3secretul Indianului-Banks

1|secretul indianului banks
SECRETUL INDIANULUI
LYNNE REID BANKS
The Secret of the Indian 1989

Traducere Corina Tat
Lynne Reid Banks s-a născut la Londra în 1929 ca unic copil al unui medic scoţian şi al unei
actriţe irlandeze. Primii ani de şcoală i-a petrecut într-o mănăstire catolică, iar în timpul celui de-al
doilea război mondial a fost evacuată în Canada, întorcîndu-se la Londra abia în 1945. A urmat studii
de actorie, dar după cinci ani a abandonat scena şi s-a dedicat muncii de jurnalist şi dramaturg. In
1955 a fost angajată de Canalul 2 al Televiziunii britanice, fiind de altfel prima femeie-reporter a
acestei instituţii. Primul ei roman - Camera în formă de L - a fost publicat în 1960 şi ecranizat în anul
următor. În 1962 Lynne a emigrat în Israel şi s-a căsătorit cu sculptorul Chaim Stephenson. Cei doi
au trăit apoi nouă ani într-un kibbutz unde s-au născut şi cei trei fii ai lor. întreaga familie a revenit în
1962 la Londra, iar Lynne a început să se ocupe tot mai intens de scrierea unor cărţi pentru copii şi
adulţi.
Pentru Sheila Watson - sine qua non
Cuprins
1.ÎNTOARCEREA ACASĂ: UN ŞOC.................................................................................................................4
2.EROI MODEŞTI................................................................................................................................................7
3.CUM A ÎNCEPUT TOTUL.............................................................................................................................10
4.MORŢI ÎN NOAPTE.......................................................................................................................................12
5.PATRICK SE ÎNTOARCE ÎN TIMP...............................................................................................................16
6.ÎNCĂ UN INIŢIAT..........................................................................................................................................19
7.PATRICK ÎN ŢARA LUI BOONE..................................................................................................................22
8.O INIMĂ ÎNCETEAZĂ SĂ BATĂ..................................................................................................................24
9.TAMSIN FACE O AFACERE.........................................................................................................................27
10.O CĂLĂTORIE DURĂ.................................................................................................................................31
11.RUBY LOU....................................................................................................................................................33
12.PRINS ASUPRA FAPTULUI........................................................................................................................37
13.DOMNUL JOHNSON BĂNUIEŞTE CEVA.................................................................................................39
14.CER DE UN GALBEN CIUDAT..................................................................................................................42
15.INTEROGATORIUL.....................................................................................................................................45
16.PANICA.........................................................................................................................................................47
17.MAREA EXPLOZIE......................................................................................................................................50
18.SATIN ROŞU.................................................................................................................................................52
19.EPILOG: LA O NUNTĂ................................................................................................................................56
1.ÎNTOARCEREA ACASĂ: UN ŞOC
Cînd părinţii lui Omri se întoarseră de la petrecere, mama lui coborî în faţa casei, în timp ce tatăl o
ocoli ca să parcheze. Cheia casei se afla pe acelaşi inel cu cea de la maşină, aşa că mama lui Omri urcă
scările şi sună la uşă. Se aştepta ca bona să-i deschidă.
După un timp uşa se deschise şi în cadrul ei stătea Omri; Patrick era în spatele lui. Lumina o
împiedică să-l vadă clar de la început.
- Pentru Dumnezeu, încă nu dormiţi, băieţi? Trebuia să fiţi de mult în pat... După care se opri,
rămînînd cu gura căscată şi albindu-se la faţă: Omri! Ce... ce... ce s-a întîmplat cu faţa ta?
Abia putea să vorbească coerent şi Omri înţelese că nu va scăpa cu una cu două de data aceasta. Va
trebui să mintă cu înverşunare sau să mărturisească mult mai multe decît intenţionase vreodată despre
indian, despre cheie, despre dulap şi toate celelalte.
El şi Patrick discutaseră despre asta, înainte de venirea părinţilor lui.
-Cum ai să explici arsura de pe cap? îl întrebase Patrick.
-Nu ştiu. Asta e singurul lucru pe care nu-l pot explica.
-Nu e singurul. Ce-ai să spui despre micile urme de gloanţe şi despre lucrurile din dormitorul părinţilor
tăi?
Omri se strîmbă, deşi îl durea arsura de fiecare dată cînd se schimonosea.
- Poate că nu vor observa. Amîndoi poartă ochelari. Crezi că ar trebui să facem curat acolo?
Patrick răspunsese:
-Nu, mai bine lăsăm totul aşa. Pînă la urmă trebuie să afle despre jaf. Poate în zăpăceala care va urma,
nu vor mai observa arsura ta şi alte lucruri.
-Şi cum vom spune că am scăpat de ei, de spărgători, vreau să zic?
- Am putea spune că am dat buzna în cameră prin baie şi că i-am speriat.
Omri rînjise strîmb:
-Asta o să ne transforme în eroi.
-Şi ce-i aşa rău în asta? Oricum e mai bine decît să le povestim despre omuleţi.
Patrick, care altădată abia aştepta să povestească „despre ei", acum îşi dăduse seama că acesta era
cel mai rău lucru pe care-l puteau face.
*
- Dar unde este ticăloasa aia de bonă? De ce n-a venit? Cum îndrăzneşte să nu vină cînd a promis?
Tatăl lui Omri măsura cu mers nervos sufrageria de la un capăt la altul. Între timp mama lui îl ţinea
de după umeri. Omri îi simţea prin cămaşă mîna rece tremurînd. După primul şoc cînd venise acasă şi
îl văzuse, vorbise foarte puţin. Pe de altă parte, tatăl lui părea că n-o să mai tacă:
- Nu mai poţi să te bizui pe nimeni! Unde naiba e poliţia? I-am chemat acum cîteva ore (de fapt,
trecuseră doar cinci minute). Parcă am trăi într-o insulă îndepărtată, nu în cel mai mare oraş din lume!
După ce că le plăteşti salariile, poliţiştii nu sînt niciodată acolo unde ai nevoie de ei.
Se opri din mers şi privi în jur. Băieţii puseseră la loc televizorul şi în camera asta nu era prea mare
dezordine. Sus, însă, ştiau foarte bine că-i aşteaptă un haos de nedescris şi multe întrebări fără răspuns.
-Mai spune-mi o dată ce s-a întîmplat.
-Tată, spărgătorii erau acolo, spuse Omri răbdător (partea asta de povestire era sigură). Erau trei. Au
intrat pe fereastra aceea.
-De cîte ori am spus că trebuie să avem încuietori mai bune? Idiot ce sînt! Pentru nişte bani amărîţi...
continuă, continuă...
-Ei bine, eu dormeam aici.
-În sufragerie? De ce?
-Păi... aaa... aşa. M-am trezit şi i-am văzut, dar ei nu m-au văzut. Deci m-am furişat sus, şi...
Tatăl lui, nerăbdător să audă povestea, era prea agitat pentru a asculta o frază fără a întrerupe.
- Şi tu unde erai, Patrick?
Patrick se uită spre Omri pentru un sfat. Omri ridică uşor din sprîncene. Nici el nu prea ştia exact ce
să spună şi ce nu.
-Eram... în camera lui Omri. Dormeam.
-Bine, bine! Şi apoi?
-Ei... bine, Omri a venit sus, m-a trezit şi mi-a spus că erau nişte spărgători în casă şi că trebuie să...
aaa.
Se opri.
- Da? strigă tatăl lui Omri nerăbdător.
-Păi... să-i oprim.
Tatăl se întoarse spre Omri.
-Să-i opriţi? Trei oameni în toată firea? Cum aţi fi putut să-i opriţi? Ar fi trebuit să vă încuiaţi în
cameră şi să-i lăsaţi să plece!
-Dar ne şterpeleau televizorul şi alte lucruri!
-Şi ce dacă? Nu ştiţi ce fel de oameni sînt? Ar fi putut să vă rănească serios!
-Chiar l-au rănit serios! îl întrerupse mama lui Omri cu o voce tremurată. Uită-te la el! Lasă întrebările
astea acum, Lionel. Aş vrea să te duci să-i telefonezi lui Basia şi să vezi de ce nu a venit, şi pe mine
lasă-mă să-l iau pe Omri sus, să mă ocup de rana lui.
Deci tatăl lui Omri se întoarse în hol pentru a-i telefona bonei în timp ce mama sa îl ducea sus. Cînd
aprinse lumina din baie şi se uită mai bine la el, nu îşi putu reţine un ţipăt.
- Dar asta este o arsură, Omri! Cum... cum ţi-au făcut-o?
Atunci Omri trebui să spună:
- Nu mi-au făcut-o spărgătorii, mamă. Asta este altă treabă.
Se holbă la el speriată, dar apoi, controlîndu-se, spuse cît de calm putu:
- Bine, nu mai contează acum. Stai jos pe marginea căzii şi lasă-mă să văd ce pot face.
în timp ce ea întindea o alifie pe arsura lui Omri, tatăl lui veni aproape alergînd pe scări să-i anunţe
că bona nu răspundea.
-Cum a putut să nu vină? Cum a putut să vă lase singuri? Las' că dau eu de ea!
-Dar la noi te-ai gîndit? întrebă încet mama lui Omri, înfăşurîndu-i un bandaj în jurul capului.
- La noi?
-Da, la noi. Cum am putut să plecăm înainte să vină bona?
-Bine, dar... am avut încredere în ea! Am crezut că întîrzie doar cîteva minute... dar vocea îi pieri şi,
oprindu-se din mers, intră în dormitor să-şi lase haina.
Omri auzi cum tatăl său aprinse lumina şi îşi muşcă buzele îngrijorat.
- Te doare, scumpule?
Nu a avut timp să dea din cap în semn că nu, că tatăl lui se întoarse.
- Pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a întîmplat în dormitorul nostru?
Patrick, care venea spre baie, schimbă o privire cruntă cu Omri.
- Ei bine, tată, acolo... s-a purtat bătălia... adică, acolo erau cînd noi... i-am descoperit.
- Bătălie! Exact aşa arată, ca un front de luptă! Jane, vino încoace şi uită-te!
Mama lui Omri îl lăsă aşezat pe marginea căzii şi intră în dormitor. Omri şi Patrick rămaseră
nemişcaţi şi nu mai scoteau nici un sunet. Ii puteau auzi pe părinţi exclamînd consternaţi şi îngroziţi.
Apoi reapărură amîndoi. Feţele lor erau schimbate.
- Omri, Patrick... cred că ar trebui să ne povestiţi totul înainte de venirea poliţiei. Veniţi aici.
Băieţii intrară şovăind pe uşa care despărţea dormitorul de baie, pentru a doua oară în acea seară.
Camera arăta groaznic. Toate sertarele de la toaletă, de la dulapul cu haine erau scoase şi răsturnate.
Patul dublu nu mai stătea drept. Un scaun zburase prin cameră, uşa de la dulap se balansa deschisă.
Omri pusese la locul ei cutiuţa de bijuterii a mamei sale, dar şi aceasta era deschisă.
Dar, cu luminile aprinse, ceea ce-i îngrozea cel mai tare pe băieţi erau găurile din pereţi. Micile
găuri făcute de metalul gloanţelor şi cele mai mari făcute de grenadele care nu-şi nimeriseră ţinta,
lovind însă peretele şi tăblia şi piciorul patului. Lui Omri i se păru acum ridicolă speranţa ca părinţii lui
să nu le fi observat. Cu toate că aveau nevoie de ochelari, nu erau totuşi orbi...
Şi într-adevăr tatăl lui deja pipăia peretele din spatele patului.
- Ce s-a petrecut aici, băieţi? întrebă pe un alt ton.
Patrick şi Omri se uitară unul la celălalt.
-Ei?
De data aceasta nu mai era un ţipăt, ci doar o întrebare plină de curiozitate. De fapt, din punctul de
vedere al unui adult, ce sau cine ar fi putut face acele mici găuri?
În acel moment se auziră soneria şi două bătăi în uşă, aşa cum face poliţia. Tatăl lui Omri le dădu de
înţeles dintr-o privire că aceasta va fi doar o amînare, şi plecă din cameră. Îl auziră alergînd pe scări şi
îl urmară. La jumătatea drumului se opri.
- Doamne, ai văzut asta, Jane? N-am observat-o cînd am urcat! Una dintre balustrade a fost ruptă!
Vrînd să explice ceva ce putea fi explicat, Omri spuse repede că unul dintre hoţi căzuse peste ea în
grabă.
Tatăl lui se uită spre el:
-Probabil că i-aţi speriat destul de tare!
-Lionel, spuse deodată mama lui Omri.
-Da?
- N-ar fi mai bine să vorbim mai întîi cu băieţii şi apoi cu poliţia?
Tatăl lui ezită. Soneria se auzi din nou.
- E prea tîrziu acum, spuse, şi se grăbi să deschidă uşa.
2.EROI MODEŞTI
Cum cei doi poliţişti în uniformă intraseră în sufragerie, iar mama lui Omri se grăbise să vorbească
cu ei, Omri şi Patrick se bucurară să rămînă un moment singuri.
-Arăţi ca un indian sikh din Punjab cu bandajul ăla, spuse Patrick. Ei, doar pe jumătate sikh.
-Nu contează cum arăt acum. Ce facem ? Patrick tăcu un moment. Apoi spuse:
-Inventăm ceva, cred. Ce altceva am putea face?
-Bine, dar ce? Ce ar putea să creadă cineva măcar timp de două secunde?
-Am putea spune că hoţii au făcut găurile în pereţi. Am putea spune că... nu ştiu, că aveau tot felul de
scule ascuţite, burghie sau dălţi sau aşa ceva, şi că le aruncau prin dormitor ca să se distreze.
-Sau putem pur şi simplu să spunem că nu ştim cum le-au făcut Noi am dat buzna aici, ei au fugit, şi
asta este. îi lăsăm pe poliţişti să cerceteze.
-Dacă se uită atent, vor găsi urme de gloanţe în găuri.
-N-or să se uite. De ce s-ar gîndi la asta?
-Băieţi! Veniţi jos!
Era tatăl lui Omri, care îi chema în sufragerie, începură să coboare cît se putea de încet.
-Şi arsura ta? şopti Patrick.
-Am putea spune că am făcut un foc în grădină şi că tu mi-ai dat una în cap cu un băţ aprins.
-Superb ! încearcă numai să spui asta şi chiar o să-ţi dau una în cap.
Deci asta a fost totul. Nu spuseră nimic despre găuri şi poliţia socoti că hoţii fuseseră nişte vandali
şi nu mai examinară atent locul. Cercetară peste tot după amprente, dar spuseră că, deşi găsiseră
destule, şansele de a-i prinde pe hoţi erau puţine deoarece, teoretic vorbind, nu erau hoţi pentru că nu
furaseră nimic.
Omri spuse şi povestea cu focul, fără să-l implice pe Patrick. Spuse, cu o inspiraţie de moment, că
folosiseră benzină pentru a aprinde focul şi că el, Omri, aprinsese chibritul cu faţa deasupra
vreascurilor. Părinţii lui, care erau foarte mîndri de felul în care băieţii îi alungaseră pe hoţi, îşi
schimbară rapid părerea despre inteligenţa lui Omri.
-Cum ai putut să fii atît de zăpăcit ca să aprinzi un foc în felul ăsta? îl mustră tatăl lui. De cîte ori ţi-am
spus...
Unul dintre poliţişti tuşi şi îl întrerupse.
-Mă scuzaţi, domnule. Aceşti doi tineri erau singuri în casă?
-Aaa...
-Deoarece, după cum ştiţi, este interzis să lăsaţi copiii sub paisprezece ani singuri în casă, mai ales
noaptea.
-Desigur, ştiu asta, domnule sergent, şi niciodată nu-i lăsăm singuri. întotdeauna angajăm o bonă, care
este punctuală şi demnă de încredere. Trebuia să vină la ora şapte în seara asta, şi noi am plecat crezînd
că întîrzie doar cîteva minute... Niciodată nu ne-a dezamăgit pînă acum.
-Şi unde este această persoană, domnule?
-Nu a mai venit, spuse ruşinat tatăl lui Omri. Da, ştiu ce veţi spune. Noi sîntem de vină şi nu mi-o voi
ierta.
-Îndrăznesc să spun că o veţi face, spuse sergentul sincer, în timp. Dar ar fi fost mult mai greu să vi-o
iertaţi dacă s-ar fi întîmplat ceva mai rău.
Părinţii lui Omri lăsară capetele în jos trişti şi Omri se apropie de mama lui care părea că va izbucni
în lacrimi.
-Nu locuiţi într-o zonă cu renume bun şi, în special noaptea, se întîmplă multe lucruri pe aici. Chiar în
seara asta, o doamnă a fost jefuită pe strada dumneavoastră. A fost doborîtă de pe bicicletă şi...
-Bicicletă! exclamă mama lui Omri ridicînd repede capul.
-Doamna...?
-Cine era... această... doamnă care a fost jefuită?
Sergentul se uită la însoţitorul lui:
-Îţi aminteşti numele, George? Acesta ridică din umeri.
-Un nume polonez, parcă.
Părinţii lui Omri schimbară priviri îngrozite.
-Nu era doamna Brankovsky?

