ta şi

de la care ai ce să înveţi!”
A doua zi sfântul a mers în oraş şi l-a găsit pe cizmar. A

8
6
 început să-l întrebe despre viaţa lui. Acela, după multe ezitări,
presat de rugăminţile ascetului, i-a spus:
- Trăiesc în această colibă sărăcăcioasă împreună cu
soţia mea. Avem copii care s-au căsătorit şi au ajuns la casele
lor şi de atunci eu şi soţia mea trăim ca frate şi soră, în curăţie
şi în viaţă duhovnicească, nădăjduind că ne vom mântui. Tot
ce câştig din slujba mea de cizmar împart în trei părţi. O parte
o dau săracilor, o parte o dau bisericii şi restul pentru nevoile
noastre de zi cu zi.
Ascetul îl întrebă din nou: „Şi totuşi, ce altceva mai
faci?”
Nimic altceva, doar că în fiecare seară ies pe veranda
casei, privesc spre oraş şi spun în sinea mea: „Toţi se vor
mântui, numai eu voi ajunge în iad!”
Atunci ascetul s-a luminat. Pentru o astfel de smerenie
adâncă, cizmarul se ridicase duhovniceşte deasupra
nevoinţelor sale din deşert.
d) Soţii care şi-au păstrat fecioria, fiind căsătoriţi
După adormirea Cuviosului Aîexie-Omul lui Dumnezeu
şi după îngroparea sa, mulţi creştini ai Romei şi-au dorit să
imite viaţa acestuia şi să iubească mai mult decât plăcerile
trecătoare fecioria şi dăruirea către Hristos.
Trăia pe atunci o fecioară evlavioasă, pe care părinţii au forţat-o să se
căsătorească cu un tânăr bogat, potrivit obiceiului căsătoriilor aranjate, care s-
a practicat foarte multă vreme în vechime. După nuntă, când au ajuns în
dormitorul nupţial, fecioara a căzut în faţa unei icoane a Maicii Domnului şi
cu lacrimi a implorat-o să-i păzească fecioria neîntinată. Tânărul încerca în
acest timp să o convingă că nunta este binecuvântat
ăde Hristos şi că cei căsătoriţi sunt şi ei bineplăcuţi în faţa lui Dumnezeu. în
cele din urmă însă, fecioara l-a convins pe mire să-şi păstreze împreună
neprihănirea, iar în faţa celor din jur să apară ca un cuplu normal. Astfel au
trăit mulţi ani ca prieteni iubiţi ai lui Hristos, în posturi, în rugăciuni şi în
milostenie. Când a sosit ceasul, Domnul a chemat-o întâi la sine pe fecioară,
în cetatea cea cerească, în Ierusalimul cel de sus. La momentul în care se
pregăteau să o îngroape, soţul s-a apropiat de sicriu şi a spus următoarele
cuvinte, în auzul tuturor: „îţi mulţumesc Doamne Iisuse Hristoase, pentru
partenera de viaţă pe care mi-ai dat-o, sau mai bine-zis pentru mireasa cea
neprihănită, pe care astăzi ţi-o dăruiesc înapoi, aşa cum mi-ai dăruit-o”. Când
a spus aceste cuvinte, fecioara a revenit la viaţă, a deschis ochii şi i-a spus

8
7
soţului ei: „De ce, iubitul meu mire, ai dezvăluit aceste lucruri, fără ca nimeni
să ţi-o ceară?”, şi a adormit din nou. Această minune i-a uimit pe cei prezenţi,
care I-au dat slavă lui Dumnezeu.
După câteva zile a adormit şi soţul, pe care rudele l-au îngropat într-un
alt cimitir. După câteva luni, pentru că îşi construiseră un nou loc de veci, au
hotărât să-l mute pe cel decedat. Când au deschis mormântul... minune!
Trupul dispăruse. Au deschis apoi şi mormântul soţiei sale şi i-au găsit acolo
pe amândoi împreună. Aşa cum trăiseră pe pământ, iubitori şi neprihăniţi,
prin voia lui Dumnezeu, au rămas de nedespărţit şi după at dormire. Au
înţeles minunea şi i-au depus pe amândoi în noul monument.

e) O femeie a zis câ îşi va da propriul copil diavolului

Trăia cândva o familie evlavioasă în Con stan tino- pol, în frică şi

iubire de Hristos. Au hotărât, într-un a- numit moment al vieţii lor, ca de
atunci să trăiască o viaţă de înfrânare, fără legături trupeşti. Diavolul însă, îl
ispitea pe bărbat cu gânduri de aprindere trupească, încercând să-i slăbească
voinţa. Până la urmă, bărbatul a cedat ispitei şi a început să o preseze pe
femeie, ca să-i satisfacă poftele trupeşti. Era în Sâmbăta Mare, iar femeia nici
n-a vrut să audă. Totul a degenerat în ceartă, iar bărbatul, practic fără să
cedeze, a forţat-o pe soţie să-i facă voia. La sfârşit, femeia, extrem de
furioasă, pentru a se răzbuna pe soţul ei, fără să-şi dea seama ce spune, s-a
blestemat pe sine zicând: „Pentru că n-ai respectat ziua învierii Domnului,
dacă va fi să rămân însărcinată în seara asta, mai bine acest copil să fie luat
de diavol, decât să-mi amintească de această siluire!” Din păcate, cuvintele
femeii s-au adeverit şi a rămas însărcinată. A trecut timpul şi a născut un băiat
drăgălaş. Când copilul a împlinit 12 ani, diavolul i s-a arătat în viziune femeii
şi i-a spus: „Peste trei ani voi veni să iau darul pe care mi l-ai promis!”
Femeia a început să plângă şi să se tânguiască. Pentru ca a aflat cele
petrecute de la tatăl său, fiul a început s-o urască şi să o respingă. A plecat de
acasă şi nu-i mai acorda nicio importanţă. Soţul ei de asemenea pleca de
acasă, lipsea nopţile şi trăia în patimi. Femeia a început să se zbată în sărăcie
şi, din cauza nevoilor, s-a angajat ca doică pentru un copil mic, la o familie
bogată. într-o seară, pe când femeia dormea alături de copilul avut în grijă,
bărbatul ei, ca să se răzbune pe ea, a luat pe furiş copilul şi l-a omorât.
Credea că astfel va fi arestată, judecată pentru crimă şi condamnată la moar-
te.
Când tatăl copilului a venit şi-a văzut grozăvia, a crezut că femeia comisese
această faptă îngrozitoare. A pus să fie arestată şi trimisă pentru a fi judecată.
în această situaţie, neavând pe nimeni care să-i dovedească nevinovăţia, a
început să se roage către Maica Domnului şi să-i ceară ajutorul. Şi într-adevăr,

8
8
în momentu
l

în care toate erau pregătite pentru execuţie, a apărut în faţa tuturor

Maica Domnului, ţinându-1 în braţe pe! Pruncul Sfânt, Fiul ei şi le-a
spus: „Aşteptaţi să facă: această judecată Fiul meu!” Atunci a grăit
pruncul Hristos şi le-a zis: „Nu judecaţi, o oamenilor, după cele ex-
terioare, ci cu dreptate, ca să nu moşteniţi iadul cel veş-j nic. De ce
aţi condamnat-o, fară martori, pe această femeie? Aşa poruncesc
legile voastre? Aduceţi pruncul ; ucis aici şi Eu voi face judecata!”
i
Când cei de faţă au văzut aceste minuni s-au în-! spăimântat.
Au poruncit să fie degrabă adus pruncul u- j cis. Atunci Hristos a
spus: „în numele Domnului, învie I şi spune cine este cel care te-a
ucis!” Atunci pruncul a; revenit la viaţă şi a spus numele
criminalului, arătân- i du-1 cu degetul.
După aceasta, Maica Domnului şi Pruncul s-au j înălţat la ceruri.
Judecătorii l-au arestat pe adevăratul vinovat şi l-au condamnat la
moarte. Astfel, femeia şi fi- i ul ei au fost izbăviţi şi iertaţi de
blestemul care era asupra lor, fiind pedepsit autorul moral al acestei
tragedii, tatăl, al cărui suflet a fost luat de diavol.

14. CINSTITA CRUCE |

înainte de Hristos crucea, după cum se ştie, era un mijloc de
pedeapsă pentru răufăcători. Acest mijloc de suferinţă l-a ales şi
Domnul, care a fost răstignit i chiar între doi tâlhari. Prin răstignirea
Domnului cru- ; cea s-a sfinţit şi a devenit păzitoarea întregii omeniri, !
frumuseţea Bisericii, sprijinul credincioşilor, slava înge- ! rilor şi rana
diavolilor. Semnul sfintei cruci a fost folosit pretutindeni, încă din
timpul Apostolilor şi mai apoi în ; perioada persecuţiilor. A fost folosit
de la început şi în Biserica Romei, aşa cum o dovedesc vestigiile
creştine găsite în catacombe, raclele cu sfinte moaşte sau dife-
rite alte obiecte împodobite cu monograme ale lui Hristos şi cruci.
După ruperea Bisericii Romei de Biserica cea Una a lui Hristos a fost
schimbat şi modul de a face semnul sfintei cruci. Astăzi papistaşii fac semnul
crucii de la stânga la dreapta, cu toate cele cinci degete.

8
9
 MĂRTURII DESPRE SFÂNTA CRUCE
Nu există nicio slujbă în Biserica Ortodoxă în care să nu se folosească
Crucea lui Hristos pentru binecuvântarea tuturor credincioşilor, în vederea
izbăvirii lor de sub puterea satanică a patimilor.
Prin binecuvântarea apei, aghiasma rămâne nestricată pentru totdeauna,
aşa cum am amintit mai sus.
Prin binecuvântarea cinstitelor daruri, a pâinii şi a vinului, se
transformă în chip minunat în Trupul şi Sângele lui Hristos.
Prin puterea şi binecuvântarea Crucii se risipesc puterile satanei. De
aceea bolnavii demonizaţi, care adeseori sunt aduşi la Mănăstirea Sfântului
Gherasim din Kefalonia, strigă din răsputeri că se tem de creştinii ortodocşi.
Apa cu care ne purificăm, adică Sfântul Botez, Sfânta împărtăşanie, pe care o
primim în Biserică şi Crucea pe care o purtăm la gât, acestea sunt armele
noastre.

a) Pedepsirea hoţilor Sfintei Cruci de la Mănăstirea Xiropotamu

în cartea Cea mai presus decât cerurile citim (la pagina 205 ) că în anul 1875
monahii de la Xiropotamu au adus spre închinare Cinstita Cruce în peninsula
Hal- kidiki. Printr-un complot, pus la cale de trei musulmani, odorul sfânt a
fost furat. Mitropolitul de atunci a

9
0
lTesalonicului, loachim al III-lea, care mai apoi a devenit patriarh ecumenic,
a intervenit pe lângă paşa din regiune în vederea găsirii relicvei sfinte. în
cele din urmă Crucea a fost găsită de preotul din satul Sohos, ascunsă de
hoţi într-o grotă.
Cei trei musulmani au avut parte de pedeapsa dumnezeiască. Unul
dintre ei a înnebunit şi a amuţit, al doilea a fost arestat şi omorât de confraţii
săi în chinuri, iar al treilea, în timp ce prăjea nişte peşte la el acasă, s-a opărit
cu ulei încins pe faţă, şi-a ars ochii şi a murit în dureri groaznice în câteva
zile.

b) Cele trei lumânări s-au aprins singure!

Această minune mi-a fost relatată de părintele Cosma din satul Kasazi,
provincia Lualamba din Katan- ga - Congo.
în seara din Vinerea Mare a sosit ceasul în care trebuiau să scoată
Sfântul Epitaf, în procesiune, în jurul noii lor biserici cu hramul Sfântul
Pavel. Ieşind din biserică, au aprins trei lumânări, care erau prinse sus pe
sfânta Cruce. Din cauza vântului puternic de afară lumânările s-au stins, aşa
cum s-au stins şi cele ale credincioşilor. Când mai aveau 40 de metri până la
intrarea în biserică, în chip minunat, cele trei lumânări de la Cruce s-au
aprins singure şi nu s-au mai stins. Vântul bătea în continuare, ca turbat, dar
nu mai reuşea să le stingă. Toţi cei de faţă au rămas înmărmuriţi. Au început
să exclame: „Ce putere are credinţa acestei Biserici!” Cei care nu erau
botezaţi spuneau între ei: „Această Biserică are multă putere! Dumnezeul lor
ne poate spulbera!”
în urma acestei minuni, în şase luni de zile s-au botezat 170 de oameni numai
din acel sat.

c) Cei doi şerpi boa...

Mă găseam în slujba lui Hristos în misiunea apostolică

din Basi, localitate din statul Burundi - Africa Răsăriteană.
într-una dintre călătoriile sale pastorale, la Paştele din 2005,
mitropolitul Africii Centrale, Igna- tie, printre alte cuvinte
folositoare de suflet, ne-a povestit şi următoarea întâmplare.

9
1
 La misiunea apostolică cu sediul în Kanagka - Africa
Centrală, un copil de gimnaziu trecea, într-o dimineaţă, pe
lângă biserică. Din curiozitate a intrat înăuntru. De la strană
se auzeau frumoase cântări bisericeşti, în tot lăcaşul era o
atmosferă de taină, iar cei din acelaşi neam cu el se rugau cu
evlavie. A rămas uimit de slujbă şi de misiunea fascinantă a
acestei Biserici. După ce i-a întrebat pe câţiva dintre cei
prezenţi mai multe lucruri legate de această credinţă, s-a
înscris în catalogul catehumenilor. Fără ştirea părinţilor sai,
care erau fanatici idololatri, a urmat cursurile catehetice şi
după şase luni s-a botezat.
Şi, intr-adevăr, harul Sfântului Botez l-a întărit în
credinţa ortodoxă şi l-a convins că aceasta este adevărata
Biserică a lui Hristos, unde omul îşi poate găsi mântuirea
sufletului. Cu multă bucurie le-a destăinuit şi părinţilor săi
acest lucru şi a încercat să-i convingă să urmeze acestei
Biserici, dacă într-adevăr voiau să câştige viaţa cea veşnică.
Părinţii săi (mai ales tatăl) s-au supărat foarte tare când au auzit că s-a
botezat. Era cât pe ce să-l ia la bătaie. S-au dus să se sfătuiască cu magul
satului, liderul lor spiritual, să-i ceară ajutorul în vederea întoarcerii fiului lor
la credinţa tribului. Acela le-a spus că nu a- re această putere, pentru că o
forţă spirituală mult mai mare îi protejează pe ortodocşi din momentul în care
primesc botezul şi după aceea. Dar i-a promis că va în
-cerca. Disperat în încercarea sa, tatăl i-a spus magului că, dacă nu reuşeşte
să-l întoarcă înapoi, poate să-l şi o- moare pe copil, pentru că i-a jignit pe zei
şi pe strămoşii lor. I-a mai spus că-1 va plăti cu dărnicie pentru serviciile
aduse. Promiţându-i rezultate satisfăcătoare, vrăjitorul s-a apucat de treabă,
invocând ajutorul lui satana...
în dimineaţa următoare copilul se îndrepta, ca de obicei, spre şcoală.
Pe drum a văzut ceva îngrozitor şi s-a oprit speriat. Veneau către el cu viteză
doi şerpi boa uriaşi. înspăimântat, şi-a adus aminte de lecţiile cate- hetice şi
şi-a făcut semnul sfintei cruci, invocând ajutorul puterii lui Hristos.
Rezultatul a fost spectaculos şi eficient. Şerpii s-au întors înapoi şi au
dispărut în tufişuri, mânaţi parcă de o forţă nevăzută. Prin puterea crucii,
tânărul i-a învins pe demonii care erau trimişi de mag să-l omoare. Când s-a
întors de la şcoală, le-a povestit părinţilor săi teribila întâmplare, cum a fost
salvat de la o moarte sigură, din pricina şerpilor... Tatăl său s-a prefăcut că se
bucură, pentru a nu-şi da în vileag planurile ascunse pe care le ţesuse
împotriva fiului său. După masa de prânz, a alergat într-un suflet la vrăjitor
şi l-a întrebat:

9
2
 - Ai reuşit să faci ceva din cele câte te-am rugat
ieri?
- Astăzi, prietene, i-am trimis fiului tău, la ora la care pleca spre
şcoală, doi demoni, sub forma a doi şerpi mari boa ca să-l sugrume şi
aşteptam să văd ce se întâmplă.
- E adevărat, şerpii s-au arătat. Mi-a spus-o fiul meu. Dar, înainte de-a
apuca să-i facă ceva, acela şi-a făcut semnul pe care creştinii îl numesc
cruce, iar şerpii tăi s-au făcut nevăzuţi.
- Ţi-am spus-o, prietene, la creştinii ortodocşi există o putere de
neînvins, care ne strică nouă treburile. Oriunde au apărut aceştia şi Biserica
lor, noi nu mai avem putere să facem nimic, pentru că ne învinge
puterea Dumnezeului lor...
Tatăl copilului s-a îndreptat spre casă, pătruns de o mulţime de
gânduri. Pentru prima dată în viaţă se îndoia de puterea credinţei strămoşilor
săi. L-a rugat pe fiul său să-i mai relateze încă o dată, în amănunt, istoria
întâlnirii cu cei doi şerpi.
Dumnezeu a făcut în continuare o minune şi mai mare. Astăzi toată
familia a trecut la Ortodoxie. îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiul lor,
prin care s-a putut săvârşi minunea convertirii familiei, prin care au a- flat
de unicitatea Bisericii noastre şi-au fost învăţaţi despre mântuirea veşnică a
sufletelor. Slavă lui Dumnezeu de o mie de ori!
ci) Crucea lui Hristos străluceşte

In anul 2005, la sărbătoarea învierii lui Lazăr, s-au botezat în biserica

cu hramul Adormirii Maicii Domnului 15 burundezi. Printre ei şi proaspătul
absolvent al facultăţii de drept Damaschin Bilizi. După botez, fără să-l întreb
nimic, a venit la mine şi mi-a spus următoarele: „Când am ajuns acasă, am
atârnat crucea de lemn pe care o primisem la botez de zidul de deasupra
patului. Seara, după ce mi-am făcut rugăciunea, înainte să adorm, am văzut
un lucru extraordinar. Din cruce ieşeau raze strălucitoare care-mi inundau
camera. în acelaşi timp se auzeau minunate cântări bisericeşti, ce se
terminau cu stihul: «Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte,
miluieşte-ne pe noi!»”
e) Pocăinţa fostului mag

La mănăstirea noastră aghiorită Grigoriu, în ziua de Paşti a anului 1976 a

venit împreună cu un grup de părinţi de la mănăstirea Simonos Petras un
tânăr pe nume Gheorghe. Auzisem despre el şi câte ceva despre

9
3
 viaţa lui. Ne-am apropiat de el, pentru a afla mai multe amănunte,
şi iată ce ne-a povestit.
S-a născut în Australia din părinţi ortodocşi greci, dar care nu erau
foarte religioşi. A primit numele de bo- ţez Gheorghe. Părinţii săi au
alunecat cu timpul în studierea practicilor magiei, fiind atraşi de
conceptele de magie albă şi neagră şi de alte învăţături demonice, răs-
pândite atât de mult în ultima vreme în toată lumea. Âu ajuns la un
asemenea grad de rătăcire, încât au considerat potrivit să-şi ducă fiul în
India, să-l lase sub îndrumarea celor mai renumiţi magi de acolo, pentru
a se perfecţiona în aceste tehnici. L-au lăsat acolo timp de doisprezece
ani, începând de la vârsta de trei ani. A fost deprins cu cele mai avansate
tehnici de magie albă şi neagră, a învăţat toate limbile şi filosofiile
antichităţii - aramaică, latină, sanscrită ş.a. A ajuns la un grad superior de
iniţiere, un fel de patriarh al magiei. După ce a împlinit 15 ani a cerut să-
şi viziteze părinţii, cu care de altfel comunica destul de des prin scrisori.
S-a întors în Australia şi a început să arate şi altora capacităţile sale.
Oamenii îl urmăreau cu sutele, uimiţi de aceste lucruri exotice. |
într-o zi s-a întâlnit pe drum cu un preot ortodox. L-a întrebat cine
este şi ce lucrează. Preotul i-a răspuris că este robul şi slujitorul
adevăratului Dumnezeu. Tânărul i-a spus că adevăratul dumnezeu este
doar acela în care crede el şi pe care îl urmează. în cele din urmă, l-a
rugat pe preot să vină până la el acasă. Acolo tânărul i-a zis: „Dovedeşte-
mi că Dumnezeul tău este cel adevărat”. Preotul i-a răspuns: „Pentru că
tu eşti cel ce doreşti această provocare, dovedeşte tu mai întâi că dum-
nezeul în care crezi este cel adevărat şi apoi voi încerca sa-ţi dovedesc şi
eu”. Atunci Gheorghe a început să facă diferite acte de magie. Mai întâi
le-a poruncit diavolilor care-I slujeau să-i aducă un pahar cu apă. Paharul
părea
că pluteşte singur prin aer, venind către el. Apoi le-a
i

poruncit să transforme zidul casei în geam, pentru a putea privi

afară mişcarea oamenilor şi a maşinilor.
După aceste demonstraţii, preotul, fară să se tulbure, i-a spus:
„Ia acest obiect şi poartă-1 la gât şi încearcă să faci din nou
farmecele tale.” Şi-a scos de la gât crucea pe care o purta şi i-a dat-
o tânărului. Acesta şi-a pus-o la gât şi a încercat să-şi continue

