Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Pentru mulți dintre noi, ospitalitatea este actul sau serviciul de primire prietenoasă și
generoasă, găzduire sau divertisment oferite oaspeților și vizitatorilor, fie în casele noastre, fie în
hoteluri și restaurante. Ar fi greu să negăm că suntem de acord să împărtășim ospitalitatea cu
familia, rudele și prietenii mai degrabă decât cu străinii. Considerăm, de regulă, că străinii nu
prezintă încredere. Părinții noștri ne-au spus să nu vorbim cu străinii, iar noi le spunem copiilor
noștri să nu vorbească cu străinii. Sunt chiar inutile astfel de sfaturi? Unii dintre noi au avut
experiențe rele cu străinii: viol, jaf, etc.
În contextul globalizării, migrația cunoaște cote fără precedent, devenind unul din cele
mai complexe fenomene pentru a cărui înțelgere sunt necesare ample cercetări interdisciplinare.
S-a configurat deja un domeniu al studiilor despre migrație și teoria migrației reunind experți în
economie, științe politice, geografe, demografie, sociologie, psihologie, drept, istorie,
antropologie, mediu. Lucrările importante privind studiul migrației neglijează încă perspectivele
pe care le pot oferi filosofia și teologia – cele două par să intre „din afară” pe teritoriul acestor
studii, cu statut de „refugiați” sau de „străini”.
Cuvântul nostru "ospitalitate" este o traducere a substantivului latin hospitium sau a
adjectivului hospitalis, iar aceste două cuvinte derivă din rândul lor din hospes, care înseamnă
atât oaspete, cât și gazdă. Dar o traducere directă a cuvântului grecesc pentru „ospitalitate” –
philoxenia – ne arată că ospitalitatea înseamnă literal „iubire de străini". Cuvântul grecesc
philoxenia este compus din două părți: philo, un cuvânt folosit de grecii vechi pentru familia și
tipul de dragoste frățească și xenos care se referă la străinul care primește o primire de la ceilalți.
Prezentarea mea este consacrată problemei străinului în lumea antichității grecești, cu
accent pe dialogurile lui Platon, și în lumea primelor secole creștine, având ca bază scrierile
Părinților Bisericii din care răzbate ideea că primește bine pe străin cel care anticipează prezența
lui Dumnezeu în celălalt. Voi avea în vedere mai degrabă asemănări și continuițăți decât
deosebiri și rupturi.
Recunoașterea străinului
Dacă primul pas al vieții în ospitalitate e să ne reamintim cine suntem noi ca creștini, al
doilea est să recunoaștem cine este străinul care stă în fața noastră. La prima privire, săracul la
poartă sau străinul la ușa pot părea că sunt pur și simplu cel ce cere ceva. Străinul poate părea
suspicios și chiar periculos. Simpla prezență a străinului poate aduce dezorientare. Dar dacă
privim mai atenți, vom vedea că interpretarea noastră inițială e greșită. Primii autorii creștini ne
reamintesc să fim pregătiți pentru surprize. Aparentul străinnu este pur și simplu săracul,,
străinul, văduva, bolnavul care bate, ci însuși Hristos. Penrru cei care au ochi să vadă,
ospitalitatea oferită altuia e întotdeauna ospitalitatea oferită lui Hristos. Primind pe alții, noi
primim pe Hristos. Respingându-i, noi respingem pe Hristos. Primii creștinii revin la Evanghelia
după Matei pentru a motiva recunoașterea străinului (25:37-40)
Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în
temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu
aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut.
„Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-
am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit sau gol şi Te-am
îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?” Drept
răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri
unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.”
Nu este ușor ca în musafirul de la ușă să fie recunoscut Hristos. Rareori este vorba de
Hristos la care ne așteptăm sau pe care ni-l imaginăm. Pasajul din Matei subliniază că Hristos
care vine va fi nevoiaș, flămând, însetat, un Hristos cunoscut de „acești prea mici”. În unele din
aceste prime texte creștine, vizitatorul nu este ființă umană, ci doar un animal căutând refugiu
sau jutor. Ochii care pot să vadă pe Hristos numai în voința triumfătoare și puternică vor eșua să-
l recunoască în străin sau sărac. Această recunoaștere schimbă totul, căci acum cel cu care avem
de-a face este Hristos.
Numai recunoașterea face posibilă unirea cu Hristos. Discipolii lui Iisus pe drumul spre
Emaus (Luca 24: 13-35) descriu această experiență a recunoașterii când ei întâlnesc pe
neasteptate pe Hristos ca călător și oaspete.
