Eu și lumea asta

de Mihai Chițuc

ilustrații de Adela Maria Calistru

editată de Ariadna Pui
 Viața este o clipă, o fulgerare, față de veșnicia Universului.
De aceea, în această clipă trebuie să arzi. Să nu-ți fie rușine
de ce lași în urmă, atunci când vei părăsi această lume!
Să fie rodnică viața ta atâta timp cât ai fost
o clipă trăitor pe Terra!

Aristotel

O luptă-i viața, deci te luptă

Cu dragoste de ea, cu dor.

George Coșbuc

Trăiește-ți clipa în picioare, așa cum și-o trăiesc și brazii.

Grigore Vieru 
Pe data de 9 noiembrie 1936, în miezul zilei, s-a născut în familia
Chițuc din comuna Horbova, județul Dorohoi, al treilea copil. Un băiat
după două fete. S-au hotărât să îl cheme Mihai pentru că era a doua
zi după Arhanghelul Mihail și Gavril. Fiind sâmbătă, înregistrarea la
primărie s-a făcut abia luni, pe 11 noiembrie. Aceasta i-a rămas ziua
de naștere pe buletin pentru totdeauna.
Nu știu dacă mi-a adus noroc sau nu, însă lumea asta în care am
trăit mi s-a părut strâmbă și nedreaptă.
Până la șapte ani, când am mers la școală, nu am simțit nici un
fel de necaz. Iarna stăteam pe cuptor unde aveam lumea noastră.
Printre păpușile surorilor mele mai mari, încăpeam și eu cu jucăriile
mele. Vara, în schimb, era o binefacere a naturii și a lui Dumnezeu.
Să vă spun, din ce mi-aduc aminte, cum arătau locurile copilăriei
mele. Casa noastră era puțin ieșită lateral din sat, exact pe malul
Prutului. Grădina din spatele casei dădea chiar în râu. Ca să faci baie
nu aveai decât să te dezbraci în porumbul din grădină și să te arunci
în Prut. În dreptul casei noastre exista trecerea peste Prut cu un pod
umblător. O barcă uriașă în care încăpeau patru căruțe era împinsă
spre malul celălalt. Acest lucru se făcea cu un podar, care avea în
dotare și o barcă pentru persoane. Mama, care era dintr-un sat de
peste Prut, trecea adesea și mă lua câteodată și pe mine.
Casa era mare, cu un acoperiș înalt din șindrilă cum se făceau în
Bucovina. O curte mare era împrejmuită de un gard lung și alte
acareturi, pe trei părți. În centru era un nuc. În curtea aceasta
încăpeau zeci de păsări de tot felul, două vaci, doi cai, vreo zece oi
și un cățel, Tărcuș.
 Toată vara o petreceam în luncă, care era un rai. Am și acum
emoții când mi-aduc aminte și-i simt umbra, cărările bătătorite,
mirosul de lemn putrezit al apei de la mal. Lunca era a satului,
a obștii cum s-ar spune, și veneau acolo animalele din cartierul
nostru. Din trei părți mărginită de Prut și dintr-o parte de un mal
înalt, zici că nu era mare lucru să păzești animalele. Dimineața le
dădeai drumul singure și mergeau în luncă, treceau printr-un loc
săpat de oameni în mal și până seara nu știam de ele.

Noi, copiii, eram foarte ocupați, încât nu ne trebuia nici mâncare

până seara. Băieții făceau bețe închistuite, adică cu modele.
O vergea proaspătă de răchită era încrustată cu briceagul în
diferite modele, coaja era îndepărtată și rămânea o operă de
artă. Golurile rămase fără coajă erau vopsite cu mure sau fragi și
admirate de toți. La sfârșitul zilei bețele erau aruncate pe Prut și
spuneam: Du-te, băț frumos, pe apă-n jos și ne-adu noroc lui (ne
spuneam numele).

Eu nu am făcut niciun băț, pentru că nu aveam briceag. Cea mai

mare dorință a mea era să am un briceag ca al lui Ștefan, un
vecin. Visam și noaptea.

Apoi, fete și băieți, vizitam malul înalt al Prutului, în care își

făceau cuibul lăstunii, un fel de rândunele mai mari. Nu le stricam
cuiburile, pentru că știam de acasă că o astfel de faptă ne face
să fim pistruiați toată viața. Ne plăcea cum se zbăteau lăstunii și
ne ciupeau ca să nu umblăm la cuiburi.