9
4
 reprezentaţia. A observat însă că cei aproape cincizeci de demoni
care îi slujeau de obicei, şi pe care doar el îi putea vedea, se în-
depărtaseră disperaţi, strigând către el:
- Aruncă crucea pe care o porţi şi alungă-1 pe cel de lângă
tine şi abia atunci îţi vom putea sluji din nou!
- Dar nu mi-aţi spus voi că sunteţi duhuri atotputernice?
- Noi conducem în întreaga lume, în afară de un singur loc!
- Şi care este acel loc?
- Cel numit de oameni Sfântul Munte, unde locuiesc nişte
călugări nebuni şi rătăciţi!
Auzind aceste cuvinte revelatoare, tânărul, inspirat de harul
divin, a luat hotărârea de a ajunge şi el să vadă Sfântul Munte.
înainte de a merge în Grecia, s-a o- prit în Suedia pentru a-şi putea
cunoaşte în sfârşit bunica şi părinţii. A rămas împreună cu ei
aproape un an, timp in care a învăţat destul de bine limba greacă.
Apoi a ajuns în Grecia şi s-a îndreptat spre Sfântul Munte. Când a
ajuns la Uranoupoli (portul prin care se intră în munte) a observat
că-1 mai însoţeau doar doi demoni. Se certau între ei şi spuneau: „îl
vom pierde pe stăpânul nostru!” „Nu, nu-1 vom pierde, răspundea
celălalt, este pentru totdeauna al nostru!” Se certau şi se loveau
unul pe altul cu putere. Până la urmă nu au intrat în Sfântul Munte
ca însoţitori ai lui Gheorghe, ci zburau doar prin aer, urmărindu-1
unde se duce.
La recomandarea unor creştini, acesta a ales să meargă la
bătrânul Cuvios Paisie, care pe vremea aceea
vieţuia la mănăstirea Stavronichita. Călugărul l-a întâmpinat cu
bucurie şi l-a îndemnat să ia loc pe verandă. Apoi s-a dus să
pregătească în chilie obişnuita tratai ţie cu dulceaţă şi apă, ce se oferă
pelerinilor.
în câteva clipe, demonii l-au înhăţat pe Gheorghe, şi l-au aruncat
într-o prăpastie, lovindu-1 şi tăvălindu-l; bine printre scaieţi. Apoi,
într-o secundă, l-au adus înapoi. Când s-a întors monahul şi l-a văzut
cu hainele; rupte şi plin de julituri şi de scaieţi şi-a dat seama cu ci-:
ne are de-a face. j
Au început să stea de vorbă. Atunci Gheorghe l-a; întrebat:
- Spuneţi-mi, ce putere are Dumnezeul vostru? j
- Dumnezeul meu este smerit, îi spuse cuviosul, dar vorbeşte-mi
despre puterea dumnezeului tău!
- Iată, vreţi ca această piatră să se spargă în trei bucăţi?
- E, şi ce-i cu asta? Şi Dumnezeul meu poate să facă aşa ceva,
răspunse cuviosul, care a însemnat cu semnul Sfintei Cruci piatra, care

9
5
îndată se sparse în trei bucăţi.
Această minune l-a pus pe gânduri pe Gheorghe, care a început
să-l întrebe pe monah, cu un interes sincer de aceasta dată, despre
credinţa lui. Din toată discuţia un singur lucru nu a putut înţelege - ce
este cu a- ceastă virtute a smereniei - şi aceasta deoarece era stăpânit
de satana, care este duhul mândriei.
A rămas sub îndrumarea bătrânului o săptămână, ascultând
însetat învăţăturile despre Dumnezeu, după care a plecat la Mănăstirea
Simonos Petras. Acolo, părintele stareţ Emilian şi ceilalţi părinţi l-au
primit cu bucurie. Acolo a săvârşit şi prima sa mărturisire completă a
păcatelor, de la începutul vieţii sale. A rămas la această mănăstire
aproape şase luni. în această perioadă a trecut şi pe la mănăstirea
noastră, în ziua de Paşti. Duhovnicul lui, după o anumită perioadă de
pocăinţă,
i-a permis să se împărtăşească. însă diavolul, aşa după cum el însuşi ne-a
povestit, i se înfăţişa în fiecare seară, la miezul nopţii, sub forma unei
fiare înfricoşătoare, din a cărei coadă ieşeau flăcări, îl lovea cu putere şi
îl ardea, întrebându-1 cu furie: „De ce ne-ai părăsit? Atâtea taine ţi-am
arătat, atâta înţelepciune, atâtea căi te-am învăţat! De ce acum vrei să
urmezi unui alt dumnezeu?”
Dimineaţa nici nu se putea mişca. Nici mâini, nici picioare, parcă
era făcut din lemn. Stareţul i-a dăruit să poarte la gât o cruce. Dar, spre
surprinderea tuturor, dimineaţa crucea era aruncată pe podea.
După cele şase luni petrecute la Simonos Petras, Gheorghe s-a
hotărât să plece la Tesalonic, să-şi caute o slujba şi să se stabilească
acolo. în acest timp, magii din India, foştii lui maeştri, l-au căutat şi au
venit să-l întâlnească, pentru a-1 convinge să se întoarcă la ei. S-au văzut
în curtea facultăţii de teologie. Aceia i-au cerut explicaţii, dorind să-i
motiveze să-i urmeze. El a refuzat, iar aceia au încercat să-i aplice o
corecţie fizică. Mai tânăr decât ei, maestru în karate, Gheorghe i-a lovit,
lă- sându-i întinşi pe asfalt şi a fugit. De atunci nu am mai auzit nimic
despre el. Poate ştiu ceva părinţii de la Simonos Petras.

15. MOAŞTELE SFINŢILOR NOŞTRI

Sfintele Moaşte sunt trupuri sau bucăţi de trupuri ori de oseminte,

unele nestricate, izvorâtoare de mir şi arome bine mirositoare, care au
aparţinut sfinţilor noştri şi prin care Dumnezeu, datorită sfinţeniei vieţii
lor, îşi revarsă harul Său cel tămăduitor. Cât timp au petrecut pe pământ,
fiind dăruiţi cu bogăţia harului Duhului Sfânt, au făcut de multe ori şi

9
6
minuni. Acest har pe care l-au câştigat cu străduinţe pe pământ
sălăşluieşte în sufletul lor şi atunci când se înalţă la ceruri. Şi, potrivit în-
văţaturii Sfântului Grigorie Palama, în afară de suflet se sfinţeşte şi
trupul în care harul sălăşluieşte înrădăcinat.
Sfântul, cu toate că a urcat cu sufletul la ceruri, continuă să
păstreze pe pământ o legătură specială cu trupul său care, după cuvântul
Sfântului Apostol Pâvel, este templu al Duhului Sfânt (I Corinteni 6, 19).
Mulţi credincioşi care s-au atins de veşmintele sau de trupul Sfântului
Apostol Pavel s-au vindecat (Fapte 19,11-12), în vreme ce alţii primeau
acest har încă şi de la umbra Sfântului Apostol Petru, ce trecea pe lângă
dânşii. Şi după moartea lor, trupurile sfinţilor au puteri tămăduitoare. O
astfel de minune s-a întâmplat şi în Vechiul Testament, atunci când la
îngroparea trupului lui Elisei, pus peste un alt mort, acesta din urmă a
înviat. j
Moaştele sfinţilor noştri nu sunt idoli, sau dumnezei, sau forme ale
lui Dumnezeu, iar închinarea la ele nu este idolatrie. De vreme ce
Dumnezeu le-a dăruit cu nestricăciune şi putere tămăduitoare, noi ne
închinăm la ele, deoarece prin aceasta îi aducem slavă tot ! lui Dumnezeu.
Cinstim de asemenea sfinţenia pe care au dobândit-o sfinţii în viaţa lor şi
îi rugăm, prin slăvirea pe care le-o atribuim, să ne ajute şi pe noi să
ajungem la sfinţenie. Nu cinstim moaştele pentru ele însele, ca. pe nişte
oase ale trupului lor, ci Harul Sfântului Duh care locuieşte în ele.
Poruncile lui Dumnezeu în Vechiul Testament interziceau cinstirea
idolilor, deoarece oamenii de atunci credeau că în idoli locuia însuşi
Dumnezeu. Noi nu acordăm moaştelor adorarea cuvenită doar lui
Dumnezeu, pentru că nu credem că în ele sălăşluieşte însuşi Dumnezeu,
ci doar harul Său (lucrarea, energia Sa). Prin urmare, cinstindu-i pe sfinţi
îl cinstim şi pe Dumnezeu, aşa după cum El însuşi ne-a spus: Cine vă
primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine îl
primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10,40).
Biserica lui Hristos a cinstit încă din primele secole moaştele
mucenicilor, pe care le-a păstrat cu evlavie, construind în cinstea lor
biserici, de multe ori chiar pe locul de mucenicie. Mai târziu, s-a stabilit
să se aşeze câte o bucăţică din sfintele moaşte în placa de pe Sfânta Masă
şi în Sfântul Antimis, lucru care se săvârşeşte până în zilele noastre. Şi
aceasta deoarece Biserica lui Hristos are ca temelie sângele martirilor.
în textul despre mucenicia Sfântului Policarp, episcopul Smirnei
(166 d.Hr.), citim următoarele lucruri despre creştinii de atunci: „Noi am
înfăşurat moaştele sale ca pe un odor mai scump decât aurul sau
diamantele şi le-am pus la loc de cinste. Aici ne vom strânge cu bucurie,
iar Domnul va revărsa binecuvântarea Sa, ca să prăznuim ziua

9
7
 martiriului său şi să cinstim străduinţele şi luptele sale duhovniceşti”.
De când biserica Romei s-a despărţit de trupul unit al Bisericii
Ortodoxe celei Una şi Sfinte, a pierdut harul Sfântului Duh şi
posibilitatea sfinţirii şi a mântuirii membrilor ei. De aceea, este un
fenomen cunoscut şi paradoxal că, după căderea ei din unitate, nu s-au
mai ridicat sfinţi autentici în mijlocul ei.
Papa, ca vârf infailibil al bisericii lor, proclamă tot mereu noi
sfinţi, la propunerea unui aşa-zis consiliu juridic. Acest consiliu
cântăreşte faptele bune şi rele ale candidaţilor la sfinţenie şi oferă în
consecinţă titlul de „fericit” sau de „sfânt”. Potrivit bisericii papale, sunt
consideraţi sfinţi aceia care au lucrat din greu pentru slava infailibilităţii
papale sau au contribuit la convertirea „rătăciţilor” ortodocşi la
catolicism, chiar şi prin mijloace violente, războaie, constrângeri, crime,
conspiraţii etc. Spre exemplu, papa Ioan Paul al II-Iea l-a sanctificat pe
faimosul cardinal Stepanici, cu binecuvântarea căruia în 1940 au fost
ucişi 800.000 de sârbi ortodocşi. Hotărârea finală o ia papa, ca unic
reprezentant al lui Hristos pe pământ şi moştenitor al infailibilităţii puse
pe seama Apostolului Petru. în această proce-
dură poporul nu are niciun cuvânt de spus. în Ortodoxie poporul este
cel care îşi descoperă sfinţii. Ei sunt icei care vindecă patimile şi
bolile, stau aproape, în diferite moduri, în lupta fiecăruia pentru
dobândirea mântuirii, prin revărsarea bogată a harului Sfântului Duh.
De aceea în Ortodoxie există această legătură atât de strânsă între
poporul credincios şi sfinţii săi. Oamenii aleargă fără ezitare să ceară
ajutorul sfinţilor, pe care îi iubesc din adâncul sufletului, primind în
schimb harul lui Dumnezeu şi binecuvântarea Sa, în ciuda ereticilor şi
a duşmanilor credinţei noastre. De multe ori ne impresionează
mărturiile medicilor americani sau englezi, care sunt chemaţi să
opereze pacienţi din Grecia sau Cipru sau din alte ţări ortodoxe, pentru
a-i scăpa de afecţiuni considerate de multe ori incurabile prin alte
metode şi îi găsesc inexplicabil vindecaţi, după ce s-au rugat fierbinte
către un sfânt drag al lor.
în ţara noastră se păstrează încă vii tradiţiile credinţei noastre.
Oameni ştiu ce trebuie să facă în cazul u- nei epidemii sau al unei
calamităţi naturale. Iată, spre exemplu, un caz întâmplat în mitropolia
Trikis şi Sta- gon, pe care ni l-a relatat părintele Daniel Aerakis. O
plantaţie mare de bumbac, care se găsea în apropierea Tesalonicului,
în locul numit Nomi, a fost invadată de un vierme de culoare verde,
care distrugea cu repeziciune culturile. Oamenii erau disperaţi, văzând
că toată munca lor de un an de zile se risipeşte în vânt. Până să se facă
analizele necesare pentru a se stabili tipul de insecticid potrivit pentru

9
8
această specie ar fi trecut prea multă vreme. Atunci, oamenii au apelat
la părintele Ştefan din satul lor şi împreună au ieşit în procesiune pe
câmp, ţinând în mâini icoane şi sfinte moaşte, înălţând rugăciuni către
Dumnezeu. Ajutorul dumnezeiesc n-a întârziat să apară. îndată a
apărut, ca de nicăieri, un; stol uriaş de vrăbii care, trecând de la o
plantă la alta, au mâncat toţi dăunătorii şi au salvat recolta. Oamenii ;
au rămas fără cuvinte şi nu au încetat să-şi arate recunoştinţa faţă de
bunul Dumnezeu, rămânând credincioşi pentru tot restul vieţii lor.
Moaştele întregi ale sfinţilor noştri

După căderea patriarhiei Romei şi îndepărtarea ei de trupul imit al

Bisericii lui Hristos celei Una, a încetat transmiterea harului lui
Dumnezeu în Tainele lor şi implicit poporului credincios, în vederea
sfinţirii şi mântuirii sale. De altfel, aşa cum am mai spus, harul pentru ei
este ceva creat şi deci este de neînţeles ca o lucrare „omenească” să-l
izbăvească pe om de patimi şi de puterea nevăzutelor şi viclenelor duhuri
şi forţe ale întunericului.

9
9
 Desigur, cunoaştem faptul că atât Biserica Greciei cât şi alte
Biserici Ortodoxe surori au hotărât, ca un gest de bunăvoinţă şi
deschidere, să recunoască valabilitatea botezului săvârşit de catolici. Mai
mult, Biserica Ortodoxă Română acceptă ca valabile Taina Mirungerii şi
cea a Preoţiei; Prin urmare, cei care doresc să treacă la ortodoxie sunt
acceptaţi numai în baza aplicării Tainei Mirungerii. Dar ne întrebăm, pe
bună dreptate, cum este posibil ca una dintre tainele catolicilor să fie
valabilă şi celelalte nu? Dacă în biserica lor există har sfinţitor şi
mântuitor, de ce acesta să acţioneze doar în cazul botezului şi nu în toate
celelalte? Şi în plus, dacă dogma bisericii lor vorbeşte despre faptul că
harul este creat, cum poate un astfel de har să-l mântuiască pe om? Din
punct de vedere eclesiologic, un ortodox nu se poate mântui fără pecetea
botezului prin intermediul căruia primeşte Harul Sfântului Duh. Cum
cunoaştem aşadar că un catolic ce vrea să treacă la ortodoxie primeşte
acest har numai prin Mirungere? Dacă în biserica lor nu mai există
dumnezeiescul har, toate tainele lor sunt invalide, fără nicio excepţie.
Mai există azi episcopi şi teologi ortodocşi care să se îndoiască de faptul
că papistaşii sunt eretici?
Dacă există har în biserica papei, de ce prin rugăciunile unui preot
catolic se pogoară Duhul Sfânt doar în taina Botezului asupra unui
credincios catolic şi nu şi în celelalte taine? Nu ni se pare că ne aflăm la
limitele batjocoririi lucrării Duhului Sfânt? Cine se poate juca cu Duhul
Sfânt? De ce, de asemenea, biserica papală nu poate exorciza demonii ce
stăpânesc sufletele şi trupurile multor oameni, fraţi ai noştri?
Nu ar trebui cândva, cât mai curând, ca Biserica Greciei să renunţe
la această hotărâre şi să permită re- botezarea catolicilor care doresc cu
tot sufletul să se întoarcă la ortodoxie, la Biserica noastră primară, sa pri-
mească cu adevărat şi din plin harul lui Dumnezeu? Aceasta, credem, îi
va ajuta pe catehumenii care doresc să intre în Ortodoxie să creadă că
există acea Biserică nealterată, neschimbată, pe care Hristos a lăsat-o în
lume. Pe aceasta o caută cei ce cu sinceritate doresc să intre în credinţa
noastră, deoarece doresc să aibă acces la plinătatea harului şi la siguranţa
mântuirii lor, aşa cum ne-au învăţat Hristos, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii
PărinţiJ
în Sfântul Munte se menţine tradiţia veche şi sănătoasă a
rebotezării ereticilor care provin de la oricare cult. Nu se face niciun fel
de pogorământ, deoarece s-a dovedit, fără nicio îndoială, de către Sfinţi
Părinţi şi teologi contemporani că papismul este o erezie. Părintele
Stăniloae afirmă că este erezia ereziilor.
Foarte mulţi oameni, care şi-au dorit cu sinceritate să intre în
credinţa ortodoxă, au cerut cu insistenţă să fie rebotezaţi. pentru a simţi

