2indianul Se Intoarce-Banks

1|indianul se întoarce banks
INDIANUL SE ÎNTOARCE
LYNNE REID BANKS
Return of the Indian 1986

Traducere Corina Tat
Lynne Reid Banks s-a născut la Londra în 1929 ca unic copil al unui medic scoţian şi al unei actriţe
irlandeze. Primii ani de şcoală i-a petrecut într-o mănăstire catolică, iar în timpul celui de-al doilea
război mondial a fost evacuată în Canada, întorcîndu-se la Londra abia în 1945. A urmat studii de
actorie, dar după cinci ani a abandonat scena şi s-a dedicat muncii de jurnalist şi dramaturg. în 1955 a
fost angajată de Canalul 2 al Televiziunii britanice, fiind de altfel prima femeie-reporter a acestei
instituţii. Primul ei roman - Camera în formă de L - a fost publicat în 1960 şi ecranizat în anul următor.
In 1962 Lynne a emigrat în Israel şi s-a căsătorit cu sculptorul Chaim Stephenson. Cei doi au trăit apoi
nouă ani într-un kibbutz unde s-au născut şi cei trei fii ai lor. întreaga familie a revenit în 1962 la
Londra, iar Lynne a început să se ocupe tot mai intens de scrierea unor cărţi pentru copii şi adulţi.
„îmi este mult mai plăcut să scriu pentru copii decît pentru adulţi. Nu că ar fi mai simplu, dar îmi
oferă infinit mai multă bucurie. Mama mea obişnuia să spună că noi toţi păstrăm închise în noi toate
vîrstele pe care le-am avut şi trebuie doar să le «captăm» pentru a le auzi. De cînd am început să scriu
pentru copii, îmi răsar în minte o mulţime de întîmplări, gata de a fi povestite. Cu ani în urmă le testam
pe fiii mei, deşi ei nu erau întotdeauna de acord cu mine. Dar, la urma urmei, trebuie să scrii ceea ce
vrei să scrii, sperînd că va ieşi bine." - mărturiseşte autoarea acestei cărţi care, între timp, a semnat
peste douăzeci de cărţi de copii.
Cuprins
1.O ÎNFRÎNGERE................................................................................................................................................3
2.O VICTORIE.....................................................................................................................................................5
3.CUM A ÎNCEPUT TOTUL...............................................................................................................................8
4.DULCELE GUST AL VICTORIEI..................................................................................................................10
5.DIN VREMURI PERICULOASE....................................................................................................................11
6.DUPĂ AJUTOR...............................................................................................................................................14
7.SORA-ŞEFĂ....................................................................................................................................................18
8.OPERAŢIA......................................................................................................................................................21
9.NOROCUL.......................................................................................................................................................23
10.STRĂLUCITA IDEE A LUI BOONE...........................................................................................................26
11.ŢINTA OMRI!...............................................................................................................................................29
12.TRUPELE......................................................................................................................................................32
13 .O MOARTE ŞI O VINDECARE..................................................................................................................35
14.PIEI ROŞII, UNIFORME ROŞII....................................................................................................................38
15.CAPORALUL FICKITS................................................................................................................................41
16.DACĂ VREI SĂ TE ÎNTORCI......................................................................................................................44
17.CÎT DE DEPARTE POȚI MERGE................................................................................................................47
18.ALGONCHINII..............................................................................................................................................51
19.GROAZA BĂTĂLIEI....................................................................................................................................53
20. INVAZIA......................................................................................................................................................56
21.DEBANDADA CAPETELOR RASE............................................................................................................59
22. EPILOG: LÎNGĂ FOC...................................................................................................................................61
1.O ÎNFRÎNGERE
Omri ieşi cu grijă din staţia de metrou pe strada Hove 1. Cineva cu simţul umorului şi cu un spray
negru adăugase un „1" la cuvîntul Hove2 de pe plăcuţa de la colţul străzii, transformînd-o în „Strada
Dărîmată". Omri credea că numele acesta era mult mai potrivit decît Hove, care suna mai degrabă
plăcut, ca şi cum ar fi fost undeva pe la malul mării. Lui Omri i-ar fi plăcut să locuiască lîngă mare sau
oriunde altundeva decît pe strada Dărîmată. îşi dăduse toată silinţa să înţeleagă de ce părinţii lui se
hotărîseră să se mute aici din casa cealaltă, care era într-un cartier mult mai frumos. E adevărat, casa
era mai mare şi grădina la fel. Dar cartierul era o mahala.
Tatălui lui Omri nu-i plăcea că băiatul îi spunea cartierului mahala. Da, dar el mergea cu maşina. El
nu trebuia să meargă pe jos o jumătate de milă în fiecare zi pînă la staţia de metrou, aşa cum făcea
Omri ca să ajungă la şcoală şi pe urmă, ca acum, să se-ntoarcă după-amiaza. Era octombrie şi ceasurile
se dăduseră înapoi. Asta însemna că atunci cînd ieşea din staţia de metrou era aproape întuneric.
Omri era doar unul dintre copiii care mergeau, se jucau sau doar pierdeau vremea pe strada Hovel
la ora asta, dar era singurul în uniformă de şcoală. Sigur că îşi scosese jacheta şi cravata în metrou şi le
băgase în geantă, dar rămăsese totuşi în cămaşa albă, pantalonii negri şi puloverul gri. Oricît îşi
răvăşea hainele, tot ieşea în evidenţă faţă de ceilalţi printre care trebuia să treacă.
Toţi aceştia mergeau la o şcoală din apropiere, unde nu era nevoie de uniformă. în altă situaţie,
Omri i-ar fi implorat pe părinţii lui să-l lase să se mute la această şcoală. Cel puţin aşa n-ar mai fi fost
un intrus. Sau poate ar fi fost. Nu putea să se imagineze mergînd la aceeaşi şcoală cu aceşti copii. După
un trimestru şi jumătate în care a trebuit să treacă mereu pe lîngă duşmănia lor prostească, îi considera
puţin mai evoluaţi decît o haită de lupi.
Era grupul de indivizi care îl aştepta la colţul sălii de distracţii - îi cunoştea de acum, aşa cum şi ei îl
ştiau. Dacă nu aveau altceva mai bun de făcut, îl aşteptau. Trecerea lui părea să fie unul dintre
momentele importante ale zilei. Feţele li se luminau cînd îl vedeau apropiindu-se. Avea nevoie de tot
curajul ca să continue să meargă spre ei. In momentele acestea, îşi amintea de Pui de Taur. El fusese cu
mult mai mic decît Omri şi totuşi îl înfruntase. Dacă îi fusese frică, aşa cum îi era lui Omri acum, n-o
arătase niciodată. Omri nu era chiar aşa de mic faţă de aceşti băieţi. Dar ei erau atît de mulţi, iar el -
unul singur. Dar dacă ar fi fost nişte uriaşi, aşa cum fusese el faţă de Pui de Taur? Ei nu erau decît nişte
băieţi ca şi el, doar cu cîţiva ani mai mari. Numai că nu erau ca el. „Sînt nişte şobolani", îşi spunea, ca
să se pregătească de bătaie.,Porci. Cîini turbaţi." Ar fi fost ruşinos să-i lase să vadă că îi era frică de ei.
îşi apucă ghiozdanul strîns de ambele minere şi îşi continuă drumul.
Măcar dacă ar fi avut pistolul lui Boone sau cuţitul lui Pui de Taur sau arcul cu săgeţi sau toporişca!
Măcar dacă ar fi putut să se bată ca un cowboy sau ca un viteaz indian! Ce le-ar mai fi arătat el ăstora,
atunci!
Primul băiat de care trebuia să treacă era unul cu capul ras, aşa cum mai erau şi alţii. Capul ras îl
făcea să aibă o înfăţişare animalică. Avea faţa inexpresivă, albicioasă şi cam cinci cercei de aur la o
ureche. Poate că ar fi trebuit să facă un mic ocol, ca să nu fie în raza lui de acţiune, dar nu voia să se
abată din drum. Cizma lui Cap Ras zvîcni să-i pună piedică, dar Omri se aşteptase la asta şi sări peste
ea. Apoi ceilalţi se adunară în grup, ceea ce îl făcu pe Omri să încerce să scape. Fuga era singura lui
şansă. O luă la fugă, stingherit de ghiozdanul lui greu.
Cîteva mîini se întinseră să-l prindă în timp ce trecea. Una dintre ele îl prinse şi îl ţinu strîns. Omri
învîrti ghiozdanul şi lovi. Băiatul îi dădu drumul, se îndoi şi strigă: „Au!" Lui Omri asta îi aminti de
momentul cînd Pui de Taur se luptase cu Boone, cowboy-ul, şi primise o lovitură în stomac. Şi el
scosese acelaşi sunet. Altcineva îl apucă pe Omri de cămaşă, el se smulse şi auzi cum cămaşa se rupse,
învîrti din nou ghiozdanul, nu nimeri pe nimeni şi se învîrti şi el în cerc după ghiozdan. Se auziră rîsete
batjocoritoare. Simţea cum i se urca furia la cap. Era pornit. Voia să se oprească şi să lupte, dar le văzu
feţele idioate, zeflemitoare. Asta aşteptau şi ei. L-ar fi bătut. O mai făcuseră o dată. iar el se dusese
acasă şchiopătînd, cu sîngele curgîndu-i din nas, cu un umăr zdrobit şi fără un pantof. Chiar şi fără
ghiozdan. Trebuise să se ducă înapoi (Adiel, fratele lui mai mare, mersese cu el) şi îşi găsise toate
cărţile risipite, iar ghiozdanul rupt şi plin de tot felul de mizerii.
1 Hove - aprox. legănarea valurilor (engl.).

2 Hovel - dărăpănătura (engl.).
O experienţă ca asta îl învăţase ceva. Fugi, urîndu-se pentru asta, dar urîndu-şi şi mai mult
duşmanii. Nu s-au luat după el. Asta ar fi fost prea mult. Dar strigătele şi batjocorelile lor l-au urmărit
pînă a ajuns la poartă.
După ce deschise poarta, se linişti. Aici era în siguranţă. Era o altă lume. Curtea avea un gard înalt,
care o despărţea de stradă. Casa era frumoasă. Omri nu nega asta. Putea să vadă înăuntru, în sufrageria
luminată, cu mobila şi lămpile, ornamentele şi picturile familiare. Mama lui era în sufragerie şi
aprindea focul în şemineu. Omri se opri în lumina apusului de soare ca s-o vadă. îi plăcea să vadă
flăcările. Şi acestea îi aminteau de Pui de Taur şi de focurile mititele pe care le aprindea în faţa
cortului, de dansul de dragoste din jurul focului, atunci cînd se însurase cu Stele Gemene.... Omri oftă.
Trecuse mai mult de un an de atunci. Dar nu trecuse nici o zi în care să nu se gîndească la indianul lui
şi la toate aventurile uluitoare prin care trecuseră împreună.
Omri mai crescuse între timp. Au fost momente cînd i-ar fi plăcut să creadă că nu fusese decît o
invenţie. Un indian de plastic care să învie - absurd! încercase să-şi alunge gîndurile, dar ele nu se
lăsau alungate. Totul era aşa de viu în mintea lui, de parcă s-ar fi întîmplat în dimineaţa asta.
Dulăpiorul de baie. Cheiţa specială pe care i-o dăduse mama lui. Şi vraja. Vraja care transforma
omuleţii de plastic în oameni vii... Toate fuseseră adevărate. Şi totuşi, acum trei zile, Patrick se purtase
ciudat. Asta îl surprinsese pe Omri, îi zdruncinase încrederea în memoria lui.
Şi Patrick se mutase. Cînd părinţii lui divorţaseră, el cu mama şi cu fratele lui plecaseră imediat.
Asta se întîmplase cu luni în urmă. La început, îşi scriseseră, dar pe urmă nu şi-au mai scris. Pînă acum
nu mai ştiuseră nimic unul de celălalt. Omri ieşise pe poarta şcolii (vechea lor şcoală - Omri era acum
în ultimul an înainte de liceu) şi Patrick îl aştepta.
Crescuse. Arăta altfel. Stăteau unul în faţa celuilalt, zîmbind, neştiind ce să-şi spună.
-Ce mai faci? spuse Patrick într-un tîrziu.
-Bine, spuse Omri, ai venit înapoi?
-Nu. Am venit în vizită. M-am gîndit să vin şi să mă uit la şcoala asta veche.
Mergeau împreună spre staţia de metrou.
-îţi place unde stai acum? întrebă Omri.
-Da, regiunea-i frumoasă. După ce te obişnuieşti. Mi-am făcut cîţiva prieteni. Şi căsuţa e frumoasă.
Pare ciudat că sîntem numai noi trei în casă.
Omri nu insistă. Nu şi-ar fi putut imagina să stea fără tatăl lui, dar, pe de altă parte, tatăl iui nu îi
bătuse, pe el, sau pe mama lui. Mai vorbiră, cam stingheriţi, şi cu momente de tăcere, dar din ce în ce
mai normal. Cînd ajunseră la staţie, Patrick parcă nici n-ar fi fost plecat.
2.O VICTORIE
Omri intră în casă prin uşa laterală, care dădea în bucătărie. Pisica lui, tărcată în alb şi negru, Kitsa,
stătea pe uscătorul de vase. Se uită cu ochii ei verzi atotştiutori la el, cînd intră să bea o gură de apă.
- Nu trebuie să stai aici, Kits, îi spuse. Doar ştii asta.
Pisica se uita în continuare la el. O stropi cu puţină apă dar ea îl ignoră. Rîse şi o mîngîie pe cap. O
iubea foarte mult. îi plăcea că e independentă şi neascultătoare.
îşi luă o felie de pîine cu unt şi cu gem şi merse în sufragerie. Era camera în care mîncau. Omri se
aşeză şi deschise ziarul la pagina de desene animate. Kitsa veni şi ea şi sări nu pe genunchii lui, ci pe
masă, iar apoi se aşeză pe ziar chiar deasupra desenului la care se uita el. întotdeauna făcea aşa, nu
putea să suporte să vadă pe cineva citind.
Fusese o zi lungă. Omri îşi puse capul pe braţ, la acelaşi nivel cu botul Kitsei, şi intră într-un fel de
comuniune cu ea, privindu-se în ochi. Simţea că devine somnoros şi pisicos. Cînd mama lui intră
brusc, se sperie.
-Ah, mamă... nu mai intra aşa brusc!
-Omri!
Se uită la ea. Avea o privire ciudată. Gura şi ochii erau larg deschişi şi se uita la el de parcă îl vedea
pentru prima oară.
Se îndreptă în scaun, iar inima îi bătea puternic.
-Ce s-a întîmplat?
-A venit o scrisoare pentru tine, spuse cu o voce ciudată, care se potrivea cu expresia feţei.
-O scrisoare? Pentru mine? De la cine?
-Am... am deschis-o.
Veni spre el şi îi dădu un plic lung, desfăcut.
Numele şi adresa lui erau scrise de maşină. Omri se uită fix la el. Scria: „Telecom - Serviciul dvs.
de comunicaţii". Se simţea paralizat pe dinăuntru. Nu era posibil. Nu, nu era posibil. Nici nu atinse
scrisoarea, care stătea pe masă lîngă Kitsa. (De data asta mama nici măcar nu observase că pisica stătea
pe masă, în mod normal ar fi gonit-o.)
- De ce ai deschis-o? întrebă, în sfîrşit, cu o voce răguşită.
- Iubitule, pentru că nu m-am uitat la nume. Voi, băieţii, nu prea primiţi multe scrisori.
Rîse scurt, aproape isteric. Omri îşi dădu seama ce se întîmplase. Doar că ar fi vrut... ar fi vrut să fie
el primul care să afle.
- Ei bine, hai, citeşte-o!
Luă plicul şi scoase scrisoarea.
Dragă Omri,
Sîntem încîntaţi să te informăm că povestea ta, Indianul de plastic, a cîştigat premiul întîi la
categoria ta de vîrstă, la concursul pentru poveşti organizat de Telecom.
Considerăm că este o poveste minunată, care demonstrează nişte capacităţi extraordinare de
imaginaţie. Juriul nostru e de părere că merită să fie publicată.
Premiul tău, în valoare de 300 de lire sterline, ţi se va înmîna cu ocazia unei petreceri pe care o
vom da în onoarea tuturor cîştigătorilor, pe data de 25 noiembrie, la hotelul „Savoy”.
Îți vom trimite o invitație specială
Te felicităm pentru succes.
Cu sinceritate,
Cutare Cutărică,
Director pentru Concursul Telecom
Omri încă se mai uita la scrisoare chiar şi după ce o terminase de citit. în sinea lui, simţea că sare de
pe scaun, aleargă în jurul camerei, o ia în braţe pe mama lui şi ţipă de bucurie. Dar, în realitate, stătea
pe loc uitîndu-se la scrisoare şi simţind în piept ca o văpaie, de parcă ar fi avut cărbuni încinşi, prea
fericit şi mirat ca să se poată mişca. Nici nu-şi dădea seama că o mîngîie încontinuu pe Kitsa, de la
vîrful nasului la vîrful cozii, în timp ce ea se întindea pe ziar, torcînd fericită.
Mama îl trezi din transă.

- Iubitule? îţi dai seama? Nu-i aşa că-i grozav? Să nu spui tu nimic...
în momentul acela intră tatăl lui. Lucrase în grădină pînă cînd se făcuse prea întuneric şi nu mai
vedea bine, aşa cum făcea de multe ori. Acum lăsa urme de noroi de pe pantofi dar, de data asta,
mamei nu-i păsa de noroi şi aproape îl trase în cameră.
- Hai, vino să auzi şi tu! Abia m-am putut abţine toată ziua să nu-ţi spun! Omri, spune-i, spune-i!
Fără un cuvînt, Omri îi dădu tatălui său scrisoarea. Urmă un moment de tăcere, apoi tatăl lui şopti
cu respect:
-Doamne Dumnezeule! Trei sute de lire!
-Nu de bani e vorba! strigă mama lui. Uite, uite ce scrie despre povestea lui! Probabil că este
excepţional, şi noi nici n-am ştiut că are talent la scris. Se apropie de Omri, sufocîndu-l cu îmbrăţişări.
Cînd putem s-o citim? Oh, să vezi cînd vor auzi băieţii...
Fraţii lui! Da. Asta o să fie cea mai grozavă chestie dintre toate. întotdeauna se purtau de parcă el ar
fi fost prea mototol ca să realizeze ceva. Şi apoi, să povestească la şcoală. Profesoara lui de engleză pur
şi simplu n-o să-şi creadă urechilor. Poate domnul Johnson, directorul, o să facă o adunare şi o să
anunţe vestea, toţi vor aplauda, iar el va fi rugat să citească povestea... Capul lui Omri se învîrtea de
emoţie. Sări de pe scaun.
-Mă duc să-mi iau copia mea şi puteţi să citiţi povestea, spuse.
-Ah, ai păstrat un exemplar?
-Da, aşa scria în regulament. Se opri în cadrul uşii şi se întoarse. Am scris-o la maşina ta cînd nu
erai acasă, mărturisi.
-Aha, deci aşa ai făcut! Din cauza asta am găsit toate tastele încălecate.
Dar, de fapt, mama nu era supărată.
- Şi am împrumutat hîrtie şi indigou din biroul tatei. Şi un plic mare, ca s-o trimit.
Mama şi tatăl lui se uitară unul la celălalt. Pur şi simplu străluceau de mîndrie, tot aşa cum s-a
întîmplat cînd Gillon a venit acasă şi a anunţat că a doborît un record la înot, la şcoală, sau ca atunci
cînd Adiel a luat zece note de zece. Omri, uitîndu-se la ei, îşi dădu deodată seama că nu se gîndise
niciodată că vor străluci de mîndrie datorită lui.
- Ei, bine, spuse tatăl lui foarte solemn, acum poţi să-mi înapoiezi banii. îmi datorezi nişte bani
pentru timbru.
Pe faţă îi apăru un zîmbet larg, afectuos.
Omri o luă la fugă pe scări. Inima îi bătea cu putere. Cîştigase. Cîştigase cu adevărat! Nici nu
îndrăznise să spere că va cîştiga. Desigur, sperase puţin. De fapt, îşi dăduse toată silinţa şi era, într-
adevăr, o poveste minunată. Imaginaţie şi spirit inventiv, da? Doar atîta ştiau. Adevărata muncă fusese
atunci cînd o scrisese şi rescrisese şi verificase ortografia pînă cînd fusese sigur că fiecare cuvînt era
scris corect. îl convinsese pe Adiel să-l ajute la treaba asta, fără să-i spună exact despre ce era vorba,
desigur.
-Scară. Porumb. Irochezi.
-Irochezi! exclamase Adiel.
- Este numele unui trib de indieni, spusese Omri. Auzi, să nu ştie asta! Omri citise acum atît de
multe cărţi despre indienii americani, încît uitase că nu toată lumea era la fel de informată despre
subiectul acesta.
- Ei, bine, habar n-am cum se scrie. I-R-O-Q-U.
- Nu, nu-i aşa. Aşa e în franceză. Nu contează. Pe ăsta îl ştiu. Am vrut doar să ştiu dacă ştii şi tu.
Whisky?
Adiel îi spuse cum se scrie şi apoi întrebă:
-Despre ce naiba scrii? Ce cuvinte ciudate!
-E o poveste. Vreau să iasă cît mai bine posibil.
- Dar despre ce-i vorba? Dă-mi-o s-o văd, spuse Adiel, întinzînd mîna să apuce caietul.
Omri se dădu înapoi.
- Lasă-mă-n pace! Am să ţi-o arăt cînd e gata. Mai departe. Bandaj?
Adiel îi spuse, de fapt Omri scrisese corect, şi apoi Omri ezită înainte de a spune: Dulap? Ochii lui
Adiel se îngustară.
- Doar nu scrii despre cum ţi-am ascuns aşa-zisul dulap secret, după ce mi-ai ascuns şortul de
fotbal?
- Nu...
- Atunci cînd cheiţa s-a pierdut şi ai făcut atîta tărăboi? Doar n-ai de gînd să mă pui şi pe mine într-
o poveste idioată pentru şcoală?
-Schimb numele, spuse Omri.
-Aşa să faci. Mai ai cuvinte?
Omri citi mai departe în gînd pînă cînd ajunse la următorul cuvînt lung: mărinimos.
- Ei, să fie, spuse Adiel sarcastic. Pun pariu că nici nu ştii ce înseamnă.
-Ba ştiu: generos.
-De unde l-ai luat?
-„Triburile irocheze erau feroce la război, ferme în alianţe şi mărinimoase după victorii", cită Omri.
-Vorbeşti ca Winston Churchill, spuse Adiel, dar, de data asta, era şi o urmă de admiraţie în vocea lui.
Să n-o faci prea pompoasă! O să pierzi puncte dacă profesoara o să creadă că ai copiat-o.
- N-am scris eu asta, tontule, spuse Omri. Mi-am amintit doar ce am citit într-o carte.
Dar începuse să admire cuvintele lungi. Mai tîrziu reciti toată povestea, ca să se asigure că n-a
folosit totuşi prea multe cuvinte lungi. Profesoara lui le spunea mereu:
- Cît mai simplu. Folosiţi numai lucruri reale. Nimeni n-ar fi ghicit cît de aproape de realitate
fusese.
Şi acum... imaginaţie şi spirit inventiv!
Se opri pe scară. Oare trişase? Ar fi trebuit să fie o poveste inventată. Aşa scria în regulament. Sau
chiar fusese? ,Poveste imaginară" asta însemna, nu-i aşa? Nu puteai să inventezi ceva ce se întîmplase
cu adevărat.... Tot ceea ce puteai să faci era să încerci să găseşti cel mai bun mod de a transpune în
scris. Desigur, trebuise să inventeze anumite părţi. Oricît de vii erau amintirile despre Pui de Taur sau
Boone, nu putea să-şi amintească fiecare cuvînt pe care-l spuseseră. Omri se încruntă şi urcă mai
departe scara. Nu se simţea cu conştiinţa foarte împăcată dar, pe de altă parte... Nimeni nu-l ajutase. El
singur scrisese toată povestea. Poate că era în regulă. Oricum, acum nu mai putea face nimic.
Continuă să urce scările mai încet, pînă în camera lui, sus, în vîrful casei.
3.CUM A ÎNCEPUT TOTUL
Omri era un singuratic. Sau cel puţin avea nevoie să fie singur destul de mult timp. Aşa că această
cameră a lui, care era sub streaşină casei, era perfectă pentru el.
În casa unde locuiseră înainte, dormitorul lui era una dintre multele camere de la etaj şi, în anumite
momente ale zilei, era ca la gară. Camera lui cea nouă era departe de drumul celorlalţi. Nimeni (după
părerea lui) nu avea nici un motiv să vină aici sus sau să treacă prin dreptul uşii lui. Erau momente
cînd, după ce se aranjase cum dorise el, uita ce îngrozitor era să locuiască pe Hovel Road, pentru că
merita orice sacrificiu pentru o asemenea cameră.
Nu era prea mare, aşa că tatăl lui construise un pat cu o etajeră sub luminator. Era nemaipomenit
pentru că se putea uita la cer în timpul nopţii. Lîngă pat se aflau biroul şi nişte rafturi pentru colecţia
lui de sticle, brelocuri şi animale de lemn. Peretele opus ferestrei era acoperit cu postere - un amestec
de vechi şi nou, de la Snoopy şi un Beatles din perioada de început, pînă la Police şi unul caraghios şi
grosolan cu un exhibiţionist prins în lift. La loc de cinste erau două fotografii ale unor şefi indieni
irochezi, pe care le găsise în reviste. Nici unul dintre aceşti indieni nu semăna cu Pui de Taur, dar lui
Omri îi plăceau la fel de mult.
Hainele lui erau puse într-o debara de pe hol, fără să-i mai aglomereze camera. Aşa că rămînea
destul loc pentru fotoliile scoică, o masă joasă (îi tăiase picioarele cu fierăstrăul după ce văzuse o
fotografie a unei camere japoneze), radiocasetofonul şi cea mai recentă achiziţie, un cufăr vechi.
îl găsise la piaţă, plin de praf şi pete de grăsime, îl cumpărase cu două lire după ce se tocmise, şi
împrumutase un cărucior de piaţă ca să-l care pînă pe strada Hovel. îl curăţase în grădina din spate cu
un burete de sîrmă şi cu şmirghel înainte de a-l urca în cameră.
Era „un chilipir", după cum îi spusese omul din piaţă. Era din stejar şi avea balamalele din fier; mai
avea şi o plăcuţă de aramă pe care era scris numele primului proprietar. Lui Omri nu-i venise să creadă
atunci cînd curăţase murdăria de pe plăcuţă şi citise numele. Scria L. Buller. L. Buller..... Little Bull 3.
Desigur că era o simplă coincidenţă, dar, se gîndi Omri, dacă aş fi fost superstiţios... Frecă plăcuţa de
aramă în fiecare săptămînă. într-un fel, şi asta îl făcea să se simtă mai aproape de Pui de Taur.
Cufărul nu era doar interesant şi frumos, ci şi folositor. Omri punea în el diverse lucruri. Un singur
lucru nu era în regulă cu el. Avea o broască, dar nu avea cheie. Aşa că pusese pe el nişte perniţe şi
diverse alte lucruri, pretinzînd că era o bancă. în felul ăsta, nici unul dintre cei care îşi mai băgau nasul
în camera lui, mama la curăţenie sau fraţii care împrumutau" cîte ceva, nu-şi dădea seama că acest
cufăr conţinea cîteva obiecte personale interesante.
Omri îngenunche lîngă cufăr şi luă de pe el, punîndu-le pe jos, o grămadă de casete, un aparat de
făcut exerciţii (dorea să-şi dezvolte muşchii), cîteva perne şi trei exemplare din revista Mad, printre
altele. Apoi ridică capacul cufărului. Şi acolo era dezordine, dar Omri ştia unde să scotocească. în
partea stîngă, în căutarea dosarului în care se afla povestea care cîştigase premiul, degetele lui Omri
dădură de ceva metalic, şi se opriră. Apoi, dădu cu grijă la o parte cîteva lucruri şi scoase obiectul de
metal.
Era un dulăpior alb cu o oglindă pe uşă şi o broască, de fapt un dulăpior de baie demodat, pentru
medicamente. Îl puse pe măsuţa japoneză. Uşa se deschise. în afară de un raft, nu mai era nimic
înăuntru, era la fel de gol ca atunci cînd îl primise cadou, un cadou cam ciudat, de la Gillon, acum un
an.
Omri se dădu înapoi şi se uită la dulăpior.
Ce clar îşi amintea totul. Dulapul. Cheiţa ciudată care fusese a străbunicii lui şi care se potrivise în
mod misterios în broasca obişnuită a dulapului, transformîndu-l într-o maşină a timpului, dar cu o
diferenţă. Puneai înăuntru orice obiect de plastic - o toporişca, un cort de indian, o tolbă cu săgeţi -,
închideai uşa şi învîrteai cheia - şi aceste lucruri deveneau adevărate. în miniatură, dar adevărate. Piele
adevărată, pînză adevărată, oţel adevărat. Puneai înăuntru o figurină de plastic, om sau animal, şi, în
timp ce încuiai dulapul, acestea deveneau adevărate. Adevărate şi vii. Şi nu jucării adevărate, ci
oameni din alte timpuri, cu vieţile lor, cu personalităţile lor, cu necazurile şi bucuriile lor.
Ah, sigur că nu fusese numai o joacă tot timpul, aşa cum îşi imaginase el, cu naivitate, la început.
Pui de Taur nu era o jucărie care să stea cuminte, să te joci cu el. Chiar aşa mic de statură, fusese un
3 Little Bull = Pui de Taur (engl.)

războinic feroce, sălbatic, gata de luptă şi răzbunător.

