Bob Mumford-Si Apoi Toata Viata Fericiti

Capitolul 5
Sã înþelegem Numeri
Numeri Îl înfãþiºeazã pe Isus Cristos,
al nostru „Înãlþat“
Şi apoi toată viaţa fericiţi

de
Bob Mumford
Traducerea din limba engleză:

Doru Motz
I
@ Transylvania Press, august 2010
Publicaţie pe Internet sub formă de fişier PDF
Notă: Prima ediţie publicată de editura Limina Lunii, Paris, în 1977, sub îngriji-
rea regretatului pastor Ieremia Hodoroabă. cu o prefaţă de Daniel Chiper, se
numea: Pentru creştini. Sfaturi biblie pentru tineri şi căsătoriţi şi conţinea, de fapt,
trei lucrări: Fugi de poftele tinereţii de Dr. Jean Staneschi şi încă două: Sfinţenia
sexului de Stephen F. Olford şi Frank A. Laws. tradusă pe bandă de magnetofon
de subsemnatul şi transcrisă de regretatul frate Teodor Caciora din Arad, precum
şi a treia, Şi apoi toată viaţa fericiţi de Bob Mumford.
Ulterior, toate trei lucrările au fost rescrise (dactilografiate) cu dragoste de fratele

Daniel Chiper, din Deva, şi trimise în Germania, în condiţiile vitrege ale acelor
vremuri, când toţi cei implicaţi în asfel de activităţi, dacă erau descoperiţi, riscau
arestarea. Slavă Domnului că a adus vremuri de libertate! De-a Domnul să profi-
tăm din plin de ele, spre ajutorarea multor suflete.
Doru Motz, 6 august 2010

Şi apoi toată viaţa fericiţi
Capitolulînainte
Cuvânt 5
Deşi numărul divorţurilor este mai ridicat ca oricând şi mulţi consideră căsă-
toria demodată, Bob Mumford are deplina convingere că instituţia căsătoriei e desti-
nată să funcţioneze perfect şi că orice cuplu de căsătoriţi pot trăi fericiţi toată viaţa
lor. El este convins că problemaal nostru „Înãlþat“
nu constă în căsătorie ca instituţie, ci în persoanele
care o formează. Cele mai multe din aceste persoane, pur şi simplu, nu cunosc modul
în care ar trebui să funcţioneze o căsătorie.
În Şi apoi toată viaţa fericiţi, Bob Mumford examinează „cum” funcţionează
căsătoria, discutând trei principii biblice care i-au revoluţionat propria sa căsătorie,
dovedindu-se valabile şi preţioase şi în sfaturile oferite altora.
Primul dintre ele are la bază ecuaţia nematematică, după care unu plus unu
fac unu. Mumford explică amănunţit modul în care trebuie să se complementeze soţul
şi soţia pentru a forma un singur tot unitar, arătând că acest acord este în deplină
concordanţă cu planul lui Dumnezeu. „Coborârea celui mai tare la nivelul celui mai
slab şi ridicarea celui mai slab la nivelul celui mai tare este intenţia finală a lui
Dumnezeu în căsătorie”.
Din momentul în care soţul şi soţia s-au decis devină una, ei trebuie să lucre-
ze în permanenţă la acest „una”. Drept călăuză pe acest drum, adesea dificil de par-
curs, Biblia are două principii călăuzitoare: nevestelor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri
şi voi, bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele.
Mumford pătrunde adânc în semnificaţia acestor dispoziţii biblice, arătând
cum pot ele aduce fericirea adevărată fiecărei perechi de căsătoriţi.
Introducere
Cu dragostea se pare că nu e de glumit. Dimpotrivă, îmi face impresia că ea
reclamă foarte mult de la oameni. În paginile ce urmează, vom recunoaşte cât de
serioasă e dragostea şi căsătoria şi, sperăm în acelaşi, să contribuim la durata şi carac-
terul fericirii voastre în căsnicie. O căsătorie fericită înseamnă siguranţă, împlinire şi,
mai presus de toate, capacitatea de a împlini cerinţele partenerului tău.
M-am străduit să menţin această prezentare într-o formă simplă şi redusă ca
proporţii. Doresc să evităm prea familiarele cuvinte: „asta trebuie” şi „asta nu trebu-
ie” în conduita conjugală. Dacă veţi reuşi să pătrundeţi şi să stăpâniţi trei principii,
aşa cum sunt ele înfăţişate aici, veţi constata că se pot aplica cu succes în orice căsă-
torie. Nu uitaţi: de obicei, o conduită sănătoasă urmează unei atitudini sănătoase.
În fine, nu ne cerem nici un fel de scuze pentru ilustraţiile personale folosite.
Aşa şi e de fapt căsătoria.
Dumnezeu, Tatăl nostru, fă ca să putem pătrunde taina unirii unui bărbat cu
o fecioară – în Numele lui Isus, Amin.
Bob Mumford
1
1
2 Şi apoi toată viaţa fericiţi
1.
Binecuvântarea incompatibilităţii
Cei mai mulţi oameni se căsătoresc – ba unii şi de mai multe ori – dar câte
cupluri cu adevărat fericite cunoaşteţi? Secţiile civile de la tribunal care se ocupă cu
divorţuri nu mai pot face faţă numărului uriaş de cazuri; consilierii maritali fac ore
suplimentare, si tot nu termină toate cazurile, în timp ce mulţi dintre aşa-numiţii
experţi, la modul cel mai serios, pun sub semnul întrebării posibilitatea supravieţuirii
căsătoriei. Ca atare, multe cupluri au început să experimenteze alt fel de relaţii. Deşi
şansele de supravieţuire a căsătoriei ca mod satisfăcător de viaţă sunt, uneori, cople-
şitor de mici, eu sunt convins că, totuşi, căsătoria este destinată să funcţioneze cu
succes. Problema nu se referă la instituţia căsătoriei, ci la cei care o formează.
Majoritatea dintre noi nu ştiu cum ar trebui să funcţioneze.
Întrebarea „cum trebuie” este foarte importantă în mai toate domeniile de acti-
vitate. În cazul acesta însă nu se poate pune problema că am fi lipsiţi de sfaturi, infor-
maţii sau avertismente! Librăriile posedă o mulţime de cărţi pe această temă. Sunt
pline standardele îndrumătoare cu volume între patruzeci de cenţi şi zece dolari şi
patruzeci şi nouă de cenţi! Mai toate revistele de largă circulaţie conţin aproape regu-
lat articole despre căsătorie. Există până şi un serviciu pe bază de computere, desem-
nat să precizeze pe baza unor date personale persoana care ţi se potriveşte cel mai
bine. Şi cu toată pleiada aceasta de aşa-numite ajutoare, cum se face atunci că atâtea
căsătorii eşuează? Cred nu există decât un singur răspuns la dilema noastră mondială
– un răspuns, care ne obligă să ne întoarcem la originea căsătoriei ca atare, aruncând
o privire în Manualul Creatorului.
În chip de presupoziţie, trebuie să declar aici în mod deschis credinţa mea
fermă că Dumnezeu i-a creat pe bărbat şi pe femeie şi că întotdeauna a dorit ca aceş-
tia să fie una în căsătorie. Cum se realizează această unitate o explică pe larg Biblia
– manualul nostru zilnic de viaţă creştină. Cititorilor care nu sunt de acord cu mine
asupra acestui punct, trebuie să le spun însă că nu posed niciun alt fel de sugestii utile
despre modul în care se poate trăi fericit în căsătorie, în afara cadrului lăsat de
Dumnezeu şi a prescripţiei Sale. De fapt, nici nu cred că se poate realiza o căsătorie
reală altfel. În cartea aceasta, vom discuta, deci, căsătoria, plecând de la soluţia privi-
legiată a Bibliei.
Tema noastră e atât de complexă, atât de complicată, în fine, atât de personală,
încât v-aţi luat o sarcină serioasă, nu glumă, s-o duceţi la bun sfârşit”. În ce mă pri-
veşte, prefer să vă prezint gândurile mele ca o simplă persoană ce doreşte să împărtă-
şească trei principii de bază, care, nu numai că mi-au revoluţionat propria mea căsă-
torie, ci, în plus, s-au dovedit preţioase – şi valabile – în sfaturile acordate altora.
Mai întâi, permiteţi-mi să spun că, după convingerea mea, căminele noastre
sunt ţinta atacurilor satanice. Există o bine organizată conspiraţie împotriva instituţiei
Binecuvântarea incompatibilităţii 3
căsniciei – o dorinţă diabolică de a aduce dezbinare între soţ şi soţie. Satan ştie prea
bine ce forţă este acolo unde soţul şi soţia au realizat unitatea. El îşi dă seama că
această legătură puternică reprezintă o taină mare – un secret spiritual, care poate, la
un moment dar, să-l lase pe el, pur şi simplu, şomer! Pe de altă parte, presiunile exer-
citate de societate tind să devină atât de puternice, încât numai soţul şi soţia care au
găsit un răspuns satisfăcător vor fi în stare să reziste asaltului – sexual, emotiv, finan-
ciar.
Te înfiori? Ai şi de ce – dar nu uita că şi tu poţi constitui o parte din răspuns.
Este dreptul exclusiv al lui Dumnezeu de a iniţia o revizuire şi o revoluţie în acest
domeniu al creaţiei Sale, începând cu acel membru al unirii conjugale cu care găseşte
El de cuviinţă. Şi El va începe cu acela care este gata să-L asculte. Vrei şi tu să-ţi
deschizi urechile, în timp ce citeşti aceste rânduri? Fără îndoială că atunci când ambii
parteneri sunt gata să se aşeze la masă şi să studieze Manualul Creatorului, lucrurile
vor decurge mult mai bine. Dar Dumnezeu Se poate mişca în voie, cu deplină sigu-
ranţă, în orice situaţie.
Originea şi natura căsătoriei, în modul cum sunt ele prezentate în Biblie, se pot
ilustra prin aceste trei pasaje:
...Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur. Îi voi face
un tovarăş, un ajutor pe măsura nevoilor sale”.
...Aşa se explică de ce un bărbat îşi lasă tatăl şi mama şi se uneşte cu soţia sa,
în aşa fel, încât cei doi devin o singură persoană (Geneza 2:18, 24).
...Un bărbat trebuie să-şi lase tatăl şi mama şi să se unească pe veci cu soţia
sa. Cei doi vor deveni una – gata, s-a terminat cu doi, de-acum sunt una! Şi nici un
om nu are voie să divorţeze (sau să despartă) ceea ce a unit Dumnezeu (Matei 19:5,
6).
Sau altfel spus: Femeia a fost creată pentru a împlini nevoile bărbatului, cei
doi urmând să devină o singură persoană în căsătorie (vezi Efeseni 5:31).
După cum putem observa, în Geneza, Dumnezeu explică ce intenţie a avut
când i-a unit pe bărbat şi pe femeie în această celulă unică a societăţii. Isus a citat şi
El acest pasaj din cartea Genezei, subliniind că planul iniţial al lui Dumnezeu a fost
dat cu intenţia de valabilitate permanentă. Pavel reaminteşte şi el această intenţie,
când scrie Bisericii din primul veac.
După secole de încercări şi eşecuri, atenţia noastră pare să se concentreze mai
cu luare aminte asupra unui singur cuvânt, pe care îl vom examina şi noi mai îndea-
proape – intoleranţa! Cu ocazia uneia din aniversările noastre, soţia mi-a dat o ilustra-
tă cu câteva cuvinte de salut în limbaj contemporan: „Tu să aduci bani în casă, iar eu
voi fi conciliantă”!
Un cuplu, care divorţase după doisprezece ani de căsnicie, spunea aşa: „Noi
am studiat multe cărţi pentru căsătoriţi, am consultat experţi, am încercat terapia
colectivă şi, în cele din urmă, tensiunea a crescut atât de mult, încât a trebuit să divor-
ţăm pentru a-i cruţa pe copiii noştri de rănile pe care şi aşa le pricinuiserăm până
atunci”. Apoi cei doi au devenit creştini şi, descoperind că Dumnezeu are un plan de
căsătorie desăvârşit, s-au recăsătorit în biserică. După câţiva ani, au declarat că în
viaţa lor nu mai fuseseră atât de fericiţi!
„Secretul a constat în a-L lăsa pe Dumnezeu să facă una din noi doi”, mărtu-
risiră ei mai târziu. „Două fiinţe umane nu vor putea deveni niciodată prin propriile
lor eforturi una singură, indiferent cât s-ar strădui. Dar, când ambii se supun lui
Dumnezeu, El va face din ei unul singur, iar căsătoria lor va deveni, într-adevăr, o
„casă de piatră”. Deosebirea dintre prima noastră căsătorie şi cea ce-a doua este deo-
sebirea dintre noapte şi zi – sau, mai exact – dintre iad şi rai!”
Această scurtă mărturisire a unor soţi divorţaţi poate fi repetată de mii de ori,
nu însă cu acelaşi deznodământ, din păcate. Divorţul – cu mânia, chinul şi vătămarea
personală ce-l însoţesc, nu e tocmai răspunsul cel mai potrivit. Mai degrabă, este o
scăpare provizorie de simptomele unei boli care nu a fost niciodată diagnosticată –
darmite tratată. În plus, mulţi confirmă faptul că dacă n-ai reuşit în prima căsătorie,
sunt tot mai puţine şanse să reuşeşti în a doua.
Care este, atunci, sursa disensiunii ce generează divorţul, când, mai întotdeau-
na, niciuna dintre părţi nu-l doreşte, de fapt? De ce s-a ajuns ca în zilele noastre căs-
nicia să fie considerată un lucru bun de evitat? Printre noianul de motive, descoperim:
egoismul, familia uneia sau alteia dintre părţi, mediul înconjurător, deosebiri de ordin
religios, situaţia financiară – şi am putea continua aşa mult şi bine! Omul caută ceva
mai mult decât împlinirea nevoilor sale elementare: hrană, sex, auto-conservare.
Siguranţa, aventura şi iubirea, printr-un consens general, fac parte şi ele tot din nevo-
ile omului. Cum se explică, atunci, că ştiinţa comportamentului social, introducerea
căsătoriei în competenţa computerului, actuala revoluţie sexuală – ba chiar preferin-
ţele personale – nu au reuşit să garanteze succes în această unitate conjugală nici
măcar unei singure perechi?
Am amintit în treacăt de selecţia de către un computer a datelor de bază pentru
viitorii miri. De îndată ce au fost introduse în computer toate aceste date, ar urma ca
o persoană să-şi găsească tovarăşul ideal de viaţă – ales pe baza aceloraşi concepţii cu
privire la copii, bani şi la valorile sociale, în general. Două persoane descoperă o
mare asemănare în dorinţa lor comună după recreere; ambilor le place culoarea albas-
tru şi muzica clasică, au o educaţie similară, o origine socială comună, au aceeaşi
religie; toate acestea adunate la un loc sunt suficiente pentru a „demonstra” că, negre-
şit, va fi o căsătorie reuşită. După optsprezece luni însă, aceleaşi persoane constată că
nu se mai pot suferi unul pe altul! Dacă sunt copii la mijloc, iau hotărârea „să o ducă
aşa până la capăt, doar de dragul lor”. Dacă presiunile religioase şi sociale sunt sufi-
cient de mari, atunci vor reuşi să se baricadeze îndărătul unei faţade complicate, pe
care foarte puţini ar putea-o străpunge vreodată. Ce meşteri suntem când e vorba să
Binecuvântarea incompatibilităţii 5
ascundem chinul nespus care ne apasă, în această obligaţie de a convieţui cu celălalt
în virtutea instituţiei numită căsătorie! Dacă suntem suficient de morali, ne putem
chiar lipsi şi de satisfacţia sexuală pe care o dorim cu atâta pasiune. Apoi, mai există
posibilitatea unor relaţii extra-conjugale, cu urmările adânci şi rănile pe care le pro-
duc.
Acolo unde tehnologia modernă promisese că mariajul va da rezultate datorită
perfectei potriviri între cei doi parteneri, se dovedeşte, până la urmă, că a fost doar o
altă catastrofă, adăugată la numărul uriaş de accidente conjugale.
Dacă două persoane care par atât de conciliante nu pot rămâne în categoria „şi
apoi toată viaţa fericiţi”, ce să mai zicem despre cei care au deosebiri de vederi însem-
nate chiar de la început? Lor ce le mai rămâne? Refrenul pentru ei sună cam aşa: „Din
ziua în care ne-am cunoscut, am crezut amândoi că nu putem trăi unul fără celălalt,
dar acum ori de câte o duce împreună – dar nici despărţiţi nu putem trăi!”.
2.
Nepotriviri omeneşti