1
0
0
pe deplin că această trecere a fost completă şi fără echivoc. Dacă au fost
refuzaţi de anumiţi episcopi locali, au venit la Sfântul Munte şi au primit
botezul aici. Au fost şi multe cazuri de femei, care au fost botezate la
metocurile aghiorite din afara Athosului.
Un argument decisiv referitor la faptul că nu mai există har în
biserica papală este acela că biserica lor, după ruperea de Biserica
Mama, a încetat să mai fie purtătoare a sfinţeniei. Pomul bun se
cunoaşte după roade, spune un proverb popular. Care sunt roadele bi-
sericii papale până astăzi? Le-am analizat şi le-am observat pe parcursul
acestei lucrări. Ele sunt: propaganda, ameninţările, răpirea bisericilor şi
a averilor, furturile, genocidul, chinurile... iar fructul suprem, un om ce
este adorat ca dumnezeu în locul lui Hristos, al adevăratului Mântuitor,
care este alungat în ceruri, ca un exilat, de către proprii lui fii!
Biserica Ortodoxă continuă misiunea ei sfinţitoare în lume şi oferă
preţioasele ei daruri celor care cu sinceritate şi smerenie doresc sa le
primească. Un rod relevant al Ortodoxiei în lumea de astăzi îl reprezintă
descoperirea, pe parcursul veacurilor, a sfinţilor ei care o împodobesc
asemenea unei coroane cu diamante.
Prin voia lui Dumnezeu, multe dintre moaştele sfinţilor noştri
rămân nealterate şi întregi, secole la rând. în Grecia există 23 de moaşte
întregi, iar în Ucraina, la Kiev sunt 118. Acelaşi lucru se întâmplă şi în
alte ţări ortodoxe. Alte moaşte se păstrează sub formă de oseminte, dar
sunt izvorâtoare de mir sau frumos mirositoare şi făcătoare de minuni.
La 20 octombrie 1581 a avut loc descoperirea moaştelor Sfântului
Gherasim în insula Kefalonia. S-au bucurat foarte mult creştinii
ortodocşi de acolo, pentru că acestea s-au descoperit intacte şi frumos
mirositoare. Evenimentul însă le-a provocat o mare tulburare papis-
taşilor, pentru că le sabota intenţia de a forţa trecerea la catolicism a
locuitorilor insulei. Nestricaciunea moaştelor sfântului ascet Gherasim
ieromonahul le-a închis gura. Mulţi însă, chiar văzând această minune
n-au crezut şi au cerut să fie îngropate din nou moaştele, pentru a vedea
dacă vor rămâne în continuare neputrezite. Şiîntr-adevăr, le-au îngropat
la ioc şi le-au scos după trei I ani. Erau în aceeaşi stare. Atunci mulţi
dintre catolici! s-au convertit la Ortodoxie, iar restul au părăsit insula. !
La 3 martie 2006 o alta minune a uimit lumea ele- ! na şi pe cei din
străinătate. Noi sfinte moaşte s-au des- j coperit cu ocazia deshumării
Cuviosului Visarion. j Acesta a trăit la mănăstirea Sfântului Agaton din
La- mia. A trecut la Domnul în 1991, iar trupul său a stat în- gropat
vreme de 15 ani. Fraţii din mănăstire, care tre- j ceau pe la cimitir, au
observat că de câte ori se apropiau de mormântul lui, se simţea în aer un
miros de bună mireasmă. De aceea stareţul, sfatuindu-se cu bătrânii I
mănăstirii, au decis să-l dezgroape. Au rămas uimiţi \ când l-au văzut
nealterat şi izvorâtor de miresme dumnezeieşti. Părea că ar fi fost
îngropat cu o zi în urmă. în- j că mai ţinea strânsă în mâna dreaptă mica
evanghelie | cu care fusese îngropat. '
Biserica papală dispreţuieşte moaştele sfinţilor j noştri, iar
credincioşii lor nu sunt obişnuiţi să li se în- j chine cu evlavie. Sute de
moaşte intacte au fost furate ! de cruciaţi de-a lungul istoriei şi duse în
Italia şi în alte ţări occidentale. Numai în Veneţia se păstrează 37 de i
moaşte întregi ale sfinţilor răsăriteni. Ele sunt păstrate în sarcofage
închise ermetic, adeseori zidite, şi sunt percepute doar ca nişte obiecte de
muzeu sau ca puncte de | atracţie turistică.
Nestricăciunea, izvorârea de mir, minunile care se petrec în
preajma sfintelor moaşte sunt lucruri necunoscute pentru biserica
apuseană de după secolul al Xl-lea şi pana în prezent. Mai are astăzi
sfinţi biserica papală? Da, ea recunoaşte sfinţii declaraţi în vremea când
era unită cu Ortodoxia Mamă. Doar că pe câţiva dintre ei i-a scos din
calendar, cum ar fi pe Sfântul Gheorghe, Sfânta Varvara ş.a. Şi nu ne
mai întrebăm de ce s-a întâmplat aşa. Este logic, nu se mai potriveau
concepţiei infailibilităţii papale.
16. METODA PERFIDĂ A „UNIAŢIEI” CA MIJLOC DE
PROZELITISM ÎN RÂNDUL ORTODOCŞILOR

Cuvântul uniaţie provine din latinescul unio, care înseamnă unire.

1
0
2
A fost folosit pentru prima dată de călugării iezuiţi în Polonia, unde şi-au
pus în aplicare planurile de atragere la unire a ortodocşilor cu papistaşii.
Aceste încercări s-au extins ulterior şi asupra copţilor
(anticalcedonienilor), nestorienilor, creştinilor din Malabar ~ India,
maroniţilor ş.a.
Unirea bisericilor locale cu Biserica cea Una a lui Hristos este o
năzuinţă legitimă a tuturor creştinilor, dar în acest caz nu avem de-a face
cu o intenţie sinceră a colaboratorilor papei. Este un sistem camuflat, un
pretext prin care se cere mai întâi recunoaşterea primatului papal şi a
altor erezii, având ca finalitate supunerea graduală faţă de biserica
papală. Mai mult, chiar papistaşii evită să folosească termenul uniaţie,
deoarece nu vor să scandalizeze posibilele viitoare victime, care sigur au
acces la informaţiile istorice care prezintă abuzurile propagandistice,
crimele şi constrângerile la care au fost supuse popoare întregi din
Europa de Est şi Orientul Mijlociu. De aceea şi „uniţii” din Grecia se
autointitulează Greci de Rit Catolic, adică, conform iezuiţilor, unire în
credinţă şi diferenţă în ritual (tipic). Astfel, în Grecia şi în alte ţări unde a
apărut acest hibrid nefericit, deşi sunt pe deplin uniţi cu Vaticanul în
ceea ce priveşte învăţătura şi dogmele, păstrează tipicul bisericesc spe-
cific ţării respective. Săvârşesc aceeaşi Sfântă Liturghie pe care o slujim
şi noi, la fel şi celelalte Taine, dar se supun papei. De asemenea, poartă
aceleaşi veşminte ca şi noi, fiecare după gradul său ierarhic, fără a putea
fi deosebiţi de clericii ortodocşi autentici.
începuturile uniaţiei se regăsesc în preajma sinodului de la Lateran
din 1215, la câţiva ani după căderea Constantinopohilui în mâinile
cruciaţilor francezi (1204). Reprezentanţii patriarhiilor latine din Răsărit,
când au constatat că ortodocşii nu pot fi convinşi să se unească cu
Vaticanul, au propus cedarea anumitor drepturi celor care puteau fi
momiţi: Astfel, sinodul a hotărât că ortodocşii îşi pot păstra intact tipicul
liturgic, doar să accepte primatul papal şi restul de erezii. Acelaşi plan a
fost pus în aplicare şi la sinodul de la Ferra- ra-Florenţa, unde papistaşii
nu au luat în discuţie problemele liturgice, ci le-au cerut celor din Răsărit
să; accepte doar primatul, filioque, purgatoriul ş.a. în Polonia, uniaţia a
început cu iniţiativa a doi călugări iezuiţi
- Posevin şi Scarga. în baza hotărârilor sinodului de la Lateran, au
conceput un plan de realizare a uniaţiei. Au cerut ajutorul împăratului
Sigismund al III-lea (1587), care era catolic din familie, şi care a fost
convins să ia iniţiativa unirii ortodocşilor cu catolicii. Prin hotărârile
sinodului unionist de la Brest-Iitovsk (1596), orice reacţie de respingere a
unirii a fost tratată cu brutalitate extremă. Râuri de sânge au curs atunci.
La acest sinod aproape toţi episcopii ortodocşi au semnat constrânşi, sub

1
0
3
ameninţarea cu moartea şi astfel milioane de ortodocşi au devenit uniaţi.
Cei care au îndrăznit să se opună au suferit persecuţii şi chinuri.
Uniaţia s-a extins, după acelaşi tipar, în ţări precum Ucraina,
Slovacia, România, Serbia, Albania, Bulgaria, Georgia, Patriarhia
Ecumenică şi Grecia. Oriunde exista populaţie ortodoxă, uniaţia, având la
bază dictonul: „Scopul scuză mijloacele!w, a activat intens, exploatând la
maxim condiţiile istorice locale, favorabile lor.
în ceea ce priveşte Grecia, uniaţia a apărut în 1922. Mai înainte de aceasta
apăruseră clerici uniaţi la Constantinopol în 1907. Aceştia purtau
veşminte ortodoxe şi acţionau perfid în mijlocul tineretului, sub pre-

textul înfiinţării unor şcoli sau spitale. Acolo a activat şi

Gheorghe Halavazis, născut în Syros din părinţi catolici, care
a fost chemat la Roma în 1920 şi a fost hirotonit episcop
titular de Theodoropolis.
Din cauza evenimentelor dezastruoase din 1922 din
Asia Mică, episcopul Gheorghe a ajuns la Atena, unde a
continuat acţiunile sale „filantropice”, cu o şcoală în cartierul
Iraklion şi o obşte monahală de maici stabilite în Naxos. Ca
urmare a contribuţiilor sale în domeniu social-filantropic
chiar a fost decorat de statul elen!
Biserica Greciei a reacţionat vehement din prima clipă,
printr-o circulară către credincioşii ortodocşi şi o scrisoare
deschisă către Ministerul Educaţiei. La 7 aprilie 1925,
Arhiepiscopul Atenei, Hrisostom, a emis o nouă circulară
împotriva uniaţiei. Episcopul unit Gheorghe a răspuns la
această circulară şi astfel a început o întreagă corespondenţă
între cei doi. Arhiepiscopul, din poziţia sa de profesor
universitar de istorie, a demonstrat cu argumente solide
scopurile viclene ale uniaţiei în Grecia.
Astăzi în Grecia există o comunitate de aproape două mii de uniaţi, care
au propriul lor episcop, hirotonit în 1977, în ciuda opoziţiei Bisericii
Ortodoxe
.17. STRĂDUINŢE ÎN VEDEREA UNIRII PATRIARHIEI
ROMEI CU BISERICA LUI HRISTOS!

1
0
4
 a) EVENIMENTELE DE LA SINODUL DE LA FERRARA-
FLORENŢA j
Un mare seism înaintea plecării delegaţiei răsăritene către
sinodul de la Ferrara — Italia
La 27 noiembrie 1437 s-a pregătit delegaţia epiş- copilor ortodocşi pentru
călătoria în Italia. Au fost convocaţi conducătorii patriarhiilor istorice şi
ai bisericilor locale. Mitropolitul Marcu Eugenicul al Efesului a fost ales
ca reprezentant al celor trei patriarhii din Răsărit - Alexandria, Antiohia şi
Ierusalim. Era foarte renumit pentru virtuţile sale şi înţelepciunea
teologică. Cu câteva zile înainte de plecare, patriarhul Iosif a prevestit cu
o adâncă înţelepciune ceea ce urma să se întâmple în Italia. în faţa tuturor
membrilor delegaţiei a spus următoarele: „Ne cer să venim la sinod în
Italia. Mai mult, ne asigură şi cheltuielile necesare călătoriei, cazare,
mâncare şi toate celelalte. Dar, când vom ajunge acolo, vom deveni robi
şi năimiţi, iar ei vor fi domnii şi stăpânii noştri. Iar robii sunt datori să
împlinească voinţa stăpânilor lor şi orice năimit este dator să facă lucrarea
peni tru care este plătit. Dacă aceia îşi vor retrage suportul material, ce ne
vom face noi? Şi, dacă vom vrea să ne întoarcem pe cheltuiala şi cu
corăbiile lor în ţara noastră, ei ce vor face? Şi ce interes avem noi, străini,
puţini şi săraci să mergem la cei mulţi, bogaţi şi mândri, care,, profitând
de faptul că sunt la ei acasă, vor încerca să ne1 robească? Şi, în plus, dacă
noi vom dori să le vorbim despre credinţa ortodoxă şi tradiţia noastră,
oare nu va fi acest efort unul inutil?

1
0
5
 ”Deşi, în cadrul sinodului, patriarhul a prevăzut cu
atâta precizie cursul evenimentelor, a doua zi a acceptat
realitatea istorică în care se găseau. Turcii ajungeau tot mai
des până la porţile Constantinopolului, iar papa promisese, în
schimbul unirii, că va trimite 2000 de soldaţi care să lupte
pentru salvarea Bizanţului. I-a mobilizat aşadar pe membrii
delegaţiei, sperând că vor fi primiţi de latini cu cinste şi cu
respect. Le-a spus că vor avea libertatea să-şi exprime
nestingheriţi poziţia ortodoxă şi că se vor întoarce
învingători, răsplătiţi pentru strădaniile lor. A reuşit să-l
convingă şi pe împăratul Ioan, care a cedat aproape împotriva
voinţei sale. Mai mult, a pus presiune şi asupra episcopului
Marcu al Efesului, deşi acesta era sceptic încă de la început.
Când corăbiile papei au ancorat la Constantinopol
pentru a prelua delegaţia, a avut loc un mare cutremur de
pământ. Iar când împăratul a urcat pe punte, marea parcă
fierbea. Au plecat la drum şi s-au oprit mai întâi la Kallipoli,
iar apoi au ajuns la Madito. Aici au fost întâmpinaţi de acelaşi
semn al mâniei dumnezeieşti. Un mare cutremur a zguduit
oraşul port din temelii.
La 8 februarie 1438, după 75 de zile pe mare, au ajuns
la Veneţia, unde au fost primiţi cu entuziasm. Li s-a şi oferit o
biserică mare, unde au săvârşit Sfânta Liturghie, după tipicul
Bisericii Răsăritene. La această slujbă s-au strâns de
curiozitate o mare parte dintre cetăţenii importanţi ai
oraşului, care la sfârşit au spus cu emoţie: „înainte de a-i
cunoaşte pe greci, îi consideram asemenea barbarilor, în
vreme ce acum credem şi recunoaştem că ei sunt păstrătorii
Bisericii adevărate şi că Duhul lui Dumnezeu vorbeşte prin
gura lor.”

Pretenţiile de mărire ale papei

De la Veneţia s-au îndreptat spre Ferrara, unde e- ra
stabilit să se ţină sinodul. Papa Eugeniu a trimis o solie
împăratului bizantin, prin care-1 ruga să-i comunice
patriarhului Iosif că, atunci când se vor întâlni, acesta din

1
0
6
urmă este dator să-i sărute papucul! Când a auzit, patriarhul
s-a tulburat foarte tare şi le-a spus celor trimişi că această
invenţie este inacceptabilă. Le-a explicat că-1 va saluta pe
papă cu îmbrăţişarea frăţească, potrivit tradiţiei vechi
bisericeşti, dar nicidecum să-i sărute piciorul! în cele din
urmă, papa a renunţat la ipre- tenţiile sale, dar a avut grija să-
l întâmpine pe patriarh într-o clădire separată, discretă,
departe de ochii oficialităţilor şi ai supuşilor săi.

Câinele împăratului urlă

în timpul dezbaterilor teologice, cuvântul cel mai greu
de spus, din partea ortodocşilor, l-a avut Sfântul Marcu
Eugenicul. El a încercat să le explice papistaşilor cu
argumente din Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi folosirea
prepoziţiilor de la şi prin - le-a expus vechea învăţătură că
Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, iar prin Fiul este trimis în
timp şi în lume. Dar latinii insistau în filosofiile lor. Printre
primii care au cedat în materie de credinţă a fost mitropolitul
de Niceea - Visarion, care, mânat de ambiţie şi de iubirea de
arginţi, s-a supus dogmelor papale, după ce a primit de la
acesta promisiunea că-i va fi acordată funcţia de cardinal. L-a
urmat Isivdor al Rusiei, care a devenit şi el cardinal. S-au
opus în mod evident lui Marcu Eugenicul, protosinghelul pa-
triarhului Grigorie şi teologul Gheorghe Amirounţis -
Trapezuntul. Ca să-i preseze pe ortodocşi să accepte inovaţiile
lor, latinii nu s-au dat înapoi nici de la cele mai josnice
mijloace. I-au ţinut înfometaţi şi fără niciun ban, umilindu-i şi
ameninţându-i sau promiţându-le tot felul de măriri şi
avantaje.
O altă mişcare strategică a papei a fost declaraţia că nu
mai dispune de banii necesari întreţinerii delegaţiei ortodoxe
şi că a cerut un împrumut locuitorilor Florenţei. Aceştia s-ar fi
oferit să ajute, cu condiţia ca lucrările sinodului să continue în
oraşul lor. Mai mult, invocând o iminentă epidemie în Ferrara,
a grăbit mutarea sinodalilor la Florenţa. De ce s-a dorit, în

1
0
7
realitate, această mutare? Pentru că mulţi dintre ortodocşi,
simţind pericolul presiunii puse asupra lor, au plecat cu
propriile mijloace băneşti către ţările de unde veniseră.
Florenţa era mai departe şi şansele de evadare erau mai mici.
Aici dezbaterea a continuat pe tema dacă Sfântul Duh
purcede şi de la Fiul. Inovaţiile latinilor au fost demontate
punct cu punct, având ca baza hotărârile inatacabile ale
Sinoadelor Ecumenice. Sfântul Marcu a rămas singurul
luptător pentru adevăr, atacând virulent şi această ultimă
greşeală, în cele şapte cuvântări ale sale. împăratul bizantin
era disperat de faptul că nu se ajungea la un rezultat comun,
favorabil unirii şi implicit obţinerii ajutorului militar promis
de papă. I-a chemat în camera sa pe mitropolitul de Niceea,
Visarion, pe Isi- dor al Rusiei şi pe protosinghelul Grigorie şi
le-a dat un ultimatum - să găsească negreşit o cale pentru
realizarea unirii. La sfârşit le-a spus: „Oricine se va opune în-
cercării de unire cu latinii va fi aspru pedepsit pentru
îndrăzneala lui!” Sfântul Marcu nu s-a lăsat influenţat nici de
această ameninţare, ci şi-a apărat în continuare dreapta
credinţă.
Papa a impus atunci noi metode de constrângere şi
şantaj prin înfometarea delegaţiei şi stoparea oricărui fel de
ajutor bănesc. Răsăritenii au fost nevoiţi chiar să-şi vândă din
haine sau din arme pentru a putea cumpăra mâncare, ca să nu
moară de foame. S-au plâns împăratului, iar acesta s-a adresat
papei. Atunci, pontiful i-a răspuns: „Mergeţi la Marcu
Eugenicu şi la marele sachelar (Mihail Hrisolcokis), deoarece
aceştia se opun unirii şi din cauza lor avem toţi de suferit!”
Atunci, îm- paratul i-a presat pe răsăriteni să accepte
propunerile papei, însă majoritatea au răspuns că mai bine
preferă să moară decât să se latinizeze. Văzând că nu există
nicio cale pentru un dialog sincer în vederea unirii, 1 jau
rugat pe împărat să dispună întoarcerea lor în patrie. Papa s-a
tulburat şi, în înţelegere cu clericii lui, a spus: „Fie vor
accepta martiriul sfinţilor pe care ei înşişi îi expun, fie vor
continua dezbaterile până când îi vom convinge de adevărul

1
0
8
 bisericii noastre. Numai aşa se vor putea întoarce la casele
lor, dacă vor semna unirea.” j
Patriarhul s-a lăsat până la urmă convins de împărat şi a
susţinut în apologia lui faptul că unirea avea să aducă un mare
bine ţării sale. Arhiereii erau înfometaţi, împăratul se delecta
cu partidele de vânătoare, iar papistaşii insistau cu expunerea
credinţei lor, pe care dacă aveau să o semneze ortodocşii
unirea era deja realizată.
Şi iarăşi în prima linie a frontului a rămas Marcu
Eugenicu. Dacă la început opozanţii săi erau doi sau trei,
acum, spre sfârşitul lucrărilor, aproape toţi îşi trădaseră
credinţa şi i se împotriveau. Degeaba se zbătea el pentru
întoarcerea celor rătăciţi la adevărata credinţa. S-a ridicat în
mijlocul lor şi le-a spus că papa este un eretic. Ei s-au înfuriat
şi i-au spus să-şi demonstreze afirmaţia sau va fi aspru
pedepsit. Au făcut presiuni asupra lui timp de două zile ca să
facă măcar un compromis de conjunctură, dar el le-a răspuns:
„în cele ce privesc credinţa nu există compromisuri!”
Mitropolitul de Niceea parca înnebunise, l-a ocărât pe Marcu
şi l-a făcut demonizat. Sfântul i-a răspuns calm: „Vorbeşti
asemenea unui copil fără minte!” Pe urmă le-a cerut să asculte
câteva pasaje din Nil Cabasila, mitropolitul Te- salonicului,
dar ei l-au împiedicat, spunându-i că e schismatic. Din acel
moment, vocea acestui sfânt teolog s-a auzit din ce în ce mai
puţin!
în continuare, împăratul şi patriarhul i-au convocat pe
toţi răsăritenii şi le-au citit diverse pasaje interpretabile din
Sfinţii Părinţi, aparent favorabile unirii, adunate de Visarion al
Niceei. Aproape toţi le-au acceptat ca valabile, în afară de
episcopii Antonie al Irakliei, Dositei al Moneravasiei şi
Sofronie al Aghileei. L-au întrebat şi pe Sfântul Marcu dacă
acceptă această variantă, „în interesul poporului”, au zis ei,
dar n-au putut să clintească acest suflet de diamant.
Toţi cei care n-au acceptat textul unirii au fost pedepsiţi
prin oprirea fondurilor destinate întreţinerii şi au început să
sufere de foame. în cele din urmă, la insistenţele filo-latinilor
din delegaţie, papa a dat 200 de florini, pentru a fi folosiţi ca

