Ereziile din primele trei secole

Creştinismul primelor secole a luptat pe două fronturi. Biserica lupta pe plan extern pentru a se
apăra în faţa persecuţiilor la care era supusă din partea statului roman, iar pe plan intern lupta cu
diferite erezii care ameninţau învăţătura pură a Evanghelieii. Prin urmare Biserica era angajată într-un
teribil război pentru păstrarea unităţii doctrinare.
În lecţia de faţă vor fi prezentate unele dintre aceste erezii.

1. Ebionismul

Numele acestei erezii vine de la Ebion, după unii istorici, iar după alţii de la numele comun de
săraci, ebionim.
Adepţii acestui curent puneau accentul pe unitatea lui Dumnezeu şi pe caracteristica Sa de
Creator al universului. Ei credeau că legea evreilor este expresia voinţei lui Dumnezeu şi că omul
trebuia s-o respecte. Prin urmare ei propovăduiau tăirea împrejur, precum şi respectarea clorlalte
percepte ale Legii din VT. Totodată ei susţineau că Isus a fost fiul lui Iosif, şi că a atins un grad de
divinitate când Duhul a pogorât asupra Lui la botez. De aceea, ei susţineau învăţăturile Evangheliei lui
Matei, dar le desplăceau scrierile lui Pavel. Într-un anumit sens se poate spune că ei erau vechii
iudaizatori de pe vremea apostolilor.

2. Gnosticismul

Rădăcinile gnosticismului mergeau până în timpurile NT. Se pare că Pavel a luptat cu o formă de
gnosticism incipient în scrisoarea sa către coloseni. Tradiţia creştină consideră că gnostiocismul îşi are
originea în învăţăturile lui Simon Magul, pe care Petru l-a confruntat sever (Fapte 8: 9-25).
Gnosticismul vine de la cuvântul grecesc de gnosis, care înseamnă cunoaştere, şi s-a născut din
dorinţa umană de a explica originea răului. Învăţăturile gnostice sunt destul de confuze. Totuşi esenţa
lui se poate rezuma cam în felul următor: Dumnezeul suprem a emanat nişte eoni. Ultimul dintre aceşti
eoni este demiurgul. Acest demiurg era unul rebel şi a creat lumea materială. Prin urmare Dumnezeu
este separat de lumea materială care este rea. În acest sistem există un dualism între Dumnezeu care
este spirit şi este bun şi între materie care este rea.
Noţiunea de divinitate era cât se poate de abstractă: ea este izvorul primar al tuturor
perfecţiunilor. În opoziţie cu aceasta se află materia care este sediul răului. La întrebarea: “De unde
vine răul?” Gnosticii răspundeau: “Din materie”.
În concepţia lor, eonii erau figuri din vechea mitologie sau personificarea unor noţiuni filosofice.
Ei provin din principiul divin prin emanaţie, fie câte unul, fie perechi, ajungând până la 365, sau chiar
mai mulţi. Unul dintre promotorii gnosticismului, Valentin, considera că existau 365 de ceruri, fiecare
cer având 7 eoni. Demiurgul, creatorul lumii este cel din urmă eon. El este Dumnezeul evreilor. Cea
mai înaltă emanaţie este eonul superior, numit mintea sau logos – raţiunea sau cuvântul. Eonii mai
erau numiţi şi îngeri.
Mântuirea, în concepţia gnosticilor, era un proces cosmic. Ea înseamnă eliberarea de materie,
dizolvarea lumii materiale prin separarea elementelor şi reîntoarcerea omului în împărăţia binelui şi a
luminii. La aceasta se ajunge prin gnoză sau cunoaştere. Trupul creat din materie nu poate să învieze,
căci aceasta ar însemna perpetuarea răului.
Pentru gnostici Hristos n-a avut un trup real, ci unul aparent. Naşterea, suferinţele moartea şi
învierea Sa au fot aparente. Această învăţătură se numeşte şi dochetism. De asemenea ei acceptau şi
ideea că eonul cristic a venit la botez asupra omului Isus. Sarcina lui Hristos era să le dea oamenilor o
cunoaştere specială, care să-i ajute să se salveze singuri printr-un proces intelectual. Această
cunoaştere El a dat-o doar elitei.
Morala gnosticilor era fie excesiv de ascetică pentru distrugerea materiei, adică a trupului, fie
excesiv de libertinistă, din moment ce trupul nu avea nici o valoare.
 Apostolul Pavel luptă cu gnostici în Epistola sa către Coloseni. De asemenea se poate observa o
apărare a creştinismului în faţa acestei erezii şi în prima Epistolă a lui Ioan.

3. Maniheismul

Această mişcare era asemănătoare cu gnosticismul. Numele acestei învăţături vine de la Mani,
un persan de origine nobilă, care şi-a dezvoltat propriul sistem filosofic. Mani a elaborat o combinaţie
de gândire creştină şi păgână, făcând o filosofie dualistă radicală. El credea în două principii veşnice şi
opuse. Omul primitiv s-a născut din emanaţia de la o fiinţă care la rândul ei era o emanaţie mai înaltă
care era conducătorul împărăţiei luminii. Opus regelui luminii, era regele întunericului care a reuşit să-
l înşele pe omul primitiv, astfel omul a devenit o fiinţă în care lumina era amestecată cu întunericul.
Sufletul era parte a luminii, iar trupul al răului. Lumina din om trebuia să ajungă din nou în împărăţia
binelui. Astfel era concepută mântuirea. Această eliberare poate fi realizată prin expunerea la Lumină
– Hristos.
Elita, sau cei perfecţi, constituiau grupul preoţilor. Ei trăiau vieţi ascetice şi făceau anumite
ritualuri pentru eliberarea luminii. Maniheismul punea mare accent pe viaţa ascetică încât considera
instinctul sexual un rău şi propovăduia celibatul.