Unu şi cu unu fac unu. Dar ceva nu e în regulă aici! Atât ilustrul Einstein, cât
şi prima educatoare de la grădiniţă vor fi de acord că răspunsul acesta nu este corect.
Totuşi, Matematicianul Divin spune că în căsătorie aşa se face adunarea. E normal ca
Cel care a proiectat mecanismul să cunoască şi rezolvarea eventualelor defecte. E
normal ca, în cazuri de avarii, să prevadă piese de schimb şi să pună la dispoziţie
instrucţiuni pentru buna funcţionare a mecanismului.
Odată, pe când studiam psihologia, unul din profesori a venit în clasă cu o

afirmaţie uluitoare: „În experienţa umană, niciun bărbat şi nicio femeie nu este o
personalitate perfectă, completă în sine!”. Când am auzit acest lucru prima dată, „eul”
meu de bărbat a primit o lovitură puternică. Apoi însă m-am gândit: „Aha, ştiu de ce,
fiindcă a intrat păcatul în lume”. Dar Dumnezeu părea a spune: „Nu, nu pentru că a
intrat păcatul în lume. Mai gândeşte-te...” Aceasta să fie oare cauza eşecului compu-
terului şi a rezultatelor sale nesatisfăcătoare? Sau poate computerul nu avea niciun
defect, ci, pur şi simplu, nu e treaba maşinilor create de om să rezolve ecuaţii spiri-
tuale! Nu cumva, în tot acest timp, Dumnezeu a aşteptat undeva deasupra acestei
încercări sofisticate, spunând: „Nu aşa am dorit Eu să funcţioneze căsătoria, atunci
când am creat-o. De ce nu mă consultaţi şi pe Mine, dacă tot aţi încercat atâtea
lucruri?”
Se poate oare concepe ca Dumnezeu în creaţia Sa să fi format personalitatea

umană de o aşa manieră, încât nici el, nici ea să nu se potrivească reciproc? Numai
cine are prejudecăţi negative faţă de Biblie mai poate gândi în felul acesta. În ce mă
priveşte, am asistat de nenumărate ori la confirmarea în practică a următorului prin-
cipiu: Incompatibilitatea este doar un mod rafinat de a zice: „Ce mai, încoace şi
încolo, suntem total diferiţi unul de altul, aşa că nu ne putem înţelege şi gata!” Să fie
acesta un temei suficient pentru divorţ? Sau, nu cumva, aceasta e chiar piatra de
încercare a unităţii? Prin urmare, suntem nevoiţi să aflăm de ce există dezacorduri şi
cum se pot rezolva ele. Manualul Creatorului e foarte explicit în aceste chestiuni.

Prin căsătorie, Dumnezeu a hărăzit bărbatului şi femeii superlativul binecu-
vântărilor de tot felul. Într-un loc, El numeşte căsătoria „raiul pe pământ”. Acum,
pentru a se realiza acest lucru, Dumnezeu pare să spună aşa: „Când l-am făcut pe om,
l-am făcut doar o jumătate. Apoi, când îşi întâlneşte perechea, de fapt, se întâlneşte
cu cealaltă jumătate”. Un lucru inadecvat în sine trebuie fie suplinit prin „piese de
schimb”, dacă vrem să rezulte fericirea, în final. S-a aprins cumva un beculeţ undeva
în interior? Poate e bine să ilustrăm acest principiu:
6
Nepotriviri omeneşti 7
Acestea sunt două jumătăţi identice – fiecare

din ele incompletă şi inadecvată în sine.