Noi, copiii, nu aveam decât să păzim locurile de ieșire din luncă pe

unde fugeau acasă vacile care aveau viței mici. Când vaca răgea la

6
 poartă, mama spunea: Iar spânzurații cei de copii aleargă după
lăstuni în loc să păzească vacile.
Seara veneam frânți și adormeam înainte să mâncăm ceva. Doar
dacă nimeream când mama mulgea vacile mai prindeam câte o
cană de lapte, acolo pe pragul grajdului.
Noi, care eram mai mărișori, alergam pe sub mal, uitându-ne la găurile
unde erau cuiburile de lăstuni. Unul stătea grămadă jos, iar celălalt
se urca pe el și ajungea la cuib. Pe mal era o cărare doar la câțiva
centimetri de apă. Ionel, fiind mic, alerga doar pe cărare, nu avea
voie să vină sub mal. Obosit, a adormit pe cărare. Era periculos, doar
o dată dacă se întorcea, cădea în apă. L-a găsit un vecin, adormit,
plin de furnici. L-a luat în brațe și l-a dus la mama.
— Ia uite-le fetele celea (era vorba de Militina și Maricica, surorile
care îl aveau în primire), s-au luat cu joaca și-au uitat de băiet. Las’
că vin ele acasă!
Într-o zi, o oaie de-a noastră a intrat în Prut să bea apă și a luat-o
curentul. Ionel a povestit acasă că: Oaia noastră neagră era în Prut,
când se vede, când se nu.
Pe Ionel, când era mic, l-au încercat multe necazuri. La patru ani s-a
îmbolnăvit de scarlatină. A trebuit să stea în spital la Noua Suliță
șase săptămâni. Tratamentul principal era să nu mănânce. Ar trebui
să stea cu el cineva din familie, dar nu oricum. Ci o persoană în vârstă,
de care nu se poate lua boala, ne-a spus doctorul.
A fost dusă acolo Mătușa Domnița. Săraca femeie, câte a tras.
Plângea și ea de mila lui când cerea mâncare. Îi dădea mâncare pe as-
8 9
cuns. Au prins-o doctorii și era s-o bată. Îl omori cu zile, mătușă!
strigau ei.
Lucrul bun în treaba asta a fost că s-au legat prieteni toată viața. Cât
a mai stat în Horbova, îl ocrotea, îl dezmierda, îi spunea: Colonelul
mătușii, colonel. A avut dreptate, Ionel a ajuns colonel.
Într-o altă zi, mama și tata au plecat la târg, la Herța, cu treburi. L-au
dat în primire la fete. El a intrat singur în camera unde tata avea o
mașină de tocat nutreți, a băgat pe uluc să pună paie și a învârtit la
roată. Mașina i-a prins mâna. La răcnetele lui, fetele au alergat și l-au
găsit plin de sânge și foarte speriat. Au avut prezență de spirit și au
dat roata înapoi și i-au scos mâna. A avut mare noroc. Mâna lui fiind
mică (avea cinci ani), oasele nu s-au fracturat și numai s-a zdrelit
pielea. Nu vă mai spun ce-a fost seara când s-au întors părinții.
Plânsete, pedepse, tot tacâmul.
Dar cea mai mare cumpănă a tras-o Ionel când era încă în scutece.
Mama și cu tata l-au dus cu sania într-o iarnă cu multă zăpadă, cu
viscol, la un doctor la Herța, pentru că tușea. La întoarcere l-au învelit
cu multe cârpe. Mama s-a înfofolit și ea. Când au ajuns în curte, au
văzut că băiatul nu-i. Au întors repede sania și l-au găsit nu departe
de casă, dormea în zăpadă cu fața în sus.
L-a ocrotit Dumnezeu de fiecare dată. Așa să fie până la sfârșit.
 Îmi plăcea deosebit să privesc Prutul primăvara, când venea furios
și umflat. Era un spectacol. Îl priveam din grădina noastră. Veneau
pe apă lemne, mobilă, animale moarte, chiar și o cușcă cu un cățel
deasupra. Era înspăimântător. Dar totuși îl priveam ore în șir.
În 1943, toamna, am mers la școală în clasa I. Nu îmi aduc aminte
nimic din primele zile de școală. O doamnă învățătoare, nu-mi
amintesc imaginea, era la toate clasele. Soțul ei, învățător și el, era
pe front. A venit într-o zi când era într-o permisie și ne-a cântat la
vioară. A plecat și nu s-a mai întors niciodată.
Biata doamnă învățătoare a rămas văduvă tot restul vieții. Era în
plin război. Copiii care aveau părinți plecați pe front primeau câte o
masă la școală. Am cerut învățătoarei să-mi dea și mie. Părea bună.
O supă de cartofi, cu pâine acră de secară. Nu am mai cerut altă
dată.
Vecin cu noi trăia moș Vasile Axinte. Avea doi băieți de-o seamă cu
noi și-o nevastă șchioapă. Omu’ acesta a fost toată viața lui, până
s-a căsătorit, argat la boieri
în Cernăuți.
10
Știa atâtea povești și întâmplări de viață încât puteai să stai zile
întregi să îl asculți. De unde știa el atâtea povești cu zâne și feți-
frumoși, nici acum nu îmi dau seama. Venea des la noi și povestea
până adormeam. Mama nu prea voia să îl primească, pentru că fuma
foarte mult. Noi îl rugam: Hai, moș Vasile, mai vino la noi!
– Spuneți-i mamei voastre să mă primească, să îmi facă colțunași,
răspundea el.
A fost luat pe front și nu a mai ajuns înapoi acasă. Se pusese granița,
s-a stabilit în Dumeni cu noi după ce ne-am întors din refugiu. Soția
și băieții lui au rămas dincolo. Este îngropat în cimitirul din Dumeni.
A murit fără să îi mai vadă vreodată.
L-am divinizat. De câte ori vorbea despre băieții lui, plângea. Își
ștergea lacrimile cu mâneca.
11
 I-am făcut și eu un bine odată, pentru clipele frumoase din copilărie
când am ascultat poveștile lui. Eram deja mare, salariat în Dorohoi.
M-am dus la el să îl văd. Stătea într-o casă sărăcăcioasă lângă o
femeie, văduvă și ea de război. Era foarte bolnav, respira greu din
cauza fumatului. Mi-a spus: Mihai, adu-mi ceva de la Dorohoi, un
medicament să mă mai ușureze. I-am adus. La câteva zile mi-a spus
că se simte mai bine. Mama mi-a spus: Așa-i trebuie, că a fost toată
viața un laidac. A stat tot timpul cu coada-n Prut și cu țigara-n gură.
De aceea nu s-a prins nimic de el, decât povești. Dar e bine că l-ai
ajutat totuși. Este și el de-al nostru.

Am acum optzeci și patru de ani, dar această perioadă a fost cea

mai fericită din viața mea. Dar vai, ce scurtă! Restul până aici a
fost o luptă. Păcat că nu se mai poate repeta; doar dincolo,
cine știe.

Totul s-a ruinat într-o clipă. La mijlocul lunii martie

1944, tata a venit agitat acasă. I-a spus mamei să fim
gata într-o oră că plecăm în refugiu. Tata era instructor la premilitari
și la ordinul lui Antonescu aceștia trebuiau deplasați în țară din calea
frontului, în ideea de-a nu fi capturați de ruși.

Înainte de plecare, tata s-a dus în luncă, de unde a venit cu un braț

de nuiele cu care a făcut un coviltir de căruță. A aruncat pe el niște
covoare și a fost gata. Mama, plângând, a pus tot ce a putut în
căruță. Ce poate să încapă într-o căruță dintr-o gospodărie destul
de mare? Și cu șase copii în ea. Mai nimic. Într-un ceas a fost gata.

Eu eram foarte fericit. Puteam, în sfârșit, să stau în față și să țin

hățurile. Eu vedeam asta ca o plimbare. De altfel, auzeam prin casă
înainte să plecăm că oricum nu vom sta mult. Maxim o lună.