-Da, ceva în genul ăsta.
-Dar ea este bona noastră! ţipă mama lui Omri. O, Doamne, săraca Basia.
-Basha? întrebă poliţistul mai tînăr. Aşa o cheamă sau asta este ceea ce i s-a întîmplat?
Şi îşi înăbuşi un chicotit. Dar sergentul îi aruncă o privire dură şi poliţistul cel tînăr deveni serios.
-Nu e nimic de rîs aici, George.
-Da, domnule sergent. îmi pare rău.
-Liniştiţi-vă, doamnă. Nu este grav rănită. Dar a trebuit să meargă la spital pentru un control general.
Hoţii i-au furat geanta, cred.
-Of, Doamne, e groaznic! In ce cartier ne-am mutat?
Ah, se gîndi Omri. Acum poate îţi vei da seama prin ce treceam mergînd pe strada Ho vel!
Pînă acum, părinţii lui nu voiau să accepte că era o zonă oribilă şi că lui îi era frică să meargă pe
acolo.
Poliţiştii notară toate detaliile şi descrierea hoţilor.
- Aţi putea să-i recunoaşteţi dacă i-aţi vedea din nou? întrebă sergentul.
- Nu, spuse Patrick.
Omri nu spuse nimic. Ştia că îi va vedea din nou, luni dimineaţă, în drumul spre şcoală. Va trebui să
decidă atunci dacă să-i oprească sau nu.
Adiel şi Gillon se întoarseră de la film cînd poliţia tocmai pleca.
-Şi aceşti doi tineri cine sînt? întrebă sergentul.
-Sînt fraţii mai mari ai lui Omri.
- Ce s-a întîmplat ? întrebă Adiel.
-Au fost nişte hoţi în casă, spuse repede Omri.
-Ceee!? ţipă Gillon. Sper că nu mi-au furat casetofonul!
-Nu au luat nimic, spuse tatăl mîndru. Omri şi Patrick i-au gonit.
Cei doi fraţi mai mari se uitară uimiţi unul la
-Ei, împreună cu ce armată? întrebă Gillon. Patrick îşi înăbuşi un rîs nervos.
-Una mică, murmură.
Omri aproape că îl dărîmă cu un ghiont.
Mai era mult de spus, Adiel şi Gillon voiră să audă toată povestea, iar Omri şi Patrick trebuiră să o
ia de la capăt (numai că, bineînţeles, nu spuseră absolut toată povestea). Erau foarte curioşi şi nici
măcar Gillon nu găsi nimic sarcastic de spus despre felul în care se descurcaseră.
- Sînteţi doi zăpăciţi, fu singurul lui comentariu. Criminalii ăia puteau să vă omoare. De unde ştiaţi
că nu aveau cuţite sau alte arme?
Dar în reproşul lui era mai mult decît o notă de admiraţie.
Adiel, cel mai mare, spuse:
- Sînt doi eroi, după părerea mea. Ar fi putut să ne fure o grămadă de lucruri.
Şi se uită foarte galeş, dar nu la fratele lui mai mic, ci la televizor.
Se făcuse aproape ora unu noaptea cînd băură ultima ciocolată fierbinte şi mama lui Omri îi duse la
culcare. Ea îl îmbrăţişa în mod special pe Omri, cu mare grijă la bandajul de pe cap, apoi şi pe Patrick.
- Sînteţi nemaipomeniţi, băieţi!
Omri şi Patrick nu se simţeau tocmai bine. Nu li se părea corect să primească singuri toate laudele,
cînd de fapt fuseseră ajutaţi atît de mult.
Imediat ce ajunseră sus în camera lui Omri, încuiară uşa şi se îndreptară spre birou.
înainte de întoarcerea părinţilor, trebuiseră să ia o decizie rapidă, să lase lucrurile aşa cum erau şi să
nu mai trimită pe nimeni înapoi după ce îl expediaseră pe Caporalul Willy Fickits şi pe oamenii săi. Iar
Patrick spusese:
- Nu ştim cum ar suporta răniţii călătoria. De altfel, nu putem să-i trimitem pe indieni înapoi în
timpul lor fără sora-şefă, pe ea nu o putem trimite în timpul ei, fără indieni - şi, categoric, nu putem să-
i trimitem nicăieri pe toţi împreună!
Omri fusese de acord, dar amîndoi stătuseră ca pe ghimpi cît timp zăboviseră poliţiştii la ei în casă
de teamă că ar fi putut să percheziţioneze şi camera lui Omri. Dar băieţii avuseseră grijă să spună că
hoţii nu urcaseră mai sus de primul etaj.
Acum se aplecară deasupra biroului. Veioza lui Omri rămăsese aprinsă în caz că, în timpul nopţii,
sora-şefă ar fi trebuit să aibă grijă de vreunul dintre indienii răniţi. Dar ea stătea, moţăind, la o măsuţă
rotundă (făcută dintr-un capac de la o sticlă de şampon Timotei, cu o formă foarte potrivită pentru că
avea o margine sub care putea să-şi vîre genunchii). Pe măsuţă, sora-şefă avea un mic avizier, adus cu
ea de la spitalul St. Thomas, pe care îşi scria notiţele şi graficul de temperatură.
în jurul ei, pe podeaua căsuţei, se întindeau două rînduri de paturi, fiecare ocupat de un indian rănit.
îngrijirile sorei-şefe fuseseră atît de eficiente, încît acum se odihneau cu toţii liniştiţi. îşi cîştigase şi ea
din plin dreptul la somn, deşi, mai tîrziu, probabil va nega vehement că ar fi adormit în timpul
„serviciului".
în afara căsuţei, lîngă luminarea arsă, era întinsă o pătură pe pămîntul din tava de seminţe a tatălui
lui Omri. Pe pătură dormeau Pui de Taur şi Stele Gemene, soţia sa. între ei se afla Urs înalt, fiul lor
nou-născut.
Toţi aceşti oameni, cînd stăteau în picioare, nu măsurau mai mult de opt centimetri.
3.CUM A ÎNCEPUT TOTUL
Totul începuse acum mai bine de un an, cu un dulăpior vechi de medicamente pe care îl găsise
Gillon, cu o cheie potrivită, care îi aparţinuse străbunicii lui Omri, şi cu mica figurină de plastic
reprezentînd un indian pe care Patrick i-o dăruise lui Omri de ziua lui şi care fusese cumpărată la mîna
a doua.
În acea noapte de pomină, Omri pusese indianul în micul dulap de metal şi îl încuiase cu cheia.
Gestul acesta chiar că nu avea nici un sens. Mai tîrziu, gîndindu-se la asta, Omri nu şi-a dat seama de
ce o făcuse. Pe atunci îi plăceau mult dulăpioarele secrete, camerele şi locurile ascunse, ferite de ochi
curioşi, unde îşi putea tăinui lucrurile preferate şi unde putea fi sigur că le va găsi exact aşa cum le
lăsase, fără ca fraţii lui curioşi sau oricine altcineva să le deranjeze.
Dar indianul nu rămăsese aşa cum îl lăsase. Combinaţia dintre cheie şi dulap, împreună cu
materialul din care era făcută figurina - plastic - făcuseră o minune şi îl aduseseră pe indian la viaţă.
La început, după ce îşi revenise din şoc, Omri crezuse că va fi cel mai distractiv lucru din viaţa lui.
Să aibă un omuleţ atît de mic ca să se joace cu el! Dar pînă la urmă nu a ieşit aşa cum îşi închipuise.
Indianul, Pui de Taur, nu era o simplă jucărie. Omri şi-a dat seama repede că era de fapt o persoană
adevărată, magic transportată în Londra zilelor noastre din America de acum aproape două sute de ani.
Era fiul unui şef de indieni irochezi, un luptător, un vînător, cu o istorie şi o cultură a lui, cu credinţe şi
morală proprii şi cu un curaj demn de admiraţie.
Pentru Pui de Taur, Omri a reprezentat mai întîi o făptură magică, un gigant din lumea spiritelor, în
faţa căruia era foarte speriat. Omri şi-a dat seama că îl speriase teribil, dar indianul era atît de viteaz şi
atît de incredibil de stăpîn pe el, încît Omri a început curînd să îl admire. Apoi şi-a dat seama că nu-l
putea trata ca pe o jucărie, era o persoană care trebuia respectată, în ciuda staturii lui mici şi a aparentei
neputinţe.
În curînd, indianul s-a dovedit că nu era deloc o persoană foarte comodă, uşor de mulţumit. Avea o
mulţime de pretenţii şi îl făcuse pe Omri răspunzător de ele, crezînd că este atotputernic.
A cerut mîncarea cu care era obişnuit la el acasă, un cort ca acelea în care dormeau irochezii, un cal,
deşi nu mai călărise niciodată, arme şi animale de vînat şi un foc la care să gătească şi în jurul căruia să
danseze. în cele din urmă, a cerut ca Omri să-i facă rost şi de o nevastă!
În plus, Omri trebuia să-l ascundă şi să-l apere. Nu-ţi trebuia prea multă imaginaţie ca să-ţi dai
seama ce s-ar fi întîmplat dacă vreun adult ar fi aflat despre dulăpior, despre cheie şi despre
proprietăţile lor magice. Pentru că, în scurt timp, Omri şi-a dat seama că nu numai cu Pui de Taur
mergea vraja, ci şi cu orice figurină de plastic încuiată în dulăpior.
Dar Omri nu putea să ţină acest secret numai pentru el. Astfel, cînd prietenul său cel mai bun,
Patrick, aflase toată tărăşenia, a încuiat şi el în dulăpior o figurină de plastic de-a lui. Şi astfel cowboy-
ul texan „Boo-Hoo" Boone a intrat în vieţile lor, complicînd şi mai mult lucrurile. Pentru că,
bineînţeles, indienii şi cowboy-ii erau duşmani şi au trebuit să-i ţină pe cei doi omuleţi la distanţă, pînă
cînd starea lor de pitici într-o lume de giganţi i-a apropiat atît de mult, încît au devenit chiar fraţi de
cruce.
Omri a cumpărat şi o indiancă de plastic şi a adus-o la viaţă că să-i fie soţie lui Pui de Taur. Şi, la
scurt timp după asta, băieţii au hotărît, cu mare regret, că era prea mult pentru ei să aibă grijă de trei
omuleţi şi de doi cai, printre toate pericolele din lumea modernă. Era o responsabilitate prea mare.
Aşadar, i-au „trimis înapoi", tot cu ajutorul dulăpiorului şi al cheii care aveau şi efect invers,
transformînd omuleţii reali înapoi în figurine de plastic şi întorcîndu-i în timpul lor.
Omri nu mai avusese de gînd să se joace iarăşi cu această vrajă periculoasă. Fusese prea
înspăimîntătoare, prea plină de pericole şi prea dureroasă, la sfîrşit, cînd trebuise să se despartă de
prietenii la care începuse să ţină atît de mult. Dar această hotărîre, ca multe altele, nu a fost respectată.
Cam un an mai tîrziu, cînd familia lui Omri şi cea a lui Patrick s-au mutat în alte case, Omri a
cîştigat premiul întîi la un important concurs de proză scurtă. Povestirea pe care o scrisese se numea
„Indianul de plastic" şi, ei bine, era adevărată, dar bineînţeles că nimeni nu s-a gîndit la aşa ceva, toată
lumea a crezut că Omri a inventat cea mai minunată povestire. Şi el a fost atît de încîntat (premiul era
de trei sute de lire şi trebuia să-i fie decernat într-un mare hotel din Londra, şi chiar şi fraţii lui mai
mari erau impresionaţi), încît a decis să-l readucă la viaţă pe Pui de Taur numai atît cît să poată împărţi
10 | s e c r e t u l i n d i a n u l u i banks
această bucurie cu el, de vreme ce şi omuleţul avusese o contribuţie destul de importantă la premiul
lui.
Din nefericire, lucrurile nu fuseseră atît de simple.
Cînd Omri i-a pus înapoi în dulăpior pe Pui de Taur, pe Stele Gemene şi pe căluţul lor - figurinele
de plastic -, ei au apărut mult schimbaţi faţă de data trecută.
Pui de Taur era întins pe spatele căluţului său, rănit în spate cu două gloanţe de muschetă, şi
aproape mort. Se dăduse o bătălie între tribul lui şi duşmanii lor, algonkinii, împreună cu soldaţii
francezi. (Omri ştia că francezii şi englezii se luptaseră în America în acel timp şi tribul lui Pui de Taur
era de partea englezilor.) Pui de Taur fusese rănit. Deşi aproape gata să nască, Stele Gemene se grăbise
să-l urce pe Pui de Taur pe calul lui, şi tocmai în acel moment Omri îi adusese pe amîndoi în timpul
său, mici ca înainte, dar cît se poate de adevăraţi şi într-o mare încurcătură.
Aşa încît Omri începuse o nouă serie de aventuri şi mai înspăimîntătoare.
Spre norocul lui, Patrick se afla pe aproape şi l-a putut ajuta cu cîteva idei excelente. Băieţii l-au
readus la viaţă şi pe Boone şi au înviat şi o infirmieră dintr-o perioadă mai recentă, sora-şefă, ca să-l
salveze pe Pai de Taur. Mai tîrziu, cînd acesta s-a înzdrăvenit şi a cerut să se întoarcă în satul lui, un
caporal din Marina Regală britanică, Willy Fickits, şi un grup de viteji indieni irochezi au fost aduşi la
viaţă pentru a ajuta la răzbunarea împotriva algonkinilor.
Atunci avusese loc o incredibilă schimbare de situaţie.
Boone, cowboy-ul, a propus ca băieţii să se întoarcă în timpul lui Pui de Taur şi să asiste la bătălie.
Bineînţeles că, la început, au crezut că era imposibil. Cum ar fi putut ei să intre în acel dulăpior foarte
mic? Dar Boone le-a propus să încerce să încuie un dulap mai mare cu acea cheie magică - de
exemplu, cufărul pe care Omri îl cumpărase din piaţă.
Au încercat şi a mers. Pe rînd, băieţii au intrat în cufăr şi l-au încuiat cu cheia magică şi fiecare s-a
întors în timp în satul lui Pui de Taur.
Omri a revenit şocat după ce asistase la o bătălie teribilă, cu părul pîrlit, şi cu o arsură de toată
frumuseţea pe o parte a capului.
Cu ajutorul cheii magice, băieţii i-au adus înapoi pe indieni, descoperind cu groază că armele
moderne pe care le dăduseră oamenilor lui Pui de Taur (Pui de Taur le numise „arme-de-acum") se
dovediseră a fi prea sofisticate pentru indienii neobişnuiţi cu ele. Mulţi dintre ei fuseseră răniţi din
greşeală chiar de camarazii lor. Sora-şefă a trebuit adusă din nou pentru a le îngriji rănile, dar opt
dintre ei fuseseră ucişi.
Pui de Taur era supărat, dar Stele Gemene l-a mai înveselit punîndu-i în braţe bebeluşul nou-născut,
pe care l-au numit Urs înalt. Iar Omri şi Patrick şi-au asumat vina. Nu ar fi trebuit să trimită arme
moderne în trecut... Dar acestea au folosit mai tîrziu cînd trei hoţi au încercat să jefuiască casa lui
Omri. Băieţii au înviat cîţiva soldaţi de plastic care i-au atacat pe hoţi tocmai cînd aceştia operau în
dormitorul părinţilor şi i-au pus pe fugă.
Fusese cu adevărat distractiv o vreme, dar acum băieţii trebuiau să înfrunte realitatea, prezentul şi
rezultatele peripeţiilor serii.
4.MORŢI ÎN NOAPTE
Cei doi băieţi stăteau pe podeaua dormitorului lui Omri şi se sfătuiau în şoaptă.
- Trebuie să plănuim ce vom face, spuse Patrick. Unul dintre noi va trebui să stea de gardă aici în
cameră, fiecare minut care a rămas din week-end. Va trebui să ţinem uşa încuiată pe dinăuntru. Cel
care nu stă de pază va trebui să aducă mîncare şi alte lucruri, deci ar fi mai bine să stau eu aici mai
mult. Ar părea foarte ciudat dacă voi începe să şterpelesc mîncare din bucătăria ta. Nu ştiu ce vom face
luni.
Omri spuse foarte serios:
- Eu ştiu. Eu va trebui să merg la şcoală şi tu va trebui să te întorci acasă.
- Of, Doamne, aşa e, spuse Patrick, amintindu-şi.
Patrick locuia acum în Kent, cu mama lui. Veniseră la Londra numai pentru o scurtă vizită la
mătuşa şi verişoarele lui, Emma şi îngrozitoarea Tamsin. Ar fi fost deja înapoi acasă dacă Tamsin nu
ar fi căzut de pe bicicletă şi nu şi-ar fi rupt piciorul, astfel încît mama lui Patrick hotărîse să
prelungească vizita cu o zi, pentru a o ajuta pe sora ei.
între băieţi se lăsase o tăcere grea. Omri nu putea să suporte gîndul că va fi singur în această situaţie
tot mai dificila. Nici lui Patrick nu-i convenea că pleacă.
- Poate moare Tamsin, spuse pesimist Patrick. Atunci va trebui să stăm mai mult. Pentru
înmormîntare.
Omri spera că aceasta este numai o glumă proastă. Nu-i plăcea deloc de Tamsin, dar nici nu-i dorea
moartea, nu acum, după ce văzuse moartea cu ochii, şi nu cu cele opt micuţe corpuri însîngerate care
zăceau sub bucăţi de cearşaf chiar aici în camera lui...
- Ce facem cu... cu dispăruţii? întrebă el.
- Vrei să spui cu cei morţi? Ei bine, va trebui să-i îngropăm.
- Unde?
-în grădina ta...
-Dar nu putem pur şi simplu... Vreau să spun că nu este ca atunci cînd a murit calul lui Boone. Sînt
oameni... nu putem pur şi simplu să-i punem în pămînt. Au şi ei familii. Cu ele ce facem?
-Familiile lor sînt înapoi, acolo, undeva. Nu ştim nici unde şi nici cînd.
-Poate că ar trebui să-i trimitem înapoi în timpul lor, cu ajutorul dulapului.
-Să le trimitem corpurile înapoi? Cu gloanţe moderne în ele?
-Oamenii lor vor crede că au fost împuşcaţi de albi. N-or să-i examineze prea atent. Aşa, vor putea fi
înmormîntaţi cum se cuvine, cu ritualurile lor.
Deodată, Omri îşi simţi ochii umezi şi i se ridică un nod în gît. îşi puse capul pe genunchi. Probabil
că Patrick simţea acelaşi lucru pentru că îl strînse pe Omri de braţ în semn că-l înţelege.
-Nu e bine să te implici atît, spuse el după ce îşi drese vocea de două ori. Ştiu că ceea ce s-a întîmplat
este groaznic, şi ştiu că este, în parte, din vina noastră. Dar trăiau într-o lume plină de pericole şi
înfruntau moartea aproape în fiecare zi. Şi au mers de bunăvoie la luptă.
-Da, dar nu ştiau nimic despre armele de acum, spuse Omri cu o voce înăbuşită.
- Da, ştiu. Totuşi. Nu ajută la nimic să... să fii ca Boone.
Gluma despre cowboy-ul plîngăcios îl făcu pe Omri să zîmbească un pic.
-Apropo. Unde e Boone? întrebă el trăgîndu-şi nasul.
-Ţi-am spus. L-am trimis înapoi... el mi-a cerut. I-am dat un cal nou şi dus a fost. Uite.
Deschise dulăpiorul. Pe raft era Boone alături de un cal înalt şi negru. Pe podeaua dulapului,
caporalul Willy Fickits şi oamenii lui erau adunaţi, fiecare cu arma lui. Patrick îi adună, puse soldaţii
în cutia de biscuiţi, dar îi păstră pe Fickits şi pe Boone separat. Îl puse pe Boone în buzunar, cu cal cu
tot. întotdeauna îl ţinea la el ca să-i aducă noroc. Ţinea la Boone la fel de mult ca Omri la Pui de Taur.
Omri îl puse pe Fickits în buzunarul din spate de la pantaloni.
- Singurul lucru pe care îl putem face acum este să dormim puţin, zise Omri.
Patrick se aşeză pe salteaua lui, iar Omri se urcă în patul lui de sub luminator, privind stelele printre
ramurile bătrînului ulm pe care tatăl lui Omri voia să-l taie susţinînd că e uscat. Dar aşa uscat cum era,
pentru Omri era ca un prieten.
- Hai să-l aducem înapoi pe Boone mîine, şopti Patrick înainte de a adormi. Mi se pare că nu sînt în
stare să mă descurc fără Boone, chiar dacă mai plînge cîteodată. Şi în afară de asta vreau să ştiu dacă îi
place calul.
În zori, Omri fu trezit de acelaşi strigăt familiar.
- Scoală, Omri! Luminat afară! Multe de făcut!
Simţindu-şi capul şi ochii grei de oboseală, Omri coborî pe scară din pat pe podea. Patrick încă
dormea adînc. Lumina cenuşie a răsăritului abia pătrundea prin perdea.
- E îngrozitor de devreme, Pui de Taur, bolborosi el, frecîndu-se la ochi şi înăbuşindu-şi o serie de
căscaturi.
Pui de Taur nu auzi bine. Auzi doar numele şi cuvîntul „îngrozitor". Gemu clătinînd din cap.
-încă un mort în noapte. Omri simţi un nod în gît.
-Altul? Oh, nu... îmi pare rău!
Nu numai că regreta moartea celui de-al nouălea indian, dar îi era şi ruşine. Simţea că moartea
fiecăruia dintre indieni îi apăsa conştiinţa. Nu ar fi trebuit să îi trimită în trecut pe oamenii lui Pui de
Taur şi pe el cu arme modeme. Problema era că nu realiza încă faptul că aceşti omuleţi nu erau numai
nişte jucării vii. Ei erau oameni adevăraţi, individualizaţi, fiecare cu vieţile şi destinele lor. Şi contrar
propriilor lui intenţii, Omri se văzuse implicat în destinele acestea, avînd şi o contribuţie la schimbarea
lor, lucru care nu ar fi fost posibil fără dulăpior, fără vrajă... şi fără cheie.
Cheiţa aceea transforma orice cutie într-o maşină a timpului. Cufărul lui Omri îi dusese pe el şi pe
Patrick în secolul optsprezece, în timpul lui Pui de Taur... Omri nici nu avusese timp să se gîndească la
tot ceea ce se întîmplase şi la posibilităţile pe care le oferea cheiţa.
Acum se uită la tava de seminţe şi văzu doi dintre indienii sănătoşi cărînd un alt corp afară din
căsuţă, pe mica păşune pe care Patrick o amenajase făcînd şi un ţarc în miniatură pentru căluţi şi care
semăna acum mai mult cu o morgă. Sora-şefă urmărea această procesiune tristă, cu o faţă mai
încruntată ca niciodată.
- Eu am făcut tot posibilul, spuse ea scurt. Glonţul pătrunsese în ficat şi nu am putut să ajung la el.
Se uită la cei doi viteji cum puneau indianul mort lîngă ceilalţi opt. Deodată, se întoarse spre Omri.
- Ştiu că eu l-am operat pe prietenul tău! spuse ea. Şi am operat şi azi-noapte... operaţii urgente -trei
la număr -, dar am dat greş la toate, nu sînt chirurg! A fost o prostie din partea mea să cred că voi putea
face faţă. Nu pot. Nu sînt pregătită pentru aşa ceva. Şi oricum... este prea mult pentru o singură
persoană. Vocea i se frînse.
- Soră-şefă, nu e vina ta; începu Omri, speriat de faptul că această femeie, capabilă şi stăpînă pe
sine, ar fi putut să izbucnească în lacrimi, lucru care l-ar fi blocat complet. J
- N-am spus că a fost/vina mea! Dar aşa a fost! Se uită la el cu severitate, îşi luă ochelarii, îi
şterse cu o batistă imaculată din buzunar şi îi puse înapoi pe nasul ei formidabil.
- Nu ştiu nici cum am ajuns aici şi nici ce se întîmplă, dar să nu încerci să mă păcăleşti, ştiu cînd
visez şi cînd nu... aici totul este... adevărat. Tot acest sînge este adevărat, durerea acestor oameni este
adevărată, şi morţii sînt adevăraţi. Operaţiile mele au fost şi ele adevărate, au fost cele mai bune pe
care le-am putut face, dar şi ineficienta mea e tot adevărată, reală.
îşi suflă nasul de cîteva ori şi apoi scoase un oftat puternic, convulsiv.
- Aici avem nevoie de o echipă medicală cu echipament complet!
Omri se uită la ea înmărmurit.
- Dacă nu facem rost de aşa ceva şi asta cît mai repede, vor muri şi mai mulţi dintre bieţii oameni.
După un moment în care ea se uită la el curioasă, Omri spuse încet:
-Îţi voi spune adevărul despre venirea ta aici şi despre tot restul. Dar probabil că nu o să mă crezi.
-După ce-am văzut şi prin cîte am trecut în ultimele două zile, o să cred orice!
Atunci Omri îi explică cum putu mai bine. Ea ascultă atentă şi puse cîteva întrebări.
- Spui că orice articol sau figurină de plastic este atinsă de vrajă?
-Da.
-Şi obiectele pe care le are persoana la ea - seringa mea de exemplu, şi celelalte obiecte pe care le-am
adus cu mine de la spitalul St. Thomas?
-Da, sînt transformate în lucruri reale, dacă persoana le are asupra ei cînd este adusă.
-Ei bine! De ce nu poţi face rost de cîţiva doctori de plastic pe care să-i pui în dulapul tău magic?
Numai că trebuie să te asiguri că au asupra lor echipamentul medical necesar.
-Dar toate magazinele sînt închise azi! Cum aş putea...?

Deodată, Omri îşi aminti. Acum două seri, se dusese să-l vadă pe Patrick acasă la mătuşa lui, şi ei
doi încercaseră să ia o cutie cu figurine de plastic a lui Tamsin, numai că ea îi prinsese şi şi-o luase
înapoi. Omri reuşise să păstreze doar figurina sorei-şefe. Dar mai erau şi altele în set, inclusiv un
chirurg şi o masă de operaţii.
Îl zgîţîi pe Patrick cu piciorul şi îl sculă.
- Ascultă, Patrick! A mai murit un indian. Şi sora-şefă spune că, dacă nu vom găsi un doctor, or să
mai moară şi alţii.
Patrick sări în picioare cu părul ciufulit.
-Dar de unde putem face rost de alte figurine, duminica?
-Dar cele pe care le are Tamsin?
-Ce tot spui acolo? Că ar trebui să mă întorc la mătuşă-mea şi să le şterpelesc cînd Tamsin nu se uită?
-Nu, doar să le împrumuţi.
-Nu se numeşte împrumut atunci cînd proprietarul nu ştie sau nu este de acord! Şi mai ales atunci cînd
proprietarul este ciudata de vară-mea!
Atunci Omri întrebă cu o notă de disperare în glas:
- Bine, şi atunci ce ne facem? Asta este o adevărată urgenţă!
Brusc avu o idee.
-Ce-ar fi să le cumpărăm de la ea?
-S-ar putea să meargă. Mai ai ceva bani?
- Nici un bănuţ! I-am cheltuit pe toţi pe indieni. Poate că îmi va împrumuta tata o liră.
Tatăl lui făcu mai mult decît atît. îi dădu cinci lire pe care nu mai trebuia să i le dea înapoi.
- I-ai cîştigat. Uite cinci lire şi pentru Patrick. Deci banii nu mai erau o problemă.
La micul dejun, mîncat în grabă, băieţii îndesară în buzunare cîţiva biscuiţi şi nişte fulgi de porumb,
iar Omri o uimi pe mama lui cerindu-i o cană cu ceai în locul celei cu lapte. Sora-şefă nu se putea
descurca fără un ceai.
-Credeam că nu-ţi place ceaiul!
-Am început să mă obişnuiesc.
- Pe urmă o să treci la whisky, comentă tatăl lui din spatele ziarului de duminică.
Patrick îl înghionti pe Omri. Apropo de whisky, îşi amintise de o anumită persoană. La jumătatea
drumului spre camera lui Omri, Patrick şopti:
- Hai să-l readucem pe Boone chiar acum! În acel moment se auzi soneria.
Omri se întoarse din drum şi deschise usa. Apoi îngheţă. În faţa lui stătea Tamsin. Dintre toţi
oamenii tocmai ea! Dar cum era posibil, doar îşi fracturase piciorul?!
Cînd se uită mai bine, Omri văzu că nu era Tamsin, ci sora ei geamănă, Emma. Deşi semănau
perfect, era o mare diferenţă între ele. Din cîte îşi amintea Omri, Emma fusese întotdeauna o fată
modestă şi cumsecade.
- Bună, Omri, spuse ea. Pot să vorbesc cu Patrick?
Patrick veni înapoi în hol. Omri se trase mai la o parte aşteptînd. Ii era frică; i se părea că o maşină
aşteaptă afară pentru a-l lua pe Patrick.
- Bună, Em. Ce mai faci? întrebă Patrick.
- Bine. Tam are piciorul în ghips şi se simte mai bine. M-au trimis pînă aici pentru că telefonul lui
Omri este stricat şi mama ta nu a putut lua legătura cu tine. Trebuie să vii înapoi cu mine.
-Chiar acum?
-Da.
-Nu... nu pot să vin acum!
-De ce nu?
Patrick tremura neajutorat încercînd să găsească o cale să iasă din încurcătură.
-Şi cum ne întoarcem?
-Cu metroul, bineînţeles, spuse Emma. Haide. Omri interveni.
-Tu ai venit pînă aici cu metroul?
-Da. De ce?
-Şi de la staţie pînă aici ai venit pe jos?
-Da.
Omri se gîndea la hoţi. Era duminică. Chiar şi cei care mergeau la şcoală sau aveau un loc de muncă
erau liberi azi şi ieşeau după pradă. Nici el nu mergea pe strada Hovel duminica, dacă putea să evite
acest lucru.
- Te-ai întîlnit cu cineva...? Ridică cu dispreţ din umeri.
- Cîţiva băieţi care stăteau pe acolo. Nişte golani. Nu i-am luat în seamă.
Omri simţi un fior prin şira spinării. Pe urmă îşi aduse aminte. S-ar putea să nu mai trebuiască să-i
fie frică de gaşca aceea. Băgă mîna în buzunarul de la pantaloni şi pipăi lanterna pe care unul dintre
hoţi o scăpase în grabă seara trecută. Cînd o atinse, simţi altceva. Era cheia. îl străfulgera un gînd şi tot
corpul i se încorda ca un arc electric.
- Emma, spuse el cu o voce ciudată, te superi dacă vorbesc între patru ochi cu Patrick înainte să...
plece?
Se uită mirată de la unul la altul.
- Care-i secretul? Amîndoi roşiră.
- Aşteaptă aici numai puţin, bine? spuse Omri şi, împingîndu-l pe Patrick în sufragerie, închise uşa.
- Trebuie să faci cumva să nu pleci acasă, nu mă pot descurca fără tine.
- Şi ce pot să fac? Să-mi rup piciorul?
- Ei bine... dacă ai avea curajul ai putea să te arunci pe scări... probabil că te-ai răni destul de
serios...
- Mersi!
- ...Dar nu la asta mă gîndeam. Spune-i Emmei că trebuie să iei ceva de sus. Mergem în camera
mea şi eu te pot trimite înapoi în timpul lui Boone, dacă intri cu tot cu figurina de plastic în cufăr.
5.PATRICK SE ÎNTOARCE ÎN TIMP
Patrick păli pentru un moment şi Omri se gîndi: „îi e frică, şi cine l-ar putea învinui?" Pe urmă însă
văzu că nu era deloc aşa. Pur şi simplu Patrick nu pricepuse de la început despre ce era vorba. Cînd
înţelese, nu numai faţa, ci întregul corp începură să-i tremure de emoţie.
-Uau! spuse el simplu.
-Vrei să spui că o să faci aşa?
-Glumeşti? Să mă întorc în timpul real al cow-boy-lor, în ţara lor? Să-l văd pe Boone în mărimea lui
naturală? Sigur că vreau! Hai să mergem!
Ieşi valvîrtej din sufragerie şi urcase deja scările cînd Omri îşi adună puterile ca să-l urmeze. Cînd
ajunse în hol, dădu cu ochii de Emma, care stătea mult mai aproape de uşa sufrageriei faţă de cum o
lăsaseră. Patrick aproape că o dărîmă cînd ieşi. Omri deveni suspicios.
- Ai ascultat la uşă?
- Da, spuse ea imediat. Dar nu am înţeles o iotă din ce-aţi spus.
- Ah, exclamă,uşurat Omri.
Se gîndi că era o fată foarte sinceră, cel puţin Tamsin nu ar fi recunoscut că trăsese cu urechea aşa
cum făcuse Emma. Nu sînt mulţi oameni care ar recunoaşte.
Se uită mai bine la Emma. Era cu un an mai mică decît el - şi din această cauză nu prea o observase
la şcoală, cumva îi observi doar pe colegii de vîrsta ta sau pe cei mai mari. Dar ea fusese mai mult sau
mai puţin în preajma lui o mare parte din viaţa lui. Era ciudat că pînă atunci nu se uitase cu adevărat la
ea. Acum observă că era chiar drăguţă, blondă. Avea pistrui şi ochi mari. Era îmbrăcată în nişte
pantaloni şi un hanorac albastru. Avea mîinile vîrîte adînc în buzunare şi se uita la el aşteptînd.
-Despre ce vorbeaţi acolo?
-E secret, spuse Omri.
Se uită în sus pe scări. Patrick era deja în dormitor.
-Unde s-a dus Patrick?
-Aaa... sus să-şi ia pijamaua şi celelalte lucruri.
-Dar aseară nu şi-a luat nimic cu el, pur şi simplu a şters-o.
-Ah. Oricum s-a dus pînă sus, spuse Omri nerăbdător, făcînd un pas spre scări.
Emma îl urmă îndeaproape. Omri se opri la a doua treaptă.
-Ai putea să aştepţi aici jos?
-De ce?
-Nu stăm mult!
- Nu pot să văd şi eu camera ta? Tu ai văzut-o pe a mea, spuse. Seara trecută, cînd ai venit la noi.
Mama ne-a mutat pe Tam şi pe mine pentru ca Patrick să doarmă în ea.
-Păi...
De sus se auzi vocea lui Patrick.
- Hai odată, Omri! Ce mai stai?
- Aşteaptă în sufragerie, spuse Omri cu hotărîre.
Se întoarse şi alergă pe scări. In cameră îl găsi pe Patrick intrat deja în cufăr.
- Dă-i drumul! Sînt gata! Trimite-mă!
Dar Omri deja se gîndea la pericole, mai ales pentru că ideea fusese a lui.
-Ascultă, şi eu cum explic dispariţia ta?
-Nu explica nimic. Scapă cumva de Emma, fă-o să plece acasă, şi părinţilor tăi le poţi spune că am
plecat cu ea.
-Dar cînd Emma se va întoarce fără tine?
-Va fi prea tîrziu atunci! Eu voi fi dispărut! spuse bucuros.
-Nu, nu o să fii dispărut. O să fii în cufăr... cel puţin corpul tău o să fie acolo. Dacă or să te caute?
-Ascultă, asta a fost ideea ta, şi este fantastică! Nu-ţi mai face atîtea probleme. Pune-ţi lucrurile pe
cufăr, ca înainte, şi nu se vor gîndi să mă caute aici.
-Bine, dar mama ta o să fie îngrijorată! Sigur va suna aici. Atunci Emma va spune ceva şi eu altceva...
Patrick se ghemuise în cufăr uitîndu-se în sus la el. Acum se ridică brusc în picioare. Expresia feţei i
se schimbase. Arăta destul de fioros.
- Vreau să mă întorc în timp cu Boone, spuse el. M-am hotărît! Şi nu vreau ca tu să mă aduci înapoi
după zece minute. Tu ai avut aventura ta în satul indian. Ştiu că ai trecut prin clipe grele, dar ai văzut,
ai văzut bătălia, ai experimentat-o... Acum e rîndul meu. Şi nu mai vreau să-ţi aud obiecţiile. Pune
cheia în încuietoare şi răsuceşte-o, bine?! Eu îmi asum toate riscurile. Tot ceea ce trebuie să faci tu este
să temperezi lucrurile aici cîteva zile.
Omri rămase cu gura deschisă.
- Cîteva zile?
- Nu merită să mă duc pentru mai puţin de
Omri nu se gîndise că Patrick va lipsi mai mult de cîteva ore.
-Dar ar putea fi periculos! Dacă... Patrick vru să iasă din cufăr.
-O faci o dată sau trebuie să te forţez?
Lui Omri nu-i era frică de el. Aveau puteri egale. Nu se mişcă.
-Nu trebuie să fii violent, spuse.
-îmi pare rău. Tot mereu încerci să mă opreşti să fac ceea ce vreau. Ascultă. Ar trebui să decidem
înainte cînd mă vei aduce înapoi. Să zicem... peste o săptămînă.
-Eşti total sărit de pe fix! spuse Omri. O săptămînă! Cineva ar putea crede că pleci în vacanţă! Bine,
hai stai jos. Te voi trimite. Dar nu te obişnui prea mult cu Texasul, pentru că vei veni înapoi mai
repede decît crezi, dacă voi avea probleme, şi sînt sigur că voi avea.
Patrick se uită fix la el un moment, apoi luă încet figurina de plastic a lui Boone dintr-un buzunar.
Omri întinse mîna şi o atinse. Vru să dea mîna cu Patrick sau să-şi ia cumva la revedere, dar se
încurcă. Aşa că îl atinse pe Boone şi spuse:
- Să-l saluţi din partea mea, şi să-i spui să aibă grijă de tine.
Patrick se aşeză în cufăr. Omri, simţindu-se destul de calm acum cînd decizia era luată, închise
capacul. Scoase cheiţa din buzunar şi o introduse în încuietoarea cufărului. Pentru un moment o lăsă
acolo cu panglica roşie atîrnînd de capătul ei frumos meşterit. Apoi Omri o răsuci cu hotărîre.
În acel moment, auzi o voce subţire aproape de el.
- Ce face Patrick? De ce mută casa? Foarte rău mută oameni bolnavi, face frică, face răni mai mari.
Omri se întoarse. Ca să deschidă cufărul, Patrick mutase tava de seminţe cu căsuţa de indieni pe
biroul lui Omri, sub veioză. Omri uitase de ei pentru moment. Acum îl văzu pe Pui de Taur stînd pe
marginea tăvii cu braţele îndoite, cu faţa luminată de veioză şi cu o expresie de reproş pe faţă.
- Ce face Patrick în cutie?
Omri se aplecă pînă la nivelul lui Pui de Taur.
-Pui de Taur, Patrick nu mai este aici. Am hotărit împreună cu el să se întoarcă în timpul lui Boone. Va
sta acolo pentru cîtva timp. Deci dacă ai nevoie de ceva, să mă chemi pe mine.
-Chem, nu fie frică, spuse Pui de Taur prompt.
Omri îşi opri un suspin. După cum îl cunoştea pe Pui de Taur, ştia că va cere destule.
- încep cu mîncare. Nevasta trebuie dea mîncare la copil. Trebuie mîncare bună, pentru putere.
- Ah, sigur. Scuză-mă, aproape că am uitat. Omri scoase din buzunar colecţia de biscuiţi,
fulgi de porumb, bucăţelele de şuncă pe care le împachetase cu grijă într-un şerveţel de hîrtie.
Bineînţeles că lăsase cana de ceai jos, aşa că va trebui să se întoarcă după ea. Între timp era destulă
mîncare pentru toţi.
Pui de Taur se uită mulţumit la mîncare, gustă o bucată de şuncă prăjită şi mîrîi aprobator. Pe urmă
luă o figură serioasă.
-Nu lăsa indieni morţi mult timp, spuse Pui de Taur. Trimite înapoi. Oamenii găsesc, ştiu ce să facă,
după obicei, pentru morţi.
-Da, răspunse Omri. La asta ne-am gîndit şi noi. Cînd să-i trimit?
-Imediat, spuse Pui de Taur care începuse să înveţe cîteva expresii în engleză.
-O să-i pun în dulăpior spuse Omri. Dulăpiorul era o maşină a timpului bună pentru omuleţi, iar
cufărul era pentru el şi Patrick.
Rezolvă şi transportul indienilor în dulap. îşi aşeză mîna pe tavă şi Pui de Taur împreună cu alţi
indieni sănătoşi cărară cu grijă şi respect corpurile încă acoperite cu pînză: plină de sînge, în palma lui
Omri. Se cutremură cînd le simţi greutatea şi răceala de moarte pe piele. Apoi, patru indieni se căţărară
în palmă și Omri transportă toată această „încărcătură" încetişor spre dulapul care se afla pe măsuţa din
mijlocul camerei.
Deschise uşiţa. Doi indieni coborîră din palmă şi se urcară pe marginea de jos a dulapului. Ceilalţi
doi ridicară corpurile unul cîte unul şi le dădură indienilor din dulap, care le puseră apoi pe podeaua de
metal a dulăpiorului. Omri se întinse şi luă cheia din încuietoarea cufărului şi o puse în cea a dulapului.
Cei patru indieni se aliniară, uitîndu-se în linişte la camarazii lor morţi.
- Pui de Taur, ce-ar fi dacă v-aţi întoarce toţi înapoi în timpul vostru? Nu mai aveţi ce face aici, şi
acasă ai multă treabă, trebuie să-ţi reclădeşti satul. Sînt sigur că şi Stele Gemene vrea să se întoarcă cu
bebeluşul şi să-şi continue viaţa.
Pui de Taur se uită spre el, încruntat şi gînditor.
- Bine, spuse. Ne întoarcem repede imediat. Intîi trimiţi morţi, apoi scoţi plastic.
Omri încuie uşiţa dulăpiorului şi, după un moment, o deschise şi scoase cele nouă figurine de
plastic. Ştia că nu vor mai fi niciodată folositoare - oamenii cărora le aparţineau trupurile erau morţi.
Era sigur că el nu mai voia să se joace cu ei. După o secundă luă o hîrtie şi îi împacheta în ea.
- îi voi îngropa, îi spuse lui Pui de Taur. Aşa obişnuim noi să facem cu oamenii morţi.
Pui de Taur aprobă trist din cap.
- Bine. Întîi noi dansăm, rugăm Mare Spirit să ducă în siguranţă la strămoşi.
Sora-şefă ieşise din căsuţa care servea drept spital de campanie pentru indienii răniţi şi urmărise
mutarea morţilor. Acum îl chemă pe Omri la ea.
- Mă simt mai bine acum că ai rezolvat problema morţilor, spuse ea în stilul ei ager. Acum, dacă ai
scăpat de această problemă, crezi că ai putea să le dai mai multă atenţie celor care sînt încă în viaţă?
Omri simţi un fior în piept. Acum Patrick îl abandonase şi el trebuia să rezolve singur problema
arzătoare de a face rost de o echipă medicală.
- Soră-şefă, uite, spuse el mai degrabă gîndind cu voce tare. Este duminică. Nu pot să mă duc la
magazin. Noi... adică eu m-am gîndit să cer ajutor de la o prietenă care are figurine de plastic. Nu este
exact o prietenă. Este verişoara lui Patrick.
- Cine, eu?
Fiorul pe care Omri îl simţi mai devreme nu era nimic faţă de ce simţi cînd a auzit vocea aceasta. Se
întoarse brusc pe călcîie şi, din cauza poziţiei pe care o avea, căzu pe spate, şi împietri holbîndu-se la
Emma, care stătea în cadrul uşii.
6.ÎNCĂ UN INIŢIAT
-Emma! Ce... ce.... ce faci aici?