Nu există nicio şansă ca aceste două jumătăţi
să formeze vreodată un întreg perfect.
Încercarea continuă de a găsi resurse şi potriviri în tine însuţi, ori într-o altă
persoană de sex opus – chiar dacă se aseamănă cu tine – va duce la frecuşuri şi frustrări.
Dacă e să găseşti în căsătorie împlinirea nevoilor tale, lucrul acesta se va face nu prin
unirea a două jumătăţi identice. Când ajungem la alipirea de „cel care este al meu” sau
„ceea care este a mea”, constatăm că persoana respectivă e, de obicei, mult diferită
de noi ca temperament. Probabil, ne place o însumare de lucruri identice în exterior,
dar cu personalitatea, deci cu lucrurile din interior, se schimbă situaţia. Observaţia
fundamentală care se desprinde de aici este următoarea: Dumnezeu ne creează cu
nepotriviri atât pe bărbaţi, cât şi pe femei, dar atunci când se întâlnesc cei doi, există
posibilitatea unei adevărate potriviri. „Cei doi”, afirmă Manualul Creatorului, „vor
deveni un singur trup”!
Acestea sunt două jumătăţi diferite. Observaţi

variaţia dintre „punctele forte” şi văi; acestea
sunt în aşa fel dispuse, încât să formeze un
întreg perfect.
Iubirea este aceea care apropie contrariile, în scopul suplinirii şi împlinirii. De

îndată ce înţelegem acest lucru, incompatibilitatea începe să ne trezească interesul.
Acest mult invocat motiv de divorţ devine, până la urmă, cheia cu care pătrundem pe
tărâmul numit: „Şi apoi toată viaţa fericiţi”.
Şi acum, înainte de a purcede la fructificarea acestui interes de curând trezit,
mai priviţi o dată, vă rog, la cele două jumătăţi din ultima figură. „Punctele forte”
reprezintă trăsăturile pozitive marcante ale personalităţii – puncte în care ne simţim
siguri, în care avem succes şi încredere în noi înşine. Între acestea însă se află zonele
de insuficienţă şi lipsuri ale personalităţii. Tocmai pe acestea vrea Dumnezeu să le
suplinească prin tovarăşul nostru de viaţă. Această coborâre a celui mai slab la nivelul
celui mai tare este, de fapt, scopul suprem urmărit de Dumnezeu în căsătorie.
Bine, atunci de ce mai avem neînţelegeri, dacă asta e dragostea adevărată?
De îndată ce am fost declaraţi una la sfârşitul serviciului religios de cununie, în mo-
mentul următor a şi început procesul propriu-zis de devenire a acelui „una”. De-acum
urmează – de la caz la caz – cinci, zece... douăzeci... mai ştii, poate patruzeci de ani
şi mai bine, în care să duci până la capăt această „declaraţie solemnă” făcută în mod
public!
Datorită unei înţelegeri greşite ori lipsei de acomodare suficientă, se întâmplă

ca o pereche să-şi înceapă căsnicia (deşi uneori au făcut aşa şi înainte de căsătorie, ba
încă şi înainte de logodnă), bătându-se cap în cap, respectiv, făcând contact doar în
punctele „forte” ale jumătăţilor. Ambele părţi stau pe gânduri, şovăind, dacă „să cede-
ze sau nu?”. Soţul se teme ca nu cumva chiar de la prima încercare să ajungă sub
papucul nevestii. Femeia poate se cutremură şi ea la gândul că ar putea ajunge în
situaţia să i se comande totul din partea unui dictator feroce. Şi uite-aşa, e greu să intri
în jug, când toată viaţa ai fost lăsat în frâul liber al celibatului. Dar, de ce n-am spu-
ne-o?, şi acest jug care a fost conceput ca un jug plăcut, uneori roade puţin, ba e prea
greu, ba mai ştiu eu ce are...!
Chiar după ce ai văzut o parte din marea înţelepciune a lui Dumnezeu, prin
faptul că ţi-a dat tovarăşul de care ai tu nevoie, cu acele calităţi care-ţi lipsesc ţie, încă
te gândeşti că partenerul tău are nevoie de anumite schimbări până să atingă idealul
dorit. Cum sunt eu visător de felul meu, am strigat imediat în gura mare: „Lucrurile
încep să meargă pe un făgaş mai bun!” La aceasta, nevastă-mea a ripostat: „Serios?
N-am observat încă!” Mi-am zis că asta e, pur şi simplu, o reacţie negativistă din
partea ei şi că precis crede despre mine că sunt cu capul în nori. Până la urmă, ne-am
decis să ne rugăm pentru toată această problemă.
„O, Doamne, schimbă femeia aceasta”, se ridicau spre cer strigătele mele, în
timp ce din camera alăturată veneau rugăminţi tot atât de sincere şi de fierbinţi:
„Doamne, schimbă-l Tu pe omul acesta care mi l-ai dat de soţ”.
Credeţi poate că Dumnezeu nu a ştiut ce face? Da de unde! El S-a retras doar
în culise, lăsându-ne nouă toată scena, ca să putem lupta în voie – fiind însă gata să
aştepte în răbdare până în momentul în care să ne poate El dărui următoarea descope-
rire.

Nepotriviri omeneşti 9
Am văzut că atunci când Dumnezeu îi uneşte pe cei doi, aceştia pot fi, de
obicei, diametral opuşi în domeniile importante de acţiune – şi aceasta cu un anumit
scop.
De pildă, dacă banii sunt pricina dezacordului, e nevoie de acomodare. De obi-
cei, unul dintre soţi cheltuieşte mult, pe când celălalt e, poate, mai chibzuit – şi gata,
conflictul a şi apărut! „Iubito, hai să ne cumpărăm o altă maşină”. „Nu ne putem per-
mite o asemenea cheltuială în prezent”. „Bine, dragă, atunci hai să o vopsim în verde
pe cea veche”. „Ei, şi tu! Doar ştii foarte bine că nu pot suferi maşinile verzi”. Şi iată
discuţiile – dintr-una în alta.
Dacă este vorba de copii, altă zonă de conflict o poate constitui problema disci-
plinei. Unul din părinţi e prea îngăduitor, iar celălalt prea sever. Multe discuţii inutile
au fost pe tema aceasta, cu rezultate dintre cele mai nefaste pentru copii. Mult s-au
mai bucurat copiii noştri când Judy şi cu mine am reuşit, în sfârşit, să ne punem de
acord şi în această privinţă. Acum, din doi părinţi, ei au un singur părinte, echilibrat şi
adecvat!
Ai început să înţelegi procesul de îmbinare a celor doua jumătăţi? Uite cum,

până la urmă, se potrivesc de parcă totdeauna ar fi fost una singură – fiecare din ele
fiind complementul perfect al celeilalte. Ce computer ar fi putut obţine vreodată un
asemenea răspuns?
3.
Fuziunea celor doua părţi

Să fie oare acestea doar vorbe tâlcuite – cum adică, unu cu unu fac unu? Doar
la adunare participă două elemente! Nu, nu sunt vorbe în vânt, ci tocmai aici e miezul
celorlalte două principii pe care le vom examina acum.
Noi am văzut o pereche de căsătoriţi care doreau cu adevărat să fie „una” –
dar fiind încă de părere că unul sau celălalt trebuie să se schimbe. Când, în sfârşit, au
descoperit că Dumnezeu nu aşteaptă de la niciunul din ei o schimbare, ci o adaptare
spirituală, întregul s-a asamblat într-o clipă. Bărbate, când constaţi că ai în soţie tot
ce-ţi trebuie pentru a fi un om adecvat – şi nevastă, când admiţi faptul că în soţul tău
(ori în viitorul soţ) găseşti tot ce-ţi trebuie pentru a atinge acea „completare recipro-
că” – atunci veţi înţelege, şi unul şi celălalt, că mai degrabă căsătoria este un proces
de fuzionare, decât o simplă asociere.
Să zicem că ai cumpărat un automobil nou, foarte modern, de ultimul tip.
Suma iniţială de plată e uriaşă – şi încă aceasta nu e decât începutul. Pe lângă preţ
însă mai trebuie să ţii cont de cheltuielile de întreţinere. Schimbarea uleiului şi a
lubrifianţilor sunt recomandate ca obligatorii chiar de producător. Se mai cer şi anu-
mite revizii periodice, pentru buna funcţionare a maşinii. Aşa că, maşinile, oricât de
noi şi de frumoase ar fi, nu se păstrează, dacă nu sunt îngrijite cum trebuie. Căsătoria
intră în aceeaşi categorie. Nu uitaţi, în căsătorie nu se atinge această UN-itate dintr-o
dată!
În căsnicie, soţul şi soţia se găsesc într-o asociere strânsă, iar nevoile lor sunt
într-o interdependenţă atât de mare, încât este, practic, imposibil să le separi. Dar, fie
unul, fie celălalt, oricare poate începe această adaptare spirituală, cu deplina asigura-
re că Dumnezeu a avut în vedere prosperitatea lor maximă. Îndată ce ai înţeles, ai
primit şi ai aplicat acest al doilea principiu, te poţi aştepta la rezultate pozitive.
Tocmai pe când conferenţiam în Statul Columbia din America de Sud, mi s-a
descoperit acest al doilea adevăr. Ziua eram ocupat cu orele de curs, iar noaptea,
singur în cameră, mă trezeam plângând, fiindcă ştiam că în căsnicia noastră nu exista
acea bucurie care trebuie să radieze dintr-un adevărat cămin. Oricât ne străduiam noi,
Judy şi cu mine, se părea că nu reuşim nicicum să continuăm acel proces de adaptare
a unuia faţă de celălalt, care ştiam că este atât de necesar. Eu întrebam mereu în lăun-
trul meu: Doamne, cum iei Tu două personalităţi încăpăţânate şi faci din ele o sin-
gură persoană? Am deschis Biblia să citesc cunoscutul pasaj despre căsătorie din 1
Petru capitolul 3, în traducerea King James. Începe cu cuvintele: tot aşa.... Tot aşa şi
voi, nevestelor... tot aşa şi voi, bărbaţilor... Cum tot aşa?, m-am întrebat eu pentru
prima oară. Tot aşa ca cine spune apostolul Petru să fie soţii şi soţiile?
Deschizând în urmă la capitolul 2, am aflat că subiectul versetelor 18-20 erau
robii, iar Cristos constituia exemplul în versetele 21-24. Să încercăm, deci, să vedem
care este raţiunea lui Petru în legătură cu relaţiile dintre soţi:
10
Fuziunea celor două părţi 11
Robilor, fiţi supuşi [sau supuneţi-vă] stăpânilor voştri cu toată frica; nu numai
faţă de cei buni şi blânzi, ci şi faţă de cei răi! Căci acest lucru este vrednic de laudă,
dacă un om, din pricina conştiinţei sale faţă de Dumnezeu, îndură necaz şi suferinţă
pe nedrept. Căci ce slavă mai e aceasta dacă atunci când sunteţi loviţi pentru greşe-
lile voastre, primiţi acest lucru cu răbdare? Dar dacă atunci când faceţi binele şi
suferiţi pentru aceasta, primind acest lucru cu răbdare, este un lucru bine primit de
Dumnezeu. Căci chiar la aceasta aţi fost chemaţi, întrucât şi Cristos a suferit pentru
noi, lăsându-ne un exemplu pentru a merge pe urmele Sale. Cel care nu a păcătuit,
nici nu s-a găsit vicleşug în gura sa – când a fost batjocorit, nu a batjocorit şi El;
când a suferit, nu a ameninţat, ci S-a încredinţat pe Sine Aceluia care judecă drept (1
Petru 2:18-23, traducerea K. J.).
Ce spune Petru? Aşa cum robii trebuie să se supună nu numai stăpânilor buni,
ci şi celor nemiloşi, aspri şi perverşi, aşa cum Isus Cristos nu a răspuns cu batjocuri
şi nu a ameninţat, ci a suportat cu răbdare suferinţa nedreaptă, pentru noi, tot aşa
trebuie şi soţii să trăiască cu soţiile lor, nu numai când acestea sunt drăguţe şi dră-
găstoase, ci şi când sunt cicălitoare, leneşe, pline de toane. Tot aşa trebuie şi soţiile
să se supună soţilor lor – nu numai când aceştia sunt buni şi drepţi, ci şi şi când sunt
meschini, cusurgii şi arţăgoşi (1 Petru 3:1-7).
Ei, ce să vezi! Eu, care predicasem altora despre nevoia soţiilor de a se supune
şi a soţilor de a iubi, nu înţelegeam nici eu aceste implicaţii. Cunoscusem soţii creşti-
ne care au fost de acord – într-o anumită măsură – cu îndemnurile lui Petru şi sfaturi-
le lui Pavel din Coloseni 3:18. Se pare însă că, după ele, două cuvinţele însemnate din
text, în Domnul, însemnau că trebuie să se supună soţilor lor doar atunci când aceştia
„ascultă de Domnul”. Acest lucru însă lăsa deschisă posibilitatea soţiilor credincioase
căsătorite cu soţi necredincioşi să judece cât de duhovnicesc este soţul lor, înainte de
a i se supune. Aceasta însă este o tragică greşală de interpretare a ceea ce a vrut să
spună atât Petru, cât şi Pavel.
Mai întâi, analizaţi împreună cu mine afirmaţia lui Pavel din Coloseni 3:18 în
trei traduceri diferite:
Nevestelor, supuneţi-vă soţilor voştri, aşa cum se cuvine în Domnul (King
James).
Nevestelor, fiţi supuse soţilor voştri – subordonate şi supuse lor – cum este
drept şi potrivit, în acord cu datoria voastră în Domnul (Noul Testament Amplificat
[Revizuit]).
Şi voi, soţiilor, supuneţi-vă soţilor voştri, căci acesta a fost planul Domnului
pentru voi (Living Bible).
Ai observat că supunerea în faţa soţului tău trebuie făcută ca „o slujbă înaintea