Omri îşi dăduse repede seama că, dacă adulţii ar fi aflat de capacităţile magice ale dulapului, i l-ar fi
luat, şi, o dată cu el, şi pe indian şi toate celelalte. Aşa că a trebuit să-l ţină secret, să aibă grijă de el,
să-l hrănească şi să-şi protejeze indianul cît putea de bine. Şi atunci cînd Patrick descoperise secretul şi
băgase pe furiş un cow-boy din Texas în dulap, că să aibă şi el „un omuleţ mic", începuseră
adevăratele probleme.
Pui de Taur şi Boone erau duşmani din născare. De cîteva ori ajunseseră aproape să se omoare. Pînă
şi caii lor le dăduseră multă bătaie de cap. Şi apoi, într-o zi, Adiel luă dulapul, cheia căzu din broască
şi se pierdu, iar Omri, Patrick şi cei doi omuleţi riscară ca vraja să se rupă, iar aceste făpturi micuţe,
lipsite de apărare, să rămînă în timpul lui Omri, în lumea lui, „uriaşă", şi în grija lui pentru totdeauna...
Teama îngrozitoare provocată de această posibilitate îi dădu de înţeles lui Omri că va trebui să
renunţe la prietenul lui indian (pentru că, într-un fel, deveniseră prieteni) şi că va trebui să-l trimită pe
omuleţ „înapoi" - înapoi în timpul lui, prin vraja dulapului. Şi atunci, cînd au găsit cheia, au fost cu
toţii de acord. Dar despărţirea era aşa de grea încît Boone (care era neobişnuit de emotiv pentru un
cowboy) plînsese şi chiar şi ochii băieţilor se umeziseră... Omri nu prea se gîndea la momentele acelea,
pentru că îl supărau foarte tare.
Cînd deschisese uşa dulapului, înăuntru erau două grupuri: Pui de Taur şi soţia pe care i-o găsise
Omri, Stele Gemene, stînd pe cal, şi Boohoo Boone pe calul lui alb, numai că, de acum, erau de
plastic. Patrick îl luase pe Boone şi îl pusese în buzunar. Şi Omri păstrase indienii. încă îi mai avea. îi
pusese într-o cutiuţă de lemn pe care o păstra, în siguranţă, la fundul cufărului. De fapt era o cutie pusă
într-o cutie şi apoi în altă cutie. Fiecare dintre ele era strîns legată cu sfoară. Avea un motiv pentru
asta. Omri dorise să facă în aşa fel încît să fie greu de ajuns la ei.
Ştiuse întotdeauna că va fi tentat să-i pună pe Pui de Taur şi pe Stele Gemene în dulap şi să-i aducă
din nou la viaţă.
10 | i n d i a n u l s e î n t o a r c e banks
4.DULCELE GUST AL VICTORIEI
Cînd Omri se întoarse de sus cu copia povestirii, fraţii lui erau deja acasă. Observînd că părinţii lor
nu mai puteau de bucurie, Adiel şi Gillon îi băteau la cap să spună ce se întîmplase, dar, din decenţă,
mama şi tatăl lui refuzau să strice surpriza lui Omri. Totuşi, în momentul cînd el intră în cameră, tatăl
lui se întoarse şi-l arătă cu degetul.
-Este surpriza lui Omri, spuse. întrebaţi-l pe el!
-Ei? întrebă Gillon.
-Haide odată, spuse Adiel, nu ne mai fierbe atîta.
- Am cîştigat un premiu şi-atît, spuse Omri cu cea mai mare nepăsare. Uite, mamă.
Îi dădu dosarul, iar ea ieşi în grabă din cameră ţinîndu-l la piept şi spunînd că nu mai poate aştepta
nici un minut pînă să citească povestea.
- Premiu pentru ce? întrebă Adiel cinic.
-Pentru că ai cîştigat o cursă de măgari? întrebă Gillon.
-Nu pentru cine ştie ce, doar pentru o poveste, spuse Omri.
Trecuse atîta vreme de cînd nu se mai simţise atît de bine încît simţea nevoia să tărăgăneze
lucrurile.
- Ce poveste? întrebă Adiel.
-Ce fel de premiu? întrebă şi Gillon în acelaşi timp.
-Ştii, concursul acela Telecom. A fost o reclamă la televizor. Trebuia să scrii o poveste pentru o
revistuţă.
-Ah, acela, spuse Adiel şi se duse la bucătărie că să-şi ia ceva de mîncare.
Dar Gillon se uită fix la el. El acorda mai multă atenţie reclamelor şi reţinu un amănunt care îi
scăpase lui Adiel.
- Premiile erau în bani, spuse încet. Mulţi bani. Omri mormăi, se aşeză la masă şi o trase pe Kitsa,
care era tot acolo, la el pe genunchi.
- Cît? insistă Gillon.
-Hm?
-Cît ai cîştigat? N-ai luat premiul întîi?
-Ba da. Gillon se ridică.
-Ei nu... că doar n-ai cîştigat trei sute de bătrîne! Apăru şi capul lui Adiel la uşa de la bucătărie,
avînd întipărită pe faţă o mirare amuzată.
- Ce? Ce-ai spus?
- Ăsta era premiul întîi la fiecare categorie. Am vrut să particip şi eu.
Vocea lui Gillon era plină de invidie şi emoţie, aşa încît urca şi cobora în tonalitate. Se întoarse spre
Omri.
-Haide, spune-ne.
-Da, făcu Omri din nou.
Simţea ochii lor aţintiţi asupra lui şi un imens rîs vesel îl năpădea pe dinăuntru, ca atunci cînd
Boone făcuse un desen minuscul, minunat, în timpul orei de desen, şi profesoarei nu-i venise să creadă.
De data asta se simţea încă şi mai bine, pentru că acum el era cel care făcuse totul.
Mai tîrziu, cînd stătea liniştit şi se uita la televizor, Adiel veni încet şi se aşeză lîngă el.
-Am citit-o, spuse după un timp. Tonul i se schimbase complet.
-Ce? Povestea cu indianul?
-Da. Povestea ta cu indianul.
Urmă o pauză şi apoi Adiel, fratele care avea numai note de zece, spuse foarte sincer, aproape cu
umilinţă.
- E una dintre cele mai bune poveşti pe care le-am citit.
Omri se întoarse şi se uită la el.
- Chiar ţi-a plăcut? îl întrebă nerăbdător. Indiferent ce certuri ar avea cu fraţii lui, şi avea în
fiecare zi, părerea lor conta. Mai ales a lui Adiel.
5.DIN VREMURI PERICULOASE
Cu mîini tremurînde, Omri scormoni în cufăr pînă cînd găsi cutia pusă într-o cutie şi apoi în altă
cutie. O scoase uşor, lăsă în jos capacul cufărului şi apoi aşeză celelalte lucruri deasupra. Cu mult
respect desfăcu sfoara de pe prima cutie, o deschise, o scoase pe următoarea şi tot aşa.
în ultima cutie, înfăşurat cu grijă în vată, se afla grupul statuar din plastic, compus dintr-un cal
roşcat, un indian viteaz şi o indiancă în rochie roşie. Braţul stîng al viteazului era ridicat în sus, ca
pentru a-şi lua rămas bun, celălalt braţ trecea prin spatele fetei şi ţinea frîul făcut din sfoară. Fata îşi
ţinea picioarele de o parte şi de alta a greabănului calului, şi mîinile în coama acestuia. Capul poneiului
era ridicat, urechile aproape se atingeau deasupra moţului din frunte, şi picioarele îi erau încordate.
Omri simţi cum îl trece un fior prin tot corpul cînd luă figurinele acelea micuţe în mînă şi se uită la ele.
- Vă întoarceţi, şopti el, ca şi cum plasticul ar fi putut să audă.
Dar nu vor mai fi de plastic mult timp!
Dulăpiorul era pregătit. Omri puse figurinele pe podeaua de metal, nu pe raft. Apoi respiră adînc de
tot, ca şi cum urma să se cufunde într-o mare rece şi nesigură. Potrivi cheia în încuietoare, închise uşa
şi învîrti cheia.
Lăsă să lucreze mai mult. Lăsă să....
Abia avu timp să-şi ducă gîndul pînă la capăt cînd auzi sunetul acela familiar, foarte încet, al
copitelor fără potcoave care calcă pe metal.
Omri dădu drumul aerului din plămîni. Inima îi bătea cu putere şi mîna dreaptă îi tremura.
Avea încă mîna pe cheie. într-o secundă răsuci cheia şi deschise uşa cu oglindă. Erau acolo...
Nu. Nu.
Omri îşi încleşta pumnii. Ceva nu era în regulă. Cei trei erau acolo, şi detaliile, pe care suprafaţa de
plastic le estompa, se vedeau bine acum. Strălucirea părului poneiului, luminozitatea culorii roşii a
rochiei, sclipirea pielii roşietice, vii. Dar...
Poneiul era bine. Dădea din copite şi se agita, frecîndu-şi capul de frîul din sfoară. Cînd Omri
deschise uşa şi animalul văzu lumina, îşi ridică din nou urechile şi necheză nervos. Stele Gemene
stătea pe spatele lui. Dar de data asta nu era în faţă. Stătea în spate, aproape de coapsele poneiului. Iar
în faţa ei, cu chipul în jos, se afla o persoană fără vlagă, nemişcată.
Era Pui de Taur. Omri îşi dădu seama de asta, deşi nu putea să-i vadă faţa. Capul şi braţele îi atîrnau
de o parte a calului, iar picioarele de cealaltă. Pantalonii lui din piele de căprioară erau pătaţi de sînge
şi de noroi. împotriva voinţei sale, Omri se aplecă să se uite mai atent şi văzu cu groază de unde venea
sîngele. Două găuri făcute de gloanţe, aproape prea mici ca să se vadă, se aflau în partea de sus a
spatelui.
Omri deschise gura, atît de mirat era. Se uită la Stele Gemene. Acum ea ţinea frîul calului. Cealaltă
mînă i se odihnea pe spatele lat al lui Pui de Taur, ca să nu se mişte şi să nu alunece de pe spinarea
poneiului. Faţa îi era răvăşită. Nu plîngea, dar ochii îi erau atît de mari, încît Omri putea să vadă
luminiţe pe albul lor. Dinţii ei mărunţi stăteau încleştaţi.
Cînd îl văzu pe Omri, tresări de teamă, ca o sălbăticiune, apoi frica îi dispăru de pe faţă. Ridică
mîna stîngă de pe spatele lui Pui de Taur şi o întinse spre Omri.
Era un gest de implorare. Spunea , Ajută-ne!" mai clar decît ar fi făcut-o cuvintele. Dar Omri nu
putea vorbi şi nici nu se putea mişca. Habar nu avea cum i-ar fi putut ajuta. Ştia doar că dacă el sau
altcineva nu-l ajuta, Pui de Taur va muri. Poate... poate că şi murise! Ce putea să facă?
Tommy.
Cunoştinţele medicale ale lui Tommy nu erau de ultimă oră. Cum ar fi putut să fie cînd el fusese
doar infirmier în primul război mondial? Dar Omri nu avea altă idee mai bună, surprins şi paralizat de
teamă cum era.
Îi făcu semn lui Stele Gemene să înainteze şi, în timp ce ea conducea poneiul spre marginea
dulăpiorului, Omri căută în cutia cea mai mică. Figurina de plastic a soldatului în uniformă era la
fundul cutiei, la fel şi geanta cu cruce roşie pe ea.
Imediat ce dulapul se goli şi calul cu călăreţii se dădură la o parte, Omri îl băgă pe Tommy înăuntru
şi răsuci cheia înainte şi înapoi într-o secundă. Atît era suficient pentru ca vraja să-şi facă efectul.
- O să fie în regulă, îi spuse indiencei care stătea călare chiar în faţa lui, pe cufăr. Tommy o să-l facă
bine.
Apoi deschise uşa nerăbdător şi băgă mîna înăuntru.
Geanta era acolo. Şi uniforma, frumos împăturită, cu cascheta de infirmier deasupra hainelor. Şi
ghetele.
Iar bandajele acelea kaki, care se purtau înfăşurate în jurul picioarelor în războiul acela, erau frumos
împăturite şi aşezate în interiorul caschetei. Nimic altceva.
Omri scoase un ţipăt. Trînti uşa dulapului ca să nu mai vadă grămada aceea de haine frumos
împăturite, dar fără purtătorul lor, care nu mai avea nevoie de ele. îşi dădu seama imediat. îşi dădu
seama că Tommy n-a mai ajuns să fie bătrîn. îşi dădu seama că unul dintre acele obuze germane mari,
pe care el le numea ,,Minnies", sau poate altă armă, îi luase viaţa. Faţa lui ironică, veselă, vitejia şi
mîinile lui îndemînatice dispăruseră, o dată cu mii de alţi soldaţi, în noroiul din tranşee.
Omri nu mai avusese pînă acum ocazia să vadă ce însemna moartea cuiva apropiat. Nimeni dintre
cunoscuţii lui nu murise. Un unchi „dăduse ortul popii", cum zicea tatăl lui, dar asta se întîmplase anul
trecut şi era în Australia. Un băiat de la el de la şcoală fusese omorît într-un accident de maşină, dar nu
era în clasă cu Omri.
Moartea lui Tommy - chiar dacă la un an după ce îl văzuse ultima oară - fu un şoc îngrozitor. Nu
avea pe nimeni cu care să împartă această durere şi, oricum, nu era nici timp. Aproape de cotul lui,
poneiul dădea din cap parcă cu nerăbdare, fără să-i pese de nimic altceva care abătea atenţia de la
stăpînul lui. Ochii strălucitori ai indiencei se uitau fix la el. Aşteptînd. Cu încredere.
Mai tîrziu. Se va gîndi la Tommy şi îl va plînge. Mai tîrziu. Cine ar fi înţeles mai bine decît Tommy
că trebuie mai întîi să ai grijă de răniţi şi apoi să-i plîngi pe morţi? Frecîndu-se la gură, Omri se uită
neajutorat în jur şi apoi la Stele Gemene.
Cîtă engleză ştia oare? în timpul scurt cît stătuseră împreună, niciodată nu-i vorbise direct ei - iar ea
vorbise numai cu Pui de Taur, în limba lor. Acum trebuia s-o facă să înţeleagă.
- Nu ne poate ajuta, spuse încet.
Se uită în gol şi parcă speranţa îi dispăru de pe faţă. Ca să-i explice mai clar, Omri deschise dulapul
şi luă figurina de plastic a lui Tommy - care înlocuise grămada de haine demnă de milă - şi o aşeză în
faţa indiencei. Ea se lăsă să alunece de pe spatele căluţului şi, ţinînd încă în mînă Mul, atinse figurina.
Părea că a înţeles că de acolo nu mai putea veni nici un ajutor. Se întoarse repede spre Omri.
- Ajutor. Tu, spuse cu voce clară, cristalină. Omri simţi cum disperarea i se strecoară în inima
deja plină de durere. Se uită la Stele Gemene, care arăta cu degetul corpul aproape lipsit de viaţă de pe
cal.
- Trebuie să-l aşezăm întins, spuse în cele din urmă.
Era singurul lucru la care se putea gîndi. Trebuie să găsească ceva. Trebuie să găsească!
O urmări pe Stele Gemene cum se străduia să-l ridice pe Pui de Taur de pe cal. O ajută atît cît
îndrăzni, de teamă ca degetele lui mari, neîndemrnatice, să nu-l rănească, dar cel puţin îşi transformă
palma ntr-un fel de platformă, ca să-l lase jos pe Pui de Taur. Cu cealaltă mînă trase cutia cu şerveţele
spre el şi făcu din cîteva un fel de saltea. Cel puţin erau moi şi curate. în curînd, Pui de Taur stătea
întins pe burtă.
Omri mai trecuse prin aşa ceva atunci cînd Pui de Taur îl împuşcase pe cowboy, pe Boone. Atunci îl
adusese pe Tommy ca să-i ajute. Avea instrumente micuţe, medicamente şi pansamente. Chiar dacă
erau primitive, metodele lui avuseseră efect. Omri simţea puternic lipsa unui prieten vechi - nu
neapărat persoana, ci îndemînarea ei, rolul acesteia în viaţa lui. Pentru o clipă, aproape că fu supărat pe
Tommy pentru că murise, atunci cînd el avea atîta nevoie de el.
Stele Gemene, care îngenunchease lîngă Pui de Taur, se uită în sus. Spuse ceva. Era un cuvînt
indian. Omri dădu din cap. Stele Gemene îşi frîngea mîinile. Arătă spre cele două răni făcute de
gloanţe şi spuse din nou cuvîntul acela, mai tare. Era probabil vreun medicament indian. Şi, pentru
prima oară, Omri se gîndi că ar fi mai bine pentru ea dacă ar fi acolo de unde venea. Acolo ar şti ce are
de făcut.
Dar el ar putea cel puţin să cureţe rănile. Măcar atîta lucru ştia şi el. Avea nişte apă de gură, ceva
oribil cu care mama lui îl punea să facă gargară cînd era răcit. Sticla era pe raft. Sări şi o luă. Capul îi
vîjîia. începea să-şi dea seama ce nebunie a fost să ia de la cap toată povestea asta. îşi amintea de
îngrozitorul simţ de răspundere, neliniştea, şirul nesfîrşit de probleme care trebuiau rezolvate... şi de
data asta nici măcar nu-l avea pe Patrick, care să vină cu idei salvatoare sau să-l ajute.
Patrick... Dar Patrick nu-i era de nici un folos acum. Nici măcar nu mai credea.
Omri turnă puţin dezinfectant pe o bucată de vată şi i-o dădu indiencei, arătîndu-i prin gesturi ce
trebuia să facă. Aceasta pricepu repede. Cu atingeri uşoare, delicate, îl curăţă pe spate de sînge pe Pui
de Taur. Se părea că rănile nu mai sîngerează. Omri, amintindu-şi că răniţii trebuie să stea la căldură şi
văzînd că Stele Gemene tremura, apucă o mănuşă pe care o purta la şcoală şi tăie, fără să-şi facă
probleme, degetul mic. în curînd indianul se afla înăuntrul mănuşii, care, pentru el, era ca un sac de
dormit. Omri şi Stele Gemene se uitară unul la celălalt.
-Cum? întrebă Omri. Cum s-a întîmplat? Faţa indiencei se înăspri.
-Soldat, spuse. Luptă. Puşcat.
-în spate? nu se putu abţine Omri să întrebe. Era greu de imaginat ca un luptător atît de viteaz
ca Pui de Taur să fie împuşcat în spate.
- Cal căzut, spuse. Pui de Taur întins. Pe jos. Soldaţi împuşcat.
întinse o armă imaginară, o puşcă sau o muschetă, numără unu, doi, şi apoi dădu din mînă brusc ca
să arate că soldaţii au fugit şi l-au lăsat pe Pui de Taur să moară.
- Tu ai văzut toate astea? Dădu din cap.
- Femeia văzut. Soldaţi venit sat. Vitejii luptat. Soldaţi făcut foc în casă. Omorît mulţi. Luat
prizonier. Vitejii urmărit. Afară, afară - departe. Stele Gemene ascuns. Văzut Pui de Taur căzut. Văzut
soldat... şi mimă din nou împuşcăturile. Stele Gemene fugit, luat ponei, adus Pui de Taur acasă, în sat.
Foc peste tot! Viteji morţi. Femei plîns. Eu închis ochii, nu văd. Uuuuf! şi scoase un sunet ciudat, ca o
rafală de vînt.
Deschise ochii şi se uită la Omri prefăcîndu-se mirată.
-Şi deodată tu aici. Dădu din cap.
-Spiritele adus. Tu salvezi.
Omri se uită la ea. Nu avea nici cea mai mică idee ce să facă, iar ea se uita la el cu încredere.
- Nu crezi că te-ai descurca mai bine acasă, în sat? sugeră el.
Dădu tare din cap în semn că nu.
- Sat tot în flăcări. Morţi... morţi! Arătă cu degetul peste tot pe jos.
- Nu ajutor. Numai Omri ajută fratele Pui de Taur. Frate! Da. Pui de Taur şi el schimbaseră cîteva
picături de sînge şi deveniseră fraţi de cruce înainte de plecare. Trebuie, trebuie să găsească ceva ca să-
l ajute. Dar ce?
În momentul acela Pui de Taur se mişcă şi mormăi ceva.
Într-o clipă, Stele Gemene era lîngă el. Omri, care se obişnuise să-şi concentreze privirea pe detalii
foarte mici, observă deodată că Stele Gemene se îngrăşase. Era posibil să...? Dar Pui de Taur mormăia
ceva. Dădea din picioare. Omri uită pentru moment de noile forme ale indiencei.
-Ce spune?
-Spune: „Omri, Omri", zise Stele Gemene. Mai urmară nişte mormăituri, apoi ea zise:
-Acum spune „frate".
Se uită la el cu o privire pe care Omri o suportă cu greu.
Se ridică.
- Ascultă, spuse puţin răguşit. Trebuie să mă duc după ajutor. Am nevoie de ceva...
Se uită la ea.
- împrumută-mi mocasinii tăi.
Arătă către picioarele ei. Mirată dar supusă, se aplecă şi îşi scoase mocasinii moi din piele de
animal brodată cu mărgele şi îi dădu lui Omri. El îi împacheta cu grijă într-o bucăţică de hîrtie şi îi
puse în buzunar.
- Ai grijă de el, îi spuse. Mă întorc imediat.
6.DUPĂ AJUTOR
Omri încuie uşa de la cameră şi coborî scările. Era vineri seara (din fericire, altfel ar fi avut teme
pentru acasă pe care nu şi le-ar fi putut face). Părinţii lui şi Gillon se uitau la televizor. Adiel ieşise cu
nişte prieteni.
- Mamă, ţi-l aminteşti pe Patrick? spuse el pe un ton obişnuit.
-Sigur că mi-l amintesc pe Patrick.
-S-a mutat la ţară.
-Ştiu.
-L-am văzut săptămîna trecută.
-Unde?
- Ne-am întîlnit pe lîngă şcoală. A venit împreună cu mama lui în vizită.
- La sora ei, cred.
Mama lui se întoarse spre televizor.
- Sora ei? N-am ştiut că Patrick are o mătuşă!
- Nu fi prostuţ, bineînţeles că ştiai. Stătea la cîteva case de fosta noastră casă.
Omri se încruntă cînd îşi aduse aminte. Ah, cu cele două fetiţe îngrozitoare.
- Tamsin şi Emma. Bonkins parcă îi chema. Sau Donkins. Sînt verişoarele lui Patrick.
- Crezi că Patrick ar putea fi acolo acum?
- Poţi să afli dacă vrei. Mai am numărul ei de telefon în agendă. Este pe măsuţa din hol.
Peste trei minute, Omri auzi vocea lui Patrick în receptor.
-Patrick? Eu sînt, Omri. Trebuie să ne vedem.
-Cînd?
-în seara asta.
-în seara asta?
-E foarte important.
-Nu mai poţi aştepta?
Omri simţea în vocea lui Patrick că nu prea avea chef. îl înţelegea.
-Nu.
- Mă uit la un film de groază.
- Filmul de groază nu începe decît la 11:30, răspunse Omri.
Urmă un moment de linişte.
- Doar n-ai de gînd să începi iar toate prostiile alea despre...
- Vin acum, spuse Omri scurt şi închise telefonul. Se strecură încet pe uşa din spate şi, în scurt timp,
alerga pe strada Hovel spre staţie.
Cîteva magazine, ca şi sala de jocuri, erau deschise încă. Şi cîrciumile. Prin uşile de sticlă
străbăteau lumini plăcute şi se auzeau glasuri vorbind tare cînd trecea Omri. în sala de jocuri, Capetele
Rase împuşcau invadatorii din spaţiu, dar nu zgomotoşi şi prietenoşi precum cei din cîrciumi, ci
întunecaţi, concentraţi, fiecare aplecat asupra unei maşini. Nu-l observară. Omri trecu repede mai
departe cu un sentiment de uşurare. De fapt, era mai sigur să treci noaptea pe această stradă
îngrozitoare.
Cîteodată trebuia să aştepţi o veşnicie ca să vină un metrou, dar Omri avu noroc în seara asta, deşi
călătoria părea că nu se mai sfîrşeşte - cu toate că nu erau decît trei staţii. La capătul celălalt începu iar
să alerge, dar, de data asta, fără să-i mai fie teamă. Găsi casa foştilor lor vecini şi sună la uşă. Patrick
deschise uşa şi se uită la el cu o privire care nu prea era binevoitoare.
- Acum, dacă tot eşti aici, intră, spuse.
Era o casă mică, şi arăta exact ca fosta lor casă, chiar şi cu bicicletele care stăteau înghesuite în hol.
Mama lui Omri spusese, glumind doar pe jumătate, că motivul pentru care dorea să se mute în altă casă
era ca să nu mai fie obligaţi să ţină bicicletele înghesuite pe hol. Patrick îl conduse sus fără să scoată
un cuvînt, şi intrară într-un dormitor micuţ cu două paturi suprapuse, în care totul era roz şi pufos.
- Mătuşa mea m-a pus să dorm în camera asta de fetiţe, spuse. Mă bucur că plec mîine acasă.
Se aşeză pe patul de jos şi îl lăsă pe Omri în picioare. Patrick se uită la el. Strîngea din buze.
Ochii lui spuneau: „Să nu vorbeşti despre asta". în tăcere, îl implora pe Omri să nu vorbească. Dar
Omri era fără milă.

- De ce te prefaci că nu s-a întîmplat nimic? îl întrebă brusc.
- Ce? spuse Patrick.
Avea întipărită pe faţă o expresie prostească, la fel cu a Capetelor Rase.
- Ştii tu ce.
Patrick se uita în jos. Nu se mişcă.
- I-am adus înapoi, spuse Omri.
Patrick se ridică deodată şi se lovi cu capul de patul de sus. Se albise la faţă. înjură încet. Apoi
spuse:
- Nu te cred.
- Dacă-ţi spun. I-am pus în dulap şi s-a întîmplat acelaşi lucru. încă merge... (nu voia să folosească
cuvîntul vrajă). Este exact la fel. Numai că...
Acum Patrick se uită la el, încruntîndu-se, fără să creadă, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis şi şi-ar
fi dat seama că visul se continuă.
- S-a întîmplat ceva îngrozitor: Pui de Taur a fost împuşcat.
După o pauză, Patrick murmură ceva. Omri se aplecă înainte.
-Ce-ai spus?
-Nu e adevărat. Nimic nu e adevărat. Am... inventat noi totul, şopti Patrick.
Omri scoase mîna din buzunar şi îi arătă ceva lui Patrick.
- Uită-te. Şi nu te mai minţi singur.
Ca şi cum i-ar fi fost frică, Patrick ridică ochii încetişor. Clipi de cîteva ori. Apoi scoase mîna din
buzunar şi desfăcu bucata de hîrtie. Se uită mult timp la perechea de mocasini mititei brodaţi cu
mărgele.
- Sînt adevăraţi, spuse Patrick.
Se întoarse spre fereastră şi se uită afară în întuneric. Omri îl lăsă să-şi revină. Cînd se întoarse, era
Patrick, cel pe care îl cunoştea. Mai mare ca vîrstă, dar, în fond, neschimbat.
- Cum s-a întîmplat?
Omri simţi un impuls grozav să-l îmbrăţişeze. Cel puţin acum nu mai era singur cu toate problemele
lui.
- Nişte soldaţi francezi l-au împuşcat. Cred că erau francezi. Ştii că triburile irocheze luptau alături
de englezi împotriva francezilor. Trebuie să găsim o metodă să scoatem gloanţele din el.
-E simplu, spuse Patrick. Adu-l pe Tommy. Omri înghiţi în sec.
-E mort. Patrick căscă gura.
-Mort?
- Probabil că a fost omorît în război. A spus - ultima oară cînd l-am trimis înapoi - că auzea o
bombă mare care cădea. Pun pariu că aceea a fost.
Patrick se uită la el uimit.
-Vrei să spui că, dacă nu l-am fi trimis atunci, în momentul acela...
-Nu cred, nu cred că aşa lucrează vraja. Corpul lui - cel mare, cel adevărat - era probabil adormit
undeva în tranşee. Obuzul l-ar fi omorît oricum.
Patrick îşi trecu mîna prin păr.
-Şi spui că Pui de Taur e rănit?
-Da. Stele Gemene e cu el. Crede că spiritele au adus-o la mine ca s-o ajut să-l salveze. Trebuie să
fac ceva. Şi nu ştiu ce.
Omri îşi reţinu disperarea din voce. Patrick stătea nemişcat, gîndindu-se.
-Ce-ai făcut cu toţi omuleţii tăi de plastic? întrebă într-un sfîrşit. Cei cu care ne jucam.
-Cred că sînt în pod.
-Pe ai mei mi i-a aruncat mama.
- Ţi i-a aruncat? întrebă Omri nevenindu-i să creadă. Fără să te întrebe?
-Nu mă mai jucasem cu ei de ani de zile.
-Da, dar oricum, de ce?
- Ascultă, spuse Patrick. Nu-l mai avem pe Tommy, dar vraja încă mai funcţionează. Dacă am putea
găsi un doctor modem, ar fi chiar mai bine.
Această lipsă de loialitate faţă de vechiul lor prieten îi şocă pe amîndoi deodată şi Patrick roşi.
- N-am vrut să spun... Tommy i-a salvat viaţa lui Boone, ştiu asta. Dar trebuie să fim realişti. Acum
sînt o grămadă de avantaje. Medicamente noi, tehnici noi. Nu ai nici un doctor în colecţia ta?
Omri se gîndi şi apoi dădu din cap că nu.
- Nu am decît cow-boy, cavaleri şi soldaţi, aşa ceva, spuse.
Patrick se ridică.
- Dar sînt şi figurine modeme. Am văzut eu. Am văzut de curînd.
Se schimbă la faţă. Aproape că ţipă: Stai un pic! şi ieşi repede din cameră. Cîteva minute mai tîrziu
se întoarse.
- Ia uită-te!
Avea în mînă o cutie mare de carton cu figurine noi de plastic. Nu erau soldaţi sau indieni. Erau
oameni obişnuiţi din zilele noastre. Dintr-o privire, Omri îşi dădu seama ce reprezentau. Diferite
profesiuni. Erau un judecător cu perucă lungă şi cîţiva avocaţi. Erau oameni de afaceri cu serviete, iar
unul dintre ei cu un melon. Erau savanţi în halate de laborator. Era şi o asistentă medicală. Şi - Omri
scoase un strigăt - erau şi doctori. Erau exact doi. Unul era un doctor obişnuit cu un stetoscop la gît.
Celălalt era un chirurg, cu halat şi mască verzi.
Aproape fremătînd de bucurie - se simţea de parcă s-ar fi uitat în peştera lui Alladin - Omri se
apropie. Doctorul stătea lingă o masă de operaţie. Da! Tot ceea ce spera Omri se afla acolo.
Instrumente - tăvi întregi - şi toate făceau parte din acelaşi grup. Pui de Taur era ca şi salvat.
-Gata, strigă. Hai, să mergem! Dar, incredibil, Patrick ezita.
-Ce s-a întîmplat? întrebă Omri nerăbdător.
-Nu sînt ale mele.
-Da, şi ce dacă? Ale cui sînt?
-Ale verişoarei mele. Le-a primit ieri, de ziua ei.
-O să i le dăm înapoi!
- Tamsin face ca naiba dacă te atingi de lucrurile ei. O să observe sigur că îi lipsesc.
-Dar Pui de Taur poate să moară. Patrick ridică din umeri.
-Bine. Mai bine să împachetăm cutia.
Găsiră o pungă de plastic şi puseră cutia înăuntru. Coborau scările cînd uşa se deschise şi în hol
intră o fetiţă pe care Omri şi-o amintea foarte bine. Patrick se opri brusc, ca un hoţ prins în timp ce
fura.
- Of, Doamne, ea e, spuse în şoaptă. Ne vedem mai tîrziu... dar nu se întoarse. Continuară să
coboare.
Tamsin le bară drumul. Era destul de mare pentru vîrsta ei şi avea un maxilar pronunţat şi sprîncene
ridicate.
- Ei, şi unde crezi că pleci, Paddywack? întrebă ironic.
îl ignoră pe Omri, deşi îl recunoscuse. Nu prea fuseseră prieteni.
-Mă duc puţin pe afară.
-Mama ta ştie?
-Tocmai mă duceam să-i spun.
-Da, sigur.
-Da, chiar aşa. Şi acum, scuză-mă.
Probabil că un instinct posesiv o avertiză în timp ce Patrick trecu pe lîngă ea. Apucă punga. El nu se
aşteptase la asta şi îi dădu drumul. într-o secundă, deschise punga şi se uită înăuntru. Cînd ridică faţa
văzură că era roşie de furie.
-îmi furaţi cadoul! spuse încet şi ameninţător.
-Nu, nu-i adevărat! Vrem doar să-l împrumutăm noaptea asta.
-Noaptea asta! Sînteţi nebuni? Nu vi l-aş da nici pentru cinci secunde.
Ceva începu să fiarbă în capul lui Omri. Tot ceea ce avea nevoie ca să-l salveze pe Pui de Taur se
ducea pe apa sîmbetei. Fata asta rea ţinea punga strînsă la piept de parcă încercau să-i fure o pungă cu
aur.
- Voiam să-ţi cerem voie! se bîlbîi. Te rog, împrumută-ne figurinele!
-Nu.
Chipul ei, ca şi vocea, era de neclintit. Ştia că n-o să cedeze niciodată. Simţi cum îl cuprinde
disperarea, întinse mîna şi încercă să-i ia punga.
Dar ea se ţinea bine şi începu să ţipe. Punga se rupse, cutia căzu pe jos şi capacul se desfăcu. Toate
figurinele erau pe jos, ţinute bine de banda de elastic pe care erau prinse. Omri nu ezită. Se aruncă pur
şi simplu deasupra lor, cu mîinile sub el, apucînd ce putea. îşi simţi urechea aproape ruptă, capul
pocnit zdravăn, glezna lovită de pantoful ascuţit al lui Tamsin, ca şi cum l-ar fi muşcat un cîine.
După o clipă se deschise o uşă şi o voce exasperată spuse:
- Aţi înnebunit? Opriţi-vă imediat! Tamsin! Cineva o ridică pe Tamsin, şi bicicletele, de pe
Omri, ceea ce puse capăt torturii imediate, deşi durerile încă mai persistau.
- îmi fură cadoul! îmi fură modelele! urlă Tamsin, zbătîndu-se, şi zvîrlind din picioare şi din murii
în toate părţile, ca un păianjen uriaş.
-Patrick?
Dar Patrick era deja la uşă şi Omri se ridică în picioare.
- Nu avem nevoie de modelele ei, murmură. Era doar o glumă!
Şi înainte să mai spună cineva ceva, ieşiră din casă.
Mama lui Patrick apăru în cadrul uşii, strigînd după ei:
-Unde naiba vă duceţi? Patrick ţipă.
-Am să dorm la Omri!
- Vino înapoi! strigă mama lui. Nu ţi-ai luat periuţa de di-i-inţi!
Dar ei ajunseseră deja la colţul străzii.
7.SORA-ŞEFĂ
Omri se opri sub primul felinar. Inima îi bătea puternic.