Dar era evident ce făcea. Se uita şi asculta. Singura întrebare care se mai punea era cît văzuse şi cît
auzise?
Disperat şi cu slabă speranţă, Omri îşi roti ochii de jur-împrejur, ca să-şi dea seama ce se putea
vedea din unghiul în care stătea Emma. înainte, cînd el stătea aplecat în faţa biroului, nu se vedea tava
de seminţe. Acum stătea drept şi se vedea totul. Micuţa figură a sorei-şefe stînd cu mîinile în şolduri pe
marginea tăvii; poneiul lui Pui de Taur din ţarcul miniatural făcut de Patrick; cîţiva indieni mici
ocupaţi cu reaprinderea focului de aseară cu nişte chibrituri şi cîteva vreascuri; şi căsuţa răsărind din
pămînt în toată splendoarea sa.
Dar Emma nu se uita atît de departe. Pe măsuţa care era între ea şi Omri se aflau dulăpiorul şi cinci
indieni dansînd în jurul unui pachet de hîrtie. Acolo se opriseră ochii Emmei.
Nu mai era nimic de făcut. Absolut nimic. Zero. Şi dacă asta era situaţia, se gîndi Omri intrat brusc
într-o dispoziţie fatalistă, pot foarte bine să stau liniştit.
- Ei, spuse el, cu o voce destul de fermă, ce crezi?
Ea îl fixă cîteva minute; făcuse ochii mari, iar pistruii îi ieşeau în evidenţă pe faţa palidă. în cele din
urmă, spuse pe un ton îndoielnic, ca şi cum se aştepta ca el să izbucnească într-un hohot de rîs:
- Sînt vii.
- Nu mai spune, spuse Omri ridicîndu-se în picioare. Dar nu numai aceia. Ce spui de cei de aici?
Şi îi arătă tava de seminţe din spatele lui.
Emma se îndreptă cu grijă, încet, spre birou ca şi cînd se aştepta ca podeaua să se deschidă sub
picioarele ei. Acum Omri văzu că avea o cană de ceai în mînă, cea pe care o ceruse el la micul dejun -
probabil că asta era scuza pentru care venise sus. Se clătina în mîinile tremurînde ale Emmei, iar Omri
o luă şi o puse într-un loc sigur.
în timp ce turna cîteva picături într-un căpăcel de la un tub de pastă de dinţi pentru sora-şefă, Omri
o urmărea pe Emma, care nu-şi mai lua ochii de la omuleţi. Omri ştia că ceea ce tatăl lui numea
„schimbare decisivă" se întîmplase în această situaţie, genul de schimbare care înseamnă că nimic nu
va mai fi la fel ca înainte. Dar nu putea nega faptul că îl distra într-un fel să urmărească pe altcineva
cum încearcă să înţeleagă ceea ce vede, cum trece prin fiorii pe care şi el îi simţise.
Emma reuşi să treacă surprinzător de repede peste acest şoc şi să se adapteze la situaţie.
- întotdeauna am crezut că este posibil, spuse ea dintr-o dată. De multe ori aproape că s-a întîmplat
cînd mă jucam cu figurinele mele - animale. Pot să şi vorbească? Oh, bineînţeles că pot să vorbească,
cu ei vorbeai tu mai devreme.
Sora-şefă, cu vocea ei înceată, dar scîrţîitoare ca o bucată de cretă pe o tablă, ciripi.
- Şi, mă rog, cine este această tînără? Nu cred că am făcut cunoştinţă.
Deodată, Emma se întoarse spre Omri, cu o expresie entuziastă şi zîmbitoare pe faţă.
-Uau! Omri, ce grozav! Fantastic! Vreau să spun ce formidabil poate să fie!
-Da, spuse Omri destul de acru. Splendid. Numai că în căsuţa aceea sînt nişte oameni răniţi şi care ar
putea muri dacă nu facem ceva, repede. Şi sînt adevăraţi, iar eu răspund de ei şi Patrick este P.O.
-Ce înseamnă P.O.?
-Aaa - plecat. Şi...
- A plecat? Unde? Omri respiră adînc.
- Nu am timp să-ţi explic acum. Ascultă. Ştii acel set de figurine de plastic pe care Tamsin le-a
primit de ziua ei?
Emma se aprinse şi mai tare la faţă.
- Da! Da! Am şi eu unul! Vrei să spui că putem să-i aducem la viaţă şi pe aceia - să fie adevăraţi, ca
aceştia?
Omri o apucă de braţ.
- Stai puţin, ai spus că ai şi tu acelaşi set de modele ca şi Tamsin?
Ea îşi trase mîna.
- Nu mă ciupi! Nu, ale mele sînt diferite, eu am un fel de magazin, cu oameni şi...
Omri se bosumflă.
- Nu ai doctori? Ea negă.
- Nu. Eu am vrut să iau doctorii, dar Tam nu a vrut să mi-i dea.
Omri întrebă:
-Crezi că i-ar vinde?
-Ai o sută de lire? spuse Emma cinic.
- Am cinci lire. Emma se gîndi un pic.
- S-ar putea să nu reziste tentaţiei - strînge Dani pentru o vacanţă la schi.
- Patrick mai are încă cinci lire, aş putea... Omri se întoarse automat spre cufăr. Apoi se
opri.
- Aaa..., ascultă, Em. Eu pot să-ţi povestesc despre toate astea... de fapt, ştii deja. Dar sînt cîteva
ciudăţenii pe care nu cred că eşti pregătită să le vezi, nu chiar acum. Deci te-ai supăra dacă te-aş ruga
să mergi pînă jos cîteva minute? Apoi o să ne întoarcem acasă la tine şi o să negociem cu Tamsin
pentru figurine.
Emma ezita.
- Şi apoi ne întoarcem aici şi o să facem ceea ce trebuie ca să-i aducem la viaţă?
Omri se uită la ea. De acum ştia şi ea despre omuleţi. Dar nu aflase încă despre vraja care îi aducea
la viaţă. De fapt, nu ştia mare lucru, dacă te gîndeşti bine. Nu prea avea ce să spună altcuiva. Şi
oricum, dacă ar fi spus cuiva, nu ar fi crezut-o. Cam asta era problema. Nu că ea ştia secretul, ci că l-ar
putea divulga. Putea oare să aibă încredere în ea? Cine ar fi putut să aibă încredere în altcineva cînd era
la mijloc un secret ca al lor?
- Va trebui să discutăm serios, spuse el. In metrou. Acum te rog să mă laşi puţin singur, Em.
Se uitau unul la altul. Omri îşi dădu seama că cedează. Nu era sigur dacă pentru a-i face lui plăcere
sau din alte motive. Oricum nu mai conta, pentru că ieşi din cameră.
În secunda în care Emma ieşi, Omri trase zăvorul pentru a fi mai sigur. Apoi se grăbi spre dulăpior,
scoase cheiţa, o puse din nou în încuietoarea cufărului şi îl deschise.
Patrick stătea încolăcit şi, cum Omri îl mai văzuse o dată în această poziţie, îşi aminti ce gîndise
atunci: „Atît de departe cît puteai ajunge fără a fi mort".
Era tentant să stea acolo şi să se piardă în speculaţii despre unde era Patrick în realitate.
Dar nu era timp pentru astfel de gînduri. întinzînd mîna în cufăr, Omri căută în buzunarul lui Patrick
cele cinci lire şi atinse ceva care îl făcu să-şi tragă mîna de parcă s-ar fi ars. Era ceva viu în buzunarul
lui Patrick!
Omri se uită nemişcat cu inima cît un purice. Nu era un om, ci un fel de animal mic. Simţise asta cu
vîrfurile degetelor. Probabil că Patrick avusese ceva din plastic în buzunar cînd îl încuiase în cufăr şi
acel lucru prinsese viaţă!
Grijuliu, Omri băgă încet mîna în buzunarul lui Patrick. Da, era acolo ceva mic, catifelat şi osos. îl
apucă cît de uşor putu simţindu-l cum se zbate. îl scoase afară.
Era un căluţ negru foarte speriat, cu o şa şi un căpăstru ca în filmele despre Vestul Sălbatic. Calul
lui Boone! Cel nou, pe care Patrick îl luase de ia soldatul englez. Omri îl puse foarte uşor în ţarcul de
pe tava de seminţe, unde poneiul lui Pui de Taur era priponit cu o funie de nailon. Acesta din urmă îşi
smuci nedumerit capul în sus cînd intrusul coborî din ceruri, şi necheză speriat, dar imediat ce
picioarele poneiului negru ajunseră pe pămînt şi, după ce scutură bine, amîndoi se aplecară asupra
ierbii pe care Patrick o culesese şi o pusese acolo.
Omri zîmbi uşurat... Evident, poneiul lui Boone se simţea bine, cu toate că ar fi preferat să i se
scoată şaua şi căpăstrul. Boone trebuie să i le fi pus înainte ca Patrick să-l trimită înapoi.
Deodată, Omri se crispa, blocîndu-se, şocat de gîndul ce îi fulgeră prin minte.
Cum putuseră să fie atît de proşti!
Cu toată agitaţia şi graba de a-l trimite pe Patrick în Texas, uitaseră complet! Uitaseră cum
funcţiona vraja! Patrick avusese în mînă figurina de plastic a lui Boone, şi nu omuleţul adevărat, viu,
Boone! Asta însemna... asta însemna că Boone şi calul său înviaseră înăuntrul cufărului!
- Boone! strigă frenetic spre străfundurile cufărului. Boone! Unde eşti? Ce faci?
Linişte.
Omri apucă braţul drept al lui Patrick. Mîna era prinsă sub corp. Omri o trase de sub greutatea
trupului adormit. Degetele erau strînse pumn. Din pumn ieşea un smoc de păr roşcat. Disperat, Omri
forţă degetele lui Patrick şi le deschise, înăuntru era Boone, adevăratul Boone, fără vlagă. Nemişcat.
Mort?
Strivit?
- Soră-şefă!
înainte de a şti ce se întîmplă cu ea, sora-şefă fu smulsă de pe tava de seminţe şi adusă, cu răsuflarea
tăiată, pe măsuţă.
- Nu încă un pacient! Am mai mulţi decît... Apoi văzu despre ce era vorba. Vocea i se
schimbă.
- O, vai de mine, spuse încet. Of, vai, vai, vai de mine.
Cu o privire funestă, căzu în genunchi lîngă Boone şi îşi puse urechea la inima lui. Spre groaza lui,
Omri o văzu cum scutură din cap.
7.PATRICK ÎN ŢARA LUI BOONE
Călătoria lui Patrick prin timp şi spaţiu a fost iute şi nedureroasă. Mai întîi a auzit un zgomot ciudat,
un sssss, timp în care s-a simţit absorbit de ceva, ca atunci cînd două maşini mari trec cu viteză în
direcţii opuse. Totul a durat doar o secundă. Apoi a simţit doar căldură, linişte şi nemişcare.
Îşi deschise ochii în strălucirea orbitoare a unui soare nemilos şi îi strînse repede înapoi.
Pipăi în jurul lui. Nu părea să fie nimic chiar în faţa lui. Dar se simţea lipit de un ceva ca o pătură,
dar tare, mai mult ca un zid îmbrăcat în stofă.
Apoi văzu că era ceva - ca un fel de coardă groasă în jurul mijlocului, care îl ţinea lipit de zidul
moale. îşi deschise prudent ochii. La început, nu putu să vadă nimic în afară de lumina orbitoare a
soarelui. Dar în cîteva momente se obişnui cu lumina şi îşi dădu seama că era în mijlocul unei întinderi
nesfîrşite de nisip.
- Ei bine, spuse el cu voce tare, aici e Texas presupun, deci trebuie să fie şi puţin deşert sau prerie
sau așa ceva.
Dar oare unde era el? Unde anume în tot acest nisip se afla el?
Se uită în jos. Mîinile i se odihneau pe ceva care semăna a sfoară groasă cît un picior de-al lui
înfăşurată destul de strîns în jurul mijlocului. Sub picioare se afla ceva care se curba pe toate părţile şi
la cîţiva metri de el se ridica în sus. Era ca şi cînd ar fi stat pe marginea unei imense văi a unui rîu
secat, o vale catifelată şi de culoare bej. în spatele lui se înălţa ceva ca ţărmul unui rîu, dar ţărmul era
moale cînd îl pipăiai. Deodată îşi dădu seama ce era.
- Este... este o pălărie gigantică! spuse cu voce tare. Sînt legat de calota ei. Şi aceasta trebuie să fie
panglica pălăriei, numai că este o uriaşă coardă de piele!
Se tîrî în jos pînă cînd scăpă de acea coardă în care părea că se prinsese întîmplător, ca o pană, sau
ca „muştele" pe care pescarii le prind cîteodată de pălărie. Deodată, Patrick îşi aminti că Boone avea
un fel de amuletă - atît de mică, încît abia se vedea, doar că era albastră ca şi blugii şi cămaşa - în
panglica mult îndrăgitei lui pălării de cow-boy.
Patrick se tîrî rapid de-a latul marginii spre partea curbată în sus.
Acum observă pentru prima dată liniştea de mormînt din jurul lui şi faptul că pălăria stătea perfect
nemişcată.
- Trebuie să fiu pe capul lui Boone. Dar de ce nu se mişcă în timp ce el merge călare! se gîndi
Patrick.
Ajunse la marginea borului, se ridică şi se uită în jur pregătindu-se să vadă dedesubt un cercei
imens.
Sub el, nisipul era la o distanţă cît de patru-cinci ori propria-i înălţime.
Deodată înlemni de groază şi începu să respire greu. O creatură imensă, cam de mărimea unei
ţestoase din Insulele Galapagos, îşi luă tălpăşiţa din apropiere, tîrîndu-se pe şase picioare. Patrick se
aruncă înapoi în spatele borului pălăriei. Apoi, dîndu-şi seama că nu este decît un gîndac şi că nu putea
să ajungă la el, se ridică prevăzător şi îi urmări înaintarea peste întinderea nesfîrşită de nisip.
Se uită de jur împrejur, atît de departe cît îi permitea uriaşa pălărie care se înălţa spre cer ca un
zgîrie-nori. Nu vedea nimic viu prin preajmă.
„In primul rînd trebuie să mă dau jos de aici, se gîndi. Chiar dacă este periculos. Nu are nici un rost
să stau aici."
Se gîndi cum să facă să ajungă jos pe pămînt. Dacă nisipul ar fi fost la dimensiunile normale, poate
că ar fi riscat şi ar fi sărit (sau poate că nu, gîndi el cînd se uită din nou în jos!). Dar ar fi pur şi simplu
sinucidere dacă ar sări pe pietroaiele acelea imense. Trebuia să se lase cumva uşor în jos.
Spre deosebire de Omri, Patrick era un tip atletic. Ii plăcea să escaladeze, să sară, să alerge. Avea
nevoie acum de o frînghie. Bineînţeles că primul lucru la care se gîndi fu panglica de la pălărie.
înconjură pălăria pînă găsi nodul panglicii. Noroc că era vechi; pielea era foarte moale şi nodul nu era
legat strîns. Trecînd unul dintre capete prin nod de două ori, reuşi să-l dezlege. Apoi, cu mare efort,
izbuti să tragă unul dintre capete după el şi să-l coboare uşor peste borul pălăriei.
Pericolul era ca, agăţîndu-se de fir, greutatea lui să tragă toată panglica jos de pe pălărie, dar trebuia
să-şi asume acest risc. Respirînd adînc, îşi aruncă piciorul drept peste borul pălăriei, îşi încolăci mîinile
şi picioarele pe frînghie şi îşi dădu drumul în jos ca şi cum ar fi alunecat pe trunchiul unui copac.
Ajunse pe pămînt înainte să se poată gîndi la ceea ce se întîmplă, şi în momentul în care atinse
pietrele, simţi cealaltă parte a sforii alunecînd de pe pălărie... Abia reuşi să sară în lături, şi frînghia
căzu ca un şarpe imens, la cîţiva milimetri de el.
Respiră încă o dată adînc şi se uită împrejur.
Primul lucru pe care îl văzu fu un fel de ghem ce semăna cu nişte sîrmuliţe de cupru pentru
siguranţe.
Atinse un fir. Era foarte flexibil - era clar că nu era sîrmă, era mai degrabă...
Patrick înghiţi în sec. Deodată îşi dădu seama ce era. Şi îşi dădu imediat seama că ceva nu era în
regulă.
Ghemul de sîrmă era de fapt părul roşcat al lui Boone, ieşind de sub pălărie.
Patrick o luă la fugă. Nu-i era uşor să alerge pe pietrişul sticlos, dar, încercînd să nu se poticnească
foarte des, îşi făcu drum pînă în partea cealaltă a uriaşului lucru ca un promontoriu care era de fapt
capul lui Boone, ieşind din peisajul deşertului.
Cînd ajunse acolo, se opri, se uită, se îndepărtă puţin, iar se uită. în sfîrşit, îşi dădu seama că pentru
a putea vedea faţa mai bine trebuia să se mai depărteze. Se întoarse şi alergă încă vreo sută de paşi,
apoi se uită din nou.
Da. Acum putea vedea, era într-adevăr Boone.
Stătea într-o parte, iar corpul lui se ridica din nisipul deşertului ca un lanţ de dealuri. Cu toate că
faţa îi era întoarsă într-o parte, pălăria stătea orizontal peste una dintre urechi ca şi cum cineva o pusese
acolo, nu ca şi cum Boone o purtase în momentul în care căzuse la pămînt. Pe faţa lui nebărbierită era
întipărită o expresie care-l făcu pe Patrick să nu se simtă deloc în largul lui.
În depărtare, în spatele lui Boone se vedea un cactus mare de deşert, al cărui vîrf - ca vrejul de
fasole al lui Jack - se afla prea sus pentru ca Patrick să-l poată vedea. Părea că iese din umărul lui
Boone. Patrick îşi miji ochii, apoi îşi concentra privirea pe un spin al cactusului care părea mai mic şi
care se afla chiar deasupra umărului lui Boone.
Dacă ar fi respirat, chiar şi foarte încet, umărul s-ar fi ridicat şi Patrick nu ar mai fi putut să vadă
spinul.
Dar nu se întîmplă aşa.
Patrick îşi ţinu respiraţia pînă cînd simţi că plesneşte. Deodată îşi dădu seama de greşeala fatală pe
care o făcuse.
Luase figurina de plastic a lui Boone cu el. Adevăratul Boone se întorsese în Anglia, în timpul lui
Omri şi al lui Patrick, exact în acelaşi timp în care Patrick ajunsese aici. Trebuie să se fi întîlnit unul cu
celălalt pe drum. De aici şi senzaţia pe care o avusese în timpul călătoriei prin timp, ca şi cum ar fi
trecut ceva pe lîngă el.
Patrick se aşeză brusc, dar la fel de brusc sări din nou în sus. Pietrişul sticlos ardea. Totul era
fierbinte. Era ameţit. Se trase în umbra lui Boone şi se aşeză din nou ca să se gîndească.
Probabil că îl rănise pe Boone pentru că îl strîngea destul de tare în mînă cînd intrase în cufăr.
Dacă îl omorîse!
Fără îndoială. Boone, în clipa transferului, căzuse aici, în deşert. Fără suflare. Fără viaţă.
Patrick era cuprins de o teribilă vină, accentuată de un copleşitor regret. Dar, fiind un băiat practic,
lăsă deoparte aceste adevăruri dure şi se concentra asupra propriei situaţii.
Era singur; Boone nu mai putea să aibă grijă de el.
Era de dimensiuni foarte mici şi complet lipsit de ajutor. La o depărtare de mile de orice ţinut locuit.
Era la mila soarelui şi a deşertului gol.
Era aproape sigur că, în curînd, îl va urma din nou pe Boone, de această dată în uitarea morţii.
8.O INIMĂ ÎNCETEAZĂ SĂ BATĂ
Suspansul aşteptării era îngrozitor - cel mai greu din toată viaţa lui Omri. Se uită la sora-şefă cum se
apleacă peste silueta nemişcată. Boone, atît de real, aşa de uman şi, în acelaşi timp, atît de vulnerabil,
încît mîna lui Patrick, strîngîndu-l în momentul cînd era tras înapoi prin timp şi spaţiu, a putut să-i
stoarcă viaţa din el.
Omri se gîndea cum se va simţi Patrick cînd se va întoarce, dacă va afla că l-a omorît pe Boone. L-a
omorît. L-a zdrobit. Deodată, Omri îşi dădu seama că sora-şefă va trebui să readucă la viaţă micuţul
corp, într-un fel mai mult de dragul lui Patrick decît al lui Boone, ceea ce ea încerca să facă acum.
- Sora-şefă.
-Sst!
încetă să-i mai facă lui Boone respiraţie gură la gură şi începu să-i facă respiraţie artificială
apăsîndu-l pe piept, mutîndu-şi greutatea corpului înainte şi înapoi şi gîfîind din cauza efortului.
- Trăieşte? şopti Omri.
-Da! spuse repede între două răsuflări. Aproape.
-Ce s-a întîmplat? Este zdrobit?
-Zdrobit? Bineînţeles că nu! A fost pe jumătate sufocat, asta este!
îşi puse din nou urechea la pieptul lui.
- Şi unde îi e pălăria? întrebă deodată Omri. Sora-şefă se ridică exclamînd.
-Pălăria? spuse. Pentru numele lui Dumnezeu, ce contează asta cînd i s-a oprit inima?
-I s-a oprit inima! şi inima lui Omri era aproape să se oprească şi ea. Deci e mort!
-Nu şi dacă am putea... Stai un pic! Tu ai putea să faci asta! îi trebuie o lovitură zdravănă în piept ca să
înceapă să bată din nou. Eu nu am destulă putere. Vino aici şi fă exact cum îţi arăt! Priveşte!
Uitîndu-se la ea, o văzu cum face ceva cu degetele ei micuţe.
- Ce...
Sora-şefă scoase un sunet exasperat.
-Eşti orb? Este o lovitură rapidă şi puternică cu ajutorul degetului arătător, ca un bobîrnac.
-Aha, aşa?
-Exact! Acum fă aşa pe pieptul lui! Nu, nu aşa de uşor, fă-o tare, loveşte-l, omule, loveşte-l! ţipă ea
agitată.
Omri îl lovi cu degetul mijlociu destul de tare, aşa încît unghia îi atingea pieptul lui Boone
zdruncinîndu-i tot corpul.
- încă o dată!
Omri repetă mişcarea. Apoi sora-şefă îi dădu degetul la o parte şi încă o dată îşi puse urechea pe
cămaşa în carouri a lui Boone.
-Ah!
-E...?
- Aşa cred... Sînt aproape sigură... Da! îşi ridică chipul mulţumit şi strălucind de sudoare. Ai reuşit!
Ai făcut bine, într-adevăr foarte bine, l-ai salvat! Acum. Adu-mi ceva călduros ca să-l învelesc în timp
ce eu mă duc să-i pregătesc o injecţie pentru stimularea mirnii. Ia uite, începe să respire normal. Ce
uşurare! Mi-a fost chiar teamă că-l pierdusem!
Simţindu-se eliberat de această greutate, Omri se grăbi să rupă un pătrat din tricoul lui deja ciopîrţit
din cauza păturilor micuţe pe care sora-şefă le tăiase din el, în timp ce ea se grăbi spre căsuţa de pe
tava de seminţe. Apăru cu o seringă şi o fiolă atît de mici, încît Omri doar le ghicea existenţa.
Îngenunche lîngă Boone, care era acum acoperit, şi îi făcu injecţia chiar în piept.
-Acum ascultă, tinere. L-am salvat noi pe acesta, dar cazurile urgente de acolo încă au nevoie disperată
de un specialist. Va trebui neapărat să obţii ajutor medical calificat.
-Om-RI!
întoarse capul. Pui de Taur stătea în apropiere cu braţele încrucişate.
-Ce întîmplat cu Boone?
-A avut un accident.
-Accident? Au lovit duşmani?
-Nu, nu. Altceva. E în ordine, sora-şefă va avea grijă de el.
-Bine.
Pui de Taur se aplecă şi mîngîie părul roşcat al lui Boone. Omri se simţi foarte mişcat de acest gest
tandru pînă cînd indianul adăugă:
-Cîteodată pare rău că Boone frate al meu de sînge.
-Pui de Taur! Sigur nu-i mai vrei scalpul?
Indianul mîngîie părul cu regret şi mormăi.
- Frumoasă culoare, ca frunza copacului de zahăr...
Îl mîngîie uşor pe cap şi se ridică în picioare.
-Gata dans pentru morţi. Ia indieni, de plastic, îngroapă-i.
-Pui de Taur, nu pot acum. Trebuie să plec cu Emma. Ai văzut-o ? Ea te-a văzut pe tine. Trebuie să mă
asigur că ne va ajuta şi că nu va spune nimic.
Pui de Taur părea preocupat.
-Limba femeii stă liniştită precum cascada, precum iarba în vînt... Du-te. Ţine mîna pregătită să opreşti
gura lui Em-a. întîi pune Pui de Taur în căsuţă cu nevastă şi fiu.
-Nu vrei să te trimit înapoi în sat?
Pui de Taur, de obicei atît de flegmatic, îşi schimbă deodată expresia feţei, îşi aruncă braţele în sus,
se întoarse într-o parte, apoi în cealaltă.
- Foarte rău, trebuie să fii la două locuri într-un timp! Vreau fiu aici, nu să părăsesc soldaţi bolnavi!
Trebuie fiu şi acolo cu tribul! Foarte rău, inima unui om ruptă în două!
Asta era mai mult decît putea să suporte Omri. Îi ridică pe cei cinci indieni, inclusiv pe Pui de Taur,
de pe masă şi îi puse în grabă pe tava de seminţe. Stele Gemene ieşi alergînd din casă cu bebeluşul în
braţe şi Pui de Taur o îmbrăţişa.
- Vom decide ce trebuie să faci cînd vin înapoi, spuse Omri.
Se întoarse spre sora-şefă.
-Pot să te las singură?
-Pentru o cauză bună, da.
-Doar o oră.
*
în timp ce cobora scările în fugă, îşi dădu imediat seama că Emma plecase. Se simţi trădat, deşi nu o
învinuia numai pe ea. Stînd acolo jos şi aşteptîndu-l, singură, simţise, fără îndoială, că era prea mult
pentru ea şi se hotărîse să se întoarcă acasă, la viaţa ei obişnuită. Dar el nu putea să o lase să plece aşa.
îşi luă hanoracul şi o zbughi afară.
De cum ieşi de pe poartă în strada Hovel, Omri simţi că va avea probleme.
îi zări pe la jumătatea drumului; erau destul de mulţi. N-o văzu pe Emma, dar ceva din felul în care
golanii aceia erau adunaţi în cerc, ceva din atitudinea lor şi din sunetele care ajungeau pînă la el îi dădu
de înţeles că ea era acolo, în mijlocul lor, şi că ei o insultau, aşa cum făcuseră şi cu el de atîtea ori.
Aproape inconştient, picioarele lui o luară la fugă.
Nu mai stătu să se gîndească şi nici nu avu timp să se sperie. Pur şi simplu dădu buzna între ei.
O durere ascuţită explodă ca artificiile în capul lui. Uitase complet de arsură! Atinse locul şi simţi
bandajul, dar în acelaşi timp cercul se desfăcu lăsîndu-l înăuntru, şi le văzu feţele întîi mirate, apoi
schimbîndu-se în hohote de rîs.
- Ah, Doamne, cred că e chiar bătrînul aya-tollah!
Emma stătea dreaptă şi ironică în faţa celui mai înalt dintre membrii găştii. Omri îl recunoscu
imediat.
-Eşti un neisprăvit urit! îi aruncă ea în faţă.
-Împuţito, mormăi el. Ne...
Apoi îl văzu pe Omri. Toată faţa i se schimbă. Din palidă deveni roşie. Bărbia începu să-i tremure
ca şi cum frica lui Omri erupsese şi se oglindea în această faţă.
- Tu, răcni el.
-Da, eu, spuse Omri înghiţind în sec. Erau atît de mulţi!
-Lăsaţi-o în pace. Altfel... Un rîs ironic izbucni din grup.
- Păzea! Cădeţi în genunchi şi preamăriţi-l, căci altfel e în stare să pornească un război sfînt!
Dar conducătorul lor, care se dădea la Emma, se uită furios împrejur la prietenii săi şi rîsul ironic
încetă.
îşi ridică degetele murdare mîngîindu-şi faţa, pe care se aflau o mulţime de găuri mici.
- Cum mi-ai făcut asta? mormăi mijindu-şi ochii spre Omri. Aş da mult să ştiu cum mi-ai făcut asta.
Omri se mulţumi doar cu un zîmbet. Apoi o luă pe Emma de braţ.
- Hai, Em, hai să mergem.
Băiatul înalt îşi mişcă capul ras. Cercul se deschise, făcîndu-le loc să treacă, deşi nu fără nedumerire
şi revoltă.
Chiar în momentul cînd ieşiră din cerc, Omri avu o idee. Se opri şi băgă mîna în buzunarul de la
pantaloni.
Se întoarse cu faţa. Oare puteau să vadă cum îi bătea inima?
- Ah, apropo, - îşi scoase mîna din buzunar. Cred că unul dintre voi şi-a pierdut asta.
Ţinea în mînă lanterna pe care o găsise după plecarea grăbită a hoţilor.
Băiatul înalt şi ras în cap se întinse automat spre lanternă, o luă şi apoi imediat îi dădu drumul ca şi
cum ar fi fost fierbinte. Lanterna căzu pe jos şi se rostogoli într-un canal. Mai mulţi dintre ceilalţi voiră
să o recupereze.
- Lăsaţi-o! ţipă conducătorul lor. N-o atingeţi, s-ar putea să explodeze!
Omri se uită la el o clipă. Marelui bădăran îi era chiar frică de el. Nu era o senzaţie tocmai plăcută,
dar era mai bine aşa decît ca înainte.
Acum toate feţele care se uitau la el erau palide şi toţi păreau nervoşi. Dacă le luai curajul lor de
gaşcă, erau o adunătură de-a dreptul jalnică. Omri simţi că îi apare un surîs batjocoritor pe buze, dar
care îi păru urît chiar şi lui însuşi, aşa că se bucură cînd Emma îl apucă de braţ.
Plecară repede în jos spre staţia de metrou, lăsînd în urma lor o tăcere adîncă.
9.TAMSIN FACE O AFACERE
Pînă cînd Omri şi Emma ajunseră la ea acasă, trecuse deja o jumătate de oră şi Omri începuse să
intre în panică.
Emma nu îi uşura deloc situaţia.
- Cum o să explicăm că Patrick nu s-a întors cu noi?
Lui Omri îi plăcea felul în care spunea „noi", făcîndu-l să se simtă mai puţin singur cu toate
problemele, dar problema aceasta ar fi vrut să o evite. într-adevăr, cum va explica absenţa lui Patrick?
Poate că va putea găsi o cale de mijloc. Dacă în fiecare casă - a lui şi a Emmei - s-ar crede că Patrick
este în cealaltă, atunci nu-i vor simţi lipsa un timp. Dar, cum Omri minţea foarte prost, va fi destul de
greu.
Mama lui Patrick era în pragul uşii şi îl aştepta.
- El unde e? întrebă ea înainte de a-i saluta. Emma se întoarse şi se uită la Omri.
-Aaa... eu am venit să vă explic, spuse el. Vedeţi... şi înghiţi în sec. Ochii ei îl sfredeleau şi trebui să-şi
lase privirea în jos. Noi... noi am fost de dimineaţă în parcul Richmond, după castane. Cu bicicletele.
-Bicicleta lui Patrick este acasă la ţară.
-Adică... el a fost cu bicicleta lui Gillon. Şi... ne jucam şi s-a rătăcit. M-am plictisit aşteptînd şi m-am
întors acasă fără el. Trebuie să se întoarcă şi el repede, adăugă grăbit în timp ce mama lui Patrick îşi
dădu ochii peste cap şi izbucni într-un rîs zgomotos.
-Tot timpul face aşa, dispare exact cînd am nevoie de el! Nu-şi dă seama că astăzi plecăm acasă! Ce
pot să fac? Trebuie să plec!
-Nu-l puteţi lăsa pe Patrick să mai stea cu noi cîteva zile?
-Nu fi prostuţ. Ce facem cu şcoala? începe mîine!
Era evident înfuriată şi Omri nu putea s-o învinuiască.
Totuşi, pentru moment, nu era nimic de făcut. Lăsînd-o să clocotească de furie în uşă, Emma îl trase
pe Omri în sufrageria micuţă.
- Las-o pe Tam în seama mea, îi şopti ea. Pe tine chiar te urăşte din nu ştiu ce motiv.
Omri se simţi puţin jignit, deşi sentimentul era pe de-a-ntregul reciproc.
Tamsin stătea în faţa unui televizor privind la o emisiune prostească de la mijlocul zilei. Piciorul ei,
pus în ghips de la talpă la genunchi, stătea pe un scăunel. Nici măcar nu se uită la ei cînd intrară în
cameră. Emma tuşi.
-Hei, Tam, vrei să mai adaugi ceva la fondul tău pentru schi?
-Mari şanse am să mă duc la schi cînd sînt în halul ăsta, spuse ea acru.
-Ai putea să te duci de Paşte. Cea mai bună zăpadă este întotdeauna în aprilie.
Asta îi atrase atenţia. Văzîndu-l apoi pe Omri, Tamsin îşi miji ochii.
- Arăţi ca un dovleac cu bandajul ăla, remarcă ea. Te-a pocnit cineva?
- Nu, de cînd ai făcut-o tu, răspunse Omri. Tamsin avu bunul-simţ de a roşi. Apoi se
întoarse înapoi spre sora ei.
- Ce spuneai despre fondul meu de schi?
-Ei bine, ştii figurinele acelea, pe care le-ai primit la ziua ta...
-Am mai spus o dată nu, replică Tamsin. Nu fac schimb.
Emma ridică din umeri cu o fermecătoare nepăsare.
- Aş vrea doar una sau două dintre ele. Le-aş cumpăra.
Tamsin se uită din nou la Omri.
-Are asta ceva de-a face cu el?
-Cu cine? Ah! Nu, bineînţeles că nu. Ştii doar că le-am vrut şi ieri.
-Dacă aştepţi pînă mîine, le poţi cumpăra de la magazin.
-Am nevoie de ele acum, trebui să spună Emma, deşi voia să pară nepăsătoare.
Tamsin se sculă încet şi se încruntă. Fără nici un cuvînt, îşi tîrî ghipsul pe podea şi ieşi din cameră.
Lui Omri aproape că i se făcu milă de ea, dar acest impuls caritabil îi trecu repede. Emma îl înghionti.
Aşteptară. După cîteva minute, Tamsin se întoarse cu cutia pe care Omri o recunoscu drept cea din
seara trecută.
Deschise cutia. Figurinele prinse cu elastic pe o tablă se legănau în faţa ochilor lor chinuindu-i.
Omri se uită la chirurgul îmbrăcat în verde care stătea într-o sală de operaţii cu tot echipamentul, cu o
masa şi mici instrumente. Mai erau doi doctori, unul în halat alb cu un stetoscop atîrnat la gît şi altul,
tot în verde, care făcea evident parte din echipa de operaţie. Omri se abţinu cu greu să nu întindă mîna
după ei.
îşi băgă mîinile în buzunare şi se întoarse să se uite la televizor, în timp ce negocierile între cele
două gemene începură.
La un moment dat, păreau că nu se mai termină. Cumva Tamsin sesizase interesul urgent al Emmei
pentru doctori. Pînă la sfîrşit, cu toate că preţul atinsese valori astronomice, de cîteva ori mai mult
decît în magazin, şi Omri începuse să creadă că lăcomia lui Tamsin nu va fi niciodată satisfăcută, tîrgul
fu încheiat.
Micile figurine erau scoase din cutia lor, cea mai mare parte din banii lui Omri erau la Tamsin şi
Emma şi Omri erau din nou în hol, furişîndu-se spre uşă.
- Unde crezi că te duci, Emma? Se opriră amîndoi, îngheţaţi. Emma închise ochii. De data asta era
mama ei, sora mamei lui Patrick.
Omri se gîndi: „Doamne, va trebui să rămînă aici şi eu nu va mai trebui să-mi bat capul şi cu ea".
Emma îşi terminase rolul şi bineînţeles că era mai bine să fie cît mai puţini oameni implicaţi în toată
povestea. In schimb se uită la Emma şi, spre propria lui uimire, se auzi spunînd:
- Poate să vină Emma înapoi la mine acasă la masa de prînz?
Mama Emmei întrebă:
-Şi cum o să se întoarcă acasă?
-O s-o aducă tata, spuse Omri bun de gură.
-Asta înainte de a se întuneca.
-Bineînţeles.
-Bine, bine atunci. Cred...
Nu îi mai dădură timp să se răzgîndească. O luară la fugă cît putură de repede afară din casă în josul
străzii.
- Acum, spuse Emma cînd erau în metroul ce-i ducea în cartierul lui Omri. Vreau să ştiu tot.
Omri gemu. Reuşise să se eschiveze întrebărilor pe care i le tot pusese cînd merseră spre casa ei, dar
acum era ceva în vocea ei care îi spunea că nu mai putea amîna.
Se întoarse cu faţa la ea.
- Ascultă, Em.Trebuie să juri că vei păstra secretul.
- OK, fu ea de acord prompt.
-Nu, nu aşa. Nu e un joc. Nu ai idee cît de greu îţi va fi să nu spui nimic nimănui.
-Cu o soră ca Tam am învăţat să păstrez secretele, nu-ţi face griji.
Omri se aruncă pe bancheta metroului. Trebuia să aibă încredere în ea - acum era oricum prea tîrziu
să nu aibă încredere.
- Bine atunci. I-ai văzut. Sînt adevăraţi, nu sînt un vis sau un joc. Există în lume o vrajă în legătură
cu timpul - şi sufletele - oamenilor care pot călători în timp şi dintr-un loc în altul şi pot intra în lucruri
cum sînt jucăriile, şi le pot aduce la viaţă. Şi noi putem să călătorim. Adică sufletul nostru. Asta se
întîmplă cu Patrick acum. Călătoreşte în timp.
Emma îl fixă cu privirea.
-Şi de ce este secret?
-Nu-ţi dai seama? Dacă oamenii mari ar şti...
-Ah. Da. Nu numai oamenii mari. Dacă Tam ar ști...!
-Nu ne-ar mai da voie s-o păstrăm. Merge - ar trebui să-ţi spun şi asta - cu o cheie specială. Şi cu un
dulăpior mic. Sau cu un cufăr pe care-l am eu. Oamenii mari ni le-ar lua. Şi ar scrie prin ziare, ar arăta
la televizor...
Emma sări în sus şi ochii i se luminară.
- Şi am apărea şi noi la televizor? Inima lui Omri tresări.
- Em, nu trebuie să gîndeşti aşa. Da, am apărea la televizor şi s-ar distruge totul.
Emma se aşeză, încruntîndu-se. Omri îşi dădea seama la ce se gîndeşte. Presimţea că nici ea nu era
obişnuită să gîndească matur, cum nici el nu fusese mai înainte să înceapă toată povestea asta.
Trecură în grabă pe strada Hovel fără să se mai ia cineva de ei. Gaşca plecase acasă să mănînce de
prînz, probabil. Mergînd grăbiţi, Emma întrebă:
-Unde s-a dus Patrick?
-Ei bine, sînt destul de îngrijorat pentru el. Şi îi explică atît cît putu de bine cum funcţiona
vraja cu cheia.
-Trebuie să iei cu tine ceva real sau pe cineva viu dacă vrei să ajungi într-un loc sau un timp anume.
Cum am făcut eu aseară cînd m-am dus într-un sat indian. Am luat cu mine o pereche de mocasini ai
indiencei. Patrick l-a luat pe Boone, dar a uitat regula şi, în vreme ce el s-a dus în timpul lui Boone,
acesta a venit aici.
-Deci ar putea fi oriunde plutind prin timp?
- Nu ştiu. Singurul lucru este că...
-Ce?
- Ei bine, este numai o vagă speranţă, dar sînt sigur că Boone, adică figurina lui de plastic, purta o
pălărie cînd a plecat Patrick. Poate că pălăria a fost prinsă de un fel de curent al timpului, şi s-a agăţat
cumva de Patrick, şi în cazul ăsta el a ajuns în Texas în cele din urmă, pentru că de acolo era pălăria.
- Complicat, aşa-i? spuse Emma în dialectul londonez.
Omri nu se pricepea la accente şi dialecte, aşa că zise doar, într-un mod compătimitor:
- Tu ai spus-o.
Se uită la ea cu admiraţie. Se comporta destul de bine. Şi te puteai distra cu ea. Şi nu era rău deloc
să aibă pe cineva lîngă el care să-l ajute acum, cînd Patrick o ştersese.
Ajunşi acasă, Omri se gîndi cu ironie că toată afacerea cu Patrick întorcîndu-se în timp se petrecuse în
primul rînd pentru ca Patrick să nu plece acasă ca să poată rămîne să-l ajute pe Omri. „Ha, ha, gîndi
Omri. Bun prieten." Dar Patrick era prietenul său. Şi chiar în momentele cînd Omri se sătura de el, ca
acum, tot îi mai plăcea de el şi îi păsa ce se întîmplă cu el.
Omri şi Emma se grăbiră spre camera lui Omri. Primul lucru pe care îl făcu fu să se aplece asupra
căsuţei şi să strige uşor.
- Soră-şefă!
Ea ieşi din casă. Nu mai era tot atît de vioaie acum. Halatul ei apretat era murdar şi superba ei
bonetă era fleşcăită şi strîmbă. Arăta foarte obosită.
-Ei? Ai avut noroc?
-Ce face Boone? întrebă Omri. Ceilalţi ce fac?
-Prietenul tău cowboy-ul este mai bine, deşi încă inconştient. Respiraţia i s-a normalizat, dar este strivit
rău. Indienii... Ridică uşor din umeri. Unul se luptă între viaţă şi moarte. Are un glonţ în trahee şi unul
în picior. Am nevoie disperată de ajutor.
-Păi, ţi-am adus ajutoare.
Ea îşi îndreptă spatele uşurată; chiar şi boneta ei, altădată superbă, părea să se fi mai îndreptat.
- Ei, atunci ce mai aşteptăm! Hai să-i aducem la viaţă!
Între timp, Emma nu stătuse degeaba. Pusese echipa medicală în dulăpior. Dar exact înainte ca
Omri să încuie uşiţa, Emma, uitîndu-se la tava de seminţe, spuse deodată:
- Ai cui sînt căluţii ăştia drăgălaşi? „Căluţii ăştia drăgălaşi! Doamne!" gîndi Omri, zîmbind. Dar se
abţinu şi spuse.
-Cel maro este al lui Pui de Taur, iar cel negru al lui Boone.
-Pot să pun şi căluţul lui Boone în dulăpior?
-De ce?
-Vreau să văd cum merge şi invers. Şi ai spus că Patrick ar putea totuşi să fie în timpul lui Boone.
Poate că are nevoie de un cal.
-Nu vorbi prostii, Patrick este probabil foarte mic, la fel ca omuleţii de aici! La ce i-ar folosi un cal,
oricum nu ar putea să-l călărească.
-Hai, lasă-mă, te rog!
Omri nu mai voia să piardă timpul cu alte obiecţii. Emma ridică tandru cu două degete căluţul negru
şi îl puse în dulăpior.
-Se va duce înapoi în acelaşi timp cînd doctorii vin încoace?
-Da! Of, hai să o facem odată! spuse Omri nerăbdător.
închiseră uşa, cu căluţul viu şi omuleţii de plastic înăuntru. Omri răsuci cheia. Emma, cu urechea
lipită de oglinda de pe uşiţă, îi zîmbi extaziată lui Omri: auzea voci întrebîndu-se una pe alta în
întuneric unde se află. întinse mîna spre cheie, dar Omri o opri.
- Ascultă, spuse el încet. Unul dintre momentele cele mai grele este atunci cînd ne văd prima oară.
Trebuie să-i facem să înţeleagă tot ceea ce se petrece, ca să nu creadă că şi-au pierdut minţile. Cel mai
bun lucru cu aceşti oameni din timpul nostru ar fi să o aducem pe sora-şefă să vorbească cu ei.
Sora-şefă aştepta agitată, nerăbdătoare să apară echipa de doctori ca să îngrijească bolnavii.
-Lăsaţi pe mine, spuse ea. Doar puneţi-mă în dulap.
-Dar ce-o să le spui...
-M-am gîndit la toate, spuse ea. Cei mai mulţi bărbaţi, dacă le spui doar ce să facă, vor face, fără să se
gîndească prea mult. Dacă cineva îşi asumă răspunderea şi ia iniţiativa, ei vor face ceea ce li se spune.
Dacă vă văd pe voi, vor trebui să se gîndească ce se întîmplă, aşa că mai bine staţi deoparte.
Se mai uită o dată în căsuță, probabil să se asigure că totul era în perfectă ordine, apoi se grăbi afară,
merse pe rampă şi trecu lîngă dulăpior.
-Ia priveşte la asta, spuse. Sesam, deschide-te! Se strecură pe uşa întredeschisă, iar Omri îşi furişă mîna
şi luă căluţul de plastic al lui Boone de pe raftul de sus.
- Poftim, mormăi spre Emma. Asta a fost ideea ta, ar fi bine să ai grijă de el.
Ea luă figurina şi se uită la faţa de plastic.
- E fericit că este acasă, spuse ea misterioasă. Acum, Patrick nu mai este absolut singur.
10.O CĂLĂTORIE DURĂ
Patrick se chirci şi îşi puse bărbia în mîini şi fruntea pe genunchi. Stătea în umbra masivă a corpului
lui Boone (nu era vorba că Patrick îşi putea da seama atunci că aşa era, dar, în subconştient, era sigur
că asta trebuia să fie), încercînd să gîndească, dar în acelaşi timp să nu gîndească. Cele două eforturi
contradictorii se anulau unul pe altul. În mintea lui nu era nimic, iar ochii nu priveau niciunde.
Deodată, Patrick se concentra. îşi aţinti privirea pe ceva ce nu mai văzuse înainte. Numai Dumnezeu
ştie de ce, pentru că era absolut enorm. O prezenţă neagră cît un munte la orizont. Şi se mişca. Se
înălţa, bătea pămîntul. O parte din ea, capătul din stînga, se ridica în sus. Sus, sus - în cer!
Patrick sări în picioare şi îşi puse palma la ochi. Masa imensă neagră erupea în serii de curbe
săltătoare şi în unghiuri. Era uluitor, ca şi cum vedeai forţele primare care au creat lumea cum aruncă
materie vulcanică din miezul înfierbîntat al pămîntului.
Dar brusc, senzaţia de frică dispăru din sufletul lui Patrick. îşi aruncă capul pe spate şi începu să
rîdă.
Deoarece acum masa aceea cît un munte nu se mai înălţa, ci stătea pe toate cele patru picioare
titanice şi se contura mai clar.
Era un cal!
Probabil că stătuse întins, nemişcat în ceea ce, pentru Patrick, se numea distanţă - iar sufletul lui
trebuie să se fi aflat undeva departe în timp şi spaţiu. Şi acum redevenise el însuşi şi - drace! - galopa
spre el!
Patrick o luă la fugă. Fugi înapoi spre trupul lui Boone, care putea să-l adăpostească. Se ascunse sub
gulerul cămăşii, sub bărbia ţepoasă.
În timp ce Patrick se cufunda în spatele „cortinei" sale de stofă, auzi un sunet ciudat, aproape
muzical, ca un geamăt şuierat. Un cucui mare de deasupra gulerului se mişcă, înainte, şi înapoi, făcînd
gulerul să se mişte. La început, Patrick nu-şi dădu seama ce se întîmplă, dar pe măsură ce sunetele
mormăite se desluşiră, iar ridicătura de pe gîtul lui Boone se contura mai bine, pricepu.
Deşi înspăimîntat - tropăiturile acelor copite uriaşe zguduiau pămîntul ca o serie de cutremure în
timp ce se apropiau - , Patrick văzu cu uşurare că pielea răsfrîntă peste gulerul cămăşii era caldă, şi că
sunetele erau respiraţii rapide, iar cucuiul era mărul lui Adam al lui Boone.
- Boone, trăieşti!
Patrick răsuflă şi se simţi dintr-o dată foarte fericit. Aproape că sărută mărul lui Adam cînd trecu pe
lîngă el. Dar apoi simţi capul înspăimîntător al calului aplecîndu-se spre el şi se ghemui tremurînd în
spatele gulerului.
Simţi o rafală de căldură, un puternic miros de cal venind direct prin stofa groasă. Apoi se auzi un
zgomot ca o bubuitură de tunet ce venea dintre buzele calului. Animalul îl mirosea pe Boone. Apoi
împinse umărul cowboy-ului cu botul, declanşînd alte zguduituri din cauza cărora Patrick căzu pe jos
rostogolindu-se.
Se uită pe sub pălărie.
Primul lucru pe care îl văzu, imens cum era, îl putu totuşi recunoaşte drept o copită. Aceasta era
aproape de două ori mai înaltă decît Patrick, cu smocuri de păr negru atîrnînd pe deasupra.
Patrick nu îşi mai dădu seama apoi ce îl împinsese să acţioneze aşa cum o făcu, aproape fără să
gîndească. Ştia că trebuia să iasă din acest deşert dacă nu voia să moară de sete sau din cauza căldurii.
Trebuia neapărat să scape. Aşa că acţiona instinctiv.
Alergă spre copită, se urcă pînă la jumătate agăţîndu-se cu mîinile şi cu picioarele, apoi apucă un
smoc de păr negru şi se aruncă pe un fel de margine de unde începea giganticul os al piciorului.
Apoi aproape intră în panică. Copita pe care stătea era acum bine înfiptă în nisip, dar la un moment
dat va începe să se mişte, probabil extrem de repede. Patrick se uită la nisipul ispititor şi aproape că îşi
dădu din nou drumul spre pămînt, ca să-şi asigure liniştea măcar pentru scurtă vreme. Dar apoi se
gîndi. „Nu.Trebuie să scap de aici şi asta e singura cale".
Grăbit, se apucă de cîteva smocuri lungi de păr negru, le răsuci şi le legă strîns în jurul mijlocului.
Apoi se întinse cît de sus putu şi apucă strîns părul calului, în acelaşi timp proptindu-şi picioarele în
marginea copitei.
Surprinzător, se simţea în siguranţă şi era gata pentru orice. Nici măcar nu avea idee de teribila
experienţă ce i se pregătea, cînd calul, neobţinînd nici un răspuns de la stăpînul său leşinat, îşi aruncă
capul pe spate, se răsuci rapid şi începu să galopeze prin nisipul deşertului.
Lui Patrick îi plăcuseră întotdeauna jocurile înfricoşătoare din parcurile de distracţii. Cu cît mai
înfricoşătoare, cu atît mai bine - roata care te răsuceşte, te aruncă şi te întoarce cu capul în jos, toate în
acelaşi timp, era preferata lui. Dar nici cel mai ingenios designer nu ar fi putut inventa un aparat care
să se compare cu copita unui cal uriaş galopînd pe nisip fierbinte.
Copita se ridica în aer încontinuu, stomacul lui Patrick se lăsa în jos, apoi copita desena un arc
deasupra pămîntului care îl lăsa pe Patrick atîrnînd în aer. Dacă nu s-ar fi legat el bine, nimic nu l-ar
mai fi putut salva. Copita se mişca în aşa fel încît corpul lui ar fi fost întors cu susul în jos înainte de
impactul uriaşului picior al calului cu pămîntul. Viteza ar fi fost de ajuns pentru a-i face pe cei mai
mulţi oameni să leşine. Insă Patrick se ţinea îndîrjit.
Dar puterea mîinilor slăbea din ce în ce mai mult în timp ce călătoria nebună, fantastică şi care-i
sfărîma nervii şi oasele continua. Ca să înrăutăţească lucrurile, praful şi pietrele ridicate de copite în
alergarea lor zburau prin aer şi-l loveau pe Patrick. În acele momente el nu simţea toate acestea.
Mintea, fiecare muşchi şi fiecare tendon erau concentrate asupra necesităţii de a se ţine bine. Patrick nu
ştia că avea ochii închişi, că respira din ce în ce mai greu şi că la fiecare respiraţie scotea un strigăt de
groază sau un geamăt. Pentru el totul era o mişcare furtunoasă, un vîrtej negru şi o teroare absolută.
Cînd animalul se opri, Patrick era aproape inconştient. Mîinile dăduseră drumul smocurilor de păr,
deşi una dintre încheieturi era încă prinsă de cîteva fire. Ca o păpuşă de cîrpă, atîrna de acestea şi de
legătura de pe mijloc. Pe tot corpul avea vînătăi, gîtul îi era plin de praf încît abia putea respira.
Încet-încet îşi reveni şi se ridică în picioare, constatînd că fiecare părticică a corpului îl durea. Cu
greu îşi deschise ochii înlăcrimaţi şi plini de praf. Privi ameţit în jurul lui.
Se părea că se petrec o grămadă de lucruri acolo. Era zgomot şi multă mişcare. De la nivelul lui,
aproape de pămînt, putea vedea multe alte perechi de copite mişcîndu-se şi tropăind. Pămîntul în sine
nu mai era nisip, ci noroi bătătorit. Simţea un foarte puternic miros de cal, probabil bălegar. Cînd îşi
ridică ochii, văzu cîţiva pari şi bîrne mari şi capetele mai multor cai. Chiar în faţa lui se afla o stîncă de
lemn, de şase ori mai înaltă decît Patrick.
Copita de care era el încă legat se ridică bătînd pămîntul pînă la nivelul acestei stînci. Atunci
Patrick văzu ce era: bordura unui trotuar de lemn. Acum vedea nişte picioare gigantice, unele încălţate
în cizme de cowboy cu nişte pinteni mizerabili, altele în încălţăminte mai uşoară, dar acoperită de
rochii lungi, toate mergînd cu paşi mari care făceau scîndurile să se zguduie.
Patrick profită de situaţie cînd copita calului se afla, pentru moment, pe trotuar, pentru a se elibera.
Nici nu alunecase bine de pe copită pe scînduri cînd animalul îşi aplecă giganticul cap, îşi dezveli
dinţii mari cît pietrele de mormînt şi îşi muşcă părul scărpinîndu-se exact în locul unde fusese legat
Patrick cu o secundă înainte!
Era periculos să încerce să traverseze trotuarul - oricare dintre acele picioare putea să-l strivească pe
drum. Din punctul lui de vedere era ca şi cum ar fi încercat să traverseze o autostradă cu zece benzi, la
o oră de vîrf.
Dar nici nu putea rămîne acolo. Deja calul îl mirosea, aproape aspirîndu-l cu nasul lui ca o cavernă.
Se dădu la o parte din raza acestuia şi se pomeni înconjurat de picioare. Trebuia să plece de acolo!
Trebuia să găsească pe cineva care să-l ajute!
Chiar atunci văzu nişte cizme oprindu-se în faţa lui. Era ciudat că nu erau maro sau negre, ci roşii şi
strălucitoare. Un şiret stacojiu se dezlegase şi atîrna pînă la pămînt.
Patrick îşi dădu capul pe spate cît de mult putu şi privi în sus. Putea să vadă un întreg cer de jupoane
albe şi tivul unei rochii de satin roşu, mult deasupra lui. Era o doamnă.
Se urcase pe trotuar din drumul plin de noroi şi se oprise un moment. Din nou acţiona fără să se
gîndească, apucînd şiretul roşu şi ridicîndu-se pe el - deşi îl dureau toate oasele la fiecare mişcare -
spre căputa arcuită a cizmei, unde putea găsi adăpost între şireturile încrucişate şi găurile pentru
şireturi.
- Aici sînt în siguranţă! gîndi el.
Asta era părerea lui.
11.RUBY LOU
Picioarele înaintau, de-a latul trotuarului şi nu de-a lungul lui. Această călătorie era plăcut de liniştită
faţă de cealaltă. Patrick auzi o bufnitură cînd doamna deschise cu îndrăzneală nişte uşi batante. Apoi
intră înăuntru.
Zgomotul străzii - ropotul copitelor, tropăitul picioarelor, huruitul căruţelor, sunetul vocilor, lătratul
cîinilor - se schimbă într-un alt zgomot, cunoscut lui Patrick din filmele western. Ştiu pe dată că se afla
într-o cîrciumă. Se auzea la pian o melodie zdrăngănită şi multe voci vorbind tare şi cîntînd vesel. în
aer mirosea a alcool, a fum de ţigară, a parfum ieftin, a sudoare şi a piele.
Doamna care îl cară pe Patrick fără să ştie merse direct spre bar. îşi puse picioarele pe o bară. Era
întuneric acolo şi mirosul nu era tocmai plăcut. Patrick se gîndi cum să-i atragă atenţia şi dacă n-ar fi
mai rău pentru el. îi distingea vocea printre celelalte.
- Şi cine o să-mi facă cinste, băieţi? Ruby Lou nu bea niciodată singură, şi nu-şi cumpără niciodată
de băut!
Nu era lipsă de oferte. Patrick văzu picioarele bărbaţilor adunîndu-se în jurul cizmelor roşii
strălucitoare şi auzi strigăte joviale: „Da, Lou! O să-ţi cumpăr un pahar!" „Drăguţa de Ruby Lou! Bea
unul şi din partea mea, dulceaţă!"
- OK, OK, nu mă înghesuiţi acum! spuse sever Ruby Lou şi cizmele se traseră un pas înapoi.
Patrick auzea gîlgîitul whisky-ului într-un pahar turnat dintr-o sticlă şi îl putea şi mirosi. Whisky-ul
îl făcu să se gîndească imediat la Boone şi deci îi păru o incredibilă coincidenţă cînd vocea lui Ruby
Lou se făcu ecoul gîndurilor lui.
- Hei, dar unde-i favoritul meu? ţipă ea Unde-i Boone? Boone întotdeauna mă face să rid!
- Boo-Hoo Boone? Te face mai mult să plîngi! spuse unul dintre bărbaţi în batjocură şi ceilalţi
exclamară ironici „Boo-Hoo!"
Ruby Lou îi luă apărarea lui Boone.
- Nu e deloc rău să ai o inimă simţitoare, spuse ea. Problema cu voi toţi este că voi nu aveţi inimă
sau, dacă aveţi, nu sînt mai multe sentimente în ea decît într-o piatră! Şi nu înseamnă că nu are curaj!
Prefer un bărbat cu sentimente, chiar dacă îmi udă o batistă cu dantelă pe margini de fiecare dată cînd
aude o poveste tristă!
Nu ar fi trebuit să spună aceasta. Imaginea lui Boone vărsînd lacrimi pe o batistă cu dantelă era prea
mult chiar şi pentru Patrick. Cînd bărbaţii de deasupra lui izbucniră în rîs, Patrick, care stătea pe pielea
roşie, începu să rîdă pînă cînd, slăbit cum era, alunecă.
Simţi că alunecă pe o parte a cizmei şi se apucă de şiretul roşu. Acesta îl opri din căzătură, dar o
gîdilă pe Ruby Lou.
În timp ce se urca înapoi spre locul unde stătuse, îi văzu mîna îndreptîndu-se spre el. Se chirci în
deschizătura cizmei. Patrick nu-şi dădea seama că-şi înfundă mîinile şi picioarele în talpa ei pînă cînd o
auzi spunînd iritată:
- Mă mănîncă talpa. Circiuma asta s-a transformat într-un adevărat circ al puricilor!
Şi degetele ei cu unghii ascuţite începură să împungă cizma în jurul şireturilor. Patrick încercă să le
evite, dar deodată unul dintre degete îl nimeri, apăsîndu-l atît de tare pe gaura cu margini de metal prin
care trecea şiretul, încît crezu că spatele i se va rupe şi se zvîrcoli nebuneşte pentru a se elibera.
- Hei! Ăsta e un purice care mă muşcă! ţipă ea. Îl apucă pe Patrick între două degete şi, în
următoarea secundă, simţea cum era purtat prin aer.
Ruby Lou îl depuse pe Patrick pe tejgheaua barului.
Imediat, zgomotul din imediata lui apropiere se opri. Urmă o tăcere bruscă în toată încăperea şi
chiar şi pianistul se opri din cîntat. Patrick stătea în picioare afundat pînă la glezne într-o baltă de
whisky (mirosul aproape că îl dobora), uitîndu-se cu frică în sus la semicercul de feţe enorme care se
adunase în jurul lui, aşteptînd neajutorat ca unul dintre ei să ridice o mînă uriaşă şi să-l facă una cu
pămîntul.
Dar nu făcu nimeni asta.
În schimb, barmanul, care stătea în spatele barului cu o sticlă de whisky în mînă, o scăpă pe jos.
Aceasta căzu pe bar cu un zgomot asurzitor (pentru Patrick), făcînd tot barul să trepideze şi, pre groaza
lui, rostogolindu-se încet spre el, împrăştiind whisky în timpul ăsta.
Văzînd-o că se apropie, Patrick se grăbi să fugă din drumul ei. Alergă cît putu de repede, auzind
uriaşa sticlă în spatele lui apropiindu-se din ce în ce mai mult. Sigur că în curînd va trece peste el ca un
tăvălug!
Dar, spre norocul lui, sticla nu se rostogoli drept. Brusc, nu mai auzi nici un sunet cînd sticla ajunse
la margine. Urmă o scurtă pauză înainte de a se sparge pe podeaua barului.
Se opri din alergare şi se răsuci, gîfîind. Ochii fiecărei persoane din cîrciumă erau îndreptaţi asupra lui
şi fiecare ochi injectat ieşea din orbite. Guri uriaşe atîrnau deschise şi feţele ţepoase erau albe ca hîrtia
sau roşii.
- Au - au - ce Este asta? se bîlbîi unul dintre bărbaţi arătînd spre el cu un deget tremurător. Băieţi,
am vedenii sau vedeţi şi voi ce văd eu?
Înainte ca vreunul dintre ei să poată replica, Patrick simţi o mişcare rapidă în spatele lui. Se răsuci
instinctiv şi îşi dădu seama că era în faţa unui pistol.
- Orice-ar fi, mie nu-mi place! mormăi proprietarul şi trase.
Numai sunetul aproape că îl omorî pe Patrick, cu toate că pistolul trăsese aiurea (oare chiar văzuse
ceva roşu sclipitor abătînd pistolul în ultima clipă?). Glonţul se înfipse în marginea barului, chiar lîngă
el, spintecînd lemnul.
În următorul moment izbucni un haos general.
Barmanul, care se sprijinise de enorma oglindă ce reflecta toată camera, dispăru brusc şi în linişte în
spatele barului. Asta fu ca un fel de semnal. Giganţii de la bar parcă înnebuniră, se ciocneau unii de
alţii, loveau cu pumnii pe unde apucau, trăgeau la întîmplare focuri din pistoalele lor în nişte serii de
explozii oribile. Un glonţ lovi lampa cu petrol care se sparse stîrnind o panică totală.
Se iscă o mişcare în masă spre uşi, cît mai departe de bar, urmată de zgomotul ca de tunet al unor
cizme călcînd pe scînduri provocînd vibraţii puternice care-l făcură pe Patrick să danseze, fără să vrea,
pe tejgheaua barului. Douăzeci sau treizeci de oameni făcură o potecă prin aerul plin de fum
înghesuindu-se pe ieşirea strimtă.
Un om mărunţel, pianistul, se împiedică, căzu şi fu călcat fără milă de către ceilalţi. După ce ieşiră
cu toţii, pianistul mai rămase acolo pe podea un moment înainte de a se ridica. Aruncă o privire
îngrozită înapoi spre bar, îşi ridică ochii ca şi cum s-ar fi rugat, scoase un sunet ciudat şi fugi
apucîndu-şi în grabă pălăria.
Apoi uşile batante se mai bălăngăniră înainte şi înapoi pînă să se oprească şi în cîrciumă se lăsă
liniştea.
Patrick îşi scoase încet degetele din urechi şi privi în jur aşteptîndu-se să fie singur. Dar nu era chiar
aşa.
La o distanţă de cîţiva metri (exact cît alergase el din calea sticlei) stătea la bar o uriaşă cu păr blond
şi cu o rochie de satin roşie, cam decoltată. Era greu pentru Patrick să spună exact, dar arăta foarte
drăguţă. Purta un colier strălucitor din pietre roşii şi cercei lungi şi avea o expresie caraghioasă, aşa
cum se uita la el.
Se întinse brusc şi luă paharul de whisky pe care îl goli dintr-o înghiţitură. Apoi îl trînti înapoi pe
tejghea şi spuse:
- Ei bine, micuţule, sigur ai fi un preot bun! N-am mai văzut niciodată o cîrciumă golită atît de
repede! Mulţam că i-ai lăsat să-mi cumpere de băut mai întîi. Aveam nevoie!
Rîse destul de ciudat şi mai bău şi whisky-ul pe care îl abandonase altcineva. Apoi îi făcu un semn.
- Vino aici, micuţule, vino la Ruby Lou! Haide, n-o să-ţi fac nimic, vreau doar să fiu sigură că nu
visez.
Patrick merse înapoi pe vasta tejghea lucioasă a barului către ea. Picioarele îi tremurau în pantofii
înmuiaţi în whisky. Nu ştia dacă va fi în siguranţă la ea sau nu; dar singur nu se putea descurca; şi cine
altcineva mai era acolo? Oricum, îl plăcea pe Boone, deci nu putea fi chiar rea.
Faţa lui Ruby Lou, fardată strident, se aplecă pînă ajunse la acelaşi nivel cu a lui. Patrick simţea
mirosul parfumului ei. Oricum, era mai bine decît să miroasă a whisky.
-Bine, băiete, ia să vedem. Nu sînt beată, nu sînt chiar aşa de nebună şi am impresia că tu eşti cea mai
mică creatură umană care a existat vreodată în Texas!
-De fapt, eu sînt englez, spuse Patrick, simţindu-se prost, dar neştiind ce altceva să spună.
-Englez! Asta ar trebui să fie o prezentare sau o explicaţie? Am auzit că e un fel de insulă mică, dar n-
am ştiut că oamenii de acolo au numai zece centimetri!