Domnului”? Legătura soţului tău cu Domnul nu are nimic de a face cu aceasta. Este
vorba doar de atitudinea pe care trebuie s-o ia soţiile înaintea lui Dumnezeu. În măsu-
ra în care fac acest lucru, El poate prelua controlul, aducând ordine acolo unde se cere
ordine şi schimbare acolo unde se cere schimbare.
Ascultaţi-l pe Petru, care îşi reia ideea: „Tot aşa şi voi nevestelor“:
În acelaşi mod (ca sclavii din cap. 2:18-20) şi voi femeilor căsătorite fiţi supu-
se soţilor voştri, subordonându-vă pe voi înşivă ca secundare şi dependente de ei, şi
adaptându-vă lor, aşa încât, chiar dacă ei nu ascultă de Cuvânt (-ul lui Dumnezeu)
să fie câştigaţi şi ei, dar nu prin discuţii, ci prin vieţile (evlavioase ale) soţiilor lor (1
Petru 3:1, N. T. Revizuit).
Aţi reţinut ideea de atitudine care se desprinde de aici? Supunerea îşi pierde
orice sens dacă încerci s-o pui în aplicare cu o inimă rece sau cu resentimente!
Când observă ei felul vostru curat şi modest de a vă purta, împreună cu reve-

renţa voastră… (pentru soţul vostru – adică, se înţelege să simţiţi faţă de el tot ce
cuprinde reverenţa – să-l respectaţi, să vă plecaţi în faţa lui şi să-l veneraţi; (să-l
veneraţi înseamnă) să-l cinstiţi, să-l stimaţi (apreciaţi, preţuiţi) şi (în sens omenesc)
să-l adoraţi; (şi a-l adora înseamnă) să-l admiraţi, să-l lăudaţi, să-i fiţi devotată, să-l
iubiţi nespus şi să vă bucuraţi (de el ca soţ) [versetul 2].
O soţie mi-a spus în această privinţă: „Întreg modul meu de a privi problema
supunerii a fost revoluţionat când mi-am dat seama că Dumnezeu dorea de la mine să
mă bucur de soţul meu! Eu socoteam că, până la urmă, voi reuşi eu, cumva, să mă
supun, să-l ascult şi să mă adaptez – dar să mă bucur? – asta era imposibil! Acest
lucru m-a adus pe genunchi. Mi-am dat seama că trebuie să-I predau întreaga proble-
mă Domnului, să-I mărturisesc groaznicele eşecuri şi să-L rog să mă facă în stare să
mă bucur de soţul meu”.
Cele de mai sus subliniază totala noastră dependenţă de Dumnezeu. Este pro-
cesul Său şi nicio soţie nu se va putea supune soţului ei după propria-i putere. Aşa
ceva nu se poate realiza. Adevărata supunere nu poate veni decât atunci când ea se
supune mai întâi lui Dumnezeu, cerându-I Lui să-i ia teama, egoismul şi spiritul de
independenţă, umplând-o în locul acestora cu dragostea şi bucuria care o vor învred-
nici să-şi iubească şi să se bucure de soţul ei. Pentru a înţelege aceasta – şi avându-i
în vedere pe ambii soţi (căci sunt împletiţi în această broderie minunată, numită căsă-
torie) – să luăm un exemplu din Vechiul Testament, după aceea, câteva din notiţele
mele de însemnări personale, în capitolul următor.