12
 Propaganda lui Antonescu spunea că rușii vor fi opriți la Nistru. Apoi
la Prut. Apoi în munți, la centura de foc a lui Carol (peste o sută de
cazemate numite Aliniamentul Focșani Nămoloasa Galați). Se știe
că nu i-a oprit nimeni pe ruși până la Berlin, iar noi nu am mai văzut
casa niciodată.
Am ieșit în sfârșit pe poartă. Toată lumea plângea în hohote. Țața
Valeria, o soră a tatei, Tanti Lenuța, o altă soră a tatei, mama, toți
plângeau. Tărcuș, câinele nostru a început să urle. Groaznic urla.
Parcă-l văd, pătat cu negru și alb, ținea botul în sus și urla, parcă
plângea. Pentru prima dată mi s-a ridicat părul în cap și-am început
și eu să plâng. Tata s-a întors să închidă poarta și-a strigat la Țața
Valeria:
– Valerie, când ajungem noi în sat, să dai drumul la câine. A avea grijă
Dumnezeu de el.
Mai târziu, când Țața Valeria ne-a vizitat la Dumeni, a zis că a dat
drumul la câine, dar nu l-a mai văzut niciodată. Săracul Tărcuș! A
trebuit să suporte și el ororile războiului, hachițele demente a doi
nebuni, Hitler și Stalin. O fi murit, cine știe în ce șanț, cu vederea
zbenguielilor noastre prin luncă după lăstuni.
Și acum, la sfârșit, când totul ar trebui să fie uitat, îmi reproșez
câteodată de ce nu m-am uitat în urmă când am ieșit din curte.
Măcar o clipă. Eram fericit că pot mâna caii.
În mijlocul satului, la primărie, erau adunați toți cei treizeci de tineri
între optsprezece și douăzeci de ani (premilitarii), cu familiile lor.
Băieții aveau în spate ranițe improvizate din traiste sau saci, legați
cu sfoară.
14
Aveau, probabil, acolo un rând de haine, o bucată de pâine și
obligatoriu poza de familie. Tata fiind concentrat și obligat să
meargă cu ei, și-a luat și familia. Așa am ajuns refugiați pe drumurile
României.
Eu eram în față, mânam caii și îmi plăcea să-i privesc. Avea tata o
iapă extraordinar de frumoasă și cuminte. Tatei îi plăcea de mic să
crească cai, să aibă cai frumoși.
La Dorohoi am ajuns pe întuneric, pe un viscol cumplit, cu multă
zăpadă. Am fost cazați la clădirea unde mai târziu era OCL-ul (Oficiul
de Comerț Local) în Dorohoi, la un văr de-al mamei, unul Buzduga,
care era de mai mult timp în Dorohoi și avea în această clădire un
hotel și un restaurant.
A doua zi, 11 martie 1944, am pornit pe o zăpadă mare, dar cu soare.
Zăpada s-a dus până la prânz. Pe drumul mare nu se putea merge;
era ocupat de armata română care se retrăgea pentru a forma
aliniamentul din munți. Am luat-o pe ocolite, prin Suceava, Târgu
Neamț, Roznov, Roman. Ne opream noaptea în câte un sat și eram
cazați de cele mai multe ori în casele boierilor sau preoților care se
refugiaseră deja în alte locuri.
În anumite sate am stat chiar mai mult, câte o săptămână. Așa se
face că pe la sfârșitul lunii mai am ajuns abia la Focșani. Căile ferate
erau ocupate de trenuri militare, încărcate cu tunuri, cu tancuri, cu fel
de fel de lăzi mari și cu militari. Sute de militari. La o trecere de cale
ferată, se stătea câteodată și două ore.
La bariera Focșaniului, Tanti Lenuța a venit în grabă la noi în căruță
și ne-a dat jos pe toți. Stăteam pe șanț și ne uitam la trenuri.
15
 La plecare, am aflat că mama născuse acolo, în căruță. Singură,
doar cu Tanti Lenuța. Când am intrat în căruță, am văzut-o cu un
copil înfășurat în niște cârpe, albă la față și zâmbind strâmb. Sora
mea, Geta, s-a născut pe 25 mai 1944 la bariera Focșaniului.
Ne-am cazat într-un sat la cinci kilometri de Focșani, în Jariștea, în
casa unui CFR-ist care făcea naveta la Focșani și venea zilnic beat
acasă. Cânta același cântec: Hai, tramvai, tramvai, tramvai. De altfel,
era foarte simpatic și bun.
Nevasta lui era bucovineancă de lângă Rădăuți, o femeie de o
bunătate cum rar poți să întâlnești. Ea a botezat-o pe Geta, cea
născută la barieră. I-a pus numele ei, de Eugenia, împotriva dorinței
mamei, care dorea alt nume.
Aici mai era o vecină care venea des la noi. Parcă-o văd. Măruntă,
slabă, plângea tot timpul. Primise veste scrisă că soțul ei murise
la Odesa. Eu știam de acasă o poezie, Scrisoare din război. Era în
manualul clasei a IV-a și eu o învățasem pe de rost. Totdeauna
îmi spunea: Mihai, mai spune-mi tu poezia aceea cu Răducu. Și eu
începeam:
Tu, Răducu lui tătucu,
Tu dormeai când am plecat
Pentru țară să mă bat
Am plecat să apar glia
Să fac mare România.
Și urmau vreo opt strofe. Plângea și strângea hârtia în mână. Mă
săruta pe frunte și pleca. Știam că mâine va veni iar. Îmi aduc aminte
16
și pagina din cartea de unde am învățat poezia. În josul ei era înfățișat
mareșalul Antonescu, descălecat, rugându-se în genunchi la o cruce
mare cu Iisus Hristos răstignit.
Totdeauna mi-a plăcut să spun poezii. Le învățam foarte ușor, mai
ales pe cele care îmi plăceau. În clasa a III-a, a IV-a, spuneam poezii
la toate serbările școlare. Oamenii din sat se întrebau: Al cui este
băiatul ăsta?
– A refugiatului din capătul satului. Băi, ce copil cuminte are!
Dar am mai făcut și gafe: în clasa a III-a, asta era prin ‘48 în plină
dominație rusească, trebuiau spuse poezii comuniste cu Stalin.
Învățătorul mi-a dat să învăț o poezie de acest gen. Nu înțelegeam
nimic, dar am memorat-o. Era acolo un vers care suna cam așa: Cu
cărțile lui Marx noi ne adăpăm.
Poezia era scrisă de învățător cu creionul pe o hârtie, iar eu am citit:
Cu căruțele lui Marx. Învățătorul a avut inspirația să mă pună să spun
poezia înainte. Când a auzit, s-a scandalizat: Ce căruță vorbești tu
acolo? și m-a scutit să o mai spun.
Când eram în anul III la școala pedagogică, profesorul de limba
română mi-a dat să învăț o poezie despre pace, bomba atomică,
etc. Am învățat-o papagalicește. Iar când s-o recit, la sala teatrului,
am spus prima strofă și mi s-a rupt filmul. N-am mai știut. A fost
sfârșitul epocii mele de recitator.
17
 Aici, la Jariștea, am stat mult, până la mijlocul lui august. Tata ieșea
cu premilitarii la muncă. Acopereau cu pământ cazematele din jurul
orașului. Eu mă jucam prin cazemate. Erau sinistre. Nimic plăcut.

Într-o zi, eram cu Ionel de mână pe ulița satului. Am văzut o mașină

germană care venea înspre noi. Ne-am lipit de gard să poată trece,
iar nemții au îndreptat-o spre noi încet, foarte încet și râdeau. Când
mașina ne-a atins picioarele, am strigat: Mămucaaaa. Atunci, nemții
(erau doi) au râs tare, cu gura mare, au dat mașina înapoi și-au
plecat. N-am mai ieșit pe drum de frică.

Într-o zi, la mijlocul lui iunie, a venit ca o furtună ordinul să plecăm.

Auzeam vorbind: S-a rupt frontul de la Iași, rușii vin fără să poată fi
opriți.

Pe 22 iunie, rușii au năvălit peste Prut, au rupt frontul de la Iași și

nu mai puteau fi opriți. Noi am plecat în grabă din Jariștea, spre
comuna Morteni, din județul Dâmbovița, unde eram programați să
ajungem. Mergeam și ziua, și noaptea.

Șoselele erau pline de refugiați, dar mai ales de armata care se

retrăgea – și română și germană. Dincolo de Buzău, pe drumul spre
Târgoviște, a fost momentul crucial. Puteam să fim toți morți.

Mergeam pe mijlocul șoselei, care era plină și în dreapta, și în

stânga, și pe șanțuri de militari în retragere și de alți refugiați ca noi.
Nu puteai ieși din șosea. Nemții erau nervoși, strigau la noi și ne
amenințau cu pistoalele. Dacă le stăteai în cale, te împușcau pur și
simplu.

