Căţeluşul şchiop

de Elena Farago
Eu am numai trei picioare,
Şi de-abia mă mişc: ţop, ţop,
Râd când mă-ntâlnesc copiii,
Şi mă cheamă „cuciu şchiop‖.
Cât sunt de frumoşi copiii
Cei cuminţi, şi cât de mult
Mi-ar plăcea să stau cu dânşii,
Să mă joc şi să-i ascult!

Fraţii mei ceilalţi se joacă Dar copiii răi la suflet

Cu copiii toţi, dar eu Sunt urâţi, precum e-acel
Nu pot alerga ca dânşii, Care m-a şchiopat pe mine,
Că sunt şchiop şi cad mereu! Şi nu-i pot iubi defel…

Şi stau singur toata ziua M-a lovit din răutate

Şi plâng mult când mă gândesc Cu o piatră în picior,
Că tot şchiop voi fi de-acuma Şi-am zăcut, şi-am plâns atâta,
Şi tot trist am să trăiesc. De credeam că am să mor…

Şi când mă gândesc ce bine Acum vine şi-mi dă zahăr

M-aş juca şi eu acum, Şi ar vrea să-mi fie bun,
Şi-aş lătra şi eu din poartă Şi-aş putea să-l muşc odată
La copiii de pe drum! De picior, să mă răzbun,

Dar îl las aşa, să vadă

Răul, că un biet căţel
Are inima mai bună
Decât a avut-o el.
 Rândunelul
de George Topârceanu

Un vânt şi-o ploaie necăjită Şi iată-mi-l rotind prin casă

S-au repezit ca din senin Şi parcă nu mai e pustiu
Şi răpăie prelung pe frunze În casa mea înveselită
Şi-mi culcă florile de crin. De ciripitul lui zglobiu.

Grădina toată-i răscolită… Dar iată… soarele s-arată…

Ce tristă e grădina mea! Pe frunze picurii sclipesc
Pe-o creangă tremură de frică Şi rândunelele, pe-afară,
Un pui plăpând de rândunică. În zboruri vesele vorbesc.

E singur, în bătaia ploaiei, La glasul lor, grăbit, mă lasă,

Şi-n ciripitu-i rugător Plăpândul pui de rândunea…
Îmi spune să-i deschid fereastra: Mai vino, ploaie, înc-o dată
Şi eu deschid, el intră-n zbor. Să-l văd din nou în casa mea.
 Unde-s ochelarii?
de Otilia Cazimir

Bunicuţa-i supărată, Răscoleşte pe subt scară

Că de-un ceas întreg tot cată: Şi pe poliţă-n cămară,
Cată-ncolo, cată-ncoace, În cuptor, pe soba sus,
Ochelarii nu-s şi pace! Ochelarii nu-s şi nu-s!
Să nu fie cu bănat,
I-a cătat pe sub saltele, Cine, oare, i-a furat?
Şi-n papuci, şi-n ciuboţele,
Pe sub perne, pe sub oale, Când să-i cate şi prin tindă,
Pân’ n-a mai putut de şale! Dă cu ochii de oglindă,
Şi ce vede, ce nu vede,
A mai stat, a mai oftat, Parcă nici nu-i vine a crede:
Iar s-a pus pe căutat! Ochelarii, poznă mare!
Stă şi-aprinde-o lumânare: Îi stăteau pe nas călare…
Unde să-i mai cate, oare?
Nu-s în raft, nu-s în cutie, Îi cătase-n cui, sub pat,
Poate-or fi-n bucătărie… Dar pe nas nu i-a cătat.
Şi de nu-i vedea-n oglindă,
I-ar căta şi-acum prin tindă!
 Motoşel şi Botoşel
de Ana Blandiana

Motoşel şi Botoşel
Erau doi pisoi la fel.

Nu-i recunoşteai decât

După-o dungă de pe gât, Iar când ieşea la raport,
Dădea laba paşaport.
Iar alteori, mai degrabă,
După-o pată de pe-o labă. Numai când făcea vreun rău
Era leit frate-său.
Botoşel avea în plus
Pata jos, şi dunga sus. Când vreo boacănă făcea,
Nimeni nu-l deosebea:
Când voia să se prezinte,
Scotea laba înainte, Cu labă şi gât pitite,
Torcea fără să ezite

Şi suav, cu glas înalt,

Se jura că-i celălalt,

Pe când bietul Motoşel

Lua bătaie pentru el.
 CASTANA DIN POVESTE

După Octav Pancu Iași

Astă toamnă, într-o dimineaţă, am plecat de acasă supărat. Băiatul meu cel mic rupsese o filă
dintr-o carte, o făcuse ghemotoc şi începuse să se joace cu el. Câteva clipe după ce am ieşit pe
poartă, în urma mea, din castanul nostru a căzut o castană. A căzut pentru că îi venise vremea să
cadă şi nu cum ar putea unii să creadă, pentru că s-a căţărat în castan iar de acolo a alunecat şi a
căzut. Nu. Castana nu şi-a julit genunchii şi nu şi-a rupt pantalonii. Ajungând pe pământ, ea s-a
întrebat doar ce era firesc să se întrebe :

— Ce-o să se întâmple cu mine, aici, pe pământ ? Nu cunosc pe nimeni. N-am nici un prieten şi
fără prieteni e tare greu să trăieşti ! Apoi, nu pot să stau aşa, fără să fac nimic...

— Da... ai dreptate. Aşa nu se poate ! îi răspunse cineva.

— Poftim ? ! se miră castana. Cu cine am onoarea să vorbesc ?

— Cu mine ! îmi dai voie să mă prezint: Sunt ghemotoc. Un ghemotoc de hârtie !

— Încântată... Şi tu de unde ai căzut ? Din ce copac ?

Deşi aşa cum se vedea — era tare necăjit, ghemotocul râse :

— A ! Eu nu cresc în copac. N-am căzut. Am fost aruncat!

— Aruncat ? Interesant... zise castana. Şi de unde ai fost aruncat ?

— De la o fereastră. Şi adăugă : N-aş vrea să crezi că mă laud, dar n-am fost dintotdeauna un
ghemotoc oarecare...

— Îmi închipui, îmi închipui... se grăbi să-l întrerupă castana. La început ai fost o sămânță de
ghemotoc...

Ghemotocul râse iar, deşi — aşa cum s-a văzut — nu avusese când să-i treacă necazul :

— A, nu... La început am fost o filă dintr-o carte. O carte foarte interesantă. Dar fila a fost ruptă
şi... Eh, mai bine să nu mai vorbim... Sunt în felul meu un înţelept. Ştiu multe, cunosc multe...

— Ce bine ! se bucură castana. Înseamnă că tu ai putea să-mi fii prieten, ai putea să-mi dai un
sfat...

— Bucuros. Ce anume ai vrea să afli de la mine ?

— Nu pot să stau aşa, fără să fac nimic. Ce sfat îmi dai ?

— Dar ce ştii să faci ?

Castana răspunse repede :

— Când am căzut din castan, am făcut „pac !― Se pare că, deocamdată, asta ştiu să fac : „pac !―

— „Pac !― repetă ghemotocul. „Pac !", după câte ştiu, face puşca. Pe vremea când eram o filă
dintr-o carte, cartea a fost împrumutată unuia care pleca adeseori la vânătoare şi avea o puşcă.
Iar puşca, ţin minte, făcea „pac !― Dacă şi tu ştii să faci „pac !― cred că ar fi bine să te
întovărăşesc la vânător şi să-l rogi să te ia la vânătoare...