1
0
9
momeală pentru cei ce nu cedau, cu condiţia ca aceştia să
semneze unirea.
în ziua următoare s-au întrunit toţi membrii delegaţiei,
potrivit poruncii împăratului, iar cei care se opuneau au fost
din nou presaţi să accepte unirea. Majoritatea au cedat, în
afară de Marcu şi încă vreo doi-trei reprezentanţi ai celorlalte
biserici. Atunci, împăratul s-a ridicat în şedinţă şi a proclamat
triumfător că unirea s-a realizat. în timp ce dădea citire
tomosului de unire s-a întâmplat ceva vrednic de amintit.
Unul dintre câinii de vânătoare ai împăratului, care dormea la
picioarele lui, a început să urle îngrozitor, ca şi cum ar fi fost
pe moarte. Degeaba s-au chinuit servitorii să-l liniştească,
până la urmă au trebuit să-l scoată din palat. Mulţi au văzut în
aceasta un semn rău, zicând că până şi un animal fără minte
jeleşte pentru trădarea credinţei ortodoxe, pe care a făcut-o
împăratul, controlându-i pe cei cu minte. După 1 citirea
tomosului de unire, împăratul a poruncit ca oricine neagă
această hotărâre să fie arestat şi pedepsit exemplar. Apoi i-a
trimis papei tomosul răsăritenilor pentru unire. Pontiful însă a
răspuns că ortodocşii vor trebui să accepte şi celelalte
diferenţe existente, adică folosirea azimei la Liturghie,
învăţătura despre purgatoriu, primatul papal, schimbarea
rugăciunilor de invocare a Sfântului Duh de la epicleza etc.
Toate aceste pretenţii i-au tulburat pe împărat şi pe patriarh.
Au apelat la Sfântul Marcu pentru a redacta un text referitor
la epicleza. Acesta a acceptat. împăratul a spus cu furie că
latinii nu cunosc nicio limită. Dar, deşi se opusese de atâtea
ori, până la urmă iar a cedat, mai ales că papa oprise din nou
livrările de bani pentru mâncare. Pe de altă parte era şi
imposibilă plecarea lor din Italia fără banii necesari călătoriei
şi subzistenţei. Să nu uităm că fuseseră aduşi aici cu corăbiile
papei. în cele din urma l-a trimis pe Isidor al Rusiei la papă,
ca să-l întrebe ce va oferi în schimbul unirii. Prin intermediul
a trei cardinali papa a răspuns:

1. Va oferi banii şi corăbiile necesare întoarcerii la

1
1
0
 Constantinopol.
2. Le va da 300 de soldaţi, gardă pentru capitală, care
vor fi întreţinuţi de papă.
3. Le va oferi doua corăbii de război, care să patruleze
în Cornul de Aur.
4. Va da binecuvântare ca pelerinajele să nu se mai
facă la Ierusalim, ci la Constantinopol.
5. Le va mai trimite, pentru 10 luni, 10 vase de război
şi alte 10 nave apoi, pentru un an de zile.
6. Va interveni pe lângă împăraţii apuseni să a- corde
ajutor militar Bizanţului.
După ce au fost stabilite toate acestea, a venit şi ziua
cea mare a semnării unirii. La 10 iunie 1439, chiar înainte de
a semna, a murit brusc, fără nicio cauză aparentă, patriarhul
filocatolic Iosif. în timp ce mânca, aşa cum ne descrie
istoricul Silvestru Siropoulos, a început să vomite ceva foarte
urât mirositor şi şi-a dat duhul înainte de terminarea sinodului.
împăratul a rămas singur să semneze unirea împreună cu
ceilalţi filocatolici.
Sfântul Marcu stătea deoparte şi urmărea evenimentele în
tăcere, adânc întristat. împăratul n-a mai în-

drăznit să facă presiuni asupra lui ca să

semneze, deoarece risca să fie acuzat la
întoarcere de tiranie şi de rău tratament faţa
de reprezentantul celorlalte trei Patriarhii
Răsăritene. I-a promis chiar că va asigura
întoarcerea sa iară probleme în Mitropolia
Efesului.
La patru zile după moartea patriarhului,
fratele împăratului, Dimitrie, a plecat către
Veneţia, ca să nu semneze tomosul. împreună

1
1
1
 cu el a fugit şi Gheorghe Scholarul, viitorul
patriarh Ghenadie. în afară de Sfântul Marcu
nu au mai semnat mitropolitul de Stavropo-
leos - Isaia, care a plecat pe ascuns la Veneţia,
pentru a nu fi ucis de latini. Exarhul Iviriei
(Georgia de azi) s-a prefăcut că a înnebunit şi
nu a semnat. Fratele Sfântului Marcu -
diaconul Ioan şi Metodie de Lakedaimo- nia
nu au semnat nici ei. Ceilalţi reprezentanţi
bisericeşti au fost convinşi de împărat şi au
semnat. Papa a primit tomosul de unire de la
răsăriteni şi, când a văzut că printre semnături
nu apare şi cea a Sfântului Marcu al Efesului,
a spus cu deznădejde: „înseamnă că n-am
realizat nimic!” Atât de mare importanţă avea
pentru papă semnătura Sfântului Marcu.
După semnarea tomosului de către 18 episcopi şi 11 clerici,
papa i-a cerut împăratului să-l trimită la palatul său pe Marcu,
pentru a fi judecat ca necredincios şi eretic, dar acesta a
refuzat şi i-a luat apărarea ierarhului. L-a îndemnat chiar să
meargă fără frică la întâlnirea cu papa şi să-şi apere poziţia. Şi
într-adevăr Sfântul Marcu s-a înfăţişat în faţa pontifului şi i-a
demonstrat că nu este eretic, că nu susţine o opinie proprie, ci
doar ceea ce are ca tezaur de credinţă Biserica lui Iisus Hris-
tos. în cele din urmă, papa nu l-a pedepsit şi l-a lăsat să se
întoarcă în siguranţă la Constantinopol. Cu banii şi corăbiile
papei delegaţia răsăriteană s-a întors la Constantinopol la 1
februarie 1440. în Italia au mai rămas doar doi morţi -
patriarhul Iosif şi mitropolitul de Sar- des, care a murit la
Ferrara, şi doi vii - Visadon de Nice

1
1
2
 -

ea şi Isidor al Rusiei, care au rămas să primească, după cum

le promisese papa, demnitatea de cardinali. La: sosire,
poporul ortodox, care cunoştea deja cursul evenimentelor,
l-a întâmpinat cu urale doar pe Sfântul Marcu, pe care l-au
numit stâlpul Bisericii, noul loan Teologul sau un alt
Atanasie sau Chirii. Toţi cei care au semnat unirea s-au
întors plângând, zicând că sunt gata să
li se taie mâna cu care au semnat şi prin care au trădat
credinţa lui Hristos şi a Bisericii Sale.
întâi-stătătorii patriarhiilor răsăritene s-au reunit la
Ierusalim şi-au anatematizat sinodul de la Ferrara- Florenţa.
în acelaşi timp l-au caterisit şi pe noul patriarh latinofil de
Constantinopol, Mitrofan, fost mitropolit de Cizic. Au
alcătuit o mărturisire de credinţă şi l-au însărcinat pe
mitropolitul Cezareei să o răspândească pretutindeni.
Un sinod asemănător s-a ţinut şi Ia Moscova,! în
Rusia, unde s-a anatematizat tomosul de unire. Ţarul Vasile
l-a arestat pe patriarhul latinofil Isidor şi 1-a a- runcat în
închisoare. După o perioadă, acesta a reuşit să evadeze şi să
se întoarcă la Roma. A fost numit cardinal de Polonia, dar a
murit peste puţin timp în chinuri groaznice. !
Mitropolitul Marcu s-a întors în scaunul de la Efes şi
i-a întărit pe credincioşii săi în păstrarea credinţei ortodoxe,
cu preţul oricărui sacrificiu.
Peste doar trei ani însă, în vreme ce se afla în casa
părinţilor săi din Galata, lângă Constantinopol, s-a îm-
bolnăvit. După paisprezece zile de suferinţă şi-a dat sufletul
în mâinile Domnului, la 19 ianuarie 1443, la vârsta de doar
44 de ani şi a fost îngropat la mănăstirea Sfântului Mucenic
Gheorghe de Manganon, unde şi intrase în monahism.
Papa a fost informat că nici clerul şi nici poporul
ortodox nu au acceptat unirea. A trimis câţiva reprezentanţi,
care să mai încerce să negocieze câte ceva, dar
n-au reuşit nimic.

1
1
3
 b) O DELEGAŢIE COMPUSĂ DIN LATINI ŞI GRECI
FILOCATOLICI LA SFÂNTUL MUNTE ÎN SECOLUL AL XIII-LEA
Mergi repede la mănăstire şi amtnţă~i pe fraţi şi pe stareţ că sosesc
duşmanii Fiului meu
încă din vechime papii, în colaborare cu ortodocşii filocatolici, au
încercat să subjuge Ortodoxia şi în special turnul ei de veghe - care până în
zilele noastre este Sfântul Munte Athos.
în 1280, o delegaţie latină, trimisa de papă, a sosit la Constantinopol şi,
aliindu-se cu conducătorii politici şi religioşi ai vremii, adică cu împăratul
Mihail Paleolo- gul şi patriarhul Ioan Vekkos, au hotărât să facă o campanie
de cucerire a Sfântului Munte.
La Schitul Karyes s-au opus Protosul Athosului, ieromucenicul Cosma,
şi mulţi alţi monahi de la chiliile din jur. în exteriorul bisericii de la Protaton,
cu hramul Adormirii Maicii Domnului, se păstrează până astăzi placa de
marmură pe care s-au tăiat capetele cuvioşilor mucenici, care n-au cedat
inovaţiilor catolice.
Când duşmanii credinţei noastre au ajuns Ia Mănăstirea Vatoped,
însoţiţi de filocatolicii bizantini, pe stareţul Eftimie l-au înecat în mare, iar pe
cei doisprezece părinţi pe care i-au prins, i-au dus în pădure şi i-au spânzurat
de copaci. Mulţi dintre ceilalţi monahi, când şi-au dat seama de pericol, au
fugit prin păduri şi peşteri şi s-au salvat.
Apoi papistaşii s-au îndreptat către Mănăstirea Iviron. Iată ce se poate citi în
Sinaxarul Mare, la data de 13 mai, pagina 338 (Atena, ediţia a cincea,
1977): „Când filocatolicii au ajuns la Sfânta Mănăstire Iviron,

monahii de aici, însufleţiţi de dumnezeiescul zel de a a-

păra sfânta ortodoxie, nu i-au primit înăuntru. Atunci
aceia, plini de mânie, au spart porţile şi au poruncit a-
restarea tuturor. Pe cei care se trăgeau din părţile Italiei i-
au luat ca sclavi, iar pe ceilalţi i-au urcat în vasul de
pescuit al mănăstirii şi, ducându-i în larg, i-au scufundat
cu totul”. Aşa au primit cununa muceniciei acei fericiţi.
Ceea ce s-a întâmplat la mănăstirea Xiropotamu ni
se relatează în cartea Ortodoxia şi Papismul, scrisă de
Urania Lampaki (ediţia 1964, pp. 154-157): „La Mă-
1
1
4
 năstirea Xiropotamu, în timp ce se săvârşea liturghia
latinilor, a avut loc un incendiu devastator, urmat de un
cutremur puternic, însoţit de un vuiet asurzitor. Biserica
s-a prăbuşit peste preoţii ruşinii şi zidurile mănăstirii s-
au dărâmat. Văzând cele petrecute, împăratul şi
însoţitorii sai au plecat ruşinaţi, în timp ce ciuperca cu 40
de pui, care răsărise sub Sfânta Masă în ziua celor
patruzeci de mucenici, s-a uscat şi nu a mai dat rod în
altarul pângărit de latini”.
La Mănăstirea bulgărească Zografu, închinată
Sfântului Gheorghe, s-au întâmplat următoarele eveni-
mente. în afara mănăstirii, într-o chilie izolată, se nevoia
un monah. De mai multe ori pe zi citea Acatistul Maicii
Domnului în faţa icoanei Preacuratei. în ziua aceea
nefastă, în vreme ce se afla ca de obicei la rugăciune, din
icoana Maicii Domnului a auzit o voce care i-a poruncit:
„Fugi degrabă la mănăstire şi an miţă-i pe fraţi şi pe
stareţ că sosesc duşmanii Fiului meu. Cei care sunt mai
slabi duhovniceşte să fugă în pădure până când va trece
ispita. Cei care sunt gata să primească cununa
mucenicească, să rămână în mănăstire”.
Monahul a fugit îndată să împlinească voia Maicii
Domnului şi să-i anunţe pe fraţi. Când a ajuns la porţile
mănăstirii, a fost uimit să vadă acolo icoana Fecioarei; la
care se rugase în chilia sa. I s-a închinat cu evlavie, a
luat-o în mâini şi a intrat înăuntru. S-a întâlnit cu egumenul şi l-a anunţat
despre pericolul iminent. Părinţii s-au tulburat foarte tare. Cei care au simţit
că mai au nevoie de timp de pocăinţă, mai slăbiţi sufleteşte, au plecat să se
ascundă prin păduri. Ceilalţi, împreună cu stareţul lor, s-au închis în turnul
mănăstirii, aşteptând cu bărbăţie cununa mucenicească din mâna lui Hristos.
După câteva ore au ajuns şi hoardele duşmanilor lui Hristos, somându-
i pe monahi să deschidă porţile mănăstirii şi să-l recunoască pe papă drept
cap al bisericii universale, lucru pentru care ar fi putut fi răsplătiţi cu
dărnicie. Monahii au răspuns din vârful turnului: „Cine a stabilit că papa al
vostru este capul Bisericii lui Hristos? De unde aţi scos această învăţătură?
Pentru noi capul Bisericii este numai Hristos. Ne este mai uşor să murim,
decât să pângărim acest loc sfânt prin prezenţa voastră tiranică şi violentă.
Nu deschidem porţile şi plecaţi de aici!”
Atunci latinii s-au pus pe treabă. Au adunat din pădure foarte multe
lemne uscate, le-au îngrămădit în jurul turnului şi le-au dat foc. Flăcările s-au

1
1
5
ridicat până la cer, iar ostaşii lui Hristos şi-au dat sufletele în mâinile
Domnului.
Consîujitorul de la Sfânta Mănăstire Marea Lavrâ
în Sinaxarul Mare al Bisericii Ortodoxe, la 4 ianuarie (ediţia a şasea, Atena,
1978, p. 95) citim următoarele: „Când latinofilii au ajuns la Lavra, câţiva
călugări speriaţi de grozăviile care auziseră că s-au petrecut la celelalte
mănăstiri au hotărât să-i primească şi să accepte condiţiile lor. Marea
majoritate fugiseră deja prin păduri şi locuri pustii şi greu accesibile. Când
latinii au auzit că se supun ascultării lor, le-au oferit în dar o mulţime de
obiecte preţioase furate de la celelalte mă

1
1
6
 năstiri - potire, evanghelii, cădelniţe ş.a.
Apoi au cerut să săvârşească împreună liturghia, semnul total al
supunerii şi al cedării. Cei care s-au împărtăşit la acea liturghie au avut apoi o
soartă îngrozitoare, fiind loviţi de tot felul de boli - li s-a umflat corpul, au
paralizat, au suferit infecţii extinse şi trupul le-a intrat de viu în putrefacţie,
răspândind o duhoare de nesuportat şi altele. Nici n-au mai fost
înmormântaţi;în cimitirul mănăstirii ci au fost băgaţi într-o peşteră ;a~ dâncă,
pe care apoi au zidit-o, ca semn al faptului că sunt străini de Sfânta Biserică
Ortodoxă de Răsărit şi de dogmele ei’7.
După cum vedem şi în manuscrisul fericitului spre pomenire monah
Lazăr Dionisiatul (t 1974), care se găseşte la Mănăstirea Dionisiu, la Marea
Lavră âu slujit împreună cu latinii opt clerici - ieromonahi şi ie- rodiaconi.
După ce au murit, trupurile lor au rămas umflate. La început, trupurile lor
fuseseră îngropate undeva la intrarea în cimitirul mănăstirii, într-un loc
separat, ca pildă de învăţătură pentru cei slabi în credinţă şi pentru îndreptare.
în anul 1937 s-a întâmplat următorul incident. într-o seară, o echipă de
muncitori angajaţi de mănăstire pentru nişte lucrări de reparaţii, care
cunoşteau istoricul locului, în timp ce mâncau, au început să facă tot felul de
glume şi să se provoace unii pe alţii. Au pus pariu că nimeni nu are curajul să
petreacă o noapte în cimitir, în locul unde fuseseră îngropaţi cei căzuţi. Unul
dintre ei a pariat că va merge şi chiar a făcut-o. Nimeni nu ştie ce s-a petrecut
cu el în acea noapte. Cert este că a doua zi, colegii săi l-au găsit acolo fără
suflare, ca şi cum ar fi avut un infarct provocat de frică. Acest incident a
determinat Consiliul Mănăstirii să transfere trupurile acelea într-o peşteră izo-
lată, ce se află între Lavra şi Schitul românesc Prodro- mu şi care a fost mai
apoi zidită.
Aceste evenimente aproape că se uitaseră. Slavă!
Domnului că au fost găsite cele patru cărţi în manuscris ale fericitului Lazăr
Dionisiatul, care, cât a trăit, a adunat diferite istorisiri pe această temă,
petrecute la mai multe mănăstiri şi schituri din Athos.
Din cartea «Ortodoxie şi Papalitate» scrisă de Urania Lampaki (ediţia
1964, pp. 154-157) citim: „Să vedem ce s-a întâmplat şi la Marea Lavră, unde
i-au întâmpinat (pe latini - n.n.) bătând clopotele. Şi acolo au urmat evenimente
îngrozitoare, cutremurătoare şi înfricoşătoare, aşa cum ne relatează tradiţia
autentică... Pe de-o parte ierodiaconul Lavriot, conslujitor la Sfânta Liturghie,
urmărit de mânia dumnezeiască, a avut zilele numărate, sfârşind într-un
incendiu puternic, iar pe de altă parte, cei şapte ieromonahi (după alte izvoare
unsprezece), au murit în chip misterios, cu trupurile umflate. Până la sfârşitul
secolului al 19-lea au fost îngropaţi la intrarea în cimitirul mănăstirii... în văzul
tuturor... spre îndreptarea şi înţelepţirea urmaşilor... iar mai apoi, din cauza
evenimentelor înfricoşătoare care se petreceau în preajma mormintelor lor, au
fost duşi într-o peşteră spre schitul Prodromu şi zidiţi acolo”.
O informaţie identică, transmisă oral, o avem din partea părinţilor mai
bătrâni ai Mănăstirii aghiorite Grigoriu. Astfel, monahul Isihie, care a venit aici
încă din 1924, ne spunea: „Au trecut şi pe la mănăstirea noastră monahi şi laici
care ne povesteau că au văzut mormintele şi rămăşiţele celor anatematizaţi. Mi-
am dorit şi eu de multe ori să merg la Lavra şi să le văd. Dar, nu după multă
vreme, am auzit că le-au mutat de acolo şi nimeni nu mai ştie unde le-au pus.”

