Desen Tehnic1

CUPRINS
PREFAŢĂ...........................................................................................3
CUPRINS............................................................................................5
Cap.1 – STANDARDE FUNDAMENTALE UTILIZATE ÎN DESENUL

TEHNIC DIN DOMENIUL INGINERIEI MECANICE.............................7
1.1 Tipuri de linii şi aplicare conform SR ISO 128-24:2009..............................7
1.2 Formate şi elementele grafice aferente.....................................................15
1.3 Indicatorul în desenul tehnic......................................................................17
1.4 Tabel de componenţă.................................................................................19
1.5 Scări utilizate în desenul tehnic.................................................................21
Cap.2 – PRINCIPII GENERALE DE REPREZENTARE ÎN

DOMENIUL INGINERIEI MECANICE ŞI INDUSTRIALE...................23
2.1 Generalităţi...................................................................................................23
2.2 Metoda de proiecţie a primului triedru......................................................22
2.3 Metoda de proiecţie a celui de-al treilea triedru.......................................25
2.4 Reprezentarea şi notarea vederilor în desenul tehnic industrial............27
2.5 Reprezentarea şi notarea secţiunilor în desenul tehnic industrial.........38
2.6 Haşurarea în desenul industrial.................................................................46
2.7 Desenul de releveu......................................................................................50
Cap.3 – CONSTRUCŢII GEOMETRICE UTILIZATE LA

REALIZAREA DESENULUI TEHNIC LA SCARĂ.............................56
3.1 Împărţirea unui segment de dreaptă în părţi egale sau
proporţionale................................................................................................56
3.2 Împărţirea unui cerc într-un număr de părţi egale...................................56
3.3 Racordări .....................................................................................................59
3.4 Construcţia ovalului....................................................................................64
3.5 Construcţia unor curbe tehnice utilizate frecvent ..................................66
Cap.4 – COTAREA ÎN DESENUL TEHNIC..................................................75

4.1 Noţiuni generale..........................................................................................75
4.2 Elementele grafice ale cotării.....................................................................76
4.3 Sisteme de cotare........................................................................................81
4.4 Reguli de cotare..........................................................................................83
4.5 Cotarea teşiturilor şi adânciturilor.............................................................89
Cap.5 – REPREZENTAREA ŞI COTAREA FLANŞELOR ŞI FILETELOR........91
5.1 Reprezentarea şi cotarea flanşelor.................................................................91
5.2 Reprezentarea, cotarea şi notarea filetelor ..............................................99
Cap.6 – NOTAREA STĂRII SUPRAFEŢELOR PE DESENELE

TEHNICE INDUSTRIALE.................................................................108
6.1 Generalităţi................................................................................................108
6.2 Simboluri grafice utilizate pentru indicarea stării suprafeţei...............111
6.3 Indicaţii adăugate simbolurilor grafice...................................................113
6.4 Indicarea stării suprafeţelor pe desenele tehnice..................................114
6.5 Modul de interpretare a simbolurilor şi indicaţiilor referitoare la starea
suprafeţelor................................................................................................117
6.6 Modul de alegere a rugozităţii în construcţia de maşini...........................118
Cap.7 – REPREZENTĂRI AXONOMETRICE................................................123

7.1 Generalităţi................................................................................................123
7.2 Reprezentarea axonometrică ortogonală...............................................124
7.3 Reprezentarea axonometrică oblică.......................................................135
Cap.8 – ÎNSCRIEREA TOLERANŢELOR ÎN DESENUL TEHNIC................142

8.1 Generalităţi................................................................................................142
8.2 Toleranţe dimensionale............................................................................143
8.3 Toleranţe geometrice................................................................................147
Cap.9 – DESENUL DE ANSAMBLU.............................................................153

9.1 Generalităţi................................................................................................153
9.2 Reguli de reprezentare.............................................................................153
9.3 Reguli de cotare........................................................................................154
9.4 Reguli de poziţionare a elementelor componente.................................155
9.5 Etape de realizare a unui desen de ansamblu........................................156
BIBLIOGRAFIE................................................................................................161
PREFAŢĂ
Desenul tehnic industrial este o ramură a desenului tehnic care

se referă la reprezentarea şi determinarea grafică a obiectelor şi
concepţiilor tehnice ce vizează proiectarea, construcţia, funcţionarea
şi fabricarea pieselor şi instalaţiilor din domeniul ingineriei mecanice
sau industriale.
Executat pe baza normelor standardizate sau a convenţiilor
interne şi internaţionale – ISO: INTERNATIONAL STANDARD
ORGANISATION – , desenul tehnic industrial este modul cel mai
raţional şi riguros de exprimare a unei concepţii tehnice, inginereşti,
este mijlocul principal de comunicare între specialişti.
În învăţământul tehnic superior, desenul tehnic este o disciplină
de o mare importanţă, cu un pronunţat caracter aplicativ şi formativ,
fiind utilizată în egală măsură de profesori, la predarea disciplinelor
tehnice de specialitate, cât şi de studenţi, la elaborarea proiectelor de
an sau de licenţă.
Desenul tehnic industrial dezvoltă vederea în spaţiu şi asigură
realizarea, citirea şi interpretarea corectă a documentaţiilor tehnice.
Toate disciplinele grafice – geometria descriptivă (disciplină
fundamentală), desenul tehnic, grafica inginerească – au rolul de a
forma calităţi, capacităţi, aptitudini intelectuale fundamentale, ca de
exemplu: transpunerea în spaţiul 2D a elementelor tridimensionale,
crearea unor forme, obiecte, produse industriale noi, originale,
competitive.
Prezenta lucrare se adresează studenţilor din învăţământul
tehnic superior, proiectanţilor din domeniul tehnic, fiind elaborată
conform normelor actuale de realizare (anul 2011) a desenelor
tehnice industriale.
Autorii mulţumesc referenţilor ştiinţifici pentru parcurgerea cu
atenţie a manuscrisului şi pentru sugestiile făcute, în vederea
tehnoredactării finale a acestei cărţi de desen tehnic.
Conf. dr. ing. Liliana Tocariu

Liliana TOCARIU
Liviu ŞOLEA Simona CHICULIŢĂ
DESEN TEHNIC
Desen tehnic Liliana TOCARIU, Liviu SOLEA
Capitolul 1
STANDARDE FUNDAMENTALE UTILIZATE ÎN DESENUL TEHNIC

DIN DOMENIUL INGINERIEI MECANICE
1.1 Tipuri de linii şi aplicare conform SR ISO 128-24:2009
Liniile utilizate în ingineria mecanică sunt date în Tabelul 1.1:
Tabelul 1.1
Linie Aplicare Cod
1. muchii de intersecţie fictive 01.1
Linie continuă subţire 2. linii de cotă
3. linii ajutătoare
4. linii de indicaţie şi linii de referinţă
5. haşuri
6. contururi ale secţiunilor suprapuse
7. axe scurte
8. funduri de filete ale şuruburilor
9. începutul şi sfârşitul liniilor de cotă
10. diagonalele care indică o suprafaţă
plană
11. linii de îndoire pe semifabricate şi pe

piesele prelucrate
12. încadrarea detaliilor
13. indicarea detaliilor repetitive
14. linii pentru interpretarea pieselor
conice
15. localizarea elementelor laminate
16. linii de proiecţie
17. linii de grilă
Linie continuă subţire 18. limite, reprezentate de preferinţă de
ondulată mână, ale vederilor şi secţiunilor,
parţiale sau întrerupte, dacă limitele nu
sunt axe de simetrie
Linie continuă subţire în 19. limite, reprezentate de preferinţă cu

zigzag instrumente de desenat, ale vederilor şi
secţiunilor, parţiale sau întrerupte, dacă
limitele nu sunt axe de simetrie
7
Linie continuă groasă 1. muchii vizibile 01.2

2. contururi vizibile
3. vârfurile filetelor
4. limita filetului cu spire complete
5. reprezentări principale în scheme,
hărţi, organigrame
6. linii de continuitate (construcţii
metalice)
7. linii de separaţie a pieselor turnate
reprezentate în vedere
8. linii de secţionare şi săgeţi pentru
secţiuni
Linie întreruptă subţire 1. muchii acoperite 02.1
2. contururi acoperite
Linie întreruptă groasă 1. indicarea tratamentului de suprafaţă 02.2

autorizat, de exemplu tratament termic
Linie punct subţire 1. axe 04.1

2. axe de simetrie
3. cercul de divizare în cazul
angrenajelor
4. cercul purtător al centrelor găurilor
Linie punct groasă 1. indicarea suprafeţelor (limitate) 04.2
necesare pentru tratamentul de
suprafaţă, de exemplu tratament termic
2. poziţia planelor de secţionare
Linie două puncte subţire 1. conturul pieselor alăturate 05.1
2. poziţiile extreme ale pieselor mobile
3. linii ale centrelor de greutate
4. contururi iniţiale înainte de formare
5. piese situate în faţa unui plan de
secţionare
6. contururi ale execuţiilor alternative
7. contururi ale piesei finite pe desenele
de semifabricat
8. încadrarea câmpurilor – zonelor
particulare
9. zone de toleranţă proiectate
Notă: Se utilizează două lăţimi de linii (pentru linia subţire şi pentru linia
groasă) cu recomandarea ca raportul între grosimi să fie de 1:2.
8
Lăţimile grupelor de linii (Tabelul 1.2) trebuie să fie alese în funcţie de

tipul, mărimea şi de scara desenului, precum şi conform metodelor de
reproducere.
Tabelul 1.2
Grup de linii Grosimi linii - cod
01.2-02.2-04.2 01.1-02.1-04.1-05.1
0,25 0,25 0,13
0,35 0,35 0,18
0,5 0,5 0,25
0,7 0,7 0,35
1 1 0,5
1,4 1,4 0,7
2 2 1
În figurile de mai jos (1.1, 1.2 ....1.19) se dau exemple de aplicare ale
diferitelor tipuri de linii:
Linii imaginare de intersecţie (Fig.1.1);
Linii de grilă (Fig.1.2);
01.1
01.1
Fig.1.1 Fig.1.2
Linii de indicaţie şi de referinţă (Fig.1.3);

Linii care indică o suprafaţă plană (Fig.1.4);
-0,3
Ø6
01.1
01.1
Fig.1.3 Fig.1.4
Linii pentru indicarea pieselor conice (Fig.1.5);
Linii de îndoire (Fig.1.6);
9
Linii pentru indicarea fundurilor de filete exterioare sau interioare

(Fig.1.7);
01.1
Fig.1.5 Fig.1.6
01.1
Fig.1.7
Linii pentru indicarea rupturilor (Fig.1.8);

Linii de încadrare a detaliilor (Fig.1.9);
Linii pentru indicarea vârfurilor de filete exterioare sau interioare, de tipul
01.2 (Fig. 1.10);
Linii pentru indicarea detaliilor repetitive (dinţii cremalierelor de referinţă
sau ai roţilor dinţate, simbolizaţi prin suprafaţa de picior la reprezentarea în
vedere) (Fig. 1.11);
Fig.1.8 Fig.1.9
01.2 01.2
01.1
Fig.1.10
10
01.1
Fig.1.11
Linie continuă groasă pentru indicarea limitei filetului cu spire complete

(Fig.1.12 a);
Linie continuă groasă pentru reprezentări principale în scheme, hărţi,
organigrame (Fig.1.12 b);
Linii de continuitate (construcţii metalice), de tipul 01.2 (Fig.1.12 c);
Linie punct subţire în Fig.1.13 a – axe; 1.13 b – axe de simetrie; 1.13 c -
cercul de divizare al angrenajelor; 1.13 d - cercul purtător al găurilor;
01.2 01.2
01.2
11
01.2
2250
82
31
3033 2250
3033
2250
1993 05
33
2500
2052
39
63
340
1700
190 2
800
2
1751 3002
150
54
150
1750 3000 3000 2250
20000
c
Fig.1.12
04.1 A2
A2
A1 A3
A3 A1
12
04.1
04.1
A- A A
04.1
Fig.1.13
Linie punct groasă pentru indicarea suprafeţelor limitate (tratament termic,

suprafaţă de măsurare) (Fig. 1.14);
04.2
04.2
Fig.1.14
Linie pentru indicarea poziţiilor extreme ale pieselor mobile (Fig. 1.15);
Linie pentru reprezentarea centrelor de greutate (Fig. 1.16);
Linie pentru reprezentarea contururilor piesei finite pe desenul de
semifabricat (Fig. 1.17);
Linie pentru reprezentarea conturului iniţial, înainte de operaţia de
fasonare (Fig. 1.18);
13
05.1
05.1
Fig.1.15 Fig.1.16
05.1
05.1
Fig.1.17 Fig.1.18
04.2 02.2
05.1
Fig.1.19
14
Linii pentru reprezentarea: planului de secţiune (04.2); elementelor situate

în faţa planului de secţiune (05.1); elementelor din spatele planului de secţiune
(02.2) (Fig. 1.19).
1.2 Formate şi elementele grafice aferente
Formatele sunt, în prezent, reglementate de standardul SR EN ISO 5457

– 2002 care impune anumite dimensiuni pentru lăţimea şi lungimea acestora şi o
serie de elemente grafice obligatorii.
1.2.1 Dimensiuni
Formatele de bază au simbolurile şi dimensiunile prezentate în Tabelul

1.3.
Tabelul 1.3
DIMENSIUNI COPIE DIMENSIUNI SPAŢIU DIMENSIUNI
SIMBOL DESEN ORIGINAL DE REPREZENTARE DESEN ORIGINAL
FORMAT a1 mm b1 mm a2 mm b2 mm a3 mm b3 mm
A0 841 1189 821 1159 880 1230
A1 594 841 574 811 625 880
A2 420 594 400 564 450 625
A3 297 420 277 390 330 450
A4 210 297 180 277 240 330
În Figura 1.20 s-au cotat, lăţimea – a – şi lungimea – b –, pe un format de

bază, pentru trei cazuri: desenul original; copia desenului original şi spaţiul de
reprezentare.
1.2.2 Elementele grafice ale formatului
Elementele grafice ale unui format se pot observa în Figura 1.21; acestea
sunt:
1. Chenarul - se trasează cu linie continuă groasă;
2. Reperele de centrare se trasează cu linii continue groase, perpendiculare
pe mijloacele liniilor de chenar şi care trebuie să depăşească chenarul spre
interior cu 5 mm (Fig. 1.21);
3. Reţeaua de coordonate constă în desenarea unui contur, cu linie continuă
subţire, în jurul chenarului, la o distanţă de 5 mm, şi apoi în divizarea spaţiului
creat într-un număr par de segmente egale, segmente notate ca în Figura 1.21,
cu cifre arabe pe latura mare a formatului şi cu majuscule pe latura mică a
15
formatului, înalţimea de scriere este de 3,5 mm. Numărul par de segmente egale
recomandat este dat în Tabelul 1.4.
a2
a1
a3
10
20 b2
10
b1
b3
Fig.1.20
Tabelul 1.4
FORMAT A0 A1 A2 A3 A4
Nr.de câmpuri pentru reţeaua 24 16 12 8 6

aferentă laturei mari (cota b)
Nr.de câmpuri pentru reţeaua

aferentă laturei mici (cota a) 16 12 8 6 4
4. Marca de decupare a copiei desenului original se reprezintă cu o grosime

a liniei de 5 mm şi cu lungimea segmentelor de 10 mm;
5. Indicatorul se amplasează în colţul din dreapta jos, lipit de chenar.
16
5
1 2 3 4 5 6 7 8
A A
1 B B
C C
a
D
D
2
E indicator 5
E
F F
1 2 3 4 5 6 7 A3 8
10
20 10
3 4
b
Fig.1.21
1.3 Indicatorul în desenul tehnic
1.3.1 Generalităţi
Indicatorul trebuie prevăzut pe orice desen tehnic sau document anexat

acestuia, fiind reglementat prin SR ISO 7200- 1994.
Indicatorul trebuie să fie configurat din unul sau mai multe dreptunghiuri
adiacente care pot fi subdivizate în rubrici orizontale sau verticale, în care se
înscriu informaţiile specifice unui anumit desen tehnic sau document conex.
Amplasarea se realizează conform prevederilor ISO 5457-2002, mai
precis în colţul din dreapta jos al formatului.
1.3.2 Conţinut
În vederea efectuării unei dispuneri uniforme, informaţiile necesare trebuie

grupate în zone dreptunghiulare, clasificate în două mari categorii:
zona de identificare (Fig. 1.22-a,b,c.);
zone de informaţii suplimentare, zone care pot fi amplasate deasupra sau
în stânga zonei de identificare.
17
Zona de identificare este necesar să cuprindă următoarele informaţii

obligatorii de bază:
a. numărul de înregistrare sau de identificare a desenului care se dispune
în colţul inferior dreapta al zonei de identificare;
b. denumirea desenului care trebuie să indice, din punct de vedere
funcţional, obiectul desenului;
c. numele proprietarului legal (firmă, companie, întreprindere etc.) al
desenului poate fi indicat prin denumirea oficială, prescurtată sau prin siglă.
(c ) (b) (b)
(b) (c )
( a) ( a)
(c ) ( a)
170 max. 170 max. 170 max.
a. b. c.
Fig.1.22
Zonele de informaţii suplimentare cuprind următoarele elemente:

1. informaţii indicative care sunt: (d) - simbolul care indică metoda de
proiectare (primul sau al doilea diedru); (e) - scara principală a desenului; (f) -
unitatea pentru exprimarea dimensiunilor liniare, dacă este o altă unitate decât
milimetrul.
Informaţiile d,e,f sunt obligatorii numai în cazul în care reprezentarea nu
poate fi înţeleasă fără aceste informaţii suplimentare;
2. informaţii tehnice care se referă la metodele şi convenţiile speciale
pentru desenele de execuţie şi care pot fi următoarele: (g) - metoda de indicare a
stării suprafeţei; (h) - metoda de indicare a toleranţelor geometrice; (j) - valorile
toleranţelor geometrice care se aplică dacă nu sunt indicate toleranţe individuale;
(k) - orice alt standard din acest domeniu;
3. informaţii de ordin administrativ care se clasifică în: (m) - formatul
planşei de desen; (n) - data primei ediţii a desenului; (p) - indicele aferent unei
revizuiri; (q) - data şi o descriere succintă a revizuirii aferente indicelui (p); (r) -
alte informaţii de ordin administrativ (semnăturile persoanelor responsabile
pentru desen şi pentru actualizare).
Informaţia (q) poate fi dispusă pe desen, în afara indicatorului, sub forma
unui tabel distinct, sau poate fi inclusă într-un document separat.
18
1.3.3 Desene cu mai multe planşe
Desenele cu mai multe planşe identificate prin acelaşi număr al desenului

trebuie numerotate, cu numere succesive pe fiecare planşă, iar numărul total de
planşe trebuie indicat pe prima planşă, ca de exemplu: ’’ Planşă nr.n/p’’, unde n
este numărul planşei, p este numărul total de planşe.
Pentru toate planşele, cu excepţia primei, se poate folosi un indicator
prescurtat având numai zona de identificare.
În Figura 1.23, se observă un tip de indicator, care poate fi folosit în scop
didactic, la orele practice. Dimensiunile şi formele rubricilor interioare nu sunt
standardizate, numai lungimea de 170 mm este impusă de standardul în vigoare.
= =
Ra25
10
desenat: Dan Popescu verificat: ing. Radu Ene
data : scara: 1:1 format: A3(297x420)
60 60
40
5 10
Univ. ,,Dunarea de Jos'' - Galati LAGAR
Facultatea de Mecanica
Catedra O.M.G. nr. desen: 01/1
100
170
Fig.1.23
1.4 Tabelul de componenţă
Tabelul de componenţă este o listă completă de componente care

alcătuiesc un ansamblu sau un subansamblu. Legătura dintre aceste
componente şi componentele reprezentate pe desenul de ansamblu respectiv se
asigură prin numere de poziţie.
19
Standardul SR ISO 7573 – 1994 se limitează la tabelul de componenţă

care se referă la poziţionarea componentelor şi oferă informaţii necesare
executării sau aprovizionării acestora.
1.4.2 Amplasare
Tabelul de componenţă poate fi amplasat fie pe desenul respectiv, fie pe

un document separat.
Dacă se execută pe desen, tabelul de componenţă trebuie amplasat astfel
încât să poată fi citit în sensul de citire a desenului.
Conturul tabelului se reprezintă cu linii continue groase, iar tabelul poate fi
alipit de indicator.
Dacă se realizează pe un document separat – pe formate A4 – , tabelul de
componenţă se identifică prin acelaşi număr ca al desenului de origine.
1.4.3 Conţinut
Se recomandă ca tabelul de componenţă (Fig. 1.24) să fie realizat din

coloane separate prin linii continue groase, în care se înscriu următoarele
informaţii :
Poziţie
În această coloană se indică numărul de poziţie al componentei care
figurează pe desenul respectiv;
Denumire
În această coloană se indică denumirea componentei poziţionate la numărul
de poziţie respectiv
Cantitate
În această coloană se indică numărul total de componente identice necesare
pentru ansamblul întreg care face obiectul desenului;
Referinţă
Coloana referinţă este necesară pentru identificarea componentelor care nu
sunt complet reprezentate pe desenul de origine (componente standardizate,
componente deja executate, etc.). După caz, indicaţia poate conţine: numărul
standardului respectiv, numărul desenului piesei executate, codul sau orice alte
informaţii similare;
Material
Coloana ’’material’’ indică tipul şi calitatea materialului reperului poziţionat;
dacă se utilizează materiale standardizate, trebuie să se facă notarea
standardizată a acestora;
Alte condiţii specifice: numărul de identificare, masa unitară, modul de
livrare, observaţii.
1.4.4 Indicaţii
Indicaţiile înscrise în coloane se recomandă să fie dispuse în rânduri

orizontale pentru fiecare componentă, separate prin linii subţiri (Fig. 1.24);
20
Tabelul se completeză de jos în sus dacă este amplasat pe desenul de

origine, titlurile coloanelor fiind situate în partea de jos a tabelului.
Tabelul de componenţă executat separat de desen se completează de sus în
jos, titlurile coloanelor fiind situate în partea de sus a tabelului.
Indicaţiile pot fi înscrise cu mâna liberă sau computerizat.
Alte exemple pot fi observate în capitolul 9.
5
3
7..10
Masakg/
10
Poz Denumire Referinta Buc Material Observatii

buc
10 45 35 10 35 20
170
Fig. 1.24
1.5 Scări utilizate în desenul tehnic
Prin scară se înţelege raportul între dimensiunile liniare ale unui obiect
reprezentat pe un desen şi dimensiunile corespunzătoare din realitate.
Scările recomandate de SR EN ISO 5455-1997 pentru a fi utilizate sunt de
trei categorii, aşa cum se specifică în Tabelul 1.5:
Tabelul 1.5
CATEGORIE SCĂRI RECOMANDATE
Scări de mărire 50:1 20:1 10:1
5:1 2:1
Scără de mărime naturală
1:1
Scări de reducere 1:2 1:5 1:10

1:20 1:50 1:100
1:200 1:500 1:1000
1:2000 1:5000 1:10000
Notarea completă a unei scări trebuie să cuprindă cuvântul „SCARĂ” (sau

echivalentul său în limba utilizată pe desen), urmat de indicarea numerică a
21
raportului ales. Dacă nu există posibilitatea de confuzie, cuvântul „SCARĂ”

poate fi omis.
Indicarea pe desen se realizează prin înscrierea scării în indicator. Dacă sunt
folosite mai multe scări de reprezentare, scara proiecţiei principale trebuie să fie
înscrisă în indicator; celelalte scări diferite se înscriu lângă sau sub notarea
proiecţiilor (vedere, secţiune,detaliu) cărora le corespund.
În cazuri excepţionale, când din motive funcţionale scările recomandate nu
pot fi aplicate, pot fi alese scări intermediare.
În toate cazurile, scara aleasă trebuie să fie suficient de mare pentru a
asigura o înţelegere corectă şi facilă a datelor furnizate de desenul respectiv.
Scara şi dimensiunile obiectului de reprezentat influenţează stabilirea
formatului desenului.
Detaliile se realizează la scări mai mari şi se reprezintă alături de vederea sau
secţiunea din care s-au extras.
Pe un desen, la o scară mare, al unui obiect de dimensiuni mici, se
recomandă, cu titlu informativ, adăugarea unei vederi în mărime naturală a
acestuia, fie şi numai prin reprezentarea conturului obiectului.
22
Capitolul 2
PRINCIPII GENERALE DE REPREZENTARE ÎN DOMENIUL

INGINERIEI MECANICE ŞI INDUSTRIALE
2.1 Generalităţi
Vederile se reprezintă, în desenele tehnice, în sistem de proiecţie

ortogonal, sistem care se studiază la disciplina geometrie descriptivă.
Vederea din faţă (proiecţia principală) a unui obiect trebuie să fie cea mai
complexă, sub aspect grafic şi informativ. Aceasta corespunde dispunerii
obiectului în poziţia de funcţionare, de execuţie sau de montare.
Metodele de proiecţie utilizate sunt: metoda de proiecţie a primului triedru
şi metoda de proiecţie a celui de-al treilea triedru. Prima metodă mai este
denumită şi metoda europeană, iar cea de a doua mai este denumită şi metoda
americană.
2.2 Metoda de proiecţie a primului triedru
A B
E F
c f d
D C
H G
a
e
Fig. 2.1
23
Dispunerea proiecţiilor, conform normelor standardizate SR ISO 128-

30:2008, este modul de aşezare a proiecţiilor unui reper tehnic, piesă, în cadrul
formatului unui desen tehnic. Proiecţiile se realizează ortogonal şi se reprezintă
în corespondenţă.
În practică, reperul de reprezentat se introduce într-un paralelipiped
imaginar, care are cele trei dimensiuni proporţionale cu cotele sale de gabarit. Se
proiectează reperul pe cele şase feţe interioare ale paralelipipedului, după
direcţiile enumerate mai jos ( a,b,...e), care se pot observa în Fig. 2.1.
Terminologia folosită este dată mai jos:
Vederea din faţă – vederea din direcţia (a);
Vederea de sus – vederea din direcţia (b);
(e)
(d) (a) (c) (f)
(b)
Fig. 2.2
Vederea din stânga – vederea din direcţia (c);