— Da, zise castana. Ar fi bine. Întovărășește-mă !

Ieşiră din curte, o luară la dreapta, apoi la stânga — şi nu mai ţin minte dacă pe urmă o luară din
nou la dreapta sau din nou la stânga. Important este că nimeriră casa vânătorului.

— Uite, aici stă, spuse ghemotocul. Sună la uşă şi... seară bună ! Castana sună şi după câteva
clipe îi deschise un ogar uşa.

— Dumneavoastră sunteți vânătorul ? întrebă castana.

— Nu, e o mică neînţelegere. Eu sunt câinele lui de vânătoare... Vânătorul nu e acasă. Puteţi
însă să-mi spuneţi mie ce doriţi...

— Ştiţi... Începu castana... eu sunt o castană ! Am căzut din castan şi când am căzut, am făcut
„pac !―

— Ca puşca ! zise ogarul.

— Întocmai ! Şi cum nu vreau să stau de pomană, v-aş întovărăşi cu bucurie la vânătoare... Ce

părere aveţi ?

— Îmi pare rău, îmi pare foarte rău, dar nu cred că o să puteţi. M-am cam pripit. Dumneavoastră
nu ştiţi să faceţi „pac !― ca puşca. Poate n-aţi auzit bine...

— Poate... răspunse castana. Ştiu şi eu ? Mi s-a părut că am auzit bine : „Pac !―

— Eu, zise ogarul, am auzul foarte bun, dar şi mie mi se întâmplă să mă mai înşel câteodată...
Puşcă, vă repet, nu puteţi fi... Mai gândiți-vă, mai încercaţi în altă parte...

Şi uşa se închise. (Eram gata-gata să scriu că se închise în nasul castanei.)

— Ei ? Ce-ai făcut ? o întrebă ghemotocul.

— Nimic... Mi se pare că m-am înşelat. Când am căzut din castan, n-am făcut „pac !―

— Dar cum altfel ?

— Nu-mi dau seama...

— Poate ai făcut „boc !―

— „Boc ?― se gândi castana. Se poate să fi făcut „boc !―... Dacă e aşa, ce sfat îmi dai ?

— „Boc !―, după câte ştiu, face ciocanul fierarului. Pe vremea când eram o filă dintr-o carte,
cartea a fost împrumutată şi unui fierar. El avea un ciocan care, ţin minte, făcea „boc !― Dacă şi
tu ştii să faci „boc !―, cred că ar fi bine să-l rogi pe fierar să te ia în atelier...

— Da, zise castana. Ar fi bine. Întovărășește-mă !

Şi plecară spre casa fierarului. O găsiră îndată. Castana bătu la uşă şi un papagal îi răspunse :

— Cine e acolo ? Cine e acolo ?

— Dumneavoastră sunteți fierarul ? întrebă castana.

— Eu, fierar ? Ha ! Ha ! Eu sunt un papagal. Dar tu cine eşti ? Tu cine eşti ?

— Sunt o castană. Am căzut din castan şi când am căzut am făcut : „boc !―

— Ca ciocanul! Ca ciocanul! zise papagalul.

— Întocmai ! De asta am şi venit : am venit să-l rog pe fierar să mă ia şi pe mine în atelier.

— Nu se poate ! Nu se poate ! Tu nu ştii să faci „boc !― ca ciocanul. Poate n-ai auzit bine.
— Poate... răspunse castana. Ştiu şi eu ?...

— Şi mie, mai zise papagalul, mi se întâmplă câteodată să mă înşel şi să pocesc câte un cuvânt.
Mai gândește-te ! Mai încearcă în altă parte ! În altă parte !

Şi, când mai târziu o întrebă din nou ghemotocul :

— Ei ? Ce-ai făcut ? castana răspunse :

— Nimic. Cred că iarăşi m-am înşelat. Când am căzut, n-am făcut „boc !―...

— Dar cum ?

— Habar n-am...

— Poate ai făcut : „toc !―

— „Toc ?― Nu ştia ce să mai creadă castana. Se poate să fi făcut „toc― ? Dacă e aşa ce sfat îmi
dai ?

— „Toc―, după câte ştiu, fac tocurile ghetelor atunci când merg. Dar „toc― se mai numeşte şi
unealta care la vârf are peniţă şi cu care povestitorii scriu poveşti.

Adresa cizmarului n-o ştiu. Ştiu însă adresa povestitorului. De la fereastra lui am căzut eu.
Băiatul lui cel mic, pe vremea când eram o filă, m-a rupt din carte, m-a făcut ghemotoc şi a
început să mă arunce prin casă. Cred că ar fi bine să te întovărăşesc la povestitor şi să-l rogi să
scrie şi despre tine poveşti.

— Da, zise castana. Ar fi bine. Întovărășește-mă !

Şi uite aşa, a ajuns castana la mine. De data asta a intrat cu ea şi ghemotocul. N-a mai aşteptat-o
afară. Eu însă nu eram acasă. L-a întrebat pe băiatul meu cel mic.

— Tata nu-i acasă, le-a spus el. E la grădiniţă !

— Curios... rosti ghemotocul. Firesc ar fi ca tu să fii la grădiniţă şi tata acasă.

— La noi, acum e invers. Eu stau acasă, pentru că sunt răcit, şi tata s-a dus la grădiniţă ca s-o
anunţe pe tovarăşa educatoare...

— Aha ! se dumeri ghemotocul.

— Dar ce doriţi ? întrebă băiatul.

— Eu, vorbi castana, am căzut din castan şi când am căzut, am crezut că am făcut „pac apoi
„boc !―, dar până la urmă se pare că am făcut „toc !"...

— Toc ? Cu tocul scrie tata poveşti !

— Întocmai ! Am venit să-l rog să scrie şi despre mine poveşti...

— A, nu, clătină din cap băiatul, asta nu se poate. Tu n-ai peniţă şi nici n-ai încăpea în călimară.
Poate că atunci când ai căzut ai spus altceva...

— Tot ce se poate... răspunse castana. Dar ce altceva puteam să spun ?

— Eu, se gândi băiatul, când cad spun : „eh, lasă că trece !― dar nu cred că tu ai spus aşa...

— Nu, intră în vorbă ghemotocul. N-a spus aşa. A spus ceva care seamănă cu „pac !―, cu „boc!‖
cu „toc!‖ ...

Băiatul se uită mai atent la ghemotoc şi-l întrebă :

— Dar tu cine eşti ? Parcă te-am mai văzut !

— Mă cunoşti chiar bine, zise morocănos ghemotocul. Sunt fila pe care ai rupt-o din carte. Tu
m-ai făcut ghemotoc şi ai început să mă arunci ca pe o minge.

— Am vrut să mă joc cu ceva... îl văzu băiatul supărat şi încercă să se scuze.

— Cărţile nu sunt făcute pentru joacă ! zise tăios ghemotocul. Cărţile sunt făcute ca să fie citite
!

— Atunci o să te iau, o să te îndrept şi o să te lipesc la loc, în carte... căută băiatul să-l

îmbuneze.

— Mulţumesc. Mi-ai face un mare serviciu ! zise ghemotocul cu un glas ceva mai blând.