4. Neoplatonismul

Neoplatonismul îşi are originea în Alexandria, fiind rezultatul inspiraţiei intelectuale a lui
Ammonius Saccas, născut din părinţi creştini. Plotin a devenit apoi prinicipalul mesager al acestei
învăţături. El a predat noua învăţătură la o şcoală din Roma, în a dua jumătate a secolului al III-lea.
Neoplatoniştii credeau că Fiinţa Absolută este sursa transcendentă a tot ce există şi că din ea a
fost creat totul printr-un proces de emanaţie. Această emanaţie a avut ca rezultat final crearea omului
ca suflet şi trup raţional. Scopul universului este reabsorbirea în esenţa divină, din care a provenit
totul. Procesul de reabsorbire se realizează prin contemplaţie raţională şi prin intuiţie mistică. Astfel
omul caută să-L cunoască pe Dumnezeu şi să fie absorbit în El. Experienţa extazului era starea cea mai
înaltă în această viaţă.
Mişcarea a contribuit fără îndoială la apariţia misticismului în creştinism.

5. Montanismul

Montanismul a apărut în Frigia după 155. Întemeietorul lui, Montanus, a încercat să combată
formalismul care stăpânea tot mai mult Biserica, considerând că aceasta este condusă de oameni şi nu
de Duhul Sfânt. În acest sens el a accentuat doctrina Duhului Sfânt şi a celei de a doua veniri. Din
nefericire el a avut o abordare extremistă şi fanatică.
Montanus susţinea că inspiraţia este imediată şi continuă şi că el este avocatul prin care Duhul
Sfânt vorbea Bisericii aşa cum vorbise prin apostoli. De asemenea el considera că Împărăţia cerească
avea să fie stabilită în curând în Frigia. Pentru a fi pregătiţi pentru instalarea Împărăţiei el şi discipolii
săi practicau un ascetism strict. Nu era permisă recăsătoria după moartea unui partener, trebuiau
respectate multe posturi; trebuia să se consume doar hrană uscată.
Tertulian, unul din apologeţii de seamă ai Bisericii a aderat la această mişcare, probabil fiind
dezamăgit de formalismul din cadrul creştinismului. Montanismul este o expresie permanentă de
protest faţă de lipsa de viaţă din Biserică.

6. Marcionismul

Marcion, fondatorul mişcării, aplecat din Pont la Roma, în jurul anului 140. Aici a început să
propovăduiască învăţăturile sale care spuneau că iudaismul este rău, iar Iehova era un Dumnezeu rău.
Spre deosebire de Dumnezeul rău al evreilor, Dumnezeul revelat în NT era bun şi milostiv. El şi-a
stabilit propriul canon al NT, care includea Evanghelia după Luca trunchiată, şi zece epistole ale lui
Pavel.
Învăţăturile lui Marcion erau o formă de gnosticism care a apărut în Biserică. Ele au fost
combătute de Irineu.

7. Monarhismul

Adepţii acestei mişcări luptau cu vehemenţă pentru unitatea lui Dumnezeu. Ei nu îl puteau
concepe pe Dumnezeu ca trei personalităţi separate. Au existat două forme de monarhism: dinamic şi
modal.

a) Monarhismul dinamic

Această învăţătură susţinea că Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt persoane distincte ale Trinităţii, ci
doar puteri – dunameis (din lb. greacă) – sau însuşiri ale lui Dumnezeu. Reprezentantul cel mai de
seamă al monarhismului dinamic a fost Pavel de Samosata, episcopul Antiohiei. Pe lângă slujba de
episcop, deţinea şi un important post politic. Predicile sale erau însoţite de gesturi corporale violente.
Adesea el cerea aplauze şi fluturarea batistelor. Uneori avea un cor femeiesc care cânta cântări de
laudă la adresa numelui său. Dispunea de averi uriaşe, deşi nu le moştenise şi nu se ocupase cu afaceri.
El susţinea că Hristos nu ar fi fost divin, ci doar un om bun, care prin dreptate şi prin pătrunderea
Logosului divin în fiinţa Lui la botez a ajuns la divinitate şi a devenit mântuitor.

b) Monarhismul modal

Fondatorul monarhismului modal a fost un om cu numele de Sabelius. El susţinea o trinitate care

se referea la formele de manifestare şi nu la esenţă. Dumnezeu s-a manifestat ca Tată în perioada VT,
ca Fiu în perioada relatată de Evanghelii, iar ca Duhul Sfânt la Rusalii. Deci, divinitatea este o unitate
şi cele trei Persoane sunt moduri de manifestare ale lui Dumnezeu. Mişcarea mai poartă numele de
sabelianism, după fondatorul ei.