- Ei? întrebă Patrick cu nerăbdare. L-ai luat? Hai să vedem!
Omri avea într-adevăr ceva în mînă. Dar ştia că nu era ceea ce trebuia. Nu era chirurgul, nu simţea
colţurile mesei de operaţie în palmă. Era o singură figurină. O ţinea strîns în palmă şi îi era teamă să se
uite. Dacă era un avocat sau omul acela de afaceri cu figura tîmpă şi cu melon pe cap?
Omri desfăcu degetele încet, într-o tensiune înnebunitoare. Amîndoi băieţii se dezumflară. Omri
scoase un oftat adînc.
Apoi Patrick spuse:
-Putea să fie şi mai rău. Asistentele medicale trebuie să ştie şi ele ceva.
-Dar nu pot face operaţii. Nu au suficientă pregătire pentru asta.
- Tot e mai bine decît deloc.
Porniră mai departe, dar Omri era foarte necăjit. Patrick tot încerca să-l înveselească.
-Ascultă. Dacă poate rezista pînă mîine, putem să mergem să cumpărăm ce vrem noi. Trebuie să fie
acelaşi set la magazinul de modele. între timp, asistenta ne va putea spune măcar cît este de grav.
-Dacă nu cumva moare de inimă cînd o scoatem din dulap, spuse Omri.
Se învinovăţea că nu putuse apuca chirurgul. I-ar mai fi plăcut să sară pe stomacul lui Tamsin pînă
cînd ea l-ar fi implorat să înceteze. Era plin de vînătăi peste tot.
Patrick, bineînţeles, nu mai văzuse pînă acum cartierul în care locuia Omri. Cînd ieşiră din staţia de
metrou, se opri, se uită în josul străzii Hovel şi spuse:
- Doamne. E destul de rău.
Omri nu spuse nimic. începură să meargă repede spre casă.
- Cum sînt copiii pe-aici?
-Trebuie să...
Treceau pe lîngă sala de jocuri, pe partea cealaltă a străzii, desigur. Tocmai se închidea.
Proprietarul, un indian ursuz, îi grăbea pe toţi să iasă afară. Se auzeau înjurături, cuvinte de batjocură
şi împunsături. Se pomi o bătaie. Un Cap Ras destul de mic de statură îmbrînci un băiat mai mare, care
reacţiona aruncîndu-l fără pic de menajamente în stradă, unde fu cît p-aci să-l calce o maşină.
-La naiba! exclamă Patrick. Ai văzut?
-Da, şi dacă ne văd, urmăm noi, spuse Omri. Haide!
Mama lui Omri îi deschise uşa. Era furioasă.
- Unde naiba ai fost? Să nu mai ieşi niciodată noaptea fără să-mi spui şi mie. Era să înnebunesc!
Ah, bună Patrick. Mă bucur să te văd. Rămîi aici la noapte?
Patrick părea speriat, dar Omri nu avea timp s-o liniştească pe mama lui. După ce spuse scurt:
„Scuză-mă, mamă!", îl trase pe Patrick după el pe scări, surd la întrebările mamei lui despre unde a
fost şi unde va dormi Patrick.
Imediat după ce închiseră uşa camerei, Omri aprinse lumina. Lăsase veioza aprinsă pentru ca Stele
Gemene să nu stea în întuneric. Patrick se apropie cu grijă de dulap, cu ochii larg deschişi, ca şi cum
neîncrederea pusese iar stăpînire pe el. Imaginea oamenilor vii, în miniatură, îl şocă. Stele Gemene sări
în picioare cînd ei intrară în cameră. îl recunoscu pe Patrick imediat şi ridică mîna să-l salute.
- Bună, Stele Gemene, spuse încetişor. Ce mai face Pui de Taur?
Ea se dădu într-o parte şi îl arătă cu degetul. Pui de Taur deschisese ochii. Erau măriţi de durere. Se
uită mai întîi la Patrick şi apoi îl văzu pe Omri. Nu spuse nimic, dar faţa i se înveseli. închise ochii.
- Omri ajută acum? întrebă Stele Gemene implorîndu-l.
- O să încercăm.
Ar fi vrut să-i spună să nu-şi pună prea multe speranţe, dar nu putu. Scoase figurina asistentei
medicale din buzunar. Patrick şi cu el o examinară din nou.
-Are o bonetă dintr-acelea înalte, spuse Patrick. Am văzut în filme. Asistentele care aveau astfel de
bonete erau importante. Toate celelalte începeau să se agite atunci cînd intrau ele în saloane.
-Poate că este sora-şefă, spuse Omri, care, deşi nu fusese niciodată într-un spital, nu se uita la
televizor degeaba.
- Da, cam aşa ceva. Hai să-i dăm drumul Indiferent de situaţie, acesta era întotdeauna un
moment emoţionant. Micuţa figurină feminină cu uniformă albastră, şorţ alb şi bonetă complicată intră
în dulap. Va fi tînară sau bătrînă? Rea sau amabilă? Şi mai ales, cum va reacţiona cînd îi va vedea?
În trecut, figurinele aduse la viaţă erau fie superstiţioase, fie ameţite de băutură, ca să accepte uşor
situaţia fantastică în care se aflau. Chiar şi pe Tommy au putut să-l convingă destul de uşor că visa.
Dar cineva din epoca modernă s-ar putea să accepte mai greu o astfel de situaţie.
O răsucire a cheii şi într-o secundă se auzi o voce severă strigînd dinăuntru:
- Soră! SORĂ! Dă imediat un telefon la întreţinere şi spune-le că nu este curent electric în rezerva
12! Nu e cazul să vă impacientaţi, doamnelor, e doar o pană de curent, generatorul de rezervă va
începe să funcţioneze imediat!
Omri deschise uşa dulapului.
- Ah! strigă vocea. Aşa mai merge! Ia să vedem, ce...
Şi se opri.
Omri deschise larg uşa. Sora-şefă stătea acolo pe raftul pe care o puseseră ei, luîndu-şi încet mîinile
din şolduri. Se uită cîteva secunde la cele două feţe enorme. Apoi îşi duse mîinile la ochi, se frecă, îşi
scutură capul cu putere şi se uită din nou la ei. Apoi spuse: „Ce-i asta băieţi, vreo şmecherie? Hai,
lăsaţi oglinzile de-o parte şi treceţi înapoi în pat!" Apoi, cînd văzu că nu se întîmplă nimic, faţa i se
făcu la fel de albă ca boneta. Făcu un fel de piruetă pe un picior şi căzu de pe raft drept pe spate.
Omri abia avu timp s-o prindă. Se cam aştepta la aşa ceva. Zăcea leşinată în palma lui. Omri se
minună de căldura corpului ei micuţ, fără vlagă dar viu, în hainele scrobite. O transportă uşor pînă la
cufăr şi i-o arătă indiencei.
-Femeia albă moartă? întrebă ea îngrozită.
-Nu, nu. E doar foarte speriată. Pune-o să stea în şezut şi bagă-i capul între genunchi.
Îi arătă cum să facă. Stele Gemene nu pierdu nici un moment. După un minut sau două, sora-şefă
dădea semne că îşi revine. Primul lucru pe care îl făcu fu să vadă dacă boneta, care semăna cu un castel
din organdi alb cu arcuri butante şi stindarde, este în ordine. Ca prin miracol, era încă la locul ei.
Se ridică în picioare şi se uită mirată în jur. Omri îşi dădu seama după vocea şi faţa ei că era de
vîrstă mijlocie. Purta ochelari, nu era fardată şi arăta nemaipomenit. Omri se bucură că nu era un
pacient de-al ei. în acelaşi timp se vedea că îşi cunoaşte meseria... doar dacă nu era prea speriată.
îşi drese glasul.
- Ştiu că e greu de crezut, începu, dar ai trecut printr-un dulap fermecat care te-a transformat într-o
făptură foarte mică. Te rog să nu te sperii. Poţi să crezi că este un vis, dacă vrei, sau un fel de truc, dar
n-ai de ce să te temi. După ce ne ajuţi, poţi să te întorci în lumea ta normală. Vrei să ne spui cum te
cheamă?
Femeia deschise gura de cîteva ori; ca un peştişor auriu. Apoi reuşi să spună foarte încet:
- Puteţi să-mi spuneţi sora-şefă.
începu să se clatine şi-şi duse mîna la frunte.
-Probabil că îmi pierd minţile! murmură. Părea că are să leşine iar.
-Te rog. Nu ţi-ai pierdut minţile! Nu leşina! Sora-şefă se îndreptă imediat şi-şi ridică bărbia.
- Să leşin? Eu? Nu fi absurd, n-am leşinat niciodată în viaţa mea! îşi îndreptă boneta şi se uita la ei
îndrăzneţ. O soră-şefă nu leşină niciodată! Ce idee!
Patrick deschise gura să spună ceva, dar Omri îi dădu un ghiont să tacă.
-Pardon, spuse.
-Dar v-aş fi recunoscătoare dacă aş putea bea o ceaşcă de ceai tare, remarcă ea cu severitate. Mai ales
dacă este ceva treabă de făcut.
-Da, este! spuse Omri repede. îţi voi aduce nişte ceai mai tîrziu, dar vrei, te rog, să te uiţi la un pacient?
Stele Gemene aproape că o trăgea pe sora-şefă către locul unde Pui de Taur stătea întins pe jos.
- O, Doamne, murmură.
îşi aranja boneta şi ochelarii şi îngenunche lîngă corpul lui Pui de Taur. După o examinare scurtă,
dar eficientă, se uită peste ochelari la Stele Gemene, hotărî că arăta prea inocentă pentru a comite o
crimă, apoi se întoarse privind acuzator către băieţi.
-Omul acesta a fost împuşcat în spate, anunţă.
-Da, ştim, spuse Omri.
-Trebuie să i se facă de urgenţă o operaţie pentru a i se scoate gloanţele.
-Ştim, spuse Omri, şi adăugă mai amabil: numai că nu sînt gloanţe de pistol, sînt gloanţe de
muschetă. Vezi...
-Trebuie dus imediat la cel mai apropiat spital... vă recomand să-l duceţi la spitalul meu - St.
Thomas.
-Soră-şefă, spuse Patrick.
-Da, tinere.
-Nu putem să-l ducem acolo. Vezi, St. Thomas este un spital pentru oameni de mărimea noastră, iar el
este de mărimea ta. N-ar putea să-l ajute nicicum. Toate ar fi prea mari pentru el. înţelegi?
Sora-şefă închise ochii, se clătină vizibil (Omri întinse mîna s-o prindă), apoi se îndreptă cu un
efort.
- Acest lucru este deosebit de ciudat, ca să nu spun altfel. Nu reuşesc să înţeleg ce s-a întîmplat cu
mine. Dar, mă rog... să continuăm. Ce propui?
-Ar putea să reziste pînă mîine? Strînse din buze şi clătină din cap.
-Puţin probabil.
Lui Omri i se tăie respiraţia.
- N-ai putea... n-ai putea să faci tu operaţia? Sora-şefă tresări cu putere.
-Eu? Să fac o operaţie pe care o face un chirurg? E de neconceput. Etica profesională îmi interzice
categoric acest lucru.
-Dar dacă nu ţi-ar interzice?
-Ce vrei să spui?
-Vreau să spun... ai putea să faci operaţia dacă ţi s-ar permite?
-Să mi se permită? Dar nu este vorba despre permisiune.
-Atunci? Vezi, spuse Omri, şi tonul lui deveni implorator, tot aşa cum fuseseră ochii indiencei. Nu
avem altă soluţie.
Sora-şefă se întoarse şi se uită lung la Pui de Taur.
- Dar nu am nici un fel de instrumente, spuse în cele din urmă.
Patrick îşi dădu capul pe spate cu un mormăit.
-Aşa e! Bineînţeles! Nimeni nu poate opera fără instrumente! Cum de nu ne-am gîndit la asta?
-Ba eu m-am gîndit, spuse Omri. Avem instrumente. Sau cam aşa ceva.
Patrick se întoarse şi se holbă la el.
- Unde?
Drept răspuns, Omri se întinse din nou spre figurina de plastic a lui Tommy. în linişte, îl puse din
nou în dulap şi întoarse cheia. Cînd deschise uşa dulapului, grămada de haine şi cizmele erau acolo -
iar lîngă ele geanta cu însemnele Crucii Roşii pe ea.
8.OPERAŢIA
- Eşti genial, spuse Patrick în şoaptă, în timp ce Omri ridică cu atenţie obiectul minuscul. Cu mîna
liberă goli o cutie de carton, în care fuseseră figurinele de plastic, întorcînd-o cu fundul în sus, puse
şerveţele curate peste ea şi aşeză geanta de Cruce Roşie în mijloc.
Sora-şefă se grăbi să vadă ce găseşte. Şorţul apretat foşni. Tresări puţin cînd văzu geanta veche, dar
nici pe departe atît de tare ca atunci cînd o deschise. Pur şi simplu se dădu înapoi.
- Vorbiţi serios cînd spuneţi că ar trebui să scot gloanţele din spatele acelui om cu aceste piese vechi
de muzeu? aproape că ţipă ea.
- Sînt chiar atît de diferite faţă de ce folosiţi astăzi? întrebă Omri disperat.
Sora-şefă scoase o seringă din geantă şi o ţinu ca pe un şobolan mort între arătător şi degetul mare.
-Uită-te la asta! Priveşte! Trebuie să...
-Soră-şefă, spuse Omri. Cred că nu înţelegi. Asta este tot ce avem. Mai mult de atît nu avem. Dacă nu
poţi face operaţia, va muri. E prietenul nostru. Te rog! Tot ceea ce îţi cerem este să încerci.
Sora-şefă îi aruncă lui Omri o privire, apoi apucă geanta lui Tommy şi o goli pe masă. Tot felul de
lucruri microscopice ieşiră la iveală. Băieţii abia puteau vedea bandajele, pansamentele, sticluţele şi
instrumentele puse în cutii. Ea le examina pe toate cu atenţie, apoi se îndreptă şi spuse:
- Desigur că acesta este un coşmar. Dar chiar şi în coşmare, principiul meu este să fac tot ce pot.
Omri şi Patrick se strînseră de mîini.
-Asta înseamnă că o să faci operaţia?
-Dacă îmi daţi o masă de operaţie, o lumină puternică, nişte dezinfectant, şi o ceaşcă de ceai tare.
Omri putu să-i facă rost de toate acestea. Era deja ora unu noaptea şi toţi cei din casă dormeau, dar
coborî tiptil scările ca să ia dezinfectant, vată, nişte batiste curate şi un ibric electric cu apă fierbinte.
Scoase de asemenea capacul unui tub de pastă de dinţi şi îl spălă bine. Aceasta era cana pentru ceai.
Apoi pregăti nişte ceai dintr-un plic şi adăugă lapte şi zahăr. Le duse sus, în linişte, pe toate puse pe o
tavă.
Cînd ajunse în cameră, văzu că Patrick aranjase deja cutia pe post de masă de operaţie. Mutase pe
cufăr veioza lui Omri, care avea un braţ mobil şi un bec de 100 de waţi - mama lui era foarte atentă cu
cititul la lumină slabă. Lumina cădea direct pe masă fără să facă nici o umbră. Erau şerveţele peste tot.
Totul părea foarte igienic. Pui de Taur era deja aşezat pe masă, iar sora-şefă tăia cu o foarfecă
minusculă o batistă din care să-şi facă un halat pentru ea şi o cămaşă de operaţie pentru Pui de Taur.
- Voi avea nevoie de un asistent, spuse brusc. Ce ziceţi de indiancă?
-Nu prea vorbeşte engleza.
-Vom vedea. Pare destul de inteligentă.
O chemă pe Stele Gemene care ajunse într-o secundă lîngă ea.
-How! spuse sora-şefă cu voce tare. Stele Gemene se uită mirată.
-Cînd arăt cu degetul, îmi dai, continuă sora-şefă. Stele Gemene aprobă din cap.
-Ce spui tu, eu aşa fac.
Lui Omri i se indică să toarne un strop de dezinfectant şi puţină apă fiartă într-un capac pe care
Patrick îl deşurubase de la sticla cu gargarism. Apa deveni albă. Sora-şefă puse instrumentele înăuntru
şi după cîteva minute vărsă apa în alt capac. între timp
Omri puse cîteva picături de ceai în capacul de la pasta de dinţi.
- Ah! Mulţumesc, dragă, spuse sora-şefă cînd văzu ceaiul.
Părea destul de veselă acum. Apucă capacul cu amîndouă mîinile. Pentru ea era aproape de mărimea
unei găleţi, dar îl bău aproape pe tot dintr-o dată şi apoi se linse pe buze.
- Aşa mai merge. Ceaiul pentru mine este ca spanacul pentru Popeye. Acum să trecem la treabă.
Băieţii văzură foarte puţin din operaţia propriu-zisă. Lumina bătea în jos, direct pe masă. Sora-şefă
stătea cu spatele la ei, lucrînd în linişte. Din cînd în cînd arăta cu degetul spre tava cu instrumente.
Stele Gemene lua imediat instrumentul şi i-l dădea. O dată sau de două ori ezită, şi atunci sora-şefă
pocni din degete cu nerăbdare. Mult timp nu se mai auzi nici un zgomot, în afară de cîte o lovitură de
copită a calului sau de sunetele metalice ale instrumentelor.
Apoi sora-şefă spuse:
- Cred că avem noroc.
Băieţii, care se feriseră să se apropie prea mult, deşi sora-şefă îi obligase să-şi facă măşti din batiste,
se aplecară să vadă mai bine.
- Un - aa - glonţ a intrat pe-o parte şi a ieşit pe cealaltă. Mă bucur să pot spune că a trecut la cîţiva
milimetri de plămîn. L-am pansat cît de bine am putut. Acum mă joc de-a v-aţi ascunselea cu celălalt.
Cred că este în omoplat - nu prea adînc. Cred că l-am scos.
Făcu o mişcare bruscă şi apoi ridică o pensetă minusculă. Orice ar fi fost acolo era mult prea mic
pentru a fi văzut, dar capetele pensetei erau roşii şi Omri se cutremură. Sora-şefă dădu drumul bucăţii
de metal în tavă şi se auzi un zgomot uşor. Deodată începu să rîdă.
- Ce-ar mai spune chirurgii de la St. Thomas dacă m-ar vedea acum!
Rîse.
- O să se facă bine? întrebă Omri pe nerăsuflate.
-Ah, da, aşa cred. Da, desigur! E foarte norocos prietenul vostru, indianul.
-Noi toţi sîntem foarte norocoşi că te-am găsit pe tine, spuse Omri sincer.
Sora-şefă scotea ambalajul de pe un pansament mare de campanie.
- Pansamente din primul război mondial, murmură ea. E uimitor cît de bine au rezistat. Parcă ar fi
fost făcute săptămîna trecută!
Îi arătă indiencei că trebuie s-o ajute să pună pansamentele pe spatele lui Pui de Taur. Apoi îl
bandajară amîndouă şi pe urmă se şterse de sudoare cu o bucăţică de vată.
- Puteţi să stingeţi lumina acum, spuse. Of, ce cald îmi e!
Boneta etajată părea că se topeşte ca un castel de îngheţată, dar ei nu-i păsa.
- Mai aveţi ceai? Ce experienţă! N-aş fi vrut s-o pierd pentru nimic în lume. întotdeauna am ştiut că
pot să fac operaţii simple la fel de bine ca toţi graşii ăia... Of, Doamne, ce tot spun? şi începu din nou
să rîdă de propria-i lipsă de respect pentru etica profesională.
După ce mai bău încă o găleată de ceai şi se asigură că Stele Gemene băuse şi ea, verifică pulsul lui
Pui de Taur, îi dădu indiencei cîteva indicaţii simple şi apoi spuse:
- Domnilor, cred că, dacă nu aveţi nimic împotrivă, ar fi cazul să mă întorc la St. Thomas. Numai
Domnul ştie cum se descurcă cei de-acolo fără mine! Mi-e teamă că s-a întîmplat ceea ce nici nu-mi
imaginam şi am adormit în timpul serviciului... N-am să mă pot împăca niciodată cu ideea asta.
9.NOROCUL
Însănătoşirea lui Pui de Taur a fost aproape miraculoasă. Operaţia a fost un succes deplin, încă de a
doua zi putea să stea în fund, cerînd de mîncare şi alte lucruri, nefiind prea recunoscător pentru
salvarea sa şi, în general, pentru nimic, aşa cum îl ştia Omri.
Nu reuşea să-şi ascundă bucuria revederii cu Omri. încerca să-şi ascundă sentimentele după o mască
de demnitate, dar, în spatele figurii împietrite, ochii îi străluceau şi un zîmbet îi tot apărea pe buze.
- Omri crescut mult, observă el, între înghiţiturile de supă fierbinte. (în toată casa lipseau capacele
de la pasta de dinţi, lucru pe care mama lui Omri îl va observa, desigur.) Dar totuşi doar băiat. Nu
căpetenie ca Pui de Taur.
- Eşti o căpetenie adevărată acum? întrebă Omri. Stătea pe podea lîngă cufăr, uitîndu-se fascinat la
acest indian care-i fusese redat şi a cărui sănătate era aproape restabilită.
Pui de Taur aprobă din cap cu importanţă.
- Tata mort. Pui de Taur şef de trib.
Omri se uită la Stele Gemene. Oare cît de mult îi spusese din tragedia care se întîmplase cu satul
lor? Era clar că el nu-şi amintea nimic. Ea îi înţelese gîndul şi îi făcu semn repede din spatele lui Pui de
Taur. Omri dădu din cap. Era mult mai bine să nu-i spună nimic pînă cînd nu se va însănătoşi de tot.
Pînă acum nu pusese întrebări.
Patrick rămăsese şi la micul dejun şi apoi, fără prea mare tragere de inimă, o sună pe mama lui. Se
întoarse în camera lui Omri palid.
- Zice că trebuie să mă întorc, spuse. Plecăm astăzi. Am întrebat-o dacă aş putea să rămîn şi să
merg mai tîrziu, dar mi-a spus că trebuie să plec de aici într-o oră.
Omri nu spuse nimic. Nu-şi imagina cum ar putea Patrick să plece. Ca să pună capac, părinţii lui
Omri îl întrebară dacă nu mai poate rămîne încă o noapte. Plecau la o petrecere în seara aceea şi se
întorceau tîrziu. Adiel şi Gillon nu vor fi nici ei acasă. Va veni cineva să-i ţină companie lui Omri, dar
era vorba despre o doamnă în vîrstă, şi Patrick ar fi fost o companie mai plăcută. Omri credea că mama
lui Patrick era foarte neînţelegătoare şi îi spuse şi lui Patrick. Acesta era înclinat să-i dea dreptate.
între timp mai aveau doar această oră. Se hotărîră să o petreacă vorbind despre indieni şi servindu-i
pe aceştia. Primul lucru pe care îl ceru Pui de Taur fu casa lui veche şi lungă, pe care o construise cînd
mai fusese la Omri anul trecut. Din fericire, Omri încă mai avea casa, sau mai bine spus ceea ce mai
rămăsese din ea. Fusese făcută pe o tavă cu pămînt, dar acesta se uscase foarte tare între timp şi
crăpase aşa încît cîţiva stîlpi se înclinaseră şi ţiglele atît de migălos meşterite de Pui de Taur se
scorojiseră şi căzuseră.
Cînd îşi văzu casa părăsită, Pui de Taur trebui să fie reţinut cu forţa în pat ca să nu coboare şi să se
apuce de reparaţii imediat.
- De ce Omri lăsat să cadă? De ce nu reparat? strigă înfuriat.
Omri ştia că nu trebuie să se certe.
- Eu n-aş putea să o fac atît de bine ca tine, spuse. Degetele mele sînt prea mari.
- Prea mari! aprobă Pui de Taur supărat.
Se uită la casa din pat. Omri îşi petrecuse primele ore ale dimineţii, cînd încă nu se trezise nimeni,
făcîndu-i un pat mai bun din două cutii de chibrituri, făcîndu-i şi o tăblie pe care să se poată sprijini. îşi
frămînta mintea ca să găsească tot felul de soluţii pentru ca Pui de Taur şi Stele Gemene să se simtă cît
mai comod. Mai avea încă vechiul cort... Imediat ce se va simţi mai bine, indianul va prefera, desigur,
să stea acolo, pentru a avea un pic de intimitate. Omri fixase o rampă care ducea la tava cu pămînt şi
Stele Gemene începuse deja să care pieile pentru dormit în cort, ca o pasăre care îşi face cuibul. O
pasăre cam plinuţă... Omri se întrebă, văzînd-o cum se mişca încolo şi încoace, cît mai era pînă ce o să
se nască copilul.
Acum era ocupat să-i dea nişte apă. Pentru ei era un mic lac, un capac de la un borcan de cafea
îngropat în pămîntul de lîngă cort. Acum făcea o găleată dintr-unul din capacele de la tuburile de pastă
de dinţi, dînd două găuri în marginile capacului de plastic cu un ac înroşit la flacăra unei luminări, şi
trecînd prin ele o bucată dintr-un ac de păr de la mama lui. în felul acesta era mai uşor de cărat.
Desigur că acesta era doar unul dintre obiectele necesare, dacă vor sta mai mult.
Stele Gemene dispăru înăuntrul cortului şi Pui de Taur, care o urmărise şi el, îl chemă pe Omri mai
aproape.
- în curînd, eu, tată! spuse mîndru, lovindu-se cu pumnul în piept.
O străfulgerare i se văzu pe chip.
-Da, spuse Omri, aşa că mai bine odihneşte-te ca să te faci bine.
-Eu bine!
Se foi nerăbdător în patul din cutiile de chibrituri. Deodată spuse:
-Unde celălalt frate?
-Ce vrei să spui, fraţii mei?
-Nu! Fratele lui Pui de Taur! Frate de sînge ca Omri.
în acelaşi moment şi Omri şi Patrick îşi dădură seama la cine se referea.
Patrick fusese şi el ocupat. Ieşise afară mai devreme şi scosese o bucăţică mică de iarbă, cu tot cu
pămînt, din grădină - o bucăţică de pajişte vie de vreo zece centimetri, pentru ca poneiul să aibă ce să
mănînce. Urma să aibă şi un gard în jur, pe care Patrick îl făcea din rămurele de copac, sfoară şi lipici.
Acum înălţă capul, iar pe faţă i se văzu întipărită o privire impenetrabilă.
- Cînd mama ta ţi-a aruncat figurinele..., începu Omri încet.
-Da?
-Le-a aruncat pe... toate?
-După cîte ştiu, da,
-Eşti un rahat, spuse Omri printre dinţi.
-Eu? De ce?
-Presupun că l-ai pus împreună cu celelalte şi ai lăsat-o pe mama ta să le arunce la coşul de gunoi!
-Despre ce vorbeşti?
-Ştii foarte bine! Despre Boone.
Patrick îşi lăsă privirea în jos. Omri nu putea să spună ce simte. Părea că zîmbeşte, dar Omri se
simţea dintr-o dată atît de furios încît asta îl făcea şi mai nervos.
Deşi vorbiseră încet, urechile ascuţite ale lui Pui de Taur auziseră tot ce trebuia.
- Cine aruncat Boone? Vreau! Vreau să văd frate de cruce! Cine aruncat, eu omor! strigă
ameninţător.
Stele Gemene ieşi din cort la primul strigăt şi veni lîngă el. Îl forţă să stea întins şi îl ţintui de pat
aproape cu forţa, pînă cînd se linişti puţin şi îi promise că o să se poarte cuviincios. Apoi se grăbi către
marginea scrinului şi se uită la băieţi cu o privire care nu prevestea nimic bun.
- Unde frate lui Pui de Taur? întrebă. Pui de Taur vrea! Nu bine să necăjiţi acum! Omri aduce
Boone. Acum.
Omri se simţea la fel de furios ca şi indianul. Se întoarse spre Patrick.
- Cred că ai fost nebun dacă ai putut s-o laşi pe mama ta să-l arunce! Pentru un motiv idiot, ai vrut
să pretinzi că nimic nu s-ar fi întîmplat! Am să-ţi dau vreo cîteva în capul ăla prost!
Şi făcu o mişcare către Patrick. Patrick nu se dădu înapoi. Stătea cu mîna în buzunar.
- E aici, spuse.
Omri se opri brusc, ca şi cum ar fi sărit o treaptă inexistentă.
-Ce?
- E aici. în buzunarul meu.
încet, îşi scoase mîna din buzunar şi deschise pumnul. în palma lui se afla cowboy-ul plîngăcios, pe
calul său alb. Boone - în mărime naturală. Sau, mai bine zis, în mărime nenaturală.
Omri scoase un strigăt de bucurie.
- Îl ai! L-ai avut tot timpul!
Apoi zîmbetul îi pieri. Eşti nebun? De ce n-ai spus de la început?
- Nu sînt prea mîndru de mine pentru că încă îl car după mine peste tot, spuse Patrick.
- Deci, ai crezut tot timpul?
- Nu ştiu. Aşa am vrut. Am încercat să-i spun odată fratelui meu şi m-a bătut la cap o săptămîna
întreagă, spunînd că sînt nebun şi povestind tuturor cum că aş crede în poveşti cu zîne. Asta m-a
afectat. Desigur că n-am putut să dovedesc nimic. Nici măcar mie. Aşa că am hotărît că nu s-a
întîmplat nimic. Dar... l-am ţinut pe Boone la mine în buzunar tot timpul, aşa ca, ei bine, ca un fel de
talisman.
Omri îl luă pe Boone cu grijă şi îl examina. Picioarele calului se îndoiseră puţin şi pălăria atît de
îndrăgită a lui Boone arăta foarte prost. Dar era, fără îndoială, Boone. Era exact aşa cum îl văzuseră
ultima oară, stînd pe cal, cu pălăria lui de care era aşa mîndru, ţinînd în mînă o batistă mare, roşie, în
semn de ultim bun rămas.
„Nu pot să spun la revedere. Refuz să spun, asta e! Dacă spun, o să izbucnesc în plîns, dacă spun..."
- Hai, Boone! şoptise Omri.
Şi îl puse în dulap fără alte discuţii şi învîrti cheia.
El şi Patrick se aplecară curioşi să vadă, lovindu-se cap în cap. Nici unul dintre ei nu-şi mai amintea
de teama care îi cuprinsese. Şi Boone trăise în vremuri periculoase. Omri ştia acum că timpul trece în
ambele lumi, ca să spunem aşa. Trecuse un an pentru el, dar şi pentru omuleţi. O groază de lucruri (şi
multe din ele groaznice!) se puteau întîmpla într-un an.
Dar, aproape imediat, temerile lor dispărură. Urmă o secundă de linişte după care, în dulap, Boone
începu să dea cu pumnii şi cu picioarele în uşă, iar ei auziră cîteva înjurături înăbuşite.
- N-o să vă meargă cu asta! Nu, dom'ne, nu-i cinstit, nu-i deloc cinstit! N-am băut, nu m-am bătut,
n-am mai trişat la cărţi de peste o săptămînă! Nu e nici o lege care să vă dea voie să băgaţi un om
nevinovat ca un bebeluş în puşcărie, ca să nu mai spun că m-aţi închis într-o celulă aşa de întunecoasă
de nu-mi văd nici mustaţa!
Băieţii erau prea fascinaţi ca să se mai mişte, chiar ca să deschidă uşa. Stăteau ghemuiţi acolo,
zîmbind imbecil unul la celălalt.
- E Boone! El e! spuse Patrick.
Dar Boone, neştiind ce se întîmplase, şi neprimind nici un răspuns la ţipetele şi loviturile lui, decise
că nu îl asculta nimeni şi începu să vorbească mai încet.
- Au plecat şi m-au lăsat aici, murmură. Au plecat la naiba şi l-au lăsat pe bătrînul Boone singur în
întuneric... Urmă o pauză şi apoi se auzi cum îşi suflă nasul de se cutremură tot dulapul. Nu e deloc de
glumă, continuă cu o voce cutremurată de plîns. Oare nu ştiu că un bărbat poate fi curajos ca un leu şi
totuşi să-i fie frică de întuneric? N-au nici un pic de imaginaţie, să lase pe cineva să putrezească aşa în
gaura asta? îşi ridică acum tonul ca şi cum s-ar fi plîns cuiva.
Omri nu mai putea să suporte nici o secundă. Deschise uşa. Lumina intră în dulap şi Boone se uită
imediat în sus, batista căzîndu-i pe jos. Sări în picioare, cu ochii mari, cu gura căscată, cu pălăria lui
cea veche pe părul roşcat. Calul se dădu înapoi şi necheză.
- Să fiu al naibii, dacă nu sînteţi cu toţii! spuse în sfîrşit.
10.STRĂLUCITA IDEE A LUI BOONE
- Da, sîntem cu toţii! Vreau să zic că toţi sîntem aici! spuse Patrick emoţionat. Sărea de colo-colo,
neputînd să se stăpînească. Şi Omri era extrem de fericit.
- Ce bine îmi pare că te văd, Boone, strigă, dorindu-şi să poată strînge mîna omuleţului şi să-l bată pe
spate.
Boone, care la un moment dat căzuse de pe cal, acum se ridica de pe jos şi se scutura de praf. Calul
veni din spatele lui din dulap şi îl împinse, ca şi cum ar fi spus: „Şi eu sînt aici". Omri îl mîngîie pe bot
cu vîrful degetului. Calul dădu din cap în sus şi în jos şi apoi schimbă cîteva nechezaturi cu poneiul lui
Pui de Taur de pe tava de seminţe, care se afla la o oarecare distanţă.
- Şi e grozav să vă văd şi eu, băieţi! spuse Boone cu căldură, în timp ce se dădea jos din dulap. M-
am cam plictisit fără halucinaţiile mele... Ia uite! Ce zici de asta, e chiar indianca!
Stele Gemene făcu cîţiva paşi timizi spre el. Boone îşi scoase pălăria.
- Ce mai faci, doamnă? Hei, dar ăla cine mai e? Pielea aia roşie care m-a făcut fratele lui de cruce
după ce aproape că m-a omorît?
Se uită pe scrin, dar cutia de chibrituri era pusă cu spatele la el.
- Să mă ia naiba dacă nu mi-a lipsit nătărăul ăla cînd m-am trezit ultima oară... Sau „cînd m-am dus
înapoi" sau cum se zice.
Se frecă pe cămaşă unde avusese rana, amintindu-şi.
-Vechii mei prieteni mi-au zis că am înnebunit de-a binelea cînd le-am spus de unde am rana de
săgeată!
-Acum eşti sănătos, Boone?
-Eu? Sînt bine! Nu moare Boone plîngăciosul aşa de uşor, chiar dacă pare el cam moale. Ei, dar unde e
Pui de Taur? Hai să dau mîna cu cel care m-a rănit, ca să-i arăt că l-am iertat!
Stele Gemene nu înţelegea prea mult din ce spunea Boone, dar înţelese numele lui Pui de Taur. Îl
luă pe Boone de mînă şi îl trase lîngă pat. Cînd Boone îl văzu pe indian, se opri brusc.
-Doamne sfinte, ce-a păţit?
-Şi el a fost împuşcat. De francezi, spuse Omri încet şi îi făcu semn lui Boone să nu pună întrebări.
Dar Boone nu era cel mai diplomat dintre oameni.
- La naiba! Niciodată n-am avut încredere în franţujii ăia. Unul ţine cîrciumă la noi. într-o zi o să-l
dea cineva afară din oraş! Botează whisky-ul, ştii... îi spuse indiencei confidenţial.
La cuvîntul „whisky", Pui de Taur deschise ochii (adormise între timp) şi încercă să se ridice. Cînd
îl văzu pe Boone scoase un strigăt de bucurie şi căzu înapoi, ţinîndu-se cu mîna de pieptul bandajat.
- Aoleu, bietul sălbatic! spuse Boone, dînd din cap.
îşi trase nasul.
- Nu că n-ar fi meritat-o. Nu sînt buni de nimic cu toţii, dar, oricum, nu pot suporta să văd un om
suferind.
îşi şterse o lacrimă.
- Acum se simte mult mai bine, spuse Patrick. Nu trebuie să începi să plîngi.
Boone îşi suflă nasul cu putere şi se aşeză pe pat.
-Hai, spune-mi cum s-a întîmplat, zise.
-Nu acum, spuse Omri repede.
- Şi de ce, mă rog? Trebuie să-mi spună cîndva ce s-a întîmplat. Hai, indianule. Sau ţi-e ruşine de ce
le-ai făcut tu franţujilor de te-au împuşcat?
Pui de Taur sta în pat şi se uita fix la Boone. Tensiunea creştea în timp ce ei toţi - inclusiv Stele
Gemene - aşteptau ca el să-şi amintească. Şi să întrebe.
încet, se ridică pe coate. Ochii i se micşoraseră şi faţa îi era batjocoritoare şi ameninţătoare. Deodată
deschise larg ochii şi scoase un ţipăt sălbatic.
- Aaiiii!
Stele Gemene puse mîinile la ochi, se întoarse şi fugi de-a lungul rampei pînă în cort.
- Ce-a apucat-o? întrebă Boone, uitîndu-se după ea mirat.
Dar un alt strigăt sălbatic îi transfigura pe toţi.
- Pui de Taur aminteşte! Soldaţii venit - ars sat! Ars porumb! Mulţi, mulţi...
îşi deschidea şi îşi închidea palmele repede, arătînd de multe ori zece degete.
- Vitejii irochezi bătut... dar nu destui... nu puşti... cai... Duşmanii trecut... ars... furat. Omorît...
omorît...
îşi pierdea vocea. Nu mai spunea nimic.
Altcineva ar fi început să plîngă. Dar Pui de Taur se uita în gol, cu ochi sălbatici şi cu faţa
împietrită. Gura îi era ca o linie dreaptă, ca o tăietură de cuţit pe faţa-i aspră. Numai mîinile îi tremurau
şi degetele se făcuseră ca nişte cîrlige.
- Of, Doamne, băiete, murmură Boone în sfîrşit. Asta-i foarte rău.
Se înstăpîni o linişte prelungă. Nimeni nu se mişca. Pui de Taur stătea întins pe spate, cu ochii
deschişi. Părea că nu e nici treaz, dar nici adormit. Omri îi trecu un deget prin faţa ochilor. Pui de Taur
nu schiţă nici un gest. Omri, Patrick şi Boone se uitară îngrijoraţi unul la celălalt.
- Ce facem?
- Nimic, spuse Boone. Bietul de el a avut un şoc. Am păţit-o şi eu odată. După ce am fost lovit într-
o încăierare... Nu puteam să-mi amintesc nimic. începusem să beau şi să vorbesc de parcă totul era
normal, cînd, deodată, mi-am amintit. Linşare. O gloată de coioţi tocmai îl legaseră pe unul pentru
ceva ce nici nu făcuse. Cel mai groaznic lucru pe care l-am văzut vreodată. Stăteam acolo şi revedeam
scena din nou şi din nou. Mi-a trebuit ceva timp ca să scap de imaginea asta. Şi nici n-a fost chiar aşa
de rău cum e ceea ce vede el acum, bietul de el...
Lacrimi de simpatie îi curgeau pe obrajii.
- Nenorociţii de franţuji... se bagă ei... să se furişeze aşa şi să sperie femeile şi toate celelalte. Fir-ar
să fie. Mi-ar fi plăcut să-i fi ajutat, dacă nu s-ar fi întîmplat aşa de demult!
Asta arăta o schimbare profundă în comportamentul lui Boone, care fusese absolut împotriva
indienilor cînd se întîlniseră prima oară. Omri spuse:
- Dacă i-am trimite înapoi acum, ar fi în timpul luptei. Dacă ai vrea să-i ajuţi poate că te-am putea
trimite cu ei în timpul lor. Dacă Pui de Taur te-ar ţine bine în braţe aţi merge toţi împreună.
Boone, care avusese faţa îngropată în batistă, îngheţă. îşi ridică uşor ochii din pînza roşie cu buline.
-Eu? întrebă cu o voce scăzută.
-Păi, ai spus că ai vrea să-i ajuţi. Tu ai şi armă. Şi nu-ţi plac francezii. Poate că ţi-ar plăcea să
împuşti vreo cîţiva...
-...Înainte să mă împuşte ei pe mine! termină Boone fraza. E o idee minunată. Mulţumesc! E destul
de greu de trăit şi în timpul meu, fără să fie nevoie să mă întorc cu o sută de ani înapoi, cînd
vremurile erau de zece ori mai rele. Dar pentru că veni vorba... pe voi ce vă împiedică să le daţi o
mînă de ajutor pieilor roşii, dacă tot sînteţi aşa înnebuniţi după ei?
Patrick şi Omri se uitară unul la celălalt, miraţi.
- Noi nu putem să mergem înapoi în timp! exclamă Patrick. Cum am putea? Nu încăpem în dulap!
Boone se uită la ei, pe urmă cu mare atenţie la dulăpiorul de baie, care avea mai puţin de treizeci de
centimetri înălţime, şi apoi din nou la ei.
-Aşa e, mormăi. Recunosc că nu vă pot contrazice. Dar tot ar fi un mod să-i ajutaţi dacă aţi vrea.
-Cum? întrebară amîndoi deodată.
- Ce e acolo jos? E cam prea departe ca să văd bine, dar pare o mulţime de oameni aşezaţi claie
peste grămadă într-o cutie.
Băieţii se uitară spre locul unde arăta cu degetul. Pe podea era cutia de biscuiţi plină cu colecţia lui
Omri de figurine de plastic. Fusese în pod în dimineaţa aceea, ca s-o aducă. O ridică şi o puse pe scrin,
care era destul de aglomerat acum.
- Ridicaţi-mă şi lăsaţi-mă să arunc o privire, comandă omuleţul.
Patrick îşi puse mîna lîngă el. Boone se caţără pe ea ca şi cum s-ar fi urcat pe un cal fără şa. Patrick
îl făcu să zboare pe deasupra cutiei. Boone se lăsă pe burtă şi se uită peste marginea mîinii lui Patrick,
ţinîndu-şi preţioasa pălărie.
- Ia priviţi aici! Ce credeţi că aveţi, dacă nu tot felul de oameni cu tot felul de arme de foc? Dacă i-
aţi putea băga în dulap şi i-aţi trimite înapoi cu indienii, i-ar alunga pe franţuji înapoi la ei în Franţa cît
ai zice peşte!
Omri şi Patrick se uitară unul la celălalt.
- Oare ar merge? întrebă Patrick cu ochii mari. Omri îşi dădea seama că nu numai ideea de a-i
ajuta pe indieni îl emoţiona atît de tare. încă de la început Patrick voise să facă tot felul de experimente
cu dulapul. Omri abia îl putuse împiedica să bage duzini de soldaţi înăuntru, ca să le dea viaţă şi apoi
să se bată... Asta părea să fie exact scuza pe care o aştepta.
Ideea îi plăcea foarte mult şi lui Omri. Dar el era mai prevăzător.
- Trebuie să ne mai gîndim, spuse.
Patrick aproape că dădu cu mîna de scrin, cu Boone pe ea.
- Tu trebuie să te gîndeşti întotdeauna! spuse dispreţuitor. De ce să nu încercăm pur şi simplu?
Omri se încruntă, încercînd să-şi imagineze.
- Ascultă.
Apucă un cavaler într-o armură de zale, cu un coif mare şi un scut pe care era desenată o cruce roşie
pe fundal alb. Dacă-l punem, de pildă, pe acesta, ar veni la noi de pe vremea lui Richard I. N-ar şti
absolut nimic despre indieni. El ar vrea să meargă în Palestina să ucidă sarazini.
Puse cavalerul jos şi apucă un soldat cu şapcă şi pantaloni scurţi kaki.
Acesta este un soldat din Legiunea Străină franceză. Nici n-am putea să stăm de vorbă cu el, ca să
nu mai vorbim despre unul din triburile arabe sau despre un cazac rus. Erau luptători foarte buni, dar n-
ar fi de acord să facă parte dintr-o armată care să lupte în America împotriva francezilor, de partea
indienilor. Nu sînt jucării. Fiecare dintre ei este o persoană - vreau să spun, dacă i-am aduce la viaţă.
Ar trebui să le explicăm totul. Jumătate din ei nu ne-ar crede, iar alţii ar putea crede că au înnebunit...
Dar Patrick îl întrerupse nerăbdător.
- Despre ce tot vorbeşti acolo? Cine a spus că vom aduce la viaţă soldaţi cu săbii şi suliţe sau cu
arme demodate? Uită-te la aceştia!
îşi băgă mîna în cutie şi scoase cîţiva soldaţi britanici. Unii aveau arme automate, alţii aveau
mitraliere. Era şi o armă antitanc Howitzer de 37 mm, trei lansatoare de rachete şi o mulţime de
grenade. Omri se uită la puterea armată din mîna lui Patrick. Aveau o adevărată armată acolo!
Patrick se şi ducea spre dulap, gata să pună înăuntru mîna de soldaţi.
-Nu, spuse Omri, aşa cum mai făcuse şi înainte. Opreşte-te!
-Am s-o fac! spuse Patrick.
Chiar în acel moment auziră zgomot de paşi venind dinspre scară.
Amîndoi se întoarseră şi se aşezară pe cufăr cu faţa la uşă, formînd un ecran protector uman.
Mama lui Omri îşi vîrî capul înăuntru.
- Patrick, mama ta a sunat adineauri. Verişoara ta Tamsin a căzut destul de rău cu bicicleta şi mama
ta mai rămîne s-o ajute pe mătuşa ta, aşa că nu plecaţi acasă astăzi.
Faţa lui Patrick se lumină.
-Grozav! Asta înseamnă că pot să rămîn aici în seara asta.
-îmi pare rău de biata ta verişoară, spuse mama lui Omri.
-Mie nu, spuse Patrick prompt. Sper că şi-a rupt piciorul.
- Vai, Patrick! Nu eşti deloc amabil.
- Nici ea nu e, spuse Patrick cu convingere. Mama lui Omri se uită la ei curioasă.
-Arătaţi cam ciudat, stînd acolo ca Tweedledum şi Tweedledee, spuse. îmi ascundeţi ceva?
-Da, spuse Omri.
Era întotdeauna mai bine să fie cinstit cu părinţii lui, dacă era posibil. Din fericire, ai lui nu doreau
întotdeauna să ştie chiar tot ce face el.
- Ei bine, spuse ea. Sper că nu e ceva prea groaznic. Am să vă chem la masă în curînd.
Şi plecă.
Patrick răsuflă uşurat.
- Mama ta nu e normală, mormăi. A mea n-ar fi rezistat pînă cînd n-ar fi văzut bine despre ce-i
vorba...
Se uită la soldaţi. Dorinţa nesăbuită de a-i pune în dulap se mai atenuase, dar tot persista. Omri îşi
dădu seama de asta.
11.ŢINTA OMRI!
Stele Gemene îi striga. Venise din nou lîngă patul lui Pui de Taur şi acum se chinuia să-l pună în
şezut.
-Nu cred că ar trebui să se scoale încă, spuse Omri îngrijorat, adăugînd: Nu... ridicat!
Stele Gemene părea foarte îngrijorată, dar Pui de Taur o dădu la o parte scrîşnind din dinţi.
-Pui de Taur stă ridicat. Scoală şi merge înapoi luptă!
-Nu. Nu poţi. Nu eşti destul de bine.
-Eu destul bine. Eu şef! Şef nu stă deoparte cînd trib în pericol. Omri pune în cutie. Omri trimite
înapoi! Şeful Pui de Taur spus!
Dar Omri era de neclintit.
- Nu te duci nicăieri pînă nu te faci bine.
Se uită drept în ochii indianului. înţelegea foarte bine cum se simţea: ca un dezertor, chiar dacă nu
era deloc vina lui că fusese împuşcat şi că se găsea acum
Odată, Omri mersese într-o excursie cu colegii de clasă şi, cînd se întorsese, aflase că, în timp ce el
era plecat, mama lui, singură acasă, se tăiase foarte tare a mînă cu o sticlă spartă. Cu sîngele curgîndu-i
din mînă, reuşise să ajungă la telefon şi să sune la salvare, ambulanţa venise şi o dusese la spital, unde
era în siguranţă. Nimic din tot ce se întîmplase nu era din vina lui Omri sau a altcuiva. Dar se simţise
groaznic de vinovat - pentru că fusese atît de departe.
Aşa că nu-i era greu să-şi imagineze ce mult dorea Pui de Taur să se întoarcă la tribul lui. La urma
urmelor era şeful lor; răspundea de ei. Cine putea şti ce se întîmplă în satul indian chiar în acest
moment? Şi Stele Gemene se gîndea la asta. Omri îşi dădea seama că era împărţită între dorinţa de a-l
ţine pe Pui de Taur în pat şi dorinţa de a-l vedea întorcîndu-se şi făcîndu-şi datoria.
-Hai să-i spunem ce idee a avut Boone, sugeră Patrick. Poate se răzgîndeşte şi nu mai vrea să plece
înapoi singur.
-Da, am avut o idee grozavă! zise Boone. Ce-aţi zice să mîncăm ceva, ca să nu mai vorbim de o gură
de tărie? Şi să discutăm ideea mea? Nimic nu e mai bun ca whisky-ul cînd e vorba de pus mintea la
contribuţie, nu-i aşa, puştiule?
Aşa că Omri se strecură jos în bucătărie şi luă un pahar mic de whisky din dulapul cu băuturi al
părinţilor lui şi nişte mîncare de pe masa pe care o pregătise mama lui pentru prînz. Mama lui nu aşeza
masa foarte elegant şi acum nu se găsea decît Ry vita, unt şi nişte măsline destul de vechi, dar oricum
era mai bine decît nimic. Luă cîte puţin din fiecare şi se grăbi cu ele pe scări.
Ar fi fost mai bine să nu plece din cameră.
Cînd deschise uşa, fu mtîmpinat de un zgomot care semăna cu un clănţănit puternic de dinţi. Apoi
se auzi o pocnitură şi pe urmă ceva se lovi de paharul în care ducea whisky.
Se uită direct la dulap. Acolo, pe mijlocul raftului, se aflau cinci soldaţi în miniatură, care trăgeau
cu mitraliera în cameră. Pe raftul de jos mai erau cîţiva. Manevrau un fel de tun mic, dar care părea
foarte periculos.
Omri nu avu prea mult timp de gîndire. Dînd drumul la tot ce căra, ridică mîna că să-şi protejeze
faţa şi se repezi înainte printr-o ploaie de gloanţe mici pe care le simţea în palmă ca pe nişte înţepături
de viespi.
Patrick era şocat, prea speriat ca să facă ceva. Omri se repezi spre omuleţii în uniforme kaki, îi
adună pe toţi în palmă cu arme cu tot şi, punîndu-i în dulap, trînti uşa după ei. Mai auzi cîteva
împuşcături şi sunetul înfundat al unei grenade care explodează înăuntru, înainte de a-şi reveni ca să
învîrtă cheia.
în cameră se lăsă liniştea.
Primul lucru pe care-l făcu Omri fu să se uite în spate să vadă dacă Pui de Taur, Stele Gemene şi
Boone erau teferi. Apăruse o dungă cu mici găuri făcute de gloanţe chiar la capătul cutiei de chibrituri
dar, din fericire, Stele Gemene îl convinsese probabil pe Pui de Taur să stea întins chiar înainte de-a
începe bătălia, aşa că era teafăr.
Stelele Gemene ținea cei doi cai aflați în țarcul făcut de Patrick. Se dădeau înainte şi înapoi speriaţi,
şi nechezau ascuţit, în timp ce Stele Gemene îi ţinea strîns de frîie.
Boone nu se vedea nicăieri la început, dar, pe urmă, Omri zări o pereche de cizme de cow-boy cu
pinteni ieşind de sub rampă. Probabil că se ascunsese acolo cînd începuse atacul; un act nu foarte
eroic, dar categoric cel mai înţelept în această situaţie.
Apoi, Omri îşi concentra atenţia la palma lui. Cam jumătate de duzină de picături de sînge curgeau
din tot atîtea mici găurele. îşi aduse aminte cum, atunci cînd Patrick primise un glonţ în obraz din arma
lui Boone, el îi scosese repede glonţul, presînd locul între arătător şi degetul mare. Nu-i spuse nimic lui
Patrick.
Ce rost avea? Unii oameni nu învaţă niciodată, orice ar fi.
Dar Patrick avea ceva de zis şi asta cu o voce care tremura.
- Aş fi putut să-i omor pe toţi.
Omri îşi muşcă buza. Gloanţele erau la vedere, nişte mici pete negre. Durea să le scoată, dar simţea
şi o satisfacţie, aşa cum e cînd storci un coş negru.
-Am vrut doar să văd ce se întîmplă, continuă Patrick rugător.
-Acum ai văzut. Mulţumesc foarte mult.
-îmi pare rău.
-întotdeauna îţi pare grozav de rău cînd faci o prostie cît toate zilele.
Patrick nu mai spuse nimic. Se aplecă şi îl trase pe Boone afară de sub rampă, de picioare.
-E-n regulă, Boone. Au plecat. Omuleţul tremura din cap pînă-n picioare.
-Cine naiba erau tipii ăia? reuşi să întrebe.
-Soldaţi.
-De cînd?
-Din timpul nostru. Aproape.
-Doamne! Mă bucur că am murit înainte să apară astfel de lupte! spuse înflăcărat. Te-au atins,
băiete? îl întrebă pe Omri îngrijorat, cînd o picătură de sînge căzu pe cufăr lingă el.
-Numai puţin, spuse Omri, apăsînd pe mînă cu cîteva şerveţele.
- Ai adus ceva tărie? întrebă Boone nerăbdător. Acum chiar că am nevoie de aşa ceva.
- Ah, mi-e teamă că mi-a căzut!
Boone se întunecă la faţă. Dar cînd Omri merse pînă la uşă, văzu că, deşi paharul căzuse pe podea şi
se vărsase aproape tot whisky-ul, nu se spărsese şi mai era încă puţin pe fund. îi oferi paharul lui
Boone care se urcă pe margine şi se lăsă înăuntru cu capul înainte. Ţinîndu-se de margine cu ajutorul
cizmelor, începu să lipăie whisky-ul ca un căţel.
Omri nu se putu abţine să nu rîdă.
- Ei hai, Boone! Nu poţi fi chiar aşa de însetat. Adu-ţi aminte că trebuie să te porţi civilizat.
îl scoase de acolo şi îi turnă ultimele picături într-un capac de la tubul de pastă de dinţi.
- Păstrează puţin şi pentru Pui de Taur. Boone se uită mirat.
-Nu poţi să le dai indienilor băutură, nu ştiai? îi înnebuneşte. Li se urcă la cap. Oricum, lui nu poţi
să-i dai. E prea bolnav.
-Cînd ai fost tu rănit, ai spus că whisky-ul îţi face bine.
-Da, cred că aşa am spus.
Se uită cu părere de rău în pahar.
- Bine, dacă eşti gata să rişti... numai să nu dai vina pe mine dacă o ia razna. Poftim..., îi dădu
capacul lui Omri care îl dădu mai departe lui Pui de Taur.
Acum se sculase iarăşi în şezut şi examina găurile de gloanţe din marginea patului.
-Boone ţi-a trimis nişte whisky, Pui de Taur.
-Nu vreau, spuse indianul imediat.
-De ce nu? Am crezut că-ţi place.
- Apa de foc este pentru sărbătoare. Pentru să facă fericit. Să ia necazul. Pui de Taur trebuie
păstreze cap limpede. Trebuie gîndească, apoi acţionează.
Boone îşi primi înapoi băutura fără supărare. Omri lua cîteva bucăţele de Ryvita şi cîteva măsline
de pe jos şi în curînd toţi omuleţii mestecau, deşi nu prea le plăceau măslinele.
- Deci, ideea mea ar putea să meargă, spuse Boone după ce îşi bău whisky-ul. Zece flăcăi ca ăştia,
şi cu arme ca alea, şi franţujii ar sta în genunchi, dacă ar mai putea, rugîndu-i pe indieni să facă pace.
Patrick, care stătea la fereastră, se întoarse.
- La asta mă gîndeam şi eu, spuse.
Omri era exasperat. Cum puteau să fie atît de proşti?