Băiatul luă ghemotocul, îl îndreptă şi cu gumarabică lipi fila acolo unde trebuia, în carte. Era
bucuros, dar în acelaşi timp şi niţel necăjit.

— Acum, zise el, nu mai am cu ce să mă joc !

— Cum ai spus? îl auzi castana. Ai spus „joc"?

— Da...

— Oare nu s-ar putea ca...

— Ba da ! Ba da ! îi luă vorba fila din carte, care fusese un ghemotoc. Aici rămâi, castano ! Aici
trebuia să te aduc de la început... Când ai căzut, n-ai spus nici „pac !―, nici „boc !―, nici „toc !"
Cum de nu m-am gândit ! Ai spus aşa cum spune orice castană care cade într-o curte cu copii. Ai
spus „joc !―

Aşa s-a făcut că, atunci când am venit acasă, am găsit cartea întreagă şi la locul ei, iar pe băiat
jucându-se cu o castană !

POVETEA MĂGĂRUŞULUI ÎNCĂPĂŢÂNAT

de Vladimir Colin

A fost odată un măgăruş tare rău şi tare încăpăţânat. Vai, vai, cât era de rău şi de
încăpăţânat! Dacă mama lui îl trimitea la câmp să cumpere o mănâ de scaieţi, ca să facă şi ea
o prăjitură, măgăruşul îndată spunea:
- Nu vreau!
Dacă îl ruga să vină la masă:
- Nu vreau!
Dacă îl trimitea la opt seara la culcare:
- Nu vreau!
Orice l-ar fi rugat, el răspundea numai şi numai:
- Nu vreau!
Într-o zi plecă mama lui de-acasă.
- Măgăruşul meu – îi spuse mama – aşteaptă-mă cuminte şi …
- Nu vreau! strigă măgăruşul.
Mama se întristă. Dădu cu amărăciune din cap şi plecă, în vreme ce măgăruşul
ţipa ca de mama focului:
 - Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau!
Dar, dacă văzu că rămase singur în casă, se potoli. Se uita în sus şi în jos şi seplictisea
de moarte.
- Măgăruşule – spuse atunci un şoricel, scoţându-şi nasul din gaura lui – hai săne
jucăm!
- Nu vreau!
- Bine… şi şoricelul se trase îndărăt.
Măgăruşul avea chef de joacă şi-i păru rău că-l luase gura pe dinainte, dar ce maiputea
face? De necaz strigă din nou cât putu de tare:
- Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau!
Şi atunci – minune! Peretele se despică, şi din perete ieşi un moşneag încruntat, cuun nas
strâmb, ochi strâmbi şi gură strâmbă. Peretele se închide apoi la loc.
- Pleacă de aici! strigă măgăruşul. Urâtule, nu te iubesc… Pleacă!
Dar moşneagul îşi strâmbă parcă şi mai tare nasul, ochii şi gura, mârâind cu unglas
gros şi dogit:
- Nu vreau!
- Tu? strigă măgăruşul. Eu, eu nu vreau, nu tu! Numai eu am voie să spun „nuvreau‖…
Moşneagul râse strâmb, cu hohote care făcuseră să tremure încăpătoare.
- Eu sunt moş Nu-Vreau. M-ai chemat de atâtea ori, că-n sfârşit, iată, am venit!
Ei, de ce taci?
De astă dată, măgăruşul o cam sfeclise.
- Eu… eu nu te-am chemat, bolborosi el. Da’ de unde? Ţi s-a părut… Pleacă,moşule,
pleacă!… Vezi-ţi de drum!
- Nu vreau! Răspunse însă moş Nu-Vreau.
Speriat, măgăruşul o luă la fugă prin odaie. Se aruncă aspura uşii, dar nu putu s-odeschidă.
- Deschide-te odată! îi porunci el înciudat, şi uşa răspunse liniştită:
- Nu vreau!
Şi mai speriat, măgăruşul aleargă la fereastră. O zgâlţâi, dar fereastra nu se deschise.
- Deschide-te, fereastră. Te rog…
- Nu vreau! răspunse fereastra.
Atunci măgăruşul se aşeză pe duşumele şi începu să plângă.
- Ei, de ce taci? spuse din nou moş Nu-Vreau, care stătuse liniştit şi-l privise cât alergase prin
încăpere.
Dar măgăruşul plângea mai departe şi lacrimile-i picurau pe duşumele.
- Nu vreau! strigară în clipa aceea duşumelele şi-ncepură să se mişte, să sară, încercând să
încape de măgăruş.
Tremurând, acesta se urmă pe masă, dar masa rosti supărată:
- Nu vreau!
Măgăruşul nu mai ştia ce să facă. Era la capătul puterilor, şi atunci, istovit, se trânti pe pat.
- Nu vreau, strigă însă şi patul, aşa că măgăruşul rămase în picioare, aruncând priviri
înspăimântate în jur.
- Ei, de ce taci? întrebă a treia oară moş Nu-Vreau.
Dar în clipa aceea se auziră nişte paşi în faţa uşii. Moş Nu-Vreau se repezi spre peretele care se
despică şi-l lasă să treacă, lipindu-se apoi în urma lui, de parcă nu s-ar fi despicat niciodată.
- Mămico! strigă fericit măgăruşul. Mămico, ce bine c-ai venit! Mama intră în
odaie şi-l întrebă mirată:
- Ce-i, dragul meu?
- Ştii, răspunse el, vreau… vreau să cumpăr scaieţi, vreau să mă culc la opt, vreau să mănânc,
vreau… vreau tot… Tot, mămico!
Din ziua aceea, măgăruşul nu-l mai văzu niciodată pe moş Nu-Vreau, cel cu nas strâmb, cu ochi
strâmbi şi gură strâmbă… Şi, pentru ca nimeni să nu mai păţească ce- a păţit el, s-a dus măgăruşul
într-un suflet la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii şi i-a spus păţănia lui, întocmai.
Urâtă păţanie, dragii mei!
 Vizită
de I. L. Caragiale
M-am dus la sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche
prietină, ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un
copilaş foarte drăguţ de vreo opt anişori. N-am voit să merg cu mâna goală şi i-
am dus băieţelului o minge foarte mare de cauciuc şi foarte elastică.
Atenţiunea mea a făcut mare plăcere amicei mele şi mai ales copilului, pe care
l-am găsit îmbrăcat ca maior de roşiori în uniformă de mare ţinută. După
formalităţile de rigoare, am început să convorbim despre vreme, despre sorţii
agriculturii - d. Popescu tatăl este mare agricultor - despre criză ş.cl (și
celelalte). Am observat doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede la
plimbare, la teatru, la petreceri... Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se
urăşte chiar unei femei cu petrecerile, mai ales când are copii.

-Să-ţi spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, de când s-a
făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el; trebuie să-i fac educaţia. Şi
nu ştiţi dv. bărbaţii cât timp îi ia unei femei educaţia unui copil, mai ales
când mama nu vrea să-l lase fără educaţie!
-Pe când doamna Popescu-mi expune părerile ei sănătoase în
privinţa educaţiei copiilor, auzim dintr-o odaie de alături o voce răguşită
de femeie bătrână:
-Uite, coniţă, Ionel nu s-astâmpără!
-Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin' la mama!

