Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Jules Verne - Cesar Cascabel
Jules Verne - Cesar Cascabel
de Jules Verne
Traducere de Doina Opriţă
O ADEVĂRATĂ AVERE
II
FAMILIA CASCABEL
III
SIERRA NEVADA
IV
DECIZIE IMPORTANTĂ
Ticăloşi!
Era tocmai cuvântul ce li se potrivea unor asemenea
răuvoitori, însă asta nu schimba lucrurile: jaful râmânea jaf.
În fiecare seară domnul Cascabel obişnuia să verifice locul
unde se afla casa de bani, încredinţându-se că totul era în regulă.
Acum îşi amintea că în ajun, după o zi atât de grea, picase de
somn şi nu, mai făcuse controlul obişnuit. Era mai mult ca sigur
că, în timp ce Jean, César şi Cuişoară erau plecaţi după lucrurile
lăsate la cotul trecătorii, cele două călăuze intraseră neobservate
de nimeni în ultimul compartiment, înhăţaseră cufărul şi-l
ascunseseră prin tufele de la marginea locului de popas. De asta
refuzaseră să-şi petreacă noaptea în Belle-Roulotte. Apoi
aşteptaseră ca toţi ceilalţi să adoarmă şi o şterseseră cu caii
fermierului.
Din toate economiile micii trupe nu mai rămânea nimic,
exceptând cei câţiva dolari din buzunarul domnului Cascabel. Şi
încă trebuiau să fie fericiţi că ticăloşii nu-i luaseră cu ei pe
Vermout şi pe Gladiator!
Obişnuiţi, în cele douăzeci şi patru de ore petrecute
împreună, cu prezenţa străinilor, cânii nu dăduseră alarma şi
mârşăvia se săvârşise fără nici o dificultate. Unde să-i mai
găsească pe hoţi, după ce aceia se înfundaseră în Sierra Nevada?
Unde să dea de urma banilor? Iar fără bani cum să treacă
Atlanticul?
Disperarea familiei se manifestă la unii prin lacrimi, la alţii
prin furie. Domnul Cascabel trecu mai întâi printr-un adevărat
acces de turbare, iar soţia şi copiii avură destule de tras până să-l
potolească. Dar, după ce mânia îi trecu, redeveni stăpân pe sine,
ca unul care ştia bine că nu trebuia să-şi piardă timpul cu
reproşuri fără rost.
— Cufăr blestemat! nu se putu abţine să nu spună
Cornelia, printre lacrimi.
— Dacă nu l-am fi avut, zise Jean, atunci banii noştri...
— Da! Minunată idee, să cumpăr cutia aia afurisită!
exclamă domnul Cascabel. E clar că, atunci când ai o casă de
bani, lucrul cel mai înţelept e să nu pui nimic în ea. Mare scofală
că-i asigurată împotriva focului, cum mi-a spus negustorul, dacă
nu-i asigurată şi împotriva hoţilor!
Era o lovitură cumplită pentru familie, trebuie să
recunoaştem, şi nu e de mirare că îi copleşise pe toţi. Să li se fure
două mii de dolari agonisiţi cu atâta efort!
— Ce-i de făcut? întrebă Jean.
— Ce-i de făcut?! răspunse domnul Cascabel, stringând din
dinţi încât părea că-şi zdrobeşte cuvintele. Foarte simplu! Chiar
nemaipomenit de simplu! Fără caii de rezervă nu mai putem urca.
Aşa că propun să ne întoarcem la fermă. Poate că nemernicii ăia
sau...
— Dacă nu cumva nu s-au întors acolo, observă Cuişoară.
Şi, într-adevăr, aşa ceva era mai mult decât probabil.
Totuşi, repetă domnul Cascabel, nu le rămânea nimic mai bun de
făcut decât să se întoarcă, din moment ce înainte nu puteau
merge.
Vermout şi Gladiator fură înhămaţi şi vehiculul începu să
coboare prin defileul Sierrei. Drumul era acum uşor, prea uşor!