Vederea din dreapta – vederea din direcţia (d);
Vederea de jos – vederea din direcţia (e);
Vederea din spate – vederea din direcţia (f);
24
În urma desfăşurării paralelipipedului, se obţin cele şase proiecţii dispuse

corespunzător (Fig.2.2).
Mai trebuie avut în vedere, la poziţionarea reperului, ca acesta să se
amplaseze în poziţia de funcţionare, iar proiecţia din stânga (c) să fie mai
complexă faţă de cea din dreapta (d).
Se recomandă ca un număr cât mai mare al feţelor plane, care aparţin
piesei, să fie paralele cu planele de proiecţie.
Proiecţia principală, cea care corespunde vederii din direcţia (a), trebuie să
furnizeze cele mai multe detalii tehnico - constructive.
Pe o anumită proiecţie, muchiile vizibile se trasează cu linie continuă
groasă, iar cele invizibile cu linie întreruptă.
Se observă că proiecţia din direcţia (a) se reprezintă pe faţa ABCD a
paralelipipedului imaginar; proiecţia din direcţia (b) se reprezintă pe faţa DCGH;
proiecţia din direcţia (c) se reprezintă pe faţa BFGC; proiecţia din direcţia (d) se
reprezintă pe faţa AEHD; proiecţia din direcţia (e) se reprezintă pe faţa ABFE şi
proiecţia din direcţia (f) se reprezintă pe faţa EFGH.
Simbolul grafic pentru metoda de proiecţie a primului triedru este indicat în
Figura 2.3, unde: d este grosimea de scriere; h = 10d ; H = 20d. Acest simbol
este format din proiecţia (a) a unui trunchi de con circular drept (trapezul isoscel
din figură) şi din proiecţia (c) a acestuia (cele două cercuri concentrice). În
general, se amplasează deasupra indicatorului şi fără cotele din figură.
H
h
H 3d
Fig. 2.3
2.3 Metoda de proiecţie a celui de-al treilea triedru
Reperul se dispune în paralelipipedul imaginar, la fel ca în cazul precedent;

se proiectează după aceleaşi direcţii ( a,b...f), cu deosebirea că proiecţiile se
reprezintă astfel: proiecţia din direcţia (a) se reprezintă tot pe faţa ABCD a
paralelipipedului; proiecţia din direcţia (b) se reprezintă deasupra (pe faţa ABFE);
proiecţia din direcţia (c) se reprezintă la stânga (pe faţa AEHD); proiecţia din
direcţia (d) se reprezintă la dreapta (pe faţa BFGC); proiecţia din direcţia (e) se
reprezintă dedesubt (pe faţa DCGH), proiecţia din direcţia (f) se reprezintă pe
faţa EFGH. Rezultatul se poate observa în Figura 2.4 .
25
Simbolul acestei metode este format din două proiecţii ale unui trunchi de
con circular drept (fig. 2.5); trapezul din figură este proiecţia (a), iar cercurile
concentrice reprezintă proiecţia (c). Pe planşa de desen nu se mai reprezintă
cotele arătate în Fig. 2.5; acestea au rolul de stabilire a unei proporţii, între cele
două proiecţii, impuse de standard.
(b)
(c) (a) (d) (f)
(e)
Fig. 2.4
h
H
3d H
Fig. 2.5
26
2.4 Reprezentarea şi notarea vederilor în desenul tehnic

industrial
2.4.1 Terminologie şi clasificare
Vederea este reprezentarea în proiecţie ortogonală, pe un plan, a unui

obiect, reper tehnic nesecţionat.
Regulile de realizare şi notare sunt reglementate de SR ISO 128-30, 34 /
2008.
După proporţia în care se face reprezentarea reperului, vederile se
clasifică în:
Vedere completă (Fig. 2.6 a);
Vedere parţială (Fig. 2.6 b);
Vedere locală (Fig. 2.9) .
a b
Fig. 2.6
În scopul realizării economiei de timp, materiale şi spaţiu, vederile parţiale

ale reperelor simetrice pot fi desenate ca fracţie de jumătate sau sfert a întregului
(Fig. 2.7).
Linia de simetrie este identificată prin două linii scurte şi paralele, linii ce
se desenează perpendicular, la fiecare extremitate a acesteia (Fig. 2.7).
Poziţia specială a unei vederi, reprezentată în altă zonă decât cea indicată
de săgeata de referinţă, se notează astfel: majusculă de identificare a vederii,
urmată de un arc de cerc cu săgeată şi de unghiul de rotaţie (Fig. 2.8).
27
Fig. 2.7
H
H 45o
Fig. 2.9 Fig. 2.8
În Fig. 2.9 s-a reprezentat vederea locală a unei cavităţi dintr-un recipient.
Vederile locale se dispun în sistem de proiecţie american.
2.4.2 Reguli de reprezentare utilizate frecvent
2.4.2.1 Reprezentarea pieselor învecinate
În cazul în care este necesară reprezentarea pieselor învecinate unui

reper oarecare, acestea trebuie desenate cu linie două puncte subţire (05.1),
numai în vedere, chiar dacă obiectul principal este reprezentat în secţiune
(Fig. 2.10). Piesele învecinate nu trebuie să acopere niciodată componenta
28
principală, iar spaţiul care se consideră că le conţine se recomandă să fie indicat

cu linie două puncte subţire (05.1) (Fig. 2.11 ),
Fig. 2.10
Fig. 2.11
2.4.2.2 Reprezentarea intersecţiilor
Reprezentarea muchiilor geometrice reale de intersecţie se face cu linii

continue groase, dacă sunt vizibile (Fig. 2.12), şi cu linii întrerupte subţiri, dacă
sunt invizibile.
Muchiile geometrice reale de intersecţie se pot reprezenta simplificat,
după cum urmează:
Curbele de intersecţie dintre doi cilindri pot fi înlocuite cu linii drepte
continue groase (Fig. 2.13 a);
Linia dreaptă, simplificată, de intersecţie dintre un cilindru şi o
prismă rectangulară se reprezintă deplasat faţă de poziţia rezultată din
corespondenţa proiecţiilor (Fig. 2.13 b).
Notă: reprezentarea simplificată se recomandă să fie evitată dacă
afectează înţelegerea desenului.
29
Muchiile fictive de intersecţie (provenite din racordări de suprafeţe) trebuie

indicate cu linii continue subţiri fără să atingă liniile de contur (Fig. 2.14).
Fig. 2.12
b
Fig. 2.13
Fig. 2.14
30
Fig. 2.15
2.4.2.3 Reprezentarea capetelor de arbori cu secţiune pătrată
Feţele laterale ale unui paralelipiped, zonele teşite plan ale unui cilindru,
feţele laterale ale unui trunchi de piramidă care reprezintă capătul unui arbore
trebuie indicate prin trasarea diagonalelor cu linie continuă subţire (Fig. 2.15 a,b).
2.4.2.4 Reprezentarea vederilor întrerupte
În cazul elementelor cu lungime mare se admite limitarea reprezentării

prin întreruperea acestora cu linie ondulată sau în zigzag, în scopul economiei de
spaţiu şi timp (Fig. 2.16).
Fig. 2.16
2.4.2.5 Reprezentarea elementelor repetitive
Elementele identice care se repetă sistematic, se reprezintă detaliat o

singură dată, iar celelalte poziţii se indică numai prin axele de simetrie.
Numărul şi tipul acestora trebuie definite prin cotare (Fig. 2.17).
31
Elementele repetitive, dispuse nesimetric pe o piesă, se reprezintă

simplificat cu linie continuă subţire, linie mărginită de reprezentarea detaliată a
unu sau două elemente (Fig. 2.18).
Elementele repetitive, amplasate simetric pe o piesă, nu se reprezintă
detaliat (cu excepţia unui element), ci se indică cu linie punct subţire (Fig. 2.19).
Fig. 2.18
Fig. 2.17
Fig. 2.19
2.4.2.6 Reprezentarea detaliilor
În cazul în care scara generală de reprezentare nu permite desenarea cu

claritate a unor elemente, acestea se încercuiesc sau se încadrează cu linie
subţire continuă. Detaliul creat se notează cu o majusculă, ulterior acesta se
reprezintă la o scară de mărire, specificată între paranteze, aşa cum se poate
observa în Fig. 2.20.
32
D D ( 5:1 )
Fig. 2.20
2.4.2.7 Reprezentarea înclinărilor sau curbelor
Dacă panta înclinărilor (în cazul suprafeţelor înclinate, conice sau

piramidale) este foarte mică, puţin evidentă, atunci reprezentarea acestor
suprafeţe se poate omite pentru evitarea reprezentărilor confuze. În acest caz se
reprezintă numai muchia corespunzătoare proiecţiei elementului situat în zona cu
cea mai mică grosime. Aceasta este indicată cu linie de ordine ca în Figurile
2.21, 2.22, reprezentate doar cu titlu explicativ.
2.4.2.8 Reprezentarea conturului iniţial
Dacă este necesar să se reprezinte conturul iniţial al unei piese înainte de

prelucrare, acesta se poate reprezenta cu linie două puncte subţire, ca în Figura
2.23.
2.4.2.9 Reprezentarea liniilor de îndoire
Liniile teoretice de îndoire trebuie reprezentate pe vederile desfăşurate, cu

linii continue subţiri, aşa cum s-a reprezentat în Figura 2.24.
Fig. 2.21
33
Fig. 2.22
Fig. 2.23
Fig. 2.24
34
2.4.2.10 Reprezentarea obiectelor transparente
Obiectele fabricate din materiale transparente trebuie reprezentate ca şi

cum ar fi opace, ca în Figura 2.25.
În desenele de ansamblu sau de asamblare, reperele componente situate
în spatele obiectelor transparente se desenează ca elemente vizibile. De
exemplu, cadranul unui aparat, sistem de măsurare situat într-o carcasă de
plexiglas (Fig. 2.26).
2.4.2.11 Reprezentarea elementelor mobile ale ansamblelor
În desenul de ansamblu, reperele mobile se pot reprezenta în poziţii

extreme sau intermediare de mişcare, cu linie două puncte subţire, numai în
vedere, aşa cum s-a exemplificat în Figura 2.27.
2.4.2.12 Reprezentarea pieselor finite şi a semifabricatelor
Conturul piesei finite poate să fie indicat pe desenul de semifabricat (în

vedere sau secţiune) cu linie două puncte subţire, aşa cum s-a exemplificat în
Figura 2.28.
Conturul semifabricatului pe desenul piesei finite (în vedere sau secţiune)
poate să fie indicat cu linie două puncte subţire, aşa cum s-a exemplificat în
Figura 2.29.
Fig. 2.26
Fig. 2.25
35
Fig. 2.27
Fig. 2.28 Fig. 2.29
2.4.2.13 Reprezentarea suprafeţelor cu relief sau motiv
Suprafeţele cu striaţii, cute, ondulaţii, trebuie reprezentate cu motivul

complet sau parţial, cu linii continue groase, ca în Figura 2.30.
Fig. 2.30
36
2.4.2.14 Reprezentarea pieselor cu două sau mai multe vederi

identice
Vederile identice ale unei piese se indică cu săgeţi de referinţă, prevăzute

cu majuscule, şi se notează (A1, A2) ca în Figura 2.31.
Vederile locale identice se indică şi se notează ca în Figura 2.32. Se
recomandă să se reprezinte în corespondenţă cu unul din elementele identice
reprezentate.
A1, A2
Fig. 2.31
A1, A2
Fig. 2.32
37
2.5 Reprezentarea şi notarea secţiunilor în desenul tehnic

industrial
2.5.1 Introducere
Reprezentarea şi notarea secţiunilor sunt reglementate, în prezent, prin

SR ISO 128-44:2008, iar termenii şi definiţiile se aplică conform ISO 10209-1 şi
ISO 10209-2.
Secţiunea este reprezentarea în proiecţie ortogonală pe un plan a unui
obiect, după ce a fost secţionat cu un plan de secţionare şi după ce s-a
îndepărtat imaginar porţiunea obiectului situată între observator şi suprafaţa de
secţionare concepută de proiectant.
Secţiunile, după modul de reprezentare, pot fi: secţiuni propriu-zise şi
secţiuni cu vedere.
Secţiunea propriu-zisă reprezintă partea comună dintre materialul din care
este fabricat obiectul şi planul de secţiune, suprafaţă care trebuie haşurată în
majoritatea cazurilor (Fig. 2.33 ).
Secţiunea cu vedere este cea mai utilizată şi constă din reprezentarea
secţiunii propriu-zise completată cu toate muchiile de vedere situate în spatele
planului de secţionare (Fig. 2.34 ).
În principiu, nervurile, elementele de asamblare, etanşările, axele, spiţele
roţilor, tijele şi alte componente asemănătoare nu sunt secţionate, haşurate în
secţiune longitudinală, recomandându-se să fie reprezentate în vedere.
Ca şi vederile, secţiunile pot fi reprezentate într-o altă poziţie decât cea
precizată de săgeţile care indică direcţia de observaţie a acestor secţiuni.
2.5.2 Plane de secţionare
Secţiunile pot fi realizate cu următoarele tipuri de plane:

Cu un singur plan de secţionare (Fig. 2.33 şi 2.34);
Cu două plane paralele (secţiune în trepte) (Fig. 2.35);
Cu trei plane succesive (Fig. 2.36);
Cu două plane care se intersectează (secţiune frântă), unul dintre
acestea fiind apoi rabătut în planul proiecţiei (Fig. 2.37).
În cazul pieselor de revoluţie care conţin elemente constructive (găuri,
lamaje, bosaje etc.) repartizate polar, în mod regulat, necesar să fie indicate în
secţiune şi care nu sunt traversate de planele de secţionare folosite, aceste
elemente se recomandă să fie reprezentate rotite în planul de secţiune, dacă
acest artificiu de reprezentare nu generează confuzii. În aceste situaţii nu mai
sunt necesare identificări suplimentare (Fig. 2.38).
În situaţiile în care este necesar să se poziţioneze planul de secţionare
parţial în afara piesei, se poate omite reprezentarea traseului de secţiune cu linie
punct subţire, reprezentându-se numai segmentele groase care indică
modificarea direcţiei acestuia (Fig. 2.39). Se recomandă ca atât lungimea
segmentelor liniei folosite să fie mai mare, cât şi distanţa dintre acestea să fie
mai mare.
38
A-A
Fig. 2.33
B-B
Fig. 2.34
39
Fig. 2.35
D-D
Fig. 2.36
40
Fig. 2.37
Fig. 2.38
41
E
E-E
E
Fig. 2.39
2.5.3 Secţiuni deplasate
Dacă secţiunile sunt deplasate dintr-o proiecţie, acestea trebuie

amplasate lângă proiecţia respectivă şi legate de aceasta cu traseul liniei punct
subţire al direcţiei planului de secţiune (Fig. 2.40).
Fig. 2.40
42
2.5.4 Dispunerea secţiunilor succesive
Secţiunile succesive pot fi: obişnuite ca în Figura 2.41 (secţiuni făcute

într-un arbore), deplasate ca în Figura 2.42 sau rotite ca în Figura 2.43.
A-A B-B C-C
Fig. 2.41
Fig. 2.42
Secţiunile deplasate trebuie reprezentate în prelungirea urmei traseului de

secţiune (Fig. 2.42), iar la cele rotite se notează, pentru fiecare, unghiul de
rotaţie, deasupra acestora (Fig. 2.43).
2.5.5 Alte secţiuni
Alte tipuri de secţiuni folosite în desenul tehnic industrial sunt:
43
Rupturile sunt secţiuni utilizate frecvent în desenul tehnic industrial.

Prin ruptură se înţelege îndepărtarea unor porţiuni ale pieselor reprezentate cu
scopul de a se pune în evidenţă zone acoperite, utilizându-se în cazul în care
secţionarea nu ar fi necesară.
B
A-A 30° B-B 90° C-C 150°
C A
B
C A
Fig. 2.43
Rupturile se folosesc pentru a reduce spaţiul de reprezentare atât al

secţiunilor cât şi al vederilor, în special în cazul pieselor lungi sau cu suprafeţe
uniforme mari. Detaliile se reprezintă la o scară de mărire, utilizându-se metoda
rupturilor (Fig. 2.20).
Urma suprafeţei de ruptură pe planul de proiecţie se reprezintă prin linie
continuă subţire ondulată sau în zig-zag.
Pentru evitarea confuziilor, linia de ruptură nu trebuie să coincidă cu o axă
a piesei, cu o muchie de contur sau cu prelungirea unei muchii sau linii de contur
aparent (Fig. 2.44).
Secţiunile propriu - zise pot fi intercalate, caz în care se reprezintă
rabătut în intervalul de ruptură dintre două părţi ale aceluiaşi obiect reprezentat
în vedere (Fig. 2.45). Se folosesc în situaţia pieselor cu profil constant pe lungimi
relativ mari;
Secţiunile propriu - zise suprapuse constau în reprezentarea
secţiunilor, direct pe vederea piesei, cu linie continuă subţire. Se aplică în cazul
contururilor simple, în situaţia lipsei de spaţiu (Fig. 2.46);
Secţiunile cilindrice sunt secţiunile realizate cu plane de secţionare
de formă cilindrică care se impun în cazul dispunerii elementelor interioare ale
pieselor pe suprafeţe similare (cilindrice). Secţiunea se reprezintă desfăşurat pe
planul de proiecţie, indicat de săgeţile de la notarea traseului de secţiune, apoi
se notează cu majuscule separate de o liniuţă, aceleaşi majuscule utilizate la
notarea traseului de secţiune, urmate de un simbol specific (Fig. 2.47).
44
GRESIT CORECT
Fig. 2.44
Fig. 2.45
Fig. 2.46
45
A-A
A A
Fig. 2.47
2.6 Haşurarea în desenul industrial
2.6.1 Indicarea convenţională a materialelor în secţiune, conform

STAS 104-80
Dacă este necesar, materialele din care sunt fabricate piesele

reprezentate în secţiune se haşurează convenţional, ca în Figura 2.48.
Alte materiale, neprevăzute în cazul de mai sus, se indică prin
reprezentări grafice explicate pe desenul respectiv.
2.6.2 Reguli de haşurare
Haşurarea se execută cu scopul reprezentării secţiunilor pieselor

pe desene, indiferent de natura materialului din care sunt confecţionate;
În cazul pieselor metalice, haşurarea se execută cu linii continue
subţiri, paralele, echidistante şi înclinate la 45, 30 sau 60, orientate fie spre
dreapta, fie spre stânga. Distanţa dintre liniile de haşurare se recomandă să fie
de minimum 1 mm (Fig. 2.49, 2.50 a,b). Înclinarea liniilor de haşurare nu trebuie
să coincidă cu cea a muchiilor de contur sau a axelor pieselor reprezentate;
Elementele componente învecinate ale unui ansamblu se
haşurează diferit, liniile de haşurare trebuie orientate şi (sau) distanţate diferit
(Fig. 2.51). Fiecare element component trebuie să aibă un sistem propriu, unic
de haşurare, pe toate proiecţiile în care acesta se secţionează, în cadrul
aceluiaşi desen;
Se recomandă ca în cazul secţiunilor în trepte, la fiecare schimbare
a direcţiei planului de secţionare, să se decaleze liniile de haşurare (să se
întrepătrundă), aşa cum se arată în Figura 2.52;
46
lemn
sectiune
metal transversala beton armat
lemn
sectiune
nemetal longitudinala lichid
material
hartie si
transparent carton zidarie de
sticla electroizolant caramida
PAL,PFL zidarie de caramida

refractara si din
lemn,panel beton produse ceramice
material de
pamant umplutura
Fig. 2.48
Fig. 2.49
60°
45°
47
30°
b
Fig. 2.50
Fig. 2.51
Secţiunile obiectelor cu lăţimi ce nu depăşesc 2 mm, în

reprezentare la scara stabilită iniţial pentru un anumit desen, se recomandă să
fie înnegrite complet, iar în cazul elementelor alăturate dintr-un ansamblu trebuie
lăsat un spaţiu liber (de lumină) cu lăţimea de minim 1 mm, ca în Figura 2.53;
Liniile de haşurare se întrerup în dreptul cotelor şi al textelor care
nu au putut fi înscrise în exteriorul suprafeţei haşurate (Fig. 2.54);
Piesele cu suprafeţe foarte mari de reprezentare în secţiune, cu
lungimi mari faţă de lăţime, se recomandă să se haşureze pe zone limitate, fie
de-a lungul conturului, fie numai la extremităţi şi în jurul formelor interioare de
tipul alezajelor, orificiilor, canalelor etc. (Fig. 2.55).
48
A
A
A-A
Fig. 2.52
Fig. 2.53
60
Fig. 2.54 Fig. 2.55
49
2.7 Desenul de releveu
2.7.1 Consideraţii generale
Desenele se clasifică în funcţie de modul de concepere şi realizare în:

Desene de releveu;
Desene de proiect.
Desenul de releveu se realizează în proiecţie ortogonală, după un model
existent care poate fi perceput vizual de către proiectant.
Desenul de proiect reprezintă transpunerea grafică a concepţiei
proiectantului, în reprezentare ortogonală, pe baza obţinerii unor date necesare
în urma efectuării unor calcule de proiectare sau experimentări.
2.7.2 Întocmirea schiţei după model
Schiţa este un desen de releveu care se execută cu mâna liberă (făra ajutorul
instrumentelor; utilizarea compasului pentru trasarea cercurilor este
recomandată), în creion, pe hârtie albă opacă, dimensiunile modelului fiind
aproximate vizual.
La alcătuirea ei trebuie să se aplice toate regulile şi normele standardizate de
reprezentare, cotare, inscripţionare a desenelor tehnice. Schiţa este un desen
deosebit de important pentru că reprezintă un ansamblu de informaţii privind
forma, dimensiunile, detaliile constructiv – tehnologice ale modelului.
Necesitatea realizării schiţei după model se impune din următoarele
considerente:
Nu toate reperele tehnice pot fi aduse în sala de proiectare;
Prin realizarea unei schiţe după model, într-o primă etapă şi apoi a
desenului original, se realizează economie de timp şi se evită apariţia unor erori.
Schiţa este un desen de bază deoarece poate să înlocuiască desenul de
execuţie (în cazul pieselor simple) şi pentru că orice desen de execuţie (desen
original) se realizează după o schiţă, foarte precis, la scară şi cu ajutorul
instrumentelor.
2.7.2.1 Etapele premergătoare realizării schiţei
Etapele premergătoare executării schiţei sunt:

Pregătirea materialelor necesare: hârtie, creion, compas, radieră etc.;
Identificarea piesei (modelului) care constă în: precizarea denumirii,
stabilirea rolului în ansamblul în care funcţionează, determinarea poziţiei de
funcţionare, stabilirea calităţii suprafeţelor de contact;
Analiza formei modelului, care constă în: determinarea formei principale
prin cumularea unor forme geometrice elementare (poliedre, cilindro-conice,
suprafeţe de rotaţie etc.), obţinerea formei funcţionale prin completarea formei
principale cu detalii funcţionale (alezaje, filete, canale de etanşare, canale de
pană etc.), obţinerea formei finale - forma constructiv-tehnologică - din forma
funcţională care se completează cu toate detaliile constructiv-tehnologice
50
(înclinări ale pereţilor, racordări, conicităţi, teşituri) impuse de procedeul de

fabricaţie;
Analiza tehnologică care constă în: stabilirea materialului din care s-a
fabricat produsul, precizarea tehnologiei de fabricaţie, determinarea calităţii
tuturor suprafeţelor exterioare şi interioare;
Stabilirea poziţiei de reprezentare şi a numărului minim de proiecţii. Este o
etapă deosebit de importantă în care se stabileşte poziţia principală de
reprezentare ce trebuie să corespundă cu poziţia de funcţionare sau de execuţie.
În general, piesele de tipul arborilor, şuruburilor, tijelor, osiilor, se reprezintă cu
axa principală de simetrie în poziţie orizontală, deci în poziţia de prelucrare.
O altă problemă este stabilirea numărului minim de proiecţii, care se face
după următoarele considerente:
Piesele care admit un plan de simetrie se reprezintă în trei, patru proiecţii;
Piesele care admit două plane de simetrie se reprezintă în două, trei,
proiecţii;
Piesele care nu admit plane de simetrie (piese deosebit de complicate ca
formă) se reprezintă în numărul maxim de şase proiecţii, existând posibilitatea
combinării reprezentărilor în vedere cu cele în secţiune pe anumite proiecţii; mai
mult, se pot adăuga în câmpul desenului vederi şi secţiuni particulare.
Observaţie: simetria unei piese permite restrângerea numărului maxim de
şase proiecţii prin posibilitatea combinării, pe anumite proiecţii, a reprezentărilor
în secţiune cu cele în vedere. Prin introducerea secţiunilor se elimină utilizarea
liniilor întrerupte, formele interioare observându-se cu mai multă uşurinţă.
2.7.2.2 Etapele realizării schiţei
Etapele privind realizarea propriu-zisă a schiţei sunt:

Alegerea fomatului adecvat şi trasarea elementelor grafice standardizate;
Stabilirea şi trasarea dreptunghiurilor minime de încadrare în
corespondenţă, cu linie continuă subţire, cu spaţii suficiente între acestea, pentru
cotarea ulterioară. Dreptunghiurile de încadrare sunt proiecţiile feţelor
paralelipipedului imaginar, în care se introduce modelul (piesa), pe suprafaţa
formatului (Fig. 2.56);
Trasarea axelor de simetrie ale piesei şi ale suprafeţelor de revoluţie ale
formelor geometrice componente, pe toate proiecţiile;
Trasarea contururilor exterioare pe toate proiecţiile (Fig. 2.57);
Conceperea şi reprezentarea traseelor de secţiune, apoi reprezentarea
contururilor interioare în porţiunile secţionate (Fig. 2.58);
Haşurarea suprafeţelor secţionate şi întărirea liniilor de contur la exteriorul
sau la interiorul piesei;
Trasarea elementelor de cotare, măsurarea dimensiunilor de pe piesă,
înscrierea pe desen a cotelor, simbolurilor şi a altor notări necesare;
Înscrierea stării suprafeţelor şi notarea rugozităţii tuturor suprafeţelor,
înscrierea toleranţelor geometrice şi dimensionale. Câteva valori uzuale ale
rugozităţii exprimate în micrometri ( m) sunt: 100, 50 – pentru suprafeţe
grosolane, neprelucrate, curăţate; 12,5, 25 – pentru suprafeţe de contact
51
grosolane fără mişcare, suprafeţe libere şi nefuncţionale ale orificiilor; 6,3 -

pentru suprafeţe exterioare, vizibile ale organelor de maşini; 3,2 – pentru
suprafeţe de contact fără mişcare, transmisii cu uzură redusă, condiţii de aspect;
1,6 – suprafeţe de ghidare şi de centrare la mişcări periodice, suprafeţe de
contact puţin solicitate; 0,8 – uzură redusă la viteze şi tensiuni de contact reduse,
suprafeţe de centrare, suprafeţe nefuncţionale ale pieselor care urmează să fie
cromate, nichelate;
Completarea indicatorului cu toate datele necesare, înscrierea condiţiilor
tehnice (Fig. 2.59);
Ştergerea porţiunilor din dreptunghiurile de încadrare neutilizate,
verificarea şi corectarea finală a desenului.
Fig. 2.56
Fig. 2.57
52
Fig. 2.58
În proiectarea modernă există programe specializate care realizează

automat desenul de execuţie, după ce proiectantul a modelat piesa spaţial.
Etapa de întocmire a schiţei piesei este folosită la reprezentarea ei
tridimensională, cu toate detaliile constructiv – tehnologice. (Fig. 2.60 şi 2.61).
Trebuie precizat că, pentru o astfel de abordare, mai întâi modelarea
spaţială (ca în Fig. 2.60) şi după aceea întocmirea desenului de execuţie, sunt
necesare cunoştinţe avansate de proiectare, de vedere în spaţiu, de cunoştere
temeinică a utilizării programelor destinate proiectării în domeniul mecanic şi
industrial.
Desenele de execuţie astfel obţinute pot să conţină unele abateri de la
normele standardizate de reprezentare, abateri care trebuie acceptate în
prezent, şi care pot fi remediate, numai prin perfecţionarea ulterioară a
programelor respective, de către creatorii de soft.
53
A- A 20
2 x 45° = =
5
Ra1,6 R2
Ø30
Ø50
(80)
5
°
60,5
Ø8 127 R3
15
8 15 30 Ra 6,3
55
90
R8 3x45°
CONDITII TEHNICE
1. Racordari necotate R2 ;
Ra 12,5
2.Tolerante ISO 2768 m,k.
R A
30
12
A Ra 25
25 34 desenat: verificat:
data :: scara: format:
110
Univ.,,Dunarea de Jos"-Gl.
Fac. de Mecanica LAGAR
Catedra O.M.G.
nr. desen:
Fig. 2.59
În desenul din Figura 2.61 se pot remarca o serie de abateri de la regulile

standardizate, cum ar fi: nervura în secţiune longitudinală, prin programul utilizat,
nu poate fi exclusă de la haşurare, elementele de cotare se reprezintă cu o
anumită culoare, înscrierea datelor din indicator şi a condiţiilor tehnice se
realizează cu o altă culoare.
Se poate remarca existenţa avantajului de a avea reprezentarea spaţială
alături de desenul de execuţie 2D.
54
Fig. 2.60
Fig. 2.61
55
Desen tehnic Liliana TOCARIU, Liviu Solea
Capitolul 3
CONSTRUCŢII GEOMETRICE UTILIZATE LA REALIZAREA