4. 5
Capitolul
Sara, mama credincioşilor
L-am tot lăudat pe Avraam că este Tatăl Credincioşilor – şi bine am făcut, căci
aşa şi este. V-aţi gândit însă vreodată la Sara, soţia lui? Ascultaţi ce spune Petru, când
vorbeşte despre supunere:
al nostru „Înãlþat“
Astfel l-a ascultat Sara pe Avraam (urmând în totul călăuzirii sale şi recunos-
cându-i poziţia de cap asupra ei), numindu-l domn – stăpân, conducător, autoritate.
Şi voi sunteţi fiicele sale, dacă procedaţi drept şi nu vă lăsaţi înspăimântate de nimic
– refuzând să cedaţi isteriei sau să vă pierdeţi sângele rece în faţa neliniştii (1 Petru
3:6 N.T. Amplificat [Revizuit]).
M-am mirat când le-am auzit pe unele femei spunând că Sara nu a avut nicio
grijă pe cap – vezi, doar era căsătorită cu Avraam, marele bărbat al credinţei, ales să
devină părintele lui Israel! Or, spun ele, să te supui lui trebuie să fi fost floare la ure-
che! Petru însă ne aminteşte de o perioadă în care ar fi fost mult mai uşor pentru Sara
să se lase pradă isteriei, decât să-şi păstreze încrederea. Dacă citiţi contextul în care
apare această afirmaţie, veţi vedea că Sara a avut uneori o credinţă mult mai mare
decât a lui Avraam (Geneza 12:10-20).
Pe parcursul călătoriei lor din Haran în Canaan, au dat, la un moment dat, de
foamete şi Avraam s-a hotărât să se pogoare în Egipt pentru a-şi salva grupul cu care
călătorea Sara, care era o femeie de o frumuseţe nemaiîntâlnită. Avraam s-a gândit că
ar putea să fie ucis de egipteni, care vor încerca să-i răpească soţia. Prin urmare, i-a
spus Sarei: „Scumpo, când vom ajunge în Egipt, dacă te întreabă cineva ceva, tu să le
spui că eşti sora mea”,
Sara n-a stat să parlamenteze cu Avraam sau să obiecteze, spunându-i cât de
laş este, după părerea ei. Ea a răspuns doar atât: „Da, Domnul meu; mă supun ţie prin
credinţă. Cred în Dumnezeu şi-mi pun toată încrederea în El”.
Temerile li s-au adeverit, căci de îndată ce au sosit în Egipt, vestea despre
frumuseţea Sarei a ajuns imediat la urechile lui Faraon, care şi-a trimis oamenii s-o ia
acasă la el, după ce în prealabil i se spusese că e sora lui Avraam.
Când s-a trezit Sara în haremul regelui, ce credeţi, nu s-a aruncat ea, oare, cu
faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu, să-I ceară protecţia divină, întrucât ea n-a făcut
altceva decât să asculte de soţul ei şi uite acum unde a ajuns? Iar vocea lui Dumnezeu
a început să-l apese pe rege, în timp ce acesta îşi freca mâinile de bucurie şi nerăbda-
re în aşteptarea noii sale achiziţii! Printr-o serie de necazuri, regele şi-a dat seama că
ceva nu e în regulă şi, când a aflat că Sara e soţia lui Avraam, l-a întrebat pe acesta:
„Ce ţi-a venit să procedezi astfel?” Iar Avraam a răspuns: „M-am temut....”
Sarei nu i s-a întâmplat nimic rău, Faraon a înţeles că Avraam este un om al
13
13
lui Dumnezeu şi a dat întregului convoi permis de liberă trecere ca să-şi continue
călătoria.
Ai sesizat acum faptul că dacă te supui soţului tău numai atunci când îţi con-
vine, asta nu presupune prea multă credinţă? Când bărbatul tău e însumarea tuturor
virtuţilor: bărbăţie, sfinţenie şi tot ce vrei, e mult prea uşor să-i spui Domn. Dar Sara
s-a supus lui Avraam chiar şi atunci când a ştiut că acesta nu are dreptate. Oare nu ar
fi fost îndreptăţită ea să refuze să ia parte la strategia lui? Dar nu, Sara şi-a ascultat
soţul şi, făcând aşa, L-a ascultat pe Dumnezeu, care, în consecinţă, a apărat-o. Dacă
n-ar fi ascultat, neascultarea ei s-ar fi adăugat la neascultarea soţului ei şi problema
s-ar fi complicat şi mai mult. Nu în Avraam îşi pusese Sara încrederea, ci în Dumnezeu
şi tocmai această credinţă a făcut să intervină Mâna lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu
poate să Se impună unui rege păgân, oare nu va putea El lucra şi în căsnicia voastră?
Crede-mă că va putea! Numai că, vezi cum e, tu trebuie să pleci de la premisa lui
Dumnezeu, dacă vrei să intervină El. Dacă însă te lupţi singură, Dumnezeu are să te
lase să te lupţi singură!
Bine, bine, întrebi tu, dar până unde trebuie să mă supun? Ţi-aş răspunde: Pe
cât ţi-e credinţa şi, niciun pic mai mult!
Sara nu s-a temut de consecinţele faptei lui Avraam. Ea ştia că, supunându-se
soţului ei, Dumnezeul cel Atotputernic va trebui să intervină în ajutorul ei.
Capitolul 5
5
Dar oare astăzi mai dă rezultate?
Întrebarea Numeri Îl înfãþiºeazã
e cât se poate de sinceră şipeaşIsus Cristos,
dori să dau nişte răspunsuri concrete,
de mare actualitate, încât parcă al ar fi fost„Înãlþat“
nostru luate din ziarul de mâine!
Ilustraţiile personale te costă, ştiu, dar permiteţi-mi, totuşi, să împărtăşesc cu
dumneavoastră unul din eşecurile mele. Soţia mea e o femeie reţinută şi timidă. Într-o
seară, am primit vizita unor prieteni comuni. Eu am monopolizat întreaga discuţie, cu
mare bucurie şi zel. De vreo câteva ori am retezat încercările soţiei mele de a lua şi
ea parte la discuţie prin observaţiile ei cumpătate. Deodată mi-am dat seama că i-am
produs o adâncă rană sufletească. Nu era o problemă nouă – ci doar una pe care nu o
puteam birui nicicum.
Ne-am luat rămas bun de la prietenii noştri cu o falsă bună dispoziţie. Simţeam
însă cum creşte tensiunea. Drumul până la aeroport pentru a-i conduce pe prietenii
noştri a durat cam o oră. La întoarcere spre casă, în maşină aveam în faţa ochilor
chipul lui Judy cu expresia produsă de jignirea mea şi mi-am închipuit-o, zicând:
„Întotdeauna faci aşa, nu te poţi lăsa de asta”. Mi-am înjghebat argumentul meu de
apărare, atât de şubred şi totuşi, atât de apăsat. I-am spus: „Bine, dar…” Ştiam că nu
va fi momentul să spun: „îmi pare rău”. Mă gândeam încontinuu că ar fi trebuit să-i
fi spus ceva la plecare, dar, oricât m-am străduit, tot n-am găsit ce să-i spun.
Pe când parcam maşina, am spus în rugăciune: „Doamne, de atâtea ori am
repetat acest lucru, încât aproape că mi-e ruşine să mă mai pocăiesc”. Am deschis uşa
de la intrare cu inima răvăşită, când, deodată, îmi apăru ea (se vede că mă aşteptase
în prag). Cu ochii umezi de lacrimi, cu vocea caldă, mi-a spus: „Bob, cât ai fost tu
plecat, Dumnezeu mi-a arătat ceva”.
Credeam că o să începem ca de obicei:
–M-ai jignit profund!
–Da, ştiu că te-am jignit, dar…
Apoi ea spunea, de obicei, „De ce ai făcut-o” şi aşa mai departe. Aşa că,
vedeţi, eram gata de confruntare; de aceea, am zis: „Mă rog...” Cunoaşteţi tonul acela
de autoapărare pe care îl dăm imediat vocii, când nu mai ştim ce să spunem şi când,
de fapt, ştim că greşit!
Răspunsul ei veni pe un ton liniştit şi pli de încredere: „Vreau să ştii că te
iubesc şi că tu eşti domnul meu. Dumnezeu mi-a arătat că El pe tine te-a făcut cap
peste mine şi peste familia şi casa noastră – chiar atunci când nu ai dreptate!”
Închipuiţi-vă, dacă puteţi, ce am simţit şi cum arătam eu, care mă pregătisem
luptă! Singurele cuvinte ce mi-au ieşit din gură, ca răspuns la aceasta, au fost:
„Domnul meu?”. Stând acolo în uşă, ceva s-a întâmplat cu mine. Încercam un senti-
ment înfricoşător, pe măsură ce-mi dădeam seama ce făcuse Dumnezeu şi în ce pozi-
ţie mă pusese. Uitându-mă la soţie şi15 la dragostea ce i citea în priviri, am ştiut atunci
15
pe loc că răspund de ea şi de toţi ceilalţi aflaţi sub acelaşi acoperiş al casei noastre. A
fost un sentiment de groază, amestecat cu uimire şi în lăuntrul meu ceva s-a topit şi a
dispărut ca prin farmec. Un pic din mândria, încăpăţânarea şi puterile proprii ale lui
Bob Mumford au murit acolo în pragul uşii. Ştiam acum că singura cale de a fi capul
nevestei mele şi al casei mele era să mă supun eu însumi, să am încredere şi să-L
ascult pe Isus Cristos, capul meu.
Principiul a dat rezultate. Soţia mi s-a supus chiar şi atunci când ştia că n-am
dreptate. Supunerea ei I-a deschis calea lui Dumnezeu să Se ocupe în mod direct de
mine, în exerciţiul funcţiunii. Dacă Judy ar fi reacţionat după vechiul ei obicei, în loc
să facă ce-i spune Dumnezeu, am fi fost împinşi din nou amândoi pe vechiul făgaş al
discuţiilor şi neînţelegerilor – fiecare cocoţat în vârful pomului său.
Mai târziu, amândoi am binecuvântat clipa în care soţia a acceptat îndemnul
Bibliei şi, călcând pe eul ei, s-a supus unui soţ dificil ca mine! Acel dram de nesupu-
nere ascuns în adâncul sufletului ei şi care doar arareori ieşea la iveală, era piedica din
cauza căreia Domnul nu avea libertatea să Se ocupe în mod direct de familia noastră
şi în special de mine. Dar, slavă Domnului că a venit şi această clipă şi cât îi sunt de
recunoscător soţiei mele că a acceptat, în smerenie, o supunere adevărată, fără niciun
pic de formalism, precondiţii sau părere de rău! Şi urmarea a fost supunerea mea în
acelaşi fel Domnului, după aceea Duhul Său putând lucra în voie în mine.
O, dacă toate soţiile ar înţelege că ele deţin cheia cu care pot deschide cerul
ca să-şi reverse binecuvântările peste familiile lor! Soţiilor, oare când veţi avea cre-
dinţa să-i spuneţi soţului vostru: „Tu eşti capul meu; tu eşti stăpânul casei mele; vreau
să-ţi fiu supusă”? În momentul când faceţi acest lucru, ascultaţi de porunca lui
Dumnezeu, iar Dumnezeu e lăsat să Se ocupe de soţul vostru.
Nu e vorba de nicio şmecherie, care, oricum, la Dumnezeu nu ţine. Nu poţi
încheia un târg cu Dumnezeu, spunând că te supui, doar pentru ca Dumnezeu să poată
scoate din soţul tău omul pe care-l doreşti. Nu uitaţi ce a spus Petru, că trebuie „să-l
iubeşti, să-l respecţi, să-l admiri şi să te bucuri de el”. Acesta e planul lui Dumnezeu
pentru tine ca soţie. Dumnezeu ştie că tu vei fi mai fericită bucurându-te de soţul tău,
decât speculând şi umblând cu tot felul de şmecherii menite să-l schimbe – bineînţe-
les, după cum vrei tu!
Am auzit soţii spunând: „Domnule Mumford, nici nu vă puteţi închipui cât de
nesuferit poate fi soţul meu!” O fi aşa, deşi nu cunosc toate împrejurările, dar
Dumnezeu le cunoaşte. Acesta e motivul unic pentru care ne-a oferit cazul lui Avraam,
care şi-a învăţat soţia să zică celor din Egipt că e sora lui, permiţând astfel să fie luată
şi dusă în haremul regelui, Ba, mai mult, ştiaţi că Avraam nu a făcut aceasta doar o
dată, ci de două ori? Citiţi Geneza, capitolul 20 şi veţi vedea o repetare a episodului
cu Egiptul. Cu toate acestea, Dumnezeu a vrut să-l facă pe Avraam părintele multor
naţiuni – un mare om al credinţei, un om cu mare răspundere. Sigur Dumnezeu vrea
să facă din soţul tău patriarhul casei tale. Eşti tu gata să te supui de bună voie planului
Său, cu aceeaşi credinţă ca a Sarei?
Dar oare astăzi mai dă rezultate? 17
Şi acum, după acest exemplu din propria mea experienţă, iată şi alte modele
de felul cum lucrează Dumnezeu astăzi la instaurarea ordinii Sale divine în căminele
noastre.
Douăzeci de ani se consideră o mare investiţie în orice acţiune de afaceri; dar
o femeie a venit la mine pentru consiliere, după două decenii de căsnicie, considerată
de ea total ratată. În tot acest timp, ea se rugase cu credinţă (soţul ei nu era credincios);
scrisese versete din Biblie, lăsase broşuri şi alte lucrări menite să-i atragă atenţia soţu-
lui, în anumite locuri, unde nu se putea să nu dea peste ele, dar fără niciun rezultat.
Soţul ei era alcoolic şi pătimaş după cursele de cai. Ruptura dintre ei se făcea tot mai
mare. Întrevederea avută cu ea veni la scurt după ce Judy şi cu mine asistaserăm la
intervenţia lui Dumnezeu în propria noastră viaţă.
–Eşti gata să încerci un lucru pe care mi l-a descoperit Dumnezeu?, am între-
bat-o. Ea a răspuns că dacă e în Biblie şi dacă i-l recomand eu, e dispusă se asculte.
Şi, deschizând Biblia la locul unde se adresează Petru soţiilor, am citit rar, încheind
cu cuvintele:
–Eşti tu gata să te supui soţului tău aşa cum te îndeamnă Petru?
–Dar soţul meu nici măcar nu e credincios; supunerea mea nu ar însemna
nimic pentru el.
–Da, îmi dau seama că este aşa, dar aici se spune să te supui totuşi. Poţi tu face
acest lucru cu credinţă că Dumnezeu Îşi va onora cuvântul scris?
Era un pas al credinţei atât de mare (şi într-o direcţie atât de neaşteptată, care
semăna cu un salt în gol), încât ea a cerut o săptămână de gândire.
Săptămâna următoare a venit înapoi, spunând că e gata să încerce. Am între-
bat-o atunci:
–Acum, ai putea să-ţi aminteşti de vreun lucru pe care te-a rugat soţul tău să-l
faci, dar tu l-ai refuzat?
–Da, mă tot roagă să merg cu el la cursele de cai, când ştie bine că mie nu-mi
plac. Ştiţi şi dumneavoastră că nu m-aş putea duce într-un asemenea loc.
–De ce nu?, am întrebat eu. (Permiteţi-mi însă să vă spun aici că nu încurajez
deloc mersul la cursele de cai, ca mod de viaţă!)
–Păi, cum să vă spun, mie nu-mi plac deloc cursele de cai, nici caii, şi nici
oamenii care merg acolo. În plus, ei joacă pe bani; or, asta e împotriva Cuvântului lui
Dumnezeu.
–Da, recunosc că nu e un loc prea plăcut de frecventat acest hipodrom, i-am
spus, dar nici haremul lui Faraon nu era cu nimic mai plăcut. Eşti tu în stare să crezi
că Dumnezeu va avea grijă de tine, oriunde vei merge, atâta timp cât umbli în ascul-
tare de voia Sa?
Răspunsul ei fu un şovăitor „da”.
Cam la o lună după aceea, ea s-a întors cu următoarea relatare: Ca de obicei,
el a invitat-o din nou, iar ea a răspuns în felul următor:
–Da, dragă, cred că aş să mă duc cu tine mâine.
Soţul ei a rămas cu gura căscată, apoi a izbucnit:
–Dar asta nu se poate! E prea de tot,.
–Promit că n-am să-ţi pun prietenii în încurcătură. Am să vin doar aşa, ca să
mă distrez şi eu.
După o lungă tăcere, întrucât nu-i venea să-şi creadă urechilor, el întrebă:
–Vorbeşti serios?
Vedeţi, de atâta timp ea se împotrivise şi această împotrivire era atât de înver-
şunată, încât devenise aproape un mod de viaţă. Soţul respiră atunci adânc în piept,
după care spuse:
–Bine, în regulă, şi fiindcă tot suntem la capitolul acesta, poate că ar fi bine
să-ţi spun am cumpărat un cal de curse săptămâna trecută.
Primirea acestei veşti a necesitat o deosebit de mare credinţă. Trăgându-şi
propria ei răsuflare, de data aceasta, soţia spuse, zâmbind:
–Ce drăguţ, aş dori să fac cunoştinţă cu el.
A venit şi ziua de sâmbătă şi, îmbrăcată cu hainele care-i plăceau foarte mult
soţului ei, plecară amândoi la curse. O ţinură aşa trei sâmbete la rând. Ea descoperi
că, la urma urmei, e o anumită frumuseţe la cai, când te uiţi la ei. Şi soţul ei descoperi,
de asemenea, că s-au schimbat spre bine nişte lucruri.
A treia duminică dimineaţa, bărbatul îi lăsă pe toţi miraţi, când spuse:
–Dacă tu poţi merge cu mine la curse, cred că şi eu pot merge cu tine la bise-
rică.
Aţi ghicit cumva rezultatul? Da, nu a mai fost nevoie decât de câteva duminici,
înainte ca Dumnezeu să poată lucra liber în viaţa acestui om, care în curând s-a predat
lui Cristos, primindu-L ca Mântuitor al său.
După douăzeci de ani de separare unul faţă de celălalt, ascultarea unuia dintre
soţi – în acest caz, credinţa şi curajul soţiei de a ceda soţului ei – a permis ca lumina
şi căldura iubirii lui Dumnezeu să se reverse de la unul spre celălalt. Promisiunea lui
Dumnezeu, inerentă la începutul căsniciei lor: „Cei doi vor fi una”, a devenit abia
acum o realitate.
Un alt caz ne arată cum o persoană poate face uneori bine, însă fiind în acelaşi
timp jalnic de rătăcită. Există un drum minunat al ascultării pentru fiecare dintre noi
şi e nevoie de discernământ pentru a-l descoperi. Multe, foarte multe soţii se duc la
biserică împotriva voinţei soţului lor. Ele cântă în cor, ţin şcoala duminicală, participă
la ore de rugăciune, vizitează bolnavii şi bătrânii. Toate aceste lucruri sunt bune şi
trebuie făcute. Pentru tine însă ele nu sunt bune, dacă soţul tău ar dori ca, mai de
grabă, tu să stai acasă. Desigur, Dumnezeu doreşte ca cineva să facă şi lucrările aces-
tea, vrednice de toată cinstea. El are nevoie de cineva să cânte şi să înveţe pe alţii sau
să viziteze bolnavii – dar, mai întâi de toate, El doreşte ca tu să te supui soţului tău.
Acest lucru e primul pe lista de priorităţi. Apoi, dacă Dumnezeu doreşte să faci vreo
lucrare pentru El, va da acest îndemn cu acordul soţului tău.
Cunosc o femeie care posedă o voce minunată de cântăreaţă. Ea este adesea
Dar oare astăzi mai dă rezultate? 19
rugată să cânte în biserică sau la diferite ocazii. Soţul ei însă preferă ca ea să stea mai
mult acasă, întrucât au câţiva copii mici. Odată i-am pus următoarea întrebare: „Cum
mai merge cântatul tău pentru Domnul?” la care ea îmi răspunse: „Am ajuns, în fine,
să învăţ să cânt doar atunci când vrea Dumnezeu”. „Bine, i-am zis eu, dar de unde ştii
tu când vrea El să cânţi şi când nu?”
Ea zâmbi şi spuse plină de bucurie şi siguranţă: „Dumnezeu mi-a dat un soţ
care să-mi fie cap. Aşa că, nu am altceva de făcut decât să-l întreb pe Jim. Dacă el
spune „nu”, atunci ştiu că Dumnezeu nu vrea să cânt. Dacă Jim spune „da”, sunt sigu-
ră că Domnul vrea să Se folosească de mine şi de vocea mea. E atât de simplu şi merge
de minune”.
Multe femei preiau conducerea duhovnicească a căminelor lor, deoarece cred
că aceasta e datoria lor. Dar Dumnezeu nu aceasta le-a spus soţiilor. Asta se cheamă
„conducere prin neprezentare” – adică, dacă nu a preluat soţul conducerea, atunci a
preluat-o soţia. Dumnezeu însă doreşte să redea conducerea aceleia dintre părţi căreia
i-a fost rânduită.
Iată încă o relatare din revista Today, care ilustrează felul lui Dumnezeu de a
lucra:
O soţie povesteşte următoarele: „Soţul meu nu era înainte creştin. Dacă lăsam
lucrurile după Tom, n-ar mai fi existat în căminul nostru nici citirea Bibliei, nici rugă-
ciunea copiilor dinaintea culcării, ca să nu mai vorbim de frecventarea bisericii. Eu
doream să mă supun soţului meu, dar îmi spuneam că mai întâi el trebuie să fie «în
ordine». Într-o zi, s-a întâmplat o problemă gravă în familia noastră. Unul din copiii
noştri a fost prins fumând marijuana la şcoală. Eu am rămas complet neputincioasă şi
am dat imediat vina pe soţul meu pentru că nu-şi luase locul de conducător spiritual
al casei, fapt care dusese la slăbirea autorităţii noastre ca părinţi şi la pierderea disci-
plinei. M-am îndreptat spre Dumnezeu în rugăciune şi am strigat: «Îmi pare rău că am
încercat să iau locul lui Tom de cap al acestei familii. Doamne, dacă pe el l-ai făcut
cap, nu am să mai joc acest rol de acum înainte. Am obosit şi m-am plictisit să mai
răspund eu de copii. Vreau, Doamne, să cobor din postul acesta chiar acum şi, dacă
vrei să se facă ceva în situaţia actuală, va trebui, Doamne, să-l pui pe Tom să între-
prindă ceva, nu pe mine!» Când Tom a venit de la serviciu, i s-a relatat incidentul, iar
el a întrebat: «Ei, şi acum, ce-ai să faci?» «Nimic. În sfârşit, mi-am dat seama că tu
eşti capul acestei case!» Am dormit bine noaptea următoare şi a doua zi dimineaţa,
când m-am sculat, l-am găsit pe Tom umblând de colo-colo prin cameră, cu semnele
unei nopţi nedormite pe faţă. El mărturisi că-şi petrecuse mai toată noaptea revizuin-
du-şi lipsa lui de răspundere pentru copii şi dorinţa de remediere a situaţiei pentru
viitor – până într-acolo, încât m-a asigurat că doreşte să frecventeze Biserica şi să ia
parte la închinarea în familie. Apoi îşi drese glasul şi spuse: «Nu Îl înţeleg pe
Dumnezeu exact aşa cum Îl prezintă Biblia, însă pentru copiii noştri, cred că e bine să
cunoască ce scrie în Biblie, iar restul e treaba lor ce fac»”.
Această soţie şovăise ani de-a rândul să se dea la o parte, întrucât crezuse că
e mai bine să existe conducerea ei spirituală decât nimic. În realitate, conducerea spi-
rituală greşită e mai rea decât absenţa oricărei conduceri. Când o soţie abdică benevol
la tron în familie, acceptând, în schimb, rolul pentru care a creat-o Dumnezeu, El e
Cel care va umple vidul creat, cu o adevărata autoritate şi conducere. Soţia se supune
soţului ei nu pentru că n-ar fi puternică şi vrednică de încredere în sine, ci pentru că
are credinţa că Dumnezeu va conduce El familia prin soţul ei! Ea se integrează astfel
în orânduirea lăsată de Dumnezeu în căsnicie. Aduceţi-vă aminte de Sara, care, pentru
a ieşi din harem, nu şi-a pus încrederea în Avraam, ci în Dumnezeu!
În toate incidentele relatate până acum au fost prezentate femei. Se pare că
femeile sunt mult mai dispuse să caute ajutor, atunci când aceste lipseşte. De aceea să
fi spus, oare, Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, prima oară: „Tot aşa nevestelor....”? Iată,
în continuare, un rezumat pentru soţiile care mai au încă probleme în înţelegerea,
acceptare şi punerea în practică a principiului discutat anterior.
Capitolul 5
6.
Dacă nu dă rezultate...
Când ţi se Numeri Îl înfãþiºeazã
pare că supunerea pe nicicum,
nu merge Isus Cristos,
se pot face atunci următoare-
le sugestii de importanţă vitală:al nostru „Înãlþat“
În primul rând: Nu uita că legea lui Dumnezeu rămâne valabilă întotdeauna.
El nu greşeşte niciodată şi nu S-a răzgândit niciodată faţă de tine sau situaţia anumi-
tă în care te găseşti.
În al doilea rând: Cercetează-ţi încă o dată supunerea ta, ca să vezi dacă nu
cumva ai umblat cu maşinaţii şi sacrificiu de sine sau chiar dacă nu ţi-ai luat, cumva,
o poziţie de fals martir.
În al treilea rând: Supunerea ta trebuie să se îndrepte spre Dumnezeu, cu
credinţă curată că El va interveni în situaţia voastră. Supunerea ta se va raporta la
soţul tău, dar, în fapt, ea îl va avea pe Dumnezeu drept ţintă, aşteptând ca El să rea-
lizeze ceea ce nu se poate realiza altfel.
În al patrulea rând: Când soţia a renunţat la autoritate, dar aceasta nu a fost
preluată de soţ, ai grijă şi pune-ţi încrederea în Dumnezeu pentru copii şi rămâi cre-
dincioasă convingerilor tale în continuare.
În al cincilea rând: Nu uita, ţinta este să te supui şi să te bucuri de soţul tău,
nu să încerci să-l schimbi. Dacă supunerea ta nu dă rezultate, înseamnă că nu ai prins
adevăratul spirit al supunerii şi trebuie să-ţi revizuieşti atitudinea.
21
21
7.
Conducător într-o clipă
De ce trebuie să se supună soţia chiar atunci când soţul ei nu este angajat în