Călătoreşti repede când n-ai decât de coborât; dar mergeau cu
capul plecat, în tăcere, dacă nu punem la socoteală ploaia de
înjurături care scăpa, din când în când, din gura domnului
Cascabel.
La amiază, Belle-Roulotte se opri în faţa fermei. Cei doi hoţi,
nici vorbă să se fi întors!
Aflând despre cele întâmplate, fermierul se înfurie cumplit,
fără să-i pese, de altfel, câtuşi de puţin de familia Cascabel. Dacă
lor le furaseră banii, lui îi furaseră trei cai. Fugind prin munţi,
răufăcătorii erau obligaţi să iasă prin celălalt capăt al trecătorii.
Repede după ei! Şi fermierul, în mânia lui, nu era departe de a-l
scoate pe domnul Cascabel vinovat de furtul animalelor lui.
— Ştii că eşti grozav? zise saltimbancul. De ce ţii pe lângă
casă asemenea ticăloşi şi de ce îi mai şi pui în serviciul oamenilor
cinstiţi?
— Parcă eu am ştiut! răspunse fermierul. Nu m-am putut
plânge niciodată de ei. Oricum, furtul era comis, iar situaţia
deosebit de gravă.
Dar, dacă doamna Cascabel nu izbutea să-şi revină, soţul
ei, cu fondul de filozofie de bâlci care îl caracteriza, îşi redobândi
în cele din urmă stăpânirea de sine. Când se adunară în Belle-
Roulotte. toţi membrii familiei participară la o discuţie de cea mai
mare însemnătate, – din care avea să iasă o hotărâre teribilă –
cum anunţase domnul Cascabel, rostogolind mereu consoana “r”.
— Copii, în viaţă apar împrejurări când un om cu picioarele
pe pământ trebuie să ştie a lua o decizie. Chiar am băgat de
seamă că aceste împrejurări sunt de regulă neplăcute. Aşa e şi
cea în care ne aflăm acum datorită unor netrebnici... Deci,
problema noastră ar fi să n-o luăm pe patru drumuri deodată, cu
atât mai mult cu cât nici nu există patru. Există unul singur şi pe
acela o s-o apucăm neîntârziat.
— Care? întrebă Sandre.
— O să vă explic numaidecât un plan ce mi-a venit în
minte, răspunse domnul Cascabel. Ca să ştiu însă dacă e
realizabil Jean să-şi aducă aici şmecheria lui cu hărţi...
— Atlasul, zise Jean.
— Mă rog, atlasul ăla. Îmi închipui că eşti tare la geografie.
Du-te după atlas!
— Într-o clipă, tată!
După ce atlasul fu pus pe masă, domnul Cascabel reluă
astfel:
— Se înţelege, copii, că deşi mizerabilii ăia ne-au furat casa
de bani — de ce mi-o fi venit ideea să cumpăr o casă de bani? —
bineînţeles, spun, că n-o să renunţăm la gândul de-a ne întoarce
în Europa.
— Să renunţăm? Niciodată! exclamă doamna Cascabel.
— Un răspuns plin de demnitate, Cornelia! Vrem să ne
întoarcem în Europa şi o să ne întoarcem. Vrem să revedem
Franţa şi o vom revedea! Dacă nişte ticăloşi ne-au jefuit, nu
înseamnă că... Da, eu însumi, cel dintâi, am nevoie de aerul
patriei mele, altfel am să mor.
— Nu vreau să mori, César! Am plecat spre Europa şi nimic
nu ne poate opri să ajungem acolo.
— Dar cum să facem? întrebă Jean, stăruitor. Cum să
facem?
— Într-adevăr, cum să facem, zise domnul Cascabel –
scărpinându-şi fruntea – dând spectacole pe drum, vom izbuti în
mod precis să strângem de la o zi la alta banii cu care să ducem
Belle-Roulotte până la New York. Însă, odată ajunşi acolo, fără
banii cu care să-i plătim locul, nu vom putea urca pe pachebot.