Patrick roşi.
-Nu sînt exact un englez tipic, spuse el. Vezi tu...
-Vorbeşte mai tare, băiatule, ai o voce ascuţită şi foarte înceată şi, trebuie să recunosc, sînt un pic surdă
din cauza împuşcăturilor şi a gălăgiei care au fost pe-aici!
Patrick îşi drese glasul.
-îmi pare rău! murmură. Apoi urlă:
-Ascultă, am nevoie de ajutor.
-Ai putea să mă tragi pe sfoară!
-Nu doar pentru mine. Şi pentru Boone.
-I-auzi!
Se lumină deodată la faţă.
-Eşti prieten cu Billy Boone?
-Da, sîntem prieteni vechi. Şi el are necazuri.
-Da! Spune-mi ceva nou. Cînd nu are el necazuri!
-Acum este în deşert şi este inconştient. Cred că cineva ar trebui să meargă acolo să-l ia.
-Poţi să-mi arăţi unde e?
-Nu. Dar poate calul lui e în stare... Este afară sau, cel puţin, era.
Ruby Lou se ridică şi privi împrejur. Cîrciuma era încă goală, dar pe deasupra uşilor privea o
pereche de ochi de suc o pălărie bine îndesată pe cap.
- Hei, părinte! Intră, totul e în regulă acum! Uşile se deschiseră încet şi micul pianist care fusese
călcat în picioare se strecură înăuntru ezitînd.
- Vreau să-l cunoaşteţi pe noul meu prieten -aaa....
-Pat, spuse Patrick, gîndindu-se că „Patrick" sună cam răsfăţat pentru Vestul sălbatic.
-Pat, el e Tickle. Numele lui adevărat este părintele Godfrey Tickson, şi are un trecut pe care nu l-ai
bănui uitîndu-te la el, dar noi îi zicem Tickle1
pentru felul cum gîdilă clapele pianului, înţelegi? Cîntă foarte bine. Numai să-i zici ce melodie vrei şi
ţi-o cîntă! Numai acuma nu, aşa-i, Tick? Ascultă, am ceva foarte important pentru tine. Ai căruţa la
îndemînă?
-Da, Ruby, spuse reverendul Tickle cu o voce chiţăită. E chiar afară.
-Eu şi Pat, aici de faţă, plecăm să-l căutăm pe Boone în deşert şi tu o să mergi în spatele nostru cu
căruţa. Ce zici?
Ea îl bătu uşor pe obrazul bucălat.
- Sigur, Ruby, chiţăi el aproape aruncîndu-şi pălăria din cap. Dacă zici tu!
Mîna lui Ruby Lou cu inelele sale frumoase îl luă pe Patrick pe sus. Sughiţînd, el simţi pentru prima
dată cum „micuţii oameni" trebuie să se fi simţit cînd el şi Omri îi purtau prin aer. Spera că l-a ridicat
întotdeauna pe Boone tot atît de uşor cum Ruby îl ridicase pe el. Dar se îndoia de aceasta, amintindu-şi
cum, de cîteva ori, îl înfundase în buzunarul de la pantaloni fără a se întreba dacă omuleţului îi era
frică sau dacă stătea comod.
- Unde preferi să stai? Nu tot în pantoful meu, nu-i aşa? Pe umăr? Nu, poţi aluneca de acolo... Hei,
ştiu un loc sigur!
Şi înainte ca Patrick să-şi dea seama ce se întîmplă, îl băgase în decolteul rochiei sale. Loc în care,
după ce trecu peste ruşinea care-l cuprinsese, constată că era exact ca în primul rînd la balcon la teatru.
Sau poate la prora unei corăbii foarte mari.
Ruby Lou îl plesni pe Tickle peste mînă cînd acesta se întinse după un pahar abandonat şi ieşi din
cîrciumă cu Patrick chiar înaintea ei ca o sculptură în miniatură pe un galion demodat. Îl puse să-i arate
calul lui Boone şi, cît ai zice peşte, îşi înfipse în scări cizmele cu tocuri înalte şi într-un tumult de
jupoane şi satin roşu se săltă în şa.
Patrick se trezi la o înălţime de zgîrie-nori, cu o vedere fantastică asupra unei străzi care îi era
cumva familiară. Apoi îşi aduse aminte. Bineînţeles! Era strada pe care Boone o desenase pentru ei
atunci în ora de desen de la şcoală! Acolo erau închisoarea, şi peste drum grajdurile, drumul nepietruit,
cu cai şi căruţe, cabinetul doctorului şi magazinul general... Singurul lucru care lipsea erau oamenii, cu
1 To tickle = a gîdila (engl.)