- Tu ce părere ai, Pui de Taur? întrebă Patrick nerăbdător. Ce-ar fi să aducem la viaţă mulţi soldaţi
ca aceia şi apoi să vă trimitem cumva pe toţi înapoi în satul tău? Ar putea să se bată cu francezii în
locul tău.
Pui de Taur rămase nemişcat. Privirea i se plimba, pe sub sprîncenele încruntate, de la unul la altul.
Un moment, Omri se temu că va primi această ofertă tentantă. Dar apoi, fără tragere de inimă, Pui de
Taur dădu din cap.
- Nu bine, spuse mormăind.
-Cum? Şi de ce? făcu Boone. I-ar termina în două minute şi ai scăpa de ei pentru totdeauna. N-ar mai
îndrăzni să vină înapoi niciodată!
-Soldaţii azi nu ai noştri, spuse Pui de Taur. Nu luptă pentru tribul lui Pui de Taur. Ei luptă de partea
soldaţi francez.
-Dacă vor lupta, spuse Omri. Cel mai sigur este că vor sta şi nu vor lupta cu nimeni, cînd îşi vor da
seama că nu sînt unde ar trebui să fie.
- Le-am putea explica, spuse Patrick.
- încearcă tu să le explici unor soldaţi, care sînt probabil din cel de-al doilea război mondial sau din
Irlanda de Nord, că nu se vor lupta cu naziştii sau cu IRA, ci că vor trebui să împuşte nişte soldaţi
francezi din secolul al XVIII-lea, în mijlocul ţinutului Virginia!
-Bine, atunci cui i-am putea explica asta? Şi atunci lui Omri îi veni ideea genială.
-îţi spun eu cui! Altor indieni.
Pui de Taur întoarse capul. înţelesese.
-Da! strigă imediat.
-Ce? întrebă Patrik.
-Ce vrei să spui, băiete? întrebă şi Boone.
- Ascultaţi, ascultaţi! ţipă Omri emoţionat. Trebuie să mergem şi să cumpărăm o mulţime de
indieni. Irochezi, ca Pui de Taur. El ne poate spune ce fel de haine au şi după ce să ne orientăm - deşi
cred că ştiu oricum. Apoi o să-i aducem la viaţă şi Pui de Taur poate vorbi cu ei şi putem să-i trimitem
pe toţi înapoi, împreună cu el, cînd Pui de Taur se însănătoşeşte şi...
- Trimite înapoi acum! Foarte repede! Eu bine, eu mai bine acum! strigă Pui de Taur.
Stele Gemene veni repede să-l calmeze, dar el nu voia să se calmeze. începu să ţipe la ea în limba
lor. Ea părea foarte emoţionată, bătea din palme şi se uita la Omri cu ochii aceia care îi dăduseră
numele.
- Spiritele ştiu că Omri salvează, spuse. Salvează şi satul!
Dar Pui de Taur avea altceva în minte.
-Puşti de acum, spuse.
-Ce? întrebă Omri neînţelegînd.
-Soldaţii de acum nu buni. Dar puştile de acum bune. Ia viteji irochezi, plastic, mulţi, mulţi, apoi dă
viteji puşti care făcut găuri pat.
12.TRUPELE
Băieţii luară prînzul în sufragerie ca să nu dea de bănuit, deşi era de-a dreptul nebunie curată să pleci
din dormitorul de lîngă pod, cînd atît de multe lucruri se petreceau acolo. Pui de Taur suferea cumplit,
se vedea clar, şi, deşi Omri nu se grăbea să-l trimită înapoi, simţea că trebuiau să facă ceva cît se poate
de curînd, ca să înainteze cu planul lor.
Părinţii lui Omri nu vorbeau de altceva decît de petrecerea la care mergeau în seara aceea. Adiel şi
Gillon voiau să vadă un film şi se certau îngrozitor la care să meargă. Gillon mai avea şi o discuţie în
paralel cu părinţii lui, încercînd să-i convingă că închirierea unui aparat video ar duce la nişte economii
în final. Reacţia părinţilor la această idee excelentă era, ca de obicei, automată şi negativă.
Toate astea păreau atît de neînsemnate pentru Omri, care avea atîtea pe cap.
El şi cu Patrick se duseseră la magazinul de jucării înainte de prînz. Omri îşi luase cu el cartea
despre indieni şi încerca să-i găsească pe aceia care erau îmbrăcaţi după tipicul irochez - pantaloni moi
cu decoraţii din pene, mocasini prinşi în jurul gleznelor, un fel de gentuţă agăţată la brîu şi pene de
curcan prinse pe o bandă în jurul capului. Numai că nu erau prea mulţi. Era extraordinar ce varietate de
costume indiene se găseau, iar magazinul avea reprezentanţi din aproape o duzină de triburi.
Omri ştia cît de mare putea să fie ura între triburile care erau în război. Algonchinii, de exemplu,
erau duşmani de moarte ai irochezilor. Nu avea nici un rost să ia din aceia. Dar pentru că nu erau
destui de care Omri să fie sigur că erau irochezi, mai luă şi alţii de care nu era sigur, în speranţa că Pui
de Taur îi va recunoaşte ca făcînd parte din triburi prietene care ar fi de acord să-i ajute pe irochezi la
nevoie.
Patrick, cu cartea în mînă, se afla la un alt raft, uitîndu-se la soldaţi britanici din diverse perioade.
Voia să-i găsească pe unii care să se fi luptat cu francezii în America. Omri nu prea voia să amestece şi
albii în lupta asta, dar Patrick spuse că erau deja implicaţi.
- Oricum, pun pariu că vor manevra puştile modeme mai bine decît o grămadă de indieni primitivi.
Omri îi spuse să nu mai fie rasist, dar cînd Patrick găsi cîţiva care arătau ca ilustraţiile din carte,
Omri nu obiectă să cumpere patru infanterişti şi chiar un ofiţer călare. Calul negru, o frumuseţe fără
egal, îi ridică preţul mult mai mult.
întregul lot - cam cincizeci de indieni din mai multe neamuri şi cinci soldaţi - costa peste zece lire,
ceea ce pentru Omri însemnau banii de buzunar pentru mai mult de trei săptămîni. Patrick puse şi el
ceva, deşi nu avea prea mult.
Aşa că acum îi aveau pe aceşti potenţiali aliaţi ai lui Pui de Taur şi nu mai puteau de nerăbdare să
înceapă. Imediat după ce se termină masa, familia se împrăştie care încotro şi se făcu linişte. în timp ce
urcau scările, Omri întrebă:
-Crezi că am putea îndrăzni să-i scoatem afară?
-Eu abia aştept să-i pun în dulap, spuse Patrick.
-Şi eu! Dar hai să ducem şi dulapul afară. Dacă ar începe vreo luptă, n-ar mai fi aşa de periculos.
-De ce să fie mai puţin periculos afară?
-Nu ştiu... aşa simt eu că ar fi mai în siguranţă.
-Bine, fie. Dar dacă vine tatăl tău sau altcineva în grădină?
-Tata pictează în atelierul lui. Oricum, ştiu un loc împrejmuit de tufişuri la capătul grădinii. Nu se duce
niciodată pe-acolo.
Omuleţii îi aşteptau nerăbdători.
- Unde plecat Omri aşa mult? întrebă Pui de Taur imediat.
-Linişteşte-te, am fost să luăm indienii. Pui de Taur se ridică şi ochii îi scăpărau.
-Arăta!
-Imediat.
încet, Omri ridică cutia de chibrituri pe tava de seminţe.
- Stele Gemene, acoperă-l bine. Mergem afară. Stele Gemene trase degetul de mănuşă peste Pui
de Taur pînă la subsuori, în timp ce Boone urca în fugă rampa, trăgînd-o după el. Cei doi ponei păşteau
iarbă în padocul îngrădit. Omri luă tava, iar Patrick ducea dulapul şi săculeţul cu indieni. Gîndindu-se
mai bine, o băgă în buzunar şi pe sora-şefă. Omri aruncă o privire ca să se asigure că nu e nimeni
primprejur. Apoi coborîră scările şi ieşiră prin uşa de la bucătărie în grădina din spatele casei.
Era un loc într-adevăr minunat, mult mai frumos decît vechea lor grădină. Nu era doar un pătrat de
iarbă cu cîteva straturi de flori. Avea tot felul de ascunzişuri. Omri se îndreptă spre locul lui preferat,
un ascunziş cu iarbă în mijloc şi cu rododendroni şi alte tufişuri înalte care te fereau de priviri
nepoftite. Soarele era sus şi locul era ferit de vînt. Totuşi Omri stărui ca Pui de Taur să fie mutat în
casa lungă, ca să nu-i fie frig.
- Nu! Nu vreau! Vreau stau la soare! Soare dă orenda!
- Ce este asta?
Pui de Taur se uită neputincios.
- Nu ştii orenda? Orenda pentru toţi oamenii. Puterea vieţii. Soarele dă. Şi ploaia. Orenda în
animal, plantă, toate lucrurile. Stăpînul lumii face. Acum Omri este stăpînul lumii! Face viteji, mulţi,
luptă pentru tribul lui Pui de Taur.
Omri simţi un fior rece. Nu-i plăcea ideea de a face pe Dumnezeu. Dar era prea tîrziu să mai dea
înapoi.
Puseră tava de seminţe şi dulapul pe iarbă. Imediat, Boone puse rampa la locul ei, înşeuă poneiul,
îşi încercă laso-ul, pe care îl ţinea încolăcit în jurul şeii, şi se pregăti de plimbare.
-Voi, băieţi, pregătiţi totul. Eu merg să călăresc puţin!
-Să nu te îndepărtezi prea mult şi să nu ne mai vezi, spuse Patrick.
-Asta e ca şi cum ai spune să nu te îndepărtezi prea mult şi să nu mai vezi Munţii Stîncoşi! rîse Boone.
îşi flutură pălăria şi pomi în galop printre firele de iarbă strigînd Iiuupii!, în stilul cowboy-ilor. Unul
din cele mai plăcute lucruri la Boone era faptul că el se purta întotdeauna exact aşa cum se aşteptau să
o facă.
Băieţii aşezau acum la rînd omuleţii pe care îi cumpăraseră, pentru ca Pui de Taur să-i inspecteze.
Deşi ei nu puteau să-l vadă, şi el ştia asta, Pui de Taur se simţea ruşinat că stătea în faţa lor în ceea ce
el numea „pat de feţe palide". O rugă pe Stele Gemene să-l ajute să coboare din pat şi apoi se aşeză pe
o grămadă de frunze de rododendron, pe care poruncise să le aşeze pe jos. Arăta foarte grandios, dar
nu prea confortabil, se gîndea Omri.
Pui de Taur şedea turceşte şi se uita la fiecare indian în parte. De cîteva ori ceru ca unul dintre ei să
fie adus mai aproape. Pe alţi cîţiva îi dădu la o parte cu o fluturare de mînă. O dată scoase un mîrîit
gros.
- De ce adus duşman algonchin?
-îmi pare rău, spuse Omri luînd repede figurina ofensatoare. Am crezut că e un mohawk. Aşa e
îmbrăcat.
-Mohawk este parte din naţiune irocheză. Omri nu vede diferenţa? Prost. Ochi mari nu cei mai buni.
Cam trei sferturi din omuleţii pe care îi aduseseră primiră pînă la urmă aprobarea lui. Apoi Pui de
Taur îşi întoarse privirea către soldaţii britanici.
Aceştia arătau minunat îmbrăcaţi cu pantaloni albi, jachete roşii şi tricouri, dar Omri era de părere
că nu erau îmbrăcaţi eficient. Banderolele albe de pe piept şi spate erau nişte ţinte ideale. Dar poate că
uniformele erau strălucitoare cu intenţia de a intimida adversarul. Oricum, erau înarmaţi cu muschete
cu ame periculoase. Omri îndoi uşor una dintre ele cu degetul, gîndindu-se ce ascuţite şi periculoase
vor fi după ce dulapul îşi va fi făcut magia şi lamele de plastic vor deveni din oţel strălucitor.
- Aceştia nu buni, spuse brusc Pui de Taur. Patrick şi Omri erau stupefiaţi.
-De ce nu sînt buni? spuse Patrick. Nu sînt din timpul care trebuie?
-Timp bun. Aproape bun. Soldaţi englezi ca aceştia luptat cu francezi puţin înainte. Francezii cîştigat.
-Ah! De ce?
- Luptat mai bine. Dar şi englezi îmbrăcat prosteşte. Aceasta... aceasta...
Arătă dispreţuitor către jachetele roşii şi pantalonii albi.
- Străluceşte în soare. Atrage privire soldaţi francezi. Ţinteşte cu arma. Poc!
Şi scoase un sunet asemănător cu o armă care trage.
-Nu bine dacă soldaţii mîndri. Trebuie îmbrăcat ca duşmani să nu vadă.
-Cum se îmbracă soldaţii britanici acum?
-Mai mult ca indienii. Culori ca pămînt. Ca frunzele. Umbră. Mai bine pentru ascuns. Sar asupra
duşman. Feţele palide învăţat mult de la indieni.
-Cine e îngîmfat acum? îi şopti Patrick lui Omri.
-Pui De Taur Auzit Asta! urlă indianul.