1
1
8
 O altă mărturie, mai proaspătă, a unui frate de mănăstire, destramă orice
urmă de îndoială în privinţa existenţei acestor părinţi anatematizaţi. Pe vremea
când era doar rasofor, în 1979, a plecat cu binecuvântarea duhovnicului să
viziteze Marea Lavră. După ce a discutat acolo, pe această temă, cu unul dintre
monahi, acela i-a promis că-1 va duce la locul unde se găseşte peştera zidită.
Peştera nu se află între Lavra şi Prodro- mu, ci se afla mai exact între Prodromu
şi Schitul Kav- socalivia. Intrarea în peşteră, care nu se găseşte pe malul mării,
este zidită cu pietre din stâncă.
DIFERITE ALTE ÎNTÂMPLĂRI MINUNATE CE DEMONSTREAZĂ
ADEVĂRUL CREDINŢEI ORTODOXE

Mucenicia celor treisprezece cuvioşi de la

mănăstirea Kantaras - Cipru

Kantaras este pe vârful muntelui Pentadaktilo din Cipru, în regiunea care

astăzi se află sub ocupaţie turcească. La această mănăstire au venit doi monahi,
Ioan şi Konon, în 1228, ca să trăiască viaţă ascetică. Nu după mult timp, pentru
că vestea sfinţeniei vieţii lor s-a răspândit în regiune, au intrat sub ascultarea lor
şi alţi monahi.
Insula era cotropită la vremea aceea de franci. Arhiepiscopul catolic al
francilor l-a alungat pe arhiepiscopul ortodox grec şi a preluat el conducerea
Bisericii locale. Auzind de faima mănăstirii Kantaras, şi-a trimis doi
reprezentanţi care să analizeze viaţa şi credinţa monahilor. Virtuoşii părinţi i-au
întâmpinat cu politeţe şi au discutat cu ei. Papistaşii i-au întrebat de ce nu folo-
sesc azimă la Sfânta împărtăşanie, iar aceştia le-âu răspuns că aceasta este
tradiţia Bisericii lui Hristos, încă de la început.
în cele din urmă i-au dus pe toţi în Lefcosia, în faţa arhiepiscopului papistaş,
spre a fi judecaţi pentru această „blasfemie”. Şi acolo părinţii, fără ezitare, au
explicat această tradiţie a Bisericii Ortodoxe. Fără să e~ zite, papistaşul i-a
condamnat la moarte şi le-a cerut soldaţilor săi ca înainte de execuţie să îi
chinuiască în diferite moduri. Au fost ţinuţi timp de trei ani prizonieri, perioadă
în care au fost bătuţi şi chinuiţi în chipuri greu de imaginat. La sfârşit au fost
ucişi cu pietre sau legaţi şi târâţi cu caii printre stânci. Mai apoi i-a
uars pe ruguri. Aşa au primit aceşti 13 martiri cununa jertfei lor pentru credinţă
şi slava sfinţilor lui Dumnezeu, fiind pomeniţi la data de 19 mai, ziua săvârşirii
lor, din anul 1231. î
1
Minunea Sfintei Lumini de la Ierusalim j o primeşte doar Patriarhul
Ortodox !
 în după-amiaza Sâmbetei Mari, în fiecare an, la biserica Sfântului
Mormânt de la Ierusalim are loc una dintre cele mai mari şi uimitoare minuni
din Ortodoxie. Patriarhul Ierusalimului, îmbrăcat doar într-un stihar alb,
purtând două legături de lumânări în mâini, de câţe 33 de bucăţi, intră singur în
lăcaşul Sfântului Mormânt al Domnului. Ceilalţi clerici, din partea bisericilor
de pretutindeni, rămân afară, purtând şi ei în mâini buchete de lumânări.
Patriarhul îngenunchează în faţa Mormântului şi rosteşte o rugăciune. După
aceea, cu nişte legături de bumbac alb curat şterge placa de deasupra
Mormântului. La un moment dat, în chip minunat, bumbacul se aprinde.
Minunea constă şi în aceea că, timp de aproape jumătate de oră, flacăra aprinsă
nu frige, nu degajă căldură, şi de aceea poate fi atinsă fără a genera arsuri. j
De la această flacără Patriarhul aprinde cele doua mănunchiuri de
lumânări, iese afară şi împarte lumină credincioşilor entuziaşti, de diferite etnii
şi chiar confesiuni, care aşteaptă cu nerăbdare acest moment culminant.
După apariţia ei la Mormânt, Sfânta Lumină circulă prin toată Biserica
învierii sub forma unor limbi albăstrui de foc, aprinzând candelele altarului
ortodox şi lumânările ţinute în mâini de mai mulţi creştini. Toţi închinătorii
prezenţi sunt cuprinşi de sentimente de bucurie frenetică şi îi dau slavă lui
Hristos pentru trimite-1 rea Sfintei Lumini, care este o dovadă vie, prezentă
pes- j te veacuri, a învierii Lui, precum şi o confirmare a adevărului credinţei
ortodoxe.
în vechime au încercat şi conducătorii altor „biserici” să o primească, dar
nu s-au putut învrednici, deoarece Hristos nu recunoaşte decât Biserica pe care
El însuşi a întemeiat-o în lume, Biserica Ortodoxă, iar prin această minune
confirmă autenticitatea ei faţă de celelalte.
La intrarea în Biserica învierii există printre celelalte coloane una crăpată.
Fisura are aproximativ doi metri şi este afumată. Existenţa ei se leagă de o
minune petrecută în 1579. Armenii i-au mituit pe turcii care cuceriseră atunci
Palestina, pentru a permite patriarhului lor să intre la Sfântul Mormânt, pentru a
primi el Sfânta Lumină în locul celui ortodox, pe care l-au scos în biserică şi-au
închis porţile. Patriarhul stătea întristat în pronaos, împreună cu credincioşii săi
şi se ruga.
Patriarhul armean a îngenuncheat în faţa Sfântului Mormânt şi se ruga cu
ardoare lui Hristos pentru a-i trimite Sfânta Lumină. în cele din urmă minunea
s-a întâmplat. Sfânta Lumină s-a arătat cu zgomot, dar nu din altar, ci din
coloana lângă care stătea patriarhul ortodox şi căruia i-a aprins lumânările.
Degeaba a mai aşteptat patriarhul armean, a cărui biserică ştim că a adoptat şi
învăţături eretice, pentru că nu a primit nimic. Pe vremea aceea patriarh al
Ierusalimului era So- fronie al IV-lea.
Când a văzut această minune, un musulman care privea dintr-un minaret

1
2
0
din vecinătate, a rămas mut de uimire. Era un hoge pe nume Tunom. A coborât
în grabă şi a intrat în biserică, mărturisind că Ortodoxia este credinţa cea
adevărată. L-au prins îndată cei de o religie cu el, turcii, şi l-au ucis pe loc,
pentru a nu-i mai „sminti” şi pe alţii. Astfel, acest musulman, Sfântul Mucenic
Tunom, s-a botezat prin însuşi sângele său şi a primit într-o clipa coroana
muceniciei, iar acum trăieşte viaţa
cea veşnică în rai.
Cunoaştem de asemenea mai multe cazuri recente de evrei, convertiţi la
ortodoxie după ce au participat la minunea venirii Sfintei Lumini. Ei le spuneau
compatrioţilor lor: „Ce aşteptaţi, să vină Mesia? Mesia a venit J”

O catolică se botează în ortodoxie

în Germania trăiesc, de foarte multă vreme, mii de emigranţi ortodocşi din
Grecia. S-a întâmplat adeseori ca mulţi dintre ei, mai ales cei tineri, să-şi
găsească acolo partenerul de viaţă, soţul sau soţia, care de obicei aparţin unei
alte confesiuni creştine.
Domnul Gheorghe Z. trăia ca emigrant de mulţi ani în Germania. Acolo s-
a căsătorit cu o doamnă care se născuse catolică. Au făcut cununia la Biserica
Ortodoxă, dar femeia nu a dorit să treacă în religia soţului ei, cu toate că mai
târziu copiii lor au fost botezaţi tot după credinţa tatălui.
în 1985, au hotărât să se întoarcă în Grecia şi au mers pentru perioada de
vară în oraşul Loutrald din Corint. Pe un munte, în apropiere, lângă peştera
cuviosului Patapie, se află o mănăstire de maici, unde se păstrează şi moaştele
acestui sfânt. Potrivit izvoarelor istorice, se pare că sfântul fie a trăit şi s-a
nevoit în aceasta peşteră, fie a fost adus de ucenicii săi de la Constantinopol şi
îngropat aici.
într-o zi, cei doi soţi s-au hotărât să meargă să viziteze mănăstirea şi să se
închine la moaştele sfântului. S-au aşezat la coada formată din ceilalţi
credincioşi, care veniseră să se închine, şi au aşteptat să le vină rândul. Mai întâi
s-a închinat bărbatul. Când i-a venit rândul soţiei, aceasta deodată a leşinat,
fiind prinsă la timp de cei care erau în spatele ei şi scoasă afară pe braţe. Când
şi-a revenit, soţul a întrebat-o ce s-a întâmplat, de ce i-a venit rău...? Atunci ea l-
a întrebat: „Bine, dar voi n-aţi văzut şi n-aţi auzit nimic? Sfântul mi s-a arătat,
m~a împins şi mi-a spus: «De ce te apropii de mine tu, o eretică...?»”
Din acea clipă, după ce s-au întors acasă, femeia a cerut să participe la
lecţii de catehizare în credinţa ortodoxă şi apoi s-a botezat. în semn de
mulţumire către sfântul care a adus-o la adevărata credinţă, femeia a scris o
scrisoare către stareţa mănăstirii. Printre alte cuvinte de mulţumire a scris şi
următoarele rânduri: „înainte de a mă boteza credeam şi citeam despre Hristos,
dar după botez, trăiesc întru Hristos!” Orice comentariu faţă de această

1
2
1
mărturisire este de prisos!
în Biserica Ortodoxă aghiasma rămâne nestricată
în afară de cele şapte Taine cunoscute din Biserica noastră Ortodoxă, pe
care le-a instituit Hristos pe parcursul vieţii Sale pe pământ, Biserica, de-a
lungul veacurilor, a rânduit şi alte sfinte slujbe, prin intermediul cărora se
dăruieşte credincioşilor harul Sfântului Duh.
O astfel de slujbă este aceea a Aghiasmei Mici sau a Sfeştaniei, care provine
din slujba Aghiasmei Mari. De fapt este vorba de aceeaşi slujbă, într-o variantă
mai restrânsă.
Prin citirea unor rugăciuni speciale, după afundarea Sfintei Cruci în apă,
aceasta se sfinţeşte. Adică devine nestricată, nu se mai alterează, indiferent de
câţi ani trec. Dacă cineva doreşte să se încredinţeze de această minune, poate să
pună într-un loc ferit din casă o sticlă sigilată de apă normală şi o sticlă sigilată
de aghiasmă. După mai mult timp, vor observa că cea cu apă normală se strică
şi este urât mirositoare, iar aghiasma rămâne neschimbată.
Atunci când se hotărăsc să construiască o casă nouă, mulţi dintre creştini
obişnuiesc să îngroape întrrun colţ al temeliei casei sau într-un zid o sticlă cu
aghias- mă. Aceasta rămâne neschimbată odată cu trecerea anilor. Un astfel de
eveniment a avut loc în satul Panour- ghias din regiunea Fochida. La 25 de ani
după ce o zidise, un sătean şi-a renovat casa. A fost nevoie să spargă un zid
pentru a face o fereastră nouă. în acel zid lusese pusă sticla de aghiasmă de la
ridicarea casei, pe care săteanul a găsit-o intactă. Când a scos dopul a constatat
că apa era cristalină, bună de băut, fară niciun semn de alterare, ca şi cum ar fi
fost abia pusă, de la cel mai curat izvor. Dacă ar fi fost apa obişnuită cred că n-
ar fi rezistat nici 25 de zile, darămite 25 de ani! ( Au şi catolicii în bisericile
lor aghiasmă, dar cum se păstrează, de vreme ce nu mai au Duhul Sfânt? Pun în
ea sare. Acest lucru este scris şi Î11 catehismele lor oficiale! j Anafura se oferă
credincioşilor la sfârşitul Sfintei Liturghii în locul Sfintei împărtăşanii. Ea
provine din prescurile care sunt dăruite la Sfântul Altar pentru pregătirea
Sfintelor Daruri. Pe aceste prescuri se poate observa inscripţia lisus Hristos
biruieşte! şi se folosesc în cadrul rânduielii proscomidiei. Ele se taie în bucăţele
mărunte, pe care preotul le sfinţeşte prin atingerea de Sfintele Daruri şi printr-o
scurtă rugăciune de binecuvântare, în momentul în care la strană se cântă
Axionul Maicii Domnului. Credincioşii nu sunt pregătiţi să se împărtăşească în
fiecare duminică şi de aceea li se oferă anafura sfinţita, care însă nu are aceeaşi
valoare sfinţi- toare cu Sfânta împărtăşanie.
Cu toate acestea s-a observat că uneori, datorită binecuvântării primite, aceste
bucăţele de anafură, chiar dacă se usucă foarte tare, totuşi nu mucegăiesc, aşa
cum se întâmplă cu pâinea normală

1
2
2
 !
Ouăle de Paşti

în Biserica Ortodoxă există obiceiul binecuvântării tuturor

roadelor pământului, în special după perioadele mari de post şi
la sărbătorile mari. în Molitfelnic sunt rânduite diferite
rugăciuni în acest scop, cum ar fi binecuvântarea strugurilor la 6
august, ouăle şi pasca de Sfintele Paşti ş.a.
Când preotul binecuvântează pasca şi ouăle, spune
următoarele cuvinte: „Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru,
Ziditorule şi Făcătorule a toate, binecuvântează brânza şi ouăle
acestea, şi pe noi ne păzeşte întru bunătatea Ta, ca, gustând
dintr-însele, să ne umplem de harurile Tale cele date nouă cu
prisosinţă şi de bunătatea Ta cea negrăită.”
Ceea ce este uimitor, e faptul că aceste ouă, pe care
episcopul sau preotul le binecuvântează în noaptea de Paşti,
rămân nealterate o mare perioadă de timp, uneori chiar până în
anul următor, aşa cum am constatat noi aici la mănăstire. în timp
ce ouăle fierte obişnuite nu rezistă, în afara frigiderului, nici
măcar zece zile.
Creşterea aluatului în ziua înălţării Sfintei Cruci

Există o tradiţie veche, de a se pune sub iconostasul pe

care preotul va scoate Sfânta Cruce în Ziua înălţării, la 14
septembrie, un vas cu aluat fără drojdie, pentru pregătirea
prescurilor. La mănăstirea noastră eclesi- arhul pregăteşte acest
aluat şi-l pune sub măsuţa rotundă, pe care preotul aduce Sfânta
Cruce, împodobită cu ramuri de busuioc, aşezată pe un disc.
După slujbă se poate observa cum aluatul creşte foarte mult,
fiind gata pentru prepararea prescurilor sau a pâinii.
în alte părţi ale Greciei, femeile păstrează din ramurile de busuioc ce au
împodobit Sfânta Cruce şi pun mici bucăţele din acestea în aluatul pe care îl
pregătes
cpentru prescuri, ca să crească. Chiar dacă crenguţele se usucă, ele continuă
acest obicei pe tot parcursul anului, în acelaşi timp cântă troparul: „Mântuieşte

1
2
3
Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta...!” Ceea ce este
minunat e faptul că aluatul creşte de la sine, fără să se adauge drojdie!

Minunea Sfântului Serafim Domvoitul din Voiotia

în oraşul Kymi, din Ewia, se organizează în fiecare an o mare procesiune

religioasă a locuitorilor, prin care aduc mulţumire lui Dumnezeu şi Cuviosului
Serafim. în urmă cu 50 de ani, printr-o procesiune cu moaştele acestui sfânt,
întreaga regiune a fost salvată de invazia lăcustelor. Toate recoltele erau gata de
a fi compromise. Creştinii au purtat moaştele în procesiune şi le-au adus apoi la
biserica Sfântului Profet Ilie. Acolo au făcut slujbe de priveghere de toată
noaptea, Sfânta Liturghie, şi din nou procesiune prin toate ogoarele. Atunci s-a
întâmplat un lucru pe care nimeni nu a putut să-l explice. Toate lăcustele s-au
strâns într-un singur loc, s-au ridicat în aer, asemenea unui nor şi s-au îndreptat
spre mare. Odată ajunse acolo, s-au scufundat toate şi s-au înecat. De atunci a
rămas consacrată această procesiune anuală, la care participă toţi locuitorii
oraşului.

Trunchiul pinului din satul Profetul Ilie ~ Patra, are în interiorul lui
semnul sfintei cruci

în urmă cu aproape 50 de ani trăia în Patra, în Pe- loponez, un părinte

duhovnicesc pe nume Ghervasie Paraschevopoulos. A plantat el însuşi în curtea
bisericii închinată Profetului Ilie un pin. Când copacul a crescut destul de mare,
a observat cu uimire că avea pe tot trunchiul numeroase semne identice ale
sfintei cruci, care se întindeau şi pe crengi. în cele din urmă, consiliul parohial a
hotărât să-l taie şi să fie împărţite bucăţi din el spre binecuvântare, către toţi
locuitorii parohiei.

Rugul aprins de pe muntele Sinai se găseşte întipărit pe toate pietrele de

acolo

Aşa cum ne relatează Sfânta Scriptură, Dumnezeu

I S-a arătat de mai multe ori lui Moise, conducătorul religios al poporului
evreu. Prima dată i s-a arătat sub forma unei flăcări minunate care ardea
deasupra unui rug, a unui arbust care, deşi ardea, nu se mistuia, nu se termina!
Astăzi observăm un alt fenomen minunat care stă mărturie a acelei arătări.
Practic, în toate stâncile, în toate pietrele acestui munte, se poate vedea
reprezentat rugul acela, adânc întipărit în fibra pietrei. Şi dacă spargi piatra, la
interior rugul este reprezentat, ca o miniatura. Când beduinii întâlnesc turişti
care merg spre muntele Sinai, se grăbesc să le vândă ca suveniruri astfel de

1
2
4
pietre. Este un fenomen care nu se mai întâlneşte nicăieri în lume, care
mărturiseşte despre întâlnirea aceea de acum peste 3000 de ani!
Trebuie să mai amintim şi faptul minunat că, în spatele altarului bisericii
mănăstirii, se poate vedea rugul acela viu şi crescând. în vreme ce aceeaşi
specie de plantă nu se mai întâlneşte nicăieri în deşertul Sinai, deşi există tot
felul de arbuşti şi plante asemănătoare.

Peştele somn din râul Iordan

în râul Iordan, unde a fost botezat Domnul Hristos, există o specie de somn care
creşte foarte mare, răpitor şi lacom. Are gura înzestrată cu mulţi dinţi mărunţi,
dar tăioşi, corpul alungit şi foarte moale la atingere. Aripioarele lui sunt mici şi
nu au ţepi. Şi în lacu
lRastoria întâlnim somni care depăşesc un metru lungime şi ajung până la 40
de kilograme. Sunt peşti lacomi. Mănâncă tot ce găsesc, peşti, viermi, râme
etc. Preferinţa lor sunt râmele şi viermii de apă. ;
Somnul se mai întâlneşte în foarte multe lacuri şi râuri din lume, dar
specia din Iordan este caracterizată de ceva supranatural. La cap, care este
ceva mai mare de-o palmă, dacă dăm Ia o parte carnea până la os, întâlnim
un lucru extraordinar. In mijlocul osului, se poate distinge foarte clar
imprimat un desen, ce reprezintă trupul unui om. De-a dreapta şi de-a stânga
se disting aripi de îngeri iar deasupra lui, un porumbel zburând cu aripile
deschise. Din dreptul porumbelului izvorăsc raze ce coboară asupra omului.
;
Prin urmare este reprezentată scena botezului Domnului, aşa cum ne-o
înfăţişează şi iconografia bisericească. Acest lucru minunat este întâlnit
numai la somnul din Iordan şi din lacul Ghenizaret (care-şi primeşte apa tot
din Iordan). în nicio parte a lumii nu mai trăieşte această specie. Pescarii de
aici, atunci când prind un astfel de somn, îl eliberează din nou în apă şi nu-1
mănâncă, deoarece, aşa cum spun ei, îl simbolizează pe Hristos. i
i
Mergeţi la ortodocşi.,.!
în vara lui 2006 mă aflam pentru şase luni la misiunea apostolică din
Kolwezi - Congo, din ascultarea încredinţată de părintele meu duhovnicesc
Gheorghe - stareţul mănăstirii noastre. Pe la mijlocul lui iulie a ve-; nit la
noi o femeie cu cei doi copii ai ei, care din păcate erau demonizaţi.
împreună cu ceilalţi preoţi din partea locului, am încercat să aflăm câte ceva
despre viaţa şi i suferinţa ei. j
Am aflat că trăia în oraşul Boukavou, în estul statului Congo. Era de religie

1
2
5
musulmană. într-o zi, copi

1
2
6
iei s~au îmbolnăvit, iar ea i-a dus la vraciul satului, ca să-i
vindece. în urma descântecelor făcute de acesta, copiii nu doar
că nu s-au vindecat, dar au ajuns şi de- monizaţi. îndurerată,
femeia a apelat apoi la ajutorul hogii, responsabilul geamiei.
Acela a încercat şi el să alunge demonii, cu ritualurile lor
specifice, dar n-a reuşit nimic, ba parcă era şi mai rău. Atunci,
disperată, mama a alergat la biserica cea mare catolică, ce se
afla în centrul oraşului. I-a găsit pe preoţi şi i-a rugat să ci-
tească din rugăciunile lor, pentru salvarea copiilor ei. Atunci,
aşa cum ea însăşi mărturiseşte, preoţii catolici i-au spus
următoarele:
- Noi nu putem sa scoatem demonii din oameni.
Biserica noastră nu are această putere. Trebuie să mergeţi la
Ortodocşi. Doar Biserica lor alungă demonii şi vindecă acest
fel de boli.
- Şi unde se află Biserica lor?
-Vei lua trenul şi vei merge în nordul statului în oraşul
Kolwezi. Acolo este centrul lor.
Şi într-adevăr, după multe osteneli, această mamă
chinuită a ajuns în Kolwezi şi ne-a povestit toate acestea.
Atunci, părinţii misiunii, luând binecuvântare de la superiorul
lor - arhimandritul Meletie, şi-au început lucrarea
duhovnicească. Au citit cu credinţă rugăciunile de exorcizare
alcătuite de Sfinţii Părinţi Vasile cel Mare şi loan Gură de Aur,
au postit şi au săvârşit şi Sfântul Maslu. După mai multe
slujbe, copii s-au vindecat şi au scăpat de furia şi chinurile
demonilor.
Eu am plecat în august 2006 în Grecia şi nu mai ştiu ce-
a mai făcut femeia aceea după vindecarea copiilor ei. A rămas
acolo sau s-a întors în locurile natale, nu ştiu...