mod activ în căutarea voii lui Dumnezeu cu privire la căsnicia lor? Să însemne oare
că bărbaţii sunt persoane privilegiate, care se pot eschiva de răspundere, trăind după
bunul lor plac? Fireşte că nu! În cartea lui Dumnezeu nimeni nu se poate eschiva de
la nimic. Dumnezeu vrea să Se ocupe, în egală măsură, de fiecare soţ în parte.
Când o femeie ascultă de Dumnezeu şi se supune soţului ei, Dumnezeu Se
poate ocupa în mod direct de acesta. Aţi auzit vreodată de obstrucţie la jocul de fot-
bal? Ei, cam tot aşa e şi aici: când soţia încearcă să se ocupe de soţul ei aşa după cum
gândeşte ea, nu face altceva decât să se amestece în resortul lui Dumnezeu prin aceas-
tă neascultare a ei. Motivul pentru care există această ordine în căsătorie reiese clar
din imaginea biblică despre căsnicie. Dumnezeu spune că intenţia Sa a fost aceea de
a uni două „contrarii”, un bărbat şi o femeie, într-o singură persoană. Numai o singu-
ră persoană are un singur cap, iar Biblia declară răspicat cine este acest cap:
Dar aş vrea să ştiţi că Cristos este capul fiecărui bărbat, iar capul femeii este
bărbatul, iar capul lui Cristos este Dumnezeu (1 Corinteni 11:3, K. J.).
Dar există o problemă, pe care aş dori să v-o amintesc: anume că soţia e