într-adevăr, avea nişte urechi ca de liliac.
- Prin urmare, zici că nu vrei să dăm viaţă acestor oameni? spuse Patrick repede.
- Nu e nevoie. Ajunge viteji şi arme de acum. Băieţii schimbară cîteva priviri. Era destul de
delicat. Pui de Taur era într-adevăr mîndru şi nu i-ar fi plăcut să audă că albii s-ar fi descurcat mai bine
cu armele moderne.
- Ascultă, Pui de Taur... începu Omri linguşitor. Deodată îngheţară. Omri o auzi pe mama lui
strigîndu-l din casă.
-Omri! Omri!
-Da, răspunse, ridicîndu-se repede în picioare.
- Iubitule, Kitsa a prins o pasăre! Sau un şoarece, sau aşa ceva. Oricum, se joacă cu ceva pe pajiştea
mare. Poţi să...?
Mintea lui Omri se goli deodată ca un ou. Nu mai auzea ce spunea mama lui. Dar Patrick o luă la
fugă sărind peste tufişuri ca un nebun. Omri alergă după el, cu ramurile copacilor lovindu-l peste faţă.
Kitsa se afla pe pajiştea mare, cu minunatele ei culori alb şi negru strălucind în soare, şi era gata să
ucidă. Stătea ghemuită, concentrată; coada i se mişca foarte uşor, în rest rămînînd perfect neclintită.
Ceva mic, neajutorat şi viu se afla în iarba din faţa ei.
13 .O MOARTE ŞI O VINDECARE
- Kitsa! Omri o strigă pe nume. Mirată, întoarse capul. Amîndoi băieţii se repezeau spre ea. Furioasă
că fusese întreruptă, se întoarse şi, cu o mişcare rapidă din şolduri, se aruncă înainte. Aproape în
aceeaşi secundă Patrick o ajunse.
Fără să aibă timp să se gîndească prea mult, o lovi cu piciorul, sau mai bine spus, dădu cu piciorul
spre ea. Ea se aruncă într-o parte în acelaşi timp, aşa încît piciorul lui, deşi de-abia o atinse, îi acceleră
zborul prin aer. Mieunînd supărată pentru înfrîngere şi fără nimic în gură, dispăru.
Omri şi Patrick se aruncară în genunchi în locul pe care tocmai îl părăsise Kitsa.
Calul alb era întins pe o parte. Picioarele i se mişcau, dar se vedea clar că era rănit. îşi tot ridica
capul şi necheza şi apoi îl lăsa să cadă iarăşi. Boone zăcea pe jumătate sub el. Nu se mişca.
Patrick ridică cu mare grijă calul pînă cînd îl putu scoate pe Boone de sub el. Deodată Boone se
ridică în picioare şi ţipă:
-Am murit? M-a omorît?
-Mie mi se pare că eşti teafăr, spuse Patrick. Vocea lui îi părea complet străină lui Omri. Era
groasă şi aspră că a unui bărbat. Boone se uită în jurai lui mirat.
-Dar ce-a fost?
-O pisică.
- O pisică! A fost cea mai mare şi mai periculoasă creatură pe care am văzut-o în viaţa mea! Nici nu
ştiu de unde a apărut. Călăream liniştit văzîndu-mi de treaba mea şi deodată...
Apoi văzu calul. îşi ridicase din nou capul şi necheza uşor ca şi cum ar fi cerut ajutor. Urmă un
moment de linişte îngrozitor. Boone îngenunche lingă el, mîngîindu-l pe cap. îi scoase şaua ca să-i
uşureze greutatea şi apoi îl mîngîie pe tot corpul.
Apoi îşi scoase pălăria. Era un gest ciudat. Omri văzuse astfel de gesturi în filme, cînd cineva auzea
de moartea cuiva. Era un gest de respect, de ceva mai mult decît respect. Se ridică.
-Are coastele rupte, spuse. Trebuie să-l omorîm.
-A, nu! spuse Omri cu disperare.
- N-are nici un rost să-l ţinem în viaţă ca să sufere. E prietenul meu.
Vocea lui, care la cea mai mică supărare trecea în plîns, acum era perfect liniştită, îşi scoase revolverul
încet. Omri nu putea să suporte asta.
- Te rog, Boone! Nu face asta! Sînt sigur că putem să-l salvăm.
Boone dădu din cap.
- E prea grav. Trebuie s-o fac.
Se uită în sus spre ei. Avea figura tensionată, dar ochii erau uscaţi.
- Voi întorceţi-vă cu spatele. Nu e o privelişte pentru nişte copii.
Omri se întoarse cu spatele. Patrick nu. Boone se aplecă. Şopti ceva repede în urechea calului. Apoi
îi puse pistolul la cap. Omri nu văzu nimic, dar auzi împuşcătura. Lacrimile începură să-i curgă. Nu se
putea abţine. Se frecă tare şi furios la ochi cu amîndouă mîinile.
De ce el, care nu plîngea aproape niciodată, acum plîngea la moartea calului lui Boone, şi acesta,
care plîngea tot timpul, era acum aşa de echilibrat? întorcîndu-se şi văzîndu-l pe Boone stînd lîngă
corpul calului cu pălăria într-o mînă şi cu pistolul încă fumegînd în cealaltă, Omri încercă să se simtă
ruşinat de slăbiciunea lui, dar nu putea. într-o anumită măsură era vina lui că se întîmplase acest
dezastru. Erau aşa de ocupaţi cu planul lor şi cu posibilitatea de a aduce la viaţă şi alţi omuleţi, încît îl
lăsaseră pe Boone să călărească într-o sălbăticie monstruoasă, şi plină de pericole mortale pentru el.
Faptul că s-a întîmplat ca tocmai pisica lui preferată să facă asta înrăutăţea lucrurile.
O furie iraţională îl cuprinse. Se ghemui la pămînt.
- Am s-o omor, mîrîi printre dinţi. Boone se uită la el.
-Să nu omori pe nimeni, copile. Creatura îşi urma instinctele şi atît. Nu poţi învinui o pisică pentru că e
pisică, chiar dacă s-a năpustit la fel de rapid şi furios ca un uragan în Texas.
-O să... o să-ţi facem rost de alt cal.
-Da, aşa să faceţi. Şi o să mă împrietenesc cu el la fel cum m-am împrietenit cu ăsta. Cîndva. Cred.
Un bărbat nu e întreg dacă n-are cal.
îşi puse pistolul la loc în toc.
-Acum puteţi să-mi aduceţi o cazma?

Patrick înghiţi în sec, tuşi de cîteva ori şi spuse:
-O să-l îngropam noi, Boone.
-Mulţumesc, fiule, ţi-aş rămîne dator.
Omri aduse o săpăligă din seră şi sapă o groapă într-un strat de flori, chiar sub florile unei
crizanteme.
Boone scoase căpăstrul de pe capul calului şi îşi puse şaua pe braţ. Apoi Patrick ridică uşor corpul
calului. Era cald încă şi ciudat de greu pentru dimensiunea lui. îl aşeză în groapă şi Omri îl acoperi cu
pămînt şi făcu o mică grămadă de pietre deasupra. Statură acolo cîteva momente. Apoi Boone îşi puse
din nou pălăria pe capul roşcat.
- Haideţi, acum, spuse. Mai bine ne-am întoarce la ceilalţi înainte să se întîmple ceva şi cu ei.
Patrick îl cară pe cow-boy înapoi la rododendroni.
Pui de Taur şi Stele Gemene nu se vedeau deloc şi inima lui Omri părea că îi sare din piept. Dar
apoi, Pui de Taur apăru - mergea, deşi destul de încet şi nesigur - din casa lungă.
- Unde mers? De ce plecat? întrebă.
Patrick se opri şi îşi deschise pumnul aşa încît Boone să poată să sară pe tava de seminţe. După
părerea lui Omri, cowboy-ul arăta la fel ca întotdeauna; dar Pui de Taur părea să ştie că se întîmplase
ceva. Aproape că ghici.
-Unde cal? îl întrebă pe Boone.
-Mort, spuse Boone scurt.
Asta fu toată discuţia, dar Pui de Taur îl atinse uşor pe umăr pe Boone înainte de a se întoarce către
- Acum punem viteji cutie.
Dar de data asta Patrick era cel care se gîndise ceva mai mult la asta.
- Stai puţin, Pui de Taur.
Pui de Taur se întoarse spre el.
- Ce puţin? Acum!
- Bine, deci aducem la viaţă patruzeci de indieni. Şi pe urmă? Vreau să spun, ce se va întîmpla
imediat după asta? Pentru că nu puteţi pleca înapoi imediat să vă luptaţi cu francezii.
- Eu merg înapoi imediat! De ce nu?
- Pentru că nu te-ai făcut bine de tot. Nu, Pui de Taur! Nu poţi. Deci, avem patruzeci de oameni pe
cap. Va trebui să-i hrănim şi să avem grijă de ei pînă te faci bine. Asta poate să dureze cîteva zile sau
chiar săptămîni.
- Cine slab? Eu puternic.
- Şapte zile, spuse Patrick, ridicînd şapte degete. Asta înseamnă o săptămînă.
Pui de Taur se încruntă.
- Nu săptămînă. Nu aştept. Dacă stat aici, nu ajut trib, fac alt şef.
- Să-ţi spun ceva, spuse Patrick. Căută în buzunar.
- O să o aducem înapoi pe sora-şefă. Să vedem ce spune ea.
- Sora-şefă?
-Da.
Patrick scoase figurina impresionantă a sorei-şefe cu boneta ei înaltă.
Pui de Taur se strîmbă.
-La ce folos femeie albă cu faţă de castor?
-Ţi-a salvat viaţa, aşa că mai bine ai fi politicos. E ca un doctor.
Pui de Taur se uită şocat.
-Nu femeie doctor! exclamă.
-Ba da, e ca un doctor. Noaptea trecută ţi-a scos gloanţele din spate. Dacă ea spune că eşti destul de
zdravăn ca să te lupţi, atunci e-n regulă, începem să-ţi facem armata. Dacă nu, aşteptăm.
Şi o puse pe sora-şefă în dulap.
Cînd deschise uşa, ea stătea clipind des în lumina soarelui. Avea o bonetă, proaspăt apretată, prinsă
de păr.
- Aha! strigă cînd îi văzu pe băieţi. Mă gîndeam eu! Şi cu cît mă gîndeam mai mult, cu atît eram
mai sigură că veţi mai avea nevoie de mine. Aşa că ştiţi ce-am făcut? Am pus cîteva lucruri în
buzunarul de la şorţ, aşa, în caz de nevoie.

îşi ridică rochia şi se caţără pe marginea dulapului.
- Să fii prevăzător, spuse. Acesta este motto-ul meu.
Apoi îl văzu pe Pui de Taur stînd în faţa ei cu mîinile încrucişate pe piept şi scoase un ţipăt, dar nu
de groază.
-Ce naiba faci aici în picioare? De ce nu eşti în pat? Vrei să te sinucizi?
-Nu ucid pe mine, spuse Pui de Taur calm. Poate ucid pe tine.
Se repezi spre el.
- Vorbeşti prostii, drăguţule, delirezi şi nici nu mă mir. Este absolut îngrozitor, la numai douăzeci şi
patru de ore după o operaţie - hhmm - importantă şi iată-te în picioare, în loc să stai pe spate, adică
vreau să spun pe burtă. întinde-te imediat!
Spre amuzamentul băieţilor şi probabil spre propria-i surpriză, Pui de Taur se trezi că ascultă de
comenzile ei. Era clar că ei nici nu-i trecea prin cap că s-ar putea să n-o asculte. Indianul se întinse pe
grămada de frunze şi ea se aplecă deasupra lui ca să-l examineze. Stele Gemene alergă să o ajute.
împreună scoaseră bandajele. Sora-şefă examina cu atenţie rănile şi apoi se ridică.
- Incredibil, spuse. Fantastic! Dacă n-aş fi văzut cu ochii mei, n-aş fi crezut. Minunat. Vedeţi,
continuă ea în timp ce scotea o sticluţă mică şi puţină vată din buzunarul de la şorţ, problema este că
noi trăim o viaţă nenaturală şi nesănătoasă. Mîncăm lucruri care ne fac rău, nu facem destulă mişcare...
Ia uitaţi-vă la tînărul acesta. Priviţi-l! Un specimen superb. Nici un pic de grăsime. Ochi strălucitori,
dinţi perfecţi, pielea şi părul îi strălucesc de sănătate - splendid! Şi dacă se întîmplă ceva rău, sistemul
lui de apărare, bine întreţinut, intră imediat în acţiune, şi gata! E aproape vindecat.
îi spălă rănile, apoi scoase o seringă şi stropi cu ea puţin în sus.
- Pentru mai multă siguranţă, spuse. Pantalonii jos!
Şi, înainte ca Pui de Taur să înţeleagă ce voia de la el, ea îi dădu la o parte pantalonii din piele de
căprioară şi îi înfipse acul în fund.
Pui de Taur îndurase multă durere fără să scoată un sunet, dar această umilinţă n-o putea suporta.
Scoase un urlet de parcă l-ar fi împuns un taur.
-Ce prostie. Gata. S-a terminat! spuse sora-şefă, veselă, scoţînd acul şi frecînd locul repede cu vată.
Doar în caz de infecţie, dar e foarte puţin probabil. E ca un nou-născut. Ce corp! Desigur, adăugă ea
modestă, nici eu n-am făcut o treabă prea rea, dacă ar fi să mă laud eu însămi cu asta.
-Crezi că e suficient de bine ca să... ei, bine, ca să devină foarte activ? întrebă Omri.
- încearcă să-l opreşti dacă poţi, spuse sora-şefă. Se ridică în picioare şi îşi scutură genunchii de
praf.
-Dacă ar fi în salonul meu, i-aş mai recomanda vreo două zile de stat în pat, dar un corp ca acesta ştie
mai bine ce are de făcut.
-Ar putea şi să călărească?
-Asta depinde de cal! rîse sora-şefă. Ei, acum trebuie să plec!
între timp Pui de Taur, care se ridicase în picioare, mîrîia şi îşi scosese cuţitul ameninţînd-o. Dar
sora-şefă, fără să-i fie deloc frică, îi făcu semn cu degetul.
- Ţţţ, băiat rău ce eşti! La spitalul St. Thomas n-ai avea voie să te porţi aşa.
Şi îi întoarse spatele. înciudat, indianul lăsă cuţitul în jos.
- Extraordinari sînt primitivii ăştia, îi spuse ea lui Omri în timp ce se urca pe rampă. Au un control
perfect asupra corpului, dar aproape deloc asupra sentimentelor.
Cînd era înapoi în dulap, îi întinse mîna lui Omri şi apoi izbucni în ris din nou.
- Ce proastă sînt! Cum am putea să dăm mîna? Dar, hai să încercăm! Mi-ar plăcea foarte mult să
dau mîna cu un uriaş, chiar dacă asta se întîmplă într-un vis foarte convingător.
Omri îi luă mîna între degetul mare şi arătător şi i-o scutură solemn.
- Pa! Chemaţi-mă oricînd veţi avea nevoie în viitor!
- Aşa vom face, spuse Omri închizînd uşa. Cînd se întoarse, îl văzu pe Pui de Taur uitîndu-se
fix la el.
- Bătrîna ursoaică albă a spus eu bine, spuse. Acum Patrick, Omri ţine cuvînt.
Băieţii se uitară unul la celălalt.
- Bine, spuse Omri oftînd adînc. Să începem.
14.PIEI ROŞII, UNIFORME ROŞII
Să aduci la viaţă patruzeci de indieni părea un lucru destul de dificil, dar a durat foarte puţin. Mai
întîi au adus doar cîţiva, pentru mai multă siguranţă; dar cînd primii şase ieşiră din dulap şi fură
întîmpinaţi de Pui de Taur, care le vorbea în limba lui, pe care toţi o înţelegeau, Omri şi Patrick n-au
mai întîrziat.
- Hai să-i punem pe toţi ceilalţi odată! spuse Patrick emoţionat, şi de data asta, Omri nu obiectă.
În curînd tava de seminţe era plină de oameni, care se plimbau, stăteau pe gardul lui Patrick,
admirau poneiul lui Pui de Taur, examinau îngroziţi casa lungă, se uitau curioşi la Stele Gemene şi
admirau desenele de pe cort. Unul sau doi încercară să intre înăuntru, dar Pui de Taur nu-i lăsă. Boone
era înăuntru. Nici unul din ei nu ştia cum ar reacţiona indienii la vederea cowboy-ului, aşa că se
hotăriseră să-l ascundă.
Indienii nou-veniţi nu dădură la început nici o atenţie băieţilor sau oricărui alt lucru care, pentru ei,
era la distanţă. Toate lucrurile de pe tava de seminţe erau de aceeaşi dimensiune cu ei şi, în curînd, se
aşezară în şiruri, pe jos, turceşte, ca să-l asculte pe Pui de Taur.
Acesta trase cutia de chibrituri în faţa cortului şi se urcă pe ea ca pe o platformă. De acolo li se
adresă cu un ton de comandă, puternic, timp de cîteva minute.
Omri şi Patrick rămăseseră în spate, în umbra tufişurilor.
- Ai avut o idee bună să ieşim afară, şopti Patrick. Pare mai natural şi nu sînt piese uriaşe de
mobilier care să-i sperie.
Omri nu se prea bucură de această laudă. Dacă ar fi stat în casă, calul lui Boone ar fi fost viu acum.
Băieţii urmăreau scena. După un timp, Pui de Taur le făcu semn să se apropie şi ei se tîrîră pe
genunchi pînă ajunseră deasupra tăvii de seminţe. Pui de Taur îi arătă cu degetul cu un gest dramatic şi
toţi indienii se întoarseră să-i vadă.
Reacţia lor era curios de liniştită. Cîţiva scoaseră nişte ţipete înnăbuşite; unul sau doi se ridicară
brusc în picioare, dar se aşezară repede la loc văzînd că lui Pui de Taur nu-i este frică. Era clar că le
dăduse nişte explicaţii despre prezenţa uriaşilor în mijlocul lor, explicaţii pe care ei le acceptară.
Probabil că le povestise despre Marile Spirite. Omri nu se putea abţine să nu zîmbească văzînd mîndria
lui Pui de Taur de a avea astfel de fiinţe în subordinea lui. Era clar că asta îi creştea prestigiul în faţa
indienilor pe care spera să-i poată conduce la luptă.
După ce le mai spuse indienilor cîteva cuvinte, Pui de Taur se întoarse spre băieţi.
- Acum aduceţi arme de acum, le ordonă. Aveau presimţiri rele şi erau nehotărîţi. Lui Omri nu-i
plăcuse niciodată ideea de a da indienilor mitraliere, grenade de mînă şi artilerie. Se putea întîmpla
orice, mai ales dacă se ambalau prea tare. Dar Pui de Taur era foarte supărat pe ei pentru că ezitau.
-Faceţi acum, arme de acum! le porunci cu voce tunătoare. Pui de Taur dat cuvîntul vitejilor!
-Ei, zău aşa! spuse Patrick ironic. Atunci nu mai avem ce face. Mai bine mă duc să le aduc.
Sări în picioare. Omri spuse:
-Dacă tot te duci în casă, roag-o pe mama să ne dea ceva de mîncare, pentru ei, adică.
-Şi altceva?
-Da. Adu nişte cai pentru Boone că să-şi aleagă.
- Toate pe rînd, spuse Patrick. Boone mai bine să stea ascuns o vreme.
Şi plecă dînd tufişurile la o parte. Cît Patrick lipsi, Omri se gîndi că ar fi bine să stea puţin de vorbă cu
Pui de Taur.
- Aceste arme-de-acum, cum le spui tu, sînt foarte, foarte periculoase. Şi sînt şi foarte complicate.
Nu pot fi folosite fără o pregătire specială.
Pui de Taur îşi arcui buzele în semn de dispreţ.
- Văzut ce făcut soldaţii. Ţintesc. Apasă pe trăgaci, ca la puşca franceză, soldaţi englezi folosit să
lupte cu indienii. Dar ucis mai mulţi! împuşcat mulţi, mulţi!
Şi Pui de Taur făcu un zgomot asemănător cu ticăitul unei mitraliere. Ceilalţi indieni reacţionară
emoţionaţi.
-Dar cele mari...
-Omri arată cum!
-Doar nu-ţi închipui că eu ştiu cum? Aşa după cum îmi tot aminteşti, sînt doar un băiat.
Pui de Taur se încruntă. Şirurile de indieni din faţa lui păreau că-şi dau seama de momentul de
îndoială şi începură să murmure. Pui de Taur ridică mîna să-i liniştească.
- Omri pune soldat de acum în cutie. El arată. Omri se gîndi o clipă. De fapt nu avea altă soluţie,
trebuia să-i aducă pe soldaţii moderni la viaţă, chiar dacă pentru scurt timp, pentru că armele erau
prinse de corpul lor. Planul lui Omri era să facă la fel ca atunci cînd a avut nevoie de un arc cu săgeţi
pentru Pui de Taur. A adus la viaţă un indian bătrîn şi i-a luat armele, intenţionînd să-l transforme pe
acesta din nou în plastic. Dar indianul a făcut un atac de cord şi a murit imediat. Omri se gîndea că un
sergent artilerist ar fi mai rezistent. Poate că merită să încerce.
- Şi de aceştia ce zici? întrebă, ridicînd un soldat din vremea lui George al III-lea (care, după cum
îşi amintea Omri un vers, „n-ar fi trebuit să trăiască").
- încearcă, spuse Pui de Taur scurt. Simţindu-se puţin vinovat că face asta fără Patrick,
Omri îi puse pe cei cinci soldaţi purpurii în dulap. Imediat sunetele de metal pe metal anunţară că
soldaţii şi ofiţerul lor călare erau gata să coboare.
- Pui de Taur, mai bine intri tu acolo cu ei. E mai bine dacă discuţi tu cu ei mai întîi şi vezi dacă îi
vrei sau nu.
-Bine.
Omri deschise puţin uşa şi Pui de Taur sări peste marginea tăvii de seminţe direct în dulap. Omri îşi
apropie urechea ca să audă.
Pui de Taur începu să vorbească repede cu soldaţii britanici în engleza lui stîlcită. Omri auzi
cuvintele „francezi" şi „omorît", dar nu mai auzi mare lucru, căci o voce ascuţită îl întrerupse.
- Cine crezi că eşti, de îţi permiţi să dai ordine unui ofiţer din Regimentul American 20 al Maiestăţii
Sale, sălbatic murdar?
Urmă o linişte cutremurătoare. Apoi Pui de Taur strigă:
- Eu nu sălbatic! Eu şef irochez! Triburi irocheze luptat alături de soldaţii britanici! Englezi fericiţi
ajutor de la indieni, vitejii vărsat sîngele în luptele lor. Acum eu cer ajutor de la englezi! De ce insultă
uniformă roşie?
Urmă o scurtă pauză, şi apoi vocea englezului spuse cu o nepăsare rece:
- Ce insolent! Omoară-l, Smithers.
Omri puse rnîna pe uşă ca să o închidă, dar se auzi o altă voce spunînd:
- Oare este înţelept, domnule? De altfel, ne-am mai folosit de ei şi în alte ocazii.
- Sînt destui acolo de unde vine el.
-Dar dacă este şef, domnule... Ar putea să ne aducă necazuri.
-Bineînţeles, Smithers, dacă ţi-e frică, pot s-o fac şi singur! Hai! Vino aici, mizerabile!
Dar era prea tîrziu. Pui de Taur se furişase deja încet afară din dulap şi se aruncă cu toată puterea pe
uşa acestuia ca s-o închidă. Omri îl ajută cu plăcere, şi, în curînd, arogantele uniforme roşii britanice
fură transformate din nou în plastic.
Pui de Taur, cu ochii aruncînd scîntei de furie, se uită la Omri cu reproş. Omri simţea că era vinovat
doar pentru că era şi el englez.
- Fii sigur că nu sînt toţi aşa, murmură.
- Unii englezi nu mai buni decît francezi, a fost tot ce-a avut de spus Pui de Taur. Vitejii luptă
singuri.
Chiar atunci Patrick apăru dintre rododendroni. Avea o tavă în mînă, pe care erau două pahare cu
lapte, două pachete de alune sărate şi două mere. Şi o pungă cu soldaţi de acum. Omri spera că aceştia
vor schimba impresia lui Pui de Taur despre caracterul soldaţilor englezi.
Perioada cît îi hrăniră pe indieni fu foarte plăcută. Zdrobiră nişte alune între două pietre mai mult
sau mai puţin curate şi le serviră pe nişte farfurii făcute din frunze rotunde de năsturel. Patrick muşcă o
bucată dintr-un măr şi apoi o împărţi în mai multe bucăţele, în timp ce Omri umplea şi iar umplea
capacele de la tuburile de pastă de dinţi care erau trecute apoi din mînă în mînă. Cu toţii băură aproape
o jumătate de pahar de lapte.
Boone, care se uita prin deschizătura cortului, trimise un mesaj prin Stele Gemene, sugerînd să se
adauge şi puţină „licoare mai tare" ca să „aprindă focul în vine", după cum explică solemn Stele
Gemene. Boone era convins că nu era nimic rău dacă indienii o luau puţin razna. Dar Omri şi cu
Patrick fură de acord că era mai bine dacă îşi păstrau capul limpede.
Apoi veni vremea să-i aducă din nou la viaţă pe soldaţii moderni, ca să vadă ce pot face cu armele.
După ce se consultară şi cu Pui de Taur, începură cu un caporal din Marina Regală, care stătea
îngenuncheat în spatele mitralierei. Era unul dintre cei care îl împroşcaseră pe Omri cu gloanţe, aşa că
avea un fel de afecţiune pentru el.
- Nu putem să riscăm viaţa lui Pui de Taur din nou, spuse Omri.
îi spusese lui Patrick ce se întîmplase cu soldaţii din secolul al XVIII-lea.
-Un soldat modern ar fi probabil tot atît de neîncrezător faţă de un indian, cum ar fi şi dacă i-am spune
că el însuşi e în miniatură.
-Trebuie să speram că va accepta cumva. De fapt, ne-a văzut o dată, primul şoc a trecut. Haide. Nu are
rost să amînăm.
Patrick puse caporalul în dulap.
15.CAPORALUL FICKITS
- Va trebui să avem grijă. Data trecută cînd i-am adus la viaţă au început să împuşte ca nebunii de
cum am deschis uşa.
Aşa că deschiseră uşa încet şi Omri strigă înăuntru:
-Nu trage! Vrem să stăm de vorbă. Urmă o înjurătură soldăţească şi apoi:
-Iar am luat-o razna!
-Să nu tragi. Bine?
Şi Omri deschise încet uşa dulapului. Caporalul se ridicase în picioare. Se uita mirat în jur. Mitraliera
strălucea în soare, unsă şi gata de luptă.
- La naiba! Acum sînt afară! Ce dracu' se întîmplă?
Omri îşi începu discursul.
-De fapt, s-ar putea să ţi se pară incredibil, dar adevărul este că, pentru moment, ai devenit mai mic.
Poţi să povesteşti şi nepoţilor asta... şi o să fie şi mai interesant. Ceea ce dorim este să explici unor
prieteni de-ai noştri, care sînt de mărimea ta, cum să manevreze mitraliera.
-Şi pe cine vor să împuşte cu ea, dacă nu te supără întrebarea?
- Ei, bine, înţelegi...
Dar era prea complicat. Omri se uită neputincios la Patrick.
- Tu pe cine împuşti cu ea? întrebă repede Patrick. Omul începu să rîdă tare.
-Pe duşmanii Reginei şi pe oricine care se uită strîmb la Marina Regală.
-Şi eşti expert în arme, vreau să spun orice fel de arme?
-S-ar putea spune aşa. Sîntem antrenaţi să ne descurcăm cu de toate. Şi cu oricine.
Băieţii îşi aruncară priviri unul altuia. Aşa ceva le trebuia şi lor.
- Bine, spuse Patrick brusc. Acum ai ocazia să dovedeşti lucrul acesta. Am să te aşez pe tine şi
mitraliera în faţa unor oameni, iar tu ai să le arăţi cum să o folosească. O să le explici o dată şi apoi o
să-i laşi pe cîţiva dintre ei să încerce. Numai să ai grijă, nu vrem să se rănească nimeni. Este doar un
exerciţiu.
Faţa caporalului devenise rigidă şi stătea în poziţie de drepţi în timp ce Patrick vorbea. Apoi salută.
-Da, să trăiţi!
-Cum te cheamă caporal?
- Fickits, să trăiţi, caporal în Marina Regală, Willy Fickits.
-Cîtă muniţie ai caporal?
-Trei sute de cartuşe, să trăiţi!
-Să nu pierzi nimic.
-Da, să trăiţi!
- Acum să nu te sperii cînd te ridic. Mărul lui Adam al caporalului se mişcă puţin cînd înghiţi în
sec, dar faţa nu i se schimbă deloc.
- Da, să trăiţi!
Patrick îl cără pe omuleţ, ţeapăn ca un creion mititel, între degetul mare şi arătător şi îl aşeză jos,
încă în poziţie de drepţi, pe platformă. Cînd îl văzură indienii, se auzi un murmur de interes şi cei mai
mulţi săriră în picioare. Caporalul îşi plimbă privirea peste grupul de indieni îmbrăcaţi doar pe
jumătate. Mărul lui Adam i se mişcă iarăşi în sus şi în jos şi ochii i se măriră. Apoi expresia rigidă îi
apăru din nou pe faţă.
între timp Omri ridicase cu grijă mitraliera din dulap şi o pusese lîngă el. Faptul că avea mitraliera
lîngă el îl mai linişti.
-Caporale, poţi să începi! spuse Patrick, care descoperi că îi plăcea să dea ordine care i se îndeplineau
imediat.
-Soldaţi, drepţi! strigă Fickits. Atenţie! Sînt gata să vă demonstrez cum funcţionează această armă, o
minune a tehnicii militare. Mai întîi o s-o desfac şi apoi o s-o asamblez la loc.
-Treci peste asta caporal, îl întrerupse Patrick. Arată-le doar cum să tragă cu ea.
Caporalul schimbă imediat subiectul.
- Voi demonstra mai întîi metodele de tragere.
Se aşeză într-un genunchi, ţinti pe deasupra indienilor şi trase o rafală scurtă, dar zgomotoasă.
Gloanţele zburară prin aer şi provocară puţină tulburare printre rododendroni.