Apoi, cătră mine încet:

-Nu ştii ce ştrengar se face... şi deştept... Dar vocea de dincolo adaogă:
-Coniţă ! uite Ionel! vrea să-mi răstoarne maşina !... Astâmpără-te, că te
arzi!

-Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel ! vin' la mama!

-Sări, coniţă! varsă spirtul! s-aprinde!
-Ionel! strigă iar mama, şi se scoală repede să meargă după el. Dar pe
când vrea să iasă pe uşe, apare micul maior de roşiori cu sabia scoasă şi-i
opreşte trecerea, luând o poză foarte marţială. Mama ia pe maiorul în braţe şi-
l sărută...
-Nu ţi-am spus să nu te mai apropii de maşină când face cafea, că
daca te-aprinzi, moare mama? Vrei să moară mama?
-Dar - întrerup eu - pentru cine aţi poruncit cafea, madam. Popescu?
-Pentru dumneata.
-Da de ce vă mai supăraţi?
-Da ce supărare!

Madam Popescu mai sărută o dată dulce pe maioraşul, îl scuipă, să nu-l deoache, şi-l lasă
jos. El a pus sabia în teacă, salută milităreşte şi merge într-un colţ al salonului
unde, pe două mese, pe canapea, pe foteluri şi pe jos, stau grămădite fel de fel
de jucării. Dintre toate, maiorul alege o trâmbiţă şi o tobă. Atârnă toba de gât,
suie pe un superb cal vânăt rotat, pune trâmbiţa la gură şi, legănându-se
călare, începe să bată toba cu o mână şi să sufle-n trâmbiţă. Madam Popescu
îmi spune ceva; eu n-aud nimica. Îi răspund totuşi că nu cred să mai ţie mult
gerul aşa de aspru; ea n-aude nimica.
-Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui!
Nu e frumos, când sunt musafiri!
Iar eu, profitând de un moment când trâmbiţa şi toba tac, adaog:
-Şi pe urmă, d-ta eşti roşior, în cavalerie.
-Maior! strigă mândrul militar.
-Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e tobă; şi maiorul nu cântă cu
trâmbiţa; cu trâmbiţa cântă numai gradele inferioare; maiorul comandă şi
merge-n fruntea soldaţilor cu sabia scoasă. Explicaţia mea prinde bine.
Maiorul descalică, scoate de după gît toba, pe care o trânteşte cât colo;
asemenea şi trâmbiţa. Apoi începe să comande:
-Înainte! marş!
Şi cu sabia scoasă, începe să atace straşnic tot ce-ntâlneşte-n cale. În
momentul acesta, jupâneasa cea răguşită intră cu tava aducând dulceaţă şi
cafele. Cum o vede, maiorul se opreşte o clipă, ca şi cum ar vrea să se
reculeagă fiind surprins de inamic. Clipa însă de reculegere trece ca o clipă,
şi maiorul, dând un răcnet suprem de asalt, se repede asupra inamicului.
Inamicul dă un ţipăt de desperare.
-Ţine-l, coniţă, că mă dă jos cu tava!
Madam Popescu se repede să taie drumul maiorului, care, în furia atacului,
nu mai vede nimic înaintea lui. Jupâneasa este salvată; dar madam Popescu,
deoarece a avut imprudenţa să iasă din neutralitate şi să intervie în război,
primeşte în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternică lovitură de spadă.
-Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să-mi scoţi ochiul... Ţi-ar fi plăcut să mă
omori? Sărută-mă, să-mi treacă şi să te iert!
Maiorul sare de gâtul mamei şi o sărută... Mamei îi trece; iar eu, după
ce am luat dulceaţa, mă pregătesc să sorb din cafea...
-Nu vă supără fumul de tutun? întreb eu pe madam Popescu.
-Vai de mine! la noi se fumează... Bărbatu-meu fumează... şi...
dumnealui... mi se pare că-i cam place.
Şi zicând „dumnealui", mama mi-arată râzând pe domnul maior.
-A! zic eu, şi dumnealui?
-Da, da, dumnealui! să-l vezi ce caraghios e cu ţigara-n gură, să te
prăpădeşti de râs... ca un om mare...
-A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu; tutunul este o otravă...
-Da tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul lucrând cu lingura în cheseaua de
dulceaţă...
-Ajunge, Ionel! destulă dulceaţă, mamă! iar te-apucă stomacul...
Maiorul ascultă, după ce mai ia încă vreo trei-patru linguriţe; apoi
iese cu cheseaua în vestibul.
Unde te duci? întreabă mama.
-Viu acu! răspunde Ionel
După un moment, se-ntoarce cu cheseaua goală; o pune pe o masă, se
apropie de mine, îmi ia de pe mescioară tabacherea cu ţigarete regale, scoate
una, o pune în gură şi mă salută milităreşte, ca orice soldat care cere unui ţivil
să-i împrumute foc. Eu nu ştiu ce trebuie să fac. Mama, râzând, îmi face cu
ochiul şi mă-ndeamnă să servesc pe domnul maior. Întind ţigareta mea,
militarul o aprinde pe a lui şi, fumând, ca orice militar, se plimbă foarte grav de
colo până colo. Eu nu-l pot admira îndestul, pe când mama îl scuipă, să nu-l
deoache, şi îmi zice:
-Scuipă-l, să nu mi-l deochi!
Maiorul şi-a fumat ţigareta până la carton. Apoi se repede la mingea pe care i-am adus-o eu
şi-ncepe s-o trântească. Mingea sare până la policandrul din tavanul salonului, unde turbură
grozav liniştea ciucurilor de cristal.
-Ionel! astâmpără-te, mamă! Ai să spargi ceva... Vrei să mă superi? vrei să moară mama?
Dar maiorul s-a-ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i-a scăpat din mână: o trânteşte cu
mult necaz de parchet. Eu aduc spre gură ceaşca, dar, vorba francezului, entre la coupe et les
lèvres… și mingea îmi zboară din mână ceaşca, opărindu-mă cu cafeaua, care se varsă pe
pantalonii mei de vizită, coloarea oului de raţă.
-Ai văzut ce-ai făcut?... Nu ţi-am spus să te-astâmperi... Vezi? ai supărat pe domnul!...
aldată n-o să-ţi mai aducă nici o jucărie! Apoi, întorcându-se către mine, cu multă bunătate:
-Nu e nimic! iese... Cafeaua nu pătează! iese cu niţică apă caldă!... Dar n-apucă să termine,
şi deodată o văd schimbându-se la faţă ca de o adâncă groază. Apoi dă un ţipăt şi, ridicându- se
de pe scaun:
-Ionel! mamă! ce ai?
Mă-ntorc şi văz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduţi şi cu drăgălaşa lui figură
strâmbată. Mama se repede spre el, dar până să facă un pas, maiorul cade lat.
-Vai de mine! ţipă mama. E rău copilului!... Ajutor! moare copilul! Ridic pe maiorul, îi
deschei repede mondirul la gât şi la piept.
-Nu-i nimica! zic eu. Apă rece!
Îl stropesc bine, pe când mama pierdută îşi smulge părul.
-Vezi, domnule maior? îl întreb eu după ce-şi mai vine în fire; vezi? Nu ţi-am spus eu că
tutunul nu e lucru bun? Aldată să nu mai fumezi!
Am lăsat pe madam Popescu liniştită cu scumpul ei maior afară din orice stare alarmantă,
şi am ieşit. Mi-am pus şoşonii şi paltonul şi am plecat. Când am ajuns acasă, am înţeles de ce
maiorul ieşise un moment cu cheseaua în vestibul — ca să-mi toarne dulceaţă în şoşoni.
1|iepurele de catifea margery williams