toate că văzuse cîteva draperii trase la nişte ferestre şi uşa de la biroul şerifului închizîndu-se în grabă.
între timp, Tickle se grăbise spre locul unde erau calul şi căruţa lui şi se urcase pe locul vizitiului,
luase Miele şi pocni cu ele calul.
-Binecuvîntat fie Domnul, sînt gata de drum, Ruby! spuse el cu vocea lui chiţăită.
-Haideţi, băieţi!
Lovi calul care făcu un pas în spate, dîndu-i lui Patrick un fior, dar Ruby se ţinu dreaptă ca o stîncă.
- Haideţi să-l găsim pe Boone! ţipă neînfricata Ruby Lou.
Şi în următoarea clipă galopau pe strada pustie lăsîndu-l pe Tickle să-i urmeze într-un nor de praf.
12.PRINS ASUPRA FAPTULUI
Boone îşi reveni în acea după-amiază. Sora-şefă fusese peste măsură de ocupată de cînd venise
echipa de chirurgi. Îi înghesui şi îi conduse în grabă pe tava de seminţe, vorbindu-le tot timpul cu o
voce de parcă ar fi zis „este-interesant-şi-în-acelaşi-timp-normal" şi, înainte de a-şi da seama, se
apucaseră de treabă într-o sală de operaţii improvizată cu ajutorul unei lumini puternice şi cu multe
recipiente mici.
Emma avea sarcina să le umple, apoi să i le dădea lui Stele Gemene să le care pînă la echipă. Un
recipient conţinea apă fiartă cu o picătură, două de dezinfectant în ea. Celălalt era cu apă fiartă, ceai,
zahăr şi lapte. (O dată, sora-şefă le-a confundat şi asta a făcut-o să tuşească mult şi să se înece.)
Cum Boone nu avea nevoie de operaţie, fusese pus într-un pat, pe care Emma, sub îndrumarea lui
Omri, îl făcuse dintr-o cutie de chibrituri mare umplută cu şerveţele de hîrtie împăturite cu grijă şi cu o
permită, iar patul era aşezat într-un colţ al tăvii, unde indienii din căsuţă nu puteau să-l vadă. Stele
Gemene stătea cu el şi din cînd în cînd venea şi Pui de Taur să-l vadă; ajungea lîngă cutie ca din
întîmplare, trăgea cu ochiul la faţa lui Boone şi se încrunta. Apoi pleca cu un mormăit de dezaprobare.
Într-un sfîrşit, Stele Gemene se duse către Omri şi Emma, care tocmai se întorceau din grădină,
unde făcuseră o înmormîntare rapidă pachetului de hîrtie cu figurinele de plastic. (Familia lui Omri nu
era bisericoasă, dar Emma reuşise să spună un fel de rugăciune şi chiar să pună cîteva floricele pe
mormînt.)
- Boone sculat! spuse Stele Gemene, mutîndu-şi copilaşul de pe un braţ pe altul, cu un zîmbet pe
toată faţa.
Ţinea mult la Boone de cînd o ajutase să nască bebeluşul.
Omri şi Emma merseră lîngă pătuţ şi văzură că Boone îşi deschisese ochii şi încerca să se ridice.
Cînd îl văzu pe Omri aplecîndu-se deasupra, faţa lui bronzată fu luminată de un zîmbet.
-Salut, prietene, spuse el răguşit. Ce s-a mai întîmplat cu mine de data asta? A tras indianul ăla
şmecher vreo săgeată în mine, sau ce?
-Mi-e teamă că de data asta a fost Patrick, mărturisi Omri. Fără să vrea, dar te-a strîns prea
-Da? Asta explică de ce îmi simt coastele de parcă ar fi rupte.
-Ei bine, nu sînt, eşti doar plin de vînătăi, dar aproape te-ai sufocat.
Boone păli.
-Sufocat! Mamă Doamne, ca şi cînd te spînzură? Iisuse, ăsta întotdeauna a fost cel mai rău coşmar al
meu, să dau ortu' popii aşa! Nu m-am gîndit niciodată că dragul de Pat ar putea fi aşa de neglijent!
Unde-i copilul ăla, totuşi? Şi cine-i asta? adăugă el, brusc văzînd-o pe Emma.
-Ea este Emma, Boone. E o prietenă de-a noastră. Emma, el este Boone. E un cow-boy din Texas.
Emma întinse mîna şi Boone o apucă solemn de o unghie şi o scutură.
- încîntat, domnişoară, spuse el curtenitor. Se uită la ea un moment.
- Ştii, cu părul tău blond şi aceşti ochi albaştri ca cerul din miezul zilei îmi aminteşti de o doamnă
pe care o cunosc... Bineînţeles că tu eşti mai tînără decît ea...
Se mai uită puţin la ea, apoi se scutură şi spuse vesel:
- Hei, mă simt mai bine cu fiecare clipă. Să ştiţi că nu-i nimic mai bun pentru un om bolnav decît să
fie în apropierea unei fete frumoase! Numai dacă nu-i şi... şi el înghiţi în sec semnificativ.
Omri oftă şi se uită la Emma.
- ... şi puţină băutură, spuse el resemnat.
-Numai un pic, şi Boone arătă cea mai mică porţie posibilă între degetul mare şi cel arătător. Cel mai
bun medicament pentru sufocare.
-Uf, bine, spuse Omri rîzînd. O să-ţi aduc puţin. Emma ai putea să stai de vorbă cu el, spune-i unde
este Patrick, asta ar trebui să-i abată gîndurile de la sete.
Omri merse jos în sufragerie unde era dulapul cu băuturi. Tatăl lui nu prea bea, dar ţinea tot timpul
o sticlă de scotch, nişte vin şi ceva bere la îndemînă, în acelaşi dulap cu paharele de mărimea şi forma
potrivită. Omri alese un pahar mic de lichior şi tocmai turna o porţie mică de whisky cînd tatăl lui intră
în cameră şi îl prinse asupra faptului.
- Omri? Ce naiba vrei să faci?
întrebarea nu era pusă pe un ton nervos, ci mai mult de nedumerire. Omri înţepenise acolo cu sticla
într-o mînă şi paharul în cealaltă: imaginea clară a vinovăţiei.