Și peste toate astea, rușii s-au apropiat și trăgeau în coloana care

18
 mergea pe drum. Trăgeau cu Katiușa. Doamne, ce armă îngrozitoare!
Are un șuierat care te paralizează, anume conceput în acest scop.
Stăteam cu toții în căruță, lângă mama. O țineam de haine și
plângeam groaznic.
Răcneam tare la fiecare explozie. Tata venea din când în când la
gura cortului și ne liniștea spunând că un regiment de soldați români
a fost trimis în urmă să mai rețină pe ruși.
Lângă căruța noastră mergea un om cu un copil în cârcă. A cerut
voie să îl luăm pe băiat în căruță. Așa ne-am făcut cu un copil în
plus. Murdar, flămând și speriat. Plângea tot timpul și-l striga pe tat-
su.
Rușii au început să mitralieze șoseaua din avion. Toți am înțeles
că acesta este sfârșitul. Se mergea foarte încet. Câțiva metri și
se opreau jumătate de oră. Șoseaua se bloca des. Atunci când se
oprea, tata venea la noi și ne liniștea.
– Am auzit că românii au trimis un detașament de sacrificiu, să mai
rețină pe ruși.
În sfârșit, tata a găsit o cale de a ieși din șosea. Se făcuse o breșă. A
tras căruța spre dreapta și la primul drum care s-a ivit, a dat în cai și
a ieșit de pe șosea. Premilitarii s-au împrăștiat, fiecare cum a putut.
Nu s-a mai știut nimic de ei.
Tatăl copilului de la noi din căruță s-a rătăcit de noi. Premilitarul
care dusese vaca noastră pe lângă căruță tot drumul până atunci,
a ieșit și el din șosea, dar mai târziu, într-un alt sat, mai departe. A
fost salvarea noastră. Pentru că în urmă, șoseaua a fost mitraliată
20
de ruși din avioane și multă lume a murit, blocând de tot șoseaua.
Auzeam în urmă prăpădul.
Am ajuns într-un sat. Oamenii erau îngroziți ca și noi, până și câinii
urlau și vitele răgeau de atâta zgomot. Peste două ore, au intrat rușii
în sat. În față era o mașină tip tanchetă cu șofer și-un ofițer. Urmau
două camioane cu soldați. Toți oamenii au dispărut. Nu se vedea
nimeni.
Dar toți urmăreau pe unde puteau ce se întâmplă. Noi am tras căruța
în curtea preotului din sat, care se refugiase. Lângă noi era școala.
În ea era adăpostit un regiment românesc (mai bine zis ce rămăsese
din el, vreo o sută cincizeci de militari, din probabil vreo trei mii câți
putea să aibă un regiment).
Mașina s-a oprit și rușii au strigat să se predea. A ieșit un ofițer
român și rusul i-a strigat iar. Au venit militarii, unul câte unul și s-au
aliniat pe marginea drumului. Rusul a făcut semn să predea armele.
Fiecare soldat român își săruta pușca și o așeza în canal.
Ofițerul rus a inspectat școala, unde a mai găsit un soldat. Acesta
zăcea pe o pătură, cu fundul și spatele numai o rană. În ziua
respectivă, soldatul furase o pătură și a dat-o la un țăran pentru o
pâine. A fost pedepsit cu douăzeci și cinci de lovituri la fundul gol,
date cu o cravașă sau cu un băț. Aceasta era pedeapsa impusă
de Antonescu pentru întreaga armată pentru fapte de indisciplină.
Ofițerul rus s-a mirat și l-a lăsat acolo. I-a spus că poate să meargă
acasă. Îi tot spunea dealeco, adică să meargă departe.
21
 Apoi i-a arătat ofițerului român că trebuie să predea drapelul
regimentului, care era ascuns pe undeva prin școală. Insista pe
rusește: Davai, davai. Un militar român a adus drapelul. Rusul l-a
inspectat, l-a aruncat în mașină și a plecat de unde a venit. Toți se
uitau la armele din canal și plângeau. Plângeau și oamenii din sat.
Românii au fost încolonați și păziți de patru ruși cu automate, apoi
au plecat de unde au venit mașinile.
După două zile am pornit și noi să facem drumul invers spre casă.
Singuri, fără vacă, fără premilitari. Nu știam nimic de soarta lor.
Oamenii din sat spuneau că în cursul zilei șoseaua a fost puternic
mitraliată de avioane rusești. Multă lume a murit, șoseaua a fost
blocată toată noaptea. Dumnezeu ne-a salvat!
de ruși și ne-au somat cu armele. S-au uitat apoi în căruță și n-au zis
nimic. Eram speriați ca niște pui de vrabie în cuib.
Unul din ei ne-a zâmbit, ne-a mângâiat și ne-a dat o pâine și-o cutie
cu marmeladă. Ne-a arătat apoi o poză cu copiii lui. Erau doi băieți,
blonzi, care stăteau pe marginea unei ape. Spunea: După ce ajungem
la Berlin și facem kaput pe nemți, voi merge acasă la băieții mei. Erau
și ei oameni.
Ne-au spus să părăsim zona că ei au treabă cu nemții din pădure.
Și a început potopul. Rușii trăgeau spre pădure cu mitralierele și cu
două tunuri mici aduse din șosea. Săreau copacii cu tot cu rădăcini
în sus. Stăteam lipiți de mama și plângeam groaznic.

Mergeam mai mult pe margini, pe drumuri lăturalnice, de țară. Evitam

șoselele, care erau pline de ruși beți, care puteau să ne împuște fără
să ezite.

În zona Focșani-Buzău, rușii au intrat în cramele boierești, au spart

butoaiele cu armele și au băut până au căzut. Unii dintre ei s-au
înecat în vin. Într-o zi ne-am adăpostit între niște lanuri de porumb,
nu departe de șosea. De acolo se auzea un zgomot infernal. Rușii
cântau, erau beți și împușcau cu automatele. Tremuram de frică. Ne
era frică de Geta, să nu plângă și să ne dea de gol.

Lângă noi era o pădurice. De acolo au început să tragă niște

nemți rătăciți, care probabil, din deznădejde, făceau asta aproape
inconștienți. Trăgeau cu cartușe trasoare, care treceau pe deasupra
noastră. Eram la mijloc. Și era noapte. În zori, a venit un detașament

22 23
 A durat cam o jumătate de oră. Rușii s-au dus apoi spre pădure. Au
găsit și nemți vii. Îi aducea pe fiecare cu pușca la spate și îi împușcau
sub un pod, unde curgea un pârâu. Când am trecut noi pe pod, erau
acolo, pe prund, nemți împușcați și aliniați jos. Mama a zis să nu ne
uităm.

A trecut pe lângă noi un neamț escortat de un rus. Era probabil ofițer,

pentru că avea pe el o cămașă fină și cizme de lux. A aruncat din
mers în căruța noastră o poză. Erau doi copii, cu o femeie în mijloc,
pe o pajiște. Râdeau cu gura mare și arătau cu mâna ceva. Era
probabil familia lui din Germania. Pe verso era adresa lui de acasă
din Germania. Și-a închipuit probabil că vom scrie noi, să le spunem
cum s-a sfârșit el.

Tanti Lenuța plângea și tot spunea: Ce om frumos era. N-a avut cine
să îi scrie și desigur ar fi fost și foarte greu și periculos. Am păstrat
poza mult timp.

Într-o zi, aproape de Râmnicu Sărat, a trebuit să ieșim pe șosea să

putem trece un pod. Șoseaua era plină de ruși. Un rus s-a oprit în
dreptul nostru, a descălecat și a făcut semn tatei să deshame iapa.
Era un animal frumos, blând și deștept. Se înțelegea cu toți numai
din semne. O crescuse tata de mică. O iubea mai mult ca orice pe
lume.

Tata a încercat să îi explice că are nevoie de cal, că are copii pe care

să-i ducă acasă. Rusul l-a amenințat cu pistolul. Tata a deshămat
calul, rusul a legat șaua pe el, a încălecat și a dat să plece. Iapa nu
voia să plece. Se învârtea roată. Se uita în urmă la noi. L-a rotit pe rus
de câteva ori și a plecat apoi.