Iar fără pachebot nu poţi trece oceanul decât înotând. Asta, mi se
pare, o să fie cam greu...
— Foarte greu, patroane, interveni Cuişoară. — Afară de
cazul că am avea înotătoare...
— Tu ai?
— Nu cred.
— Atunci taci şi ascultă!
Apoi se adresă fiului său mai mare:
— Jean, deschide atlasul şi arată-ne pe hartă locul unde ne
aflăm.
Jean căută harta Americii de Nord şi o vârî sub ochii tatălui
său. Toate privirile îl urmăriră pe când arăta cu degetul un punct
din Sierra Nevada, situat ceva mai la est de Sacramento.
— Aici suntem, zise.
— Bine, aprecie domnul Cascabel, — înseamnă că, după ce
ajungem de partea cealaltă a munţilor, am avea de străbătut tot
teritoriul Statelor Unite până la New York?
— Da, tată.
— Cam câte leghe ar fi?
— În jur de o mie trei sute.
— Bun! După asta. mai trebuie să trecem şi oceanul?
— Fără îndoială.
— Câte leghe are oceanul ăsta?
— Aproape nouă sute până-n Europa.
— Şi, odată ajunşi în Franţa, putem spune că suntem în
Normandia noastră? Putem spune!
— Asta face...
— Două mii două sute de leghe! anunţă micuţa Napoléone,
care socotise pe degete.
— Ia te uită, ştrengărită! zise domnul Cascabel. A şi învăţat
aritmetica! Să spunem două mii două sute de leghe?
— Cam atâta, tată, răspunse Jean, cred că am socotit bine.
— Ei, copii, asta ar fi o nimica toată pentru Belle-Roulotte.
dacă nu s-ar afla o mare între America şi Europa, o mare
blestemată care să-i stăvilească drumul. Iar marea asta n-o poţi
trece fără bani, mai bine zis fără pachebot...
— Ori fără înotătoare! repetă Cuişoară.
— Hotărât, ăsta o ţine pe-a lui, observă domnul Cascabel,
ridicând din umeri.
— Prin urmare, e limpede că nu vom putea merge spre est,
spuse Jean.
— E imposibil, aşa cum zici, fiule. Absolut imposibil! Dar...
poate că prin vest...
— Prin vest? exclamă Jean, uitându-se mirat la taică-său.
— Da. Caută un pic pe acolo şi arată-mi pe unde ar trebui
s-o luăm ca să mergem prin vest.
— Mai întâi ar trebui să urcăm prin California, prin Oregon
şi pe teritoriul Washington până la frontiera nordică a Statelor
Unite.
— Şi de acolo?
— De acolo? Ar urma Columbia britanică.
— Ptiu, făcu domnul Cascabel, — n-am putea ocoli
Columbia asta?
— Nu, tată.
— În fine... Mai departe?
— Ajunşi la frontiera de nord a Columbiei, o să dăm de
provincia Alaska.
— Engleză şi asta?
— Nu, rusească. Cel puţin până acum, căci se pune
problema să fie anexată...
— Angliei?
— Nu. Statelor Unite.
— Perfect. Iar după Alaska ce vine?
— Strâmtoarea Bering, care desparte cele două continente,
America şi Asia.
— Câte leghe am avea până la strâmtoare?
— O mie o sută de leghe.
— Ţine minte, Napoléone, şi după aceea ai să adaugi.
— Dar eu? întrebă Sandre.
— Şi tu.
— Iar acum, Jean, cât ar putea fi de lată strâmtoarea
aceea?
— Vreo douăzeci de leghe, tată.
— Ah, douăzeci de leghe, se miră doamna Cascabel. . -
— Un pârîu, Cornelia, am putea spune un pârîu.
— Cum aşa, un pârîu?
— Foarte bine! Şi de altfel, Jean, strâmtoarea Bering nu
îngheaţă iarna?