DESENULUI TEHNIC LA SCARĂ
3.1 Împărţirea unui segment de dreaptă în părţi egale sau

proporţionale
Pe baza proprietăţii de asemănare a triunghiurilor din geometria plană, se

împarte segmentul de dreaptă AB într-un număr ‚‚n’’ de părţi egale (de exemplu n
= 5 ), astfel (Fig. 3.1):
Se desenează o semidreaptă concurentă cu AB, pe care se marcheză
cinci segmente egale, cu extremităţile notate cu 1,2,3,4,5;
Se uneşte punctul 5 cu punctul B, după care se obţin, prin paralele duse la
segmentul B5, cinci segmente egale pe AB (AC = CD = DE = EF = FB);
În Figura 3.2, se observă că punctul C împarte segmentul AB într-un
raport dat ( AC/CB = 3/2).
5 5
4 4
3 3
2 2
1 1
A C D E F B A C B
Fig. 3.1 Fig. 3.2
3.2 Împărţirea unui cerc intr-un număr de părţi egale
3.2.1 Împărţirea unui cerc în şase şi în trei părţi egale
Această construcţie se începe cu trasarea unui cerc de rază R cu centrul

în O. Cu ajutorul razei se împarte lungimea cercului în şase părţi egale, iar dacă
se consideră numai punctele din două în două se realizează împărţirea în trei
părţi egale (Fig. 3.3).
Prin unirea celor şase puncte se obţine hexagonul regulat înscris în cerc,
iar prin unirea celor trei puncte se obţine triunghiul echilateral înscris în cerc.
56
3.2.2 Împărţirea unui cerc în patru şi în opt părţi egale
Se trasează un cerc de rază R, cu centrul în O, şi două diametre

perpendiculare sau două axe de simetrie perpendiculare. Punctele de intersecţie
ale acestora cu cercul divid lungimea sa în patru părţi egale; dacă se unesc
aceste puncte se înscrie un pătrat în cercul dat. Mediatoarele laturilor pătratului
împart cercul în opt puncte echidistante, care reprezintă vârfurile octogonului
regulat înscris în acelaşi cerc (Fig. 3.4).
A 1
R
2 6
R
o o
L3
B C
3 L6 5
R R
4
Fig. 3.3
A 1
2 8
R R
B o D 3 o 7
L4
4 L8 6
C 5
Fig. 3.4
3.2.3 Împărţirea unui cerc în cinci şi în zece părţi egale
Împărţirea unui cerc, de rază cunoscută, în cinci părţi egale, se face

trasând, într-o primă etapă, două diametre perpendiculare, după care se
desenează un arc de cerc de rază egală cu segmentul A1 şi cu centrul în punctul
57
A, mijlocul razei OR. Arcul de rază egală cu segmentul A1 intersectează

diametrul corespunzător razei OR în punctul B. Cu lungimea segmentului B1, ce
reprezintă latura pentagonului regulat înscris în cerc, se divide cercul în cinci
părţi egale, iar cu lungimea segmentului OB se împarte cercul în zece părţi
egale, deci se înscrie decagonul regulat în cerc (Fig. 3.5).
1 1
10 2
5 2 3
9
L5
L5
o A L10 o A R
L10 R
B B 4
8
4 3 5
7 6
Fig. 3.5
3.2.3 Împărţirea unui cerc într-un număr oarecare de părţi egale
Se alege ,,n’’ numărul de părţi egale, de exemplu n = 11, în care se

împarte cercul de rază R şi centru O (Fig. 3.6).
1 I
XI
2
X 3 II
4
5
A IX 6O III B
7
8
VIII 9 IV
10
11
VII V
12 =VI
Fig. 3.6
58
Se divide diametrul cercului, mărginit de punctele 1 şi 12, în numărul de

părţi egale dorit, în acest caz 11, conform metodei prezentată anterior, notându-
se extremităţile segmentelor cu 1,2,3...12. Apoi, se descriu două arce de cerc, de
rază egală cu diametrul cercului iniţial, din centrele identice cu punctele 1 şi 12,
arce de cercuri care se intersectează în punctele A şi B. Se duc drepte, din A şi
B, numai prin toate punctele notate pe diametru, fie cu cifre pare, fie cu cifre
impare, drepte care se intersectează cu cercul în vârfurile poligonului regulat, cu
11 laturi, înscris în cerc.
3.3 Racordări
3.3.1 Racordarea a două drepte oarecare, cu un arc de cerc de rază dată
Se consideră două drepte concurente D1 şi D2 care se racordează cu un

arc de cerc de rază R dată, astfel (Fig. 3.7 ):
Se trasează două drepte auxiliare, paralele la dreptele date iniţial, la
distanţa R de fiecare;
La intersecţia dreptelor ajutătoare se află centrul de racordare O;
Punctele de racordare T1 şi T2 se determină ducând perpendiculare din O
la cele două drepte D1 şi D2.
D1 D1
T1 T1
toare
O bisec
D2 O
V D2
T2 T2
Fig. 3.7 Fig. 3.8
3.3.2 Racordarea a două drepte oarecare cu un arc de cerc într-un punct de

racordare dat
Racordarea a două drepte oarecare D1 şi D2 – concurente în V – cu un

arc de cerc, într-un punct de racordare dat T1, se face prin determinarea
centrului de racordare O, la intersecţia bisectoarei unghiului dintre cele două
drepte cu normala ridicată din T1 la dreapta D1 (Fig. 3.8). În această figură se
observă modul de construire, cu ajutorul compasului, a bisectoarei unghiului
format de două drepte concurente.
59
3.3.3 Racordarea unei drepte oarecare cu un cerc, printr-un arc de cerc de

rază dată
Fie dreapta D1 şi cercul de rază R şi centru O. Pentru a se racorda cele

două elemente, printr-un arc de cerc de rază r dată, se parcurg etapele
următoare (Fig. 3.9):
Se trasează, din centrul O cercul auxiliar de rază (R+r) care se
intersectează cu dreapta D2, paralelă la dreapta D1, la distanţa r , în punctele o1
şi o2;
Se uneşte o1 cu O pentru a se obţine punctul de racordare t2, apoi
se duce perpendiculara din o1 la dreapta D1 şi se obţine punctul de racordare t1.
Analog se procedează din o2, rezultând punctele de racordare t2 şi t4;
Din o1 şi o2 se fac racordările cerute – cu raza r – între elementele
iniţiale date.
Problema admite două soluţii, o soluţie sau nicio soluţie, în funcţie de
distanţa dintre centrul O şi dreapta D1 şi în funcţie de raza de racordare r.
R+r
R
O
t2 t4
D2 o1 o2
D1
r
t1 t3
Fig. 3.9
3.3.4 Racordarea unei drepte oarecare cu un cerc, printr-un arc de cerc

tangent la dreaptă într-un punct dat
Racordarea dreptei D cu cercul de rază R şi centru O, printr-un arc de

cerc tangent la dreaptă în punctul t1 dat, se realizează astfel (Fig. 3.10):
Se determină centrul de racordare o1, la intersecţia normalei, trasată din
punctul t1 la dreapta D, cu prelungirea segmentului ot2. Punctul de racordare t2
s-a obţinut la intersecţia paralelei dusă prin t1 la segmentul AO (cu precizarea că
segmenul t1A = raza R).
60
R
O
t2
o1
=
D1
t1
=
R
Fig. 3.10
3.3.5 Racordarea a două cercuri exterioare prin arce de cerc tangente

exterior la cercurile date
Se dau cercurile exterioare de raze R1 şi R2 şi de centre o1 respectiv o2

(Fig. 3.11). Raza arcului de racordare, R, trebuie să satisfacă dimensional
următoarea condiţie:
L (R1 R2)
R ;
2
unde L este distanţa dintre centrele o1, o2.
La intersecţia cercurilor auxiliare trasate din o1, cu raza (R1+R), şi din o2

– cu raza (R2+R) – se găsesc centrele arcelor de racordare, notate cu c1 şi c2.
Se unesc centrele c1, c2 cu o1 şi o2 prin linii care se intersectează cu cercurile
date în punctele de racordare t1, t2, t3, t4. Zona de racordare se pune în
evidenţă cu linie continuă groasă.

interior la cercurile date
Se dau cercurile exterioare de raze R1 şi R2 şi de centre o1, respectiv o2

(Fig. 3.12). Raza arcului de racordare este R care trebuie să satisfacă
dimensional următoarea condiţie:
L (R1 R2)
R ;
2
61

La intersecţia cercurilor auxiliare trasate din o1, cu raza (R-R1), şi din o2,
cu raza (R– R2), se găsesc centrele arcelor de racordare notate cu c1 şi c2. Se
unesc centrele c1, c2 cu o1 şi o2 prin linii care se intersectează cu cercurile date
în punctele de racordare t1, t2, t3, t4. Zona de racordare se pune în evidenţă cu
linie continuă groasă.
c2 R
t3 t4
R
R2+
R1+R
o1 o2
R1
R2
t1 t2
R
c1
Fig. 3.11
Fig. 3.12
R
c2
t1 t2
R-R1
o1 o2 R-R2
R1
R2
t4
t3
c1
62

interior la unul din cercurile date şi exterior la celălalt cerc
Se dau cercurile exterioare de raze R1 şi R2 şi de centre o1, respectiv o2

(Fig. 3.13). Raza arcului de racordare R trebuie să satisfacă dimensional
următoarea condiţie:
L (R1 R2)
R ;
2

Această construcţie geometrică se realizează prin combinarea metodelor
prezentate anterior în paragrafele 3.3.6 şi 3.3.7.
La intersecţia cercurilor auxiliare trasate din o1, cu raza (R-R1), şi din o2,
cu raza (R+R2), se găsesc centrele arcelor de racordare notate cu c1 şi c2. Se
unesc centrele c1, c2 cu o1 şi o2 prin linii care se intersectează cu cercurile date
în punctele de racordare t1, t2, t3, t4. Zona de racordare se pune în evidenţă cu
linie continuă groasă. În acest caz, arcul de racordare este tangent interior la
cercul cu centrul în c1 şi tangent exterior la cercul cu centrul în c2. Dacă se
doreşte racordarea cu tangenţele inverse, arcul să fie tangent exterior la cercul
c1 şi interior la cercul c2, cercurile auxiliare se vor construi corespunzător, cu
raza (R+R1) din centrul c1 şi cu raza (R-R2) din centrul c2.
c2
t1
t4
R-R1
o1 o2
R2
R1
t2
t3
c1
R2
R+
Fig. 3.13
63
3.4 Construcţia ovalului
3.4.1 Construcţia ovalului când se cunoaşte axa mică
Se cunoaşte axa mică AB, centrul O al ovalului şi direcţia axei mari,

perpendiculara în O pe AB (Fig. 3.14).
Se trasează un cerc cu centrul în O, de diametru egal cu segmentul AB,
care se intersectează cu direcţia axei mari în punctele o2 şi o4. Punctul A este
identic cu o1, iar B cu o3.
Conturul ovalului este format din patru arce de cerc care au centrele in o1,
o2, o3, o4 şi care se reprezintă astfel:
se desenează semidreptele auxiliare o1o2, o1o4, o3o2,o3o4 pe
care se află punctele de racordare a patru arce de cerc, notate cu t1, t2, t3, t4;
construcţia se începe trasând un arc de cerc cu centrul în o1 şi de
rază R=AB, care intersectează semidreptele ajutătoare în punctele de racordare
t1 şi t2, apoi din centrul o2, cu raza R1=o2t2, se desenează arcul t2t3, care la
intersecţia cu direcţia axei mari generează punctul D, o extremitate a axei mari.
Se continuă în acelaşi mod cu desenarea arcelor t3t4 şi t4t1 cu centrele în o3,
respectiv o4.
Segmentul CD reprezintă axa mare a ovalului.
A=o1
t4 t3
C o4 O o2 D
R1
t1 t2
R
B=o3
Fig. 3.14
3.4.2 Construcţia ovalului când se cunoaşte axa mare
Se cunoaşte axa mare a ovalului CD, care se împarte în patru părţi egale,
o1 şi o3 fiind două centre de racordare şi mijloacele semiaxelor mari CO şi OD; i
O este centrul ovalului (Fig. 3.15). Pentru determinarea altor două centre de
64
racordare, se trasează un arc de cerc din o1, de rază R = o1o3, care se

intersectează cu direcţia axei mici în o2 şi o4. Ovalul este format din patru arce
de cerc care se desenează alternativ, un arc mic apoi un arc mare; punctele de
racordare dintre acestea, notate cu t1, t2, t2, t4, sunt situate pe semidreptele
auxiliare o1o2, o3o2, o4o1, o4o3.
o2
A
t1 t4
C = o1 = O = o3 = D
t2 t3
B
o4
Fig. 3.15
3.4.3 Construcţia ovalului când se cunosc ambele axe
În Figura 3.16 se observă datele cunoscute ale ovalului: axa mică AB, axa
mare CD şi O centrul acestuia.
Construcţia ovalului constă în trasarea a patru arce de cerc cu centrele
situate în punctele o1, o2, o3, o4. Cele patru arce se racordează în t1, t2, t3, t4,
puncte situate pe dreptele auxiliare o1o2, o2o3, o4o1, o4o3.
Determinarea centrelor de racordare se realizează astfel:
se uneşte punctul A cu punctul C;
segmentul de dreaptă AC se intersectează cu un arc de cerc de rază
R=OC– OA (diferenţa semiaxelor), în punctul M;
se reprezintă mediatoarea segmentului CM, care intersectează axa mare
în o1 şi axa mică în o2;
se află celelalte centre, centrul o3 care este simetric cu o1 faţă de axa AB
şi centrul o4 care este simetric cu o2 faţă de axa CD.
Se trasează dreptele auxiliare o1o2, o2o3, o4o1, o4o3. Pentru evitarea
erorilor de reprezentare se recomandă desenarea în mod alternativ a arcelor, un
arc mic apoi un arc mare.
65
o4
R= O
C - OA
t2 M t3
O
C D
o1 o3
t1 t4
o2
Fig. 3.16
3.5 Construcţia curbelor tehnice utilizate frecvent
3.5.1 Construcţia aproximativă a elipsei
Elipsa este locul geometric al punctelor din plan a căror sumă a distanţelor
la două puncte fixe, numite focare, este constantă şi egală cu axa mare a elipsei.
Elipsa este o curbă închisă.
Există două metode de trasare a elipsei:
3.5.1.1 Metoda I
Se cunosc cele două axe perpendiculare ale elipsei – AB şi CD –

concurente în O şi centrul acesteia (Fig. 3.17). Cu mărimile axelor se
66
construieşte dreptunghiul EFGH şi se împart segmentele FB şi OB în acelaşi

număr de părţi egale, de exemplu cinci.
Din intersecţia liniilor ce unesc punctele de împărţire de pe segmentul FB
cu punctul C, cu liniile corespunzătoare, ce unesc punctele de împărţire de pe
segmentul OB cu punctul D, rezultă punctele K, L, M, N situate pe un sfert de
elipsă.
Prin construcţii simetrice faţă de cele două axe se obţine conturul întreg al
elipsei.
C
E K F
L 1
M 2
3
N4
O
A B
1 2 3 4
H D G
Fig. 3.17
I*
C II*
E
I F
II
O C*
A B
Fig. 3.18
67
3.5.1.2 Metoda II
Se cunosc cele două axe perpendiculare ale elipsei – AB şi CD –

concurente în O, centrul acesteia (Fig. 3.18). Cu mărimile axelor se construiesc
două cercuri concentrice. Se împarte arcul CC* într-un număr de părţi egale, de
exemplu trei şi se trasează semidreptele OI, OII, care intersectează cercul mare
în punctele I*, II*. Paralelele la axa mare, duse din punctele I şi II, se întâlnesc cu
paralelele la axa mică, duse din punctele I*, II*, în puncte de pe elipsă, E şi
respectiv F. Conturul întreg al elipsei se obţine construind simetric arcul CEFB,
faţă de cele două axe.
Obs. În prezent, în cazul reprezentării computerizate există comenzi
speciale de generare a conturului elipsei.
3.5.2 Construcţia parabolei
Parabola este locul geometric al punctelor din plan egal depărtate faţă de
un punct fix, numit focar şi faţă de o dreaptă fixă, numită directoare. Parabola
este o curbă deschisă, cu o singură ramură.
În Figura 3.19 s-a realizat construcţia parabolei când se cunosc focarul F
şi directoarea D, astfel:
se determină vârful A al parabolei, la mijlocul perpendicularei FB
duse din focarul F pe directoarea D;
din punctul F, pe axa parabolei, se măsoară o serie de segmente
egale, date de punctele 1,2,3,4;
prin punctul F se trasează o perpendiculară pe axa parabolei, pe
care se marchează C şi C* (două puncte ale parabolei) respectând egalităţile
FC= FC*=FB;
pentru a determina alte puncte ale parabolei C1, C1*, C2, C2* etc.,
prin punctele de împărţire (1,2,3,4), se trasează perpendiculare pe axă, apoi cu
centrul tot în F, dar cu raze egale cu distanţa de la punctul de împărţire la punctul
B, se trasează arce scurte de cerc care determină, la intersecţia cu
perpendiculara respectivă, câte o pereche de puncte ale parabolei (C şi C*, C1 şi
C1* etc.). Se observă în figură că raza FC1 = distanţa 1B. Analog, celelalte raze,
cu centrul în focar, sunt egale cu distanţele dintre punctele 2,3,4 şi punctul B;
prin unirea tuturor punctelor, simetrice faţă de axă, cu vârful A, se
obţine conturul parabolei.
3.5.3 Construcţia hiperbolei
Hiperbola este locul geometric al punctelor din plan a căror diferenţă a

distanţelor la două puncte fixe, numite focare, este constantă. Diferenţa
constantă este egală cu distanţa dintre cele două vârfuri ale hiperbolei, aceasta
având două ramuri, simetrice faţă de cele două axe ale ei (axa transversală care
trece prin focare şi axa conjugată care este perpendiculară pe axa transversală
în centrul hiperbolei, notat cu O (Fig. 3.20).
68
D
C2
DIRECTOARE
C1
1
FC
B A F 1 2 3 4
FC
2
C*
C1*
C2*
FB
1B
2B
Fig. 3.19
Construcţia hiperbolei, când se cunoaşte distanţa FF* dintre focare şi

distanţa AA* dintre vârfuri, se realizează astfel:
se marchează, pe axa transversală, cele două vârfuri A, A*
simetrice faţă de centrul O (segmentele OA = OA* = AA*/ 2);
pentru construirea altor puncte ale hiperbolei se aleg, pe axa
transversală, puncte echidistante, de exemplu patru puncte, apoi, cu centrul în
focarul F şi cu raza egală cu segmentul A1, se descrie câte un arc de cerc de
ambele părţi ale axei;
cu centrul în F* şi cu raza A*1 se descriu două arce de cerc, care
se intersectează cu cele precedente în punctele a1 şi a1*, pereche de puncte ale
ramurii din dreapta;
perechea a2, a2* s-a obţinut la intersecţia arcelor cu razele egale
cu segmentele A2 şi A*2, având centrele în F, respectiv F* ş.a.m.d.;
69
ramura din stânga se reprezintă în mod similar, cu deosebirea că

arcele de cerc descrise cu centrul în F* au razele egale cu segmentele A1, A2,...,
iar cele descrise cu centrul în F au razele egale cu segmentele A*1, A*2,....
prin unirea punctelor a1, a2, a3,...cu A şi în continuare cu a1*,
a2*,...se obţine ramura din dreapta a hiperbolei; în mod analog se construieşte
ramura din stânga;
asimptotele ramurilor se trasează cu ajutorul punctelor C,D,E,G
care sunt intersecţiile tangentelor, în vârfurile A, A*, la ramurile hiperbolei, cu
cercul cu centrul în O şi diametrul egal cu distanţa dintre focare.
a3
A*A=ct.
a2
a1
C D
axa transversala F* A* O A F 1 2 3 4
G E
a1*
axa conjugata
a2*
a3*
Fig. 3.20
3.5.4 Construcţia evolventei
Evolventa sau desfăşurătoarea cercului este o curbă ciclică descrisă de

punctul de contact al unei drepte tangente – generatoare – care se rostogoleşte
fără alunecare pe un cerc director.
Construcţia evolventei se realizează parcurgând următoarele etape
(Fig. 3.21):
Se împarte cercul director, cu centrul în O, într-un număr de părţi
egale (de exemplu 8), se notează punctele cu 1,2,..8 şi se trasează tangentele la
cerc prin acestea;
70
Din punctele de contact se transpun, pe tangente, lungimi egale cu

arcele de cerc (sau lungimile corzilor corespunzătoare), 1-A, 2-A, ...8-A,
marcându-se pe dreapta generatoare punctele 1*,2*,...8*;
Se obţine evolventa prin unirea punctelor 1*,2*,...8*.
Obs. Cu cât numărul de părţi egale, în care se împarte cercul, este mai
mare, cu atât este mai precisă curba evolventei.
În practică, această curbă se utilizează la trasarea profilurilor dinţilor roţilor
dinţate.
2*
1*
3* 8=A 8*
1 7
2 O
6
3
5
4* 4
7*
5*
6*
Fig. 3.21
3.5.4 Construcţia spiralelor
Spirala este locul geometric al unui punct care se deplasează într-un plan,
după o anumită lege, pe o dreaptă, dreaptă care are o mişcare de rotaţie
determinată, într-un anumit sens, în jurul unui punct fix.
Spirala este o curbă deschisă.
O rotaţie completă, de 360, a dreptei generează o spiră.
Pasul reprezintă depărtarea între două spire consecutive; o spirală poate
avea o infinitate de spire.
În funcţie de mişcarea dreptei şi a punctului rezultă un număr infinit de
tipuri de spirale.
Cele mai utilizate sunt: spirala lui Arhimede, spirala cu două centre, spirala
cu trei centre, spirala cu patru centre.
În tehnică, spiralele sunt utilizate la proiectarea formelor unor rotoare,
turbine etc.
71
3.5.4.1 Spirala lui Arhimede
Dacă punctul se deplasează pe dreaptă proporţional cu unghiul de rotaţie

al dreptei se obţine spirala lui Arhimede (fig. 3.22).
Construcţia acestei spirale se realizează astfel:
se dă pasul spiralei; cu o rază egală cu pasul se construieşte un
cerc;
cercul se împarte într-un număr de părţi egale (de exemplu 8), iar
diviziunile se notează cu A1,A2,...A8;
în acelaşi număr de părţi egale se împarte şi raza cercului, iar
diviziunile corespunzătoare se notează cu 1,2,...8;
cu vârful compasului în centrul O şi cu raza egală cu segmentul O1,
se trasează un arc de cerc care intersectează dreapta OA1 în punctul a1, un
punct al spiralei;
în mod analog se obţin celelalte puncte ale spiralei, a2, a3,...a8,
care, prin unire cu o linie curbă, formează o spiră ce aparţine spiralei lui
Arhimede.
A6
a6 A7
A5
a7
a5
O 1 2 3 4 5 6 7 8=a8=
A4 A8
a4
a1
a3 a2
A3
A1
A2
Fig. 3.22
3.5.4.2 Spirala cu două centre
Se cunosc două puncte A şi B, cu rolul de centre de racordare, ce

definesc o dreaptă pe care sunt situate punctele care formează spirala, notate cu
0,1,2,3,...(Fig. 3.23).
72
Punctele 0,1,2,3... se obţin astfel:

cu vârful compasului în centrul A şi cu raza egală cu segmentul AB,
se trasează un semicerc care intersectează dreapta în punctele 0 (identic cu B)
şi 1;
cu vârful compasului în centrul B şi cu raza egală cu segmentul B1,
se trasează un semicerc care intersectează dreapta în punctele 1 şi 2;
din nou, cu vârful compasului în A şi cu raza A2, se trasează un
semicerc care intersectează dreapta în punctele 2 şi 3 ş.a.m.d.
Se observă că spirala tinde la infinit.
2 0=B A 1 3
Fig. 3.23
3.5.4.3 Spirala cu trei centre
Se cunosc punctele A, B, C (centre de racordare) situate în vârfurile unui

triunghi echilateral (Fig. 3.24).
Se prelungesc laturile triunghiului şi se construieşte spirala, care este
formată dintr-o serie de arce de cerc cu centrele A, B, C, astfel:
cu vârful compasului în A şi cu rază AC, se descrie un arc de cerc,
în sens trigonometric, care intersectează în punctul 1 dreapta auxiliară dată de
punctele A şi B;
cu vârful compasului în B şi cu raza B1 se descrie un arc de cerc,
în sens trigonometric, care intersectează în punctul 2 dreapta auxiliară, dată de
punctele C şi B;
cu vârful compasului în C şi cu raza C2 se descrie un arc de cerc,
în sens trigonometric, care intersectează în punctul 3 dreapta auxiliară, dată de
punctele C şi A ş.a.m.d.
73
0
C
4 1
8 A B
Fig. 3.24
3.5.4.4 Spirala cu patru centre
Acest tip de spirală este format din arce de cerc care au centrele în patru
puncte A,B,C,D, dispuse în vârfurile unui pătrat. Arcele se trasează într-un sens
ales (de exemplu trigonometric) până la intersecţia cu dreptele auxiliare BA, CB,
DC, AD.
Punctele de racordare sunt 1,2,3, ş.a.m.d., iar punctul de început al
spiralei este 0, identic cu D. (Fig. 3.25)
3
C B 2
4 0
A
D
8
Fig. 3.25
74
DESEN TEHNIC Liliana TOCARIU, Liviu SOLEA
Capitolul 4
COTAREA ÎN DESENUL TEHNIC
4.1 Noţiuni generale
Cotarea în desenul tehnic este reglementată conform standardului SR ISO

129:1994. Cota reprezintă valoarea numerică a unei dimensiuni, înscrisă pe
desen direct sau printr-un simbol literal. În funcţie de rolul pe care îl au în
definirea unei piese, cotele pot fi: funcţionale (F), nefuncţionale (NF) sau auxiliare
(AUX) (Fig. 4.1).
F F
NF
NF
F
F
F
NF
NF F
(AUX) NF
Fig. 4.1
Cotele funcţionale se referă la dimensiunile unui element ce asigură buna

funcţionare a piesei. Cotele nefuncţionale nu sunt esenţiale funcţionării piesei,
dar sunt necesare pentru determinarea formei, execuţiei şi verificării piesei.
Cotele auxiliare se indică informativ, nu au rol hotărâtor în execuţia sau
verificarea piesei, aceste cote rezultă din alte valori date pe desen sau din
75
documentele conexe. O cotă auxiliară se înscrie între paranteze, fără a fi afectată

de toleranţe.
4.2 Elementele grafice ale cotării
Elementele grafice ale cotării sunt: liniile ajutătoare, linia de cotă,
extremităţile liniei de cotă, punctul de origine, liniile de indicaţie şi valoarea
propriu-zisă a cotei (Fig. 4.2).
Linie de indicatie 2x45
o
Ø46
M20
26
Ø24
3
Linie
42 ajutatoare
Linie
192
225
150
50
115
ajutatoare
0
15 88
135
Punct de origine Linii de cota
Linie de cota Valoarea Extremitate
cotei
Fig. 4.2
4.2.1 Liniile ajutătoare
Liniile ajutătoare sunt liniile care delimitează suprafeţele ce trebuie cotate.