- Eu... eu... eu... torn puţin whisky.
- Ăla nu este un pahar pentru whisky, spuse tatăl lui ca şi cum nu i-ar fi trecut prin cap ce altceva să
spună.
Traversă camera, luă sticla din mina lui Omri şi îi puse dopul. Se aşternu o tăcere grea.
- Ei bine, acum că ai turnat, ai putea să îl şi bei. Omri se uita la lichidul maro din pahar. Voia
să spună „Nu este pentru mine" sau „Nu îl vreau", dar ştia că, dacă spunea aşa, ar fi urmat şi mai multe
întrebări la care nu putea da răspunsuri. Deci respiră adînc şi cu un sentiment de disperare îl bău dintr-
o înghiţitură.
Băutura era oribilă. Parcă îi rămăsese în gît, făcîndu-l să se înece. Ochii îi lăcrimau. Cînd în fine se
scurse pe gît, simţi că-i arde stomacul.
îşi dădea seama că tatăl lui îl urmăreşte curios.
- Este evident că nu prea suporţi băuturile tari, remarcă el, uitîndu-se la faţa roşie a lui Omri şi la
ochii lui înlăcrimaţi.
Omri nu spuse nimic.
-Ai vrut numai să încerci, nu-i aşa? insistă tatăl lui pe un ton ca de la bărbat la bărbat.
-Cam aşa ceva, spuse Omri răguşit.
-Ei bine, încearcă orice lucru merită încercat o dată, ăsta este şi mottoul meu. Numai o dată, în acest
caz, bine? şi puse sticla deoparte cu hotărîre.
Omri plecă spre uşă, încercînd să scape de gustul rău din gură. Exact cînd ajunse acolo, tatăl lui
spuse:
-Cred că este timpul să-i duc înapoi.
-Pe cine?
-Oh! Pe Emma.
-Şi pe Patrick.
-Patrick? repetă Omri blocat.
-Este sus la tine în cameră, nu?
-Aa... da. Dar a... adormit.
-Cum adică?
-Era foarte obosit şi a adormit şi - ei bine, cred că ar fi mai bine să rămînă aici peste noapte, spuse în
grabă Omri.
-Mama lui este de acord? Omri murmură ceva şi spuse:
-Îi spun Emmei să coboare.
Mai tîrziu, Emma îi telefona în secret lui Omri de acasă ca să-i spună că mama lui Patrick ştie că el
a ajuns cu bine acasă cu bicicleta, dar a fost
„aşa de obosit, încît a adormit imediat". Şi asta, deşi a necăjit-o putin, a făcut-o să se resemneze şi să
rămînă încă o noapte.
- îi mai dau doar noaptea asta, spuse Omri. Ceea ce vrea el, să stea o săptămînă, este ridicol, îl aduc
înapoi mîine dimineaţă.
Emma nu spuse nimic în primul moment, dar apoi adăugă:
-Nu mi-a plăcut deloc că a trebuit să plec. Nu vreau să pierd nimic. Vrei, te rog, să-i saluţi din partea
mea pe Boone şi pe Stele Gemene şi pe Pui de Taur. Şi pe bebeluş. Şi pe sora-şefă.
-Ei nu i-ar plăcea, spuse Omri. Nu-şi pierde ea timpul cu chestii din astea.
Dar ceva din vocea Emmei îi făcu plăcere.
- Ne vedem la şcoală mîine, continuă el. Şi nu uita. Nici un cuvînt nimănui. Fără excepţii. Promite.
Şi Emma replică:
- Am promis deja, dar şi ea, la fel ca Omri, nu prea dormi în noaptea aceea.
13.DOMNUL JOHNSON BĂNUIEŞTE CEVA
Următoarea zi era luni. Şcoală. Omri se sculă foarte devreme după o noapte agitată. Prima dată cînd
Pui de Taur nu trebui să-l trezească.
Primul lucru pe care îl făcu fu să deschidă cufărul. Patrick era exact ca înainte - rece, dar respirînd
uşor. Omri se lăsă pe vine şi îl privi. Ştia ce ar trebui să facă. Ce trebuia să facă de fapt. Oricum, murea
de nerăbdare să audă ce se întîmplase în Texas - dacă într-adevăr acolo ajunsese Patrick. Numai că nu
prea voia să întrerupă o aventură, dacă avea loc vreuna.
În tot cazul, închise capacul şi puse mîna pe cheia cu panglică roşie.
- Tinere! Am nevoie de ceva ajutor.
Era sora-şefă, care-i vorbea pe cel mai ferm ton al ei.
- Nu poţi să mai aştepţi puţin, soră-şefă?
-Nu. Cîţiva dintre aceşti bărbaţi sînt destul de sănătoşi ca să meargă înapoi de unde au venit. Acum
nu mai am ce să le fac. îmi ocupă paturile şi timpul degeaba. Vino, i-am dus în faţa dulapului aceluia al
vostru, şi acum trimite-i înapoi.
Omri se ridică. Nouă indieni, mulţi dintre ei cu capetele sau membrele bandajate, şi unul cu cîrje
făcute din chibrituri, stăteau chiar lîngă uşa dulapului. Pui de Taur şi Stele Gemene erau şi ei acolo.
- E bine dacă se întorc, Pui de Taur?
-Bine, să meargă. În sat multă nevoie. Fiecare are multă treabă.
-Vrei să mergi şi tu cu ei? întrebă Omri cu inima grea.
Pui de Taur se uită în sus la el.
- Gîndesc mult dacă plec sau rămîn. Vreau şi una, şi cealaltă. Deci aleg. Trimite pe Pui de Taur
înapoi acum. Apoi, cînd soare apune, aduci înapoi. Văd satul. Apoi vin văd soldaţii răniţi.
-Ce idee bună, poţi să fii în două locuri aproape în acelaşi timp! O iei pe Stele Gemene cu tine?
-Da, iau nevastă. Iau şi fiu. Iau şi cal. Omri aduce pe Pui de Taur înapoi cînd soare apune.
Omri se simţea cam nedumerit faţă de tot acest plan, dar aprobă şi îşi atinseră mîinile amîndoi.
Deschise dulapul. Cu ceva ajutor de la sora-şefă şi ridicîndu-se unul pe altul, indienii se grăbiră să
treacă peste marginea de jos a dulapului cu cal cu tot. Pui de Taur o ajută pe Stele Gemene să urce. Ea
îi aruncă lui Omri o privire tandră şi îi făcu cu mîna.
Apoi Omri „împrumută" cheiţa de la cufăr şi îi trimise înapoi. De ce oare se simţea trist, deşi, de
fapt, plecarea asta va dura numai o zi? Puse figurinele de plastic în siguranţă, în buzunarul lui.
Sora-şefă oftă cu satisfacţie.
- Acum nu vom mai pierde pe nici unul dintre ei, spuse ea. Toţi ceilalţi sînt pe calea cea bună.
- Ce a spus echipa de medici de toate acestea? Sora-şefă îşi permise un surîs încrezut.
- Ei bine, cum spune poetul, „Conştiinţa ne face pe toţi laşi!" Cred că fiecare şi-a imaginat că a băut
prea mult şi nici unul nu a vrut să recunoască în faţa celorlalţi, aşa că şi-au văzut de treabă ascultînd de
ordinele mele. Mă rog, de sugestiile mele.
-Presupun că n-ai dormit toată noaptea după ce i-am trimis înapoi?
-Să spunem că nu am dormit foarte mult. Nu-i nimic.
-Eşti minunată, spuse sincer Omri.
-Ei, fugi de aici, spuse sora-şefă, neluînd în seamă complimentul, dar el văzuse o umbră de plăcere pe
trăsăturile ei dure. Ce-ai zice de o cană de ceai? Nu pot să-mi încep ziua fără ea.
-Şi nici eu nu pot s-o încep fără cafeaua mea, interveni vocea lui Boone.
Omri îi făcuse o casă din Lego şi îl pusese în spatele dulapului ca să poată dormi bine mai departe
de agitaţia „spitalului" de pe tava de seminţe.
Acum Omri ridicase acoperişul. Boone stătea în capul oaselor în pat fiind gata pentru orice.
- îmi e şi foame, deci, dacă tot nu mi-am primit licoarea, nu uita de ceva haleală ca lumea!
Omri avusese probleme cu el seara trecută cînd se întorsese fără whisky.
Acum, se grăbi spre bucătărie de unde luă cît mai multă „haleală ca lumea", în timp ce fierbea apa
pentru ceai şi cafea. îşi dorea ca Emma să fi fost acolo. Se simţea copleşit, trebuind să facă totul
singur. Nu era sigur dacă asta era ordinea de prioritate: să se ocupe de mîncare înainte de a-l aduce pe
Patrick înapoi. în timp ce urca scările în vîrful picioarelor, îşi spuse că va rezolva problema asta
imediat după ce se va îmbrăca.
Dar abia intrase înapoi în cameră, că nişte paşi care urcau scările îl speriară.
- Hei, Omri! Scoală-te, ai apărut la ştiri! Era Gillion, care bătea la uşa lui. Omri puse
repede ceva pe capacul cufărului şi crăpă uşa dormitorului.
- Ce tot spui acolo?
- Am auzit la radioul meu. Radio Londra. Au anunţat cîştigătorii concursului de povestiri!
Omri rămăsese fără glas. Uitase de cîştigarea concursului.
- Aş fi vrut să fi auzit şi eu, spuse în sfîrşit.
- Păcat că acum s-a terminat, spuse Gillon, coborînd scările în pijama.
După aceasta nu mai fu nici un minut de linişte. Părinţii lui Omri auziseră şi ei anunţul şi voiau ca
Omri să coboare la un mic dejun special, cu omletă, ca să sărbătorească evenimentul. Şi după ce toate
astea se terminară, era deja prea tîrziu să mai urce sus pentru că metroul nu-l aştepta. Noroc că-i
dăduse mîncarea sorei-şefe ca să o distribuie, lăsîndu-i şi lui Boone o porţie (aşa-zisă) mare, în căsuţa
lui.
Omri trebuia să plece şi să-l lase pe Patrick (ori)unde era.
Capetele rase nu erau pe strada Hovel ca să-i facă probleme şi Omri ajunse cu bine la şcoală,
simţindu-se însă destul de îngrijorat. Era foarte îngrijorat pentru Patrick. Ce-o să spună mama lui cînd
va vedea că nu apare? Şi dacă se afla în pericol, aşa cum şi Omri fusese în satul indian, şi aştepta ca pe
jar să-l aducă cineva înapoi?
îşi puse cărţile şi celelalte lucruri în dulapul lui şi intră la Cercul de literatură. Domnul Johnson,
directorul, era deja pe scenă dregîndu-şi glasul pentru a se face linişte. Erau mai mulţi profesori decît
de obicei. Erau şi cîteva sute de elevi care şedeau pe podea.
Omri se strecură înăuntru şi se aşeză lîngă uşa principală. îşi întinse gîtul uitîndu-se după Emma,
dar nu o văzu. Oare nu venise la şcoală? încă se uita nerăbdător după ea cînd domnul Johnson începu
să vorbească. Omri nu băgă în seamă discursul pînă cînd, deodată, îşi auzi şocat numele.
Peste tot în sală toţi îşi întoarseră capetele spre el. Omri se îndreptă de spate alarmat.
- ... într-adevăr foarte mîndru, concluziona domnul Johnson. Omri, ridică-te şi vino aici.
Absolut încurcat, Omri se ridică în picioare.
-Eu...?
- Da, da! spuse radiind domnul Johnson.Toţi profesorii de pe scenă zîmbeau şi, în timp ce Omri
înainta, toată lumea începu să aplaude.
Omri se trezi urcat pe scenă şi, întorcîndu-se, văzu că era punctul de atracţie a sute de perechi de
ochi. Ce însemnau toate acestea...? Măcar dacă ar fi ascultat discursul!
- Acum, întîmplător, spuse domnul Johnson pe un ton solemn, am la mine o copie a povestirii lui
Omri, care a fost păstrată la şcoală atunci cînd Omri s-a înscris la concurs. Şi cred că ar fi frumos dacă
Omri ar fi de acord să ne citească povestirea la această adunare a Cercului din dimineaţa asta.
Omri rămase cu gura deschisă.
Domnul Johnson îi dădu un manuscris pe care îl recunoscu ca fiind cel scris chiar de el în trei
exemplare. Pe unul îl trimisese la Telecom pentru concurs, pe altul îl ţinuse el şi pe acesta îl dăduse
secretariatului şcolii. La început era scris titlul: Indianul de plastic.
îl apucă şi îl strînse pînă ce îl mototoli, înghiţi în sec, şi privi implorator spre domnul Johnson.
- Ei hai, fără falsă modestie, Omri! Telecom a anunţat şcoala că tu ai cîştigat premiul întîi pentru
grupa ta de vîrstă - trei sute de lire! Ce ziceţi de asta, oameni buni?
Se auzi un murmur impresionat şi invidios din mulţimea din faţa scenei, şi Omri auzi remarci de
felul: „Trei sute! Uau - Mai creşti puţin, Omri, şi o să fii milionar!", şi din nou izbucniră aplauze.
- Stai aici în mijlocul scenei, spuse domnul Johnson, luîndu-l pe Omri de după umeri. Acum! Nici
eu n-am avut timp să îţi citesc lucrarea, deci mă voi aşeza aici ca să o ascult. Bravo, Omri! Hai, începe!
Omri se înfiora pentru un moment şi apoi se gîndi: „Hei, toată povestea asta nu e rea deloc, doar la
aşa ceva am visat!" Ca atare, începu să citească.
Povestirea era bazată pe prima lui mtîlnire cu indianul, acum un an, cînd a descoperit prima dată
dulapul şi cheiţa magică. Era o poveste bună şi el îşi dăduse toată silinţa să o scrie bine.
Cînd începu să citească, era foarte emoţionat şi se încurcă în cuvinte dar, după un paragraf sau două,
prinse a citi cu intonaţie şi dăruire. Imită vocea morocănoasă a lui Pui de Taur, şi încercă şi accentul
texan al lui Boone; cînd spunea o glumă, toată sala izbucnea în hohote. Toată lumea stătea ca pe ace să
vadă ce va urma. Era foarte satisfăcut, iar cînd termină şi aplauzele izbucniră din nou, Omri simţi că
acela era un moment important din viaţa lui pe care nu-l va uita niciodată.
De fapt, se simţea foarte mulţumit de el însuşi - senzaţie cu care nu prea era obişnuit la şcoală - cînd
deodată îşi dădu seama că domnul Johnson se ridicase şi stătea în spatele lui holbîndu-se într-un mod
ciudat.
înainte ca aplauzele să se termine, domnul Johnson se aplecă şi îi şopti lui Omri ceva care-i îngheţă
sîngele în vine.
- Vreau să vii în biroul meu imediat.
Omri se întoarse şi se uită la el. Fu şocat să vadă că toată veselia dispăruse de pe faţa directorului,
care avea culoarea hîrtiei ude.
- Povestirea asta, continuă sinistra voce pe un ton încet ca s-o audă doar urechile lui Omri, trebuia
să fie o invenţie. Am motive să cred că mare parte din ea, oricît de incredibil ar fi, este adevărată.
14.CER DE UN GALBEN CIUDAT
Doctorul Brant îşi puse stetoscopul demodat înapoi în geantă. Patrick, care trăgea cu ochiul din
spatele volănaşului de bumbac de pe corsajul rochiei lui Ruby Lou, îl văzu pe Boone întins pe patul ei
pe o pătură frumos colorată.
Cel puţin nu mai stătea întins în nisipul încins al deşertului, cu toate că, atunci cînd îl găsiseră în
sfîrşit, se făcuse aproape întuneric şi Patrick se speriase crezînd că nu-l vor mai găsi.
Calul nu îi ajutase prea mult - şi-au dat seama imediat că nu avea nici o idee despre unde este
stăpînul lui. Dar Ruby Lou fusese foarte hotărîtă să-l găsească pe Boone, şi avuseseră noroc cu talentul
lui Tickle, care ştia să descopere urmele cuiva. Cu ajutorul lui găsiseră drumul pe unde calul venise în
oraş din deşert. Lucrul fusese posibil deoarece calul avea nişte potcoave foarte ciudate.
- Seamănă cu unele dintr-o epocă trecută, remarcase Tickle.
După aceea trebuiseră doar să meargă pe urmele lui şi cînd, pe un teren mai tare le pierduseră,
Patrick văzu - conturîndu-se pe fondul unui superb apus de soare deşertic - un cactus pe care îl
recunoscu. În curînd, Ruby Lou şi Tickle urcau trupul lui Boone în căruţa lui
- Sigur că s-a lovit la cap sau aşa ceva, spuse Tick. E mai rece decît fasolea de săptămîna trecută.
Doctorul Brant nu spuse nimic despre fasolea de săptămîna trecută. Era un om care nu vorbea mult.
Doar îşi strînse stetoscopul şi se pregăti de plecare.
- Ei, doctore? ţipă Ruby Lou nerăbdătoare. Bătrînul dădu din cap.
- Nu găsesc nimic în neregulă cu el. Capu-i bine. Nu are febră. Nu a fost împuşcat. Nimic, în afară
de nişte vînătăi în regiunea coastelor, probabil de cînd a căzut de pe cal. Este clar că nu vrea să se
scoale.
- Dumnezeu să-i ierte păcatele, doctore, poate-i beat? întrebă Tickle pios.
- Uite cine vorbea, mormăi Ruby. Doctorul negă.
- Nu se simte nici un pic de băutură în respiraţia lui. Nu pot explica. Mai bine lăsaţi-l aşa întins.
După ce doctorul plecă, Tickle spuse că el dă o fugă pînă la circiumă să cînte la pian puţin, ca să-şi
mai liniştească nervii.
- O să-ţi fie bine aici singură, Ruby?
- Nu sînt singură, replică ea prompt, şi îşi atinse uşor decolteul. Pat şi cu mine ne vom ţine de urît
unul altuia şi vom hotărî ce să facem cu Billy ăsta.
Tickle se ridică brusc la înălţimea lui de un metru şi jumătate şi spuse pe un ton de comandă:
- Să nu crezi tot ce vezi. Multe lucruri sînt făcute de diavol în lumea asta. Crede-mă pe mine, cu
toate că nici eu nu sînt fără de păcate!
Şi, înainte de a închide uşa, îşi îndreptă ochii spre cer.
- Ai auzit? I-a mai rămas un pic din vocaţia de preot, deşi nu a mai făcut o slujbă de cînd
Organizaţia Ochiului-Mort a ars biserica în '81.
Aşa a învăţat să citească urmele, încercînd să-i prindă.
În timp ce vorbea, Ruby îl ridică pe Patrick între două degete şi îl puse pe o masă. Era acoperită cu
multe - din punctul de vedere al lui Patrick enorm de multe - feluri de obiecte feminine: o perie cu
dosul dintr-o carapace de broască ţestoasă, sticle de parfum cu pompiţe de cauciuc învelite în mătase,
nişte poze sepia în rame de argint, un pieptene de fildeş... Patrick putea foarte uşor să se scufunde şi să
se sufoce în pudra dintr-un bol de sticlă, şi oglinda în rama ei din email, peste care el abia îşi putea
vedea capul, era de mărimea unui zgîrie-nori. Agrafele de aramă erau la fel de înalte ca şi el.
-Bine, Pat, hai să te auzim, spuse Ruby Lou.
-Pe cine? Pe mine? spuse Patrick înmărmurit.
-Nu mă duce pe mine cu vorba acum. Tu ştii ce se întîmplă cu prietenul meu Billy Boone, nu-i aşa?
Nu era o întrebare. Ochii ei albaştri erau mijiţi şi îl fixau, deşi gura ei roşie îi zîmbea.
Patrick se aşeză turceşte pe un pămătuf pentru pudră făcut din puf de lebădă.
-Da, de fapt, ştiu. Dar tu n-o să mă crezi dacă îţi voi spune.
-Ia, pune-mă la încercare!
Patrick îi spuse.
- Boone şi-a lăsat trupul aici şi a plecat în viitor.
Urmă o pauză pînă ca ea să poată vorbi.
-Să zicem că te-aş crede. Şi s-ar putea chiar să o fac, pentru că şi el mi-a spus o poveste de genul ăsta
odată. Se va întoarce?
-Da, dar numai dacă prietenul meu Omri întoarce cheia la... la celalalt capăt.
-În viitor? De acolo vii tu?
-Da.
-Din ce an? întrebă ea ca şi cum l-ar fi prins cu minciuna.
Patrick îi spuse.
Ea se îndreptă de spate.
- Sfinte Doamne! Asta este aproape peste o sută de ani de acum înainte!
Se ridică şi măsură camera de la un cap la celălalt. Patrick o privea. Bineînţeles că era îmbrăcată
cam ostentativ, ceea ce-l făcu să presupună că era o doamnă doar cu numele, ca să zic aşa, dar cînd ea
ajunse la capătul camerei unde putea să o vadă mai bine, îşi dădu bine seama că era foarte drăguţă. Şi
era şi deşteaptă, mai deşteaptă decît toţi bărbaţii aceia nebuni din bar care începuseră să se bată şi să se
împuşte cînd îl văzuseră pe el.
Şi era şi curajoasă şi rezistentă. Felul cum călărise pe calul acela, cum se înverşunase să-l caute pe
Boone, felul cum ridicase corpul mare al lui Boone în căruţă... Patrick o admira. Şi ea îl plăcea pe
Boone şi îl plăcea şi pe el mult. Patrick se întreba dacă şi el o plăcea pe ea.
Se opri din mers.
- Cum e în viitor?
- E bine. Avem multe invenţii care ne fac viaţa mai uşoară. Mergi în maşini... astea sînt ca nişte
căruţe fără caiCfoarte rapide, şi avem şi maşini care zboară. Ai fotografii care se mişcă în case ca să te
distrezi. Şi doctorii au descoperit cum să vindece multe boli, deci oamenii trăiesc mai mult.
- Mamă! Sună grozav! Sînt şi dezavantaje? Era într-adevăr deşteaptă.
- Ei, da. Sînt prea mulţi oameni. Fac multă mizerie şi mulţi dintre ei sînt săraci şi înfometaţi, încă
mai sînt crime. Şi sînt multe războaie. Nu numai cu pistoale, cu arcuri şi săgeţi şi alte chestii din astea.
Există arme acum - vreau să zic, atunci - , adică, oricum, sînt mult mai înfricoşătoare şi ar putea să
distrugă întreg Pămîntul.
Ruby Lou veni din nou lîngă el şi se aşeză. îşi sprijini cotul pe masă (braţul ei era ca un stîlp de
marmură albă) şi bărbia în palmă. îl fixă cu ochii ei albăstrui.
-Astea sînt dezavantaje destul de mari. Cred că o să rămîn pe aici pînă la adînci bătrîneţi... este greu
cîteodată, dar cel puţin noi sîntem prea civilizaţi ca să omorîm mai mult de unul sau doi oameni
deodată. Spune, nu o să împuşte cu armele astea cît timp e şi Billy acolo, nu-i aşa?
-Nu, nu cred.
-Ar fi bine să-l lase în pace pe Billy al meu, spuse ea, şi felul în care o zise îi dădu de înţeles că Boone
îi era mai mult decît doar un prieten.
Patrick petrecu noaptea comod într-un buzunar al hainei de raton a lui Ruby Lou, pe care o pusese
special pe un scaun pentru el. Iar ea îşi petrecu noaptea stînd lîngă pat şi veghindu-l pe Boone.
-Nu vei fi obosită? întrebă Patrick cînd ea îi aranja patul după ce îl hrănise cu cîteva firişoare dintr-o
friptură în sînge şi o bucăţică de cartof şi nişte lapte din degetarul ei.
-Nu-ţi face griji pentru mine, prietene, eu sînt obişnuită să nu dorm.
Micşoră lumina lămpii cu petrol astfel încît să nu-l deranjeze. Apoi, Patrick o văzu îndreptîndu-se
spre fereastră. Trase draperiile pline de volănaşe.
- Cerul are o culoare ciudată, spuse ea iscodind întunericul nopţii. Nu-mi place nici aerul.
Atmosfera e cam încărcată. Sper că nu ne aşteaptă o furtună.
Patrick dormi liniştit. Dimineaţă, cînd se sculă, blana de raton îl gîdila pe la nas. Auzea clar toate
zgomotele oraşului: cai nechezînd, roţi scîrţîind, cîini lătrînd, cocoşi cîntînd, oameni vorbind - dar
peste toate astea era ceva ciudat şi macabru! Un fel de geamăt, un sunet de fond.
Ruby stătea în picioare tot acolo unde o văzuse ultima oară, la fereastră. Patrick se ridică în blană şi
strănută.
- Ruby! strigă el cît de tare putu.
Ea se întoarse de la fereastră şi îl luă în mînă. Mîna ei era fină, cu excepţia unor bătături cît nişte
pepeni galbeni, de la călărit probabil. Mirosea frumos a săpun şi tremura.
-Ce face Boone?
-Exact la fel. Vino aici şi uită-te la cer.

Îl duse pînă la fereastră. îşi rezemă braţele de degetul ei şi privi în sus. Cerul şi aerul aveau o
culoare ciudată, galbenă. Sub fereastră putea să vadă oamenii giganţi grăbindu-se încoace şi încolo.
Sunetul de fond era vîntul bătînd în rafale neregulate. Prindea rochiile femeilor şi le ridica.
Sufla fumul din coşuri ca pe nişte semnale de alarmă. Deranja caii, enervîndu-i şi făcîndu-i să îşi
scuture tare capetele.
Cînd se uită, pălăria unui bărbat fu luată de vînt şi aruncată în noroiul de pe stradă.
Bărbatul alergă după ea. Undeva, o uşă se bălăngănea ritmic, iar vîntul bătea acum mai regulat.
-Ce este asta, Ruby? întrebă Patrick cu o voce îngrijorată.
-Nu sînt sigură, amice. Sper doar că nu este ce ar putea fi.
-Ce?
- Un vînt care se roteşte.
Patrick se întoarse pentru a se uita la ea, dar nu-i putea vedea decît bărbia. Gura i se usca subit.
- Nu cumva... vrei să spui uragan? O chestie din aia neagră care...
Ruby Lou privi la Boone, stînd culcat pe pat. îl acoperise cu o cuvertură. Arăta liniştit şi avea o
culoare normală în obraji. Pălăria, pe care o luase la sfatul lui Patrick, era lingă el.
- Hei, asta ar fi chiar bună! spuse ea cu un rîs ciudat.
-Ce?
- Noi ne facem griji de ce se întîmplă cu el acolo. Dacă prietenul tău a întors cheia lui magică şi l-a
trimis pe Boone înapoi acolo - iar partea din el pe care a lăsat-o aici a dispărut din acel loc?
15.INTEROGATORIUL
Domnul Johnson îşi ţinuse mîna pe umărul lui Omri pînă ajunseră în biroul său ca şi cum i-ar fi fost
frică să nu fugă dacă nu-l ţinea.
Şi ar fi fost posibil să o fi făcut dacă nu ar fi fost pe jumătate paralizat, cel puţin mental, din cauza
şocului.
Ştie! Acestea erau singurele Cuvinte din mintea lui Omri. Ce mai putea să facă atunci cînd va
începe interogatoriul, ceea ce se va şi întîmpla în cîteva momente? Să mintă, să nege totul - bine, dar
dacă...?
Domnul Johnson îl împinse pe uşa biroului său, intră înăuntru, închise şi încuie uşa după el.
Apoi merse în spatele biroului său. Dar nu se aşeză. Se aplecă în faţă, se sprijini de birou şi îl fixă
hipnotic pe Omri.
- Acum, Omri, spuse el cu o voce clară şi adîncă pe care o folosea doar în ocaziile solemne cînd
cineva făcuse ceva extrem de grav. Ştii ce am de spus.
Omri înghiţi în sec şi se holbă la el la fel cum un iepure se holbează la farurile unei maşini care îl
loveşte.
- Nici tu nu ai uitat acea zi de anul trecut, cum nici eu nu am uitat-o, spuse el. Ziua în care tu şi
Patrick aţi fost trimişi la mine în birou pentru că vorbeaţi în timpul orei. Ziua în care am plecat acasă
mai devreme presupunînd că sînt bolnav pentru că văzusem ceva ce nu era posibil să existe. îţi
aminteşti ziua aceea, Omri, nu-i aşa?
Omri îşi simţi capul aprobîndu-l pe director.
-Ceea ce crezusem că am văzut, continuă directorul încet, erau doi omuleţi micuţi în palma unui băiat.
Şi se mişcau. Unul dintre ei era îmbrăcat ca pieile-roşii.
-Nu e corect să spui „pieile-roşii", se auzi Omri spunînd cu o voce strangulată.
Domnul Johnson îşi lăsă capul pe spate.
- Te rog să mă ierţi!
-Lor nu le place, continuă Omri neajutorat, aproape neştiind ce spune. Ar trebui să spuneţi
„amerindian" sau „băştinaş american".
-întotdeauna am spus „pieile-roşii" şi voi continua să spun aşa! Dintr-o dată, domnul Johnson ţipă.
Spun că am văzut o piele-roşie, unul mic de tot, şi un alt omuleţ, şi erau vii, şi eu am petrecut
săptamîni încercînd să mă conving că nu i-am văzut, că eram obosit, şi în sfîrşit m-am convins.
Aproape. Pînă în dimineaţa asta. Cînd te-am auzit citindu-ţi povestirea - continuă aplecîndu-se şi mai
mult, tot mai aproape, încît Omri trebui să se retragă un pas - am revăzut totul şi am ştiut, am ştiut că
pînă la urmă nu îmi imaginasem acele lucruri! Ar fi trebuit să am mai multă încredere în judecata mea!
Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu sînt omul care să aibă vedenii!
Respiră adînc şi îşi permise să se aşeze.
Omri fu lăsat să stea în picioare în faţa biroului. Genunchii i se înmuiaseră şi îşi simţea faţa rece.
-Deci, băiete, spuse domnul Johnson mai calm, haide să o luăm de la început., Pe pămînt şi în cer sînt
multe lucruri, Horatio..."
-Cine? articula Omri.
- ...Cum spunea Shakespeare. Eu am văzut ce am văzut. Ei sînt reali. Ăsta e adevărul. Aşa este?
Omri rămăsese nemişcat. Nu mai dorea să mintă şi stătea tăcut.
- Omri, dacă nu-mi spui ce vreau să ştiu, va trebui să obţin informaţii de la părinţii tăi.
Ochii lui Omri alunecară asupra telefonului. Mintea lui, paralizată înainte, se trezi la realitate. Nu
încuiase uşa de la camera lui pentru că nu putuse - se încuia doar pe dinăuntru. Dulăpiorul era acolo.
Boone era tot acolo. Sora-şefă era şi ea tot acolo, ca şi ceilalţi indieni. Singuri şi neapăraţi... Să nu mai
vorbim de Patrick, care era într-o comă adîncă în cufăr. Dacă domnul Johnson telefona acasă, mama
sau tatăl lui avea să răspundă şi primul lucru pe care urma să-l facă era să urce în camera lui... Asta
dacă ar crede.
Dar ei nu vor crede, cum să creadă aşa ceva?
Uitîndu-se la domnul Johnson, Omri se gîndi la un lucru. Domnul Johnson nu era omul căruia să-i
placă să se facă de rîs.
- Dacă vreţi, sunaţi acasă la mine, spuse Omri. Capcana se închise. Acum nu Omri era cel
prins, ci domnul Johnson. Acesta bătea darabana cu degetele pe birou, uitîndu-se la telefon,
imaginîndu-şi conversaţia... Nu. Trebuie să-l facă pe băiat să recunoască mai întîi adevărul. Dar
cum...?
Exact în momentul critic, interveni ceva. Telefonul, la care se uitau amîndoi, începu să sune.
Ridică receptorul.
-Alo? Da, aici e directorul... Ascultă şi expresia de pe faţă i se schimbă. Ochii îl fixară pe Omri şi
sprîncenele i se ridicară. Da. Da, este întîmplător este chiar aici cu mine... Acoperi receptorul cu mîna
şi spuse posomorit: Este mama ta.
-Uf... ce vrea?
Nu răspunse, doar îi înmînă telefonul lui Omri.
-Mama?
-Omri? Unde este Patrick?
Inima lui Omri tresări în adîncul pieptului.
-Patrick...?
-Da, dragule, unde este? Mama lui este aici disperată. E şi Emma cu ea. Mama lui şopti: Plînge. Se
pare că i-a spus mamei lui Patrick să nu se îngrijoreze, căci Patrick petrece noaptea la noi. Ceea ce
bineînţeles că nu s-a întîmplat. Acum, spune-mi unde este?
- Eu... nu sînt sigur, spuse Omri ezitînd. Ceea ce nu era chiar o minciună.
Urmă un moment de linişte la celalalt capăt. Apoi: „Omri, te rog să mi-l dai pe domnul Johnson".
Ca prostit, Omri îi înmînă receptorul domnului Johnson şi ascultă atît cît putea auzi, deoarece îşi
simţea tot sîngele în urechi.
-Da? Aici Johnson... Da... înţeleg... Da, îmi aduc aminte de Patrick foarte bine. îşi ţinea ochii mijiţi şi
se uita suspicios la Omri. Doriţi ca Omri să vină acasă? Nu, nu este nici o problemă, spuse el. De fapt,
îl voi aduce chiar eu.
-Ah, nu! ţipă Omri involuntar.
-Ah, ba da, spuse domnul Johnson. Puse receptorul în furcă şi se ridică în picioare. Hai să mergem,
băiete ! Hm - Porsche-ul meu este afară. Tu arată-mi pe unde să o iau.
Omri îi arătă drumul spre casă. Ce altceva putea face? Mintea îi funcţiona repede.
Mama lui Patrick - mama lui - probabil şi tatăl lui - şi acum şi domnul Johnson. Vor fi cu toţii acolo,
ţipînd la el, ţipînd la Emma, distrugîndu-le rezistenţa... Singurul lucru bun la care se putea gîndi era:
„Bine că i-am trimis pe Pui de Taur, pe Stele Gemene şi pe copil înapoi cu bine!" Figurinele lor erau
încă în buzunarul lui.
Domnul Johnson parcă Porsche-ul lui nou, parte a unei moşteniri, după cum se zvonea, sub vechiul
ulm care se uscase din cauza bolii „Ulmului Olandez", de acum cîţiva ani, şi încă nu fusese tăiat. Era
un copac uşor de escaladat şi Omri îşi închipuia că ar putea zbura pînă sus în vîrf într-o clipită. Dacă ar
putea numai să fie acolo sus pe o ramură chiar deasupra ferestrei dormitorului lui, poate că ar putea să
intre, să încuie uşa, să îi pună pe toţi omuleţii în dulăpior, să-l aducă înapoi pe Patrick şi toate astea
înainte ca să intre cineva acolo...
Dacă! Dacă! Dar mîna domnului Johnson era din nou pe umărul lui ca o cătuşă de oţel, uşa casei se
deschise chiar înainte ca ei să ajungă la ea, şi toţi aşteptau. Aşteptau explicaţia lui Omri.
16.PANICA
-Ei bine, Omri, unde l-ai ascuns pe Patrick?