Indienii se uitau impasibili. Se părea că nu înţelegeau ce se întîmplase. Dar Pui de Taur sări lîngă
Fickits şi strigă ceva. Le spuse probabil că fiecare pocnet însemna un glonţ şi, cu puţin noroc, un
duşman doborît. Cînd auziră asta, indienii săriră în picioare şi începură să strige şi să se împingă spre
platformă. Aproape imediat începu o bătaie între cei care doreau să folosească primii mitraliera.
Caporalul Fickits se uită la încăierare cu groază.
-Mai bine le-aţi da nişte ordine pacostelor ăstora, domnule! strigă la Patrick, peste gălăgia făcută de
indieni. în felul ăsta n-o să meargă, domnule!
-E arma ta, caporal. Tu dai ordinele!
- Eu, domnule? Nu este vreun ofiţer pe aici, domnule? Sau cel puţin un sergent?
încăierarea devenea mai serioasă. Un indian mătăhălos îi terminase deja pe alţi doi şi acum se căţăra
pe platformă.
- Tu răspunzi, caporal! Spune-le să se poarte cum trebuie. Te vor asculta!
După un moment de neîncredere, Fickits văzu că indianul îşi pusese mîinile pe mitraliera lui şi
învîrtea ţeava în toate părţile. Asta îl convinse să facă ceva.
- Ia-Ţi Mîinile De Pe Mitraliera Aia! urlă Vocea lui nu semăna cu a unui caporal, ci cu a unui
sergent major. Brusc gloata de indieni se linişti. Chiar şi Pui de Taur părea impresionat. Indianul de
lîngă mitralieră fu ridicat în aer de păr (singurul lucru de care Fickits putu să-l apuce) şi zbură de pe
platformă.
- Şi acum, grămadă de omuleţi mizerabili! urlă Fickits. Atingeţi această mitralieră cînd spun eu să o
atingeţi şi Nu Înainte. Înţelegeţi? Sau o să vă doriţi ca mamele voastre să nu-i fi întîlnit niciodată pe
taţii voştri. E Clar?
Urmă o linişte profundă. Chiar şi păsările din tufişuri păreau înmărmurite.
- Doamne, spuse Patrick. Da' chiar că le-ai zis-o! Caporalul Fickits se dovedi a fi o mană cerească.
Ştia o mulţime de lucruri despre tot felul de arme, nu numai despre mitraliere. Imediat ce Omri puse
soldaţii în dulap, le transformă armele de plastic în unele adevărate, le luă de la proprietarii lor şi le
puse pe platformă, Fickits se apucă să le arate elevilor lui, care de acum îl ascultau, cum să le
folosească. în curînd aveau două tunuri, zece grenade de mînă, trei bazookas, încă două mitraliere şi o
grămăjoară de puşti automate. Acestea le plăceau indienilor cel mai mult. Cînd descoperiră că puteau
să alerge în timp ce le foloseau, a fost nevoie de toată autoritatea caporalului Fickits ca să păstreze un
pic de ordine, şi chiar şi aşa a fost un miracol că nu s-a rănit nimeni în timpul antrenamentului. Băieţii
fixară drept ţinte nuiele şi bucăţi rotunde din coajă de copac, dar, pentru că era muniţie puţină, fiecare
indian primi doar cinci gloanţe cu care să exerseze.
Fickits nu se simţea în siguranţă cu artileria grea.
-Să tragi cu artileria grea nu e o treabă aşa de simplă. Orice începător poate să tragă cu puştile,
domnule, sau să arunce o grenadă, dar dacă vreţi să ascultaţi de sfatul meu, aţi lăsa artileria grea
deoparte. Aveţi nevoie de o echipă bine pregătită pentru artilerie, domnule. Nu o gloată ca asta,
domnule.
-Dacă acesta este sfatul tău, caporale, o să-l urmăm, spuse Patrick.
Figura caporalului Fickits nu se schimbă, dar parcă s-ar fi umflat pe dinăuntru.
- Mulţumesc, domnule!
Pui de Taur devenea nerăbdător.
- Viteji ştiu acum tragă cu armele, spuse repezit. E timpul mergem înapoi!
Abia acum îşi dădu seama Omri că, în secret, îi fusese groază de acest moment. Indianul lui, care nu
era încă deplin restabilit, indiferent ce spuneau unul sau altul, era gata să fie aruncat într-o luptă pe
viaţă şi pe moarte.
Dar ştia că nu putea să evite această situaţie. Cu toate acestea Stele Gemene nu trebuia să fie pusă şi
ea în pericol.
-Poţi s-o laşi pe Stele Gemene aici? întrebă Omri.
-Da, spuse Pui de Taur. Las nevasta. Omri are grijă. Aduce bătrîna ursoaică cînd vreme pentru fiul lui
Pui de Taur. Dar nu lasă împungă în spate cu gheară!
Omri şi indianul se uitară lung unul la celălalt.
-Succes! spuse Omri.
-Nevoie ajutor de la Marile Spirite. Apoi luptă bine, învins francezi, duşmani algonchin.
-Algonchinii i-au ajutat să vă atace satul?
-Algonchinii înainte, apoi francezi. Acum merg înapoi. Răzbunare.
-Aş fi vrut să văd şi eu, spuse Omri.
-Şi eu, adăugă Patrick care auzise discuţia.
A durat ceva ca să adune trupele de indieni, bine înarmaţi acum, şi să-i pregătească de plecare. Stele
Gemene îi arătă lui Omri ce plante să-i aducă; le zdrobi apoi între palme iar cu substanţa colorată vopsi
faţa lui Pui de Taur în dungi. Ceilalţi se decorau cu noroi sau cu alte culori pe care le avuseseră la ei.
De fiecare dată cînd o pasăre trecea pe deasupra se uitau cu toţii în sus. Omri credea că le e teamă să
nu-i atace (ceea ce s-ar fi putut întîmpla într-adevăr dacă n-ar fi fost băieţii acolo să-i păzească), dar
Pui de Taur spuse:
- Semn rău cade umbra pe viteji înainte de luptă.
Ultimii dintre ei se pregăteau să plece de lîngă lacul indiencei, dîndu-şi cu noroi pe piepturi. Omri
se uită la apa murdară din capacul de cafea. Avea o culoare roşie în lumina soarelui. îşi întoarse
privirea bucuros că el nu credea în semne.
16.DACĂ VREI SĂ TE ÎNTORCI
Caporalul Fickits îşi duse trupele în dulap şi formă două rînduri pe raftul de jos. Mitralierele fură
aduse şi ele. Fickits îl salută pe Patrick.
-Recruţii sînt gata, domnule!
-Mulţumesc, caporale. Ai făcut o treabă bună.
-Mulţumesc, domnule.
-Acum ai să te întorci de unde ai venit, Fickits. Nu uita cum te simţi cînd dai ordine. Ai să ajungi
sergent foarte curînd.
Fickits îşi permise un zîmbet.
- Da, să trăiţi. Mulţumesc, să trăiţi.
Omri îl sfătui pe Pui de Taur să le spună indienilor să pună fiecare o mînă pe umărul celui din faţă
sau de lîngă el, aşa încît să fie fizic legaţi.
- Şi ei toţi trebuie să fie legaţi de tine, Pui de Taur, aşa încît să-i iei pe toţi cu tine.
Pui de Taur era în ţarc, pregătindu-şi calul. Stele Gemene trebui să îi dea o mînă de ajutor ca să urce
pe cal. Apoi se aplecă spre ea şi îşi puse mîna pe părul ei negru. Ea se uită la el cu ochi strălucitori, de
data asta din cauza lacrimilor. Părea că îl roagă ceva, dar el dădu din cap. Deodată ea se ridică, îi apucă
mîna şi şi-o puse pe obraz. Apoi se întoarse şi fugi în cort.
Cînd ea intră, apăru şi faţa lui Boone prin deschizătură.
-Hei!Psst! Indianule!
Pui de Taur, care călărea deja spre rampă, îşi întoarse capul.
- Să le faci viaţa un iad franţujilor!
-Fac.
îşi luă rămas bun de la băieţi şi, ducînd frîul pînă spre piept, urcă în dulap. Poneiul lui sări marginea
de jos şi apoi se opri în faţa indienilor. Pui de Taur strigă o comandă şi toţi indienii îşi puseră mîna
unul pe umărul celuilalt. Cel mai aproape de Pui de Taur puse mîna pe calul lui.
- Omri închide uşa, trimite! ordonă Pui de Taur. Pe faţa lui aspră se vedea că arde de nerăbdare.
Omri mai aşteptă puţin ca să admire grupul. Vitejii pictaţi arătau mîndri, feroci şi nerăbdători. Era
clar că aşteptau să înceapă lupta şi nu aveau nici pic de teamă. Armele luceau în soare şi păreau să fie
gata pentru ceea ce fuseseră făcute. Un moment Omri fu copleşit de îndoieli. Era ca şi cum... ca şi cum
îi trimitea la moarte. De ce trebuia să ajute ca oamenii să fie ucişi? Dar era deja prins în toată povestea
asta.
- Haide! îl îndemnă Patrick. Trimite-i!
- Aşteaptă. Fickits! spuse Omri şi îl apucă pe micuţul caporal care stătea în poziţie de drepţi chiar
lingă dulap şi îl puse pe un raft doar el singur. Apoi închise uşa bine şi învîrti cheia.
Un moment care păru nesfîrşit nu mai respirară. Apoi Omri deschise uşa. Mîna îi tremură şi mişcă
puţin dulapul din cauza asta. Două sau trei figuri de indieni, care acum erau din plastic, căzură. Era ca
la jocul de domino, unul îl dărîmă pe celălalt şi tot aşa pînă cînd majoritatea zăceau întinşi pe jos în
dulap. Numai Pui de Taur şi Fickits şi încă vreo cîţiva erau în picioare.
Băieţii se uitară la această scenă cu o groază pe care nu o puteau controla. Boone, care se strecurase
pînă la marginea dulapului şi acum se uita înăuntru, puse gîndurile lor în cuvinte.
- Parcă ar fi un masacru, nu-i aşa?
-Nu fi prost, Boone! aproape că strigă Patrick. Sînt din plastic acum, au căzut pentru că Omri a mişcat
dulapul.
-Sigur, spuse Boone repede. Sigur, doar ştiu asta! Ziceam şi eu aşa...
-Ei, bine, nu mai zice!
-Nu eşti superstiţios, nu-i aşa?
-Bineînţeles că nu!
Acum aveau un sentiment de lipsă de activitate. Părea că nu mai au nimic de făcut. Afară se făcea
din ce în ce mai frig. Mai statură acolo puţin, dar devenea neplăcut din cauza grijilor pe care şi le
făceau.
- Hai să intrăm în casă.
Şi iarăşi Patrick luă dulapul, împreună cu indienii de plastic, şi geanta cu soldaţii englezi fără arme,
iar Omri luă tava de seminţe.

Stele Gemene şi Boone se retraseră în cort, pentru situaţia în care ar întîlni pe cineva în drumul spre
camera lui Omri, şi foarte bine făcură, pentru că, imediat ce trecură prin faţa dormitorului lui Gillon de
la primul etaj, acesta deschise uşa şi ieşi.
Omri şi Patrick tresăriră vinovaţi. Nu se putură abţine.
- Ce sînt toate astea? întrebă Gillon, nu neapărat pentru că voia să ştie, ci din pură curiozitate.
- Ne-am jucat cu ele, spuse Omri. încercă să treacă, dar Gillon îi stătea în cale.
- Ah, e casa aceea fantastică pe care ai făcut-o anul trecut, spuse Gillon. Şi cortul de piele. De multe
ori m-am întrebat ce s-a întîmplat cu ele. N-am mai văzut unul la fel la magazin.
Şi înainte ca vreunul din ei să poată face ceva, ridică cortul să se uite la el mai bine.
A fost unul din cele mai rele momente din viaţa lui Omri. Nu putea face nimic. Stele Gemene şi
Boone stăteau ghemuiţi pe jos, descoperiţi. Toate păreau nemişcate. Nici Omri şi nici Patrick nu se
puteau mişca şi cei doi omuleţi stăteau absolut nemişcaţi. Omri se uită la ei neputincios. Era atît de
evident că erau vii, erau atît de vulnerabili! Aştepta, aşa cum aşteaptă condamnatul să-i cadă securea
pe gît, ca Gillon să-i observe.
Dar Gillon nu se uită decît la cortul pe care-l ţinea în mînă.
- Asta e o minune în miniatură, spuse. Picturile sînt minunate. Tata le-a văzut?
Se apropie să vadă mai bine.
- Castorul ăsta şi porcul ţepos... Arată exact ca cele adevărate, ca picturile acelea pe care le-am
văzut în Franţa. Şi cum sînt prinşi stîlpii pe dinăuntru, este într-adevăr o operă de artă.
Şi, după ce spuse asta, îl aruncă fără prea mare atenţie pe tavă, aproape tăindu-i capul lui Boone, şi
o luă în jos pe scări fredonînd un cîntec pop.
Patrick o imită perfect pe sora-şefă, învîrtindu-se pe călcîie şi prefăcîndu-se că leşină. Stătea întins
pe jos cu dulapul pe burtă, cu ochii larg deschişi şi uitîndu-se cruciş. După o secundă se ridică.
- Doamne, era cît pe-aci!
Omri era încă înţepenit pe loc. Boone stătea întins pe spate, jumătate în cort jumătate afară. Ochii
lui priveau şi ei în cruciş, dar foarte real. După cîteva momente se strecură afară din cort şi se ridică
ştergîndu-şi sudoarea de pe frunte.
- Doamne, fiule, se plînse el, chiar trebuie să mă sperii în halul asta? Şi pe micuţa doamnă... Nu e în
regulă cu ea în starea în care e, s-o sperii aşa. Se poate întîmpla ceva.
Omri se aplecă şi şopti prin deschizătura cortului.
-Te simţi bine, Stele Gemene?
Nu veni nici un răspuns. Cu grijă Omri ridică din nou cortul. Stele Gemene stătea nemişcată cu
capul pe genunchi.
- Stele Gemene? Răspunde-mi!
Patrick se ridicase şi se uită curios peste umărul lui Omri.
- Ce s-a întîmplat?
- Nu ştiu. Hai să mergem în camera mea. Urcară. Omri cară tava de seminţe cu mare grijă.
Cînd ajunseră în cameră, încuiară uşa, puseră tava de seminţe şi dulapul pe biroul lui Omri şi aprinseră
lumina.
Stele Gemene se ridică. Era pămîntie la faţă.
- Fiu vine acum, spuse clar.
-Ştiam eu! spuse Boone. Aduceţi liliacul ăla bătrîn cu bonetă albă.
-Stele Gemene nu nevoie nimeni. Nevoie apă. Cuţit. Omri aduce, apoi pleacă.
Îi făcu semn să pună cortul la loc ca să o acopere.
- Eşti sigură, Stele Gemene? Pui de Taur a spus...
- Pui de Taur mers luptă. Stele Gemene face fiu. Du-te.
Deşi fără prea mare tragere de inimă, Omri o ascultă. Aduse nişte apă fiartă, curăţă lacul şi îl umplu
din nou. Boone cără o găleată cu apă la gura cortului şi puse briceagul lui alături. Asta ca să taie
ombilicul, ştiţi, spuse el confidenţial. Animalele îl taie cu dinţii, dar cred că indienii sînt mai avansaţi.
După un timp, Stele Gemene scoase mîna prin deschizătura cortului şi luă înăuntru găleata cu apă şi
apoi cuţitul. Apoi închise bine şi se făcu linişte.
Se părea că nu mai e nimic de făcut decît să aştepte. Omri ştia că la oamenii albi, oricum, primul
copil venea mai greu. I s-a spus că mama lui s-a chinuit o jumătate de zi ca să-l nască pe Adiel. Poate
că la indieni era la fel.
Patrick nu se simţea prea bine.
- Dacă se întîmplă ceva cu ea, Pui de Taur nu ne va ierta niciodată! Aş fi vrut să o ia cu el. N-ar
trebui s-o aducem pe sora-şefă?
- Stele Gemene a spus să n-o aducem. Sora-şefă îşi dă aere de conducător. Poate că asta ar supăra-o.
- Oricum cred că i-ar fi mai bine acolo, în satul ei.
- Eu aş vrea să ştiu ce se întîmplă acolo! izbucni Omri.
- Da! Dacă am putea să ne ducem şi noi cumva. Stăteau toţi trei, băieţii pe scaune şi Boone pe
canapeaua din rododendroni pe care stătuse Pui de Taur. Din cînd în cînd Boone se ridica şi se învîrtea
prin jurul cortului. Tot muşca dintr-o bucată de tutun, mesteca şi apoi scuipa. Era clar că era foarte
nervos. În sfîrşit se opri.
-Trebuia să merg şi eu cu ei, spuse. Ştiam încă de atunci că aşa ar fi trebuit.
-Ar fi fost o nebunie, Boone, spuse Patrick. Cineva te-ar fi omorît doar pentru că arăţi altfel şi
pentru că eşti alb.
-Poate că aş fi putut sta în cort şi i-aş fi împuşcat pe franţuji din ascunzătoare. Aş fi făcut eu ceva!
Indianul ăla e fratele meu de cruce. Necazul lui ar fi trebuit să fie şi al meu!
-Avem nevoie de tine aici, Boone.
-La ce? Nu sînt bun la nimic aici!
-Ei, bine, spuse Omri, ai putea da o mînă de ajutor cu copilul.
Boone se opri.
- Eu? Drept cine mă luaţi? Copiii sînt treaba muierilor!
Chiar în acel moment auziră un plînset uşor din cort. Nu era plînsul unui copil. într-o secundă
Boone era la gura cortului.
- Lasă-mă să intru, doamnă, nu poţi să rămîi singură acum. Te pot ajuta! Am adus vreo duzină de
viţei pe lume, şi un mînz şi sînt mult mai mari decît un copil. Ştiu ce trebuie să fac!
Urmă o pauză şi apoi se mişcă ceva la deschizătura cortului. Boone întoarse faţa spre băieţi. Avea
un fel de rînjet.
- Vedeţi? Are încredere în mine, spuse. Nu mai mi-e teamă acum. Pui de Taur poate o să fie mîndru
că m-a făcut fratele lui de cruce, o să vedeţi.
Deschizătura cortului se lărgi şi Boone se strecură înăuntru. Dar chiar înainte să dispară cu totul, se
mai întoarse o dată.
- Mă gîndeam, spuse. Dacă vreţi într-adevăr să vă întoarceţi în timp şi să vedeţi bătălia...
Băieţii se uitară unul la celălalt, apoi se aplecară să asculte.
- Ei, bine, la ce mă gîndeam eu... Trebuie neapărat ca dulapul să facă vraja? Poate că nu e dulapul,
ci cheia aceea deosebită. Aţi încercat vreodată cheia în altceva mai mare? Ca, de exemplu, cutia aia
mare pe care stăteam toţi mai devreme.
încă un plînset uşor, mai mult ca un ţipăt, veni dinăuntrul cortului.
- La revedere, băieţi, uraţi-ne succes! spuse Boone şi continuă să se tîrască în cort, lăsîndu-i pe
băieţi să se gîndească emoţionaţi la posibilităţile acestei noi idei.
17.CÎT DE DEPARTE POȚI MERGE
-Oare ar merge? întrebă Patrick.