răspunzătoare soţului ei, soţul e răspunzător lui Cristos, iar Cristos e răspunzător lui
Dumnezeu (1 Cor. 11:3, The Living Bible).
Această ordine explică de ce Sara a fost în siguranţă atunci când s-a supus
soţului ei, deşi acesta era greşit. Deasupra tuturor, e răspunderea şi dragostea lui
Dumnezeu pentru noi toţi. E ca o umbrelă de apărare. Câtă vreme rămânem sub aco-
perişul ei şi ne supunem fiecare din noi capului nostru, suntem în siguranţă.
Am amintit şi faptul că acest „una” nu se realizează într-o clipă, în timp ce
„cap” poţi deveni într-o clipă. Soţul devine capul soţiei sale în momentul în care
rostesc amândoi jurământul. E nevoie să creştem la statura de „un”-nitate, însă soţii
nu cresc la poziţia de „cap”. Ei sunt puşi în această poziţie de câtre Dumnezeu chiar
de la început. Uneori bărbatul nu ştie că este capul soţiei şi al căminului lor; alţii nu
se manifestă în calitatea de cap al familiei, dar asta nu schimbă cu nimic rânduiala
stabilită iniţial de Dumnezeu. Soţie, nu sta cu mâinile în sân, aşteptând ca soţul tău
să „aibă destulă creştere duhovnicească” pentru a putea fi capul tău – el deja este
capul tău. Când tu te vei purta ca şi când el este capul, Dumnezeu va avea grijă în
felul Său să-i atragă atenţia soţului tău asupra răspunderii ce o are.
Niciun bărbat nu are voie să-i spună soţiei: „Uite ce scrie aici în Biblie, că
22
Conducător într-o clipă 23
trebuie să asculţi de mine”, fără a citi ce se spune în continuare: „Bărbaţilor, iubiţi-vă
nevestele!” Vă amintiţi ce spuneam mai sus? Aici e o taină mare şi Satan îşi dă toate
silinţele ca ea să rămână o taină în continuare!
Citiţi cuvintele care urmează, rugându-vă să le puteţi înţelege, căci ele sunt
destinate să fie înţelese:
Şi voi, soţi, manifestaţi acelaşi fel de iubire faţă de soţiile voastre ca cea pe
care a manifestat-o Cristos faţă de Biserică atunci când a murit pentru ea... Astfel ar
trebui soţii să-şi trateze soţiile, iubindu-le ca pe o parte din ei. Căci, întrucât bărba-
tul şi soţia sunt una acum, bărbatul îşi face lui însuşi un serviciu şi se iubeşte pe sine,
când îşi iubeşte soţia! Nimeni nu-şi urăşte propriul său trup, ci şi-I îngrijeşte cu drag,
tot aşa după cum Cristos Îşi îngrijeşte trupul, respectiv Biserica Sa, din care facem şi
noi parte... Aşa că o spun din nou: bărbatul trebuie să-şi iubească soţia ca pe o parte
luată din el; iar soţia trebuie să fie atentă să-şi respecte profund soţul – ascultându-l,
lăudându-l şi cinstindu-l (Efeseni 5:25-30, 33).
Voi, soţiilor, supuneţi-vă soţilor voştri, căci acesta este planul lui Dumnezeu
pentru voi. Şi voi, soţilor, trebuie să fiţi plini de iubire şi bunătate în purtarea faţă de
soţiile voastre, nu cu asprime sau cu cuvinte tăioase la adresa lor (Coloseni 3:18-
19).
Cristos este modelul pentru bărbaţi, nu numai prin ceea ce face el, ci şi cum
face ceea ce face. La acest lucru s-a referit Pavel când a scris cuvintele: „Tot aşa să
trăiţi şi voi soţilor cu soţiile voastre...” (1 Petru 3:7). Aşa cum robii trebuie să asculte
nu numai de stăpânii lor buni, ci şi de cei răi; aşa cum Cristos nu a răspuns cu batjo-
curi celor care Îl batjocoreau; aşa cum soţiile trebuie să se supună soţilor, şi buni şi
răi, tot aşa trebuie să-şi iubească şi soţii soţiile, nu numai când sunt blânde, gingaşe
şi bune, ci şi când sunt cicălitoare, bosumflate şi, pe de-asupra, şi egoiste.
Aceasta e prima poruncă, dragii mei soţi. Iubiţi aşa cum iubeşte Cristos. Nu
răspundeţi cu asprime când sunteţi cicăliţi de neveste. Când sunteţi „călcaţi pe bătă-
tură”, nu vă răzbunaţi. Iubiţi persoana care nu are încredere în voi. Exact în felul
acesta spune Petru că trebuie să trăiască soţiile lor. Ascultaţi acelaşi verset din 1 Petru
3:7, în Biblia amplificată:
În acelaşi fel şi voi, soţilor, trebuie să trăiţi cu atenţie cu [soţiile voastre], cu

o recunoaştere inteligentă [a relaţiei de căsnicie]. onorând-o pe femeie ca fiind [fizic]
mai slabă, dar [dându-vă seama că] sunteţi co-moştenitori ai harului vieţii (darul
nemeritat al lui Dumnezeu), pentru ca rugăciunile voastre să nu fie împiedicate.
[Căci altfel nu vă puteţi ruga cu eficacitate.]
Când. în sfârşit, mi-am dat seama că Dumnezeu e pe punctul de a forma o

singură persoană din cele două personalităţi încăpăţânate, a lui Judy şi a mea, mi-am
zis; „Ce minunat!” Apoi am început să înţeleg mai bine intenţia lui Dumnezeu şi
m-am trezit strigând: „Ajutor! Răspund ne nevastă-mea!” În calitate de cap al soţiei
mele, am o responsabilitate îngrozitor de mare în faţa lui Dumnezeu. Cristos a fost
rânduit Capul Bisericii, dându-I-se autoritate asupra ei. Tot aşa, spune Biblia, am fost
rânduit şi eu cap al soţiei mele, dându-mi-se autoritate asupra ei.
În zilele noastre, într-un asemenea context cultural, o afirmaţie de felul aces-
teia ar putea părea ciudată. Astăzi, când mişcarea de emancipare a femeilor se bucură
de atâta popularitate în rândurile majorităţii, când se tipăresc atâtea mii de pagini, care
propagă zilnic această idee, când băieţii şi fetele sunt învăţaţi să gândească la fel şi
când li se spune că mariajul nu e altceva decât o înţelegere încheiată între două părţi,
cu independenţă şi responsabilitate egală, ce şanse îi mai rămân Manualului
Creatorului? O, fiţi fără grijă! El a rezistat secole de-a rândul atâtor idei, care au
făcut, un timp, vogă, pentru ca apoi să dispară pentru totdeauna. Cred că acest manu-
al va rămâne în picioare şi pe mai departe, continuând să explice cum au fost menite
să funcţioneze toate lucrurile şi care sunt consecinţele în cazul nerespectării condiţii-
lor expuse de Creator în Manualul Său.
Principiul acesta al existenţei unui cap în căsnicie este fundamental. O mare
parte din dezordinea existentă în familiile noastre de astăzi provine din violarea aces-
tei ordini de bază. Am împărtăşit mai multe ilustraţii ale consecinţelor care decurg din
refuzul soţiei de a urma ordinea lăsată de Dumnezeu. Există consecinţe tot atât grave
şi pentru soţul care nu îşi exercită autoritatea cu care l-a investit Dumnezeu.
În cartea Numeri, la capitolul 30, Moise dă, în acest sens, următoarele instruc-
ţiuni lui Israel:
Domnul a poruncit ca atunci când cineva promite Domnului un lucru, fie să