- Unde este, dragule?
-Unde este fiul meu? Aşteptaţi să pun eu mîna pe el!
Faţa Emmei era aceea la care se concentrau ochii lui Omri. Arăta chiar jalnică. Cînd văzu că se uita
la ea, îşi mişcă puţin capul şi el înţelese imediat că voia să-i spună: „Nu le-am zis nimic". Dar evident
că avusese mult de îndurat şi Omri se simţea prost pentru asta.
Ambele mame arătau de parcă erau gata să-l pocnească; tatăl lui rămăsese pur şi simplu perplex.
Deci normal că se îndreptă spre tatăl lui.
- Tată, pot să vorbesc cu tine între patru ochi?
- După părerea mea, asta ar fi neînţelept, spuse domnul Johnson.
Se întoarseră toţi spre el şi Omri văzu faţa tatălui său încordîndu-se.
- Hai în bucătărie.
- Pot să vin şi eu? întrebă Emma cu o voce pierdută, că şi cum ar fi crezut că vor tăbărî din nou pe
ea de cum va dispărea Omri.
- Da, spuse Omri. Haide, Em.
Îi era chiar milă de ea. Părea că tremura şi, de cum intrară în bucătărie, scăpă din mînă ceva care se
rostogoli pe gresie.
Amîndoi se aplecară în acelaşi timp, dar Omri ajunse primul. Ceea ce scăpase era o figurină de
plastic a unei fetiţe îmbrăcate în roşu. Mai întîi crezu că era Stele Gemene, dar era o fetiţă oarecare,
înainte să i-o poată da Emmei, tatăl lui veni intre ei, aşa că Omri o puse la el în buzunar.
- Omri, ar fi bine să-mi spui unde este Patrick. Cînd creierul este împins pînă la limite, ceva
trebuie să iasă la iveală pînă la urmă. Chiar dacă este cel mai rău lucru - în acest caz adevărul.
- Este în camera mea, tată.
- Nu, nu este, spuse tatăl lui prompt. Ne-am uitat.
Omri închise ochii şi aşteptă. Probabil că nu văzuseră. Omuleţii stătuseră nemişcaţi în linişte.
îşi deschise din nou ochii. Tatăl lui îl fixa aşteptînd.
-Păi... se ascunde.
-Se ascunde? De ce? Unde? Omri se uită la Emma.
-În... în cufăr.
Tatăl lui se arătă neîncrezător.
-Omri, mă păcăleşti? Nu putea fi acolo înăuntru tot timpul ăsta!
-Nu... nu ştiu. Era acolo cînd am plecat eu la şcoală.
- Dar de ce? Care a fost ideea?
- Păi... n-a vrut să se întoarcă acasă. Deocamdată.
Şi atunci tatăl lui spuse cel mai minunat lucru.
- Dacă-i aşa, ar fi bine să te duci sus şi să-l aduci.
Inima lui Omri se uşura incredibil. Se grăbi spre uşă urmat îndeaproape de Emma.
-Şi cred că voi veni şi eu, spuse tatăl lui. Omri şi Emma se opriră înmărmuriţi.
-Nu, tată.
-Nu?
- Nu. Merg... mergem singuri. Omri se întoarse şi îşi pironi ochii în ai tatălui său. Te rog!
El ezită.
-Toată povestea asta este foarte ciudată şi misterioasă, spuse el, deloc încîntat. Sper că nu se întîmplă
nimic de care să-ţi fie ruşine, Omri.
-Nu, tată.
-Bine. Duceţi-vă. Dar ţineţi minte că noi sîntem aici jos, cu toţii, şi, dacă nu vii înapoi cu Patrick foarte
repede, voi veni eu după tine.
Fugiră, trecură de grupul de adulţi din hol şi urcară cîte două scări o dată spre camera lui Omri.
Cea mai mare teamă a lui Omri era că, după douăzeci şi patru de ore, Patrick se rănise cumva pe
unde fusese. Dacă atunci cînd îl vor aduce înapoi va fi rănit, sau chiar...? Dar nu folosea la nimic să
speculeze. Lucrul cel mai important era să-l aducă înapoi, dar mai întîi trebuia să ascundă toate urmele
care ar fi putut trăda vraja.

În secunda în care intrară în cameră, încuie uşa şi merse spre tava de seminţe.
- Dă-mi-o înapoi.
Omri se răsuci. Emma stătea lîngă dulăpior.
-Ce...?
-O pun înăuntru chiar eu.
-Ce să pui înăuntru? Despre ce vorbeşti? întrebă Omri.
-Ăsta este sfîrşitul, nu-i aşa? Îi trimiţi pe toţi înapoi şi nu o să mai faci toată chestia asta pentru că
adulţii sînt pe cale de a afla şi este prea periculos.
Omri se uită la ea. Expresia de pe faţa ei îl îngheţă. Era verişoara lui Patrick şi abia acum văzu
asemănarea - avea aceeaşi privire pe care o văzuse de atîtea ori în ochii lui Patrick, cînd îşi punea în
cap să facă ceva scandalos.
-Ce vrei să faci? întrebă el dur.
-Am ales-o pe fetiţa aceea. Din setul meu de modele. O voi aduce la viaţă şi o voi păstra pentru
totdeauna.
Omri aproape că o împinse din drumul lui.
- Eşti nebună, spuse el scurt.
încă mai gîfîia după alergarea pe scări, nu putea gîndi prea bine şi nu se prea putea descurca cu
această nouă ameninţare.
Se aplecă la intrarea în căsuţă.
- Soră-şefă! Ea veni în fugă.
- Of, Doamne! ţipă ea, cu mîna pe piept ca şi cum încerca să îşi ţină inima în piept. Am crezut că tu
şi Patrick sînteţi uriaşi, dar au intrat în cameră nişte oameni care erau şi mai mari decît voi! Cred că se
uitau după ceva. în momentul cînd i-am văzut, m-am furişat în căsuţă şi le-am spus pacienţilor mei să
facă linişte. Noroc că uriaşii au aruncat numai o privire prin cameră şi apoi au ieşit afară, dar of,
Doamne, a fost un moment îngrozitor.
-Ai făcut exact ce trebuia, soră-şefă. Acum trebuie să te trimit înapoi.
-Perfect! Nici un minut prea devreme! Şi cred că pot să spun că mi-am lăsat pacienţii pe drumul cel
bun spre însănătoşire. Pe ei cum îi vei trimite înapoi - cei care nu pot fi mişcaţi?
- Nu-ţi face griji, m-am gîndit la asta.
Cînd cufărul va fi gol, va pune tava de seminţe cu tot cu căsuţă şi ocupanţi în el; aşa nu va fi obligat
să-i mute pe indieni unul cîte unul. Dar se gîndise că ar fi mai bine să o trimită pe sora-şefă separat
prin dulăpior ca să ajungă la locul potrivit.
Soră-şefă păşi delicat în palma lui Omri şi se lăsă în genunchi ca să-şi ţină echilibrul cînd el o
transporta prin aer pînă la dulap. Se uită la el curioasă.
- Băiete?
-Da?
-Arăţi îngrijorat. Mă înşel eu sau s-a întîmplat ceva care a schimbat radical situaţia?
-Nu te înşeli, soră-şefă. Tu... mi-e teamă că nu te voi mai aduce înapoi din nou.
Păşi din mînă lui în dulăpior. îşi drese vocea.
- Văd bine că nu este timp pentru un rămas-bun mai lung.
îşi îndreptă uniforma şi îşi verifică buzunarele să vadă dacă nu şi-a uitat ceva. îşi duse încă o dată
mîna la bonetă şi lui Omri i se păru că o vede ştergîndu-şi o lacrimă cu panglica. Ştia că şi el ar fi plîns
dacă situaţia n-ar fi fost atît de disperată.
- Ai fost absolut minunată. O să-mi fie dor de tine, spuse el sincer.
- Oh, fugi de-aici.
Dar ea răguşi la ultimul cuvînt, şi îşi întinse simplu mîna ca să atingă vîrful degetului lui.
- Ar fi mai bine să te grăbeşti! spuse Emma. Uite, lasă-mă pe mine să o fac! şi, înainte ca Omri să-şi
dea seama, închise uşa dulapului şi o încuie.
Omri stătea în fata dulapului tăcut, simţind presiunea timpului, a tuturor adulţilor de jos şi realiză că
amîna momentul deschiderii cufărului. Apoi conştientiza fapul că Emma stătea lîngă el cu cheiţa în
mînă.
- Acum eu vreau fetiţa, spuse ea.
- Nu o să aduci la viaţă nimic acum, răspunse Omri. Nu te pot lăsa. Dacă tu nu poţi să înţelegi de
ce, atunci... atunci regret că ţi-am spus toate secretele.
Expresia dură a Emmei, asemănătoare cu a lui Tamsin, se îmblînzi.
- Te rog, Omri. Nu-ţi cer decît să mi-o dai. Bine, nu o să fac nimic; dar dă-mi-o.
Omri băgă mîna în buzunar.
- Bine. Dă-mi cheia.
Fu un moment greu, cînd crezu că Emma va refuza. Doamne, asta era ceva înfricoşător!
Exact oamenii în care ai cea mai mare încredere pot deveni nişte străini cînd doresc un omuleţ care
să fie numai al lor! Era mai rău decît goana după aur. Dacă Emma se purta astfel, ce s-ar întîmpla dacă
adulţii vreodată ar...
Deodată, un gînd sinistru îi îngheţă sîngele în vine.
Domnul Johnson! Domnul Johnson ştia! Şi era jos acum şi absolut nimic nu-l putea opri să divulge
secretul! Pentru asta venise şi asta va face!
Nici nu-şi termină bine gîndul că auzi ceva. Emma auzi şi ea. Amîndoi îşi întoarseră capetele spre
uşă.
- Vin aici sus! Toţi, spuse dintr-o răsuflare.
- O, Doamne, şopti Omri, închizîndu-şi ochii disperat. Le-a spus!
17.MAREA EXPLOZIE
- Repede! Dă-mi cheia! Nu mai stătu pe gînduri şi îi aruncă cheiţa smulgînd totodată fetiţa din mina
lui. Omri se repezi spre cufăr.
- Adu tava de seminţe, grăbeşte-te, mormăi în timp ce tropăitul picioarelor pe scară se apropia.
Le putea auzi vocile, nerăbdătoare, cea mai tare a domnului Johnson, dominînd conversaţia:
- Nu mai încape îndoială - un fenomen biologic - i-am văzut cu ochii mei...
Stai, stai! nu e timp pentru două operaţiuni. Trebuie să se facă simultan. Omri deschise cufărul,
apucă tava de seminţe din mîna Emmei şi o puse în cufăr la picioarele lui Patrick; trînti capacul.
Mîinile îi erau nesigure - ceilalţi erau aproape de uşă - şi îi luă cîteva secunde ca să poată nimeri gaura
cheii. Pînă la urmă reuşi şi încuie cufărul.
Ceea ce se petrecu după asta fu ceva ce, deşi nu va uita niciodată, nu-şi amintea foarte clar.
Principala amintire fu cea a unui zgomot îngrozitor, un fel de bubuit care umplu camera. Dar nu
presiunea sunetului îi aruncă, pe el şi pe Emma, în cealaltă parte a camerei şi îi trînti de perete.
Cufărul... îşi amintea că văzuse o parte a cufărului. Pur şi simplu zbură prin aer în timp ce capacul
se deschise şi apoi se dezintegra. Explodă în mii de bucăţele. O bucată îl lovi în stomac tăindu-i
respiraţia. În acelaşi timp, ceva mare şi greu căzu pe picioarele Emmei. Apoi Omri asistă, în cîteva
minute dramatice, la distragerea camerei sale.
Luminatorul din tavan, de deasupra patului său, dispăru primul, şi, deşi era prea şocat ca să poată
vedea bine - văzu totuşi sticla erupînd în bucăţele mici, în timp ce energia violentă care venea din cufăr
ieşi prin gaură şi prin acoperiş. Dar gaura nu era destul de mare, nu era nici pe jumătate destul de mare
cît să treacă acel vîrtej negru de forţă care izbucnise în cameră de la podea pînă la tavan.
Marginile găurii pătrate se îndoiră în afară ca plastilina, într-o zecime de secundă, şi apoi, cu un
sunet distinct, toată bucata de tavan dispăru.
După asta, tot ce se putea deplasa în cameră -patul, măsuţa japoneză, covoarele, colecţiile lui Omri,
ceasul, radioul, cărţile, şi o mie de alte obiecte - se rotiră toate într-o secundă prin cameră şi apoi în sus
prin tavan ca şi cum ar fi fost trase de o inhalaţie din ceruri.
Asta a fost tot. Asta a fost tot în cameră. Dar zgomotul nu se opri, ci ieşi din casă. încă îl puteau
auzi afară. Un vînt mai presus de toate vînturile, cel mai feroce şi mai distructiv care lovise Anglia de
două sute de ani încoace, îşi începea cariera care va face vîlvă în toată lumea.
Primul dintre milioanele de copaci pe care avea să-i smulgă fu ulmul uscat din faţa casei lui Omri,
care trebuia tăiat cu mulţi ani în urmă şi acum căzu exact pe Porsche-ul domnului Johnson.
Apoi, vîntul porni pe strada Hovel distrugînd acoperişuri, smulgînd copaci şi spulberînd locul în
care se adunau golanii - un ciclon excentric neprevăzut de meteorologi şi care avea să aducă haosul în
sud-estul Angliei.
Omri şi Emma erau culcaţi pe podea aproape inconştienţi. Omri ţinea în mînă ceva ascuţit care-l
lovise. Şi Emma ţinea ceva; ceea ce ţinea era de fapt Patrick.
Numai el nu părea foarte tulburat sau rănit. în timp ce zgomotul începea să se piardă în depărtare, se
ridică, îşi frecă faţa cu mîinile şi spuse:
- Taman la ţanc!
Ceilalţi doi se holbară la el fără expresie. Patrick se ridică în picioare, se scutură, se întoarse şi se
opri.
-Mamă Doamne, spuse el dintr-o răsuflare privind ruina camerei lui Omri. Se uită în sus la cer, un cer
agitat şi încă plin de fragmente ciudate. Bucăţile rupte din tavan atîrnau în cameră. Era ca şi cum ai
privi prin gura deschisă a unui rechin uriaş.
-Ştii care-i chestia? spuse el încet. Cred că trebuie să fi adus furtuna cu mine.
-Furtuna...? se auzi vocea răguşită a lui Omri care constată că avea gîtul plin cu praf. Era mult praf în
aer.
-Da. Un ciclon... L-am văzut cum venea spre noi luînd cu el lucruri uriaşe, prin aer... Era foarte
aproape de noi cînd...
îşi duse mîna la gură. Se întoarse spre Omri şi Emma.
- Unde este Boone? întrebă îngrozit. Unde-i Ruby Lou? Boone!
În panica de a o trimite pe sora-şefă şi pe indienii răniţi înapoi, Omri uitase complet de Boone.
Creierul îi funcţiona cu greu. Boone! Boone fusese aici. Unde? Unde îl pusese? Fusese pe tavă? Nu.
Fusese în căsuţa Lego, în patul lui din cutii de chibrituri. Omri îl pusese undeva la rugămintea lui...
undeva... la adăpost. La adăpost... nu-şi putea aminti.
încercă să se ridice. Era o adevărată luptă. Fiecare părticică din corpul lui se împotrivea la cea mai
mică mişcare. Puse mîna pe pămînt şi aruncă obiectul care îl lovise, o ultimă rămăşiţă din cufărul lui
de marinar - un colţ din capac pe care erau scrise cuvintele ,,L. Buller".
Cînd acesta căzu pe podea, i se păru că aude un sunet slab, dar înainte de a-şi da seama ce era,
acesta fu acoperit de bătăile în uşă şi de vocile mspăimîntate.
- Omri, Emma, Patrick! Sînteţi bine? Ce s-a întîmplat?
Toţi trei îngheţară fixîndu-se unul pe altul. Emma îşi reveni şi acţiona prima. Se ridică cu greu şi
merse spre uşă.
-Sîntem bine! Patrick este aici, sîntem toţi aici, acoperişul a zburat, dar noi sîntem teferi şi...
-Teferi?! ţipă mama lui Omri. Cum puteţi fi teferi? Deschide uşa!
- Nu pot, spuse Emma. Zăvorul este blocat. Ochii lui Omri se îndreptară către zăvor. Nu
era nimic blocat la el. Superb, gîndi el admirativ. Este deşteaptă. Asta ne mai dă cîteva minute, oricum.
-Omri, strigă tatăl său cu o voce şocată. Ce-a fost? Ce-a fost zgomotul ăla? Toată casa s-a zdruncinat -
parcă a fost cutremur...
-Cred... cred că e un fel de vînt, tată, reuşi Omri să articuleze. Ai auzit copacul rupîndu-se? Nu mai
este, nu-i mai pot vedea crengile de aici!
Apoi se auzi domnul Johnson ţipînd:
-Copac? Doborît? Doamne! Porsche-ul meu! şi îl auziră grăbindu-se în jos pe scări.
-Patrick! Vorbeşte-mi, vorbeşte! zbieră mama lui Patrick isterică.
-Sînt aici, mamă, linişteşte-te, spuse scurt Patrick. Era alb la faţă.
-Ascultă, tată, spuse Omri repede. Noi sîntem bine, o să demontez zăvorul de pe uşă, voi mergeţi să
vedeţi ce s-a întîmplat. Venim şi noi jos de cum deschidem uşa.
-Aşa e, spuse tatăl lui. Are dreptate. Haideţi. Să mergem jos.
Şi le conduse pe cele două mame, mama lui Patrick fiind încă foarte îngrijorată, în jos, pe scări.
Se aşternu liniştea. Era aproape prea mare uşurarea, după tumultul ultimelor minute. Cei trei statură
liniştiţi încercînd să se obişnuiască cu noua situaţie. în acea linişte bruscă şi binevenită, auziră în fine
ceva.
- Ajutor! Ajutooor! A-ju-tooor!
Era o voce foarte înceată, care părea că vine de deasupra capetelor lor. Priviră în sus.
- Nu-mi vine să cred! Uitaţi-vă acolo sus! ţipă Omri, arătînd la ceea ce fusese odinioară un tavan.
înfipt într-una dintre grinzile rupte, era un obiect familiar. Oglinda nu mai era, uşa atîrna de o
singură balama şi cea mai mare parte din vopseaua albă dispăruse. Dar era încă acolo, ceea ce mai
rămăsese din el.
Dulăpiorul!
Şi asta nu era totul. Atîrnînd de o margine, aproape să cadă, cu cizmele balansîndu-se în aer, era
Boone.
18.SATIN ROŞU
-Ajutor! Dă-mă jos! Salvaţi-mă! Cad! Ajutor!