Un vizitator nocturn tulbură casa...

Părintele Pavel a fost hirotonit acum câţiva ani la 147

Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din oraşul Likasi, în sudul
statului Congo, dar în acelaşi timp lucra şi ca funcţionar la
birourile Căii Ferate. în timpul săptămânii mergea la birou, iar
duminica şi la sărbătorile mari slujea în biserică. Peste doi ani
va ieşi Ia pensie şi se va putea dedica exclusiv slujirii Bisericii
lui Hristos.
 Acum câţiva ani a fost părtaş la următoarea întâmplare:
Superiorul său de la serviciu, pe nume Marcel, botezat
catolic, era tulburat de un fenomen misterios, care se petrecea
în casa lui. Locuia împreună cu sora lui Se- fora, care era
logodită. în multe seri, la miezul nopţii, în timp ce aceasta
dormea, se deschidea uşa camerei ei şi o prezenţă misterioasă
intra înăuntru. Cu o voce furioasă şi sălbatică îi striga: „Ridică-
te şi pleacă din patul meu!” Fata se trezea deodată jos din pat,
pe podea, în mijlocul camerei, fără să înţeleagă cine a dat-o jos
şi cum a ajuns acolo. Acest lucru se repeta aproape în fiecare
seară.
Când a auzit cele relatate, părintele Pavel i-a spus şefului
său că ar fi bine să apeleze, pentru această problemă, la unul
dintre preoţii lor catolici. Acesta însă i-a răspuns că are îndoieli
în privinţa ajutorului pe care i l-ar putea oferi un preot de la
biserica lor şi-a insistat să-l ajute chiar el, în calitate de preot
ortodox şi de prier ten.
Atunci, părintele Pavel i-a spus să vină împreună cu sora
lui, următoarea duminică, la Biserica Sfântului Ioan. Şi, într-
adevăr, au venit. După Sfânta Liturghie, părintele i-a citit fetei
Molitfele Sfântului Vasile cel Mare, alte rugăciuni de
exorcizare şi a stropit-o cu aghias- mă. Apoi i-a spus să meargă
fără nicio frică acasă şi să doarmă în patul ei, pentru că nimic
nu o va mai tulbura. Şi, într-adevăr, copila a dormit din acea
seară liniştită, fără să mai aibă nici cea mai mică ispită. Tăria
rugăciunii părintelui Pavel şi puterea credinţei ortodoxe asupra
forţelor întunericului au adus rezultatul dorit.

Idolul magic s-a lipit de mâna lui

Părintele Iosif din Lububasi ne-a istorisit un alt caz

tragic şi grăitor, petrecut în ICinshasa, capitala statului Congo.
Pe vremea când trăia în acel oraş, unde de altfel s-a şi
născut, s-a întâmplat ceva incredibil, la o biserică romano-
catolică. Pe atunci şi el şi toată familia lui erau catolici.
Paroh la acea biserică era un preot venit din Belgia,
care-şi dorise să lucreze aici ca misionar. Reuşise, prin zelul
său personal, să atragă mulţi africani te catolicism. Vizavi însă
de biserică, locuia un vrăjitor. în fiecare zi, în special la orele
la care în biserică se ţineau slujbe, vrăjitorul începea să bată
din tobele lui, să strângă mulţimea de curioşi şi să-şi facă

1
2
8
ritualurile lui magice, Punea mici idoli de lemn să danseze, pe
oameni îi antrena să cânte cât mai zgomotos, deranjând astfel
slujbele din biserică în mod intenţionat.

1
2
9
 Preotul l-a rugat să înceteze cu aceste manifestări
gălăgioase sau să le organizeze la o altă oră, dar acela nu l-a
luat în seamă. într-o după-amiază, scos din sărite de circul
demonic făcut în faţa bisericii, preotul a venit în mijlocul lor, a
înhăţat figurinele de lemn şi a încercat să le arunce pe jos. Dar,
ce să vezi! Una dintre statuete i s-a lipit de palmă şi nu s-a mai
dezlipit sub nicio formă. Degeaba trăgea săracul preot cu toată
puterea de ea, nu reuşea nimic, parc-ar fi fost crescută din
carne. Au trecut două zile şi obiectul magic nu se dezlipea de
palma preotului. Disperarea sa ajunsese la extrem. S-a dus la
mag, iar acela i-a spus: „Dacă mă laşi liniştit, să-mi fac treaba
mea, atunci nici idolii mei nu te vor mai deranja!” Atunci
preotul i-a promis că va face orice, numai să-l elibereze de
ruşinea ce l-a lovit. Atunci, magul a poruncit figurinei idoleşti
să se dezlipească de palmă pa- pistaşului. După ce a scăpat din
această încercare, catolicul a renunţat la experienţa lui
misionară şi s-a întors cu primul avion în ţara sa!
Din această întâmplare pot să înţeleagă şi „prietenii” noştri
ecumenişti că nu mai există harul Sfântului , Duh în biserica
papei, care nu mai este în stare să alunge demonii. Aşadar, nu
mai există nici posibilitatea mântuirii pentru credincioşii lor!

Tu... să mă alungi de aici... mâi Capucinule? S

Vrednicul de pomenire părintele Cosma, misionar timp
de li ani în regiunea Katanga din sudul statului Congo, ne-a
povestit un alt caz interesant, din care ne dăm seama că nu
mai există dumnezeiescul har în bişe- rica papală.
Un creştin catolic, afectat de magia neagră, a devenit
demonizat. Se manifesta zgomotos, îşi rupea hainele de pe el
şi pleca pe drumuri dezbrăcat complet. în- tr-o zi, părintele
Cosma s-a întâlnit cu el pe drum, dar nu a reuşit să comunice
nimic cu cel bolnav. In schimb, a vorbit cu părinţii lui şî le-a
recomandat să încerce pe toate căile să-l vindece pe băiatul
lor, să apeleze şi la biserică, pentru că reprezenta un pericol
pentru cei din jur. Părinţii l-au dus într-o zi la biserica lor
catolică şi l-au rugat pe preot sa citească rugăciuni de
exorcizare pentru fiul lor. Preotul a început să citească, dar
demonul s-a înfuriat foarte tare, chinuindu-1 pe bietul tânăr.
La un moment dat, a încercat chiar să-l atace pe preot, după
care i-a spus cu dispreţ, prin gura băiatului: „Tu... să ma
 alungi de aici, măi, capucinule?” Şi îndată demonul l-a
părăsit pe băiat şi a intrat în preot! îl numise în chip ironic
capucin, deoarece ştia că aparţinea acestei tagme.
Alungaţi-1pe capucin. De ce l-aţi mai adus aici?
Din revista religioasă Presa Ortodoxă de pe luna
decembrie a anului 1966 citim următoarele: „Ziua de 20
octombrie, sărbătoarea Sfântului Gherasim de Kefalo- nia, s-a
prăznuit cu deosebită strălucire şi au participat pelerini veniţi
din toate colţurile Greciei.
Din păcate, liturghia arhierească, la care au participat
cinci mitropoliţi, a fost tulburată de prezenţa impertinentă a
unui cleric romano-catolic, aşezat aproape de moaştele
sfântului, lângă cântăreţii de la strană. A- cest lucru a generat
tot felul de comentarii negative. Mulţi creştini evlavioşi au
contestat zgomotos gestul mitropolitului filocatolic Apostol de
Karpathos, care l-a luat de braţ pe indezirabilul reprezentant
papal şi l-a aşezat în prima linie, între arhiereii ortodocşi. La
sfârşitul slujbei a avut loc o scenă la care puţini s-au aşteptat,
în momentul în care treceau arhiereii, o femeie de- monizaţă
din mulţime a început să strige către ei: „De ce l-aţi adus pe
capucinul ăsta aici...? Daţi-I afară! Daţi-1 afară! Din cauza lui
nu face sfântul nicio minune!” Şi într-adcvăr, anul acela nu
avusese loc nicio minune.

Astăzi la Sfântul Gherasim a fost şi prietenul meu,

italianul...

Demonizata despre care am amintit mai sus a fost dusă

apoi la Biserica Sfântul Andrei, unde se păstrează piciorul
celui dintâi Apostol al Domnului, pe care se poate observa
încă semnul răstignirii. Acolo, demonul care o stăpânea a
început să urle din ea şi să o agite zicând: „Astăzi la Sfântul
Gherasim a fost şi prietenul meu, italianul...! De aceea nu a
făcut minuni sfântul în acest an”.
în acelaşi timp, a fost adusa în biserică o altă femeie
demonizată. Preotul a sfătuit-o să meargă şi în Patra, ca să se
închine şi la capul Sfântului Andrei. Atunci demonul din ea a
strigat: «Care cap? Capul acela este un idol! Acolo vă
închinaţi la demoni! Aici este Sfântul Andrei!»
Atunci unul dintre creştinii prezenţi a zis: „Atunci să

1
3
1
distrugem sfintele moaşte...!” Iar demonul i-a răspuns: „Nu, nu
le distrugeţi! Ah, ce mă doare...! De ce spun acestea...! Mă
chinuie mult Sfântul Andrei, de vorbeşte gura fără mine...! Nu
e bine să spun asta...! Au, mă arde...!”
La această scenă au fost martori zeci de creştini şi preoţi.

Monahii ortodocşi văd în timpul rugăciunii lumina cea

necreată

Prin harul Sfântului Duh, care lucrează în Sfintele Taine

ale Bisericii noastre Ortodoxe, orice creştin conştiincios - şi
mai ales monahul - se poate curăţa progresiv de patimile
sufleteşti şi trupeşti, urcând pe cea mai înaltă treaptă
duhovnicească, aceea a vederii luminii celei necreate. Această
stare este ultima treaptă a vieţii duhovniceşti întru Hristos,
ceea ce înseamnă că ascetul a ajuns deja la măsura sfinţeniei şi
s-a unit în chip tainic întru Duhul Sfânt cu întreaga Sfântă
Treime şi se găseşte deja în slava raiului.
Această lumină este imaterială şi se identifică cu
prezenţa lui Hristos, deoarece Acesta S-a descoperit pe Sine ca
Lumina pe muntele Taborului, descoperindu-Şi dumnezeirea
faţă de cei trei apostoli. Ea nu se percepe, nu este controlată de
voinţa ascetului şi nu se descoperă fiecăruia în acelaşi mod sau
însoţită de aceleaşi semne ale revelaţiei. Ascetul nu o caută în
mod special, nu face din ea un scop în sine, deoarece este în
pericol de a fi înşelat de diavol şi de a accepta în sine duhul
rătăcirii. Acesta este duhul diavolului, care poate să-l devieze
pe om până în prăpastia iadului. Ascetul doar plânge pentru
păcatele sale şi se smereşte continuu în faţa lui Dumnezeu. Şi
dacă este voia Domnului, va primi şi a- cest dar desăvârşit,
atunci când Dumnezeu consideră că sufletul lui e pe deplin
pregătit pentru acest har. în acea stare, Dumnezeu copleşeşte
sufletul ascetului, iar acesta doar se supune cu smerenie. în
timpul contemplării luminii dumnezeieşti, rugăciunea inimii
practic încetează, deoarece ascetul se găseşte deja în stare de
contemplare a lui Dumnezeu. Iar contemplarea lui Dumnezeu
este egală cu contemplarea luminii celei necreate.
După cum se ştie, creştinii catolici şi în special monahii
lor nu ştiu să se roage cu dulcea rugăciune a lui Iisus:
„Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă

1
3
2
pe mine păcătosul!”. Ei se concentrează şi cugetă la
evenimentele din viaţa Mântuitorului, a Maicii Domnului, a
Apostolilor etc. Nu pot să plângă pentru păcatele lor, pentru că
nu mai există înlăuntrul lor Duhul lui Dumnezeu, ci duhul
înşelării.
Problema luminii celei necreate este foarte complexă în
biserica papală, are multe consecinţe şi începe din vremea
Sfântului Grigorie Palama. Acesta a scris mai multe lucrări
apologetice, referitoare la vederea luminii celei necreate, fiind
el însuşi un isihast desăvârşit, care avea experienţa
contemplării. El a răspuns cu aceste lucrări acuzaţiilor venite
din partea unui monah catolic, pe nume Varlaam de Calabria,
venit din Sicilia la Sfântul Munte. Străin de viaţa de rugăciune
contemplativă a monahilor de aici, a început să ironizeze tră-
irea isihastă, pe care o considera o mişcare eretică în sânul
monahismului athonit.

1
3
3
 Sfântul Grigorie Palama a combătut în lucrările sale
aceste acuzaţii, ieşind învingător în cadrul controverselor
legate de isihasm, fapt ce a fost confirmat de Biserică, prin
canonizarea sa la doar câţiva ani după moarte. Biserica papală
a adoptat învăţăturile eretice ale lui Varlaam şi de aceea îl
urăşte de moarte pe Sfântul Grigorie Palama, care le dă peste
cap toate inovaţiile în materie de credinţă. Ei neagă
învăţăturile lui şi nu-1 recunosc drept sfânt. Pentru noi, însă, el
este propovăduitor al harului şi exemplu, inspirat de
Dumnezeu, pentru orice monah. De atunci, aşadar, biserica
papală a deviat şi pe această temă teologică majoră, prin repre-
zentantul ei, monahul Varlaam, şi a dogmatizat greşit,
afirmând că harul este creat. Prin urmare, dacă este creat, nu-1
mai poate îndumnezei pe om, care este şi el la rândul lui
creatura lui Dumnezeu, De aceea, oricât se vor lupta aşa-zişii
ecumenişti să realizeze unirea, nu vor reuşi. Ar trebui să ştie
că aceasta nu ar putea fi decât lucrarea proniei dumnezeieşti.
Nu se pot sprijini pe relaţiile externe sau pe declaraţiile
politice, ci doar pe sme- rirea reprezentanţilor patriarhiei
căzute a Romei, care s-ar întoarce la acceptarea, fără
compromisuri, a învăţăturii Bisericii celei Una a lui Hristos,
din primele zece secole creştine.
Sfinţii noştri sunt păstrători statornici ai tradiţiei
monahale, din cadrul Bisericii noastre Ortodoxe. Prin asceza
lor personală, s-au eliberat de patimile lumeşti şi s-au dovedit a
fi vase alese ale harului şi mărturisitori ai sfintelor învăţături
ale Duhului Sfânt.
Un exemplu grăitor îl reprezintă şi Sfântul Simeon Noul
Teolog, care a descris în poemele sale teologice experienţele
ascetice şi contemplarea luminii celei necreate. Şi iată ce scrie
în primul Cuvânt al poemelor sale despre dragoste: „împărăţia
lui Dumnezeu se câştigă prin luptă, se ia cu asalt. Iată care sunt
armele ce te ajută: privegherea şi postul, pocăinţa fierbinte şi
lacrimile, permanenta aducere aminte de moarte, rugăciunea
neîncetată, răbdarea faţă de toate ispitele ce vin, tăcerea faţă de
toţi, smerenia adâncă şi ascultarea desăvârşită, tăierea voii
proprii. Acestea aduc liniştirea sufletului şi luminarea minţii
tale...”. în Cuvântul 37 descrie trăirile sale duhovniceşti,
generate de vizitele repetate ale dumnezeieştii lumini: „Totul
este doar lumină şi bucurie, blândeţe şi pace. Milă nemărginită
şi adânc de iertare. Cele nevăzute se văd, cele nedespărţite se
despart. Lumina cea neapropiată, de neatins, îmi luminează
mintea. Văd cele ce nu pot fi definite. Toate, înţelegându-le, nu
le pot exprima, contemplu cele ce se succed cu repeziciune,
care vin şi se pleacă, unificând întreaga existenţă....Timpul
parcă îşi pierde consistenţa sau devine veşnicie.”
Şi acum, ca să-i încredinţăm şi pe cei care încă se mai
îndoiesc că acelaşi har luminos continuă să existe şi în secolul
20, vom prezenta în continuare un fragment din scrisoarea
monahului Chirii Aghioritul, purtătorul de Dumnezeu, pe care
a trimis-o unei familii evlavioase din Atena, prin anii ‘60. în
fragmentul referitor la „iluminarea primită prin dumnezeiasca
lumină necreată” iată ce relatează: „Când omul ajunge la
curăţirea inimii, atunci urmează şi desăvârşirea rugăciunii,
adică a rugăciunii minţii şi a inimii, care, zi după zi, curăţă
inima şi o pregăteşte pentru primirea luminii şi strălucirii dum-
nezeieşti. în funcţie de gradul de purificare urmează şi arătarea
luminii, care are loc doar în timpul rugăciunii minţii. Când
omul stă pe scăunelul lui şi se roagă în linişte, fără nicio grijă
exterioară, este înconjurat de lumina cea cerească. Atunci i se
deschid ochii sufleteşti şi vede toate lucrurile în lumină, aşa
cum i le descoperă Dumnezeu...» (Din cartea Monahismul
isihast, Editura Stupul Ortodox, 2009).
Un alt exemplu contemporan de monah purtător de Dumnezeu,
este cel al ascetului Paisie Aghioritul. S-a născut în Farasa -
Capadocia, în 1924, iar după 40 de zile părinţii săi au trebuit
să se refugieze în Grecia. De mic copil a îndrăgit viaţa
monahală şi de aceea a ajuns la Sfântul Munte. Aici cei mai
mulţi ani i-a petrecut ca eremit la Kapsala, lângă Karyes, la
chilia Panagouda. în

legătură cu lumina cea necreată, care a

inundat chila sa, a povestit următoarele:
„Odată, în timp ce spuneam rugăciunea
minţii, noaptea, m-am simţit pătruns de o