IEPURELE DE CATIFEA
MARGERY WILLIAMS

Iepurele de catifea vrea din tot sufletul să fie iubit. Este grăsun şi rotunjor, cum se cade să fie un iepure, are
blana pătată cu alb şi cafeniu, mustăţi de-adevăratelea din aţă şi urechi căptuşite cu satin rozaliu.
O vreme zace în camera copiilor, alături de alte jucării uitate, şi speră din toată inima lui de rumeguş ca într-o
zi să aibă parte de dragostea copilului căruia i-a fost dăruit. Pentru că dragostea, află el, te poate face adevărat.
Adevărat nu-nseamnă felul cum eşti făcut... E un lucru care ţi se-ntâmplă. Când un copil ţine la tine
vreme-ndelungată, nu doar ca să se joace cu tine, ci fiindcă te iubeşte CU ADEVĂRAT, atunci devii şi tu
Adevărat... Nu se-ntâmplă dintr-odată... Devii treptat. Şi durează mult... În general, când ajungi Adevărat... ești
ponosit. Dar lucrurile astea n-au nicio importanţă, fiindcă odată ce eşti Adevărat, nu mai poţi să fii urât decât
pentru cei care nu-nţeleg.
2|iepurele de catifea margery williams

A fost odată un iepure de catifea, iar la început îţi venea să—l mănânci din ochi de frumos. Era grăsun
şi rotunjor, cum se cădea să fie un iepure; avea blana pătată cu alb şi cafeniu, mustăţi de—adevăratelea
din aţă şi urechile căptuşite cu satin rozaliu. în dimineaţa de Crăciun, ieşind pe jumătate din ciorăpelul
Băiatului, cu o ramură de vase între labe, arăta de mai mare dragul.
În ciorăpel se găseau şi alte lucruri — nuci, portocale, o maşină de jucărie, migdale în ciocolată şi un
şoarece mecanic — , dar Iepurele era cel mai tare. Vreme de cel puţin două ceasuri Băiatul l—a drăgălit,
după care au venit la masă Unchiul şi Mătuşa, s—a auzit un foşnet prelung de hârtii, s—au deschis mai
multe pachete, iar Băiatul, bucuros nevoie mare de—atâtea cadouri noi, l—a dat uitării pe Iepurele de
catifea.

Multă vreme după aceea, Iepurele şi—a dus zilele în dulapul cu jucării sau pe podeaua camerei
copiilor şi nimeni nu s—a mai gândit la el. Era sfios din fire şi, din cauză că era făcut doar din catifea, o
parte dintre jucăriile mai scumpe îl priveau cu dispreţ. Jucăriile mecanice se credeau mai cu moţ decât
celelalte Și se uitau de sus la toată lumea; erau doldora de idei moderne şi se declarau adevărate. Barca în
miniatură, care se ţinuse bine doi ani, dar căreia i se cam cojise vopseaua, prinsese mişcarea, iar acum nu
pierdea niciun prilej să vorbească despre dotările ei, folosind termeni de specialitate. Iepurele nu putea să
se creadă miniatura a ceva, fiindcă nu ştia că existau şi iepuri în carne şi oase. Era încredinţat că toţi
fuseseră umpluţi cu rumeguş, la fel ca el, şi înţelesese că rumeguşul era învechit şi nu—l mai puteai
pomeni în cercurile moderne. Până şi Timothy, leul de lemn, pe care—l construiseră soldaţii schilodiţi şi
care—ar fi trebuit să fie mai destupat la minte, se înfoia şi susţinea că avea relaţii în Guvern. între toţi
aceştia, bietul Iepuraş era făcut să se simtă foarte neimportant şi obişnuit, şi singurul care se purta
cumsecade cu el era Calul de Piele.
Dintre toate jucăriile, Calul de Piele trăise cel mai mult în camera copiilor. Era atât de bătrân, încât
pielea cafenie i se luase din loc în loc, lăsând să se vadă cusăturile de dedesubt, iar cea mai mare parte a
firelor de păr din coadă fuseseră smulse şi folosite la înşirat mărgele. Era înţelept, căci văzuse o puzderie
de jucării mecanice umflându—se—n pene şi dându—şi aere încă de la sosire, pentru ca după aceea să li
se strice rând pe rând resorturile şi să nu le mai acorde nimeni atenţie, şi ştia că erau simple jucării care
nu s—ar fi putut preschimba niciodată în altceva. Asta fiindcă vraja din camera copiilor era foarte
stranie, de—a dreptul minunată, şi doar jucăriile vechi, înţelepte si care văzuseră multe, cum era Calul de
Piele, ştiau cum stăteau de fapt lucrurile.
3|iepurele de catifea margery williams

—Ce—i aia ADEVĂRAT? a întrebat într—o bună zi Iepurele, pe când stăteau întinşi unul lângă celălalt,
la doi paşi de ţarc, înainte să vină Dădaca şi să facă ordine prin cameră, înseamnă că ai lucruri care—ţi
bâzâie—năuntru şi toartă?
—Adevărat nu—nseamnă felul cum eşti făcut, a spus Calul de Piele. E un lucru care ţi se—ntâmplă.
Când un copil ţine la tine vreme—ndelungată, nu doar ca să se joace cu tine, ci fiindcă te iubeşte CU
ADEVĂRAT, atunci devii si tu Adevărat.
—Şi doare? a întrebat Iepurele.
—Uneori, a zis Calul de Piele, care nu minţea niciodată. Dar când esti Adevărat, nu iei în seamă durerea.
—Şi se—ntâmplă dintr—odată, ca şi cum te—ar fi întors cineva cu cheia, sau pas cu pas? a întrebat
Iepurele.
—Nu se—ntâmplă dintr—odată, a spus Calul de Piele. Devii treptat. Şi durează mult. De—asta nu prea
li se—ntâmplă celor care se sparg uşor, au muchii tăioase sau trebuie păstraţi cu grijă. În general, când
ajungi Adevărat, nu mai ai mult păr, îţi ies ochii din găvane, te lasă încheieturile şi eşti ponosit. Dar
lucrurile astea n—au nicio importanţă, fiindcă odată ce eşti Adevărat, nu mai poţi să fii urât decât pentru
cei care nu—nţeleg.
—Bag de seamă că tu eşti Adevărat, nu? a zis Iepurele. Iar pe urmă şi—a dorit să nu fi deschis gura,
fiindcă s—a gândit că poate Calul de Piele era sensibil. Însă Calul de Piele s—a mulţumit să zâmbească.