Întrucât oaspetele e în realitate mai mult decât un oaspete, e Hristos, atunci o altă
surpriză. Hristos devine gazdă, iar gazda devine oaspete. Când noi ne ocupăm de oaspete, nu
rămânem neschimbați. Noi devenim oaspetele lui Dumnezeu, care, acționând ca gazdă, ne
primește în viața lui Dumnezeu. Din nou, aceasta depinde de un lucru: dacă noi avem ochi să
vedem. Numai atunci când recunoaștem oaspetele ca Hristos putem să fim, la rândul nostru,
primiți.Greaca Noului Testment folosită pentru a exprima ospitalitatea conține realitatea
identitîții împărtășite. Același cuvânt, xenos, poate însemna oaspete, gazdă sau străin. Fluiditatea
semantică tansmite identitățile confuze ale oaspetelui și gazdei, sporite de recunoașterea lui
Hristos.
Primii creștini folosesc vacabulare și seturi de imagini diferite pentru acest act de
recunoaștere. Un vocabular este biblic. Multe texte fac apel la Matei 25: „ori de câte ori aţi făcut
aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut”. Vocabularul
„acesti foarte neînsemnați” apelează la identificarea celor mai neînsemnați, mai săraci, cu
Hristos. El amintește cititorului că Hristos e de găsit între cei mai neînsemnași precum și în cele
mai neașeptate locuri, cum ar fi o iesle sau o cruce. Nu trebuie făcută deci greșeala de a reduce
pe celălalt la ceva mai puțin decât Hristos.
Alt set de imagini biblice vine din Geneză 18. Avram primește străinii sub stejarii din
Mamre, oferindu-le ospitalitate și gustare (odihnă) chiar dacă îi sunt necunoscuți.
Domnul i S-a arătat la stejarii lui Mamre, pe când Avraam şedea la uşa cortului, în timpul
zădufului zilei. Avraam a ridicat ochii şi s-a uitat, şi iată că trei bărbaţi stăteau în picioare
lângă el. Când i-a văzut, a alergat înaintea lor, de la uşa cortului, şi s-a plecat până la
pământ. Apoi a zis: „Doamne, dacă am căpătat trecere în ochii Tăi, nu trece, rogu-Te, pe
lângă robul Tău. Îngăduie să se aducă puţină apă, ca să vi se spele picioarele, şi odihniţi-
vă sub copacul acesta. Am să mă duc să iau o bucată de pâine, ca să prindeţi la inimă, şi
după aceea vă veţi vedea de drum, căci pentru aceasta† treceţi pe lângă robul vostru.” „Fă
cum ai zis”, i-au răspuns ei.
Astfel, el găzduiește fără să știe îngeri: „Să nu daţi uitării primirea de oaspeţi, căci unii,
prin ea, au găzduit, fără să ştie, pe îngeri.” (Evrei 13:2). Vocabularul găzduirii îngerilor
amintește cititorului de sfințenia vizitatorilor și de posibilitatea ca, cel puțin unii dintre ei să fie
mesagerii lui Dumnezeu.
Un alt vocabular al recunoașterii în aceste texte implică faptul de a vedea o umanitate
comună în celălalt. În timp ce aceia cu dizabiități sau boli contagioase pot părea o specie diferită,
iar sclavii pot părea ca având o natură diferită, recunoașterea propriu-zisă dovedește contrariul.
Aceia care au ochi să vadă vor ști că aceștia snt frații și surorile create de același Dumnezeu și
care trăiesc ca oaspeți couni în aceași casă oferită de aceiași gazdă divină. Ochii recunoașterii vor
vedea umanitatea comună la care ia parte celălalt și prin urmare recunosc cu adevărat pe el sau
pe ea.
În Evanghelii, Iisus vorbește despre despre faptul de a avea ochi de vazut și urechi de
auzit ca necesare pentru a recunoaște împărăția lui Dumnezeu. Ospitalitatea poate fi un semn al
noii domnii a lui Dumnezeu, iar străinii pot fi aducătorii sau purtătorii ei. Primii autori creștini
exprimă un interes profund pentru această capacitate de recunoaștere.
Cei care îl primeau pe străin aveau convingerea că identitatea creștină este înrădăcinată în
celălalt. Oferind ospitalitate, ei își înțelegeau propria poziție marginală, condiția de cetățeni ai
unei alte lumi, pelerini doar în cetatea sfântă. Pentru ei, ospitalitatea înseamnă recunoașterea
străinului apărut în fața lor nu ca simplu sărac, bolnav, orfan, văduvă, ci ca Hristos însuși, ceea
ce face posibilă unirea cu Hristos; „Să nu daţi uitării primirea de oaspeţi, căci unii, prin ea, au
găzduit, fără să ştie, pe îngeri” (Evrei 13:2).