Acestea trebuie să fie în general perpendiculare pe extremităţile
elementului cotat. Se admite în mod excepţional ca liniile ajutătoare să fie trasate
înclinat, la aproximativ 600 faţă de linia de cotă, dar să fie paralele între ele (Fig.
4.3). Liniile ajutătoare trebuie să depăşească extremităţile liniilor de cotă cu 2…3
mm (Fig. 4.2). Liniile de construcţie concurente precum şi linia ajutătoare care
trece prin intersecţia lor trebuie prelungite puţin dincolo de punctul lor de
intersecţie (Fig. 4.4). Ca linii ajutătoare pot fi folosite liniile de contur sau de axă
(Fig. 4.5). Liniile ajutătoare se trasează cu linie continuă subţire.
90°
75°
°
60
30°
50
32 0°
°
Fig. 4.3 Fig.4.4 Fig. 4.5
76
4.2.2 Linia de cotă
Linia de cotă este linia care se sprijină pe liniile ajutătoare şi deasupra

căreia se înscrie valoarea propriu-zisă a cotei. Linia de cotă se trasează paralel
cu elementul cotat, la distanţa de minim 7 mm faţă de element, distanţă care se
menţine şi între cotele următoare (Fig. 4.6). Linia de cotă poate fi dreaptă, frântă
(Fig. 4.7) sau sub formă de arc de cerc, în cazul cotării dimensiunilor unghiulare
sau a arcelor de cerc (Fig. 4.5, 4.8). Linia de cotă se execută cu linie continuă
subţire.
21
00
Ø8 R1
33
16
Ø6
8
8 26
Fig. 4.6 Fig. 4.7
Intersecţiile liniilor ajutătoare cu liniile de cotă trebuie evitate. Totuşi, în

cazurile în care nu este posibil, nicio linie nu trebuie întreruptă (Fig. 4.6).
Liniile de cotă trebuie trasate fără întreruperi, chiar dacă elementul la care
se referă este reprezentat în vedere întreruptă (Fig. 4.41). Liniile de axă sau
liniile de contur nu trebuie utilizate ca linii de cotă, dar pot fi folosite ca linii
ajutătoare (Fig. 4.5).
45
40
30
3 2x45o
M30
Ø21
Ø22
Ø20
Ø18
Ø24
80°
90°
12
34
Fig. 4.8
Linia de cotă poate avea o singură extremitate sub formă de săgeată

atunci când se cotează: raze (Fig. 4.7), diametre, unghiuri (Fig. 4.8).
77
Nu se admite ca săgeţile să fie intersectate de alte linii din câmpul

desenului, cu excepţia haşurilor.
4.2.3 Extremităţile liniei de cotă şi indicarea originii
Liniile de cotă trebuie să aibă extremităţi precise (săgeţi sau bare oblice)
sau, dacă este cazul, se indică originea. În standardul SR ISO 129 sunt
specificate două tipuri de extremităţi şi un mod de indicare a originii:
a) săgeata, reprezentată prin două linii scurte formând braţele unui unghi
oarecare, cuprins între 150 şi 900. Săgeata poate fi deschisă, închisă şi în acest
caz, înnegrită sau nu (Fig. 4.9a).
b) bară oblică, reprezentată sub forma unei linii scurte, trasată sub un
unghi de 45o (Fig. 4.9b).
a) b) c)
Fig. 4.9
c) indicarea originii, reprezentată sub forma unui cerc mic, neînnegrit, cu

diametrul de aproximativ 3 mm (Fig. 4.9c).
Dimensiunea extremităţilor trebuie să fie proporţională cu dimensiunea
desenului pe care ele sunt trasate, dar nu mai mari decât este necesar pentru
citirea desenului.
Pe un acelaşi desen se foloseşte un singur tip de săgeată. Când spaţiul
este limitat, săgeata poate fi înlocuită printr-o bară oblică (Fig. 4.10)
25 5 15 35 33 27 8 17 3
a) b)
Fig. 4.10 Fig. 4.11
Dacă există spaţiu suficient, săgeţile trebuie executate la extremităţile liniei

de cotă (Fig. 4.11a). Când nu există spaţiu suficient, săgeţile pot fi dispuse în
exteriorul limitelor liniei de cotă care poate fi prelungită pentru a înscrie cota (Fig.
4.11b).
Săgeţile se sprijină pe liniile ajutătoare, de contur sau de axă; săgeţile de
la extremităţile spaţiului se vor orienta spre interior.
78
4.2.4 Liniile de indicaţie
Liniile de indicaţie se execută cu linie continuă subţire şi, dacă este

necesar, pot avea un braţ de indicaţie. În funcţie de elementul la care se referă,
extremitatea liniei de indicaţie poate fi: un punct înnegrit (Fig. 4.12a), atunci când
se indică suprafaţa unui contur, o săgeată, atunci când se indică o linie de contur
(Fig. 4.12b), sau fără a se trasa extremitatea, în cazul indicării unei cote (Fig.
4.10).
90
50 21
4x45°
22
Ø18
82
40
Ø24
Gros.10
a) b)
Fig. 4.12
4.2.5 Înscrierea valorilor cotelor
Valorile cotele trebuie înscrise pe desen cu caractere având o dimensiune

suficient de mare pentru a se asigura o bună vizibilitate atât a desenului original,
cât şi a reproducerilor. Valorile cotelor trebuie plasate astfel încât să nu fie
intersectate de nicio linie de desen. Se recomandă înălţimea nominală de
minimum 3,5 mm. Pe un desen, toate cotele, inclusiv simbolurile, cuvintele şi
prescurtările aferente se înscriu utilizând o singură dimensiune nominală a
scrierii şi un singur tip de scriere.
Înscrierea valorilor cotelor se face conform uneia din cele două metode
descrise mai jos:
Metoda 1
Valorile cotelor trebuie dispuse paralel cu liniile lor de cotă şi, de

preferinţă, la mijloc, deasupra şi la distanţă de acestea, făcând excepţie cotarea
cu cote suprapuse ca în Figurile 4.21 şi 4.23. Valorile cotelor trebuie înscrise
astfel încât să poată fi citite de jos sau din dreapta desenului (Fig. 4.13).
79
27
94
94
94
94 94
Ø7
94 94
15
20
94 94
94
94
94
8
Fig. 4.13 Fig. 4.14

Valorile înscrise deasupra liniilor de cotă oblice trebuie orientate conform
Figurii 4.14. Valorile unghiurilor pot fi orientate conform Figurilor 4.15 şi 4.16.
60° 60°
30°
30
60°
°
60°
60°
60°
30°
30°
60°
60° 60° 60°
Fig. 4.15 Fig. 4.16

Metoda 2
Valorile cotelor trebuie înscrise astfel încât să fie citite dinspre baza colii
de desen. Liniile de cotă care nu sunt orizontale se întrerup, de preferinţă, spre
mijloc, pentru a înscrie valoarea (Fig. 4.17).
Valorile unghiurilor pot fi orientate fie conform Figurii 4.16, fie conform
Figurii 4.18.
60°
30°
60°
Ø35 Ø52
Ø98 60°
30°
45 15 60° 60°
125
Fig. 4.17 Fig. 4.18
80
Pe acelaşi desen trebuie folosită o singură metodă de cotare. Se

recomandă utilizarea metodei 1 de cotare nu numai pentru faptul că este o
metodă tradiţională, ci şi pentru faptul că este o metodă mai simplu de folosit,
neimplicând întreruperea liniei de cotă.
4.3 Sisteme de cotare
Dispunerea cotelor pe desen trebuie făcută astfel încât să rezulte clar

forma şi dimensiunile obiectului, utilizând unul din sistemele de cotare arătate
mai jos:
a) Cotarea în serie:
Acest sistem de cotare constă în dispunerea cotelor în succesiune, liniile

de cotă succesive determină un lanţ de cote, o eventuală eroare asupra uneia
din dimensiunile cotate influenţează negativ întregul lanţ de cote (Fig. 4.19).
21 13
35
42
70
52 42 21 105
170
Fig. 4.19 Fig. 4.20
b) Cotarea faţă de un element comun:
Acest sistem de cotare constă în înscrierea cotelor faţă de un sistem de

baze de referinţă, astfel ca toate elementele geometrice ale piesei dispuse pe
aceeaşi direcţie să se coteze pornind de la aceeaşi bază de cotare. Această
metodă ţine seama şi de considerentele de ordin tehnologic de fabricare a piesei,
fapt pentru care se mai numeşte şi cotare tehnologică. Cotarea faţă de un
element comun se poate efectua în paralel sau suprapusă, astfel:
cotarea în paralel constă în dispunerea cotelor pe linii de cotă paralele,
având o bază de cotare comună (Fig. 4.20).
cotarea suprapusă este o cotare în paralel simplificată, utilizată în cazul
unui spaţiu insuficient pentru înscrierea cotelor. Ea constă în dispunerea cotelor
pe o singură linie de cotă, cu aceeaşi orientare a săgeţilor faţă de acelaşi punct
de origine. Cotele se înscriu fie lângă săgeată, în continuarea liniei ajutătoare
corespunzătoare (Fig. 4.21), fie lângă săgeată, deasupra liniei de cotă şi la o
mică distanţă faţă de aceasta (Fig. 4.22); indicarea originii trebuie plasată într-un
81
loc convenabil şi extremitatea opusă a fiecărei linii de cotă trebuie să se termine

numai prin săgeată.
90°
75°
°
60
30°
0°
101
38
165
227
269
0
Fig. 4.21 Fig. 4.22

Cotarea suprapusă poate fi executată şi pe două direcţii, cu dispunerea
corespunzătoare a punctului de origine (Fig. 4.23).
178
Ø18
156 Ø1 9
6 Ø1
Ø24 Ø25
105
77 Ø22
1 Ø18 Ø1
Ø1 5
23
0
181
201
27
60
113
0
Fig. 4.23
c) Cotarea combinată
Acest tip de cotare îmbină cotarea în serie a unor elemente cu cotarea
faţă de un element comun a altor elemente geometrice componente ale piesei,
pe aceeaşi proiecţie. Această metodă de cotare este cea mai utilizată metodă în
desenul tehnic (Fig. 4.24).
1 2
x y Ø
3 1 26 144 24
2 92 136 14
48 3 43 85 35
93 5 4 31 26 17
y 4
37 38 150 5 92 40 26
250
00 x
Fig. 4.24 Fig. 4.25
82
d) Cotarea în coordonate
Pentru cotarea unui mare număr de găuri situate pe o placă se poate

utiliza cotarea în coordonate de poziţie faţă de axe de referinţă. Elementele ce
trebuie cotate (găurile) se numerotează şi apoi se întocmeşte un tabel în care se
înscriu coordonatele faţă de două axe de referinţă (x şi y) şi diametrele găurilor
(Fig. 4.25).
e) Cotarea tabelară
Piesele sau ansamblurile identice ca formă dar executate în mai multe

variante dimensionale, se reprezintă la scară, pe un singur desen, numai pentru
una din mărimile de execuţie; cotele elementelor care se modifică de la o
variantă la alta se înscriu pe desen prin simboluri literale, iar valorile numerice ce
corespund fiecărei variante se înscriu într-un tabel alăturat desenului (Fig. 4.26).
Varianta D N d a b c
ØN
Ød I 40 35 25 75 150 175
II 35 30 22 70 125150
Ø
III 30 25 20 60 110120
a
b
c
Fig. 4.26
4.4 Reguli de cotare
Pentru a defini o piesă sau un produs finit trebuie înscrise numai cotele
care sunt necesare. Cu excepţia cazurilor în care sunt precizate într-o
documentaţie conexă, toate informaţiile dimensionale necesare pentru definirea
clară şi completă a unei piese sau a unui element trebuie înscrise direct pe
desen. Fiecare element trebuie cotat o singură dată pe un desen. Fac excepţie
de la această regulă cazurile când este necesar să se indice cote referitoare la
stadiile intermediare de fabricaţie (de exemplu, pentru dimensiunile unui element
înainte de cementare şi finisare) şi când adăugarea unei cote auxiliare poate fi
avantajoasă. Valorile cotelor trebuie înscrise pe vederile sau pe secţiunile care
reprezintă cel mai clar elementele corespunzătoare. Toate cotele unui desen
trebuie exprimate în aceeaşi unitate de măsură (de exemplu, în milimetri), dar
fără a indica simbolul unităţii de măsură. Pe acelaşi desen trebuie folosită o
singură metodă de cotare.
Cotele funcţionale trebuie înscrise, atunci când este posibil, direct pe
desen (Fig. 4.27).
83
În anumite situaţii, o cotare funcţională indirectă poate fi justificată; astfel,

se va avea grijă să se obţină aceleaşi efecte ca şi în cazul unei cotări funcţionale
directe.
85+_ 0,06 70 +_ 0,01 70+_ 0,01

155 +_0,05
Fig. 4.27 Fig. 4.28
În Fig. 4.28 se arată cum o cotare funcţională indirectă permite

respectarea condiţiilor dimensiunilor stabilite în Fig. 4.27. Cotele nefuncţionale
trebuie înscrise în modul cel mai convenabil pentru fabricaţie sau verificare.
Cotele, precum şi simbolurile, textul şi prescurtările aferente se scriu astfel
încât să nu fie despărţite sau intersectate de linii de contur, de indicaţie, de axă,
ajutătoare sau de haşuri. Dacă nu este posibil altfel, liniile menţionate se
întrerup în porţiunea în care se înscrie cota. Pe suprafeţele haşurate, haşurile se
şterg în zona de înscriere a cotei, dându-i-se spaţiului respectiv o formă
aproximativ circulară.
Înscrierea valorilor cotelor trebuie adaptată situaţiei. Astfel, ele pot fi
înscrise:
mai aproape de una din extremităţi şi alternativ, pentru a evita urmărirea
liniilor lungi de cotă, care pot fi trasate în astfel de cazuri numai parţial (Fig. 4.29);
Ø200
Ø350
Ø150
Ø300
30°
Ø95 1,5
15 7 14
Ø130 2,5 2
Fig. 4.29 Fig. 4.30
deasupra prelungirii liniei de cotă, în exteriorul uneia din extremităţi când

lipsa de spaţiu o impune (Fig. 4.30);
la extremitatea unei linii de indicaţie atunci când extremitatea opusă se
termină pe o linie de cotă prea scurtă, pentru a permite înscrierea normală a
valorii cotei (Fig. 4.30).
deasupra prelungirii liniei de cotă atunci când spaţiul nu permite înscrierea
valorii prin întreruperea unei linii de cotă care nu este orizontală (Fig. 4. 31).
84
În cazul cotelor referitoare la elementele geometrice care, în mod

excepţional, nu sunt reprezentate la scară, valoarea cotei trebuie subliniată cu o
linie continuă groasă aşa cum este arătat în Fig. 4.32 (cotele care nu sunt la
scară pot rezulta dintr-o modificare a dimensiunii unui element a cărui corectare
pentru reprezentarea la scară ar necesita o revizie completă a desenului, care nu
se doreşte sa fie făcută).
Ø12 29 47
Ø8
Fig. 4.31 Fig. 4.32
Indicaţiile (simbolurile) următoare se referă la cotele elementelor a căror

formă trebuie precizată pentru a permite interpretarea corectă a desenului.
Indicaţia (simbolul) trebuie să preceadă valoarea cotei.
- indică un diametru, cu excepţia cotării filetelor;

R - indică o rază. Când valoarea cotei se deduce din alte cote, simbolul R
se indică fără a fi urmat de cotă (Fig. 4.33);
- indică latura unui pătrat (Fig. 4.34);
- indică mărimea lungimii unui arc de cerc.
40
R
15
55
Fig. 4.33 Fig. 4.34
- indică o conicitate. Vârful simbolului este orientat spre vârful

unghiului conului (Fig. 4.35);
- indică o înclinare. Simbolul se înscrie înaintea valorii înclinării şi cu
vârful orientat spre vârful unghiului prismei;
SR sau S - indică raza sau diametrul unei sfere (Fig. 4.36).
Simbolurile pentru diametru (Fig. 4.47) şi pătrat pot fi omise dacă forma
geometrică este evidentă în proiecţia în care se efectuează cotarea.
Dacă este necesar să se indice egalitatea a două cote alăturate, deasupra
liniilor de cotă se trasează semnul egal, fără a se mai înscrie valorile numerice
respective (Fig. 4.37).
85
=
Ø23
70
SØ40
=
Ø32
29
76
93
Fig. 4.35 Fig. 4.36 Fig. 4.37
Coardele, arcele şi unghiurile se cotează în modul indicat în figura 4.38.
70 77 25°
Coarda Arc Unghi

Fig. 4.38
La înscrierea cotelor pe desen, este necesar să se respecte o serie de
reguli. Toate informaţiile necesare pentru definirea clară şi completă a unui obiect
sau a unui element al acestuia trebuie înscrise direct pe desen. Numărul de cote
trebuie să fie minim, dar suficient pentru verificarea şi executarea obiectului
reprezentat. Pe un desen, cota se înscrie o singură dată. Se admite repetarea
cotei în cadrul altei proiecţii numai dacă proiecţia respectivă este reprezentată pe
o altă planşă; în acest caz, sub linia cotei care se repetă se înscrie şi numărul
planşei pe care cota este repetată. Se va încerca să se evite intersectarea liniilor
de cotă cu alte linii de pe desen. Cotele referitoare la un acelaşi element se
dispun, pe cât posibil, numai pe una din proiecţiile obiectului reprezentat, şi
anume, pe vederea sau secţiunea în care forma elementului este reprezentată în
modul cel mai clar (Fig. 4.39).
25
45
10
40
30
7
3 2x45o
25
M30
Ø21
Ø22
Ø20
Ø18
Ø24
80°
90°
27
12
34
60
Fig. 4.39 Fig. 4.40
86
În cazul pieselor reprezentate jumătate vedere – jumătate secţiune, cotele

care reprezintă dimensiunile piesei de la exterior se grupează toate pe partea de
piesă reprezentată în vedere, iar cotele care determină dimensiunile interioare se
grupează în zona în care piesa s-a reprezentat în secţiune (Fig. 4. 40).
În cazul pieselor lungi, reprezentate întrerupt (Fig. 4.41), liniile de cotă se
trasează complet între liniile ajutătoare, iar dacă cotele înscrise indică alta scară,
acestea se subliniază; cotele neafectate de liniile de întrerupere se înscriu pe
desen nesubliniate.
În vederi sau în secţiuni ale pieselor simetrice reprezentate parţial, liniile
de cotă se reprezintă parţial, prelungindu-se puţin dincolo de axa de simetrie, cea
de a doua săgeată a liniilor de cotă fiind omisă (Fig. 4.42).
Ø93
35
Ø1
34
83 38
71
111
143
206
Fig. 4.41 Fig. 4.42
Poziţiile şi dimensiunile mai multor elemente identice, dispuse succesiv la

distanţe egale între ele (Fig. 4.43, 4.44), se cotează astfel: distanţa dintre
elementele identice extreme se notează sub forma unui produs dintre numărul de
intervale dintre elementele identice şi distanţa dintre ele (ex: 5x20=100).
4x30°(=120°)
°
30
20
12 5x20(=100)
Fig. 4.43 Fig. 4.44
Dacă este posibil să fie definit numărul de elemente cu aceleaşi

dimensiuni, pentru a evita repetarea aceleiaşi cote, se poate proceda conform
indicaţiilor date în Figurile 4.45 şi 4.46.
87
6xØ12 (sau 6 gauri Ø12)
Fig. 4.45
45° 6xØ13 (sau 6 gauri Ø13)

60°
90 60
13
60°
45
°
60°
Fig. 4.46 Fig. 4.47
Cotele elementelor dispuse la intervale unghiulare egale pot fi omise, dacă

acest lucru reiese clar din desen; găurile se pot cota simplificat în cazuri
particulare (Fig. 4.47).
În cazul unei indicaţii speciale referitoare la o anumită suprafaţă, aceasta
este evidenţiată printr-o linie punct groasă, trasată adiacent şi paralel cu
suprafaţa în cauză, la o distanţă minimum necesară. Atunci când această regulă
se aplică unui element de rotaţie, indicaţia se înscrie numai pe o parte a
suprafeţei reprezentate (Fig. 4.48).
32 20
Fig. 4.48 Fig. 4.49
88
Dacă poziţia şi dimensiunile suprafeţei care face obiectul indicaţiei trebuie

precizate, cotarea este obligatorie; dacă, dimpotrivă, ele rezultă clar din desen,
cotarea nu este necesară (Fig. 4.49).
4.5 Cotarea teşiturilor şi adânciturilor
Teşiturile trebuie cotate conform Figurii 4.50. Când unghiul teşiturii este de
450, cotarea poate fi simplificată, aşa cum este indicat în Figurile 4.51 şi 4.52;
Ø13
9 30°
30°
Fig. 4.50
2x45°
2x45°
2x45°
Fig. 4.51
2x45°
2x45°
Fig. 4.52
89
Adânciturile trebuie cotate prin indicarea fie a dimensiunii diametrului

impus pentru suprafaţa piesei şi a unghiului, fie a adâncimii de prelucrare şi a
unghiului format (Fig. 4.53).
90°
90°
Ø12
2
Fig. 4.53
90
Capitolul 5
REPREZENTAREA ŞI COTAREA FLANŞELOR ŞI FILETELOR
5.1 Reprezentarea şi cotarea flanşelor
Flanşele sunt standardizate conform SR EN 1092-1:2008. Acestea sunt

organe de maşini care permit asamblarea demontabilă a două tronsoane de
conductă sau a două piese ale unei maşini, instalaţii etc.
Constructiv, flanşele sunt prevăzute cu o suprafaţă plană, pentru aşezarea
garniturii de etanşare, o gaură centrală, comună cu piesa din care face parte,
precum şi cu găuri de prindere.
Pentru reprezentarea flanşelor în desenul tehnic se folosesc, de obicei, două
proiecţii (o secţiune şi o vedere), astfel încât să apară pe desen toate detaliile de
formă şi dimensionale.
Flanşele se clasifică după următoarele criterii:
a) după modul de execuţie: flanşe care fac corp comun cu piesa (obţinute
prin turnare odată cu piesa); flanşe individuale, realizate prin forjare, turnare sau
strunjire şi asamblate cu ţeava prin filet, sudură sau bercluire.
b) după modul de etanşare:
flanşe plane: aceste flanşe au suprafaţa de etanşare plană;
flanşe cu canal şi pană;
flanşe cu prag şi adâncitură.
c) după forma geometrică a conturului flanşelor se disting: flanşe cilindrice
(rotunde), pătrate, triunghiulare, dreptunghiulare, ovale şi oarecare.
5.1.2 Modul de reprezentare şi cotare a principalelor tipuri de flanşe
Reprezentarea flanşelor se face cu ajutorul a două proiecţii:

vedere frontală, din care rezultă forma geometrică a flanşei, numărul
găurilor şi modul lor de dispunere pe suprafaţa flanşei şi
secţiune longitudinală (indicată pe vederea frontală), în care apar
grosimea flanşei, tipul găurilor (de trecere sau filetate), modul de îmbinare a
flanşei cu piesa din care face parte.
La flanşele cilindrice, pătrate şi triunghiulare, centrele găurilor de prindere
sunt dispuse pe un cerc, numit cerc purtător al centrelor, având centrul comun cu
centrul geometric al flanşei; cercul purtător al centrelor se trasează cu linie punct
subţire. Raza de rotunjire a colţurilor flanşelor (pătrate, triunghiulare şi ovale),
trebuie să fie egală cu diametrul găurii de prindere.
Cotele care se înscriu pe desenul unei flanşe sunt: diametrul nominal,
diametrul cercului purtător al centrelor, diametrul găurilor de prindere, diametrul
91
exterior al flanşei (latura la flanşele pătrate), unghiul poziţiei găurilor de prindere

faţă de axa de simetrie a flanşei, grosimea flanşei, raza de rotunjire a colţurilor
flanşei.
a) Flanşe cilindrice
Flanşele cilindrice (Fig. 5.1) pot avea un număr par sau impar de găuri de
prindere. Când planul de secţionare trece prin găurile de prindere, flanşa
cilindrică se reprezintă şi se cotează ca în Figura 5.2. Când găurile de prindere
nu se găsesc în planul de secţionare, ele se pot rabate pentru a se reprezenta în
secţiune, peste haşură, cu linie - punct subţire (Fig. 5.3).
Fig. 5.1
A- A
R5
0
Ø19
Ø145
Ø20
Ø60
Ø85
o
4x45
27
A
Fig. 5.2
92
A- A
45°
Ø145
Ø190
Ø60
Ø85
4x45°
Ø20
R5
27
Fig. 5.3
b) Flanşe pătrate
Flanşele pătrate (Fig. 5.4) au patru găuri de prindere, dispuse în colţuri, cu

centrele pe cercul purtător. Când planul de secţionare trece prin găurile de
prindere, flanşa pătrată se reprezintă ca în Figura 5.5. Când găurile de prindere
sunt înclinate la un unghi de 45 0 faţă de planul de secţionare, ele se pot rabate
împreună cu colţul flanşei în planul de secţionare (Fig. 5.6).
Fig. 5.4
93
A- A
R5
Ø145
Ø60
Ø85
2
4x45° R22 Ø2
7
14
27
A
Fig. 5.5
A
A- A
45°
147
Ø85
Ø60
5
4x45° Ø14
Ø22
R5
R22
27
Fig. 5.6
94
c) Flanşe triunghiulare
Flanşele triunghiulare (Fig. 5.7) se obţin prin trasarea conturului unui
triunghi echilateral, cu trei găuri de prindere dispuse la 120 0 pe cercul purtător
al centrelor. Când planul de secţiune trece printr-o gaură, flanşa se reprezintă
şi se cotează ca în Figura 5.8.
Când planul de secţiune nu trece printr-o gaură de prindere, dar este
paralel cu una din laturile flanşei (Fig. 5.9), colţul şi gaura se rabat în planul de
secţiune (ca în cazurile precedente).
Fig. 5.7
A
A- A
R5
12
0°
Ø60
Ø85
4x45° Ø145
Ø22
2
R2
27
Fig. 5.8
95
A
A- A
120
°
Ø60
Ø85
Ø14
4x45° 5
Ø22
R5
2
27 R2
A
Fig. 5.9
d) Flanşe ovale
Flanşele ovale (Fig. 5.10) sunt prevăzute cu două găuri de prindere
dispuse pe axa mare a unui oval. Conturul exterior al acestui tip de flanşă se
poate obţine în două moduri:
1. Se trasează tangentele exterioare la cercul mare, care are diametrul egal cu
axa mică a ovalului, şi la cercurile trasate la capetele axei mari, care au raza
egală cu diametrul găurilor de prindere (Fig. 5.11);
2. Se racordează cercul mare cu cercurile de la capetele flanşei cu două arce de
cerc de rază dată (Fig. 5.12).
a) b)
Fig. 5.10
96
A- A A
3
Ø2
R5
Ø146
Ø60
Ø85
8
Ø9
4x45°
3
R2
27
Fig. 5.11
A- A A
2
R2
R5
Ø146
Ø60
Ø85
4x45°
6
R17
Ø22
27
A
Fig. 5.12
97
e) Flanşe oarecare
Flanşele oarecare (Fig. 5.13) sunt utilizate atunci când condiţiile de montaj
şi de funcţionare dintr-un anumit ansamblu sau instalaţie nu permit să se
foloseasca unul din tipurile de flanşe studiate mai sus. În Figura 5.14 este
reprezentată o flanşă oarecare obţinută dintr-o flanşă pătrată având laturile
rotunjite, a cărei formă constructivă permite montarea şi demontarea uşoară a
pieselor învecinate. În Figura 5.15 este reprezentată o flanşă oarecare
(dreptunghiulară) având găurile de fixare paralele cu axele de simetrie ale
flanşei.
a) b)
Fig. 5.13
A
A- A
2
R2
R5
Ø145
Ø60
Ø85
4x45°
9
R6
Ø22
A
27
Fig. 5.14
98
A- A A
R1
6
R5
=
Ø90
Ø65
126
158
3x45°
=
Ø16
27 = =
84
116
A
Fig. 5.15
5.2. Reprezentarea, cotarea şi notarea filetelor
5.2.1 Elementele geometrice ale filetelor