—Unchiul Băiatului m—a făcut Adevărat, a spus el. S—a—ntâmplat cu mulţi ani în urmă, dar odată ce
devii Adevărat, nu mai poţi să te faci neadevărat la loc. E pentru totdeauna.
Iepurele a oftat. Se gândea că trebuia să treacă mult până să aibă parte şi el de vraja fericită a celui
care devine Adevărat. Tânjea să ajungă aşa, să—şi dea seama cum te simţeai. Şi totuşi, gândul că avea să
se ponosească şi să rămână fără ochi şi fără mustăţi îl cam întrista. îşi dorea să ajungă Adevărat fără să i
se—ntâmple toate lucrurile acelea neplăcute.
Persoana care avea grijă de camera copiilor era Dădaca. Uneori, Dădaca nu avea ochi pentru jucăriile
lăsate pe unde se nimerea, însă alteori, fără vreun motiv anume, se năpustea asupra lor ca o vântoasă şi
le—nghesuia prin dulapuri. Chestiei ăsteia ea îi spunea „dereticat", iar jucăriile, mai ales cele de tablă,
nu puteau s—o sufere. Pe Iepure nu—l supăra chiar atât de mult fiindcă, oriunde—ar fi fost aruncat, ar fi
căzut pe moale.
Într—o seară, când s—a dus la culcare, Băiatul nu şi—a găsit căţelul de porţelan cu care dormea
întotdeauna. Dădaca se grăbea şi nu—i ardea de căutat căţei de porţelan la ora stingerii, aşa că s—a uitat
4|iepurele de catifea margery williams

pur şi simplu în jur şi, văzând că uşa dulapului cu jucării era deschisă, s—a repezit spre ea.
—Ţine, ia—l pe moş Rilă, a spus ea. Poţi să dormi şi cu el!
L—a scos afară pe Iepure de—o ureche şi i l—a pus în braţe Băiatului.
În noaptea aceea şi în multe altele care—au urmat, Iepurele de catifea a dormit în patul Băiatului. La
început i s—a părut cam incomod, din cauză că Băiatul îl strângea foarte tare, uneori se întorcea peste el,
iar alteori îl împingea atât de mult sub pernă, încât Iepurele aproape că nu mai putea să respire. Pe lângă
asta, tânjea după ceasurile lungi petrecute sub lumina lunii în camera copiilor, când casa era cufundată în
linişte, precum şi după taifasurile cu Calul de Piele. Dar n—a trecut mult şi a început să—i placă şi aici,
fiindcă Băiatul avea obiceiul să—i vorbească și—i meşterea nişte ascunzişuri drăguţe sub pătură, despre
care spunea că semănau cu vizuinile în care trăiau iepurii adevăraţi. De asemenea, aveau nişte jocuri de
toată frumuseţea, pe care le jucau împreună pe şoptite, după ce Dădaca se ducea să cineze şi lăsa o
lumină aprinsă pe poliţa de deasupra căminului. Iar când Băiatul adormea, Iepurele i se cuibărea sub
bărbia lui mică şi caldă şi visa, cu mâinile Băiatului ţinându—l strâns cât era noaptea de lungă.
Timpul se scurgea, iar Iepuraşul era foarte fericit — într—atât de mult, încât nu observa că frumoasa
lui blană de catifea se ponosea din ce în ce mai rău, că i se descosea coada şi că i se ştergea trandafiriul de
pe năsuc unde—l săruta Băiatul.
A venit primăvara, iar cei doi petreceau zile lungi în grădină, fiindcă ori de câte ori se ducea Băiatul
acolo, Iepurele îl însoţea. Era cărat cu roaba, mânca la iarbă verde şi i se ridicau căsuţe ca pentru zâne
sub tufele de zmeură din spatele straturilor de flori. Iar odată, după ce Băiatul a fost chemat pe nepusă
masă la ceai, Iepurele a rămas pe gazon până mult după asfinţit şi Dădaca a trebuit să vină să—l caute cu
o lumânare, fiindcă Băiatul nu putea să adoarmă dacă nu era şi el acolo. Se umezise de la rouă şi se
umpluse de pământ din cauză că se tot vârâse în vizuinile pe care i le săpase Băiatul în straturile de flori,
iar Dădaca a bombănit în timp ce l—a şters cu un colţ al şorţului de bucătărie.

—Tu şi vechitura asta de Rilă! a spus ea. Atâta bătaie de cap pentru o jucărie!
Băiatul s—a ridicat în capul oaselor în pat și și—a întins mâinile.
—Dă—mi—l pe Rilă! a cerut el. Şi nu mai vorbi aşa. Nu—i o jucărie. E ADEVĂRAT!
Când Iepuraşul a auzit asta, s—a bucurat din cale—afară, fiindcă în sfârşit si—a dat seama că era
exact aşa cum îi spusese Calul de Piele. Căzuse sub vraja din camera copiilor şi nu mai era o jucărie.
Devenise Adevărat. O spusese Băiatul cu gura lui.
5|iepurele de catifea margery williams

În noaptea aceea aproape că n—a putut să adoarmă de atâta fericire, iar dragostea năvalnică i—a
umplut atât de mult inimioara de rumeguş, încât a fost cât pe—aci să—i plesnească. Iar în ochii lui ca
nişte mărgele, că pierduseră strălucirea cu atât de multă vreme in urmă, s—a ivit un licăr de înţelepciune
şi de frumuseţe, încât până şi Dădaca l—a observat în dimineaţa următoare, când l—a luat de jos, şi a
spus:
—Pe cinstea mea dacă moș Rilă ăsta nu are un aer ştiutor!
A fost o Vară de poveste!
La doi paşi de casa în care trăiau se găsea o pădure, iar în serile lungi de iunie Băiatului îi plăcea să se
ducă acolo după ce—şi bea ceaiul şi să se joace. Îl lua cu el pe Iepurele de catifea şi, înainte să—nceapă
să culeagă flori sau să se joace de—a bandiţii printre copaci, îi făcea întotdeauna Iepurelui un mic culcuş
undeva printre tufele de ferigă, unde să se simtă în siguranţă, fiindcă era un băieţel bun la suflet şi—i
plăcea ca Iepurelui să—i fie bine. într—o seară, pe când Iepurele stătea singur acolo, uitându—se la
furnicile care i se strecurau printre labe mişunând încoace şi—ncolo prin iarbă, a văzut două creaturi
ciudate care s—au ivit din tufele înalte din apropiere.
Erau iepuri, la fel ca el, dar cu blană deasă şi nou—nouţi. Pesemne că fuseseră făcuţi cu meşteşugeală,
fiindcă nu li se vedea nici urmă de cusătură, iar când se mişcau îşi schimbau forma într—un fel foarte
ciudat; acum erau lungi şi subţiri, pentru ca după câteva clipe să fie graşi şi umflaţi, în loc să rămână
neschimbaţi, cum era el. Labele li se auzeau foarte încet pe pământ şi s—au oprit la mică distanţă de el,
mişcându—şi năsucurile, în timp ce Iepurele se căznea să vadă în ce parte se afla cheiţa, fiindcă ştia că
vietăţile care săreau erau de obicei întoarse cu ceva. Dar n—a văzut nimic. Erau, cu siguranţă, nişte
iepuri dintr—un soi cu totul si cu totul nou.