-De unde să ştiu? răspunse Omri. Nu m-am gîndit niciodată.
-Nu ne-am întrebat niciodată dacă dulapul este cel care face vraja să meargă. Poate că are dreptate.
Poate că dulapul e doar un dulap obişnuit şi vraja o face cheia.
Se întoarseră imediat amîndoi să se uite la cufăr.
Pe el erau încă împrăştiate bucăţele de şerveţele, cutii şi tot felul de alte lucruri. Omri le dădu pe
toate la o parte. Apoi îl deschise. înăuntru erau obiecte personale.
- Nu e suficient de mare ca să încăpem amîndoi odată.
- De ce nu?
Apoi îşi dădu seama. Desigur! Cineva ar fi trebuit să rămînă afară ca să învîrtă cheia.
-Cine să fie primul? întrebă Patrick. Omri se uită la el.
-Vorbeşti serios? Chiar vrei să încerci?
-Sigur! Tu nu?
Omri se uită în jur. în ciuda diverselor mici supărări, era mulţumit cu viaţa lui. Nu prea era dispus să
rişte să-şi piardă mediul în care trăia.
-La pericole te-ai gîndit! îl întrebă pe Patrick.
-Laşule!
- Nu, nu sînt laş. Te grăbeşti aşa cum faci întotdeauna Mai întîi, dacă merge aşa, de unde ştii că ai
să te duci în satul lui Pui de Taur în acelaşi timp în care este şi el, şi nu în altă parte? Ai putea să
nimereşti oriunde. Sau în alt timp.
Patrick era însă încăpăţînat.
-Şi apoi, ce se întîmplă oare cu dimensiunea?
-Dimensiunea?
-Da. Dacă ei ajung la noi aşa mici şi noi am ajunge la ei tot mici. Nu-i aşa? Sigur că nu este vorba
de plastic. Ar trebui să fim păpuşi sau... totemuri sau aşa ceva. Nu cred că este laşitate dacă nu-ţi
place ideea de a te trezi într-un sat de indieni, acum două sute de ani, în vîrful unui stîlp totemic.
Drept răspuns, Patrick îngenunche lîngă cufăr şi începu să scoată toate lucrurile din el.
- Ajută-mă puţin să scot toate prostiile astea, fu tot ce spuse.
Omri îl ajută, fără să spună nimic, pînă cînd goliră cufărul. Apoi zise:
- Poate că nici măcar nu se potriveşte cheia la cufăr.
Inima îi bătea puternic. Ştia foarte bine că îşi dorea să nu se potrivească.
Patrick se ridică şi aduse cheia. Fără să închidă capacul, puse cheia în broască şi învîrti. Se învîrti
uşor. Se auzi cum încuietoarea făcu un clic. Patrick scoase cheia şi se uită la ea.
- Părerea mea este că această cheie se potriveşte foarte uşor în orice broască, spuse încet.
Omri oftă adînc. încă o dată se simţea prins într-un fel de capcană.
-Cine merge primul?
-Eu, spuse Patrick fără nici o ezitare.
-Stai puţin!
-Acum ce mai e?
- Trebuie să iei la tine ceva ce a aparţinut lui Pui de Taur. Altfel nu ai nici o şansă să nimereşti unde
trebuie!
Patrick se opri.
-Ce avem de la el?
-Casa lungă.
- Nu e bună. A făcut-o aici, nu a adus-o cu el din timpul lui.
- Atunci n-a mai rămas decît cortul.
Se uitară spre biroul lui Omri. Micul cort era acolo cu stîlpii minusculi ieşind prin mijloc şi cu
minunatele desene de animale pe marginile conice.
- Acesta venea din altă parte. Indienii irochezi nu aveau corturi. Aveau doar case lungi. Şi apoi nu
putem să-l luăm. Stele Gemene naşte acolo.
Patrick spuse încet:
-Dacă aş lua-o pe ea, aş ajunge sigur unde trebuie. M-ar duce ea.
-Patrick, nu poţi face asta! S-o duci în mijlocul unei bătălii?
-Ascultă, e satul ei, este locul ei. Dacă nu s-ar fi întîmplat să-i aduci tu aici, ar fi fost acolo tot timpul.
Pun pariu că acolo vrea să fie, dacă ai întreba-o. N-ai văzut cum l-a implorat pe Pui de Taur chiar
înainte de plecare?
- Dar el vroia...
- Taci, ascultă! întotdeuna ai ceva de spus. M-am hotărît. N-am să ratez această şansă. Vreau să văd
lupta. Hai să nu ne luăm la bătaie, pentru că s-ar putea ca cineva să o păţească. Şi poate că nu unul
dintre noi doi.
Merse pînă la biroul lui Omri, luă tava de seminţe şi o puse cu grijă în partea de jos a cufărului.
Omri urmărea scena foarte agitat. Voia să se lupte cu
Patrick, dar acum era imposibil. Ar fi trebuit să facă asta mai devreme. Dacă ar fi început să se bată
acum, ceva groaznic s-ar fi putut întîmpla cu Boone şi cu Stele Gemene.
Mintea îi funcţiona rapid. „Eu am cheia", se gîndi. Ar avea controlul. I-ar putea trimite timp de
cinci minute sau un minut sau mai puţin şi apoi, doar învîrtind cheia din nou, i-ar putea aduce înapoi.
Aşa mergea vraja acum. Ce s-ar putea întîmpla într-un timp atît de scurt? Şi apoi nu putea să nu admire
curajul lui Patrick. Omri trebui să admită că n-ar fi vrut să meargă el primul, şi asta nu numai din cauza
indiencei.
Patrick se urcă în cufăr şi se ghemui.
- Gata, spuse, dîndu-i cheia lui Omri. închide capacul şi trimite-mă acolo.
-Atinge cortul cu un deget, spuse Omri.
-Gata, acum.
Vocea lui Patrick tremură puţin, dar nu prea mult.
- Şi Boone?
- Doar a spus că ar fi vrut să-l ajute pe Pui de Taur. Hai odată, înainte să-mi pierd răbdarea.
Omri închise capacul, puse cheia în broască şi încuie.
Era o acţiune foarte simplă. Oare ce provocase? După un moment îl descuie şi, cu mîinile îngheţate, îl
deschise. Oare Patrick dispăruse?
Patrick era acolo. Sau cel puţin corpul lui era acolo. Era rece.
-Patrick! Patrick!
Dar, de fapt, nu se aştepta la un răspuns. Patrick era foarte departe.
Pe fundul cufărului, lîngă capul lui Patrick, era tava de seminţe. Toate lucrurile de pe ea erau la fel
-iarba, casa, lacul - în afară de un singur lucru. Cortul era din plastic. Desenele de pe el erau obişnuite,
stîlpii erau roz şi prinşi de pînză. încetişor, Omri îl ridică. Ceea ce văzu dedesubt îl impresiona mai
mult decît orice altceva.
Pe o grămadă de vată stătea figurina de plastic a unei indience. Un cow-boy era îngenuncheat lîngă
ea. Ţinea în braţe un copilaş micuţ de plastic, mai mic decît unghia lui Omri de la degetul mic.
Omri oftă. Dintr-o dată scoase cutia de seminţe din cufăr. Apoi închise capacul şi învîrti cheia.
Trecuse cam un sfert de minut de cînd îl trimisese pe Patrick. Imediat îl auzi cum se mişcă înăuntru şi
dădu capacul la o parte.
Patrick scoase capul. Avea faţa albă şi mirată.
-Nu! spuse
-Ce s-a întîmplat? strigă Omri.
-Abia am ajuns acolo! E fantastic... ascultă... făceam parte din cort!
-Ceee?
- Nu pot să-ţi explic! Eram în cort... nu înăuntru... eu eram cortul! Eram în afară... puteam să văd
absolut totul! Acolo este... este... n-am avut timp să mă uit cum trebuie, am putut doar... Te rog,
trimite-mă înapoi. Trimite-mă înapoi chiar acum!
Se ridică şi încercă să apuce capacul. Dar Omri îl opri.
-Ieşi afară! Acum e rîndul meu, spuse.
-Dar nici n-ai vrut să mergi!
-Ei bine, acum vreau.
Omri nici nu putea să vorbească bine de emoţionat ce era. încercă să-l tragă afară pe Patrick. Patrick,
forţîndu-se să rămînă, ţipă:

-Gata, termină! Ascultă. Am auzit un plîns de copil în cort...
-Ştiu. Este copilul lui Stele Gemene. Ieşi odată de acolo!
-Ascultă, nu e cinstit Lasă-mă să mă întorc, lasă-mă să stau mai mult, nici nu m-ai lăsat să...
-Trebuie să văd şi eu! spuse Omri cuprins de nebunie. Lasă-mă doar să arunc o privire! Dă-mi cinci
minute, după ceasul tău, şi apoi poţi să stai şi tu cinci minute, jur...
Patrick cedă. Schimbă locul cu Omri.
-Ia şi cortul.
-Cortul nu va fi bun la nimic acum, tot ceea ce va face va fi să-i aducă înapoi pe ei. Am mocasinii ei
în buzunar. Aceştia ar trebui să meargă. Haide!
- Cinci minute! spuse Patrick.
Nu avu timp să-şi tragă sufletul sau să-i fie frică. Omri, înghesuit în întunericul din cufăr, auzi
încuietoarea şi apoi, imediat, simţi cum îl bătea soarele, încercă să deschidă ochii dar îşi dădu seama că
erau deja deschişi, sau, oricum, putea să vadă. Şi să audă. Asta era tot ceea ce putea să facă. Nu numai
că nu se putea mişca, nu putea să încerce să se mişte, dar se simţea confortabil, nu ca şi cum ar fi fost
legat. Pur şi simplu nu avea cu ce să se mişte.
în faţa lui era un sat indian în ruine. Era seară. Soarele era ca un balon roşu care se scufunda în
spatele unui deal. Satul se afla într-o poiană dintr-o pădure de pini şi arţari. Arţarii aveau toate culorile
focului. Se părea că focurile din sat, care se aprinseseră deja, mai aprindeau şi altele în pădure.
Mai erau doar puţine case întregi. Multe dintre ele fuseseră arse. Nu mai fumegau, dar ruinele lor
dădeau o impresie de dezolare. Cîteva femei aveau treabă prin jur. Unele cărau apă, altele găteau,
altele îi ajutau pe răniţi. Erau copii indieni de toate vîrstele şi destul de mulţi cîini. Dar foarte puţini
bărbaţi tineri.
Omri nu vedea nimic care să semene cu o bătălie. Ce se întîmplase oare cu trupa de indieni bine
înarmaţi, pe care îi trimiseseră acum o jumătate de oră? Se pierduseră pe drum?
Deodată auzi un zgomot venind din spate. Era clar ţipătul unui copil care se naşte. Omri încercă să
se întoarcă să vadă, dar descoperi că nu poate. Indiferent ce era el acum, era prins de peretele exterior
al cortului şi nu putea vedea înăuntru.
Un gînd ciudat şi amuzant îi veni în minte. Oare sînt castorul sau porcul ţepos?
N-avu timp să se gîndească la asta, căci auzi vocea lui Boone.
- E un băieţel tare drăguţ, spuse. Avea vocea plină de emoţie. Toate sînt exact acolo unde trebuie.
Acum dă-i un pic de lapte şi eu mă duc să-i rog pe băieţi să-ţi dea ceva şi ţie să-ţi recapeţi forţele.
Se simţi o mişcare în partea stingă a lui Omri şi Boone apăru în cîmpul lui vizual, suflîndu-şi nasul
şi ştergîndu-se la ochi. Spre mirarea lui Omri, era în mărime normală. Sau, desigur, nu era nimic de
mirare în asta.
- Un băieţel tare frumuşel, murmură pentru el, trăgîndu-şi nasul şi dînd din cap. O, Doamne, ce
grozavă e natura! Abia pot să...
Se opri înmărmurit şi se uită în jur îngrozit.
- Doamne sfinte! Unde sînt?
Omri dorea foarte mult să-i spună, dar nu putea nici să vorbească. Totuşi, Boone, nu era atît de
prost, înţelese foarte repede ce se întîmplase. După cîteva momente în care se uită de jur împrejur, intră
grăbit înapoi în cort. Din fericire, se părea că nimeni nu-l văzuse.
- Hei, domniţă, ştii unde sîntem? Cred că sîntem în satul tău! Nu, nu - nu te scula acum. Doamne,
cred că n-ar fi trebuit să-ţi spun...
Un minut mai tîrziu, Stele Gemene ieşi din cort cu copilul în braţe. Arăta obosită şi puţin ameţită,
dar altfel era bine. într-adevăr era foarte frumoasă. Omri, care nu o văzuse pînă acum decît în
miniatură, nu-şi dăduse seama cît era de frumoasă.
O indiancă trecu. O observă pe Stele Gemene şi pe copil. Le chemă pe celelalte femei. în curînd
erau o mulţime în jurul indiencei, flecărind şi arătînd cu degetul către soarele care apunea. Omri spera
că Boone avea înţelepciunea să rămîna în cort, ceea ce se şi întîmplă. După cîteva minute, Stele
Gemene se întoarse în cort. Cîteva femei doriră să vină cu ea, dar ea nu le lasă.
Acum Omri se străduia să asculte conversaţia care se purta în cort, în spatele lui.
-Ce se întîmplă? întrebă Boone imediat după ce ea intră.
-Femei spun întîmplat lucru ciudat. Pui de Taur venit cu mulţi viteji. Mers spre dealuri. Aşteaptă
atac.
-Ce atac? întrebă Boone speriat.
-Soldaţii poate nu întorc. Dar algonchini da. Iau femei, mîncare, blănuri.
-N-au luat nimic cînd au venit înainte?
-Nu. Irochezi bătut, gonit. Algonchini dat foc, omorît cîţiva, luat nimic. Acum sat aşteaptă. Pui de
Taur aşteaptă la dealuri. Algonchini întorc cînd apune soarele.
- Dar soarele a apus aproape! spuse Boone cu vocea slăbită.
-Da, spuse Stele Gemene încetişor. După o clipă Boone spuse:
-Nu ţi-e frică? Cu copilul?
Stele Gemene nu răspunse. După o clipă spuse:
- Pui de Taur aproape. Şi Marile Spirite. Nimic rău nu vine.
Ochii lui Omri - sau ai porcului ţepos, sau ai castorului, sau ai oricărui animal prin care vedea el
acum - erau fixaţi pe soare. Se lăsa în spatele dealurilor stîncoase atît de repede încît îl vedea cum se
mişcă. Mai rămăsese doar o feliuţă subţire. Sosea întunericul şi cele cinci minute ale lui se scurseseră
deja. Oare de ce nu-l aducea Patrick înapoi?
18.ALGONCHINII
Se simţea o undă de frică peste sat. în timp ce se lăsa întunericul sătenii parcă se pregăteau să plece.
Bărbaţii care mai rămăseseră - majoritatea bătrîni, şi cîţiva răniţi sau care nu puteau lupta - dădeau
ordine, iar femeile alergau de colo-colo, strîngînd lucrurile în snopi. Altele veneau cu găleţi de apă şi le
aruncau peste puţinele focuri care mai ardeau, luau oalele în care gătiseră şi adunau copiii. Cîţiva cîini
alergau lătrînd furios, simţind ceva în vocile grăbite şi speriate.
Omri se uită la toate astea alarmat din ce în ce mai tare. Minutele treceau. Fiind doar un desen pe
marginea unui cort nu-şi imagina cum putea să fie el în pericol, dar îi era teamă pentru Stele Gemene,
Boone şi pentru copil.
După un timp, una dintre femeile mai în vîrstă veni lîngă cort şi Omri o putu vedea. Mergea cît
putea de repede, uitîndu-se mirată la cort ca şi cum ar fi picat de cine ştie unde (şi chiar aşa era). Se
apropie de deschizătură şi o strigă pe Stele Gemene. Aceasta răspunse. Femeia în vîrstă plecă la fel de
repede precum venise şi părul alb îi strălucea în lumina asfinţitului. Pinii cei înalţi din jurul satului se
făcuseră negri pe cerul care se întuneca.
Omri o auzi pe Stele Gemene în cort spunîndu-i lui Boonei:
-Săteni pleacă acum.
-Ce spui? Unde pleacă?
-Ascund pădure.
Urmă o pauză. Apoi întrebă:
-Boone vine?
-Nu. Nu pot.
-De ce nu? Aici nu sigur.
-Acolo nu e siguranţă! Nu pentru mine. Eu nu fac parte dintre ai voştri. Doar ştii asta, fetiţo!
Stele Gemene nu mai spuse nimic. Urmă o pauză şi apoi Stele Gemene apăru cu copilul înfăşurat
într-o bucată de cîrpă ruptă din rochia ei. Se întoarse. Avea o privire foarte blîndă uitîndu-se probabil
la Boone care stătea în deschizătura cortului la dreapta lui
Omri. Apoi se grăbi spre ceilalţi indieni care erau în mijlocul satului.
În curînd se aşezară într-un fel de procesiune. Era aproape prea întuneric ca să vadă, dar Omri îi zări
pe cînd ieşeau în linişte din cercul de case ruinate şi pe jumătate arse. Nici cîinii nu mai lătrau în timp
ce mergeau după săteni. Unul dintre ei se opri pe cînd trecea pe lîngă cortul lui Omri. Se opri ca să
marcheze locul; o clipă se uită fix la Omri. Buzele i se strînseră peste dinţii albi care străluceau în
întuneric şi scheună uşor, părul de pe spate ridicîndu-i-se. Apoi îşi băgă coada între picioare şi se grăbi
după ceilalţi.
în curînd murmurele şi mişcarea încetară şi urmă o linişte profundă, întreruptă doar de ţipătul unei
bufniţe. Era chiar o pasăre sau era un semnal?
Omri nu cunoscuse frica adevărată. Nu putea compara asta decît cu mersul de-a lungul străzii Hovel
şi ştiind că va trebui să treacă pe lîngă Capetele Rase care-l aşteptau. Acum asta i se părea un fleac. Ce
puteau să-i facă în cel mai rău caz? Să-i învineţească un ochi, să-i facă cîteva vînătăi? Prin ceea ce
trecea acum intra într-o altă categorie de frică.
Şi, totuşi, de ce îi era teamă? Lui nu i se putea întîmpla nimic. în orice moment Patrick va întoarce
cheia în broască şi-l va readuce în corpul lui, la normalitate, la binecuvîntata siguranţă a vieţii pe care o
ducea el, la care nu se mai gîndise pînă acum, ca să nu mai vorbim că nu o apreciase niciodată.
Deci, ce era această senzaţie de frig care nu putea să fie decît groază?
Poate că îi era teamă pentru Boone. Boone se afla în cortul din spatele lui, nu mai era un om în
miniatură ci în mărime normală, care nu se afla în timpul sau în locul lui. Vizibil, solid, vulnerabil şi
absolut singur. Omri îşi imagina cum trebuie să se simtă Boone în timp ce aştepta în cort să i se
întîmple ceva.
Şi deodată se întîmplă.
începu cu încă un strigăt de bufniţă. Omri văzu o mişcare rapidă într-o parte, aproape de intrarea în
luminiş. Apoi încă una de partea cealaltă. Un bărbat ghemuit trecu repede pe lîngă el. Şi deodată toată
poiana părea să fie plină de bărbaţi care se mişcau în toate părţile.
Nu erau francezi, desigur. Erau indieni. Erau oare oamenii lui Pui de Taur care se întorceau să-şi
apere satul? Omri se concentra să-i vadă mai bine. Dar tot ceea ce putea să vadă erau imagini de
picioare, de pene de pe cap - strălucirea unui topor în care se reflecta lumina stelelor. Apoi văzu că
oamenii adunau lemne de la focurile pentru gătit şi le puneau într-o grămadă în mijloc. începură să
apară şi umbre de la o sursă de foc din mijlocul lor. Deodată apăru o flacără şi încă una. Se aprinsese
focul. Şi deodată Omri putu să vadă clar.
Aceştia nu erau oamenii lui Pui de Taur! Hainele lor erau altfel. Şi capetele erau pe jumătate rase.
Podoabele de cap, chiar şi mişcările erau altfel. Pînă şi feţele. Feţele lor erau sălbatice, desfigurate,
nişte măşti îngrozitoare de ură şi furie.
Erau algonchinii care veniseră să prade satul.
În lumina focului din mijloc alergau încolo şi încoace zeci de indieni, o mulţime. Le trebuiră cîteva
momente pînă să-şi dea seama că fuseseră păcăliţi, că satul era pustiu, că nu era nimic de furat, şi nici
femei pe care să le ia cu ei. Furia lor izbucni în strigăte şi urlete. Printre aceste urlete Omri auzi un
mormăit înăbuşit în spatele lui. Boone! Cowboy-ul se uita probabil la această scenă îngrozitoare.
Acum indienii puneau ramuri de copac în focul cel mare ca să facă torţe. Dansau şi ţipau şi săreau.
Cîţiva dintre ei alergau către puţinele cabane care mai rămăseseră nearse. Şi deodată Omri îşi dădu
seama.
Ştia de ce îi era frică. Urmau să dea foc cortului. Şi el făcea parte din acesta!
Cortul era la marginea poienii. Mai întîi vor da foc la alte lucruri. Dar vor ajunge şi la el! Veneau
din ce în ce mai aproape, ţipetele lor erau din ce în ce mai fioroase şi torţele ardeau în nori de fum
deasupra capetelor pe jumătate rase.
Omri strigă încet.
- Patrick! Patrick! Acum! învîrteşte cheia în broască, adu-mă acasă, salvează-mă!
Văzu un indian care venea direct spre el. Se vedea la lumina torţei că faţa lui era plină de furie. O
clipă Omri zări, sub scalpul ras împodobit doar cu un smoc de păr, figura unui cap ras care avea de
gînd să lovească. Torţa se duse puţin înapoi o dată cu braţul omului, urmă o pauză de o fracţiune de
secundă şi apoi zbură prin aer şi se lovi de cort chiar lîngă Omri.
Alunecă la pămînt, rămînînd acolo, flăcările mîncînd din baza cortului. Algonchinul se linse pe
buze, mîrîind ca un cîine, şi fugi înapoi la foc.
Omri nu-şi dăduse seama că putea să miroasă la fel de bine cum putea să vadă şi să audă. Acum
simţea mirosul de fum, mirosul de piele arsă. Pielea era uscată şi ardea repede. Cu o groază
neputincioasă Omri vedea cum zona arsă se întindea lîngă el ca litera A cu marginile de foc. Nici nu
observă un alt indian care se apropia din partea cealaltă cu o altă torţă cînd, deodată, din groaza în care
se cufundase, Omri auzi un pocnet puternic.
Indianul se opri brusc. Degetele i se desfăcură şi torţa căzu. Apoi căzu şi el. Căzu ca o piatră şi
rămase întins pe spate, în timp ce torţa ardea lîngă el fără să facă nici un rău.
Toţi ceilalţi se opriră brusc, cu feţele încrîncenate întoarse spre cort.
împuşcătura venise de jos. Omri văzu ţeava unui pistol ieşind printr-o deschizătură chiar lîngă el. Şi
întreaga ceată de algonchini începu să alerge, urlînd şi ţipînd, spre cort, umbrele lor monstruoase
mergînd în faţa lor pe pămînt, şi se auziră alte împuşcături şi doi, trei indieni căzură.
Ceilalţi ezitară şi apoi se împrăştiară. Focul cel mare ardea liniştit în mijlocul satului şi nu mai era
nimeni lîngă el. Focul din cort ardea şi el. înăuntru, în spatele lui Omri îl simţea pe Boone care dădea
în foc cu ceva - cu pălăria lui probabil - şi înjura. Dar degeaba. Focul se întindea.
Ieşi afară, Boone! Fugi, Boone, fugi în pădure, salvează-te!
Fumul trecea prin faţa animalului în care se afla Omri şi îl împiedica să mai vadă.
19.GROAZA BĂTĂLIEI
În groaza care-l cuprinsese, Omri auzi un sunet nou.

Acum nu mai putea vedea nimic. Dar printre muşcăturile focului, care aproape ajunseră pînă la el,
se auzi un ţăcănit asurzitor. Apoi cîteva pocnituri izolate. Din ce în ce mai aproape. Apoi, fără nici un
avertisment, ceva explodă aproape sub el. Cortul se prăbuşi pe o parte. Omri îl simţea deasupra lui.
Zgomotul făcut de foc încetă şi tot aşa şi fumul, deşi mirosul încă mai persista. în cădere cortul stinsese
flăcările. Urmă o senzaţie de greutate, apoi de mişcare, şi putu să audă înjurăturile grave ale lui Boone
pe cînd acesta încerca să se elibereze din cortul prăbuşit şi pe jumătate ars.
O dată cu mişcările lui, Boone întorsese cortul invers. Acum Omri se uita direct la cerul nopţii.
Putea să vadă stelele şi ceva fum care ieşea de undeva de lîngă el, şi apoi reflexele focului celui mare
pe coroanele pinilor din jur.
O cizmă de cow-boy se ivi lîngă el în lumină şi apoi lovi puternic pămîntul chiar lîngă Omri. Boone
stătea lîngă el, trăgînd focuri de armă în întuneric o dată, de două ori.
- Luaţi-o şi p-asta, coioţi plini de purici! ţipă el.
Apoi se auzi un clic... Omri îşi dădu seama că numărase. Era al şaselea şi cel din urmă glonţ.
Ţăcănitul acela puternic începu din nou şi mai aproape de data asta şi Boone se aruncă peste cortul
prăbuşit, peste Omri. Acum îi simţea transpiraţia, simţea cum îi bătea inima prin cămaşă, îl auzi cum
spunea o amestecătură de înjurături şi de rugăciuni. Gloanţele de mitralieră trecură pe deasupra. Se mai
auzi zgomotul făcut de o grenadă de mină care explodă undeva lîngă focul cel mare.
Acum, se mai adăugară şi alte zgomote, ţipete şi urlete de groază şi alte ţipete, de luptă, pe cînd
războinicii lui Pui de Taur răsăreau din ascunzişuri ca să-i atace pe algonchinii ăia nenorociţi. Omri
auzi zgomotul asurzitor al unei singure perechi de copite care loveau pămîntul lîngă el. Boone se dădu
la o parte şi, aproape în acelaşi moment, stelele fură acoperite, în timp ce poneiul trecu peste cort, peste
Boone şi peste toate într-un galop sălbatic. Omri îl zări pe Pui de Taur pe spatele lui, agitînd deasupra
capului o puşcă şi gonind trei algonchini care fugeau.
Zgomotul de împuşcături era acum continuu şi asurzitor. Omri putea să vadă lumina unor explozii
mai mici sau mai mari. Centrul bătăliei se muta încolo şi încoace. De două sau de trei ori grupuri mici
de indieni - Omri nu putea să spună dacă erau prieteni sau duşmani - trecură peste cortul prăbuşit. Unul
trecu peste Boone. Piciorul lui gol îl lovi pe Omri în faţă.
Era coşmarul coşmarurilor. Absolut fără nici un fel de putere, fără să se poată mişca sau fugi, fără
să poată să se lupte sau măcar să-şi închidă ochii sau să nu mai audă, Omri nu mai spera ca vreun
miracol să-l salveze. Uitase complet de Patrick şi de cealaltă viaţă a lui. Era un martor neputincios la
haosul şi masacrul războiului, făcea şi totuşi nu făcea parte din el. Părea că nu se va mai sfîrşi, sau cel
puţin va dura pînă cînd un fel de uitare l-ar fi sorbit.
Apoi, într-o zecime de secundă, se sfîrşi totul.
Zgomotul, fumul, ţipetele... teroarea... senzaţia de neputinţă. Toate dispărură...
Linişte.
Stătea ghemuit în întuneric, pe ceva tare. îşi putea simţi corpul, minunatul său corp tridimensional.
Simţi lumina şi căldura. Şi auzi şi vocea lui Patrick, speriată, care îl striga.
Se ridică încet. Cu o mînă prinsă de marginea cufărului. Cealaltă mînă o ţinea în partea dreaptă a
feţei. Patrick se uita la el, stupefiat, ca şi cum ar fi văzut un străin.
- Omri! Te simţi bine?
Omri nu răspunse. îşi simţea o parte a capului cam ciudat. îşi trase mîna şi văzu ceva negru pe ea.
Era ceva ciudat şi cu nasul lui. Simţea că îi curgea ceva din el. Se uită pe jos. Pe tricou erau urme de
sînge.
- Ce s-a întîmplat cu tine? Arăţi de parcă... îţi curge sînge din nas, şi părul...!
Nu mai conta nimic. Sîngele, arsurile, părul înnegrit nu însemnau nimic. Toate astea nu-i dădeau
nici un fel de teamă, sau cel puţin nu ceea ce, de acum înainte ar numi teamă. Ţeapăn, Omri ieşi din
cufăr, încercînd să-şi vină în fire, să-şi limpezească gîndurile şi să se adapteze.
Patrick se bîlbîia explicînd ceva despre mama lui Omri.
- Tocmai a intrat, nu puteam să fac nimic, m-a pus să merg jos la telefon şi apoi nu m-a mai lăsat să
urc. Mă tot întreba unde eşti. Mă tot întîrzia. îmi venea să înnebunesc, nu mă lăsa să plec... Omri, îmi
pare rău.
Drace, arăţi îngrozitor, de parcă erai gata să fii omorît sau aşa ceva. Ce s-a întîmplat? S-a terminat? Să-
i aducem şi pe ceilalţi înapoi?
Omri îşi ţinea ceva la nas. începuse să-l înţepe capul, acolo unde trecuse focul prin apropiere. Era
îngrozitor de greu să gîndească. îşi aminti ceea ce spusese Boone despre Pui de Taur şi acum îşi repeta
şi el:
- Bietul de el a avut un şoc. Bietul de el... Bietul de el, era acum el însuşi.
Ceilalţi... Se întoarse brusc.
- Adu-l imediat pe Boone! strigă. Nu pe ceilalţi, dar adu-l pe Boone! Grăbeşte-te!
Patrick apucă cortul de plastic şi silueta lui Boone de sub el.
- Să nu-i uiţi pălăria! spuse Omri ca tîmpit. Patrick căută prin pămîntul din tava de seminţe şi
aproape că o aruncă peste cort şi peste Boone. închise capacul cufărului şi învîrti cheia.
- Dacă n-ar fi murit..., spuse Omri.
Capul începu să-l doară tare în partea arsă. Patrick ridică din nou capacul.
Se uitară amîndoi în cufăr. Cortul era o zdreanţă ruptă şi înnegrită. Boone stătea peste el. Era nemişcat,
pentru un moment Omri crezu că un glonţ rătăcit sau poate o explozie îl atinseseră. Dar apoi Boone îşi
nălţă capul cu păr roşcat şi se uită la ei.
-S-a terminat? întrebă.
-S-a terminat pentru noi, Boone, spuse Omri. încetişor îl ridică şi îl scoase afară.
-Ai fost şi tu acolo? Unde erai, fiule?
-Ai stat pe mine cîtva timp, spuse Omri. Boone nu încercă să priceapă despre ce e vorba.
- Să mă ia naiba dacă n-a fost cea mai îngrozitoare experienţă din toată viaţa mea!
-Şi din viaţa mea, spuse Omri serios. Patrick se uită mirat la ei.
-Şi eu am pierdut-o? S-a terminat?
-Nu ştiu, spuse Omri.
Cu o mişcare bruscă, Patrick sări în cufăr.
- Ce faci? strigă Omri, deşi ştia răspunsul.
- Trimite-mă acolo! Eu am pierdut totul şi tu ai văzut tot! Trimite-mă!
-Nu.
-Trebuie! Aşa e cinstit.
-Las-o încolo de cinste. Nu ştii despre ce e vorba. Era... Nu contează că ai pierdut aşa ceva. Eşti
norocos.
-Dar...
- N-are rost. Nu te-aş trimite acum nici pentru un milion de lire.
Patrick îşi dădu seama că vorbea serios şi, cînd se uită la faţa lui Omri, chiar aşa viteaz cum era, nu
păru să fie supărat.
Ieşi din cufăr încetişor.
- Povesteşte-mi cum a fost, spuse.
Omri îi spuse şi Boone mai adăugă cîte ceva. Boone doborîse trei, poate patru indieni, înainte să
rămînă fără gloanţe.
- Ar trebui să faci ceva cu arsura aia, spuse Patrick la sfîrşit.
-Da, dar ce să fac?
-Va trebui să i-o arăţi mamei tale pînă la urmă.
-Cum o să-i explic? Şi nasul plin de sînge? Patrick spuse că sîngerarea din nas era un fleac.
-Ne-am fi putut bate.
Problema era arsura. Jumătate din părul de pe partea aceea de cap era ars şi se vedea şi o băşică
mare roşie.
- Oricum, nu va trebui să le explici chiar acum, spuse Patrick. Au plecat.
-Cine?
-Ai tăi. Părinţii şi fraţii tăi.
-Şi bona a venit?
- Nu încă. întîrzie. Poţi să rezişti pînă mîine dimineaţă?
Omri nu ştia. Credea că da. îi era ruşine să admită că regretă lipsa mamei lui. Dintr-o dată simţea că
are nevoie de ea. Voia să-i spună tot şi să o lase pe ea să aibă grijă de toate şi mai ales de el. Dar nu se
putea, şi cu asta basta. Poate că e mai bine aşa.
Boone, extrem de obosit, se strecură în casa lungă ca să tragă un pui de somn, după ce dădu pe gît
ultima picătură de whisky. Patrick şi Omri coborîră un etaj, în baie, şi găsiră nişte alifie cu care Omri
se unse pe cap. Cînd îşi văzu figura în oglindă se sperie îngrozitor. Faţa îi era şi albă şi roşie şi neagră.
Ar fi vrut să ia şi el nişte whisky, dar se mulţumi doar cu o aspirină.
-Şi ce facem cu ceilalţi? întrebă Patrick.
-Nu ştiu.
Omri îşi dădu seama că nu mai putea controla lucrurile. Văzîndu-i pe Stele Gemene, Boone şi Pui
de Taur în mărime naturală, nu se mai putea gîndi la ei ca pînă acum. O parte din el încă îi mai
considerase - pînă la bătălie - ca fiind, ei bine!, nu chiar jucăriile lui dar, totuşi, aparţinîndu-i. Iluzia
asta dispăruse acum. Oare ce se întîmpla acolo în sat? Orice ar fi, el era răspunzător. Nu putea să nu se
gîndească la faptul că trimisese nişte arme devastatoare, modeme, înapoi în timp, şi că acestea omorau
oameni acolo. Din cei răi desigur... Dar cine erau cei răi? Dacă Patrick i-ar fi făcut cadou acum un an
un alt indian, poate chiar un algonchin, atunci irochezii ar fi cei răi. Deodată Omri îşi dădu seama că
aici era coşmarul şi nu acolo.
- Cred că ar trebui să-i aducem înapoi, spuse Patrick.
- Adu-i înapoi dacă vrei, spuse Omri care se simţea dintr-o dată obosit de moarte. Eu trebuie să
dorm puţin.
începu să urce scările către camera lui şi se opri. Nu, nu acolo. Voia să fie pe teren neutru. Se
întoarse şi coborî din nou.
-Unde te duci? întrebă Patrick.
-Jos, în camera de zi. O să dorm pe canapea.
-Şi cînd vine bona?
-Du-o în sufragerie.
Se opri şi se uită fix în ochii lui Patrick.
-Să nu faci vreo prostie, spuse. Nu mai suport.
-O să am grijă, spuse Patrick.
Omri porni spre camera de zi cu capul ca de plumb. Cînd ajunse acolo, nici măcar nu aprinse
lumina, se trînti pe canapea şi în două minute adormise deja.
20. INVAZIA
Dormi fără vise vreo două ore. Apoi ceva îl trezi.