24
 Când s-a întors spre noi, tata avea fața plină de lacrimi. A fost prima
și ultima dată când l-am văzut pe tata plângând. Tata n-a mai plâns
vreodată până a murit.
Soldatul rus ne-a dat un cal în schimb, care era epuizat și avea pe
spate o rană mare, de la șa, din care curgea sânge. A căzut după
numai câțiva kilometri.
Am completat cu altul ceva mai bun, de pe un imaș, unde erau mai
mulți cai lăsați de ruși. Cu el am plecat mai departe. A murit și acesta
după câtva timp. Era aprins, nu putea respira.
La Zvoriștea, aproape de Dorohoi, era spre seară și Geta născută de
două luni, plângea groaznic. Mama s-a dus la câteva case să-i poată
face baie. Dar n-a primit-o nimeni. Erau vremuri grele și oamenii erau
suspicioși și se temeau. Atunci a mama a spălat-o într-o baltă și așa
a mai reușit să o liniștească.
Când am ajuns la Dorohoi, șase luni mai târziu după ce am trecut
prima dată pe acolo, am aflat că s-a pus granița de numai o
săptămână. A căzut cerul pe noi. Până atunci nu am știut că nu
putem ajunge acasă. Trebuia să rămânem aici în România fără nici
o posibilitate de trai.
Am plecat totuși până la Cristinești, să ducem acasă pe băiatul lăsat
în căruța noastră de către tatăl său. Se chema Victor Ionel și era de
aceeași vârstă cu Ionel al nostru. Tatăl său ajunsese acasă înaintea
noastră. Scăpat ca prin minune de pe șosea. Făcuse tot ce trebuie
pentru înmormântare. Era aproape sigur că am murit toți. Nu credea
că am scăpat.
26
Bucuria a fost imensă. Ne-am cazat în casa preotului din sat. De
fapt, într-un grajd din curtea casei, deoarece el nu venise încă din
refugiu.
Într-o zi, tata s-a dus până la graniță. A văzut gardul de sârmă și pe
grănicerii ruși. S-a urcat într-un copac și a văzut târgul Herța, care
îi era foarte cunoscut. Dorul de casă era foarte mare. Un grănicer
rus l-a văzut și s-a luat după el, dar nu l-a ajuns. Rusul era îmbrăcat
gros și n-a putut fugi. Dacă l-ar fi prins atunci, probabil l-ar fi dus în
Siberia.
Dorul de casă era foarte mare. Aveam speranțe de la o zi la alta
că se va ridica granița. Părinții mergeau la vrăjitori, care întrețineau
această speranță deșartă. Mama plângea. Tot timpul plângea. Cred
că în această perioadă a vărsat găleți de lacrimi.
Când eram la Râșca, în timpul foametei din ‘47, mergeam cu vaca la
păscut și mă gândeam tot timpul la situația noastră și mă revoltam.
În gândul meu consideram că nu e drept ca noi, din oameni așezați,
cu stare și demni, să ajungem cerșetori, la limita de jos a sărăciei.
Fiind singur, ca să mă răcoresc, strigam din toți rărunchii: N-au
dreptul, n-au dreptul! Îmi răspundea doar ecoul.
Într-o zi, a trecut prin sat tocmai premilitarul care dusese vaca de
funie atunci când am ieșit de pe șosea. A ieșit și el cu vaca, dar mai
departe, în alt sat. I-a povestit tatei ce-a făcut cu vaca. S-a dus și
a predat-o primăriei din acel sat. Primarul i-a dat chiar o hârtie, pe
care era scris numele tatei ca proprietar și numele celui care a primit
vaca.
27
 Tata a plecat pe jos să aducă vaca de la Buzău, din satul respectiv.
Și acum când îmi amintesc, nu-mi vine să cred că a putut face așa
ceva. A făcut dus-întors trei săptămâni. Vaca a fost dată la un om
mai bogat, cu ordin să o țină până vine stăpânul. Primarului nu-i
venea să creadă că un om poate să facă atâta drum pentru o vacă.
Acolo a avut greutăți, pentru că respectivul cetățean nu mai voia
să dea vaca. Noroc de primar care a fost un om de ispravă și l-a
obligat pe cetățean să o predea. Probabil i-a fost milă de tata. A
ajuns acasă după trei săptămâni la miezul unei nopți. Ne-am trezit
toți și am întrebat: Ai adus vaca? Unde-i? În grajd. Ne-am repezit cu
toții în grajd. Era într-adevăr vaca noastră, culcată jos, istovită și se
uita blând la noi.
Când a intrat în casă, tata a zis: Nu vă atingeți de mine, că sunt plin
de păduchi. Stați să mă dezbrac.
Acum necazul era altul. Grănicerii ruși veneau în fiecare noapte în
sat, se îmbătau, cântau și trăgeau cu pistoalele. Dacă aflau de noi
că suntem refugiați puteau să ne forțeze să trecem dincolo. Ne
temeam să nu ne ducă în Siberia.
Salvarea a venit pe neașteptate. În sat a venit o femeie din Dumeni,
o comună nu departe de Cristinești, să facă țuică la cazan. Ea era
de mai mulți ani în Dumeni. Se căsătorise cu un mut și era de loc din
Horbova, deci se cunoștea bine cu părinții mei. Oamenii îi spuneau
Aneta lui Mutu. Stând de vorbă cu oamenii, a aflat că sunt în sat
refugiați. A venit la noi și ne-a îndrumat să mergem la Dumeni.
28
A doua zi am și pornit împreună cu Aneta. Aici părinții mei au stat
tot restul vieții. Aici sunt îngropați în cimitirul din sat, unul lângă altul,
așa cum au trăit toată viața.
În Dumeni am stat în multe case. Mai mult anexe de case, de
grajduri. Cu foarte multe necazuri, foame, mizerie, dar mai ales
umilințe. Multe, foarte multe umilințe. Mama a fost de multe ori în
situația să cerșească să ne poată hrăni. Ne culcam uneori flămânzi
sau cu foarte puțin. Pe întuneric o simțeam pe mama cum se ruga
în mijlocul casei și făcea multe mătănii. Se ruga pentru ca a doua zi
să ne fie mai bine.
Noi am fost, totuși, iubiți de Dumnezeu, pentru că am avut doi părinți
vrednici, credincioși și sănătoși, care au muncit pe brânci să putem
supraviețui, să ne țină aproape și să nu ajungem slugi la cei bogați.
Spuneam că cea mai grea ne-a fost umilința, pentru că unui om care
a trăit în demnitate și a fost cineva în satul lui, umilința îi este greu
de suportat. Se lasă cu urmări toată viața.
Eram în primăvara anului 1945. Războiul încă nu se terminase. Rușii
atacau Berlinul. Speram că la terminarea războiului vom merge și
noi acasă. Visam și noaptea.
29
 Venise Paștele. Oamenii din sat erau într-un fel veseli. Se bucurau
de sfârșitul războiului. Noi stăteam într-o casă chiar în mijlocul
satului Dumeni, așa-zis pe ratuș, acolo unde se făceau horele. Noi
ajunsesem să fim goi complet. Nu mai aveam nimic pe noi, toate
hainele se rupseseră.

Mama avea un sul de pânză de cânepă, luat de acasă. A croit și a

cusut cum a putut o cămașă și pantaloni pentru mine și Ionel. Și,
ca să nu rămânem așa în haine albe, le-a fiert cu niște buruieni din
grădină și le-a făcut verzi. Așa îmbrăcați și cu câte un ou roșu în
mână am ieșit și noi să vedem jocul și muzica. Ne-am lipit de un
gard și stăteam speriați. Copiii ne-au văzut și au început să râdă de
noi.

– Uite, bă, ce cămăși au! Și sunt desculți!

Ne cântau în batjocură: Bucovineni din Bucovina, ne-au căcat toată

grădina.