— Ba da, tată. Patru sau cinci luni pe an e complet
îngheţată.
— Bravo, înseamnă că se poate trece pe gheaţă?
— Se poate, şi chiar se trece.
— Ah! Minunată strâmtoare!
— Dar după aceea nu mai trebuie să trecem peste nici o
mare, întrebă Cornelia.
— Nu. Continentul asiatic se întinde până în Rusia
europeană.
— Arată-ne, Jean.
Jean căută în atlas harta Asiei, pe care domnul Cascabel o
cercetă cu atenţie.
— Ei, şi iată că lucrurile ne ies pe plac, dacă n-or fi prea
multe ţinuturi sălbatice în Asia.
.
— Nu prea multe, tată.
— Europa unde-i?
— Aici, răspunse Jean, arătând cu degetul frontiera
munţilor Ural.
— Ce distanţă e între strâmtoarea aceea... pârîul Bering... şi
Rusia europeană?
— Cam o mie şase sute de leghe.
— Dar de acolo până în Franţa?
— Aproape şase sute.
— Şi în total, de la Sacramento?
— Trei mii trei sute douăzeci de leghe, spuseră într-o voce
Sandre şi Napoléone.
— Câte un punct roşu pentru fiecare, zise domnul Cascabel.
— Aşadar, pe la răsărit, sunt două mii două sute de leghe.
— Întocmai, tată.
— Iar pe la apus, sunt în jur de trei mii trei sute?
— Da, adică mai mult cu o mie şi o sută de leghe...
— ...prin vest, preluă domnul Cascabel, — dar fără nici o
mare de trecut! Prin Armare, copii, când nu poţi merge pe o cale,
trebuie să mergi pe cealaltă, şi asta vă propun să facem, chiar
dacă pare o nerozie.
— Asta-i bună, exclamă Sandre, — o călătorie de-a-
ndărătelea.
— Nu de-a-ndărătelea. O călătorie în sens invers.
— Foarte bine, tată. Dar îţi atrag atenţia că, având în vedere
lungimea traseului, nu vom izbuti să ajungem în Franţa anul
acesta, dacă o să mergem prin vest.
— Şi de ce, mă rog?
— Pentru că o mie şi o sută de leghe în plus înseamnă ceva
şi pentru Bel-le-Roulotte, şi pentru atelaj.
— Ei bine, copii, dacă n-o să fim anul acesta în Europa, o
să fim anul viitor. Şi mă gândesc că, din moment ce tot traversăm
Rusia, unde se ţin târgurile din Perm, Kazan şi Nijni, de care am
auzit atâta vorbindu-se, o să ne oprim şi noi acolo şi vă promit că
familia Cascabel va face nu numai bună impresie, ci şi încasări
bune.
Ce obiecţii i s-ar putea aduce cuiva care are răspunsuri
pregătite la orice?
Într-adevăr, sufletul lui e ea fierul. Sub lovituri repetate, el
se contractă, se căleşte, devine mai rezistent. Exact aşa s-a
întâmplat şi cu aceşti circari cumsecade. Având o viaţă dificilă,
nomadă şi plină de aventuri, înfruntaseră destule încercări, însă e
neîndoielnic că niciodată nu se găsiseră într-o situaţie atât de
neplăcută ca atunci, cu economiile pierdute, împiedicaţi să se
întoarcă în ţară pe drumurile obişnuite. Dar ghinionul le trăsese
de data asta o lovitură de baros atât de puternică, încât se
simţeau în stare să înfrunte orice li s-ar mai fi putut întâmpla în
viitor.
Doamna Cascabel şi copiii aprobară în cor propunerea
tatălui. Şi totuşi, era cu adevărat nesăbuită, iar domnul Cascabel
trebuie să fi fost nespus de “ambalat” în dorinţa lui de a se
întoarce în Europa, dacă hotărâse să pună în aplicare un
asemenea proiect. Bah! Ce dacă trebuiau să traverseze vestul
Americii şi Siberia asiatică dacă tot se îndreptau spre Franţa?!