1
3
5
 mare bucurie. Am continuat să spun
rugăciunea şi, deodată, chilia mea s-a
umplut de lumină. Era o lumină albă, cu o
uşoară tentă albăstruie. Inima mea bătea
cu dulceaţă. Am continuat să mă rog aşa
până la răsăritul soarelui. Lumina era aşa
de puternică! Mai puternică decât lumina
soarelui. Acesta îşi pierdea strălucirea în
faţa ei. Vedeam soarele, iar lumina lui mi
se părea palidă, aşa cum este lumina lunii,
atunci când este lună plină. Am văzut acea
lumină pentru mult timp. Apoi, după ce s-
a retras, am simţit harul slăbind şi nu-mi
mai puteam găsi consolare sau bucurie în
nimic. Simţeam că am căzut dintr-o stare
superioară într-una mult mai jos. Mă
vedeam pe mine însumi, ca pe un animal
oarecare. Mă duceam să mănânc, să beau
apă, să-mi împlinesc ascultarea, dar mă
simţeam ca o simplă vieţuitoare. Acest
sentiment îl uitasem aproape complet, dar
mi l-am adus aminte alaltăieri, când am
discutat cu un avocat evlavios, care
practica şi el rugăciunea minţii, deoarece
trăise aceeaşi experienţă...” (Viaţa
Cuviosului Paisie Aghioritul, scrisă de
ieromonahul Isaac, Sfântul Munte, 2004,
pp. 199-200).
Sfântul Spiridon a respins
construirea unui altar catolic în biserica
sa din insula Kerkyra
Sfântul Spiridon, pe care-1 prăznuim în
Biserică la
decembrie în fiecare an, s-a născut în Cipru în secolul al IV-lea.
Pentru credinţa sa puternică, simplitatea şi sfinţenia vieţii, a
fost învrednicit de Dumnezeu să devină, din păstor de oi, păstor
de oameni în oraşul Trimi- tunda. După o viaţă uimitoare,
presărată cu nenumărate minuni, a trecut la Domnul în anul

1
3
6
348,1a vârsta de 78 de ani. Descoperirea sfintelor sale moaşte
întregi ş
inestricate i-a determinat pe împăraţii bizantini să le a- ducă la
Constantinopol. După căderea cetăţii sfinte în mâinile turcilor,
preotul Gheorghe Kaloheretis a luat sfintele moaşte, împreună
cu cele ale sfintei împărătese Teodora, soţia împăratului
iconomah Teofil (842) şi le-a dus în Kerkyra. Călătoria lui,
într-o perioadă tulburată de război, nu a fost deloc uşoară. Ce
a făcut acest preot evlavios? A înfăşurat sfintele moaşte în
pânză de sac, iar la capete a umplut cu paie. Apoi le-a legat
de-o parte şi de alta a unui măgăruş cu care călătorea. Când
era întrebat de oamenii simpli sau de gărzile turceşti ce
transportă acolo, el le spunea că vine din Constantinopol,
refugiat, şi că are paie pentru hrana măgăruşului pe drum.
Odată ajunse la destinaţie, sfintele moaşte au făcut
multe minuni, salvându-i pe locuitorii insulei de diferite
invazii, epidemii sau alte catastrofe. în anul 1594 au fost
aşezate definitiv în biserica unde se pot vedea şi astăzi.
Această biserică fusese construită şi sfinţită în anul 1589.
O mare minune a săvârşit sfântul în 1716, când a salvat
insula de invazia turcilor. Locuitorii insulei obişnuiesc până în
zilele noastre, să sărbătorească la 11 august acest eveniment.
Doi ani mai târziu insula a fost ocupată de vene ţicni.
Conducătorul flotei lor, Andreas Pizzani, a dorit să
construiască în biserica centrală a oraşului, acolo unde se
găseau şi moaştele sfântului, un altar catolic, unde să poată
săvârşi liturghia (missa) preoţii care-1 însoţeau.
Dar cum ar fi putut vreodată turnul de veghe al
Ortodoxiei, Sfântul Spiridon, să permită ca în biserica lui să se
săvârşească o slujbă a preoţilor de altă credinţă, a celor care
folosesc, în misa lor, azima?
El s-a arătat în vis amiralului şi l-a avertizat să renunţe la o
astfel de iniţiativă, dar acela nu s-a lăsat convins, deoarece, la
sfatul teologului care-1 însoţea, urmă
rea să-i latinizeze pe toţi locuitorii insulei. Văzând această
îndărătnicie, într-o noapte, Sfântul Spiridon a aruncat o făclie
în depozitul de praf de puşcă aflat în apropierea
comandamentului latinilor. Ceea ce a urmat a fost
înspăimântător. S-au dărâmat toate clădirile din jur, locuite de
soldaţii latini, iar cei mai mulţi au murit - peste 900 de

1
3
7
 persoane. O cruntă pedeapsă a primit şi amiralul lor, care şi-a
găsit sfârşitul, strangulat între două bârne grele, care i-au căzut
pe gât. în acelaşi timp, teologul latin a fost găsit strivit sub
dărâmături. I
Paznicul depozitului de praf de puşcă a supravieţuit şi a
mărturisit că, în acea noapte, l-a văzut pe Sfântul Spiridon
intrând cu o făclie în mână şi aprinzând butoaiele cu ea. A
îndreptat arma spre el şi l-a somat să se oprească şi să spună
cine este. în loc de răspuns, sfântul l-a apucat de mână şi în
chip minunat l-a purtat în afara taberei latinilor, lăsându~l în
picioare, singur, cu arma în mână, lângă biserica sa din centrul
oraşului.
în aceeaşi noapte în care s-a petrecut catastrofa, prin
intervenţia sfântului, un catolic care privea de la balconul casei
sale, a mărturisit că a văzut trei flăcări ţâşnind din clopotniţa
bisericii sfântului şi îndreptâri- du-se spre depozitul de
muniţie. Imediat după aceea, depozitul a explodat.
Tot atunci s-a petrecut un lucru terifiant şi în casa
amiralului din Veneţia. Un fulger a carbonizat tabloul care-1
reprezenta şi care era atârnat în salonul central, fără să
rănească pe nimeni din familie. Toate acestea au avut loc în
noaptea de 12 noiembrie 1718.
Cum aşadar, după toate aceste pedepse, nu-şi dau seama că
inovaţiile papale sunt urâciune în faţa lui Dumnezeu? Fie ca
Duhul Sfânt să-i lumineze şi să-i întoarcă la adevărul pe care l-
au părăsit

1
3
8
 .Anafura din Biserica Ortodoxă devine frumos
mirositoare: - Sfântul mucenic Ahmed
în fiecare an la 3 mai Biserica îl prăznuieşte pe sfântul
nou mucenic Ahmed, care a fost mucenicit la Constantinopol
în 1682. S-a născut în acest oraş şi era turc, musulman. Se
ocupa cu contabilitatea şi înainte de a fi botezat îl chema Pat
Siourounis. Nu avea soţie, în schimb, conform cu legile
musulmane din acea vreme, avea două sclave creştin
ortodoxe, aduse din Rusia, una tânără şi alta mai în vârstă.
Cea din urmă se ducea adeseori la biserică, iar la întoarcere îi
aducea celei tinere anafura.
După ce o mânca, dacă era în preajma lui Ahmed,
acesta simţea o mireasmă foarte plăcută ce ieşea din gura
sclavei lui. A întrebat-o ce a mâncat de-i miroase aşa de
frumos gura, iar aceea i-a răspuns că n-a mâncat nimic
altceva decât un pic de pâine sfinţită adusă de la biserică.
Stăpânul a rămas uimit şi, atins de harul divin, a devenit
curios să vadă cum primesc creştinii această pâine în biserica
lor şi ce fel de slujbe ţin acolo. într-o zi, aşadar, s-a îmbrăcat
în haine creştine şi s-a dus la biserica patriarhală să
urmărească Sfânta Liturghie. Stăpânul Hristos, cunoscând
adâncul inimii lui, i-a descoperit şi alte taine.
In timp ce preotul păşea spre Sfântul Altar, după ieşirea
cu Cinstitele Daruri, era învăluit de o lumină dumnezeiască şi
părea că nu mai atinge podeaua cu picioarele. Apoi a observat
că, atunci când patriarhul binecuvânta mulţimea, din degetele
sale ieşeau raze luminoase care străluceau peste capetele
credincioşilor. A observat însă că aceste raze nu atingeau şi
capul lui şi s-a întrebat de ce. A mai intrat în biserică încă de
trei ori după aceea şi de fiecare dată vedea aceste semne
minunate.
A fost pătruns de adevărul credinţei ortodoxe şi a
chemat un preot ca să-l boteze. Acesta, cu acordul patri-
arhului, l-a botezat în taină, iar de atunci Ahmed a trăit ca şi
creştin în ascuns, de frica mâniei compatrioţilor săi.
La una dintre petrecerile lor, unde erau prezente tot
felul de personalităţi, a fost invitat şi Ahmed. Au început o
discuţie despre care ar putea fi cel mai mare şi mai frumos
bun al lumii. Atunci Ahmed a simţit că a venit timpul să
urmeze cuvintelor Mântuitorului, care spune: Oricine va
mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi eu

1
3
9
pentru el înaintea Tatălui meu, Care este în ceruri. Iar de cel
ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi
lepăda de el înaintea Tatălui meu, Care este în ceruri (Matei
10, 32-33). A stat drept în mijlocul lor şi le-a zis: „Credinţa
creştinilor ortodocşi este cel mai mare bun al lui Dumnezeu în
lume!” Apoi a mărturisit înaintea tuturor că s-a botezat
ortodox şi că s-a lepădat de rătăcirea musulmană şi de falsul
profet Mahomed. îndată a fost arestat şi dus spre a fi judecat
după legea lor. Fără prea multe discuţii, a fost condamnat la
moarte prin decapitare. L-au dus la locul numit Keaphane
Baze şi acolo Ahmed a primit cununa mucenicească şi a intrat
în slava veşnică, împreună cu ceilalţi sfinţi din veac ai
Bisericii noastre Ortodoxe.

Anafura şi aghiasma vindecă

Următorul episod l-am aflat de la Nicolae ICabunda,
catehetul parohiei Sfinţii Arhangheli din oraşul Kazobalesau.
Acest oraş este în sudul statului Congo, aproape de graniţa cu
Zambia. în urmă cu doi ani s-au construit aici de către firma
de construcţii a Misiunii Apostolice din Kolwezi o biserică
mare, o şcoală, un baptisteriu şi o casă parohială.
în anul 2003, catehetul s-a îmbolnăvit grav de malarie.
Suferea de aproape trei luni. Slăbise foarte mult şi din cauza
lipsei banilor nu a putut să meargă la doctor.
Diaconul parohiei, părintele Avraam, l-a vizitat, ca
înainte de moarte, ca să-l consoleze. Nicolae i-a cerut
ajutorul. Să găsească o maşină care să-l ducă la un spital în
Lububasi, la 100 de kilometri distanţă.
Au mers mai întâi împreună, cu greu, până la casa
părintelui Iosif Kashinda, pentru a se spovedi, în even-
tualitatea că avea să moară. Nicolae i-a cerut şi acestuia bani
pentru tratamentul său, însă părintele Iosif i-a spus: „Bani,
din păcate, nu am să-ţi dau. Am doar nişte aghiasmă şi puţină
anafura de la biserica noastră. Ia-le pe acestea şi, dacă va fi
voia lui Dumnezeu, te vei vindeca.”
Nicolae, după rugăciunile citite de preot, a băut
aghiasma şi a mâncat anafura şi - minune! Încet-încet a
început să-şi revină. Febra a scăzut, s-a putut ridica din pat şi
a început să mănânce.
n
Această minune a devenit repede cunoscută de mulţi
oameni, care au început să creadă cu statornicie că Biserica
noastră Ortodoxă este singura Biserică adevărată a lui

1
4
0
Hristos, unde locuieşte Sfântul Duh, Cel ce dăruieşte lumii
mântuire, iertarea păcatelor, vindecare; sufletească şi
trupească.

Uleiul din candelă şi aghiasma vindecă

£ Cazul următor mi l-a povestit catehetul parohiei
Sfânta Anastasia Romana din satul Mungulunga, aflat în
regiunea ICatanga - Congo. Numele acestuia este Petros
Kulianga.
Una dintre creştinele de aici, pe nume Irina, a rămas la
un moment dat însărcinată. După trei luni a mers la doctor
pentru un examen de rutină. Acesta a
asigurat-o că e însărcinată şi i-a dat indicaţiile de rigoare.
După puţină vreme, insă, femeia s-a îmbolnăvit şi a început
să aibă hemoragie, fiind în pericol să piardă sarcina. A mers
îndată la medic, iar acesta, după ce a consultat-o, i-a spus
că, din păcate, fătul a murit în pântecele ei şi că ar trebui
operată de urgenţă, pentru a fi scos. Femeia, disperată, a
început să se certe cu doctorul şi în cele din urmă a fugit
acasă.
Sora ei mai mică a fugit îndată la părintele satului,;
Timotei, ca să-i ceară sfatul. Acesta i-a dat ulei din can-j
dela ce ardea în faţa icoanei Maicii Domnului, cu care să-şi
ungă pântecele şi aghiasmă pe care s-o bea.
Minunea s-a petrecut! Hemoragia a încetat, iar fe-
meia a lepădat fătul mort, fără să mai ajungă ia opera-; ţie.
S-a dus apoi la doctor, pentru a-i relata cele întâmplate.
Acela a rămas uimit de acest deznodământ incredibil. în
mod normal ar fi urmat o septicemie generalizată şi femeia
ar fi murit cu siguranţă.
I-a spus Irinei: „Să crezi în Iisus Hristos, deoarece
ceea ce ţi s-a întâmplat ţie, nu poate fi decât o minune.
Biserica pe care o urmezi are putere foarte mare...”

Icoana Maicii Domnului îl sfătuieşte pe creştinul

Dimitrie, fost musulman

La 18 noiembrie 1750 în oraşul Paramythia din Epir

a fost mucenicit Sfântul Nou Mucenic Anastasie.
într-o zi, împreună cu alţi creştini, s-au dus la câmp
să secere recolta. S-a întâmplat să treacă pe acolo fiul paşei
Musa, care răspundea de acea regiune, împreună cu ostaşii

1
4
1
lui. Ochii desfrânaţi ai câtorva turci a căzut asupra surorii
lui Anastasie. S-au apropiat şireţi, pentru a-şi pune în
aplicare planul lor animalic. Anastasie şi-a dădu seama de
pericol şi cu vorbe meşteşugite i-a făcut să se răzgândească.
Le-a spuse ca acest abuz ar putea genera o revoltă
generalizată din partea local-
nicilor regiunii, ceea ce nu ar fi pe placul paşei Musa.
Supăraţi că le-a stricat planurile, turcii au început să-l acuze
că a promis cândva că va trece la islam, iar acum neagă acest
lucru. L-au arestat şi l-au dus în faţa paşei, pentru a răspunde
acuzaţiilor. In faţa acestuia, tânărul spuse cu hotărâre şi fără
teamă că niciodată nu s-a gândit să-şi părăsească credinţa
părintească şi că, dacă va fi nevoie, va muri creştin ortodox.
Paşa a dat poruncă să fie bătut şi aruncat în închisoare, până
când se va gândi prin ce metode să-l facă să se răzgândească.
Un prieten al paşei i-a spus că acest neam de creştini sunt
foarte duri şi hotărâţi şi că nu va reuşi să-i învingă voinţa.
Mai bine ar încerca să-l momească cu daruri şi promisiuni de
mărire. A încercat despotul şi această metodă, dar Anastasie i-
a răspuns cu curaj: „Eu am bunuri mult mai de preţ în ceruri,
care sunt veşnice şi mult mai frumoase. Nu accept darurile
voastre strică- cioase şi deşarte. Voi rezista până la moarte, ca
să nu pierd darurile împăratului Ceresc, darurile lui Hristos.”
Lângă paşă stătea în acel moment şi fiul său, care avea un
fond sufletesc bun şi care se gândea în sine: „Oare ce fel de
credinţă este aceasta a creştinilor, de nu sunt atraşi de
bunătăţile acestei lumi şi acceptă orice jertfă, chiar şi
moartea?”.
Şi, pentru că dorea să primească nişte răspunsuri la
întrebările care-1 frământau, s-a dus pe ascuns noaptea la
închisoare şi a început să vorbească cu Anastasie. Iar
Dumnezeu, văzând râvna lui, i-a descoperit o altă minune.
Când gardianul i-a deschis uşa pentru a intra la deţinut, a
văzut înăuntru doi tineri îmbrăcaţi în haine strălucitoare,
şezând de-a dreapta şi de-a stânga creştinului. Neputând
suferi strălucirea lor, a căzut la podea îngrozit. Atunci, atletul
lui Hristos le-a făcut semn tinerilor să plece şi fiul paşei a
reuşit să se apropie. L-a întrebat:

1
4
2
 - Cine erau cei doi tineri luminoşi?Erau îngeri, păzitorii
creştinilor.
- Au şi musulmanii astfel de păzitori?
- Noi creştinii, primim la botez câte un înger care ne
păzeşte viaţa. Când murim, îngerul preia sufletul nostru şi,
dacă suntem vrednici, îl duce în paradis. în vreme ce voi şi
toţi ceilalţi necreştini, primesc doar un înger, pentru fiecare
neam în parte.
- De ce voi creştinii, dispreţuiţi toate bunurile acestei
lumi şi nu sunteţi laşi în faţa chinurilor şi a morţii?
- Noi credem că vom primi bunurile cele veşnice şi
nestricăcioase, care se găsesc în ceruri, care nu se pot
compara cu bogăţiile acestei lumi, ce nu sunt decât umbră şi
vis.
în sufletul tânărului musulman harul Sfântului Duh a
început să lucreze repede. A îngenunchiat în faţa creştinului şi
l-a rugat să-l boteze. Anastasie i-a spus: „Această harismă nu
o poţi primi acum, pentru că, dacă va afla tatăl tău, îi va ucide
pe toţi creştinii din regiune. Crede în ascuns în Stăpânul
Hristos, iar Acesta te va învrednici să primeşti dumnezeiescul
har şi va lucra în interesul sufletului tău.”
Când paşa a văzut că voinţa creştinului nu poate fi
înfrântă, a poruncit să fie decapitat în afara oraşului. Creştinii
nu îndrăzneau să-i ridice trupul, din cauza ameninţărilor
tiranului. Noaptea vedeau coborându-se flăcări deasupra
sfintelor moaşte şi îi dădeau slavă lui Dumnezeu pentru
sfântul care se descoperise între ei. în noaptea următoare,
mucenicul i s-a arătat în vis paşei, îngrozindu-1 şi zicându-i
să-i lase pe creştini să-i ridice trupul. El s-a supus, şi a doua zi
credincioşii au luat moaştele şi le-au îngropat la o mănăstire
din apropiere. După câţiva ani au fost scoase şi puse la loc de
cinste spre închinare, pentru că erau izvorâtoare de mir.
Fiul lui Musa, după moartea mucenicului, era trist şi
posomorât. îşi amintea de cuvintele lui şi se ruga la
Dumnezeu să-l învrednicească de primirea harului Său.
într-o zi, paşa a fost chemat de sora lui, ca să vină în
satul ei, la o nuntă în familie. El s-a scuzat şi l-a trimis în
schimb pe fiul lui. înainte de a pleca în această călătorie,
acesta a mers pe ascuns la mănăstire şi s-a închinat la
moaştele mucenicului, rugându-1 cu lacrimi ca să-l ajute. în
acea noapte, Anastasie i s-a arătat în vis şi i-a spus: „Nu fii
trist, frate, mergi în drumul tău şi vei primi ceea ce îţi
 doreşti!” A ajuns la casa mătuşii lui, a avut loc nunta şi după
distracţie au mers toţi să se odihnească. în timp ce dormea,
fiul paşei a avut o vedenie. Un tânăr luminos i s-a arătat şi i-a
spus: „Scoală-te repede şi urmează-mă!” Porţile casei s-au
deschis singure, au trecut printre invitaţii care dormeau adânc
şi au plecat mai departe^ Au ajuns lângă un izvor lângă care-i
aştepta un ascet. îngerul Domnului l-a încredinţat ascetului şi
i-a spus: „Urmează-1 ]pe acest monah, care te va duce acolo
unde-ţi doreşti!” îngerul s-a făcut nevăzut, iar tânărul i-a
urmat ascetului. După un drum lung şi obositor au ajuns la o
mănăstire din Peloponez.
Vrăjmaşul diavol însă, a început să-i strecoare tot felul
de gânduri de îndoială, aducându-i aminte de părinţii săi, de
viaţa îmbelşugată pe care o lăsase în urmă, încercând să-l
aducă la disperare. Ascetul i-a spus să intre în biserica
mănăstirii şi să se roage. în timp ce se ruga la icoana Maicii
Domnului, i-a auzit vocea care-i spunea: „Să nu-ţi pară rău,
copilul meu, pentru bunătăţile trecătoare pe care le-ai părăsit,
pentru că Fiul meu şi Dumnezeul meu a suferit multe pentru
mântuirea oamenilor. Dimpotrivă, să te bucuri şi să te
veseleşti, pentru că multe daruri vei primi în împărăţia
Cerurilor”. Cam aceleaşi cuvinte de îmbărbătare le-a auzit şi
din icoana lui Hristos.
Inima tânărului s-a umplut de o sfântă bucurie. Se
simţea eliberat de patimi, alungase toate gândurile negre
strecurate de diavol şi l-a întrebat pe ascet dacă icoanele
vorbesc întotdeauna. „Nu copilul meu, doar atunci când este
nevoie”, a răspuns acela.
După aceasta s-au îmbarcat pe o corabie şi ău mers în
Patra. De acolo, ascetul l-a îmbarcat pe o altă corabie, i-a dat o
scrisoare de recomandare şi l-a trimis la Veneţia, în Italia.
Acolo l-a întâmpinat comunitatea grecilor care trăiau în acest
oraş. L-au botezat şi a primit numele Dimitrie. După puţină
vreme, noul botezat a auzit de existenţa moaştelor Sfântului
Spiridon din Kerkyra, de minunile care se săvârşeau acolo şi a
decis să meargă să se închine la ele. A intrat în mănăstirea în-
chinată sfântului şi a devenit monah, primind numele Daniil.
1
Pentru că avea în suflet dorinţa de a deveni mucenic al
lui Hristos, a plecat într-o zi la Constantinopol. Acolo însă
creştinii greci l-au împiedicat să-şi dezvăluie adevărata
identitate, deoarece se temeau de represalii cumplite din
partea turcilor. De aceea, l-au rugat să se întoarcă din nou în
Kerkyra. Odată ajuns din nou la mănăstirea lui, s-a dedicat
construirii unei noi biserici în cinstea Născătoarei de
Dumnezeu, care se mai cheamă şi Myrtia. A trăit în smerenie
ca monah, până lâ sfârşitul hărăzit lui de Domnul.
Biserica papală nu mai cinsteşte deja icoanele sfinţilor,
iar minunile şi descoperirile lor le consideră legende. Teologul
papistaş Toma D’Aquino vorbea despre demitizarea Noului
Testament. Toate minunile şi evenimentele care nu pot fi
înţelese de raţiunea umană să fie respinse ca fiind nişte simple
legende. închinarea la icoane în biserica papală a fost
abandonată practic în momentul proclamării dogmei
infailibilităţii papale, de care depinde în continuare mântuirea
credincioşilor apuseni. Sistemul antropocentric al papismului
este contrar teocentrismului. Doar papa este continuatorul
lucrării lui Hristos pe pământ.
Până şi musulmanii recunosc harul preoţiei clerului
ortodox
Sfântul Cuvios Iacov a fost mucenicit împreună cu doi
ucenici de-ai săi, diaconul Iacov şi monahul Dioni- sie, în
Adrianopol - Tracia, la 1 noiembrie 1520. S-a născut într-un
sat din regiunea Kastoria şi a trăit apoi la Constantinopol,
unde lucra ca măcelar şi comerciant de miei şi iezi, pentru
curtea sultanului.
într-o zi, un prieten musulman l-a invitat la masă. laeov
însă nu mânca mai nimic din cele puse înainte, ci prefera mai
mult să discute. Atunci gazda l-a întrebat:
- De ce. nu mănânci din bucatele pe care le-am pregătit
şi mai ales carnea?
- Pentru că noi creştinii în aceste zile postim. Suntem în
postul Sfinţilor Apostoli.
Musulmanul a căzut pe gânduri şi a zis: „Voi creştinii,
intr-adevăr aveţi o credinţă mare şi puternică!” A- uzind
aceste cuvinte, Iacov s-a bucurat şi l-a întrebat:
- De unde ştii tu că credinţa creştinilor este adevărată?
Atunci turcul a început să-i povestească următoarele:
„Soţia mea era o femeie cuminte, aşezată şi am trăit fericiţi
mulţi ani. în urmă cu câţiva ani însă, a devenit deodată
demonizată. Mi-am cheltuit aproape toată averea încercând să
o vindec. Am mers pe la doctori, apoi prin geamii pe la toţi
imamii pe care-i cunoşteam, dar degeaba. Eram foarte trist şi
nu-mi găseam liniştea. într-o zi a venit la mine un prieten şi
mi-a spus: «încearcă să mergi cu soţia ta şi la patriarhul
creştinilor şi roagă-I să te ajute, pentru că creştinii se închină
adevăratului Dumnezeu». Când am auzit acest sfat, mi-am zis
că nu strică să încerc şi acest lucru şi-am mers la Patriarhul
Nifon (fost monah al mănăstirii Dionisiu, a fost de trei ori
numit Patriarh Ecumenic şi apoi Mitropolit al Ţării
Româneşti. S-a întors în cele din urmă la mănăstirea de
metanie şi a adormit întru Domnul în 1512. Pentru sfinţenia
vieţii lui a fost canonizat şi este prăznuit la 11 august). I-am
povestit necazul meu şi mi-a zis: «Nu obişnuim să-i primim
pe cei de altă credinţă, dar pentru că Stăpânul nostru Hristos
ne-a spus: Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară!
(loan 6, 37), adu-o pe soţia ta aici».
Am îmbrăcat-o în haine bărbăteşti şi am dus-o noaptea,
ajutat de slujitorii mei, la patriarhie. Patriarhul a dat poruncă
preoţilor de acolo să deschidă uşile bisericii şi s-o aducă
înăuntru pe soţia mea. Noi am rămas afară şi ne uitam din uşă
la ce se întâmplă. A pus-o să stea jos, i-a pus pe cap
epitrahilul şi omoforul, a luat sfânta evanghelie şi a început să
citească din ea. Atunci am observat cum cupola bisericii parcă
s-a deschis şi cum o lumină puternică, minunată, a coborât şi
a învăluit totul. Era orbitoare, ireală, ca şi cum ar fi venit din-
tr-o altă lume. La sfârşitul rugăciunilor, lumina s-a retras din
nou spre cupolă şi s-a ridicat la ceruri. Când mi-au
încredinţat-o, soţia mea era vindecată! I-am mulţumit cu
lacrimi patriarhului şi ne-am întors fericiţi a- casă. Dacă nu
ne-am teme de autorităţi, am deveni şi noi creştini.”

EPILOG

Au trecut aproape o mie de ani de când prima dintre

patriarhiile istorice, a Romei, s-a îndepărtat de Biserica cea
Una şi a schimbat aproape toate tradiţiile proprii
creştinismului autentic. De atunci şi până în zilele noastre
reprezentanţii papalităţii caută să refacă unirea cu Biserica
Răsăriteană. Din păcate, dorinţa lor nu se bazează pe o
întoarcere sinceră către Biserica Mamă, pe care în chip
viclean au condamnat-o şi au anatematiza- t-o, în 1054, fără
ca aceasta să fi greşit cu ceva. Mai mult, papii denumesc
Biserica noastră „schismatică” şi pe ortodocşi „fraţi rătăciţi”
şi ne aşteaptă sa ne întoarcem în îmbrăţişarea lor! Evită
sistematic să discute cu comisiile de dialog ale Bisericilor
Ortodoxe asupra principiilor teologice pe care s-a sprijinit
Biserica cea Una a lui Hristos în primele zece secole creştine.
Fără găsirea şi recunoaşterea unor dogme şi învăţături
comune, proprii Bisericii celei Una a lui Hristos de până la
1054, credem cu fermitate că reprezentanţii celor două părţi
nu vor reuşi să colaboreze şi să apropie cele două Biserici
(cea falsă de cea adevărată - n.n.).
O altă armă puternică, care ar putea ajuta acestei
încercări comune, ar fi trăirea pocăinţei. Din păcate nu poate
exista pocăinţă întru Hristos, acolo unde nu mai există Duhul
Sfânt. Adevărata pocăinţă, cum se ştie, presupune smerenie,
mărturisirea greşelilor şi a păcatelor înaintea lui Dumnezeu,
cu zdrobire de inimă şi căutare a milei dumnezeieşti. Cum pot
să se pocăiască, ceea ce înseamnă să se lepede de patimile şi
păcatele lor, de egoism, oamenii care nu mai au în credinţa lor
prezenţa Duhului Sfânt? Iar dacă cred că totuşi se mai îm-
părtăşesc de această prezenţă, de ce nu pot să se lepede de
patimile lor? Nu judecam desigur pe nimeni, dar ne întrebăm
de ce nu scot şi ei din morminte moaşte ne- stricăcioase şi
izvorâtoare de mir, aşa cum scoate Biserica Ortodoxă?
Reprezentanţii care participă la aceste dialoguri, nu doar
cei ortodocşi şi catolici, ci şi din partea celorlalte culte
protestante şi neoprotestante, se plâng de faptul că lucrurile nu
avansează aproape deloc şi că după mai bine de 40 de ani nu
se constată niciun progres real. Poate că a existat totuşi un
„progres” din partea catolicilor, care au reuşit să înmoaie
vigilenţa şi statornicia în dreapta credinţă a unor reprezentanţi
ortodocşi. Acest lucru se poate constata din documentul
comun redactat la întâlnirea de la Balamand din Liban, în
iunie 1993, unde au fost admise lucruri inacceptabile. Dacă
până; a- tunci uniaţia era condamnată oficial şi unanim de
ortodocşi, ca fiind un obstacol major în calea dialogului, în
textul de la Balamand este prezentată ca o „punte” care ar
putea contribui la unire. Mai mult, s-a dat dreptul u- niaţilor să
participe la întâlniri, cu pretenţia ca părerile lor să fie luate în
consideraţie.
Tristeţea şi dezamăgirea noastră faţă de aceste lucruri a
fost confirmată de reacţia imediată a Patriarhului Ecumenic
Bartolomeu şi a Patriarhului rus Alexei care au condamnat
existenţa Uniaţiei şi au considerat-o ca pe un obstacol decisiv
în calea dialogului.
 Din păcate, strategia bisericii Romei nu s-a schimbat
nicio secundă. Continuă să organizeze misiuni, să trimită
episcopi, clerici şi monahi în regiuni unde nu există deloc
credincioşi catolici. Spre exemplu, după căderea
comunismului au trimis 2500 de misionari în Albania. în
vreme ce din Grecia au fost trimise în sprijinul
Arhiepiscopului Anastasie doar 15 persoane. în oraşul Koriţa,
unde nu exista niciun catolic, papa a instalat un episcop, cu
tot personalul aferent. Au construit şi o biserică şi-au început
un prozelitism agresiv faţă de ortodocşii albanezi. La fel au
procedat şi în Arghirocastro şi în toată ţara. j
Simţim o adâncă tristeţe când vedem oameni care s-au
născut ortodocşi şi care au fost momiţi cu diferite avantaje
materiale şi promisiuni de mărire să-şi abandoneze credinţa.
Au devenit un fel de noi ieniceri, care au ridicat armele
nerecunoştinţei şi ale trădării şi-au lovit în Trupul Bisericii lui
Hristos, pe care au negat-o, pierzându-şi astfel sufletele
pentru vecie. Se bazează pe banii pe care i-au primit, pe
măririle lumeşti care le-au fost promise şi trăiesc în confuzie,
voind să fie învăţători ai legii, dar neînţelegând nici cele ce
spun, nici cele pentru care dau adeverire (1 Timotei 1, 7).
Ne spun Sfinţii Părinţi că este mai bine dacă ar trăi
cineva, chiar cu păcatele lui de zi cu zi, în ortodoxie, decât să
trăiască o viaţă aşa-zis sfântă şi să renege Biserica Ortodoxă.
Ortodoxul, chiar dacă are păcate, prin pocăinţă se va mântui,
în vreme ce ereticul, chiar dacă doreşte, nu se poate pocăi şi
deci nici mântui, deoarece îi lipseşte dumnezeiescul har.
Erezia este o rătăcire diavolească şi, de aceea, cât trăieşte în
erezie, omul nu se poate mântui. Diavolul răstoarnă valorile, îi
prezintă victimei sale lumina evangheliei ca fiind întuneric, iar
întunericul păcatului şi al ereziei ca fiind lumină. Mintea
ereticului este inundată de mândrie luciferică. Se pierde
smerenia, cea care îi oferă omului dumnezeiasca lumină şi
harul lui Dumnezeu.
Adresăm aşadar o rugăminte fierbinte către toţi creştinii
ortodocşi de pretutindeni, să păstrăm împreună steagul sfânt al
Ortodoxiei în inima şi în viaţa noastră. Numai aşa putem să
fim protejaţi duhovniceşte de orice rană sufletească. Fără
Ortodoxie închidem porţile mântuirii nu doar pentru noi, ci şi
pentru atâtea milioane de oameni care-şi doresc unirea cu
Hristos şi pentru care suntem responsabili în faţa lui
Dumnezeu. Sufletul lor este avid de libertate, de pace, de
bucurie în inimă, de toate aceste daruri ale Duhului Sfânt, care
nu se pot obţine în afara credinţei autentice şi a luptei
duhovniceşti împotriva patimilor. îndepărtarea de sfânta,
noastră credinţă este în acelaşi timp îndepărtare de Biserică şi
de Dumnezeu. Aceasta înseamnă, într-un cuvânt, moartea
sufletului! Fie ca Bunul Dumnezeu să ne păzească de
asemenea rătăciri.
Rugăciunea tuturor ortodocşilor ar trebui să fie fierbinte
şi neîncetată către Bunul Dumnezeu, Care-Şi iubeşte făpturile
Sale, să-i întoarcă pe toţi cei rătăciţi în staulul Sfintei Sale
Biserici, unde vor străluci toţi cei nou luminaţi „străini de
orice întinare a celor cuviincioase”, cum spune un imn al
Bisericii noastre. Amin.
CUPRINS

Introducere..........................................................................5
Erorile papismului............................................................13
1. Statul Vatican.................................................................13
2. Purcederea Sfântului Duh „şi de la FiuT - Filioque..........19
3. Infailibilitatea papală.....................................................23
4. Primatul papal...............................................................31
5. Comercializarea virtuţilor.............................................37
6. Purgatoriul...................................................................39
7. Imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu...42
8. Sfântul Botez.................................................................45
a) Mărturii.........................despre Sfântul Botez47
b) Am.......................văzut cu ochii mei un porumbel47
c) Un....................................................mic înger?.......
.....48
d) Mărturii.....................ale celor botezaţi.........
...................................49
e) Experienţe.....ale soţilor Atanasie şi Maria56
f) Cum.......................a devenit Filip creştin ortodox58
9. Taina Mărturisirii..........................................................60
Mărturii despre Taina Mărturisirii ................................64
a) Hristos........nu acceptă jertfa săvârşită de clericii
nespovediţi..................................................................64
b) „Tu,................................................însă, pocăieşte-
te...!” .................................................................*65
c) Cel care nu s-a spovedit niciodată în viaţă va
fi condus de demoni în iad!..........................................66
d) Un mort a înviat în laboratorul de anatomie
 al facultăţii de medicină...............................................67
e) Mărturisirea...................tuturor păcatelor
aduce iertarea deplină a celui spovedit........................68
10. Sfânta împărtăşanie.................................................68
Mărturii despre Sfânta împărăşanie..............................70
a) îngerii.............................................se închină la
Sfântul Potir..................................................................71
b) Amintiri din viaţa părintelui Cleopa, de pe
vremea când era frate de mănăstire 71
c) în.................Sfântul Potir străluceau raze luminoase73
d) Trupulşi Sângele Domnului s-au transformat în
came 74
e) Monahul...........................neîncrezător..........
75
f) Marea.......................Taină a liturghiei Ortodoxe
....77
11. Preoţia lui Hristos.....................................................82
Mărturii despre preoţie..................................................84
a) în.............................sufletul meu s-a aprins o flacără84
b) FaţaSfântului Arsenie Capadocianul a strălucit ca
soarele . 85
c) Ieromonahul.român înconjurat de flăcări85
d) Nu..................binecuvântezi tu... Eu binecuvântez!86
12. Maslul......................................................................87
Mărturii despre Sfântul Maslu.......................................89
a) Vino................să vezi minunile lui Dumnezeu.....89
b) Constantina.........................a plecat în rai89
c) Vasilica.....................................Malliarou a văzut
după Sântul Maslu cerurile deschise......... ..................91
d) Maica......................................Domnului vindecă
un copil demonizat al unei femei musulmane...................
93
13. Taina cununiei..........................................................94
Mărturii despre Taina Cununiei.....................................96
a) Zece........ani de convieţuire fără harul lui Hristos96
b) Atunci...........................când părinţii sunt sfinţi97
c) Cizmarul.................................din Alexandria98
d) Soţii care şi-au păstrat fecioria, fiind
căsătoriţi........................................................................99
e) 0.........femeie a zis că îşi va da propriul copil
diavolului. ...................................................................100
14. Cinstita Cruce........................................................102
 Mărturii despre Sfânta Cruce.......................................103
a) Pedepsirea...hoţilor Sfintei Cruci de la
Mănăstirea Xiropotamu....................................................
103
b) Cele...................trei lumânări s-au aprins singure!
104
c) Cei.......................................................doi şerpi boa
105
d) Crucea...............................lui Hristos străluceşte
107
e) Pocăinţa........................................fostului mag
107
15. Moaştele sfinţilor noştri.............................................xn
Moaştele întregi ale sfinţilor noştri...............................115
16. Metoda perfidă a „uniaţiei” ca mijloc de prozelitism în
rândul ortodocşilor.................................. .....................119
17. Străduinţe în vederea unirii Patriarhiei Romei cu Biserica
lui Hristos......................................................................122
a) Evenimentele.............................de la
Sinodul de la Ferrara -Florenţa ............................
.....122
Un mare seism înaintea plecării delegaţiei
răsăritene către sinodul de la Ferrara - Italia .................122
Pretenţiile de mărire ale papei..............................123
Câinele împăratului urlă..................l...................124
b) 0.......................................................................delegaţie
compusă din latini şi greci filocatolici la Sfântul Munte în
Secolul al XlII-lea........................................................131
Mergi repede la mănăstire şi anunţă-i pe fraţi şi
pe stareţ că sosesc duşmanii Fiului meu........................131
Conslujitorul de la Sfânta Mănăstire Marea
Lavră............................................................................133
Diferite alte întâmplări minunate ce demonstrează
adevărul credinţei ortodoxe .................................;........137
Mucenicia celor treisprezece cuvioşi de la mănăstirea
Rantaras - Cipru...........................................................137
Minunea Sfintei Lumini de la Ierusalim o
primeşte doar Patriarhul Ortodox..................................138
O catolică se botează în ortodoxie........... ...........140
în Biserica Ortodoxă aghiasma rămâne
nestricată.......................................................................141
Ouăle de Paşti......................................................143
 Creşterea aluatului în ziua înălţării Sfintei
Cruci............... .............................................................143
Minunea Sfântului Serafim Domvoitul din
Voiotia............................................................................144
 Trunchiul pinului din satul Profetul Ilie - Patra, are în
interiorul lui semnul sfintei cruci 144Rugul
aprins de pe muntele Sinai se găseşte
întipărit pe toate pietrele de acolo...................................145
Peştele somn din râul Iordan................................145
Mergeţi la ortodocşi...! .........................................146
Un vizitator nocturn tulbură casa..........................147
Idolul magic s-a lipit de mâna lui.........................149
Tu... să mă alungi de aici... măi Capucinule?....i50
Alungaţi-1 pe capucin. De ce l-aţi mai adus
aici?................................................................................151
Astăzi la Sfântul Gherasim a fost şi prietenul
meu, italianul...............................................................151
Monahii ortodocşi văd în timpul rugăciunii
lumina cea necreată........................................................152
Sfântul Spiridon a respins construirea unui altar
catolic în biserica sa din insula Kerkyra........... ............156
Anafura din Biserica Ortodoxă devine frumos
mirositoare - Sfântul mucenic Ahmed............................159
Anafura şi aghiasma vindecă................................160
Uleiul din candelă şi aghiasma vindecă................161
Icoana Maicii Domnului îl sfătuieşte pe creştinul
Dimitrie, fost musulman................................................162
Până şi musulmanii recunosc harul preoţiei
clerului ortodox..............................................................167
Epilog.... 168