A venit apoi unul, a lui Rusu, chiaburul satului. Îmi aduc bine aminte
și acum cum era îmbrăcat. Avea un costum maro. Haina avea la
spate un cordon. Era încălțat cu pantofi și avea cravată, deși era
de-o seamă cu noi. S-a apropiat de mine, m-a lovit peste mână și oul
a căzut pe jos. Simțeam că mi se ridică sângele în cap. Am vrut să
sar pe el, dar am socotit că n-am nici o șansă. L-am luat pe Ionel de
mână și am intrat repede în ogradă.

N-am plâns deloc, dar când am văzut-o pe mama ieșind din casă am
început să plâng cu sughițuri și nu puteam să-i explic ce s-a întâmplat.
După ce m-am liniștit, i-am spus mamei: Au râs de noi copiii, au
râs de hainele noastre. Mama s-a uitat în zare și am văzut cum îi

30
 curgeau lacrimile. După cum mișca obrajii, mi-am dat seama că
scrâșnea din dinți.
– Lăsă, Mihai, că Dumnezeu nu ne părăsește, că noi n-am făcut nimic
rău. O să fie bine, hai în casă.
În vara anului 1946 a venit peste România o secetă cumplită. Nu
s-a făcut nimic. N-au crescut nici buruieni. Lumea se îngrijora că va
muri de foame. Și așa a și fost. Noi trebuia să fim primii. Atunci, tata
a hotărât să meargă undeva la munte, unde totuși se făcea ceva și
oricum se găsea ceva de lucru. A auzit că în comuna Râșca, dincolo
de Fălticeni, sunt două fabrici de cherestea.
Am plecat acolo noaptea, pe furiș, ca hoții. Ne era rușine cu cortul
pe căruță. Ziua, așa cum eram noi cu cortul, oamenii ne luau drept
țigani și ne alungau. Am ajuns la Râșca în cursul zilei și am stat
toată ziua în cort la marginea satului, până când tata a umblat prin
sat să găsească o locuință.
A găsit la marginea satului. O gospodărie întreagă, nelocuită. Casă,
grajd, curte, livadă, totul era bine până în prezent. Tata s-a prezentat
la fabrica de cherestea și a fost tocmit să care scânduri de la Râșca
la Fălticeni (vreo doisprezece kilometri). Făcea câte un transport pe
zi, cu căruța lui. Pentru asta primea ceva bani, șapte kilograme de
făină de orz și cinci kilograme de făină de porumb pe săptămână.
Făcea mama un cir lung și ne hrăneam toți. Dar se apropia iarna și
aparent nu aveam nimic de mâncare la animale. Am mers eu cu tata
într-o comună învecinată, Boroaia, unde am găsit un cetățean care
a convenit să îi dăm un cal pe un stoc de fân. Așa am dat calul de-
acasă (acela mai tânăr, nu cel luat de la ruși).
32
În timp ce tata încărca fânul, eu am stat în casă. Soția gospodarului
era de o bunătate cum n-am mai văzut până atunci.
Mi-a dat să mănânc alevincă cu lapte și fructe uscate. Plângea după
feciorul ei, mort pe front. Ne-a arătat poza. Un soldat care stătea
țeapăn, ca la fotograf, într-un atelier foto. Oare ce s-a ales de noi,
măi băiete? Am să vorbesc cu tatăl tău să te lase să rămâi la noi. Te
înfiem. Și așa nu avem pe nimeni. Tata nu a vrut și am plecat spre
casă, cu o căruță de fân și un cal mai puțin.
Hamurile calului ne-au rămas în brațe. Am plecat cu doi cai și ne-am
întors numai cu unul.
Vaca am dat-o la un inginer silvic, din Râșca, cu condiția s-o țină
până la primăvară și în schimb să-i ia laptele. Am rămas și fără
singura sursă de hrană, laptele, care nu ne lăsa să murim de foame.
Primăvara lui 1947 a fost cumplită. Eram ca niște umbre. Tata nu
avea putere nici să meargă pe lângă căruță. N-a mai putut să care
scândură la Fălticeni și lucra în munți, la cărat bușteni, cu un singur
cal. Primea săptămânal același tain, din care mânca el și ne mai
rămânea și nouă.
O dată pe săptămână, sâmbăta, eu cu Ionel plecam în munți și
aduceam restul de făină. Ne temeam de urși și de alte animale.
Dar ne-a ajutat Dumnezeu și n-am pățit nimic. Ne orientam după
zgomotul ce-l făceau țapinarii, cei ce lucrau la stivuirea buștenilor.
Odată ce primeam restul de făină, ne întorceam acasă.
O dată ne-a ajuns pe drum o căruță, încărcată cu scânduri. Cetățeanul
binevoitor, ne-a luat traista și a pus-o sus, pe scânduri. Când am
33
 ajuns la drumul care dădea spre casa noastră, a oprit căruța. Eu
stăteam lângă căruță, dar deodată caii au pornit și roata din spate
mi-a strivit degetele de la piciorul stâng. Am și acum lipsă degetul
mic de la piciorul stâng ca amintire din timpul foametei.

Între timp am umblat la școală, în clasa a II-a. Învățam bine. Mi-aduc

aminte că într-o zi, învățătorul, foarte bun de altfel, a făcut cu întreaga
clasă un test. Ne-a dat să citim un titlu de pe o carte. Abecedar
pentru alfabetizare. Pentru noi era foarte greu de citit. Singurul din
clasă care l-a putut citi am fost eu. Învățătorul m-a mângâiat pe cap
și mi-a zis: Dacă o să-ți placă cartea, o să trăiești din ea. Ce proroc a
fost! M-am hrănit toată viața din carte, că altceva nu am știut să fac.

Vecină cu noi era o familie, Cotu se numea. Aveau un băiat de o

seamă cu mine și două fete de-o seamă cu Militina și Maricica.
Ele, fetele, au rămas prietene toată viața și și-au scris. De câte ori
mergeam la școală, treceam prin curtea lor. Nu pentru că era calea
mai scurtă, ci pentru că știam că mama lui Gheorghe (așa îl chema
pe prietenul meu), îmi dădea fructe uscate, coborâte din pod. Atât
mă puteam înfrupta și eu.

O dată am urcat la ei în pod. Am văzut podul plin cu șiraguri de fructe

la uscat. Mirosea a livadă. Mi-a rămas în minte toată viața.

Primăvara și vara au venit ca o binecuvântare pentru pădure. Ea

ne-a hrănit. În pădurea de la Râșca s-au făcut bureți cu tonele, de
toate tipurile. Mâncam zilnic bureți, pregătiți în toate felurile, inclusiv
murați.

34
 Toamna am mers din nou la Dumeni. Nu ne venea să credem. Un
sfert din populație murise de foame, în chipul cel mai groaznic. Au
murit pe șanț mâncând buruieni.

De aici am început peregrinările noastre prin diferite case. Vreo

șapte în total, până am făcut noi casa noastră, mult mai târziu.

În toamna anului 1947, am mers la școală în clasa a III-a, cu un

învățător care a stat doar o lună. Apoi am stat singuri până la Crăciun,
fără învățător. Veneam la școală, dar nu era nici un învățător. Atât de
mult ne-am jucat în jurul școlii, încât am dărâmat cerdacul. Au sărit
vecinii și ne-au fugărit acasă, că dărâmam școala.