— Bravo! Bravo, striga Napoléone.
— Şi bis!... bis, adăugă Sandre, care nu găsea nişte cuvinte
mai expresive să-şi arate prin ele entuziasmul.
— Spune-mi, tată, oare o să-l vedem pe împărat? întrebă
Napoléone.
— Cu siguranţă, dacă Majestătea Sa ţarul are obiceiul să
meargă şi să se distreze la târgul din Nijni.
— Şi o să dăm spectacol în faţa lui?
— Evident! Dacă eventual o să-i facă plăcere...
— Ah, cum aş vrea să-l sărut pe amândoi obrajii!
— Poate că va trebui să te mulţumeşti cu unul singur, fata
mea! Observă domnul Cascabel. — Dar, dacă-l îmbrăţişezi, ai grijă
să nu-i şifonezi coroana!
În ce-l priveşte pe Cuişoară, acesta era cuprins de admiraţie
pentru geniul patronului şi stăpânului său.
Astfel că, itinerarul fiind stabilit, Belle-Roulotte urma să
străbată statele California, Oregon şi Washington până la
frontiera anglo-americană. Mai aveau vreo cincizeci de dolari,
banii de buzunar care, din fericire, nu fuseseră puşi în cufărul cu
cifru. Totuşi, cum o sumă atât de mică n-ar fi ajuns pentru
cheltuielile zilnice ale călătoriei, rămase stabilit ca trupa să dea
spectacole în oraşe şi sate. În fond, nu aveau de ce să fie
îngrijoraţi din cauza întârzierilor pricinuite de aceste opriri. Nu
trebuiau oare să aştepte ca strâmtoarea să îngheţe pe toată
suprafaţa ei, spre a putea trece cu vehiculul? Or, asta n-avea să
se întâmple decât peste vreo şapte sau opt luni.
— Şi ar fi lucrul naibii, zise domnul Cascabel în încheiere,
să nu încasăm ceva consistent înainte de a ajunge la capătul
Americii.
La drept vorbind, să “faci bani” printre indienii din triburile
nomade ale nordului, în Alaska, era ceva destul de problematic,
însă până la frontiera occidentală a Statelor Unite, în acea parte a
noului continent ce nu fusese încă vizitată de familia Cascabel,
fără îndoială că publicul, măcar pentru faima ei, avea s-o
primească aşa cum se cuvine. E adevărat că mai încolo se afla
Columbia britanică şi, cu toate că oraşele ei erau numeroase,
niciodată, da, niciodată domnul Cascabel n-avea să se înjosească
umblând după şilingi ori pence. Era prea destul, era deja prea
mult că Belle-Roulotte şi ocupanţii ei fuseseră constrânşi să calce,
cale de mai bine de două sute de leghe, pământul unei colonii
engleze.
Cât despre Siberia asiatică, cu întinsele ei stepe pustii, abia
de aveau să întâlnească
grupuri din acele populaţii de samoiezi şi ciukci care nu se
îndepărtează nicicând de zona litoralului. Fireşte, nu puteau
conta pe încasări. Odată ajunşi acolo, aveau timp să se convingă.
Totul fiind de-acum stabilit, domnul Cascabel hotărî ca
Belle-Roulotte să plece chiar a doua zi, la ivirea zorilor.
Până una-alta, trebuiau să cineze. Cornelia se puse pe
treabă cu obişnuitul său zel şi, pe când pregătea tocana, ajutată
de Cuişoară, spuse:
— Totuşi, ideea domnului Cascabel e formidabilă!
— Da, patroană, nemaipomenită idee, ca de altfel toate cele
ce-i fierb în cratiţă... vreau să zic, care-i umblă prin minte.
— Şi apoi, Cuişoară, în direcţia aceea n-o să avem oceane
de trecut, prin urmare nici rău de mare.
— Dacă nu cumva... n-o fi o mulţime de gheţuri pe-acolo!