L—au privit ţintă, iar Iepuraşul le—a întors privirea. Şi în tot acest timp tustrei și—au mişcat în
continuare năsucurile.
—De ce nu te ridici şi nu te joci cu noi? a întrebat unul dintre ei.
—N—am chef, a spus Iepurele, care nu voia să le explice că nu avea cheiţă.
—Haida—de! a zis unul dintre iepurii blănoşi. E simplu ca bună ziua. Pe urmă a făcut un salt mare
într—o parte şi s—a ridicat pe picioarele din spate.
—Nu cred că poţi şi tu! a spus el.
—Ba pot! a zis Iepuraşul. Pot să sar mai sus decât orice!
6|iepurele de catifea margery williams

Se gândise la felul cum îl arunca Băiatul, dar bineînţeles că n—a vrut s—o spună.
—Poţi să sari pe picioarele din spate? a întrebat iepurele blănos.
Asta era o întrebare groaznică, fiindcă Iepurele de catifea nici măcar n—avea picioarele din spate!
Spatele lui era dintr—o singură bucată, ca o pernă de ace. A rămas nemişcat între ferigi şi a sperat să nu
observe ceilalţi iepuri.
—Nu vreau! a mai spus el o dată.
Însă iepurii sălbatici au ochi foarte buni. Iar blănosul şi—a întins gâtul şi s—a uitat atent.
—Nici n—are picioarele din spate! a strigat el. Ce chestie, un iepure fără picioarele din spate!
Şi s—a pus pe râs.
—Ba am! a strigat Iepuraşul. Am picioarele din spate. Chiar stau pe ele!
—Atunci întinde—ţi—le şi arată—mi, uite—aşa! a zis iepurele sălbatic.
Şi a început să se—nvârtă şi să danseze în jurul lui, până când pe Iepuraş l—a luat ameţeala.
—Nu—mi place să dansez, a spus el. Mai bine stau pe loc!
Cu toate acestea, tare—ar fi vrut să danseze, mai ales că simţise că—l furnica într—un fel nou şi
ciudat prin tot corpul şi îşi dăduse seama c—ar fi dat orice pe lume ca să fie în stare să ţopăie cum făceau
iepurii ăştia.
Iepurele ciudat s—a oprit din dans şi s—a dat aproape. S—a apropiat atât de mult de data asta, încât
mustăţile lui lungi au atins uşor urechea Iepurelui. După care şi—a încreţit dintr—odată năsucul, şi—a
dat urechile pe spate şi a făcut un salt înapoi.
—Nu miroase cum trebuie! a strigat el. Nici măcar nu—i iepure! Nu—i de—adevăratelea!
—Sunt de—Adevăratelea! a spus Iepuraşul. Sunt Adevărat! A zis—o Băiatul! Şi n—a lipsit mult
să—nceapă să plângă.
Chiar atunci s—a auzit un zgomot de paşi, iar Băiatul a trecut în goană pe lângă ei, iar cei doi iepuri
ciudaţi au luat—o repede la picior şi au dispărut, lăsând să li se mai vadă o dată cozile albe.
—Întoarceţi—vă şi jucaţi—vă cu mine! a strigat Iepuraşul. Hei, întoarceţi—vă! Ştiu precis că sunt
Adevărat!
Dar n—a primit răspuns. Doar furnicile au continuat să alerge încolo şi—ncoace, iar tufele s—au
unduit uşor în locul pe unde trecuseră cei doi străini. Iepurele de catifea a rămas singur—singurel.
—Vai de mine, şi—a zis el. De ce—or fi fugit aşa? De ce n—au putut să se oprească şi să stea de vorbă
cu mine?
A rămas nemişcat mult timp, uitându—se la tufe şi sperând că iepurii aveau să se—ntoarcă. Dar nu
s—au mai întors şi nu după multă vreme soarele a coborât spre asfinţit, mici fluturi albi s—au făcut
nevăzuţi, iar Băiatul a venit si l—a dus acasă.
Au trecut câteva săptămâni. Iepuraşul a îmbătrânit şi s—a ponosit, dar Băiatul îl iubea la fel de mult.
Ţinea atât de mult la el, încât l—a drăgălit până l—a lăsat fără mustăţi, căptuşeala rozalie a urechilor i
s—a făcut gri, iar petele cafenii au dispărut. Ba chiar a început să—şi piardă forma, aşa că nici nu mai
semăna a iepure pentru ceilalţi, în afara Băiatului. Pentru el era la fel de frumos, iar ăsta era singurul
lucru de care—i păsa Iepuraşului. Nu dădea două cepe degerate pe felul cum îl priveau ceilalţi, fiindcă
vraja din camera copiilor îl făcuse Adevărat, iar când eşti Adevărat ponoseala nu mai înseamnă nimic.
Iar apoi, într—o zi, Băiatul s—a îmbolnăvit.
Era foarte roşu la faţă, vorbea în somn, iar trupul lui micuţ era atât de fierbinte, încât îl ardea pe Iepure
când îl strângea în braţe. Oameni necunoscuţi intrau şi ieşeau din camera copiilor, o lumină era lăsată
aprinsă toată noaptea şi cu toate acestea Iepurele de catifea rămânea acolo, ascunzându—se de ochii
celorlalţi sub pătură, şi nu făcea nicio mişcare, fiindcă se temea că, dacă l—ar fi găsit, ar fi putut să—l ia
de—acolo şi ştia că Băiatul avea nevoie de el.
Au fost zile lungi şi triste, căci Băiatul era prea bolnav ca să se joace, iar Iepuraşul se plictisea
nefăcând nimic de dimineaţa până seara. Dar se ghemuia răbdător şi aştepta cu înfrigurare ziua când
Băiatul avea să se facă bine şi aveau să iasă amândoi în grădină, printre flori şi fluturi, şi să se joace atât
de frumos în tufele de zmeură, cum făcuseră şi—altădată. A pus la cale tot felul de lucruri frumoase şi,
pe când Băiatul stătea în pat, pe jumătate adormit, i s—a apropiat de pernă şi i le—a şoptit la ureche. Şi
ce să vezi? N—a trecut mult şi temperatura a scăzut, iar Băiatul s—a simţit mai bine. Era în stare să se
ridice în capul oaselor şi să se uite la tot felul de cărţi cu poze, pe când Iepuraşul stătea mai departe
ghemuit lângă el. Iar într—o bună zi l—au lăsat să se dea jos din pat şi să se îmbrace.
7|iepurele de catifea margery williams

Era o dimineaţă frumoasă şi însorită, iar ferestrele erau larg deschise. Îl scoseseră pe Băiat pe balcon,
înfofolit într—un şal, iar Iepuraşul rămăsese pitit în aşternut şi căzuse pe gânduri.
Băiatul avea să se ducă la mare a doua zi. Totul fusese aranjat, iar acum trebuia respectat doar sfatul
medicului. Au vorbit cu toţii despre asta, în timp ce Iepuraşul a rămas ascuns şi a tras cu urechea, scoţând
doar capul de sub pătură. Camera urma să fie dezinfectată şi toate cărţile şi jucăriile pe care pusese mâna
Băiatul cât timp stătuse în pat trebuiau arse.
„Uraaa!" şi—a zis Iepuraşul. „Mâine mergem la mare!"
Băiatul vorbise de multe ori despre mare, iar Iepurele ardea de nerăbdare să vadă valurile înalte care
se apropiau de ţărm, crabii mici şi castelele de nisip.
Chiar atunci, l—a văzut Dădaca.
—Și moș Rilă? a întrebat ea.
—Ăsta? a spus doctorul. Păi, colcăie microbii de scarlatină—n el! Ardeţi—l imediat. Auzi, prostie!
Luaţi—i unul nou. De ăsta n—are voie să se mai atingă!