-Cum a făcut? Nu contează! Repede, trebuie să facem ceva!
-Boone! Ţine-te bine, că venim!
-Cum? zise el. Doar nu aveţi aripi! Vocea i se transformă într-un refren funebru. Nu vă mai agitaţi...
Este prea tîrziu să mă salvaţi... Sînt osîndit la moarte... Asta este... Mi-aş fi dorit să nu fi trăit aşa o
viaţă desfrînată, cu băutură, pocher...!
Emma fu din nou prima care acţiona - băieţii se învîrteau pe sub dulap, lovindu-se unul de celălalt
în disperarea lor de a găsi ceva pe care să se urce. Emma îşi dădu jos hanoracul şi puse o mînecă în
mîna lui Omri şi una în cea a lui Patrick. Apoi, prinse partea de jos şi făcu din ea un fel de pătură de
pompieri, după care începu să strige:
- Dă-ţi drumul! Te prindem!
Boone se lăsă să cadă de la o distanţă care i se păru enormă, ţipînd tot timpul „Aooleooooo!"
Căzu în hanorac şi rămase pironit acolo. Emma şi băieţii întinseră hanoracul încet pe podea.
- Boone? Eşti bine? întrebă Patrick nerăbdător.
După un moment, Boone se ridică încet.
- Asta este tot ce îmi trebuia, remarcă el cu amărăciune, ghemuindu-se. Ca şi cînd nu îmi era de
ajuns că m-am pierdut şi că aproape am fost omorît de cel mai bun prieten al meu - şi îi aruncă lui
Patrick o privire încruntată. Am fost aruncat de explozie pînă la Porţile Pearly şi, în loc să mă aflu pe
un nor roz şi fin, stau agăţat aici zbierînd, fără un suflet pe lîngă mine care să mă audă, înainte să fie
prea tîrziu! îi curse o lacrimă.
ivi împrejur şi apoi îşi schimbă tonul. Da' ce-a lovit ţinutul ăsta? Trebuie să fi fost o dinamită are a
greşit ţinta.
- A fost un ciclon din oraşul tău, din vremurile tale, Boone. A venit cu mine înapoi prin timp,
explică Patrick.
Boone se uită şocat.
-Aşa... O, sper că nu a distrus cîrciuma!
-Dacă ciclonul vine aici, nu poate să fie şi acolo în acelaşi timp, aşa că bănuiesc că oraşul tău este în
siguranţă. Şi, apropo, şi pălăria ta la fel.
Comportamentul lui Boone se schimbă. Sări în picioare emoţionat.
-Mi-ai găsit pălăria? Chiar că îmi e dor de ea!
-E-n regulă, Boone. Este înapoi acolo şi te aşteaptă. Ruby Lou a avut grijă să o ia, ea ştie cît ţii la
pălăria aia.
Bonne se uită ţintă la el.
- Tu... tu te-ai întîlnit cu Ruby?
«Patrick dădu din cap afirmativ. Ochii lui Boone începură să strălucească.
-Nu mai spune! Nu-i aşa că este o scumpă?
-Da, este.
-Nu e o prefăcută, e o prietenă adevărată ! Oftă spunînd: Of, ce mult mi-aş fi dorit să fie acum aici, se
confesa el. Ştii, spuse, cînd sînt cu Ruby nu mă simt niciodată trist, şi plîng doar pentru că ei îi place să
spun poveşti triste. Şi mă pot abţine şi de la băutură. Micuţa Ruby este la fel de bună ca băutura zilnică
pentru un bărbat. Mai bună.
- Ăsta este cel mai frumos lucru pe care vreun om mi l-a spus vreodată, Billy Boone!
Sunetul neaşteptat al acestei voci micuţe îi făcu să holbeze ochii unul la altul, înainte să se întoarcă
către ea.
Se uitau ţinta fără să le vină să creadă. Stînd pe marginea bucăţii de cufăr pe care o aruncase Omri,
văzură o fată micuţă, într-o rochie de satin roşie, şi cizme roşii înalte şi lucioase, cu părul blond şi
mîinile pe piept.
Patrick ţipă de bucurie.
-Ruby! Ce faci aici?
- Întreabă-mă să te întreb! Dar roata s-a întors acum, nu-i aşa, Pat? Acum tu eşti cel mare, dar nu-
mi pasă, atîta timp cît Billy este de mărimea mea. Cine mă duce la el ca să poată să mă îmbrăţişeze?
Băieţii se grăbiră, dar Emma ajunse acolo prima. O luă pe Ruby Lou în mînă şi se uită cu mirare la
ea. Apoi îşi ridică privirea către Omri.
- Este a mea! Este fetiţa mea cu rochie roşie! Am ascuns-o în tava de seminţe înainte de a o pune în
cufăr. Nu-i aşa că este de-a dreptul frumoasă?
- Aşa este! spuse Boone uitîndu-se la ea cu adoraţie, în timp ce Emma se aşeză încet jos pe hanorac
şi o lăsă jos lîngă el. Se îmbrăţişară.
Furtuna asta ciudată era un dezastru pentru toţi cei pe lîngă care trecea Dar pentru Omri, Patrick şi
Emma şi pentru omuleţi, era o binefacere, într-un fel.
Dezastrul care se abătuse asupra casei lui Omri şi a vecinilor era aşa de mare, încît ceea ce se
întîmplase înainte ieşi din mintea celor mari.
Maşina preţioasă a domnului Johnson era o epavă totală. Ca să fie şi mai rău, sau mai bine, în timp
ce se învîrtea în jurul maşinii uitîndu-se la pagube, o creangă mare din ulm se rupse şi căzu în capul
lui. După aceea, nimeni nu a mai crezut, bineînţeles, nici o poveste despre creaturile minuscule şi vii,
cu toate că el şi-a revenit. (Compania de asigurări a refuzat să-l despăgubească, pentru că a plătit
numai pentru gradul trei de risc. Va trebui să vină la şcoală cu bicicleta, umil şi trist.)
Cît despre părinţii lui Omri, niciodată nu au crezut ce încerca să le spună domnul Johnson înainte să
urce scările. Iar după aceea, pur şi simplu nu şi-au mai amintit. Chioşcul din curte a fost făcut bucăţi,
copacul a blocat drumul, coşul casei a căzut prin acoperişul de la vecini: totul arăta ca atunci cînd se
abate un ciclon prin zonă. Nici nu s-au mai gîndit la nimic o dată ce s-au asigurat că Omri, Patrick şi
Emma erau în siguranţă.
Furtuna a avariat puternic şi şcoala, care a rămas închisă cîteva săptămîni. Acest lucru le-a provocat
bineînţeles o profundă tristeţe celor care trebuiau să înveţe acolo. Dar au reuşit să treacă peste această
durere.
Casa lui Patrick din Kent era neatinsă, dar livada mamei lui (ea se întreţinea din producerea
cidrului, de cînd divorţase) fusese devastată. Din cauza acestor probleme, fusese bucuroasă să îl lase pe
Patrick la Londra cîtva timp pînă va rezolva problema. Nu a reuşit să-l întrebe unde fusese cele
douăzeci şi patru de ore cît lipsise.
Toate astea erau părţile pozitive ale problemei, cel puţin în ceea ce privea secretul.
Pe de altă parte, partea negativă era situaţia casei lui Omri, supărarea părinţilor săi, şi încă un lucru,
care îl afecta mai ales pe Omri şi pe ceilalţi doi, fără a-i menţiona pe Boone şi pe Ruby.
Cît de repede putu, Omri luă o scară şi scoase dulapul al cărui spate era prins într-o bucată de
acoperiş. Luă un ciocan şi îndreptă partea metalică îndoită, cît putu de bine, ca să se acopere gaura
făcută. Măsură locul unde fusese oglinda şi cumpără alta care să se potrivească, şi o fixă acolo. Repară
balamalele, îl curăţă cu glaspapir, apoi îl revopsi, după care arăta mult mai bine chiar şi decît înainte.
Dar în tot timpul ăsta, inima lui era ca de plumb, şi Patrick şi Emma, cînd veneau la el, vorbeau
foarte puţin. Fiecare dintre ei ştia prea bine ce gîndeau ceilalţi.
Omri lucra aşa de înverşunat pentru o piesă de muzeu. Dulapul nu era de nici un folos fără cheie. Iar
cheia dispăruse.
Emma o luase pe Ruby Lou şi, deoarece Ruby refuzase să se despartă de el, Boone rămăsese cu
Patrick, care locuia cu mătuşa lui în casa Emmei. Omri nu fusese de acord cu asta, dar nu putuse să
spună mare lucru - omuleţii nu erau prea în siguranţă la el. Dar îi era frică ca nu cumva Tamsin sau
altcineva să-i descopere.
Omri trebuia să împartă camera cu Gillon. Aşa că, într-un fel, era bucuros să nu aibă răspunderea
omuleţilor. Stătea cu o frică groaznică în fiecare moment, cu toate că Emma şi Patrick îl asiguraseră că
au luat toate măsurile de precauţie necesare.
Era evident pentru Omri, că, în ciuda pericolelor, sau tocmai din cauza lor, ceilalţi doi se distrau de
minune. Ruby şi Boone locuiau într-o casă de păpuşi veche de-a Emmei, care, dacă nu ar fi fost prea
mare pentru ei (trebuiau să escaladeze scările), avea o grămadă de lucruri pe care le puteau folosi -
mese, scaune, paturi şi lucruri de bucătărie.
Emma şi Patrick le făceau rost de tot ce aveau nevoie. Patrick le-a meşterit o sobă de lemne (care
avea şi coş) făcută din tablă cu o gaură în vîrf, o tigaie pentru prăjit, cu ajutorul căreia Ruby Lou putea
să gătească. Foloseau o mică toaletă, precum cele de vacanţă, pe care Emma a aranjat-o, şi în fiecare zi
le aducea apă fierbinte pentru baie, şi prosoape minuscule. (Lui Boone începu să-i placă să se spele.) în
fiecare zi erau lucruri noi de făcut. Au montat chiar şi becuri electrice reale, ceea ce pentru Boone şi
Ruby era o noutate, cu toate că era prea greu să apese pe comutator, aşa că au preferat o lampă cu
petrol în miniatură, dar reală, de două ori mai înaltă decît ei înşişi.
Toate astea erau bune, dar nu şi pentru Omri. El se simţea foarte singur, abandonat. Vizitîndu-i doar
din cînd în cînd, devenea şi mai trist. îi era dor de Pui de Taur şi de Stele Gemene, voia să stea de
vorbă cu ei. Chiar şi de sora-şefă. Dar nu era posibil. Nici nu putea fi vorba de aşa ceva pe viitor. Asta
îl făcea să aibă inima foarte grea. Era înspăimîntat cînd se gîndea la Boone şi Ruby, care nu puteau să
ajungă la ei acasă şi erau mereu în pericol de a fi descoperiţi.
Într-una din zile, după două săptămîni de la furtună, Patrick şi Emma veniră la Omri.
- Boone şi Ruby au spus să-i aducem, explică Emma. Vor să vorbească despre viitor.
Conferinţa avu loc în camera lui Gillon, care, cu toate că nu era în împrejurimi, îi enerva. Putea veni
în orice moment şi nu era zăvor la uşă. Pe lîngă asta, cei care reparau acoperişul făceau o gălăgie
îngrozitoare, aruncînd ţigle în grădină - iar acestea se spărgeau de copacul dărîmat - , şi mutînd
grinzile rupte, pregătindu-se să pună un acoperiş nou. Asta însemna că, dacă Gillon ar fi venit, nici nu
l-ar fi. auzit.
Omri închise fereastra şi trase draperiile, ca, deşi se făcuse mai întuneric, să diminueze zgomotul.
Apoi aprinse lampa de birou a lui Gillon şi se aşezară în jurul lui Boone şi Ruby Lou.
- Ascultaţi, prieteni, începu Ruby, cînd ei toţi veniră mai aproape de ea. Nu vreau să jignesc pe
nimeni, vreau să spun că voi, copii, ne-aţi făcut să ne simţim foarte bine, dîndu-ne casa aceea şi toate
celelalte, dar noi pur şi simplu nu ne putem stabili aici. Nu este sigur. De fiecare dată cînd o uşă se
deschide, eu am un atac de cord, şi pe lîngă asta tot timpul am coşmaruri despre chestiile alea de care
mi-a spus Pat şi care pot să distrugă lumea. Acum, am vrea să ne întoarcem, dar Billy mi-a spus totul
despre cheiţa care a fost luată de ciclon, şi asta chiar că este o veste proastă. Ce ne facem?
Nimeni nu ştia răspunsul. Se lăsă o linişte adîncă.
Ca întotdeauna cînd situaţia era disperată, Boone avea ochii uscaţi şi se ţinea tare ca o stîncă.
-Nu am putea încerca o altă cheie? Omri spuse:
-Am făcut asta. Ceilalţi îl priviră.
-Cu dulapul. Am încercat fiecare cheie din casă, dar nu s-a potrivit nici una.
-Ce păcat, acum dulăpiorul arată aşa de frumos, încît îmi vine să sar direct în el, spuse Boone trist.
Ruby îşi puse braţul după umerii lui.
- Ei, să nu începi acum, că o să plîng şi eu!
- Eu nu plîng, spuse Boone. Dar chiar mi s-a făcut foarte dor de casă. Un om poate să plîngă dacă
se gîndeşte că nu va mai călări în prerie din nou... sau chiar că nu-şi va mai vedea pălăria favorită din
nou... Aceasta chiar îl făcu să suspine. Şi încă ceva. Cum o să mă căsătoresc eu cu
Ruby dacă nu ne veţi face rost de un preot? Nu este corect ca noi să locuim în aceeaşi casă, chiar în
camere separate, dacă nodul nu este făcut!
Privirea pe care i-o adresă Ruby spunea că pe ea nu o deranja prea mult acest lucru, dar se uită la
Emma şi nu spuse nimic.
- Mi se pare, spuse Emma, că tot ce putem să facem este să continuăm să încercăm chei. Chei
vechi. Pur şi simplu să încercăm, pînă vom găsi una potrivită.
Din nou erau tăcuţi. Nimeni nu mai credea că va fi posibil. Afacerea asta era una încheiată şi ei toţi
ştiau asta.
- Şi, între timp... ce facem? spuse Boone.
- Mi-e teamă că trebuie să rămîneţi aşa cum sînteţi, spuse Omri, cu un suspin adînc.
Apoi mîncară ceva şi Omri - care pregătise un ceai special - încercă să transforme totul într-o mică
petrecere, dar încercarea eşuă. Erau toţi prea supăraţi şi speriaţi de viitor ca să aibă chef de o petrecere.
La sfîrşit, Emma o puse pe Ruby în buzunarul ei şi Boone, ajutat puţin, se urcă la locul lui preferat -
călare pe urechea lui Patrick, bine ascuns de păr. El spunea că seamănă cu călăritul pe un cal adevărat.
Omri îi conduse pînă la poartă.
Muncitorii plecaseră acasă, lăsînd în curte cea mai cruntă mizerie. Peste tot erau ţigle şi bucăţi de
lemn. Pajiştea din faţă şi gărduleţul viu care despărţea curtea de strada Hovel erau ciopîrţite şi pline cu
gunoaie.
- Tata se va enerva cînd o să vadă toate astea, spuse Omri şi apoi se opri în loc.
Văzuse ceva. Ceva pe care nu-l distinse în primul moment pentru că nu se integra în peisaj.
Culoarea aceea... Privi mai îndeaproape. Ceilalţi erau înaintea lui ieşind în stradă spre staţia de metrou.
Omri întinse mîna după obiect.
Atunci văzu ce era.
Nu sări în sus şi nici nu ţipă de bucurie. Lucrul era prea important pentru aşa ceva. Pur şi simplu
stătu acolo cu mîna pe el, atingîndu-l, nevenindu-i să creadă încă.
Acea bucăţică de panglică roşie de satin, ieşind dintre ţigle.
19.EPILOG: LA O NUNTĂ
A fost un eveniment memorabil şi minunat. Au venit toţi. Sora-şefă - trebuiră să o trimită puţin
înapoi cînd i-au spus pentru ce o aduseseră, ca să se schimbe („Uniforma nu e potrivită situaţiei!") -
reapăru într-un elegant costum bleumarin, cu o bluză albă ca zăpada, cu cîteva podoabe deosebite, şi cu
o pălăriuţă caraghioasă de forma unei vaze de flori. Avea chiar şi o urmă de ruj pe buze!
Fickits veni în uniforma de sergent pe care, mulţumită comportamentului lui optimist şi încrezător,
o cîştigase cînd se întorsese la unitatea sa. Cînd înţelese ocazia pentru care fusese adus, vru să se
întoarcă acasă pentru a lua şi garda Marinei Regale, dar fu oprit de Boone, care spuse modest că dorea
o nuntă liniştită, „numai cu cei mai buni prieteni ai mei".
Dar bineînţeles că în această categorie intrară şi Pui de Taur şi familia sa.
Pui de Taur sosi în ţinută de mare şef de trib, cu toate podoabele de indian pe el. Se îmbrăcase ca
pentru a sărbători o victorie, nu victoria finală dar, oricum, o victorie.
în cele două săptămîni de cînd se întorsese în satul lui, se întîmplaseră multe lucruri şi el le-a
povestit la petrecerea de după nuntă. Algonkinii se regrupaseră după ultima bătălie (cea la care asistase
Omri) şi atacaseră din nou, dar fuseseră învinşi.
-Cum ai reuşit, Pui de Taur? Data trecută ai pierdut atîția oameni.
-Şef deştept învaţă nu numai din victorie. Şi înfrîngerea învaţă, spuse Pui de Taur.
-Este ciudat că nu i-aţi putut înfrînge atunci cînd aţi avut armele-de-acum şi de data asta aţi reuşit.
-Cele mai bune sînt arme indiene, cum spune Omri.
Acum, tonul lui Pui de Taur era foarte evaziv. Omri nu mai voia să-l preseze cu întrebări dar,
evident şi, într-un fel, neaşteptat, Boone era cel care era mai curios.
- I-ai bătut măr numai cu săgeţi, ei, indianule? întrebă el.
Pui de Taur înclină din cap.
- Da? Şi deci nici nu ai folosit pistolul pe care l-ai furat de la mine?
Pui de Taur îşi ridică brusc şi rapid capul. îşi miji ochii.
-Pui de Taur nu a furat arma fratelui de sînge alb!
-Ei bine, aşa ai făcut, pentru că eu nu dormeam cînd te-am văzut că ai luat-o. Odată, cînd ai venit să
vezi ce fac şi eu eram bolnav şi neajutorat, continuă el în timp ce Pui de Taur devenea tot mai stînjenit.
-Pui de Taur! exclamă Omri şocat. Chiar aşa ai făcut?
-Nu am furat! ţipă Pui de Taur. Am luat, dar nu am furat. Uite, acum dau arma înapoi! şi scoase
revolverul din haină şi i-l înmînă lui Boone.
-Frumos din partea ta, mai ales că l-ai golit de gloanţe. Unde sînt toate gloanţele din el, frăţioare?
Stînjeneala lui Pui de Taur se evaporase. Acum se îndreptă mîndru.
-Un glonţ, un inamic!
-Ce? Ai doborit şase cu pistolul meu? Ridică o mînă şi degetul mare de la cealaltă. Asta este chiar
foarte bine pentru un pistolar începător. îşi strecură pistolul la cingătoarea portarma. Ei bine, cred că va
trebui să recunosc, ţi-am împrumutat pistolul pentru o cauză bună. Şi tu va trebui să recunoşti că te vei
întoarce la vechea ta metodă de luptă, data viitoare.
Pui de Taur se strîmbă.
- E greu să mă întorc la metode vechi după ce am văzut metode noi, mormăi el.
Stele Gemene, cu Urs înalt legat în spate, purta şi ea o rochie frumoasă împodobită ingenios.
Rivaliza chiar cu mireasa, pînă ce Ruby Lou avu o idee cum să se îmbrace mai frumos.
O puse pe Emma să cumpere un set de figurine care asistau la o nuntă şi care includea o mireasă de
plastic. Emma nu fu foarte încîntată de asta.
-Şi ce-o să faci cînd o vom aduce aici? O să-i smulgi rochia de pe ea?
-Nu, bineînţeles că nu! O să i-o cumpăr.
-O cumperi? Cu ce?
-Cu asta! Şi scoase o gentuţă micuţă de piele şi o mişcă în palmă.
Emma se holbă la ea.
- Nu se poate - e aur?
- Bineînţeles. Cred că trebuie plătiţi ceva dolari de aur pentru o rochie de mireasă. Sper numai că o
să-mi placă atunci cînd o s-o văd!
Deci era stabilit. Ruby intră în dulăpior după ce mireasa fusese adusă şi ieşi de acolo triumfătoare
cu rochia - un lucru superb din mătase albă cu multă dantelă - pe braţ.
-Să nu-mi spui că era la altar cînd am adus-o! spuse Erama.
-Nu! O probă doar. Mi-a spus că nici măcar nu-i plăcea, pentru că o făcea să pară grasă.
-Nu toată lumea arată ca tine, Ruby! spuse mîndru Boone.
Preotul nu a fost altul decît Tickle. Nu fusese o treabă uşoară să-l aducă. Au greşit adresa de cîteva
ori. Întîi au adus preotul din setul de nuntă al Emmei, dar nu era Tickle, era un tînăr palid, care a privit
afară din dulap, a spus o rugăciune şi a leşinat.
Au plecat deci în magazin cu Ruby şi au examinat fiecare figurină pînă au găsit o cîrciumă din Vest,
cu un omuleţ la pian şi Ruby a spus: „Ăsta e el!" şi aşa a fost. Deci au avut şi un pian pe lîngă preot.
Tickle a fost îngrozit la început. Tot spunea că este opera diavolului şi nu credea că se putea întîmpla
în realitate. Dar Ruby şi Boone l-au luat deoparte şi l-au convins că era din „Marele Scenariu", şi că ar
fi, într-adevăr, un păcat dacă i-ar fi lăsat pe Ruby şi pe Boone necununaţi. După ce a luat cîteva pilule
pe care le avea întîmplător cu el, s-a lăsat condus la pian şi după ce a exersat cîteva imnuri (pe care nu
le mai cîntase de cînd Organizaţia Ochiului-Mort dăduse foc bisericii) în fine a acceptat să-şi joace
rolul.
-Nu este un preot prea grozav, îi mărturisi Boone lui Patrick, lovindu-şi fruntea. A decăzut repede după
ce i-a ars biserica - băutura, ştii... Nu rezistă oricine aşa ca mine. Dar el tot vrea să facă numai ce e
bine.
-Trebuie să-l ajuţi să-şi reconstruiască biserica, Boone, spuse Emma.
-Cine, eu? exclamă Boone, dar Ruby îi dădu un ghiont şi spuse: Uf - da. Ce idee bună. Poate.
Nunta a avut loc în camera lui Omri. Era destul de întuneric deoarece acoperişul era tot din carton şi
deci luminatorul lipsea, şi apoi mobila era doar improvizată. Dar ei au întins un cearşaf pe podea, şi au
aprins un cerc de luminări şi a aranjat totul după pofta inimii. Au meşterit un mic altar dintr-o piatră
decorativă, cu o singură margaretă pe el, în spate au pus un fel de geam făcut dintr-un şerveţel colorat
cu o luminare care răspîndea lumina în spatele lui şi bineînţeles că au improvizat şi o masă, cu un tort
de nuntă miniatural pe care Emma îl găsise într-o cofetărie luxoasă. Chiar şi aşa era mare cît o masă,
pentru mire şi mireasă, dar Pui de Taur i-a ajutat să-l taie cu cuţitul său. Au mîncat cartofi prăjiţi
mărunţiţi fin şi puşi în nişte scoici dintr-un colier al Emmei, şi au băut 7UP în loc de şampanie.
Dulăpiorul era aproape, pus într-o parte. Avea uşa deschisă simbolic şi cheiţa recuperată era în
încuietoare. Emma, căreia îi plăceau aceste lucruri, făcuse un fel de arc de triumf din flori şi o scăriţă
din Lego şi le pusese în faţa marginii dulapului. Nimeni nu vorbea despre asta, dar toţi ştiau că imediat
după petrecere omuleţii aveau să se întoarcă acasă.
Patrick, Omri şi Emma discutară îndelung despre toată întîmplarea.
- Ăsta trebuie să fie sfîrşitul, spuse Omri.
Şi Patrick ştia că aşa trebuie să fie, dar nu ştia cum s-o spună. Emma era singura care nu voia să
accepte.
-Pentru voi doi e bine! se enervă ea. Aproape plîngea. Voi aţi avut asta de mult timp. încă de anul
trecut... Şi voi aţi şi călătorit în timp... Nu e drept, pur şi simplu nu e drept!
-Trebuie să se termine, Em. Este prea periculos pentru ei.
-Am fi putut să ţinem secret... Am reuşit pînă acum.
-Pentru cît timp? întrebă Patrick încet. Cît timp crezi că va trece pînă va afla Tamsin? Deja era să se
întîmple o dată sau de două ori. Sau altcineva.
Emma era tăcută. Se lupta cu lacrimile. Băieţii nu se simţeau în largul lor. O înţelegeau, pentru că şi
ei se simţeau la fel. Poate chiar mai mult decît ea.
- Dar o iubesc pe Ruby, izbucni Emma. Cum să o părăsesc acum şi să nu o mai văd niciodată! E ca
şi cum ar trebui să accept moartea ei fără să fac nimic!
Băieţii îşi fereau privirile.
-Mă gîndeam la vînt, spuse Omri uşor.
-Ce vrei să zici la vînt?
-Ciclonul. A făcut multe pagube. A smuls milioane de copaci. A distrus practic Grădinile Kew şi multe
alte locuri.
-Şi ce dacă? Ce are asta a face cu discuţia noastră? Nu a fost vina noastră.
- Ei bine, eu cred că a fost. Ceilalţi doi se uitară la el.

- Uite. Noi - noi ne-am băgat nasurile unde nu ne fierbea oala. Noi ne-am simţit vinovaţi pentru
indienii care au murit, şi acum asta. Nu înţelegeţi? Tot ce s-a întîmplat - Boone a fost rănit, ciclonul -
chiar şi maşina domnului Johnson - noi am fost de vină. Totul s-a întîmplat pentru că noi am
descoperit o vrajă şi ne-am jucat cu timpul.
- S-au întîmplat şi lucruri bune, spuse Patrick defensiv.
- Care anume?
-L-am ajutat pe Pui de Taur să-şi mfrîngă duşmanii.
-Da, ei bine, probabil că ar fi făcut asta oricum, dar noi i-am arătat armele modeme şi aţi văzut la ce-a
dus asta - a împrumutat revolverul lui Boone, deoarece se poate omorî mult mai uşor cu el!
-Asta se va întîmpla oricum, spuse Patrick încet. Citise cîte ceva. Oamenii albi vor veni, intervenind ca
să spun aşa, schimbînd modul de viaţă al indienilor. începe chiar în timpul lui Pui de Taur. El ştia
despre arme... Noi doar am împins puţin mai devreme ceea ce avea să se întîmple oricum.
Omri se gîndi la ceea ce citise despre amerindienii care supravieţuiseră. In rezervaţii, terenurile lor
de vînătoare le fuseseră luate, cîntecele şi zeii lor se pierduseră în timp, mulţi dintre ei ajunseseră
alcoolici şi numai acum, de curînd, începuseră a reveni la vechile lor tradiţii şi obiceiuri. După secole
de viaţă grea... de timpuri oribile.
- Eu nu vreau să îi împing spre ceea ce are să se întîmple, spuse el. Trebuie să se termine totul.
Ceilalţi doi erau tăcuţi. Emma suspină adînc. Apoi spuse:
- Dar, atîta timp cît avem cheia, vom fi întotdeauna tentaţi.
Omri se gîndise la asta. Se văzu îngropînd cheia, dar ştia că nu o va putea face. Mai bine să o
arunce. În Tamisa, în mare. încercase să se imagineze făcînd ceea ce ştia că e bine să facă. Dar de
fiecare dată ceva îl oprea. In imaginaţia sa el îşi retrăgea mîna, cheia era aproape să cadă - să se
scufunde pentru totdeauna, să fie pierdută. Şi se oprea. Nu o va putea face niciodată.
Soluţia pe care o găsise nu era perfectă, dar în situaţia de faţă era cea mai bună. Ideea îi venise din
frica puternică prin care trecuse şi din sentimentul de vină pentru că interveniseră unde nu era cazul şi
făcuseră multe pagube.
- O să-l rog pe tata să o ia şi să o pună la bancă. O să fac un pachet secret cu dulapul şi cu cheia. El
nu va şti ce este. Le va spune să îl păstreze şi să nu îl dea înapoi pînă ce eu nu voi fi murit.
Patrick şi Emma se holbau la el înmărmuriţi.
-Mort!
Omri aprobă solemn.
-Dar cui să îl returneze atunci?
-Copiilor mei.
Emma strică momentul chicotind. Ideea ca Omri să aibă copii...! Dar apoi faţa lui solemnă îi opri
hlizitul. Emma întrebă:
-Şi ei vor şti...? Le vei spune... ce este? Ce poate să facă?
-Am să le spun ca pe o poveste. Nu le voi spune că este adevărat. O să-i las pe ei să descopere asta. În
acest fel nu va fi totul pierdut. Numai că noi nu o vom mai avea. Noi am făcut destule.
Reverendul Tickle a cîntat marşul nupţial în timp ce mireasa înainta pe coridor. Sora-şefă o însoţea
ca să i-o dea lui Boone. Pui de Taur şi Fickits erau cavalerii de onoare. A fost nevoie de amîndoi ca să-
l susţină moral pe Boone. în ultimul moment, acesta avu o criză nervoasă.
- Nu pot să merg pînă la capăt! Nu sînt destul de bun pentru ea! murmură el, şi faţa lui nebărbierită
era roşie. Şi, pe deasupra, un om nu se poate căsători fără pălăria lui, nu-i normal! Eu plec de-aici!
Şi se întoarse să plece. Dar Pui de Taur şi Fickits puseră mîinile pe el şi îl ţinură ferm pînă cînd
mireasa ajunse la el.
Ruby Lou, în rochie de mătase, cu părul ei blond despletit şi cu un voal de dantelă în jurul ei, era
diferită de Ruby Lou cea în rochie de mătase roşie. Boone fu atît de îndrăgostit la vederea ei, încît
rămase locului înţepenit şi i se înmuiară genunchii. Noroc că Tickle prevăzuse asta, şi mutîndu-se
repede de la pian la altar ca să înceapă hturghia, îi pasă discret butelca lui Fickits, care îi dădu lui
Boone o gură bună de whisky.
-Ultima! jură Boone, dar nici Ruby, apucîndu-i tandră braţul, nu-l prea credea.
Aproape de sfîrşitul ceremoniei, bebeluşul lui Stele Gemene începu să plîngă. Sora-şefă exclamă
nemulţumită: „Ssst!", dar Pui de Taur şi Stele Gemene zîmbiră fericiţi.

-Femeie bună! ţipă Pui de Taur, întrerupînd liturghia. Vocea copilului e semn de sănătate şi viaţă
lungă! Multă speranţă! Mulţi copii!
Şi scoase un chiot de bucurie, care le dădu tuturor un fior de fericire şi de bucurie.
De acelaşi autor au apărut:

Indianul din dulap
Indianul se întoarce
Misterul dulapului
Aventurile lui Omri, Patrick şi ale micuţului indian nu se încheie aici!
Citiți în continuare:
Misterul dulapului

3secretul Indianului-Banks

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

3secretul Indianului-Banks

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1|secretul indianului banks

The Secret of the Indian 1989

Pentru Sheila Watson - sine qua non

1.ÎNTOARCEREA ACASĂ: UN ŞOC

-Nu era doamna Brankovsky?

3.CUM A ÎNCEPUT TOTUL

-Dar toate magazinele sînt închise azi! Cum aş putea...?

5.PATRICK SE ÎNTOARCE ÎN TIMP

-Emma! Ce... ce.... ce faci aici?

7.PATRICK ÎN ŢARA LUI BOONE

8.O INIMĂ ÎNCETEAZĂ SĂ BATĂ

9.TAMSIN FACE O AFACERE

10.O CĂLĂTORIE DURĂ

am ştiut că oamenii de acolo au numai zece centimetri!

1 To tickle = a gîdila (engl.)

12.PRINS ASUPRA FAPTULUI

într-o mînă şi paharul în cealaltă: imaginea clară a vinovăţiei.

13.DOMNUL JOHNSON BĂNUIEŞTE CEVA

14.CER DE UN GALBEN CIUDAT

-Exact la fel. Vino aici şi uită-te la cer.

-Ei bine, Omri, unde l-ai ascuns pe Patrick?

care ar fi putut trăda vraja.

-Ajutor! Dă-mă jos! Salvaţi-mă! Cad! Ajutor!

- Ei bine, eu cred că a fost. Ceilalţi doi se uitară la el.

nemulţumită: „Ssst!", dar Pui de Taur şi Stele Gemene zîmbiră fericiţi.

De acelaşi autor au apărut:

Aventurile lui Omri, Patrick şi ale micuţului indian nu se încheie aici!

S-ar putea să vă placă și