— Ajunge, Cuişoară, nu mai cobi!
În timpul ăsta, Sandre făcea nişte salturi mortale care îl
încântară pe tatăl său. La rândul ei, Napoléone dansa cu multă
graţie, iar cânii ţopăiau pe alături. De-acum era cazul să-şi reintre
în formă, dacă tot urmau să reînceapă reprezentaţiile. Deodată,
Sandre exclamă:
— Dar cu animalele nu ne-am sfătuit în legătură cu marea
noastră călătorie! Şi alergă imediat spre Vermout:
— Ce zici, bătrânelule, ţi-ar surîde un drum de trei mii de
leghe? Apoi i se adresă lui Gladiator:
— Sărmanele tale picioare obosite ce spun?
Cei doi cai nechezară în acelaşi timp, în semn de aprobare.
Băiatul se întoarse spre câni:
— Dar vouă, Wagram şi Marengo, vă cad bine încă nişte
ţopăieli? Lătrăturile de bucurie fură însoţite de salturi
semnificative. Era cât se poate de limpede că Wagram şi Marengo
ar fi făcut înconjurul lumii la un singur semn al stăpânului lor.
Era rândul maimuţei să-şi dea părerea.
— Hai, John Bul, nu face mutra asta descumpănită! strigă
Sandre. Ai să vezi o grămadă de ţări, măi băiete! Şi dacă o să-ţi fie
frig, ai să primeşti o jachetă călduroasă. Dar strâmbăturile? Îmi
place să cred că nu ţi le-ai uitat.
Nu. John Bull nu şi le uitase. Chiar făcu unele atât de
caraghioase, încât se puseră cu toţii pe rîs.
Mai rămânea papagalul.
Sandre îl scoase din colivie şi pasărea începu să se plimbe,
mişcând capil şi legănându-se.
— Ei bine, Jako, tu nu-mi răspunzi? întrebă Sandre. Ţi-ai
pierdut limba? O să facem o călătorie frumoasă. Te bucuri, Jako?
Jako scoase din fundul gâtlejului o serie de sunete
articulate, în care consoana r se rostogolea de parcă ar fi ieşit din
laringele puternic al domnului Cascabel.
— Bravo! exclamă Sandre. Jako e mulţumit. Jako e de
acord. Jako a spus că e de acord!
Şi băiatul, lăsându-se în mâni, cu picioarele în aer, începu
un şir de tumbe şi de răsuciri salutate cu entuziasm de tatăl său.
În clipa aceea apăru Cornelia, strigând:
— ...R...-La masă!
După încă o secundă, toată lumea era în sufragerie, unde
mâncarea fu înghiţită până la ultima îmbucătură.
Totul părea să fi fost dat uitării, când Cuişoară aduse iarăşi
vorba despre faimoasa, casă de bani:
— Mă gândesc, patroane, că ticăloşii ăia doi s-au cam
păcălit.
— În ce fel? întrebă Jean.
— Dacă nu cunosc parola, n-o să poată deschide niciodată
cufărul.
— Aşa că au să ni-l aducă înapoi, de bună seamă, aprecie
domnul Cascabel, izbucnind în rîs.
Cu totul prins de noul său plan, acest om minunat uitase
de mult de furt şi de hoţi.
LA DRUM
VI
CĂLĂTORIA CONTINUĂ
VII
PRIN CARIBÙ
VIII
SATUL TICĂLOŞILOR
IX
PE AICI NU SE TRECE
KAYETTE
XI
SITKA
XII
XIII
XIV
XV
PORT CLARENCE
STRÂMTOAREA BERING
III
ÎN DERIVĂ
IV
INSULELE LEAHOV
VI
POPAS DE IARNĂ
VII
VIII
ŢINUTUL IAKUŢILOR
IX
SPRE OBI
XI
MUNŢII URAL
XII
O ZI FOARTE LUNGĂ
XIV
XV
EPILOG
SFÂRŞIT