Aşa că Iepuraşul a fost vârât într—un sac, la un loc cu cărţile cu poze şi cu o sumedenie de vechituri,
apoi dus în capătul grădinii, in spatele coteţului de păsări. Era locul cel mai bun pentru făcut focul, numai
că grădinarul avea prea multă treabă în clipa aceea. Trebuia să semene cartofi şi să culeagă mazărea, dar
a promis că în dimineaţa următoare avea să vină devreme şi să ardă tot.
În noaptea aceea, Băiatul a dormit în altă cameră şi i s—a dat un iepure nou pe care să—l ţină în braţe.
Era o mândreţe de iepure, din pluş alb şi cu ochi de sticlă adevărată, însă Băiatul era prea agitat ca să—i
pese foarte mult de el. Căci a doua zi avea să se ducă la mare, iar acesta în sine era un lucru atât de
frumos, încât nici nu mai putea să se gândească la altceva.
Şi în timp ce Băiatul dormea şi visa marea, Iepuraşul stătea printre vechile cărţi cu poze lăsate în
colţul din spatele coteţului de păsări şi se simţea foarte singur. Sacul fusese lăsat dezlegat, aşa că Iepurele
a izbutit, căznindu—se un pic, să scoată capul pe gura sacului şi să se uite—afară. Îl cam luase
tremuratul, fiindcă se obişnuise să doarmă într—un pat cumsecade, iar acum blana i se subţiase atât de
mult de la cât fusese strâns în braţe, încât nu—l mai apăra de frig. In apropiere se vedeau tufele de
zmeură care creşteau aidoma unei jungle în a cărei umbră Iepurele se jucase cu Băiatul în dimineţile
de—altădată. Iepurele s—a gândit la orele lungi petrecute sub lumina soarelui în grădină — cât de
8|iepurele de catifea margery williams

fericite fuseseră! — şi a simţit cum îl năpădeşte o tristeţe grea. Parcă le vedea pe toate trecându—i prin
faţa ochilor, una mai frumoasă decât alta: căsuţele pentru zâne din straturile de flori, serile liniştite din
pădure, când stătea ascuns în tufe şi furnicile îi alergau peste labe, şi ziua minunată când a ştiut pentru
prima oară că era Adevărat. S—a gândit la Calul de Piele, atât de înţelept şi de blând, şi la toate câte—i
spusese. Însă la ce bun să fii iubit, să—ţi pierzi frumuseţea şi să ajungi Adevărat, dacă totul se termina
aşa? O lacrimă, o lacrimă adevărată, i s—a prelins pe lângă năsucul ponosit de catifea şi a căzut pe
pământ.
Iar pe urmă s—a petrecut ceva ciudat. Căci tocmai în locul unde căzuse lacrima a crescut din pământ
o floare, o floare misterioasă, care nu semăna deloc cu cele care creşteau în grădină. Avea frunze verzi şi
subţiri de culoarea smaraldului, iar în centrul frunzelor, un boboc ca un potir de aur. Era atât de frumos,
încât Iepuraşul a uitat să mai plângă — a rămas pe loc şi s—a uitat la floare. Şi în scurt timp bobocul s—a
deschis, iar dinăuntrul lui s—a ivit o zână.
Era fără doar şi poate cea mai frumoasă zână din lume. Era îmbrăcată cu o rochie din perle şi stropi de
rouă, purta flori în jurul gâtului şi în păr, iar chipul ei avea perfecţiunea unei flori. Zâna s—a apropiat de
Iepuraş, l—a luat în braţe şi l—a sărutat pe năsucul de catifea care i se umezise de la plâns.
—Ştii cine sunt eu, Iepuraşule? l—a întrebat ea.
Iepurele şi—a ridicat privirea şi i s—a părut că—i mai văzuse chipul, dar nu—și dădea seama unde.
—Sunt Zâna camerei copiilor, a spus ea. Am grijă de toate jucăriile pe care le—au iubit micuţii. Când se
jerpelesc si nu mai au nevoie de ele, vin, le iau cu mine si le fac Adevărate.
—Dar n—am fost Adevărat şi pân—acum? a vrut să ştie Iepuraşul.
—Ai fost Adevărat pentru Băiat fiindcă te iubea, a răspuns Zâna. Acum o să fii Adevărat pentru toată
lumea.

L—a strâns în braţe pe Iepuraş şi a zburat cu el în pădure.

Se luminase, fiindcă apăruse luna. Toată pădurea era frumoasă iar frunzele ferigilor sclipeau aidoma
argintului îngheţat. In luminişul dintre trunchiurile copacilor, iepurii sălbatici dansau cu propriile umbre
în iarba de catifea, dar când au văzut—o pe Zână s—au oprit cu toţii si s—au strâns în cerc ca să se uite
la ea.
—V—am adus un nou tovarăş de joacă, a spus Zâna. Trebuie să fiţi foarte buni cu el şi să—l învăţaţi tot
ce—i prinde bine să ştie în Iepurania, fiindcă o să trăiască ici cu voi pentru totdeauna!
9|iepurele de catifea margery williams

Apoi l—a mai sărutat o dată pe Iepuraş şi l—a aşezat în iarbă.

—Fuga la joacă, Iepuraşule! a zis ea.
Însă Iepuraşul a rămas pe loc preţ de o clipă, fără să se mişte. Căci, când i—a văzut pe toţi iepurii
sălbatici dansând în jurul lui, şi—a amintit dintr—odată că nu avea picioarele din spate şi n—a vrut să—l
vadă ceilalţi că era făcut dintr—o singură bucată. Nu ştia că, în clipa când îl sărutase pentru ultima dată,
Zâna îl preschimbase cu totul. Şi ar fi putut să stea pe loc multă vreme, prea sfios ca să se mişte, dacă
tocmai în clipa aceea nu l—ar fi gâdilat ceva pe nas, iar el, fără să—şi dea seama ce făcea, n—ar fi ridicat
unul dintre picioarele din spate ca să se scarpine.
Aşa a descoperit că avea picioarele din spate! în locul catifelei ponosite avea o blană cafenie, moale si
lucioasă, urechile i se mişcau singure iar mustăţile erau atât de lungi, încât atingeau iarba. A făcut o
săritură, iar bucuria de—a avea picioarele din spate a fost atât de mare, încât a început să ţopăie de
colo—colo pe ele, sărind într—o parte şi dansând în cerc, cum făceau şi ceilalţi; iar când, într—un târziu,
s—a oprit ca s—o caute din priviri pe Zână, aceasta plecase. Era în sfârşit un Iepure Adevărat, în rând cu
toţi ceilalţi.

A trecut Toamna, pe urmă Iarna, iar Primăvara, când zilele se lungeau şi vremea se încălzea, Băiatul a
ieşit la joacă în păduricea din spatele casei. Şi, în timp ce se juca, doi iepuri s—au furişat printre tufele de
ferigă şi s—au zgâit la el. Unul dintre ei era cafeniu peste tot, însă celălalt avea nişte semne neobişnuite
sub blană, de parc—ar fi fost pătat cu multă vreme în urmă, iar urmele petelor i s—ar fi văzut şi acum. La
rândul lor, năsucul moale şi ochii negri şi rotunzi i se păreau atât de cunoscuţi, încât Băiatul şi—a spus:
„Seamănă leit cu bătrânul meu Rilă, pe care l—am pierdut când am făcut scarlatina!"
Dar n—a ştiut niciodată că era chiar Rilă al lui, care se întorsese să se uite la copilul care—l ajutase
pentru prima oară să fie Adevărat.