Nu exista nici un fel de manual. Fiecare aducea de acasă ce avea,

de la frații mai mari. Toate titlurile posibile. Tata a mers la Dorohoi
și a trecut pe la inspectoratul școlar. Șef era un învățător, Borcea,
care fusese învățător în Cotu Boian, de acolo de unde era mama.
L-a cunoscut pe tata și i-a dat o carte de citire pentru clasa a III-a. Și
acum o văd: era groasă pentru că avea foi groase de hârtie proastă.
Pe copertă era desenat un copac îndoit de vânt, căruia îi căzuseră
frunzele. Alături, o fântână cu cumpănă care avea sus o păsărică
zgribulită. Se făcea aluzie la poezia lui Octavian Goga, Păsărică
singurea.

Am citit pe nerăsuflate prima lecție. O poveste de Emil Gârleanu,

Cioc, cioc, cioc. La școală dădeam cartea din mână în mână și
citeam fiecare câte un fragment. În clasa a IV-a am avut, în sfârșit,
învățător tot anul școlar.

După ce am terminat școala se punea întrebarea ce voi face pe viitor.

Nu era nici o posibilitate de calificare. Nu exista pe atunci ciclul

36
 gimnazial în sat. Singura soluție era să lucrez la un om bogat
din comună. Așa s-a și întâmplat. Am mers la un chiabur din
sat, la unul Costache a Ciubotăriței. Făceam de toate. Mergeam
cu boii la câmp, tăiam porumb, băteam pălăriile de floarea-
soarelui. Floarea-soarelui băteam mai mult noaptea, pe lună.
Lucram până adormeam, acolo, pe pălăriile de floarea-soarelui.
Lucrul bun era că mâncăm împreună cu ei, fără să facă diferența. Ei
mă pregăteau să rămân acolo până la armată. Moș Costache mi-a
și zis: Mihai, de acum o să stai la noi, iar când vii din armată îți dăm
doi boi și un hectar de pământ. Pe mine mă îngrozea acest lucru. Eu
voiam să învăț. Dumnezeu a avut grijă și nu m-a părăsit. Probabil și
rugăciunile mamei, care nu voia să mă vadă argat.
Într-o zi, a venit la mine Maricica sau Militina, una din ele, și mi-a
spus:
– Mihai, hai repede acasă că tata te trimite la o școală în Dorohoi.
Am fugit acasă. Tata mi-a explicat totul. Mergând la Dorohoi, a trecut
și pe la Tanti Lenuța, care lucra la un preot, preotul Ștefănescu.
Acolo s-a plâns că Mihai a terminat școala și lucrează ca slugă la
un chiabur. Preoteasa, era prietenă cu soția directorului de la Școala
Normală de la Șindriceni. S-a dus și a vorbit cu directorul și a obținut
aprobarea să vin la școală, chiar dacă era mai târziu.
La ora trei din noapte am pornit spre Șindriceni, pe jos. Nici acum
nu știu de ce nu aveam căruță. Tata a legat salteaua cu o funie, eu
în urma lui, cu o trăistuță în mână în care aveam o turtă, și așa am
plecat. La bariera Dorohoiului, am intrat într-o frizerie și m-am tuns.
Pe la ora zece am ajuns la Șindriceni. O clădire uriașă, așa de mare nu
văzusem niciodată. Eu am rămas în fața școlii, tata a intrat înăuntru.
Treceau copii pe lângă mine și mă întrebau: Ai venit la școală? Ești
intern sau extern? Le spuneam că nu știu, și într-adevăr nu știam ce
înseamnă asta.
– Auzi, bă, că nu știe, se mirau eu.
Eu nu știam ce înseamnă asta. Intern, extern.
În sfârșit, a ieșit tata, cu un domn, care i-a spus tatei: Acum, bădie,
lasă copilul aici și mata du-te acasă. Salteaua o ducem noi sus. Tata
mi-a pus mâna pe cap și mi-a zis: Vezi, Mihai, să fii cuminte și să
înveți, că altfel nu avem cum să trăim. Am văzut că i s-a oprit un nod
în gât. Mie la fel.

Obligația era să aduc și o saltea. Mama a pregătit repede apa caldă,

m-a spălat din cap până-n picioare, mai ales picioarele, care nu
fuseseră încălțate din iarnă. Tata a făcut repede o saltea din niște
cârpe. A cusut-o cum a putut și a umplut-o cu paie de ovăz. Și eram
gata.