Filetul este cel mai utilizat mijloc prin care elementele de asamblare
(şuruburi, prezoane, piuliţe etc.) sau alte piese din construcţia de maşini
realizează asamblări demontabile. Filetul participă la realizarea unor îmbinări
demontabile, denumite îmbinări filetate (de tip şurub – piuliţă). Îmbinările filetate
îndeplinesc una din cele trei funcţii: fixarea prin stângere (şurub – piuliţă),
transmiterea şi controlul mişcării a două piese mobile una în raport cu cealaltă
(microscop, micrometru), sau transmiterea unei forţe (cric, presă etc.).
Filetele sunt standardizate conform standardului SR EN ISO 6410:2002.
Standardizarea se referă atât la forma geometrică a filetului cât şi la dimensiunile
acestuia.
Filetul (Fig. 5.16) este o nervură elicoidală executată pe o suprafaţă
cilindrică sau conică, exterioară (Fig. 5.16a) sau interioară (Fig. 5.16b).
99
D1
p
d1
d
p D
a) b)
Fig. 5.16
Elementele geometrice ale filetelor sunt:

elicea sau linia elicoidală cilindrică este curba spaţială descrisă de un
punct care se mişcă pe suprafaţa unui cilindru, cu viteză constantă, după
o direcţie paralelă cu axa cilindrului, în timp ce cilindrul se roteşte cu viteză
unghiulară constantă;
spira elicoidală reprezintă o proeminenţă elicoidală continuă şi de secţiune
constantă;
vârful filetului reprezintă partea din suprafaţa elicoidală care uneşte două
flancuri adiacente în partea superioară a spirei (spira fiind partea de
material dintre două flancuri adiacente). Pentru filetele cilindrice
exterioare, diametrul cilindrului vârfurilor este diametrul exterior al filetului
şi este notat cu d, acest diametru se mai numeşte şi diametrul nominal al
filetului exterior; pentru filetele interioare, este diametrul interior al filetului
şi este notat cu D1 (Fig. 5.17);
fundul filetului este partea din suprafaţa elicoidală care uneşte flancurile
adiacente în partea inferioară a golului (golul fiind partea din spaţiu dintre
două flancuri adiacente). Pentru filetele cilindrice exterioare, diametrul
cilindrului fundurilor este numit diametru interior şi este notat cu d1, iar
pentru filetele cilindrice interioare este numit diametru exterior şi este notat
cu D; acest diametru se mai numeşte şi diametrul nominal al filetului
interior;
unghiul filetului α este unghiul cuprins între două flancurile adiacente,
măsurat într-un plan axial;
diametrul mediu al filetului exterior d2 şi diametrul mediu al filetului interior
D2 reprezintă diametrul cilindrului imaginar coaxial cu filetul respectiv, a
cărui generatoare întretaie profilul astfel încât lungimea generatoarei
corespunzătoare golului dintre spire să fie egală cu p/2;
diametrul nominal al filetului este diametrul ales convenţional pentru a
caracteriza dimensiunile filetului şi folosit pentru identificarea acestuia.
100
Pentru majoritatea filetelor se consideră drept diametru nominal diametrul

exterior al filetului exterior;
pasul filetului p este distanţa, pe o linie dreaptă paralelă cu axa filetului,
dintre punctele medii ale două flancuri omoloage succesive, situate în
acelaşi plan axial şi de acceaşi parte a axei filetului. În cazul filetelor cu
mai multe începuturi (Fig. 5.19b şi c), pasul filetului este diferit de pasul
elicei;
profilul de bază al filetului este profilul teoretic definit de dimensiunile
nominale ale elementelor liniare şi unghiulare într-un plan axial, comun
pentru filetul exterior şi filetul interior.
Fig. 5.17
5.2.2 Clasificarea filetelor
Filetele se clasifică după următoarele criterii:
după forma suprafeţei filetate, se disting filete cilindrice (Fig. 5.23…Fig.
5.28) şi filete conice (Fig. 5.29);
după poziţia pe care o ocupă filetul în cadrul piesei se disting filete
exterioare (Fig. 5.23…Fig. 5.26 şi Fig. 5.29) şi filete interioare (Fig. 5.27 şi
Fig. 5.28);
după forma profilului, filetele pot fi: triunghiulare, pătrate, trapezoidale,
fierăstrău, rotunde (fig. 5.20… fig. 5.22);
după sensul de înşurubare: filete dreapta (Fig. 5.18a) şi filete stânga (Fig.
5.18b);
după numărul de începuturi: filete cu un început (Fig. 5.19a) şi filete cu
două (Fig. 5.19b) sau mai multe începuturi (Fig. 5.19c);
după sistemul de măsurare: filete metrice (exprimate în mm) şi filete în
inchi (1 inch = 25,4 mm);
după mărimea pasului: filete cu pas normal, cu pas fin şi cu pas mare;
101
după modul de trecere de la partea filetată la cea nefiletată: filete cu ieşire

(Fig. 5.23, 5.24, 5.27) şi filete cu degajare (Fig. 5.25, 5.26, 5.28).
a) b) a) b) c)
Fig. 5.18 Fig. 5.19
5.2.3 Tipuri de filete standardizate

Sunt standardizate următoarele tipuri de filete:
a) Filetul metric (Fig. 5.20a), simbolizat cu M, este filetul generat de un

profil cu forma de triunghi echilateral având unghiul filetului α = 60 0, fundul
filetului putând fi teşit sau rotunjit. Între fundul filetului şurubului şi vârful filetului
piuliţei există un joc radial. După mărimea pasului, filetele metrice pot fi cu pas
normal sau cu pas fin; la filetele cu pas fin, triunghiul care constituie profilul
generator este mai mic decât la cele cu pas normal (de exemplu, pasul normal al
filetului cu diametrul nominal de 20 mm este de 2,5 mm, iar pentru acelaşi
diametru al filetului, dar cu pas fin, pasul este 1,5 mm). Filetul metric se utilizează
pentru fixare sau pentru reglare;
p p
60° 55°
a) b)
Fig. 5.20
b) Filetul Whitworth (Fig. 5.20b), simbolizat cu W, este filetul generat de
un profil având forma de triunghi isoscel cu unghiul filetului α = 55 0. Diametrul
nominal al filetului se măsoară în inchi;
c) Filetul cilindric pentru ţevi sau filetul gaz (Fig. 5.21a), simbolizat cu
G, are profilul generator sub formă de triunghi isoscel cu unghiul la vârf de 55 0,
vârfurile şi fundurile filetului sunt rotunjite şi între acestea nu există jocuri. Acest
tip de filet se utilizează pentru îmbinări de conducte, etanşarea realizându-se prin
filet. Pentru acest tip de filet se indică diametrul nominal al ţevii, în inchi;
102
p p
R
R
55°
a) b)
Fig. 5.21
d) Filetul pătrat (Fig. 5.21b), simbolizat cu Pt, este filetul generat de un

profil în formă de pătrat. Acest tip de filet poate avea pasul normal, fin sau pas
mare. Filetul pătrat se utilizează la execuţia şuruburilor conducătoare ale
maşinilor unelte;
e) Filetul trapezoidal (Fig. 5.22a), simbolizat cu Tr, este filetul generat de
un profil sub formă de trapez isoscel cu unghiul dintre laturile neparalele de 30 0.
Filetul trapezoidal se utilizează la execuţia micrometrelor, şuruburilor de mişcare
care preiau sarcini în ambele sensuri ale direcţiei de mişcare;
p p o 30° p
3
R
30°
30°
p
a) b) c)
Fig. 5.22
f) Filetul fierăstrău (Fig. 5.22b), simbolizat cu S, este filetul generat de un

profil având forma de trapez oarecare la care latura corespunzătoare suprafeţei
elicoidale, care preia sarcina, este înclinată cu un unghi de 3 0 faţă de
perpendiculara pe axa filetului, iar latura corespunzătoare suprafeţei nesolicitate
este înclinată la un unghi de 30 0. Filetul fierăstrău se utilizează pentru execuţia
şuruburilor de mişcare care preiau sarcini într-un singur sens;
g) Filetul rotund (Fig. 5.22c), simbolizat cu Rd, este filetul generat de un
profil compus din arce de cerc tangente cu laturile unui triunghi isoscel cu baza
egală cu pasul filetului şi având unghiul la vârf de 30 0.
5.2.4 Reguli de reprezentare a filetelor
Filetele standardizate se reprezintă în desenul tehnic în mod convenţional.

Filetele nestandardizate se reprezintă de asemenea convenţional, dar va exista pe
desenul de piesă o reprezentare detaliată pentru cotarea elementelor filetului.
Reprezentarea filetelor se face convenţional conform SR ISO 6410-1:2002.
103
În vedere sau secţiune longitudinală, generatoarea cilindrului vârfurilor

filetului se trasează cu linie continuă groasă, iar generatoarea cilindrului fundurilor
filetului se trasează cu linie continuă subţire (Fig. 5.23). Se recomandă ca distanţa
dintre cele două generatoare să fie egală cu înălţimea filetului, dar nu mai mică
decât cea mai mare din următoarele valori: de două ori grosimea liniei groase, sau
0,7 mm.
Generatoarea cilindrului
vârfurilor filetului
Generatoarea cilindrului
fundurilor filetului A A A
Limita filetului
2x45°
M50
M50
Iesirea
filetului
65 Limita filetului
A
Fig. 5.23 Fig. 5.24
La reprezentarea în secţiune, haşura se reprezintă până la limita

generatoarei vârfurilor filetului.
La reprezentarea în vedere a filetelor cu ieşire, limita filetului se trasează cu
linie continuă groasă perpendiculară pe axa filetului (Fig. 5.23). La reprezentarea în
secţiune a acestor filete, limita filetului nu este vizibilă şi de aceea se trasează cu
linie întreruptă subţire, perpendiculară pe axa filetului (Fig. 5.24).
La filetele cu degajare, muchiile degajării se reprezintă cu linie continuă
groasă, perpendicular pe axa filetului (Fig. 5.25). Executarea degajării este
obligatorie dacă, după filet, urmează un element cu diametru diferit de cel al
filetului.
A A A
2,5x45o
2x45°
M50
M50
3 3
70 70
A
Fig. 5.25 Fig. 5.26
În vedere laterală sau secţiune transversală, cercul de vârf se reprezintă cu

linie continuă groasă, iar cercul de fund se trasează cu linie continuă subţire, pe
104
mai mult de 3/4 din circumferinţă şi deschis în cadranul superior dreapta (Fig. 5.26).
În vederea laterală, teşitura de început a filetului nu se reprezintă. La reprezentările
în secţiune, haşura se trasează până la limita cercului de vârf al filetului.
În Figurile 5.27 şi 5.28 s-au reprezentat un filet interior cu ieşire şi respectiv
un filet interior cu degajare. În Figura 5.29 s-a reprezentat un filet conic exterior.
A A A A
A A Cercul de vârf
al filetului
2x45o
2x45o
M26
M26
4
30 27
34
A A
Cercul de fund
al filetului
Fig. 5.27 Fig. 5.28
KM60
38
76
Fig. 5.29
5.2.5 Cotarea filetelor
În vederea cotării filetelor, se înscriu pe desen următoarele elemente:
diametrul nominal al filetului d (Fig. 5.25) sau D (Fig. 5.27); în cazul filetului
metric conic, diametrul filetului se înscrie aproximativ la jumătatea lungimii
utile a acestuia şi se notează cu simbolul suplimentar K (Fig. 5.29);
lungimea filetului: pentru filetele cu ieşire, această lungime se cotează fără a
lua în considerare ieşirea filetului (Fig. 5.23); la filetele cu degajare, lungimea
înscrisă include şi degajarea (Fig. 5.26, 5.28). În cazul găurilor înfundate se
cotează atât lungimea utilă a filetului, cât şi lungimea totală a găurii (Fig.
5.27).
105
5.2.6 Notarea filetelor

Elementele ce determină notarea unui filet sunt:
simbolul tipului de filet (M, G, KM etc), conform Tabelului 5.1;
diametrul nominal exprimat în mm, pentru filetul metric, trapezoidal,
fierăstrău, pătrat, rotund, sau în inchi, pentru filetelul cilindric sau conic
pentru ţevi;
pasul filetului exprimat în mm, dacă acesta este diferit de cel normal
(pentru filetul rotund pasul se exprimă în inchi);
numărul de începuturi ale filetului, numai în cazul filetelor cu mai multe
începuturi;
precizia filetului, simbolizată prin literele: f – pentru clasa fină, g – pentru
clasa grosolană; filetele la care nu se indică clasa de precizie se execută
în clasa de precizie mijlocie;
sensul filetului se înscrie numai pentru filetul stânga.
În Tabelul 5.1 sunt prezentate principalele tipuri de filete. Exemplele de

notare sunt valabile pentru filetele cu un singur început, clasa de precizie mijlocie
şi sensul filetului dreapta.
Filetele cu un singur început se notează conform schemei generale de mai

jos:
a b x c e - f
unde:
a – simbolul filetului, sau după caz, denumirea prescurtată a filetului;
b – notarea diametrului nominal al filetului;
c - notarea pasului filetului (nu se indică la filetele metrice cu pas normal sau la
filete la care pentru un singur diametru nominal corespunde un singur pas);
e – simbolul sensului filetului:
LH – pentru filet stânga;
RH – pentru filet dreapta (se indică doar în cazul în care o aceeaşi piesă
este prevăzută şi cu filet dreapta şi cu filet stânga);
f – simbolul câmpului de toleranţă al filetului.
Tabelul 5.1
Tipul filetului Simbol Elementele cotării Notare
Filet metric M Diametrul nominal (mm) M10
normal
Filet metric fin M Diametrul nominal (mm), pasul M20x1,5

(mm)
Filet metric conic KM Diametrul nominal (mm), pasul KM30x1,5
(mm)
106
Filet Whitworth W Diametrul nominal (inci) W3/4
Filet cilindric G Diametrul nominal al ţevii (inchi) G1

pentru ţevi (gaz)
Filet conic pentru KG Diametrul nominal al ţevii (inchi) KG1/2

ţevi
Filet pătrat Pt Diametrul nominal (mm), pasul Pt50x8

(mm)
Filet trapezoidal Tr Diametrul nominal (mm), pasul Tr40x7
(mm)
Filet fierăstrău S Diametrul nominal (mm), pasul S50x8
(mm)
Filet rotund Rd Diametrul nominal (mm), Rd30x1/2
pasul (inchi)
Exemple de notare a filetelor:
Tr 28 x 5 LH - 7e – filet trapezoidal cu diametrul nominal 28 mm, cu pasul

5 mm, având sensul filetului stânga şi câmpul de toleranţă 7e (7
reprezintă treapta de precizie, e – poziţia câmpului de toleranţă, litera fiind
majusculă pentru filet interior şi mică pentru filet exterior);
M 20x1,5LH – filet metric fin având diametrul nominal de 20 mm, cu pasul
de 1,5 mm, filet stânga;
Rd 30x1/2 – filet rotund având diametrul exterior de 30 mm, pasul fiind de
0,5 inchi.
107
Capitolul 6
NOTAREA STĂRII SUPRAFEŢELOR PE DESENELE TEHNICE

INDUSTRIALE
6.1 Generalităţi
Suprafeţele oricărei piese se formează ca rezultat al utilizării unor

procedee de prelucrare. Indiferent de metoda de prelucrare aleasă, suprafaţa
rezultată prezintă urme de prelucrare sub formă de proeminenţe şi adâncituri.
Totalitatea neregularităţilor ce formează relieful suprafeţei se numeşte
rugozitatea suprafeţei. Pentru fiecare suprafaţă a piesei, mărimea rugozităţii se
alege în funcţie de cerinţele constructive, tehnologice şi estetice concrete.
Rugozitatea este reglementată de standardele SR ISO 4287-1: 1993 şi SR
ISO 1302-2002. Primul se referă la terminologia utilizată la descrierea rugozităţii
suprafeţelor, al doilea standard stabileşte structura notaţiei rugozităţii suprafeţei
şi regulile înscrierii ei pe desenele tehnice. Terminologia generală prevăzută de
standardul amintit mai sus se referă la:
Suprafaţa geometrică (Fig. 6.1a) – reprezintă suprafaţa ideală a cărei
formă este definită în desenul tehnic;
Suprafaţa reală (Fig. 6.1b) – este suprafaţa care limitează un corp şi îl
separă de mediul înconjurător;
Suprafaţa de referinţă – este suprafaţa în raport cu care se estimează
parametrii de rugozitate;
Profilul real (Fig. 6.1c) este conturul rezultat prin intersecţia suprafeţei
reale cu un plan perpendicular pe suprafaţa de referinţă;
Suprafata Suprafata reala

geometrica
Profilul real
a) b) c)
Fig. 6.1
Profilul geometric – este conturul rezultat prin intersecţia suprafeţei

geometrice cu un plan;
108
Linia de referinţă (Fig. 6.2) este linia aleasă convenţional, faţă de care se
determină parametrii de profil;
Lungimea de bază (l) este lungimea liniei de referinţă utilizată pentru
separarea neregularităţilor care formează rugozitatea suprafeţei;
Abaterea profilului (Y) este distanţa dintre un punct al profilului şi linia de
referinţă;
Neregularitatea profilului reprezintă o proeminenţă şi golul adiacent, pe
suprafaţa reală;
Înălţimea maximă a proeminenţei (Yp max) este distanţa dintre punctul cel
mai de sus al profilului şi linia de referinţă;
Adâncimea maximă a golului (Yv max) este distanţa dintre punctul cel mai de
jos al profilului şi linia de referinţă;
Înălţimea maximă a profilului (Ry) este distanţa dintre linia exterioară şi linia
interioară a profilului;
+
y
Linia exterioara a profilului
y3 Linia de referinta
Proeminenta
ypmax
y2
y1
Ry
0 B x
A
yn
yvmax
Gol yn-1
Linia interioara a profilului
l
- y
Fig. 6.2
Înălţimea neregularităţilor profilului în 10 puncte (Rz) reprezintă media

valorilor absolute ale abaterilor celor mai înalte cinci proeminenţe şi ale
celor mai adânci cinci goluri, în limitele lungimii de bază (Fig. 6.3).
Rz se determină utilizând formula:
109
+
y
Linia de referinta
5
yp4
yp
yp2
yp1
yp3
x
0
yv2
yv1
yv5
yv4
yv3
l
- y
Fig. 6.3
Abaterea medie aritmetică a profilului (Ra) reprezintă media aritmetică a

valorilor absolute ale abaterilor profilului, în limitele lungimii de bază (Fig.
6.4);
Ra se calculează conform următoarei formule:
+
y Si
Smi
Ra
x
0
l
- y
Fig. 6.4
Pasul neregularităţilor profilului (Si) reprezintă distanţa dintre o proeminenţă

şi un gol succesiv, măsurată pe linia de referinţă;
110
Pasul proeminenţelor locale (Smi) reprezintă lungimea segmentului de linie

dintre cele mai de sus două puncte ale proeminenţelor locale succesive,
măsurată pe linia de referinţă ;
Pasul mediu al neregularităţilor (Sm) reprezintă valoarea medie a paşilor
neregularităţilor în limitele lungimii de bază;
Pasul mediu al proeminenţelor locale (S) reprezintă valoarea medie a
paşilor proeminenţelor locale, în limitele lungimii de bază.
Indicarea rugozităţii se poate face prin unul sau mai mulţi parametri de
rugozitate: Ra, Rz, Ry, Sm, S.
Valorile standardizate ale principalilor parametri, exprimate în micrometri,
sunt prezentate în Tabelul 6.1.
Tabelul 6.1
Rugozit.
Lungimea de bază (mm)
(μm)
0,08 0,25 0,8 2,5 8
Ra 0,012 0,025 0,05 0,1 0,2 0,4 0,8 1,6 3,2 6,3 12,5 25 50 100
Rz , Ry 0,025 0,05 0,1 0,2 0,4 0,8 1,6 3,2 6,3 12,5 25 50 100 200
Sm , S 0,066 0,0125 0,025 0,05 0,1 0,2 0,4 0,8 1,6 3,20 6,3 12,5 25 50
6.2 Simboluri grafice utilizate pentru indicarea stării suprafeţei
Simbolul de bază utilizat pentru indicarea şi notarea rugozităţii suprafeţelor

este cel indicat în Figura 6.5a. Acesta este constituit din două linii inegale,
înclinate la 60o în raport cu linia care reprezintă suprafaţa ce trebuie notată.
Acest simbol grafic semnifică suprafaţa luată în considerare, fără să se specifice
condiţiile referitoare la rugozitatea suprafeţei.
Dacă suprafaţa indicată trebuie să rezulte prin îndepărtare de material, la
simbolul grafic de bază se adaugă o linie orizontală ca în Figura 6.5b. Acest
simbol grafic semnifică suprafaţa de prelucrat, fără să se specifice condiţiile
referitoare la rugozitatea suprafeţei.
Dacă suprafaţa indicată trebuie să rezulte printr-un procedeu tehnologic
fără îndepărtare de material, la simbolul grafic de bază se adaugă un cerc,
conform Figurii 6.5c. Acest simbol grafic poate fi folosit şi pe un desen de
operaţie pentru a indica faptul că o suprafaţă trebuie să rămână în starea
obţinută, cu sau fără îndepărtare de material, în stadiul precedent de fabricaţie .
2
H1
60° 60°
a) b) c) d) e)
Fig. 6.5
111
Dacă este necesar să fie indicate caracteristici speciale ale stării

suprafeţei (metoda de prelucrare prin aşchiere, acoperiri, tratamente termice etc),
braţul cel lung al simbolului de bază se prelungeşte cu o linie orizontală conform
Figurii 6.5d. Lungimea liniei orizontale a simbolului reprezentat în Figura 6.6
depinde de indicaţiile care îi sunt asociate.
Dacă pentru toate suprafeţele piesei este cerută o aceeaşi stare a
suprafeţei, la simbolul grafic din Figura 6.5d se adaugă un cerc, aşa cum este
arătat în Figura 6.5e.
Dimensiunile simbolului de bază se aleg în funcţie de înălţimea h a scrierii.
Dimensiunile simbolurilor grafice sunt date în Tabelul 6.2.
Tabelul 6.2
Înălţimea cifrelor şi a 2,5 3,5 5 7 10 14 20
literelor, h
Grosimea liniei
simbolurilor grafice 0,25 0,35 0,5 0,7 1 1,4 2
Grosimea liniei de
scriere
Înălţimea H1 3,5 5 7 10 14 20 28
Înălţimea H2 8 11 15 21 30 42 60
Dacă este necesar să fie indicate neregularităţile suprafeţei prin prelucrare

(linii de prelucrare) şi, în special, direcţia striaţiilor, simbolul grafic corespunzător
trebuie adăugat la simbolul stării suprafeţei (Fig. 6.6).
În Tabelul 6.3 s-au reprezentat simbolurile grafice pentru neregularităţile
uzuale ale suprafeţei.
Tabelul 6.3
Simbol grafic Interpretare
Paralel cu planul de proiecţie a suprafeţei pe
= care figurează simbolul (Fig. 6.6a)
Perpendicular pe planul de proiecţie a suprafeţei
┴ pe care figurează simbolul (Fig. 6.6b)
Încrucişat-înclinat faţă de planul de proiecţie a
X suprafeţei pe care figurează simbolul (Fig. 6.6c)
M În mai multe direcţii (Fig. 6.6d)
Aproximativ circular faţă de centrul suprafeţei pe
C care figurează simbolul (Fig. 6.6e)
Aproximativ radial faţă de centrul suprafeţei pe
R care figurează simbolul (Fig. 6.6f)
Striaţii speciale, nedirecţionate sau protuberanţe
P (Fig. 6.6g)
112
M C R P
a) b) c) d) e) f) g)
Fig. 6.6
6.3 Indicaţii adăugate simbolurilor grafice