îşi ridică brusc capul. Mama lui nu trăsese perdelele de tot şi venea puţină lumină dinspre stradă. Se
simţea ciudat, dar îşi dădu imediat seama unde era şi de ce era acolo. Era clar că nu se odihnise
suficient, aşa că de ce se trezise?
Apoi observă că era cineva în cameră sau, mai bine spus, intra cineva în cameră. Printr-o fereastră
deschisă care dădea în grădina din faţă şi care n-ar fi trebuit să fie deschisă. Zgomotul făcut de
deschiderea ferestrei şi aerul rece al nopţii îl treziseră. Se uită pe deasupra braţului canapelei care era
în umbră, în partea cea mai depărtată a camerei. Putea să vadă clar silueta unui bărbat căţărîndu-se pe
marginea ferestrei, punînd mai întîi un picior, pe urmă pe celălalt, aplecînd capul ca să treacă de
fereastra pe jumătate ridicată. Era un cap fără păr care strălucea ciudat în lumina de la felinarul de
afară.
Pentru o clipă Omri crezu că era un algonchin. Dar nu avea acea porţiune de păr chiar în mijlocul
capului. Era un Cap Ras. Nu, nu era doar unul. După ce intră primul, se aplecă şi făcu semn şi din
umbra de afară apărură alţii. Unul cîte unul intrară în linişte în casa lui Omri.
într-o secundă îşi aminti de noaptea trecută (era atît de aproape?) cînd coborîse să ia ceva de
mîncare pentru Stele Gemene. Văzuse un cap fără păr care trecuse pe lîngă geamul de la bucătărie, dar
nu se gîndise prea mult la el. Probabil că urmăreau de mult casa, făcîndu-şi planuri pentru momentul
cînd familia va fi plecată...
Unde era bona?
În mod normal ar fi fost aici, uitîndu-se la televizor. Dar acesta era închis. Hoţii se îndreptară spre
televizor. în timp ce unul îl scoase din priză şi înfăşură cablul, ceilalţi doi îl ridicară. Oare vor încerca
să-l scoată pe fereastră? Nu. îl duseră pînă la uşă. Cel care ţinea cablul deschise uşa şi ieşiră.
Omri îşi coborî repede picioarele de pe canapea şi se ridică, ţinîndu-şi răsuflarea. Inima îi bătea
foarte regulat; de fapt era calm şi cu mintea limpede. Mai era încă o uşă la capătul celălalt al camerei
de zi, şi aceasta dădea spre scară. Mişcîndu-se uşor pe covor fără să scoată nici un sunet, ieşi din
cameră şi se uită spre uşa de la intrare.
Era deschisă. Capetele rase mergeau pe alee dar nu intenţionau să plece definitiv. Puseră televizorul
lîngă gard. Omri ştia că se vor întoarce să mai ia şi alte lucruri. Urcă pe scări, sărind două cîte două,
fără să facă gălăgie.
Trebuia să dea telefon la poliţie.
Nu, nu putea. Singurul telefon din casă era în hol.
Trebuia să facă ceva totuşi. Nu putea să-i lase să scape aşa. Era destul de rău că îi făceau viaţa un
iad cînd trecea pe strada Ho vel, nu mai trebuiau să-i invadeze şi teritoriul lui de acasă. Dar adevărul
era că erau mai mari decît el, că erau trei şi că probabil aveau şi cuţite.
Ajunse în dormitorul din pod şi deschise uşa cît de încet putu. Se opri. Dormitorul lui era plin de
luminiţe ciudate şi de umbre care pîlpîiau.
Mai întîi îl văzu pe Patrick, adormit pe jos. Apoi observă că dulapul şi tava de seminţe fuseseră puse
din nou pe cufăr. Părea că se desfăşura o activitate intensă pe pămîntul bătătorit de pe tava de seminţe.
Omri se apropie ca să vadă mai bine. Era o scenă uluitoare.
Casa cea lungă şi dărîmată fusese transformată într-un fel de spital. Hîrtii curate, probabil rupte
dintr-un caiet, erau întinse pe jos. Pe două rînduri cu puţin spaţiu de trecere între ei stăteau întinşi
indienii răniţi. Se părea că erau bine îngrijiţi. Cei pe care îi vedea Omri prin găurile din acoperişul
casei erau bandajaţi şi acoperiţi cu pături călduroase, făcute din pătrate tăiate din ciorapii de sport ai lui
Omri - îi recunoscu după dungile verzi şi albastre pe materialul alb flauşat. Era şi Stele Gemene acolo,
cu copilul legat la spate, dîndu-le să bea dintr-o găleată.
La fiecare capăt al casei ardea cîte un foc din beţe de chibrit şi resturi de luminări şi fiecare era păzit
de cîte un indian sănătos. în jurul focurilor, înfăşuraţi în saci făcuţi din degete de mănuşă, dormeau alţi
viteji indieni.
Privirea lui Omri se îndreptă către o lumină strălucitoare de la un capăt al tăvii cu seminţe. Căpătai
unei luminări era înfipt în pămînt şi ardea. în jurul lui, mormăind şi cîntînd, Pui de Taur se mişca într-
un fel de dans. Umbra lui foarte mărită se plimba pe toţi pereţii camerei lui Omri şi sunetul subţirel al
cîntecului îl impresiona trist pe Omri.

Lîngă lumînare era ţarcul. Era ca un cimitir, întinse jos pe iarbă erau nişte corpuri nemişcate,
micuţe, acoperite cu vată pătată cu sînge. Omri le numără. Erau opt. Opt din patruzeci. Şi toţi răniţii
aceia. Cum se întîmplase asta cînd îi atacaseră pe duşmani cu arme mult mai puternice?
Nu dură decît cîteva secunde pînă cînd Omri îşi dădu seama ce se întîmplase. Apoi, din casa lungă
ieşi în viteză o siluetă mică îmbrăcată în alb şi albastru cu o bonetă albă imensă pe cap.
-Ei, bine! exclamă cînd îl văzu. Ce „bun-venit"! Ţi se pare că ăsta este un soi de spital de campanie,
nu? Mai bine aş fi Florence Nightingale. Pentru ea a fost mai uşor! Oricine ar fi acela care i-a lăsat pe
oamenii aceştia simpli să se joace cu armele acelea modeme ar trebui să fie împuşcat!
-Ce s-a întîmplat? întrebă Omri cu gura uscată.
-Ceea ce era clar că se va întîmpla. Se împuşcau unii pe ceilalţi! Din ceea ce am înţeles de la
conducătorul lor, au încercuit duşmanii şi apoi au început să tragă din toate părţile, fără să-şi dea
seama cît de departe merg gloanţele. Gloanţele care nu nimereau un duşman, cel mai sigur nimereau
un aliat din partea cealaltă! Am scos atît de multe gloanţe din corpuri în seara asta încît acum aş putea
să o fac cu ochii închişi...
Şi porni din nou la treabă, bombănind cu voce tare.
Omri se aplecă şi îl scutură pe Patrick ca să-l trezească.
- Scoală-te. Jos sînt nişte hoţi. Patrick sări în picioare.
-Ce!
-Capete Rase. Sînt trei. Probabil cred că nu e nimeni în casă. Au de gînd să cureţe tot. Numai că nu vor
reuşi, pentru că o să-i oprim.
-Da? Cum?
-Unde sînt armele pe care le-au avut indienii?
-Sînt în dulap. Cred că multe din ele sînt stricate.
-Am fost nebuni... Unde este punga aceea cu soldaţi britanici pe care am avut-o în grădină?
-Poftim. Doar n-ai de gînd să...
-Şi unde e Fickits?
-Este acolo cu ei.
Omri vărsă toţi soldaţii din punga de hîrtie pe cufăr. îl găsi imediat pe Fickits şi aproape că îl aruncă
în dulap, aducîndu-şi aminte la timp să scoată grămada de puşti şi mitraliere. încuie şi descuie dulapul
şi, în momentul următor, Fickets stătea mirat lîngă grămada de arme.
- Caporal! Verifică armele acelea.
Fickits, ştergîndu-se la ochi, se aşeză imediat în poziţie de drepţi şi apoi începu să desfacă ceea ce
acum părea a fi o grămadă de resturi. între timp Omri punea, zănatic, grămezi de soldaţi în dulap.
Patrick era lîngă el.
-Eşti nebun! Mie îmi spuneai întotdeauna să nu...
-Taci din gură şi adu-mi ceva neted. Omri se întoarse spre el furios.
- Foloseşte-ţi capul... Orice! O tavă, o carte! Albumul meu ar fi bun. Grăbeşte-te!
Patrick făcu ce i se spuse. Omri închise dulapul, dar nu învîrti cheia.
-Caporal!
-Da, să trăiţi.
-Cîtă muniţie a mai rămas?
-Muniţie, domnule? Mai bine cîte arme mai sînt în stare de funcţionare. Indienii ăştia au stricat o
mulţime. Mi-era teamă de asta. Acestea sînt arme de precizie, domnule, nu arcuri cu săgeţi!
-Lasă asta acum. Am să-ţi dau comanda unei operaţiuni, caporal.
-Mie, domnule?
-De data asta nu e vorba de indieni. Ci de trupe britanice. Şi vor purta un atac împotriva a trei oameni
de mărimea mea.
-Să ne ajute Dumnezeu, domnule! Cum putem să facem aşa ceva?
-Exact aşa cum îţi spun, caporal, iar pe soldaţi ai să-i pui să execute ce le spui tu. înţeles?
Fickits înghiţi în sec cu zgomot şi apoi îşi îndreptă spatele.
-Dacă majoritatea fac parte din marină, cred că o să ne descurcăm, domnule.
-Bravo. Stai aici ca să-i linişteşti cînd sosesc.
-Nu e nevoie să-i cocoloşim, domnule. Lumina e destul de slabă. O să le spun că facem manevre de
noapte.
Omri răsuci cheia în broască şi deschise uşa imediat. Ii părea bine că lumina din cameră era slabă.
Patrick aduse albumul mare al lui Omri şi îl aşeză în faţa dulapului şi pe el coborîră cam douăzeci sau
treizeci de omuleţi îmbrăcaţi în uniforme kaki. Unii dintre ei încă mai aveau armele cu ei, alţii,
ascultînd de ordinele lui Fickits, îşi luau din cele pe care le folosiseră indienii. Camera se umplu de
sunetele metalice ale armelor care se încărcau.
-O să folosim armele de calibru mare acum, domnule? Acum că avem echipajele? îl întrebă Fickits pe
Omri.
-Da. Adu-le aici şi spune-le oamenilor să se pregătească de atac general cînd le dai comanda.
- Nici o grijă, domnule. Dar... Tuşi puţin.
- Nu vă arătaţi. N-au observat nimic deosebit pînă acum, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
Patrick intrase în joc şi sorta din grămada de jucării toate piesele de armament pe care le găsea şi le
punea în dulap. în curînd oamenii, înarmaţi cu arme uşoare, mitraliere, rachete antitanc portabile şi
chiar cu o rachetă milaneză - o armată formidabilă pentru care Omri nu mai avea nici un fel de scrupul
-, formară trei laturi ale unui careu, aşezaţi pe un rînd cu spatele la Omri.
- Caporal, şopti acesta, o să vă transport eu pe toţi. Cînd veţi vedea ţintele, dă ordinul să tragă de
voie.
-Da, să trăiţi!
-Şi nu-ţi fie teamă. Nimeni n-o să se rănească.
- Aşa speri tu, murmură Patrick pe cînd porneau în jos pe scările întunecate.
21.DEBANDADA CAPETELOR RASE
Se mişcară încetişor prin întuneric. Omri putea să simtă vibraţia vieţii prin mîinile lui care ţineau
albumul. Putea de asemenea, pentru prima oară de cînd se întîmplase, să simtă înţepăturile de la
gloanţele minuscule pe care le primise în palmă.
La primul palier îi dădu un ghiont lui Patrick să se oprească.
La capătul şirului de trepte era una care scîrţîia întotdeuna. O auzi şi acum. Schimbă direcţia şi se
strecură în baie printr-o uşă pe jumătate deschisă.
El şi cu Patrick stăteau în spatele acestei uşi. Mai era încă o uşă la camera aceasta, care ducea în
dormitorul părinţilor lui şi aceasta era pe jumătate deschisă. Văzură lumina unei lanterne - din aceea de
buzunar - şi auziră zgomotul făcut de Capetele Rase care veneau după ea. Apoi se auzi o şoaptă:
- Să încercăm aici.
Dîra de lumină se pierdu şi apăru din nou în partea cealaltă a uşii. Hoţii erau în dormitorul părinţilor
lui Omri. îi putea auzi cum se mişcau repede şi apoi auzi uşa dulapului deschizîndu-se.
- Pfiu... nici o haină de blană...
Omri şi Patrick stăteau ţepeni, abia îndrăznind să respire. Omri se rugă ca, în întuneric, nici un
soldat să nu tragă din greşeală. Deodată, lumina era la o jumătate de metru de ei pe partea cealaltă a
uşii.
- Ia uite aici, Kev!
Omri strînse din dinţi. Ştia ce găsiseră. Era un mic dulăpior de stejar cu sertare mici în care mama
lui îşi ţinea puţinele bijuterii pe care le avea, majoritatea vechi, din argint, moştenite de la mama ei.
Erau foarte preţioase pentru ea, deşi nu erau cu adevărat valoroase. Omri auzi sertarele deschizîndu-se
şi apoi:
- Putem să vindem toate astea pe sub mînă la Portabeller... Hai să le luăm pe toate.
Şi apoi o altă voce, mai depărtată, dar care se auzea destul de bine pentru că se credeau în siguranţă
şi deveniseră imprudenţi:
- Ia uite! O să fac ceva pe patul lor! Şi se auzi un rîs înfundat.
Asta puse capac.
Înainte ca Omri să poată da semnalul, Patrick scoase un sunet de dezgust şi trînti uşa la perete.
- Întrerupătorul! Lingă tine! strigă Omri. Trecu o secundă de agonie pînă cînd Patrick
aprinse lumina. Apoi lustra din tavan inundă camera cu lumină. Capetele Rase îngheţară în poziţii
caraghioase, ca la jocul de-a statuile. Feţele lor urîte erau întoarse spre băieţi, cu ochii ieşiţi din orbite
şi cu gurile căscate.
Omri se grăbi cu furia răzbunării ţinînd platforma cu soldaţi în faţa lui.
- Ascultă, ce dracu...
Şi apoi se auzi vocea tunătoare şi clară a lui Fickits:
- Foc de voie!
Cel mai mare dintre Capetele Rase mîrîi şi se repezi spre Omri. Timp de o fracţiune de secundă
păru ameninţător. Apoi începu un foc concentrat şi mici picături roşii îi apărură pe faţă de la baza unui
obraz în diagonală de-a lungul nasului şi pînă în partea de sus a celuilalt obraz. Se opri brusc, scoase
un urlet de durere şi supărare şi îşi duse mîinile la faţă.
- M-au înţepat! Sînt viespi! Ia-le de pe mine!
în spatele lui, colegul lui pomi înspre Patrick cu mîinile întinse ca să apuce ceva.
- Îi prind eu. Mizerabilii...
Dar tot ce apucă fu echivalentul în miniatură al unei bombe sub unghia de la degetul mare.
- Auuuu! urlă şi începu să înjure, scuturîndu-şi mîna şi sărind în toate părţile.
Al treilea şi cel mai mic din bandă se uitase tot timpul la obiectul pe care îl ţinea Omri în mînă şi el,
spre deosebire de ceilalţi, îi văzuse. Acum scoase un ţipăt care începu ca un mormăit şi se termină cu
un ţipat.
- MmmnrnuriUuuuummmmmAUUUUU! Apoi fugi speriat, sărind încolo şi încoace, ţipînd:
- Ajutor! Sînt vii! I-am văzut, sînt vii... printre zgomotele făcute de armele care trăgeau încontinuu.
Ceilalţi doi se întoarseră şi încercară să fugă, dar nu mai aveau nici un pic de simţ al direcţiei. Se
loveau de mobile, de pereţi şi între ei, înjurînd şi urlînd şi sărind prin aer de fiecare dată cînd erau
loviţi într-un loc mai sensibil. Omri şi Patrick mai făceau şi ei zgomot strigînd încurajări omuleţilor
lor. Patrick sărea ca la un meci de fotbal. Omri trebuia să stea pe loc ca să ţină platforma, dar scoase un
strigăt prelung de bucurie cînd cei trei hoţi găsiră în sfîrşit ieşirea şi plecară îngrămădindu-se pe uşă.
-Opriţi focul! strigă Patrick.
-Opriţi Focul! urlă şi Fickits.
Urmă o fracţiune de secundă de linişte. Apoi băieţii îi auziră pe Capetele Rase împingîndu-se şi
înjurînd pe scări. Unul dintre ei alunecă; se auzi o serie de lovituri şi apoi un zgomot de lemn rupt cînd
se frînse balustrada scării. Băieţii, care se grăbiră după ei, îi văzură alergînd de-a lungul aleii şi apoi le
auziră tropotul cizmelor pe strada Hovel, însoţit de strigăte de nelinişte.
Băieţii se întoarseră unul spre celălalt şi se luară în braţe.
-Am reuşit! Am reuşit!
-Cum ai aprins lumina, a fost nemaipomenit!
-Cum ai putut să ţii tot timpul chestia aia dreaptă? Eu i-aş fi scăpat pe toţi pe jos, eram aşa de
emoţionat! Hei! Dar unde e?
-Am pus-o pe pat...
Se grăbiră înapoi în dormitor. Fickits le dădea calm ordine oamenilor să cureţe şi să acopere armele
cele mari.
Cînd îi observă pe băieţi, îşi lăsă soldaţii acolo şi merse către partea din spate a platformei.
- Operaţiunea a fost victorioasă, domnule? întrebă încet.
- Absolut, Fickits! A fost foarte bine! spuse Omri.
- Am spus sergent, Fickits? zise Patrick. Am vrut să spun căpitan.
- Ah, nu, nu eu, domnule. Prea multă răspundere. Tuşi.
-Ar fi bine să ducem oamenii la cazărmi cît de repede posibil, domnule.
-Da, sigur! Mulţumesc încă o dată, caporale. A fost fantastic.
Şi începu să-i care pe toţi sus pe scări.
- Ai grijă să fie totul în ordine acolo sus, spuse Omri.
- Bine.
Patrick ajunse la uşă şi se opri.
- Acum nu îmi mai pare atît de rău că n-am văzut cealaltă bătălie. Asta a fost fantastică, nu-i aşa?
- Da, spuse Omri.
Se gîndea şi el cît de fantastic fusese, mai ales că acum nu-i va mai fi niciodată frică să meargă pe
strada Hovel. îl vor lăsa în pace de acum înainte şi chiar dacă nu-l vor lăsa... Văzîndu-i aşa de speriaţi,
şi după toate prin cîte trecuse în seara asta, nu prea credea că o să-i mai fie teamă de ei.
Se uită în jur. Va trebui să le explice părinţilor lui ce se întîmplase. Sticla de la o fotografie se
spărsese şi erau o grămadă de găurele mici şi unele mai mari în tapet şi în piciorul patului. Apoi mai
erau şi balustrada şi rănile lui... Ei bine, putea să le spună părinţilor lui despre hoţi, să le spună că s-au
bătut. Poate or să creadă. El aşa spera.
Se aplecă şi ridică de jos dulăpiorul cu bijuterii al mamei lui. Măcar pe acesta îl salvase, pentru ea.
Sub el mai era încă o lanternă de buzunar ieftină, încă aprinsă. O închise şi o băgă în buzunar. I-ar
plăcea să i-o dea acelui Cap Ras mititel, dacă se întîlnea cu el, luni, după ore. S-ar distra frumos dacă
ar vedea ce figură face.
Omri oftă adînc şi se duse să ia lucrurile adunate în grădină.
22. EPILOG: LÎNGĂ FOC
După ce puse toate lucrurile la locul lor cu ajutorul lui Patrick, în afară de balustrada scării, care
trebuia lipită în vreo trei locuri, îşi făcură nişte ciocolată fierbinte şi nişte cartofi reci şi alte gustări ca
să le ia sus. Erau amîndoi aşa de prinşi încît nu simţeau oboseala şi erau gata să stea toată noaptea.
- Am trimis-o pe sora-şefă înapoi după nişte medicamente şi alte lucruri de care avea nevoie, spuse
Patrick. Dar m-a făcut să promit că o voi aduce înapoi mîine dimineaţă. Spune că îşi va lua o
săptămînă de concediu de la Spitalul St. Thomas. I-a plăcut şi ei toată aventura asta.
-Şi lui Fickits.
-Lui Pui de Taur nu i-a plăcut.
Omri nu răspunse. De fiecare dată cînd se gîndea la bătălia cu indieni, îi trecea toată bucuria de la
bătălia cu Capetele Rase.
- Unde e Boone? întrebă deodată.
- L-am trimis şi pe el înapoi. M-a rugat el. Zicea că luptele cu pistoale şi încăierările din cîrciumă ar
fi un fel de odihnă faţă de ceea ce văzuse în ultimul timp... A mai spus că ar vrea să ne vadă după ce se
mai liniştesc lucrurile.
- Şi calul?
- Ah, da. I l-am dat pe acela pe care-l călărea ofiţerul acela englez, chicoti Patrick. Ar fi trebuit să-l
auzi cum înjura cînd l-am dat jos de pe cal. Boone zicea că e o frumuseţe. Serios, îi plăcea tare mult de
el. Şi pun pariu că şi calului îi va fi mai bine cu Boone decît cu ofiţerul acela în haine roşii.
Cînd ajunseră în cameră, era linişte. Luminarea arsese de tot, aşa că Pui de Taur trebuise să înceteze
dansul şi cîntatul pentru morţi. Un foc se stinsese, iar altul ardea mocnit, Indienii, inclusiv răniţii,
adormiseră, în afară de Pui de Taur care stătea turceşte lîngă foc. Stele Gemene adormise lîngă el, cu
copilul în braţe.
Patrick aprinse un băţ de chibrit şi Pui de Taur se uită în sus.
-Am adus de mîncare, spuse Omri.
-Nu mănînc, spuse indianul.
Omri nu mai insistă. Doar turnă ciocolată fierbinte într-un capac de la pasta de dinţi şi îl puse lîngă
el împreună cu o bucată de cartof rece.
Chibritul se stinse. Stăteau împreună în întuneric doar cu lumina de la jar. Băieţii îşi beau ciocolata.
Nimeni nu spunea nimic. Apoi Pui de Taur zise:
- De ce adus Omri Pui de Taur?
Era pentru prima oară că Omri se gîndea la premiul lui în ultimele două zile. îi ieşise complet din
minte. Acum i se părea atît de nesemnificativ, încît îi fu ruşine să spună că acesta era motivul.
-Mi s-a întîmplat ceva, un lucru bun, care era în parte şi datorită ţie, şi am vrut să-ţi povestesc.
-Ce lucru bun întîmplat?
-Am scris o poveste despre tine şi Boone - şi a fost foarte bună.
-Omri scris adevăr despre Pui de Taur?
-Da, era tot adevărul.
-Omri scris Pui de Taur omorît oamenii lui?
-Sigur că nu!
-Tu scris înainte să se întîmple. Data viitoare scrii Pui de Taur omorît vitejii lui.
-Nu, nu e adevărat. Armele de acum i-au omorît. Tu n-aveai de unde să ştii.
- Atunci Pui de Taur prost! veni vocea lui încrîncenată din întuneric.
Urmă un moment de linişte. Patrick spuse:
-Noi am fost proşti, nu tu.
-Da, spuse Omri. Noi ar fi trebuit să ştim mai bine. N-ar fi trebuit să ne amestecăm.
-Ar fi trebuit să te lăsăm să te descurci singur.
-Dacă lăsai pace, Pui de Taur murea de arme franceze.
Urmă iarăşi o pauză. Apoi Omri spuse:
-Dar i-ai bătut pe algonchini.
-Da, bătut algonchini hoţi, nu bătut francezi.
-Da, păcat, spuse Patrick compătimitor, după toate astea.
-Cu cît mai puţini morţi, cu atît mai bine, murmură Omri.
-Mai bine ucis francezi! exclamă Pui de Taur, de data asta mai aproape de atitudinea lui obişnuită.
Data viitoare omor francezi.
-Dar nu cu armele de acum.
După un moment de linişte Pui de Taur spuse:
- Armele de acum bune. împuşcă departe. Pui de Taur ştie împuşte departe. Data viitoare nu pun
vitejii mei unde duc gloanţe. Omri dă armele de acum, iau înapoi!
Tăciunii din foc licăriră mai puternic o clipă. Stele Gemene se sculă şi mai aruncă cîteva rămăşiţe
de ceară Acum se ghemui lîngă Pui de Taur şi se uită la el.
- Nu, spuse ea clar.
Pui de Taur se uită la ea.
- Ce, nu?
Îi vorbi încet şi hotărît în propria lor limbă. El se uita încruntat la foc.
-Ce spune, Pui de Taur?
-Nevasta spune, nu folosesc arme de acum. în curînd vitejii uită tragă arc şi săgeţi. Femeia nu vrea fiul
crească fără ştie obiceiuri indiene. Ea spune armele de acum ucis prea mulţi, prea uşor. Nu cinste
pentru şef sau pentru fiu de şef.
-Şi tu ce crezi?
-Omri dă arme de acum dacă Pui de Taur crede bune?
Omri dădu din cap că nu.
- Atunci de ce cert cu nevasta? Să fie ca ea. Să fie pace în casă pînă vine alt duşman. Apoi poate
nevasta pare rău.
Se încruntă la ea. Ea zîmbi, se aplecă, îşi luă copilul în braţe. El se uită la ea.
- Cînd fiu creşte, Pui de Taur spune Omri scris poveste. Pui de Taur trăieşte în poveste chiar cînd
pleacă la strămoşi. Asta dă onoare, face fiu mîndru de tatăl lui!
- O să fie mîndru de tine, Pui de Taur. Fără nici un ajutor din partea mea.
Pui de Taur se uită în sus la el. Apoi se ridică. Focul sclipi deodată. Stătea acolo, cu picioarele
depărtate, cu corpul strălucindu-i, cu faţa lui aspră liniştită de data asta.
-Omri bun, spuse tare. Dă orenda înapoi lui Pui de Taur!
Orenda. Forţa vieţii.
Şi îl ridică pe fiul său în braţe ca şi cum l-ar fi oferit viitorului.
De acelaşi autor a apărut:

Indianul din dulap
Aventurile lui Omri, Patrick şi ale micuţului indian nu se încheie aici!
Citiţi în continuare:
Secretul indianului Misterul dulapului

2indianul Se Intoarce-Banks

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2indianul Se Intoarce-Banks

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1|indianul se întoarce banks

Return of the Indian 1986

1 Hove - aprox. legănarea valurilor (engl.).

Mama îl trezi din transă.

3.CUM A ÎNCEPUT TOTUL

3 Little Bull = Pui de Taur (engl.)

războinic feroce, sălbatic, gata de luptă şi răzbunător.

4.DULCELE GUST AL VICTORIEI

5.DIN VREMURI PERICULOASE

Omri era fără milă.

Omri se opri sub primul felinar. Inima îi bătea puternic.

10.STRĂLUCITA IDEE A LUI BOONE

Omri era exasperat. Cum puteau să fie atît de proşti?

-Pui De Taur Auzit Asta! urlă indianul.

-Acum puteţi să-mi aduceţi o cazma?

buzunarul de la şorţ, aşa, în caz de nevoie.

14.PIEI ROŞII, UNIFORME ROŞII

Gloanţele zburară prin aer şi provocară puţină tulburare printre rododendroni.

16.DACĂ VREI SĂ TE ÎNTORCI

iar Omri luă tava de seminţe.

17.CÎT DE DEPARTE POȚI MERGE

-Oare ar merge? întrebă Patrick.

forţîndu-se să rămînă, ţipă:

În groaza care-l cuprinsese, Omri auzi un sunet nou.

Dormi fără vise vreo două ore. Apoi ceva îl trezi.

cîntecului îl impresiona trist pe Omri.

21.DEBANDADA CAPETELOR RASE

22. EPILOG: LÎNGĂ FOC

De acelaşi autor a apărut:

Aventurile lui Omri, Patrick şi ale micuţului indian nu se încheie aici!

S-ar putea să vă placă și