38 39
 Am plecat fără să mă uit în urmă. Am intrat în școală. Un hol lung,
foarte înalt, cu dușumeaua în pătrățele de șah. Eram amețit. Parcă
mergeam cu picioarele altuia. Intrăm într-o clasă. La catedră, un
profesor, în bănci, elevii.
– Domnul director mi-a spus să îl aduc aici. Se cheamă Chițuc Mihai
și să-l treceți în catalog, a spus domnul care m-a însoțit și apoi a
plecat.
– Bine, a spus profesorul. Ia loc.
Era loc în banca întâia, rândul din mijloc. Profesorul a venit la mine
și mi-a spus, arătând cu degetul: Citește aici! Era un fragment din
Amintiri din Copilărie de Ion Creangă. Am citit expresiv. Bravo! mi-a
spus, Bine!
A sunat de pauză și de sfârșitul orelor. Am mers cu Liviu (așa îl chema
pe noul meu coleg de bancă) la masă. Apoi, în spatele internatului,
unde era o pădure și pe jos covor de frunze moarte, ne-am așezat
jos și am plâns amândoi o oră. El era venit numai cu o zi înaintea
mea.
40
A doua zi, Liviu m-a chemat afară să mă recomande părinților lui,
care veniseră la el.
Eu m-am fâstâcit când i-am văzut. Erau niște domni, care veniseră
cu o trăsură. Mai târziu mi-a spus că părinții lui erau învățători în
Berești. Îmi era jenă de cum eram îmbrăcat și încălțat cu opinci.
A doua zi, Liviu m-a chemat din nou afară. Veniseră ai lui din nou.
Mama lui a scos din trăsură un sac și mi-a spus: Vezi, că ai acolo
niște haine. Sper să îți vină bine. Am fugit în clasă și m-am îmbrăcat.
Niște pantaloni albăstrii care îmi veneau. Și pe deasupra aveau și
curea. Era tot ce îmi doream. O curea. Ce n-am avut niciodată până
atunci.
Un sacou grena, foarte frumos. Și lucrul cel mai important, o pereche
de ghete. Primele din viața mea. Arătam și eu ca oamenii.
Mai târziu, mi-am dat seama că eu sufeream de complexul de
inferioritate, întrucât acum, cu hainele mele noi, am devenit mai activ,
mai îndrăzneț. Haina face pe om. Am fost prieten cu Liviu Proorocu
trei ani, până în clasa a VII-a. În continuare, el nu a mai rămas la
școala normală. A mers la liceul din Suceava, apoi la facultatea de
Filologie. A fost profesor la Zvoriștea până a ieșit la pensie.
A avut, săracul, un necaz foarte mare. Avea un băiat, singurul, și el
era elev la liceul din Suceava unde a fost și taică-su. Păcatul este că
s-a îndrăgostit de o pedagogă. O dragoste bolnavă. Nu mai învăța,
urmărea în permanență această fată, nu mai asculta de nimeni, nici
de părinți, nici de profesori. Directorul școlii, ca să-l ajute, a transferat
această fată undeva la Gura Humorului.
41
 Băiatul s-a spânzurat în podul internatului. Liviu s-a îmbolnăvit, a stat
într-un sanatoriu de boli nervoase și apoi și-a revenit. L-am întrebat
o singură dată, după tragedie, la Dorohoi. I-am strâns mâna și i-am
spus condoleanțe. N-a zis nici un cuvânt. Mi-a strâns mâna puternic,
i-au dat lacrimile, s-a întors și a plecat.
La școală învățam destul de bine. Școala nu era un calvar, ci o
binefacere. Era destulă severitate și erau cerințe mari pentru
învățătură. Triajul a fost destul de puternic. Din patruzeci și opt de
elevi, câți am început școala în anul I, am absolvit doar optsprezece.
Toți ceilalți au rămas pe drum. In anul III, am luat și premiu. Ca
recompensă, am fost trimis într-o tabără cu elevi de liceu, la Sovata.
Deși aveam deja optsprezece ani, am mers pentru prima dată cu
trenul. A fost ceva deosebit pentru mine. Țin minte această tabără
mai ales printr-o întâmplare.
Într-o zi, s-au selectat doi elevi să meargă cu căruța până în oraș, să
aducă prăjituri pentru masa de prânz. M-am anunțat și eu, cu încă un
coleg. Ne-am suit într-o căruță cu vizitiu maghiar, care nu știa deloc
românește. La laborator, am urcat un etaj și-am intrat într-o hală în
care erau mai multe mese încărcate cu prăjituri. Fetele care lucrau
acolo ne-au pus în față un lighean plin cu prăjituri de tot felul. Am
mâncat pana au venit și ne-au luat prăjiturile. Și-au dat seama că nu
aveam măsură.
Pe drum, a început să ne fie rău. Ne-am îngălbenit la față și am
vomat de câteva ori. În tabără nici n-am mâncat. Colegii au chemat
doctorul. A venit o doamnă asistentă și după ce-a văzut ce ni s-a
întâmplat, ne-a adus un pahar cu o băutură verde și foarte amară.
După ce am băut, ni s-a luminat totul. M-am jurat să nu mai mănânc
42
prăjituri. Adevărul e că nici nu prea aveam ocazii. Nici acasă, nici la
școală.
Am studiat șapte ani în această școală. La bine și la rău, activitatea
aceasta poate fi un întreg roman. Veneam cu drag la școală în fiecare
toamnă, mai ales pentru că scăpam de munca câmpului. Ghinionul
meu a fost că rămâneam singurul pe vară la muncă acasă. Fetele,
Militina și Maricica plecaseră de acasă. Ionel era la profesională,
vara făcea practică, iar ceilalți frați, Olga, Geta, Aurel și Gheorghe,
erau prea mici. Și rămâneam singur să îi ajut pe ai mei. Nu îmi era
grea munca, dar mă durea mai ales că munceam pe pământul altuia,
adesea mai pe nimic.
Într-o vară, trebuia să secerăm treizeci de prăjini de grâu. Eu cu
mama lucram la secerat și tata strângea din urmă pe o căldură
înăbușitoare. Mamei i s-a făcut rău, i-a curs sânge din nas. Îmi era
milă de ea, dar mai mult aveam o revoltă în mine de îmi venea să dau
cu secera în cineva. Seceram numai pentru paie, să avem la vite de
așternut.
43
 În vara anului 1949, am avut două pierderi. Am pierdut găina. Despre
ce-i vorba? Când am plecat de acasă din Horbova, am luat cu noi o
găină: mare, albă și cu gâtul gol. Era protejata casei. Și am luat-o cu
noi, în căruță. Ne făcea câte un ou aproape în fiecare zi. Am dus-o cu
noi peste tot în refugiu. Într-o zi am găsit-o moartă în coteț. A murit
de bătrânețe. Avea gâtul încrețit, urât și nu vedea. A fost amintirea
noastră vie a locurilor natale.
Dar cel mai important a fost că am pierdut vaca, cea pe care tata
a adus-o pe jos tocmai din Buzău. A mâncat din greșeală o bucată
de sârmă ghimpată și nu a mai putut fi salvată. Am mers cu tata la
Broscăuți, la un om care se pricepea la așa ceva. De acolo am plecat
direct la abator la Dorohoi. A luat tata puțini bani pe ea. Era slabă și
bătrână. Cum ne-am despărțit de ea, nu vreau să îmi mai amintesc.
După ce-am plecat, tata mi-a spus: Nu te mai uita în urmă. Am
lăsat-o legată de un stâlp în curtea abatorului. Ne-a fost greu fără
vacă. Enorm de greu. A durat foarte mult până am putut să avem o
altă vacă.
44
În toată existența familiei noastre am trecut de multe ori pe lângă
moarte. Mă gândesc acum că uneori supraviețuirea depinde de un
pas, de un gest, de un minut.
În anul 1940, când rușii au ocupat timp de un an același teritoriu (cel
care astăzi este Ținutul Herța), noi am rămas acolo. A fost foarte
greu. Stăteai în fiecare noapte cu frica în spate că te poate ridica și
duce în Siberia.
În acest timp au ridicat oameni și i-au dus în Siberia în trei valuri.
În primul val, au fost luați funcționarii din comună (învățătorii, preoții,
funcționarii din primării). Și toți care ar fi putut incita populația la
revoltă. Aceștia au fost luați singuri, fără familii.
În al doilea val, au fost luați oamenii așa-ziși bogați, care aveau peste
zece hectare. Aceștia au fost luați cu tot cu familii. În al treilea val, au
fost luate familiile din care cineva fugise peste graniță în România.
Într-un timp, tata intrase într-un grup de nouă oameni care s-au
hotărât să treacă granița. Într-o noapte, au plecat cu toții spre
graniță. Au ajuns la gardul de sârmă, s-au ascuns și-au așteptat să
treacă patrula. Apoi, unul din cei care era mai tânăr a încercat să
treacă. S-a suit pe gard, dar când să sară dincolo, s-a agățat jiletca
hainei de sârmă. El s-a forțat și jumătate din jiletcă a rămas pe gard,
iar el a reușit să fugă. Spunea tata că se vedea jumătate din jiletca
și buzunarul cu tot cu ceas.
Ceilalți s-au pitit în iarbă și nu au mai avut timp să sară, pentru că
sârma a făcut zgomot și patrula a venit imediat cu câini. Ei erau
ascunși în iarbă la câțiva metrii. Noroc că nu i-a simțit câinele. Altfel
45
 ar fi fost depistați. S-au întors acasă. Norocul nostru a fost pentru Am scris și eu câteva rânduri în amintirea unor vremi care ne-au
întreaga familie. aruncat în mare, fără să ne dea putința de a înota. Dar în lume există
un echilibru, trebuie să existe undeva o compensație. Poate pe lumea
Când a fost ridicat al treilea val, mama tânărului cu jiletca a fost cealaltă ne va fi mai bine. Să trăim cu speranță și cu rugăciune.
ridicată și ea (băiatul fusese factor poștal). Tata a fost de fiecare dată
cu căruța și-a dus și el oameni la gara din Noua Suliță. Erau adunate
la ordin toate căruțele din sat. Transportul se făcea noaptea. De data
asta, căruța care trebuia s-o ducă pe bătrână, mama poștașului, a
întârziat.

Se făcuse ziuă și oamenii au ieșit la porți să vadă. Din căruță, sus

pe niște cârpe, cu un fuior de cânepă în mână, ea striga: Rămâneți
sănătoșei. A murit, săraca, în gară la Noua Suliță, înainte de îmbarcare.

Tata își spunea atunci cu frică: Dacă făceam un pas atunci la graniță,
acuma toată familia era moartă.

46 47