Indicaţiile referitoare la starea suprafeţei trebuie dispuse în raport cu
simbolul grafic conform Figurii 6.7.
/
a cf
(e) d
Fig. 6.7
unde:
a – valoarea rugozităţii Ra, exprimată în micrometri, precedată de simbolul
parametrului Ra, sau alte simboluri ale parametrului de rugozitate urmată de
valoarea corespunzătoare în micrometrii,
b – procedeul de fabricaţie, tratamentul termic sau termochimic, acoperiri
sau alte condiţii referitoare la fabricaţie;
c – înălţimea ondulaţiei, în micrometri, precedată de simbolul parametrului,
sau lungimii de bază, în milimetri (pentru Ra, Ry sau Rz această valoare a lungimii
de bază se omite atunci când este egală cu cea dată în standardul ISO 4288);
d – neregularităţile suprafeţei;
e – adaosul de prelucrare;
f – valoarea (valorile) rugozităţii diferite de Ra, exprimată în micrometri,
precedată de simbolul parametrului (de exemplu: Ry 0,4).
Dacă este specificată o singură valoare a rugozităţii, aceasta reprezintă
limita superioară a parametrului de rugozitate a suprafeţei (Fig. 6.8a). Dacă este
necesar să fie specificate limitele superioară şi inferioară ale parametrului de
rugozitate, aceste valori trebuie înscrise astfel încât limita superioară să fie
plasată deasupra limitei inferioare (Fig. 6.8b).
Ra1,6 Frezat Cromat
Ra3,2 Ra 0,8 Ra1,6 Wt 0,5 Ra1,6 Ra3,2
a) b) c) d) e)
Fig. 6.8
113
6.4 Indicarea stării suprafeţelor pe desenele tehnice
Simbolul de bază al stării suprafeţei se înscrie cu vârful simbolului orientat

spre suprafaţa la care se referă. Indicaţiile înscrise în jurul simbolului de
rugozitate trebuie să poată fi citite de jos şi din dreapta desenului, fără a fi
întrerupte sau întretăiate de linii de cotă sau de linii ajutătoare. Dacă este
necesar, simbolul grafic poate fi amplasat pe suprafaţă, prin intermediul unor linii
ajutătoare, terminate cu o săgeată. Simbolul grafic sau linia ajutătoare terminată
cu o săgeată trebuie orientată spre exteriorul materialului piesei, fie către linia
care reprezintă suprafaţa, fie către o linie care o prelungeşte (Fig. 6.9).
Ra 3,2
Ra 3,2
2
3,2
Ra 3,2
Ra
1
Ra 3,2
Ra 3,2
1 Ø54H7
,2
a3
Ra 3,2
R
Ra 3,2 2 Ø54h6
Fig. 6.9 Fig. 6.10
Dacă nu există riscul unei interpretări greşite, condiţiile referitoare la

rugozitatea suprafeţei pot fi indicate împreună cu dimensiunile prescrise (fig. 6.10).
l
Cromat
Ra1,6 Ra 3,2 Ra6,3 Ra 3,2
Ø
Ø
Fig. 6.11 Fig. 6.12
În cazul în care este necesar să se înscrie starea suprafeţei, atât înainte

cât şi după tratament termic, acoperiri electrochimice etc, se va utiliza modul de
reprezentare conform Figurii 6.11. Când aceeaşi suprafaţă trebuie să rezulte
114
după prelucrare, cu stări ale suprafeţei diferite, acestea se notează separat,

limita dintre cele două zone se trasează cu linie continuă subţire, cotându-se
lungimea uneia dintre ele (Fig. 6.12). Simbolul grafic al stării suprafeţei trebuie
utilizat o singură dată pentru o suprafaţă şi, dacă este posibil, pe aceeaşi
proiecţie pe care figurează cota care defineşte dimensiunea sau poziţia acestei
suprafeţe. Suprafeţele cilindrice sau prismatice definite de o axă de simetrie
trebuie specificate doar o singură dată (Fig. 6.13). Totuşi, fiecare suprafaţă
prismatică trebuie specificată separat dacă este impusă o stare diferită a
suprafeţei sau dacă sunt necesare condiţii speciale (Fig. 6.14).
Ra6,3 Ra0,8 Ra 6,3

Ra1,6
Ra0,8
Ra3,2
Ra 3,2
Ra3,2
Ra1,6
Fig. 6.13 Fig. 6.14
În general, starea suprafeţelor de racordare nu se notează; dacă racordarea

se face între două suprafeţe cu aceeaşi rugozitate, racordarea va avea rugozitatea
respectivă, iar dacă racordarea se execută între două suprafeţe având rugozităţi
diferite, suprafaţa de racordare va avea rugozitatea suprafeţei mai netede (Fig.
6.15).
Ra1,6
Ra 6,3
Ra 3,2
Ra 0,8
Ra 3,2
R3
Ø8
R4
,2
a3
R
Fig. 6.15
115
În cazul filetelor exterioare, starea suprafeţei se notează pe linia vârfurilor

filetului, iar în cazul filetelor interioare aceasta se notează pe linia fundurilor filetului
(Fig. 6.16).
Ra 3,2
M30
M30
Ra 3,2
Fig. 6.16
În cazul în care toate suprafeţele unei piese au aceeaşi stare a suprafeţelor,

aceasta se înscrie, în cadrul formatului, deasupra indicatorului, fără a fi indicată pe
reprezentarea grafică (Fig. 6.17a). Când majoritatea suprafeţelor au aceeaşi
rugozitate, aceasta se înscrie deasupra indicatorului, urmată de paranteze între
care se înscrie fie simbolul de bază, fără altă indicaţie (Fig. 6.17b), fie toate
celelalte simboluri de bază împreună cu toate indicaţiile referitoare la starea
suprafeţelor care diferă de cea majoritară (Fig. 6.17c).
Ra0,8 Ra 0,8
Ra3,2 Ra3,2
Ra6,3 Ra6,3 Ra6,3 Ra0,8 Ra3,2
INDICATOR INDICATOR INDICATOR
a) b) c)
Fig. 6.17
116
6.5 Modul de interpretare a simbolurilor şi indicaţiilor referitoare la starea

suprafeţelor
În Tabelul 6.4 este prezentat modul de interpretare a simbolurilor şi

indicaţiilor referitoare la starea suprafeţelor.
Tabelul 6.4
Nr.crt Exemple Interpretare
Suprafaţă având rugozitatea Ra cuprinsă
între 25 şi 6,3 μm, măsurată pe lungimea de
Ra 25
1 Ra6,3 4 bază de 4 mm; procedeul de prelucrare a
C suprafeţei – frezare, direcţia striaţiilor
aproximativ circulară faţă de centrul piesei.
Ra0,8 Piesa din figură are rugozitatea diferită de

Ra, în acest caz Rz=6,3 μm pe toate
suprafeţele, cu excepţia unei suprafeţe care
2 trebuie să rezulte cu o rugozitate Ra=0,8
Rz6,3 μm, rugozitate obţinută obligatoriu prin
îndepărtare de material.
INDICATOR
Suprafaţă având rugozitatea Ra=1,6 μm,

limitată de Ry max.=6,3 μm, măsurată pe
3 Ra1,6 2,5 Ry 6,3 max lungimea de bază de 2,5 mm; direcţia
striaţiilor aproximativ perpendiculară pe
planul de proiecţie.
Suprafaţă obţinută fără îndepărtare de
material, supusă unui tratament de
4 Rz1,6 acoperire electrochimică nichel - crom,
rugozitatea pe toate suprafeţele fiind diferită
de Ra ; în acest caz Rz=1,6 μm.
Tratament de suprafaţă – acoperire
electrochimică nichel – crom; rugozitatea
Fe/Ni20 p Cr r suprafeţei Ra=3,2 μm, determinată pe
5 Ra 3,2 0,8 lungimea de bază de 0,8 mm, limitată de
2,5 Rz 25
2,5 R 6,3 rugozitatea Rz cuprinsă între Rz=25 μm şi
Rz.=6,3 μm, determinată pe o lungime de
bază de 2,5 mm; direcţia striaţiilor
aproximativ perpendiculară pe planul de
proiecţie.
117
6.6 Modul de alegere a rugozităţii în construcţia de maşini

Desenele de execuţie ale pieselor trebuie să cuprindă, pe lângă detaliile de
formă şi dimensiuni, şi date referitoare la caracteristicile suprafeţelor. Suprafeţele
obţinute prin diferite procedee tehnologice prezintă neregularităţi faţă de o
suprafaţă ideală geometrică.
Rugozitatea unei suprafeţe se prescrie explicit numai atunci când limitarea ei
este necesară din punct de vedere funcţional sau în ceea ce priveşte aspectul,
chiar dacă aplicarea tehnologiei curente de fabricaţie şi respectarea toleranţelor
stabilite la dimensiuni îi asigură o valoare corespunzătoare.
În cazul în care rugozitatea unei suprafeţe nu prezintă interes funcţional sau
de aspect, aceasta nu se prescrie explicit, ea rezultând implicit din tehnologia de
fabricaţie aplicată în scopul realitării toleranţelor stabilite la dimensiuni şi din
indicaţiile generale existente pe desen privind starea suprafeţei respective.
Rugozitatea unei suprafeţe se prescrie explicit prin indicarea valorii numerice
a parametrului de rugozitate ales, avându-se în vedere exigenţele funcţionale sau
de aspect impuse suprafeţei respective.
Prescrierea rugozităţii suprafeţelor are un efect important asupra
economicităţii fabricaţiei. Costul produsului creşte apreciabil odată cu prescrierea
unor rugozităţi mai reduse (suprafeţe netede).
Valorile prescrise trebuie astfel alese încât să nu impună execuţiei condiţii
mai severe decât cele strict necesare asigurării calităţii corespunzătoare a
produsului.
În general, documentaţia de bază nu conţine prescripţii privind tehnologia de
fabricaţie. Alegerea procedeului tehnologic se face având în vedere toleranţele de
formă şi de poziţie şi rugozitatea prescrisă a suprafeţelor.
Din punct de vedere al economicităţii aplicării procedeelor de fabricaţie,
există o corelaţie între precizia dimensională şi rugozitatea rezultată, precum şi
între procedeul tehnologic şi rugozitatea care se obţine prin aplicarea acestuia.
În Tabelul 6.5 se arată modul de alegere a valorii parametrului Ra pentru
diverse organe de maşini şi maşini - unelte utilizate în construcţia de maşini.
Tabelul 6.5
Rugozitatea
suprafeţei Cazuri de prescriere Exemple de aplicare
Ra (μm)
Uzuri foarte reduse la Căi de rulare la rulmenţi de precizie.
tensiuni de contact mari. Suprafaţa de măsurare la aparatele
0,012 Aparate de măsurat de optico - mecanice.
mare precizie. Cale plan paralele.
Pistoane şi plunjere de pompe cu
Uzuri reduse la viteze presiunea peste 10 MPa.
0,025 mari şi tensiuni de Lagăre principale la maşini - unelte
contact relativ mari. de mare precizie.
Aparate de măsurat Suprafeţe de măsurare în
foarte precise. micrometre.
Cale plan paralele.
118
Distribuitoare şi cilindri de pompe

cu presiunea peste 10 MPa.
Suprafaţă de centrare precisă la
Uzură redusă a dornuri şi scule de mare precizie.
0,05 suprafeţelor funcţionale Scări gradate la aparate optico-
Aparate de măsurat mecanice.
precise. Suprafeţe de măsurare la
comparatoare, calibre de lucru şi
micrometre.
Etanşări precise la presiuni relativ

Joc redus între suprafeţe mari.
de ghidare precise. Fusuri şi cuzineţi la articulaţii şi
0,1 Suprafeţe exterioare lagăre la mecanisme şi maşini -
precise. unelte rapide şi de precizie.
Suprafeţe de contact. Role, căi de rulare la rulmenţi.
Pistoane şi cilindri de pompe de
injecţie.
Etanşări fixe conice, fără garnituri.

Lagăre la arbori cotiţi şi la arbori cu
came.
Etanşări mobile, fără garnituri.
Pistoane cu cilindri pentru
Suprafeţe supuse la distribuitoare şi pompe cu
0,2 frecare, de uzura cărora presiunea sub 10 MPa.
depinde precizia de lucru Fusuri de manivelă, fusuri la turbine
a mecanismului şi la reductoare de mare viteză,
cuzineţi lepuiţi.
Ghidaje maşini - unelte, conuri de
fixare a sculelor.
Ştifturi de fixare la dispozitive.
Cilindri de pompe cu presiunea sub

10 MPa.
Uzură redusă la viteze şi Suprafeţe de alunecare în pene.
tensiuni de contact Şuruburi conducătoare.
mijlocii. Cuzineţi pentru arborele motor şi
Suprafeţe de contact din metal antifricţiune.
0,4 greu solicitate. Suprafaţa cilindrică a pistoanelor.
Suprafeţe nefuncţionale Suprafaţa de centrare la arbori
ale pieselor care canelaţi.
urmează a fi cromate, Discuri de fricţiune.
nichelate etc. Inel colector, colector lamelar.
Filete rectificate.
119
Etanşări fixe fără garnituri (flanşe).

Suprafeţe de etanşare pentru
Uzură redusă la viteze şi garnituri de pâslă.
tensiuni de contact Suprafeţe de alunecare la pene
reduse. Suprafeţe de paralele.
0,8 centrare. Suprafeţe Suprafeţe de centrare la butuci
nefuncţionale ale pieselor canelaţi.
care urmează a fi Lagăre la arbori de transmisie.
cromate, nichelate etc. Cuzineţi din bronz, cuzineţi
rectificaţi, alezaje broşate.
Asamblări filetate supuse la vibraţii.
Suprafeţe active la îmbinări cu pene

şi la pene de reglaj.
Alezajele lagărelor de alunecare.
Suprafeţe de contact Ajustaje fixe obişnuite.
puţin solicitate. Arbori şi alezaje la reductoare.
1,6 Suprafeţe de ghidare şi Suprafaţa de contact la carcase din
centrare la mişcări fontă.
periodice. Suprafaţa activă a roţilor de curea.
Flancurile danturilor mortezate cu
cuţite - roată sau cuţite - pieptene.
Fusuri şi lagăre la transmisii

normale.
Cuzineţi, lagăre, pahare.
Flanşele folosite la cuplaje.
Suprafeţe de contact fără Flancurile danturilor frezate. Găuri
3,2 mişcare, transmisii cu de centrare.
uzură redusă, condiţii de Ghidaje în coadă de rândunică.
aspect. Filete metrice, trapezoidale,
rotunde, pătrate şi pentru ţevi.
Segmenţi de piston.
Suprafeţele laterale ale flancurilor
danturilor roţilor dinţate.
Etanşări cu garnituri nemetalice,

Suprafeţe de aşezare ale pieselor
cu dimensiunile şi masa mijlcii.
Suprafeţe de contact Suprafeţe cu condiţii de aspect.
nesolicitate şi fără Suprafeţe frontale şi laterale al
6,3 centrare. şuruburi şi piuliţe precise.
Suprafeţe exterioare Tija, porţiunea filetată la şuruburi
vizibile, ale organelor de precise şi semiprecise.
maşini. Filetul la toate organele de
asamblare uzuale şi semiprecise.
120
Suprafeţe de aşezare la piesele

mari şi grele.
Suprafeţe de contact Bazele de aşezare ale arcurilor
grosolane, fără mişcare. elicoidale.
12,5; 25 Suprafeţe libere şi Suprafeţele cu condiţii de aspect.
nefuncţionale ale Suprafeţele frontale ale arborilor
orificiilor. roţilor dinţate, bucşelor, cuplajelor.
Piese turnate în cochilă.
Butuc - inele de contact, butuc
colector, butuc rotor.
Piesele turnate în amestec de

formare.
Suprafeţe grosolane. Muchii şi feţe prelucrate în vederea
50; 100 Suprafeţe neprelucrate, sudării.
curăţate Suprafeţe laminate, forjate, tăiate.
Suprafeţe frontale ale conductelor.
Funduri de virolă.
Găuri fără importanţă.
În Tabelul 6.6 sunt prezentate valorile parametrului de rugozitate Ra în

funcţie de procedeele tehnologice de obţinere şi prelucrare a pieselor.
Tabelul 6.6
Rugozitatea suprafeţei Ra (μm)

Denumirea procedeului
tehnologic
50 25 12,5 6,3 3,2 1,6 0,8 0,4 0,2 0,1 0,05 0,025 0,012
Tăiere cu flacără
Turnare în nisip
Laminare la cald
Curăţire cu polizorul
Tăiere cu fierăstrăul
Forjare
Frezare
Strunjire
Găurire
Electroeroziune
Extrudare
Broşare
Alezare
Turnare de precizie
121
Laminare la rece, tragere

Rectificare
Turnare în cochilă
Finisare în tobă
Honuire
Lustruire electrochimică
Roluire
Polisare
Lepuire
Superfinisare
50 25 12,5 6,3 3,2 1,6 0,8 0,4 0,2 0,1 0,05 0,025 0,012
122
Capitolul 7
REPREZENTĂRI AXONOMETRICE
7.1 Generalităţi
Prin proiectarea unei figuri geometrice din spaţiu pe un plan oarecare,

numit plan axonometric, se obţine proiecţia axonometrică a acesteia.
Reprezentarea în proiecţie axonometrică conduce la obţinerea unei imagini
intuitive, asemănătoare cu forma perceperii vizuale reale a obiectului din spaţiu.
În literatura tehnică modernă, în desenele de execuţie, ofertă, livrare,
prospecte, cataloage, în desenele de montaj şi funcţionare, în mod uzual, alături
de reprezentarea ortogonală a unui anumit reper (piesă, obiect etc.) se
construieşte şi reprezentarea axonometrică, pentru a facilita imaginarea imediată
a reperului respectiv.
Pe lângă acest avantaj, reprezentarea axonometrică prezintă dezavantajul
deformării lungimilor şi unghiurilor şi cel al construcţiilor laborioase şi foarte
precise.
În Figurile 7.1 a şi 7.2 b sunt ilustrate avantajele şi dezavantajele
reprezentării ortogonale şi respectiv ale reprezentării axonometrice.
a) b)
Fig.7.1
În funcţie de destinaţia desenului se alege una dintre reprezentări sau

ambele.
Utilizarea corespunzătoare a ambelor metode de reprezentare este un
mijloc eficient de formare a vederii în spaţiu.
Reprezentarea axonometrică poate fi paralelă sau centrală, după
direcţiile proiectantelor faţă de planul axonometric.
123
La rândul ei, reprezentarea axonometrică paralelă poate fi ortogonală

sau oblică, în cazul în care proiectantele sunt perpendiculare sau înclinate faţă
de planul axonometric.
În Figura 7.2a se observă planul axonometric [P] care se intersectează cu
planele triedrului de referinţă generând triunghiul ABC, numit triunghi
axonometric.
Z Z1 Punctul O1 reprezintă proiecţia
[P]
axonometrică a originii O pe planul [P],
[V] iar axele reprezentării axonometrice
C sunt:
O1A O1X1 ;
O1B O1Y1 ;
[W] O1C O1Z1 .
O1
X A În figura 7.2 b s-a reprezentat
O
X1 proiecţia paralelă a unui obiect, după
direcţia oarecare , pe un plan
B
axonometric înclinat faţă de axele
dimensionale ale obiectului. Astfel, la
[H] intersecţia proiectanteipunctului A cu
Y1
Y planul axonometric, se opbţine punctul
A1 ş.a.m.d.
a)
Z1 plan axonometric
A1
B1 Z
E1 A
O1
F1 E B
D1
H1
X1
Y1 D
C1
G1 H F O
X
proiectie axonometrica
G C Y
b)
Fig. 7.2
7.2 Reprezentarea axonometrică ortogonală
Axonometria ortogonală este utilizată frecvent în desenul industrial. Se

proiectează ortogonal originea O pe planul triunghiului axonometric ABC şi se
124
obţine O1, originea sistemului de axe pentru reprezentarea axonometrică. O1 este

ortocentrul triunghiului ABC (Fig. 7.3).
Z Z1
[V]
C
E D
[W]
O1
X A
O
X1 F
B
[H]
Y
Fig.7.3
Segmentele OA, OB, OC se proiectează reduse pe planul axonometric,

proporţional cu cosinusurile unghiurilor , , .
cos
cos se numesc coeficienţi de reducere (deformare).
cos
Se observă că: O1A OA cos ; O1B OB cos ; O1C OC cos .
În reprezentarea axonometrică ortogonală, relaţia fundamentală între
coeficienţii de reducere este:
cos2 cos2 cos2 2
Această relaţie se demonstrează geometric fără dificultate (demonstraţia
există în literatura de specialitate).
7.2.1 Clasificarea reprezentărilor axonometrice
Poziţia planului axonometric, raportată la axele de referinţă OX, OY, OZ,

generează următoarele tipuri de reprezentări axonometrice ortogonale:
7.2.1.1 Reprezentarea axonometrică anizometrică
În acest caz , deci coeficienţii de reducere sunt diferiţi şi

triunghiul ABC este oarecare. În practică se utilizează dispoziţia axelor
axonometrice, O1X1;O1Y1;O1Z1 ,aşa cum se prezintă în Fig. 7.4
125
Conform normelor standardizate, coeficienţii de Z1

reducere sunt:
cos 0.86; cos 0.65; cos 0.92.
5°
120
10
Acest tip de reprezentare nu se recomandă în
°
desenul industrial. O1
X1 135°
Y1
Fig. 7.4
7.2.1.2 Reprezentarea axonometrică dimetrică
În această situaţie sau sau , din care rezultă

coeficienţii de reducere, respectiv: cos cos 0.94 şi cos 0.47. Triunghiul
axonometric este isoscel şi coeficienţii de Z(1:1)
reducere se aproximează în practică, după cum
urmează: cos cos 1; cos 0.5.
°
97
132
Sistemul axelor axonometrice este
7°
°
O1
prezentat în Figura 7.5, în care s-au precizat şi X(1:1)
42°
scările de reprezentare a dimensiunilor liniare,
paralele cu axele, ale obiectelor care se vor 132°
Y1(1:2)
reprezenta axonometric.
Aceste reprezentări sunt utilizate frecvent Fig. 7.5
în desenul tehnic industrial.
7.2.1.3 Reprezentarea axonometrică izometrică
Aceasta este reprezentarea axonometrică cea mai des folosită în desenul

industrial.
În acest caz: Z1 (1:1)
cos cos cos 0.82
Cosinusurile se aproximează cu valoarea 1.
0°
12
Triunghiul axonometric este echilateral, iar axele

12
0°
axonometrice sunt decalate cu 1200 (Fig. 7.6). O1

Deoarece coeficienţii de reducere sunt
aproximativ egali cu valoarea 1, toate dimensiunile 120°
X1 (1:1)
obiectelor liniare şi paralele cu axele axonometrice se
reprezintă la scara 1:1. Fig. 7.6
7.2.2. Reprezentarea izometrică a figurilor geometrice plane şi

spaţiale, a formelor constructive industriale
7.2.2.1. Reprezentarea punctului şi a dreptei
Se dă punctul A în epură, de proiecţii (a,a’,a”) (Fig. 7.7) şi alături, în

Figura 7.8, s-a reprezentat punctul A în proiecţie axonometrică izometrică astfel:
126
s-au transpus, prin măsurare pe axele axonometrice, abscisa, depărtarea şi cota

puctului A; s-au trasat liniile de ordine corespunzătoare, paralele cu axele
axonometrice, pentru a se determina reprezentarea spaţială a punctului A.
Z
a' za a"
b' b"
X xa O
a ya
b
Y
Fig. 7.7
. .
Reprezentarea dreptei se obţine cu ajutorul a două puncte A şi B ;
rezultatul grafic se observă în epură, în Fig. 7.7 şi în axonometrie izometrică, în
Fig. 7.8. În reprezentarea axonometrică (Fig. 7.8), punctele din spaţiu se notează
cu majuscule, iar proiecţiile se notează cu minuscule.
za
a" [W]
[V]
a'
A O
b'
ya b"
xa
B
X a
b Y
]
[H
Fig. 7.8
127
7.2.2.2 Reprezentarea figurilor geometrice plane. Reprezentarea

triunghiului, pătratului, hexagonului
Dacă se cunoaşte reprezentarea în epură a acestor figuri geometrice

uzuale, reprezentarea lor în proiecţie axonometrică izometrică se intuieşte uşor.
Reprezentările sunt analoge cu cele din cazul precedent; acestea constau în
reprezentarea mai multor puncte şi drepte (Fig. 7.9 a, b, c).
Z Z 10" 11"
2' 3'
1' 4'
13" 12"
6' 5'
X O O Y1
-
7'=1 - -
2=6=8' - 4=9'
3=5 - X
8 -
10=13
9 -
11=12
a) b)
Y Y
Z1 (1:1)
10"
3'
2' 11"
4'
13"
1' O1
5' 12"
4=9' 10=13
6' 3=5
2=6=8' 11=12
7'=1 8
9
X1 (1:1) Y1 (1:1)
c)
7
Fig. 7.9
128
Triunghiul s-a reprezentat în epură, în două proiecţii, orizontală şi verticală

(Fig. 7.9.a); hexagonul s-a reprezentat în epură, în două proiecţii, verticală şi
orizontală (Fig. 7.9.a); pătratul s-a reprezentat în epură, în două proiecţii, laterală
şi orizontală (Fig. 7.9.b).
Notă: Două proiecţii ale unui punct definesc punctul.
Se observă că dimensiunile paralele cu axele axonometrice se conservă,
fiind aceleaşi cu dimensiunile reprezentate în epură. Axele OX, OY, OZ coincid
cu axele axonometrice transpuse în epură.
Celelalte dimensiuni, neparalele cu axele de referinţă, nu-şi conservă
valoarea din epură. De exemplu: dacă se măsoară latura 79 a triunghiului din
epură, se va constata că ea diferă de latura 79 din reprezentarea axonometrică.
7.2.2.3 Reprezentarea cercului
Reprezentarea axonometrică a cercului s-a realizat în trei cazuri: situat în

planul orizontal de proiecţie [H] şi notat – cercul 1 –, situat în planul vertical de
proiecţie [V] şi notat - cercul 2 -, situat în planul lateral de proiecţie [W] şi notat –
cercul 3. Într-o primă etapă se realizează epura din Fig. 7.10.
cerc 2 [V] Z cerc 3 [W]

5' 6' 9" 10"
O'2 O"3
8' 7' 12" 11"

X Y1
O
4 3
O1
1 2
cerc 1 [H]
Y
Fig. 7.10
129
Cercul 1, din planul orizontal de proiecţie, are centrul O1 şi axele de

simetrie trasate paralel cu axele OX şi OY. Cu ajutorul pătratului 1234, în care
este înscris, s-a realizat transpunerea lui în axonometrie, sub formă de elipsă.
În reprezentarea axonometrică din Fig. 7.11, pătratul se deformează în
rombul 1234, în care se înscrie elipsa 1 care corespunde cercului 1 reprezentat
axonometric izometric.
Z (1:1)
6 9
elipsa 3
elipsa 2
[V] 5 [W]
=
10
=
O2 O3
=
=
7 O 12
3
8 11
r r1
4 I1 O1 I
X (1:1) 2
Y (1:1)
R R1
1 elipsa 1
[H]
Fig. 7.11
Elipsa 1 se construieşte astfel:

se trasează axa mare 42 şi axa mică 13, identice cu diagonalele
rombului;
se unesc punctele 1 sau 3 cu mijloacele laturilor opuse (punctele r, r1, R,
R1) şi se obţin punctele I1 şi l pe axa mare 42;
cu raza egală cu segmentul I1r şi cu centrul în I1 se trasează arcul mic al
elipsei, rR;
cu centrul în 3 şi cu raza 3R se trasează arcul mare al elipsei, RR1;
prin construcţii simetrice se obţin celelalte arce ale elipsei, R1r1 şi r1r.
130
Elipsele 2 şi 3 care constituie reprezentările axonometrice izometrice ale

cercurilor 2 şi 3 din epură, se obţin analog.
În cazul în care cercul este situat într-un plan oarecare, reprezentarea
axonometrică izometrică a acestuia este un oval de axe cunoscute.
Fie planul oarecare [R], (Fig. 7.12), ce conţine cercul de centru , şi
planul axonometric [P]; aceste plane se intersectează după dreapta şi
formează între ele unghiul diedru .
l c mmp
B1
32 D
°
A1 [R]
E
A2
F
B2
37°
A1* B1*
D* [P]
B2*
A2*
30°
Fig. 7.12
Cercul de centru şi de rază r se proiectează pe planul axonometric [P]

după o elipsă (oval). Acest cerc are diametrele: A1A2 , paralel cu , şi B1B2 ,
perpendicular pe , deoarece aparţine liniei de cea mai mare pantă a planului
[R] în raport cu planul [P].
Proiecţia diametrului A1A2 pe planul [P] este A1* A*2 (axa mare a ovalului),
iar proiecţia diametrului B1B2 este B1*B*2 (axa mică a ovalului). Mărimea axei mici
B1*B*2 se află în funcţie de unghiul :
B1*B2* 2 B2 cos 2r cos

Se consideră cunoscută normala D la planul [R], în centrul cercului ,
egală cu raza r, şi care are proiecţia pe [P] inclusă pe proiecţia liniei de cea mai
mare pantă a planului [R] faţă de [P]. Se consideră triunghiurile dreptunghice
DE şi FB2 (din planul proiectant al liniei de cea mai mare pantă) şi se
131
observă că DE B2F r cos unde *B2* este semiaxa mică a ovalului

DE B2F*B2* r, cos
din [P].
Pentru a construi cercul de rază r şi centru în reprezentarea
axonometrică, mai întâi se reprezintă în epură planul oarecare [R] ce conţine
cercul de centru , .
Se trasează în perpendiculara D la planul cercului, de lungime egală
cu raza r.
Punctele ( , ’) şi D (d, d’), din epură, reprezintă extremităţile semiaxei
mici a ovalului (Fig. 7.13).
Fig. 7.13
Se reprezintă cercul în sistemul axonometric - izometric, în Figura 7.14.

În acest scop, se transpun punctele şi D din epură în sistemul
axonometric, de axe O1X1Y1Z1 . Segmentul D reprezintă direcţia axei mici a
ovalului.
În se trasează o perpendiculară pe D, pe care se măsoară
A1*A2* 2r , axa mare a ovalului de centru . Se reprezintă cu centrul în D , un
arc de cerc de rază egală cu r, care intersectează în B* axa A1* A*2 .
Segmentul B* este egal, ca lungime, cu semiaxa mică a ovalului.
( B1*B*2 2 B* ).
Se trasează conturul ovalului, conform metodei uzuale, în cazul
cunoaşterii ambelor axe.
132
Fig. 7.14
7.2.2.4 Reprezentarea corpurilor geometrice
Reprezentarea corpurilor geometrice, în axonometrie izometrică, se

realizează prin cumularea proiecţiilor axonometrice ale muchiilor, generatoarelor
şi bazelor acestora.
În scopul de a se obţine proiecţii cât mai sugestive, se recomandă ca
bazele lor să se dispună în cele trei plane de proiecţie sau să fie paralele cu
acestea.
În Figura 7.15 a, se observă epura, în proiecţie verticală şi laterală, a trei
piramide hexagonale, regulate, identice, care au vârfurile în origine şi bazele
perpendiculare pe axele axonometrice, OX, OY, OZ. Din fiecare s-a îndepărtat
un sfert, prin secţionare.
În Figura 7.15 b, se arată reprezentarea celor trei piramide în
axonometrie, şi modul de haşurare a suprafeţelor secţionate.
În Figura 7.15 c, se exemplifică, în axonometrie izometrică, orientarea
liniilor de haşurare pentru suprafeţele secţionate, situate în cele trei plane de
proiecţie sau în plane paralele cu acestea. Se precizează că: liniile de haşurare,
conţinute de planul orizontal de proiecţie sau de oricare alt plan paralel cu
acesta, se trasează perpendicular pe direcţia axei OZ; liniile de haşurare,
conţinute de planul vertical de proiecţie sau de oricare alt plan paralel cu acesta,
se trasează perpendicular pe direcţia axei OY; liniile de haşurare, conţinute de
planul lateral de proiecţie sau de oricare alt plan paralel cu acesta, se trasează
perpendicular pe direcţia axei OX.
Alte exemple de reprezentare axonometrică sunt redate în Figura 7.16.
Pe axa OZ şi pe axa OX, se observă suprafeţe geometrice, cilindro -
conice care limitează corpuri complexe, cu goluri interioare. Pe axa OY, se
observă o sferă, cu centrul situat pe aceasta, din care s-a eliminat un sfert. Dacă
s este diametrul sferei, atunci axa mare a elipsei, corespunzătoare cercului
meridian sau ecuator, este A = 1.22 s.. Raza de reprezentare a sferei în
axonometrie izometrică este Rs = A / 2.
133
a)
X Y
b)
Z
°
120
120
X 120° Y
c)
Fig. 7.15
134
re)
ma
xa
A (a
X
Y
Fig. 7.16
În Figura 7.17, s-a reprezentat un sfert de tor, în proiecţie ortogonală (fig.
7.17a) şi în figura 7.17b, în reprezentare axonometrică izometrică faţă de axele
O1X1 , O1Y1 , O1Z1 . Conturul aparent este curba înfăşurătoare a sferelor, de rază
egală cu semiaxa mare a elipselor din figură, sfere cu centrele situate pe arcul
1 2, care are centrul în O2; O2O4 O4O3 deoarece sunt semiaxele mici ale
elipsei corespunzătoare porţiunii 1 2. Conturul aparent al torului este format din
arcul 13, de rază O21 O23, arcul 12, arcul 24, de rază O22 O2 4 şi arcul 43.
În Figura 7.18 se prezintă un hiperboloid cu o singură pânză, în proiecţie
ortogonală (Fig.7.18 a) şi în reprezentare axonometrică izometrică (Fig.7.18 b).
7.2.2.5 Reprezentarea unor forme industriale
Formele principale ale pieselor industriale rezultă prin compunerea

suprafeţelor elementare poliedrale, cilindro-conice, de rotaţie etc., studiate de
disciplina geometrie descriptivă.
În Figurile: 7.19 a,b, 7.20 a,b, 7.21 a,b se prezintă exemple în acest sens,
în epură şi axonometrie izometrică.
7.3. Reprezentarea axonometrică frontal dimetrică
În desenul din domeniul construcţiilor de maşini este utilizată frecvent

reprezentarea frontal dimetrică, cunoscută şi sub denumirea de perspectiva
cavalieră. Aceasta are avantajul că toate figurile geometrice, situate în planul
135
Z1
X1 O1
Y1
a) b)
Fig. 7.17
Z1
Nv1
Nv2
Nv3
Z1
F1 V1 V2 F2 Nv4
X1 O1
O1
Y1
X1
Y1
a) b)
Fig. 7.18
136
A-A Z
Z(1:1)
X O
O
A A
Y(1:1)
Y X(1:1)
a) b)
Fig. 7.19
Z
B-B
Z(1:1)
X O
O
B B Y(1:1)
Y X(1:1)
a) b)
Fig. 7.20
137
a) b)
Fig. 7.21
de proiecţie sau în plane paralele cu acesta, se reprezintă în acest tip de

axonometrie, în adevărată mărime.
Axonometria frontal dimetrică este o categorie de reprezentare
axonometrică oblică. În acest caz, direcţiile axelor axonometrice şi coeficienţii de
deformare se pot alege arbitrar (deci pot fi de reducere sau de majorare).
Proiectantele sunt oblice faţă de planul axonometric, deci coeficienţii de
deformare se stabilesc în ideea de a rezulta o reprezentare axonometrică cât mai
sugestivă.
Reprezentările axonometrice oblice se clasifică în:
reprezentare izometrică;
reprezentare anizometrică;
reprezentare dimetrică.
Dispunerea axelor axonometrice şi scările de reducere a dimensiunilor
paralele cu axele se arată în Figura 7.22.
Z(1:1)
90
°
90
X(1:1) O
45°
Y(1:2)
Fig. 7.22
7.3.2 Reprezentarea figurilor plane şi corpurilor geometrice
În Figura 7.23 este prezentată o metodă de construire, prin afinitate, a

unui cerc situat în planul orizontal de proiecţie sau într-un plan paralel cu acesta.
138
Astfel, diametrelor perpendiculare a1c1 şi b1d1 ale cercului, din planul

vertical [X1O1Z1], le corespund, în perspectiva cavalieră, diametrele conjugate
ac şi bd din planul orizontal [X1O1Y1].
În planul vertical, cercul s-a reprezentat în mărime reală şi s-a înscris în
pătratul M0N0P0O0, punându-se în evidenţă opt puncte, notate cu
a1,m1,b1,n1,c1,p1,d1,q1. În proiecţie orizontală, cercul devine un oval care se
înscrie într-un paralelogram (în realitate pătrat) şi care este determinat de
punctele a,m,b,n,c,p,d,q.
Se remarcă, în planul vertical, intersecţia cercului cu diagonalele
pătratului în punctele m1,n1,p1,q1, iar în planul orizontal în punctele m,n,p,q.
În Figura 7.24 este prezentat un cub, pe ale cărui feţe vizibile s-au înscris
cercurile corespunzătoare, prin opt puncte ajutătoare.
d1 Z1
Oo Po
q1 p1
Z1
b
o1 m n
a1 c1 d2 a o c
q2 p
q d
p2 a2 d1
m1 n1 q1
b1 o2 p1
Mo No
X1 b O1 X1 c2 m2 a1 o1 c1
O1
45°
m n b2
45°
n2 m1 n1
o c
a Y1
q
p
d Y1
Fig. 7.23 Fig. 7.24
În cazul în care un cerc se găseşte conţinut în planul vertical de proiecţie

sau într-un plan paralel cu acesta, imaginea dimetrică frontală este identică cu
cercul respectiv din reprezentarea ortogonală.
În Figura 7.25 a şi b se observă un elipsoid alungit în reprezentare
ortogonală şi alături în perspectivă cavalieră, secţionat cu planul de front [F],
după un cerc de rază R. Secţiunea s-a evidenţiat prin haşurare.
Pentru reprezentarea în axonometrie, se consideră un număr suficient de
cercuri de secţiune, realizate cu plane de front auxiliare. Avantajul acestei
metode este că toate cercurile paralele cu planul vertical de proiecţie se
desenează în mărime reală.
Curba înfăşurătoare (a cercurilor de secţiune reprezentate în axonometrie)
formează conturul aparent al elipsoidului (corp de rotaţie).
139
Z1
O1Y2
X1 Z1 (1:1)
B
b
X1 (1:1) C O1 D
R
A
c O1Z1 d
Y1 (1:2)
X1
R b)
Fh
a
Y1
a)
Fig. 7.25
7.3.3 Exemple de forme industriale reprezentate în perspectivă

cavalieră
În Figura 7.26 a s-a reprezentat, în epură, o piesă din tip flanşă ovală, iar
în figura 7.26 b, aceasta s-a reprezentat în perspectiva cavalieră, observându-se
facilitatea reprezentării suprafeţelor cilindrice interioare.
În Figura 7.27 a şi b s-a reprezentat, în reprezentare ortogonală şi în
perspectivă cavalieră, o piuliţă olandeză.
Axele axonometrice pot fi orientate diferit faţă de cele din reprezentarea
ortogonală; se poate observa diferenţa de redare a formei spaţiale a pieselor din
Figurile 7.26 b şi 7.27 b.
140
Z
A
A
Z(1:1)
O
X
X(1:1) O
A-A Y
Y(1:2)
a) b)
Fig. 7.26
Z
17
30°
X'2
17
O'1 =Y'1 X'1

M27 Z1(1:1)
B1 A2 B2
b1 a2 b2
O2
O1=z1 X1
32
A1
a1
37 O1 X1(1:1)
Y1 Y1(1:2)
a) b)
Fig. 7.27
141
Capitolul 8
ÎNSCRIEREA TOLERANŢELOR ÎN DESENUL TEHNIC
8.1 Generalităţi
Fabricarea în serie a pieselor, ansamblurilor etc. se bazează pe principiul

de interschimbabilitate a pieselor, putând înlocui oricând o piesă fără a fi nevoie
de o ajustare sau prelucrare suplimentară. Posibilitatea de interschimbabilitate a
pieselor necesită o prelucrare cu o precizie minimă impusă de destinaţia piesei,
natura materialului, felul de asamblare. Pentru a se obţine interschimbabilitatea
pieselor, s-au studiat şi fixat reguli standardizate în sistemul de toleranţe şi
ajustaje, pentru diferite clase de precizie, care se aplică în toată industria pentru
producţia de serie.
La proiectarea piesei se iau în considerare condiţiile de funcţionare ale
acesteia şi se stabileşte, pe baza calculelor, o dimensiune bine determinată,
numită dimensiune nominală (Nd, ND). Dimensiunea nominală este valoarea de
bază care caracterizează o dimensiune, între anumite limite de imperfecţiune de
execuţie, fabricaţie, fiind necesară realizării unei asamblări cu un anumit joc, cu o
anumită strângere sau de tip intermediar.
Dimensiunea efectivă (Ed, ED) este dimensiunea reală a piesei. Pentru ca
obiectul fabricat să îşi păstreze caracteristicile funcţionale, dimensiunile efective
trebuie să rămână într-un interval de valori, definit prin dimensiunea limită
maximă (Dmax, dmax) şi prin dimensiunea limită minimă (Dmin, dmin), care trebuie
precizate în desen pentru toate dimensiunile esenţiale în funcţionarea obiectului
respectiv. Modalitatea de alegere a dimensiunilor limită admise precum şi
modalitatea de înscriere a acestor valori pe desen sunt standardizate.
dmin ≤ Ed ≤ dmax (arbore); Dmin ≤ ED ≤ Dmax (alezaj)
Toleranţa dimensională IT se defineşte ca fiind diferenţa între dimensiunile

limită, superioară şi inferioară, admise pentru o anumită dimensiune.
ITd = dmax - dmin (arbore); ITD = Dmax - Dmin (alezaj)
Diferenţa dintre dimensiunea limită şi dimensiunea nominală constituie

abaterea, care poate fi pentru arbore şi alezaj, abatere superioară es, ES, şi
abatere inferioară ei, EI:
es = dmax - Nd; ei = dmin - Nd
Es = Dmax - ND; Ei = Dmin - ND
În aceste condiţii, toleranţa dimensională devine:
ITd = es - ei (arbore) ; ITD = Es - EI (alezaj)
142
Câmp de tolerantã
T
Es
Ei
Dmax
Dmin
Linia dimensiunii
ND
nominale
Fig. 8.1
Dimensiunile limită şi toleranţa în raport cu dimensiunea nominală sunt

prezentate, pentru alezaje, în Figura 8.1.
Linia zero este dreapta de referinţă faţă de care se reprezintă abaterile în
reprezentarea grafică a toleranţelor şi ajustajelor; linia zero este linia de abatere
nulă şi corespunde dimensiunii nominale.
Câmpul de toleranţă, în reprezentarea grafică a toleranţelor, reprezintă
zona cuprinsă între linia ce corespunde dimensiunii limită maxime şi linia ce
corespunde dimensiunii limită minime.
Toleranţa reprezintă o prescripţie de precizie pentru fabricaţie.
Sistemul ISO de toleranţe reglementează atât toleranţele dimensionale,
cât şi toleranţele geometrice (de formă, orientare, poziţie şi bătaie).
8.2 Toleranţe dimensionale
8.2.1 Toleranţe dimensionale generale
În conformitate cu prevederile standardului pentru toleranţe generale (SR

EN 22768-1:1995 Toleranţe generale. Partea 1: Toleranţe pentru dimensiuni
liniare şi unghiulare fără indicarea toleranţelor individuale şi SR EN 22768-
2:1995 Toleranţe generale. Partea 2: Toleranţe geometrice pentru elemente fără
indicarea toleranţelor individuale), toleranţele trebuie să fie înscrise complet pe
desen, pentru a exista certitudinea că toate aspectele dimensionale şi
geometrice sunt explicate.
Pentru a nu supraîncărca desenul de execuţie cu numeroase toleranţe
individuale, se înscriu, în primul rând, toleranţele generale în indicator sau lângă
acesta.
Pe desen se explicitează, în mod concret, numai toleranţele pentru acele
dimensiuni, care din punct de vedere funcţional, necesită valori ale toleranţelor
mai restrictive decât cele generale, sau care pot fi admise mai mari decât cele
generale, pentru a conduce la un avantaj economic. Valorile toleranţelor
generale corespund preciziilor normale de execuţie în atelier, clasa de toleranţă
fiind aleasă şi indicată pe desen în concordanţă cu cerinţele tehnice şi practice
ale componentelor.
Toleranţele generale pentru dimensiuni liniare sunt prezentate în Tabelul
8.1, unitatea de măsură fiind milimetrul. Clasele de toleranţă se notează simbolic
143
cu: f (clasă fină), m (clasă mijlocie), c (clasă grosieră), v (clasă grosolană).

Abaterile limită se prescriu pe intervale ale dimensiunilor nominale.
Tabelul 8.1
Clasa de toleranţă
Simbol
f m c v
Dimensiune nominală
Descriere
[mm]
fină mijlocie grosieră grosolană
Abateri limită
de la 0,5 până la 3 ±0,05 ±0,1 ±0,2 ---
peste 3 până la 6 ±0,05 ±0,1 ±0,3 ±0,5

Intervale de dimensiuni
peste 6 până la 30 ±0,1 ±0,2 ±0,5 ±1
peste 30 până la 120 ±0,15 ±0,3 ±0,8 ±1,5
peste 120 până la 400 ±0,2 ±0,5 ±1,2 ±2,5
peste 400 până la 1000 ±0,3 ±0,8 ±2 ±4
peste 1000 până la ±0,5 ±1,2 ±3 ±6

2000
peste 2000 până la --- ±2 ±4 ±8
4000
Utilizarea toleranţelor generale prezintă o serie de avantaje legate de

citirea şi interpretarea mai uşoară a desenelor, evitarea calculelor detaliate de
toleranţe, depistarea rapidă a pieselor care pot fi fabricate în regim normal de
execuţie, precum şi a celor care impun tehnologii mai pretenţioase.
Toleranţele generale pentru teşituri şi raze de racordare sunt prezentate în
Tabelul 8.2. Se observă că sunt aceleaşi valori pentru clasele fină şi mijlocie,
precum şi aceleaşi valori pentru clasele grosieră şi grosolană.
Tabelul 8.2
Simbol
Dimensiune nominală f m c v
[mm]
Descriere
144
Abateri limită
de la 0,5 până la 3 ±0,02 ±0,02 ±0,4 ±0,4

peste 3 până la 6
±0,5 ±0,5 ±1 ±1
Interval
de peste 6
dimensiuni ±1 ±1 ±2 ±2
Abaterile limită pentru dimensiunile unghiulare corespunzătoare

toleranţelor generale sunt redate în tabelul 8.3.
Tabelul 8.3
Simbol
f m c v
Dimensiune nominală
Descriere
[mm]
Abateri limită
de la 0,5 până la 3
±10 ±10 ±1030’ ±30
Intervale de dimensiuni
peste 3 până la 6
±0030’ ±0030’ ±10 ±20
peste 6 până la 30
±0020’ ±0020’ ±0030’ ±10
peste 30 până la 120
±1030’ ±1030’ ±0,8 ±1,5
peste 120 până la 400 ±0010’ ±0010’ ±0015’ ±0030’
peste 400 ±005’ ±005’ ±0010’ ±0020’
La utilizarea toleranţelor generale dimensionale, în indicator sau lângă

acesta, se înscrie standardul de resort (SR EN 22768-1(2):1995) şi clasa de
toleranţă. De exemplu, pentru o execuţie fină, se va prevedea următorul conţinut:
SR EN 22768 – f.
8.2.2 Înscrierea toleranţelor la dimensiuni liniare pe desenele de execuţie
O toleranţă liniară limitează numai dimensiunile locale reale ale unui

element; ea nu limitează abaterile de formă. Toleranţa liniară se înscrie pe
desenul de execuţie astfel:
se înscriu abaterile limită după dimensiunea nominală, o singură
dată, în rând cu cota, precedată de semnul +, - sau ±, dacă valorile celor două
abateri sunt simetrice, având aceeaşi valoare absolută Figura 8.2;
145
145°±0°
66±0.15 b
a
Fig. 8.2
valorile abaterilor dimensionale sunt notate una sub alta, cu o

înălţime a cifrelor de 0,5...0,6 din valoarea cotelor, dar nu mai mică de 2,5
milimetri;
valorile abaterilor au acelaşi număr de zecimale (două zecimale),
excepţie făcând abaterea egală cu zero, care se scrie ca număr întreg (Fig. 8.3);
+0.15 +0
66-0.10 66-0.05
a
a) b
b)
Fig. 8.3
abaterile limită sunt exprimate în aceeaşi unitate de măsură ca şi

dimensiunea nominală, milimetri, folosind acelaşi număr de zecimale atât pentru
abaterea superioară cât şi pentru cea inferioară.
8.2.3 Înscrierea toleranţelor la dimensiuni unghiulare, pe desenele de

execuţie
Regulile adoptate pentru indicarea toleranţelor la dimensiunile liniare sunt

aplicabile şi dimensiunilor unghiulare, cu excepţia faptului că unităţile de măsură
ale unghiului nominal (gradul) şi fracţiunile acestuia (minutul, secunda), ca şi
abaterile, trebuie întotdeauna indicate (Fig. 8.4 a,b).
+20°
145°-10° 145°±0°
a) 66±0.15 bb)
a 8.4
Fig.
146
8.2.4 Înscrierea toleranţelor la dimensiuni, pe desenele de ansamblu
Pe desenele de ansamblu, trebuie indicate toleranţele dimensiunilor

pieselor implicate într-un ajustaj.
Simbolul toleranţei pentru alezaj trebuie plasat înaintea sau deasupra
simbolului pentru arbore, acestea fiind precedate de dimensiunea nominală
indicată o singură dată. Simbolurile celor două câmpuri de toleranţă trebuie
înscrise sub formă de fracţie, cu linia de fracţie oblică (Fig. 8.5 a), sau orizontală
(Fig. 8.5 b); la numărător se plasează simbolul câmpului de toleranţă al alezajului
şi la numitor cel al arborelui.
Există şi posibilitatea înscrierii de două ori a cotei, deasupra liniei de cotă
pentru alezaj şi dedesubtul liniei de cotă pentru arbore. Fiecare cotă este urmată
de valorile abaterilor limită şi precedate de precizarea la care piesa se referă,
prin denumirea de alezaj sau arbore (Fig. 8.5 c) sau prin numărul corespunzător
de poziţie scris cu aceeaşi dimensiune utilizată la poziţionare (Fig. 8.5 d).
Ø12 H7
Ø12 H7/h6 h6
a b
a) b)
1
2 1
+0 +0
alezaj Ø38-0 2 Ø38-02
+0 +0
c d 1 Ø10-0.04
arbore Ø10-0.04
+1
-
+15
-
alezaj Ø 30 2 Ø 30
arbore Ø 30 +15
- 1 Ø 30 +15
-
c) d)
Fig. 8.5
147
8.3 Toleranţe geometrice
Din cauza impreciziei inevitabile, la prelucrare, apar abaterile de la forma

geometrică ideală (proiectată) a unei piese. Având în vedere rolul funcţional al
piesei, aceste abateri de formă şi poziţie reciprocă a suprafeţelor trebuie păstrate
în anumite limite, care sunt reglementate prin standarde.
Toleranţele de formă şi poziţie se înscriu pe desen numai dacă sunt
necesare pentru asigurarea funcţionalităţii pieselor respective. Ca şi în cazul
toleranţelor dimensionale, nu este necesar să se înscrie pe desen toleranţele
geometrice pentru fiecare caracteristică a unei piese, ci numai pentru cele care
sunt esenţiale în funcţionare. Acest sistem precis de tolerare este folosit mai des
pentru a controla mărimi sau forme unde pot să apară încovoieri sau alte
deformări, şi pentru mărimi care necesită limite restrânse. În cazul în care nu se
indică pe desen, toleranţele de formă şi poziţie se încadrează în toleranţe
dimensionale admise.
Pentru anumite categorii de piese, cum ar fi cele care se fabrică prin
aşchiere, există posibilitatea înscrierii pe desen a unor toleranţe definite în
standarde. În acest caz, se explicitează pe desen numai acele toleranţe care
diferă mult faţă de cele generale.
8.3.2 Toleranţe de formă
Forma geometrică efectivă a pieselor prelucrate acumulează abateri faţă

de forma geometrică prescrisă în desenul de proiect. Atunci când se elaborează
desenul unei piese, ce urmează să fie executată în atelier, trebuie să se ţină
seama de abaterile inerente, de la forma geometrică prescrisă, pe care le poate
avea piesa realizată. Aceste abateri de la forma geometrică se încadrează între
anumite limite admisibile.
Toleranţele de formă se referă la controlul rectilinităţii, planeităţii, curburii
etc. Simbolurile toleranţelor de formă sunt redate în Tabelul 8.4.
8.3.3 Toleranţe de poziţie, orientare şi bătaie
O toleranţă de poziţie sau de orientare defineşte zona în interiorul căreia

un anumit element geometric (centrul, axa sau planul central al unei caracteristici
de o anumită mărime) este permis să se situeze faţă de poziţia teoretic exactă.
Poziţia teoretic exactă este poziţia ideală în raport cu o anumită bază de referinţă
şi se stabileşte prin cote adecvate.
Tipurile de toleranţe de poziţie, orientare şi bătaie, precum şi simbolurile
lor sunt prezentate în Tabelul 8.5.
Tabelul 8.4
Tipul Denumirea toleranţei Simbolul grafic
toleranţei
Toleranţă la rectilinitate
148
Toleranţă la planeitate
Toleranţă la circularitate
Toleranţe Toleranţă la cilindricitate
de formă
Toleranţă la forma dată a
profilului
Toleranţă la forma dată a
suprafeţei
Tabelul 8.5
Tipul toleranţei Denumirea toleranţei Simbolul grafic
Toleranţă la poziţie minimală
Toleranţe de Toleranţă la coaxialitate şi la
poziţie concentricitate
Toleranţă la simetrie
Toleranţă la paralelism
Toleranţe de
orientare Toleranţă la perpendicularitate
Toleranţă la înclinare
Toleranţa bătăii circulare radiale
Toleranţe de sau frontale
bătaie
Toleranţa bătăii totale
8.3.4 Înscrierea pe desen a toleranţelor geometrice
Regulile de înscriere pe desen a toleranţelor de formă şi poziţie sunt

următoarele:
datele privind toleranţele de formă şi poziţie se înscriu într-un cadru
dreptunghiular, trasat cu linie continuă subţire, împărţit în două, trei sau mai
multe căsuţe trasate cu aceeaşi grosime, cu grosimea scrierii utilizate pe desen,
(Fig. 8.6). În căsuţe se indică datele în următoarea ordine: simbolurile toleranţei,
valoarea toleranţei (în milimetri), litera de indicare a bazei de referinţă, dacă este
cazul. Dimensiunile cifrelor şi literelor utilizate sunt aceleaşi cu cele utilizate la
cotare;
dacă sunt necesare mai multe baze de referinţă, fiecare dintre acestea
trebuie să fie notată cu o majusculă distinctă, în căsuţe succesive, în partea
dreaptă a cadrului, (Fig. 8.6 c);
0,1 0,1 A 0,1 A B

a
a) b
b) cc)
Fig. 8.6
149
dacă nu se specifică, toleranţa este valabilă pe toată lungimea

suprafeţei la care se referă, iar dacă toleranţa este valabilă numai pe o anumită
lungime de referinţă, se indică, în căsuţa a doua (separat printr-o linie înclinată),
dimensiunea lungimii sau dimensiunile suprafeţei respective, (Fig.8.7 a, b);
în cazul în care se înscrie toleranţa pentru toată lungimea
(suprafaţa) dată, dar este necesară o limitare pe o anumită zonă (lungime,
suprafaţă), căsuţa a doua se împarte în două, deasupra trecându-se toleranţa
generală şi dedesubt toleranţa ce limitează lungimea (suprafaţa) respectivă; se
mai poate înscrie valoarea diferită şi sub formă de fracţie (Fig. 8.7 c). Se
realizează aşa numitele cadre de toleranţă suprapuse;
dacă se prescrie o toleranţă fără a se indica o bază de referinţă,
aceasta se aplică la toate suprafeţele paralele cu suprafaţa pe care este indicată
toleranţa;
0,1
/ 0,05/
100
aa) b
b) c) c
Fig. 8.7
valoarea toleranţei se exprimă în milimetri şi este precedată de

majuscula Φ pentru zone de toleranţă circulare sau cilindrice.
8.3.5 Indicarea elementului la care se referă toleranţa
Elementul la care se referă toleranţa (suprafaţă, axă, muchie etc.) trebuie

indicat cu o linie de indicaţie trasată cu linie continuă subţire (dreaptă sau frântă
la 900) terminată cu o săgeată pe suprafaţa respectivă, având în cealaltă parte
cadrul de toleranţă cu datele privind abaterile de formă sau de poziţie.
Extremitatea liniei de indicaţie, terminată cu o săgeată, se poate sprijini după
cum este prezentat în (Fig 8.8 a,b,c,d,e);
pe o linie ajutătoare în prelungirea liniei de cotă, dacă toleranţa
se referă la axa de simetrie sau la planul de simetrie al întregii piese;
pe o linie de contur sau pe o linie ajutătoare, dar nu în dreptul
liniei de cotă, dacă toleranţa se referă la profilul sau suprafaţa respectivă;
pe o axă (plan) de simetrie a piesei, dacă toleranţa se referă la
această axă (plan);
pe o axă de simetrie comună mai multor elemente ale piesei.
a) b) c) d)
150
e)
Fig. 8.8
8.3.6 Indicarea bazei de referinţă
Precizarea bazei de referinţă se realizează printr-o linie de indicaţie

terminată cu un triunghi de referinţă înnegrit, amplasat astfel (Fig. 8.9 a,b,c,d):
pe o linie ajutătoare, în dreptul liniei de cotă, dacă toleranţa se
referă la axa de simetrie sau la planul de simetrie al întregii piese;
pe o linie de contur sau pe o linie ajutătoare, dar nu în dreptul
liniei de cotă (dacă baza de referinţă este suprafaţa respectivă);
pe axa (planul) de simetrie a piesei sau pe axa comună a mai
multor elemente dacă toleranţa se referă la această axă (plan)
A B C D
a) b) c) d)
Fig. 8.9
Atunci când cadrul de toleranţă, cu toate datele referitoare la abaterile de

formă şi poziţie, nu poate fi legat direct de baza de referinţă (ca în Fig. 810 a),
pentru că ar afecta claritatea desenului, baza de referinţă se poate nota cu o
majusculă încadrată, legată de elementul de referinţă printr-un triunghi înnegrit,
(Fig. 810 b). În acest caz, în cea de-a treia căsuţă a dreptunghiului, legat de
elementul tolerat, se va trece litera de identificare a bazei de referinţă.
0.1 A
0.25 0.2 A
A
a b b)
a) c A
Fig. 8.10
151
Atunci când toleranţa geometrică se referă numai la o porţiune limitată a

elementului tolerat, conturul acelei porţiuni este dublat la exteriorul piesei, prin
linie-punct groasă şi se cotează separat (Fig. 8.11).
0.1
9 40
Fig. 8.11
Înscrierea pe desen a toleranţelor dimensionale şi geometrice potrivite

necesită experienţă şi de asemenea cunoaşterea tehnologiei de fabricaţie a
obiectului reprezentat.
În Figura 8.12 este prezentat un exemplu de înscriere a toleranţelor
geometrice şi dimensionale pe o piesă simplă, bucşă filetată.
2x45v
0,01 A Ra 1,6
Ø110r9 + 0,142
A
Pt 60x10
Ø180
R4
0,01 A
50
260
Fig. 8.12
152
Capitolul 9
DESENUL DE ANSAMBLU
9.1 Generalităţi
Desenul de ansamblu este reprezentarea grafică a unui grup de piese

legate organic şi funcţional între ele, ce compun o maşină, o instalaţie sau numai
o subgrupă din cadrul acestora, denumită subansamblu.
Desenele de ansamblu trebuie să conţină numărul minim de proiecţii
necesare pentru punerea în evidenţă a tuturor componentelor, a poziţiilor relative
ale acestora, a modului de asamblare (montare - demontare), a modului de
funcţionare, a racordurilor cu ansamblurile învecinate. Desenele de ansamblu
sunt elaborate cu respectarea regulilor din SR 6134:2008 (Desene tehnice.
Desene de ansamblu în desenul industrial), având în vedere şi regulile de
reprezentare şi de dispunere a proiecţiilor pe desen, conform SR ISO 128-
20:2008, SR ISO 128-34:2008, SR ISO 128-40:2008, SR ISO 128-44:2008 şi
respectiv SR ISO 5456-2:2002, cu precizările cuprinse în SR ISO 6134:2008.
Desenul de ansamblu poate avea multiple utilizări, ca de exemplu: poate
servi ca mijloc de documentare în cazul montării pieselor componente ale unui
produs industrial nou (ansamblu), ca desen explicativ pentru înţelegerea corectă
a funcţionării acestuia sau ca element informativ introdus în prospectele tehnice.
Desenul de ansamblu executat după model se numeşte desen de releveu.
Desenul realizat după o concepţie de proiectare se numeşte desen de
proiect.
Produsele industriale sunt prezentate în cataloage sub formă de desene
de prospect sau de catalog, acestea fiind desene sintetice care includ numai
informaţii esenţiale despre un anumit produs, ca de exemplu: forma geometrică
globală, aspectul, gabaritul, modul de conectare cu elementele învecinate din
mediul de lucru şi relaţia dintre părţile componente ale ansamblului respectiv
care există în timpul funcţionării sau al repaosului acestuia.
Ansamblurile pot fi demontabile (prin filet, prin pene, prin ştifturi, prin
caneluri, roţi dinţate etc.) şi nedemontabile (prin sudură, prin lipire, prin nituire,
prin coasere etc.).
9.2 Reguli de reprezentare
Reprezentarea ortogonală a ansamblurilor de piese care compun

mecanisme, dispozitive sau maşini, trebuie să se efectueze pe baza unor reguli
standardizate:
Desenul de ansamblu este indicat să cuprindă un număr minim de
proiecţii ortogonale (vederi şi secţiuni), suficiente pentru definirea clară a formei
şi poziţiei relative a tuturor componentelor, a modului lor de asamblare (montare
- demontare), a modului de funcţionare, a sistemului de cotare, a racordurilor cu
ansamblurile învecinate.
153
Poziţia de reprezentare a ansamblului se recomandă să fie identică cu

cu poziţia sa de funcţionare, proiecţia principală să fie cea mai complexă, să
furnizeze cele mai multe detalii constructiv-tehnologice, funcţionale şi să fie
reprezentată în secţiune totală sau parţială;
Conturul a două piese alăturate, în desenul de ansamblu, se reprezintă
printr-o singură linie de contur, comună celor două piese, dacă între piese nu
există joc sau dacă există un joc provenit de la aceeaşi dimensiune nominală
tolerată diferit. Dacă există joc între două piese, provenit din diferenţe ale
dimensiunilor nominale, atunci fiecare piesă se desenează cu linii de contur
distincte;
În cazul în care planul de secţiune, într-o anumită proiecţie, nu
traversează anumite repere cum ar fi: şuruburi, tije, bolţuri etc., acestea se pot
reprezenta în proiecţia respectivă numai în vedere, răbătute şi conturate cu linie
două puncte subţire;
Piesele care execută deplasări în timpul funcţionării ansamblului pot fi
reprezentate şi în poziţii extreme, sau în poziţii intermediare de mişcare, iar
conturul pieselor, în astfel de cazuri, se trasează cu linie-două puncte subţire.
Piesele trebuie reprezentate numai în vedere, chiar dacă proiecţia este o
secţiune;
Este admis ca unele piese (apărători, capace, roţi de manevră, manete
etc.), a căror reprezentare creează dificultăţi cu privire la claritatea unei proiecţii,
să fie în mod convenţional demontate şi îndepărtate pentru scoaterea în evidenţă
a unor repere acoperite. Trebuie să se menţioneze pe proiecţia respectivă, pe o
linie de indicaţie, numărul de poziţie al elementelor îndepărtate.
Componentele unor ansambluri alăturate care constituie elemente de
legătură cu ansamblul care face obiectul desenului, pot fi reprezentate, dacă este
necesar, cu linie-două puncte subţire, fără a se haşura suprafeţele respective,
chiar dacă componentele sunt reprezentate în secţiune;
Pentru desenele de montaj sau de instalare, întocmite în vederea
precizării datelor necesare pentru montarea sau instalarea produsului pe locul de
utilizare şi pentru punerea acestuia în funcţiune, se admite reprezentarea
componentelor în perspectivă axonometrică, detaşate, în succesiunea şi poziţia
de montare-demontare. În acest caz, poziţionarea este facultativă.
9.3 Reguli de cotare
În desenul de ansamblu, conform standardelor în vigoare, se impune să

fie date următoarele categorii de cote:
cote de gabarit, care rezultă din cotarea dimensiunilor maxime ale
ansamblului respectiv (lungime, lăţime, înălţime). Cotarea poziţiilor extreme ale
unor elemente ce se deplasează în timpul funcţionării ansamblului se realizează:
fie reprezentând elementul în cele două poziţii limită: poziţia iniţială cu linie
continuă groasă, iar poziţia deplasată cu linie-punct subţire şi cotând separat
fiecare dintre poziţii, fie reprezentând elementul mobil numai în poziţia iniţială şi
înscriind pe aceeaşi linie de cotă valorile celor două cote extreme astfel: cota mai
mare deasupra liniei de cotă şi cota mai mică dedesubtul acesteia, cu menţiuni
154
de tipul (Închis, Deschis, Minim, Maxim, Sus, Jos, Stânga, Dreapta etc.), înscrise
înaintea cifrelor de cotă (Fig.9.3 şi Fig.9.4).
cote de legătură – dimensiunile elementelor de conexiune cu
componentele sau ansamblurile învecinate (Fig.9.3 şi Fig.9.4);
cote funcţionale – cote legate de dimensiunile funcţionale ale unor
elemente (cursele pistoanelor, diametrele cilindrilor maşinilor, distanţa de
angrenare, diametrele secţiunilor de trecere etc.);
dimensiunile nominale şi câmpurile de toleranţă ale componentelor
care formează ajustaje care se înscriu conform STAS ISO 406-91 şi, după caz,
jocurile maxime admise, abaterile limită sau cotele limită;
dimensiunile care se realizează la montare sau asamblare, inclusiv
notarea stării suprafeţelor prelucrate în cursul montării sau asamblării după
aceste operaţii;
alte cote, corespunzătoare dimensiunilor elementelor necesare
pentru operaţiile de asamblare şi montare, care nu rezultă din desenele de
execuţie ale componentelor (anumite operaţii ce se realizează în timpul
montajului - găurire, filetare, alezare etc.).
9.4 Reguli de poziţionare a elementelor componente
Fiecare element (piesă, subansamblu) al ansamblului se poziţionează

conform SR EN ISO 6433:2002.
Poziţionarea se face cu ajutorul liniilor de indicaţie şi al numerelor de
poziţie. Liniile de indicaţie se trasează cu linie continuă subţire; sunt linii drepte
sau linii care admit o singură frântură, astfel încât să nu se confunde cu alte linii
ale ansamblului (linii de contur, haşuri, cote). Liniile de indicaţie nu se recomandă
să fie consecutiv paralele sau să se intersecteze între ele.
Elementele diferite, alăturate, inconfundabile între ele, pot fi poziţionate cu
o singură linie de indicaţie la extremitatea căreia se înscriu cifrele de identificare
separate cu linie şi în ordine crescătoare.
Linia de indicaţie are la una dintre extremităţi un punct îngroşat pe
elementul respectiv, iar la cealaltă extremitate numărul de poziţie. Numerele de
poziţie se înscriu cu cifre arabe cu dimensiunea de 1,5...2 ori mai mare decât
dimensiunea folosită la înscrierea cotelor şi se dispun de obicei, în afara
proiecţiei, în rânduri sau coloane paralele cu laturile chenarului, fără să fie
subliniate sau încercuite.
Înscrierea pe desen a numerelor de poziţie se face în sens trigonometric
sau invers trigonometric, în ordine crescătoare, pentru fiecare proiecţie distinctă,
dar numai într-un singur sens pe acelaşi desen de ansamblu. Numerotarea
reperelor este indicat să se facă într-o ordine logică, într-o ordine impusă de
operaţiile de montaj, într-o ordine impusă de nivelul reperelor (repere
standardizate, prelucrate, principale, secundare, subansambluri etc.).
Pe un desen, fiecare număr de poziţie se înscrie de obicei o singură dată,
deoarece componentele (piese sau subansambluri) se poziţionează o singură
dată, în proiecţia unde ele apar mai clar şi unde pot fi identificate mai uşor.
155
9.5 Etape de realizare a unui desen de ansamblu
La realizarea desenului de ansamblu se recomandă parcurgerea

următoarelor etape:
se identifică ansamblul, printr-un studiu amănunţit, pentru a se înţelege
poziţia de funcţionare, poziţia faţă de ansamblurile învecinate, denumirile,
funcţiile şi poziţiile reciproce ale pieselor componente, modul de montaj. Acest
lucru se realizează prin demontarea şi reasamblarea cu atenţie a ansamblului;
se realizează desenele de execuţie ale pieselor principale ale
ansamblului;
se alege formatul, se trasează chenarul, indicatorul şi se stabileşte
forma tabelului de componenţă în funcţie de complexitatea ansamblului;
se precizează poziţia de reprezentare a ansamblului astfel încât
proiecţia principală a acestuia să corespundă cu poziţia reală de funcţionare;
se determină numărul de proiecţii (vederi şi secţiuni) necesare
reprezentării, cotării complete, înţelegerii ansamblului;
se trasează cu linie continuă subţire, dreptunghiurile de încadrare ale
proiecţiilor, cu respectarea proporţiilor dintre laturile acestora şi dimensiunile de
gabarit ale ansamblului;
se trasează axele de simetrie şi se reprezintă traseele de secţionare;
se execută desenul de ansamblu, notat de exemplu cu R.V.07-00, pe
baza desenelor de piesă prin desenarea cu linie subţire a pieselor componente
în ordinea montării, începând cu piesa de bază;
se haşurează secţiunile;
se şterg dreptunghiurile de încadrare;
se cotează corespunzător toate proiecţiile, evitându-se înscrierea
cotelor fără importanţă pentru desenul de ansamblu;
se diferenţiază grosimea liniilor;
se poziţionează elementele componente;
se completează indicatorul şi tabelul de componenţă;
se realizează verificarea desenului de ansamblu.
Pentru cunoaşterea componentelor unui ansamblu, desenul acestuia
conţine un tabel de componenţă cu datele de identificare ale acestora.
Tabelul se dispune deasupra indicatorului, în prelungirea acestuia şi lipit
de chenar. Acesta poate fi realizat separat de desenul de ansamblu (în cazul
ansamblurilor complexe, cu multe repere componente), pe unul sau mai multe
formate A4, în documentaţia tehnică. Un model pentru tabelul de componenţă
este prezentat în Figura 9.1.
Tabelul de componenţă se completează de jos în sus astfel:
în coloana (1) se înscrie numărul de poziţie al piesei sau al
subansamblului, în ordine numerică crescătoare, de jos în sus. Numărul înscris
în coloana (1) trebuie să corespundă numărului de identificare al piesei
poziţionate în desenul de subansamblu;
în coloana (2) se înscrie denumirea pieselor şi a subansamblelor
componente. Se recomandă ca denumirea să fie cât mai scurtă, subliniindu-se
156
caracteristica constructivă a obiectului respectiv. Dacă obiectul poziţionat este

standardizat, se vor înscrie denumirea şi caracteristicile dimensionale ale
acestuia în conformitate cu notarea prescrisă, prin standard; se va scrie, de
exemplu: piuliţa hexagonală EN 28675-M16x1,5-05, şurub cu cap hexagonal ISO
4016-M12x80-4.6;
în coloana (3) se înscrie numărul desenului piesei componente,
când aceasta este reprezentată în desen de execuţie. Dacă piesa este
standardizată sau normalizată şi nu se întocmeşte un desen pentru ea, în spaţiul
3 se înscrie numărul standardului respectiv;
în coloana (4) se înscrie numărul de bucăţi identice cu piesa
componentă poziţionată;
în coloana (5) se înscrie simbolul materialului din care se execută
piesa componentă, împreună cu numărul standardului referitor la materialul
utilizat;
coloana (6) este rezervată înscrierii unor date suplimentare
considerate necesare a fi indicate pe desenul de ansamblu. Elementele
componente, din structura unui ansamblu, nu vor avea toate desen de execuţie,
o parte din elemente se aprovizionează din comerţ (şuruburi, ştifturi, pene,
piuliţe, motoare, frâne, limitatoare, traductoare etc.). În tabelul de componenţă, la
rubrica observaţii se face precizarea „din comerţ”;
în coloana (7) se înscrie masa netă a piesei componente, în
kg/buc.
În tabelul de componenţă nu se admit ghilimelele, nici cuvântul „idem” sau
folosirea unor abrevieri nestandardizate. Celulele necompletate se barează
orizontal.
170
10 50 55 30 15
(1) (2) (3) (4) (5) (6)
5
2
7 1
Denumire Masa
10 Poz. Referinte Cant. Material Obs. neta
INDICATOR
Fig. 9.1
157
În situaţii speciale, când tabelul de componenţă trebuie întrerupt, fie din

cauza reprezentării obiectului în desen, fie din alte cauze (notaţii, menţionări
etc.), acesta poate fi continuat deasupra reprezentării sau textului scris, fără a se
repeta titlurile coloanelor, completarea făcându-se de jos în sus. Se poate
continua şi în stânga indicatorului la 10 mm de acesta, cu repetarea titlurilor
coloanelor, completarea făcându-se de jos în sus (Fig. 9.2).
10
INDICATOR INDICATOR
a b
Fig. 9.2
Pentru realizarea unui desen de ansamblu s-au ales, ca exemplificare

grafică, două exemple pe care se pot urmări regulile generale de întocmire a
desenului de ansamblu:
un robinet cu cep (Fig. 9.3), cu număr de desen R.C.-03-00 (RC –
robinet cu cep, 00 – indicativul final obligatoriu al unui desen de ansamblu), la
care braţul elementului de închidere este perpendicular pe axa orizontală a
proiecţiei de sus, conform normativelor;
un robinet cu ventil (Fig. 9.4), cu număr de desen R.V.-07-00 (R.V
– robinet cu ventil, 00 – indicativul final obligatoriu al unui desen de ansamblu).
158
A- A
170
14
10
Ø40H7
h6
9
8
Ø74
M36
Ø100
7
160
50 Ø10
6
Ø38H6
g6
5 3 21
4
A A
90
°
10 Piulita M10 SR 4032 - 2002 Gr. 6 1

9 Saiba 10 SR 7089 - 2002 S235 JR FU 1
8 Mâner R.C. 03 - 08 EN-GJL-200 1
7 Tija mâner R.C. 03 - 07 EN-GJL-200 1
6 Caseta arc R.C. 03 - 06 S235 JR FU 1
5 Saiba presiune R.C. 03 - 05 S235 JR FU 1
4 Piulita M20 SR 4032 - 2002 Gr. 6 1
3 Arc elicoidal R.C. 03 - 03 1C 55 1
2 Cep R.C. 03 - 02 CuSn14T 1
1 Corp robinet R.C. 03 - 01 EN-GJL-200 1
Poz. Denumirea Referinta Material Cant. Observatii
Desenat Scara: Data:
Verificat
UNIVERSITATEA "DUNAREA DE JOS" GALATI
FACULTATEA DE MECANICA
ROBINET CU CEP
CATEDRA: ORGANE DE MASINI SI GRAFICA
R.C. 03 - 00
Fig. 9.3
159
A- A
11 12
B B
10
Ø22H7 13
9 h6
14
8 15
7
Deschis ~ 195
Închis ~ 185
6
5
4
Ø10
3 Ø72
Ø22
Ø90
2
1
120
B- B
15 Tija ventil R.V. 07 - 15

CuSn14T 1
Garnitura II
A A 1134 Piulita Marsit 4
-
olandeza R.V. 07 - 13 CuSn14T 1
12 Saiba GrowerN10 SR 7666 - 2:1994 1C 55 1
11 Roata actionare R.V. 07 - 11 EN-GJL-200 1
10 Presgarnitura R.V. 07 - 10 CuSn14T 1
9 Ghidaj R.V. 07 - 09 CuSn14T 1
8 Prezon M10 30/12T STAS 4551 - 80 Gr. 6 4
7 Piulita M10 SR 4032 - 2002 Gr. 6 5
6 Saiba 10 SR 7089 - 2002 S235 JR FU 4
5 Garnitura I R.V. 07 - 05 Clingherit 1
4 Piesa fixare R.V. 07 - 04 CuSn14T 1
3 Ventil R.V. 07 - 03 CuSn14T 1
2 Scaun ventil R.V. 07 - 02 CuSn14T 1
1 Corp robinet R.V. 07 - 01 EN-GJL-200 1
Poz. Denumirea Referinta Material Cant. Observatii
Desenat Scara: Data:
Verificat
UNIVERSITATEA "DUNAREA DE JOS" GALATI
FACULTATEA DE MECANICA
ROBINET CU VENTIL
CATEDRA: ORGANE DE MASINI SI GRAFICA
R.V. 07 - 00
Fig. 9.4
160
Bibliografie
1. Dolga, L., ş.a., Curs desen tehnic pentru electrotehnică, Editura

Politehnică, Timişoara, 2002.
2. Drăgulănescu, E., Iordache, D., Desen tehnic, Editura Bren,
Bucureşti, 2004.
3. Enache, I., Ivănceanu T., Buzilă V., Geometrie descriptivă şi desen
tehnic, Editura Didactică şi Pedagocică, Bucureşti, 1982.
4. Luis, V., Racocea, C., ş.a., Reprezentări axonometrice în desenul
industrial, Editura Tehnică, Chişinău, 1995.
5. Morărescu, A., Bejenaru, S., Geometrie descriptivă şi desen tehnic,
partea I, Editura Academica, Galaţi, 2001.
6. Tocariu, L., Elemente de geometrie descriptivă utilizate în desenul
tehnic, Editura Evrika, Brăila, 2001.
7. Vasilescu, E., Marin, D., ş. a., Desen tehnic industrial. Elemente de
proiectare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1995.
*** Colecţie de standarde.
161

Desen Tehnic1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Desen Tehnic1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

Cap.1 – STANDARDE FUNDAMENTALE UTILIZATE ÎN DESENUL

Cap.2 – PRINCIPII GENERALE DE REPREZENTARE ÎN

Cap.3 – CONSTRUCŢII GEOMETRICE UTILIZATE LA

Cap.4 – COTAREA ÎN DESENUL TEHNIC..................................................75

Cap.6 – NOTAREA STĂRII SUPRAFEŢELOR PE DESENELE

Cap.7 – REPREZENTĂRI AXONOMETRICE................................................123

Cap.8 – ÎNSCRIEREA TOLERANŢELOR ÎN DESENUL TEHNIC................142

Cap.9 – DESENUL DE ANSAMBLU.............................................................153

Desenul tehnic industrial este o ramură a desenului tehnic care

Conf. dr. ing. Liliana Tocariu

Liviu ŞOLEA Simona CHICULIŢĂ

STANDARDE FUNDAMENTALE UTILIZATE ÎN DESENUL TEHNIC

1.1 Tipuri de linii şi aplicare conform SR ISO 128-24:2009

Liniile utilizate în ingineria mecanică sunt date în Tabelul 1.1:

11. linii de îndoire pe semifabricate şi pe

Linie continuă subţire în 19. limite, reprezentate de preferinţă cu

Linie continuă groasă 1. muchii vizibile 01.2

Linie întreruptă groasă 1. indicarea tratamentului de suprafaţă 02.2

Linie punct subţire 1. axe 04.1

Lăţimile grupelor de linii (Tabelul 1.2) trebuie să fie alese în funcţie de

Linii de indicaţie şi de referinţă (Fig.1.3);

Linii pentru indicarea fundurilor de filete exterioare sau interioare

Linii pentru indicarea rupturilor (Fig.1.8);

Linie continuă groasă pentru indicarea limitei filetului cu spire complete

Linie punct groasă pentru indicarea suprafeţelor limitate (tratament termic,

Linii pentru reprezentarea: planului de secţiune (04.2); elementelor situate

1.2 Formate şi elementele grafice aferente

Formatele sunt, în prezent, reglementate de standardul SR EN ISO 5457

Formatele de bază au simbolurile şi dimensiunile prezentate în Tabelul

A1 594 841 574 811 625 880

A2 420 594 400 564 450 625

A3 297 420 277 390 330 450

A4 210 297 180 277 240 330

În Figura 1.20 s-au cotat, lăţimea – a – şi lungimea – b –, pe un format de

1.2.2 Elementele grafice ale formatului

Nr.de câmpuri pentru reţeaua 24 16 12 8 6

Nr.de câmpuri pentru reţeaua

4. Marca de decupare a copiei desenului original se reprezintă cu o grosime

1.3 Indicatorul în desenul tehnic

Indicatorul trebuie prevăzut pe orice desen tehnic sau document anexat

În vederea efectuării unei dispuneri uniforme, informaţiile necesare trebuie

Zona de identificare este necesar să cuprindă următoarele informaţii

Zonele de informaţii suplimentare cuprind următoarele elemente:

1.3.3 Desene cu mai multe planşe

Desenele cu mai multe planşe identificate prin acelaşi număr al desenului

1.4 Tabelul de componenţă

Tabelul de componenţă este o listă completă de componente care

Standardul SR ISO 7573 – 1994 se limitează la tabelul de componenţă

Tabelul de componenţă poate fi amplasat fie pe desenul respectiv, fie pe

Se recomandă ca tabelul de componenţă (Fig. 1.24) să fie realizat din

Indicaţiile înscrise în coloane se recomandă să fie dispuse în rânduri

Tabelul se completeză de jos în sus dacă este amplasat pe desenul de

Poz Denumire Referinta Buc Material Observatii

1.5 Scări utilizate în desenul tehnic

Scări de reducere 1:2 1:5 1:10

Notarea completă a unei scări trebuie să cuprindă cuvântul „SCARĂ” (sau

raportului ales. Dacă nu există posibilitatea de confuzie, cuvântul „SCARĂ”

PRINCIPII GENERALE DE REPREZENTARE ÎN DOMENIUL

Vederile se reprezintă, în desenele tehnice, în sistem de proiecţie

2.2 Metoda de proiecţie a primului triedru

Dispunerea proiecţiilor, conform normelor standardizate SR ISO 128-

(d) (a) (c) (f)