facă ceva, fie să înceteze de a face ceva, acel jurământ să nu fie încălcat; persoana
respectivă trebuie să facă exact aşa cum a promis (versetul 1).
Regula aceasta a avut întotdeauna un caracter obligatoriu pentru bărbaţii şi

femei divorţate sau rămase văduve, spunea Moise; există însă o excepţie în cazul unei
fiice care a trăit în casa tatălui sau o soţie care a trăit în casa soţului ei:
Dacă soţul ei (sau tatăl ei) aude (de acest jurământ) şi nu spune nimic. jură-
mântul rămâne valabil (deci ea va fi obligată să-l ducă îndeplinire); dar dacă nu i se
dă voie să-l menţină, din prima zi când devine cunoscut, jurământul ei devine nul, iar
Iehova o va ierta. Astfel, soţul ei poate (are autoritatea) fie să confirme, fie să anule-
ze jurământul ei (versetele 10-13).
Consecinţele acestui acord nu se lasă aşteptate:

Dar dacă el nu spune nimic o zi, atunci înseamnă că este de acord cu el. Dacă
însă aşteaptă mai mult de o zi şi apoi refuză să-i permită jurământul, indiferent care
ar fi sancţiunile cu care s-a învoit (promisiunile pe care le-a făcut), acestea se vor
abate asupra lui – el va răspunde pentru ele (versetele 14-15).
Principiul acesta, declarat cu atâtea mii de ani în urmă, este încă în vigoare.
Este una şi aceeaşi problemă citată de Pavel şi Petru acum două mii de ani, când au
ridicat şi ei problema capului în căsnicie. Principiul are aceeaşi valabilitate şi pentru
toţi soţii de astăzi.
Practic, înseamnă că dacă-ţi vine soţia acasă şi-ţi spune că a promis să ţină
şcoala duminicală sau să cânte în cor sau să gătească masa pentru nu ştiu ce serbare
mare, dar tu consideri că a fost o promisiune pripită, trebuie să-i spui lucrul acesta –
dar cu dragoste. S-ar putea ca discuţia să decurgă cam aşa: „Dragă, cred că ai promis
mai mult decât eşti în stare. Noi avem nevoie de tine acasă”. Dacă îţi va răspunde că
promisiunea a fost făcută Domnului, să-i spui aşa: „Da, ştiu însă că Domnul nu te va
ţine legată de această promisiune, întrucât eu sunt capul tău şi eu nu-ţi permit acest
lucru”.
Aceasta înseamnă să-ţi exerciţi autoritatea aşa cum îşi exercită Cristos autori-
tatea asupra noastră. El ne spune ce trebuie să facem. Observaţi însă că Cristos nicio-
dată nu ne forţează să ascultăm. Nouă ne rămâne încă alternativa de a-L asculta sau
de a ne răzvrăti. Fireşte, vom suporta consecinţele. Un soţ are răspunderea de a-i
spune soţiei ce trebuie să facă, dar mai departe e răspunderea ei de a asculta. Dacă
preferă să-l nesocotească, va avea parte de consecinţe. În autoritatea soţului nu se
cuprinde şi dreptul de a-şi forţa soţia să asculte. Tocmai în. aceasta constă deosebirea
dintre un cap şi un tiran.
În cele mai multe familii de azi s-ar mai putea ca soţul să aibă cuvântul final
în hotărârile majore de luat, dar nu şi în chestiunile obişnuite, de zi cu zi. Mămica este
capul familiei aici! Cine decide dacă Ana poare lua lecţii de pian sau dacă Ionel tre-
buie să intre în cutare sau cutare club? Cine achită notele de plată şi semnează carne-
tul de note când mediile sunt sub 5? Cine primeşte invitaţiile pentru o seară petrecută
în oraş şi cine îl invită pe păstor la masă? Din punctul de vedere al soţului, s-ar
putea ca acest mod de a trata lucrurile să i se pară comod. De altfel, s-ar putea ca soţia
să aibă un deosebit simţ organizatoric, descurcându-se atât de bine în toate privinţele,
încât să nu mai fie nevoie ca el să mişte niciun deget, ci doar să mormăie mulţumit,
cufundat în ziarul său. Poate nu este comod să fie cap, nici plăcut, dar e un lucru
esenţial, dacă cei doi vor să devină una în căsnicie, iar familia lor să crească spiritu-
al.
Niciun bărbat nu poate deveni capul soţiei sale în adevăratul sens al cuvântu-
lui, dacă nu recunoaşte că Cristos este capul său! Niciun bărbat nu poate iubi o feme-
ie cum ne iubeşte Cristos, dacă el însuşi nu se predă pe deplin lui Cristos. Pavel
aminteşte în scrisorile sale de vreo câteva ori că taina vieţii creştine constă în trăirea
lui Cristos în noi. Din fire noi suntem egoişti, încăpăţînaţi şi lipsiţi de dragostei, afară
de cazurile în care capriciile şi nevoile noastre ne dictează altfel. Trebuie să apelăm la
Isus, când e să ne iubim cu ar trebui unul pe altul.
Îmi vine destul de uşor să mă port cu dragoste faţă de vecini, prieteni sau per-
soanele pe care le consult în calitatea mea de consilier, dar când sunt acasă şi o am în
faţă pe soţia mea, care poate a uitat să-mi calce cămaşa pe care vreau s-o îmbrac – sau
copiii, care mă întrerup mereu din studiu, atunci trebuie să mă aşez pe genunchi şi să
mărturisesc că nu ştiu cum să-i iubesc pe cei din casa mea, pe care mi i-a dat
Dumnezeu să-i iubesc. Uneori nu ştiu cum să fac în dragoste uz de autoritatea mea,
deşi ştiu că aceasta este răspunderea mea de căpetenie în faţa lui Dumnezeu.
Aşadar, se cer multe lucruri pentru a fi cu adevărat cap. Trebuie însă să-ţi iei
în serios această poziţie de cap în familie, înainte de a putea fi folosit ca lucrător de
frunte în lucrarea lui Dumnezeu. Ascultaţi ce spune Pavel în această privinţă:
Acum, un episcop (supraveghetor, superintendent)... trebuie să fie soţ al unei

singure neveste... El trebuie să-şi conducă casa lui mai întâi cu adevărată demnitate,
trezind respectul în orice privinţă şi menţinând acest respect. Căci dacă un om nu ştie
cum să-şi conducă propria sa casă, cum va avea el, atunci, grijă de Biserica lui
Dumnezeu?... Diaconii să fie soţi ai unei singure soţii, stăpânindu-şi copiii şi casa
cum se cuvinte (1 Timotei 3:2, 4-5, 5, Noul Testament Amplificat).
Ascultaţi acum o mărturisirea venită din partea unor soţi, privind adaptarea lor
la chestiunile legate de „capul familiei”. Numai după cincisprezece ani de certuri şi
eşecuri au ajuns aceştia doi să-şi dea seama ce are Dumnezeu de spus despre „capi”
şi despre supunere:
Soţul: Amândoi eram încăpăţânaţi şi „aveam personalitate”. Amândoi a trebuit să

învăţăm să cedăm – eu lui Cristos, iar soţia mie. A fost nevoie să-L rugăm pe Cristos
să ne schimbe întreg felul nostru de a gândi şi reacţiona. Soţia mea dorea să se supu-
nă, dar se obişnuise atât de mult să conteste cele mai multe din ideile mele, încât de
pe acuma reacţiona în mod automat. Eu, pe de altă parte, mă obişnuisem
atât de mult să anticipez felul cum va reacţiona ea. încât adesea nu-mi mai exercitam
autoritatea, dintr-o dorinţă sinceră de a evita conflictele. Şi aşa, ambii suportam con-
secinţele. Totuşi, cu timpul am învăţat să nu mai reacţionăm unul faţă de celălalt, ci
faţă de Cristos.
Soţia: Eu mă întorsesem la Domnul cu câţiva ani înaintea soţului şi îmi luasem rolul
de conducător în ce priveşte îndrumarea spirituală a copiilor, atât în Biserică, cât şi
acasă. Îmi dădeam seama că îi uzurp autoritatea soţului în multe domenii, dar era mai
uşor să zic cu gura că doresc să se schimbe situaţia, decât să întreprind ceva în acest
sens. Doream cu disperare să procedez cum trebuie, dar exista întotdeauna ceva în
mine care se opunea aproape cu violenţă hotărârilor luate de soţul meu. Ştiam că nu
am dreptate şi, de cele mai multe ori, sfârşeam pe genunchi, strigând la Dumnezeu
după ajutor. Dacă soţul îmi spunea că nu mai pot merge la o oră de rugăciune la care
participasem până atunci regulat, plângeam, spunând că Domnul mă îndemna să
merg. În adâncul meu, totuşi, ştiam că soţul meu are dreptate, dar nu mă puteam lăsa
de obiceiul de a-i influenţa deciziile.
Soţul: Cel mai greu era pentru mine când o vedeam pe soţie vărsând lacrimi. Îl ruga-
sem pe Domnul să-mi arate dacă, într-adevăr, dorea să rămânem acasă şi îndemnul a
fost clar: rămâneţi. Până atunci majoritatea activităţilor noastre creştine se învârtiseră
în jurul Bisericii. Acum se părea că Dumnezeu doreşte ca familia noastră să se învâr-
tă, mai întâi, în jurul lui Cristos. Am fost ispitit să cedez la lacrimile soţiei, dar ştiam
că dacă făceam aşa, nu mi-aş mai fi exercitat autoritatea pe care mi-o încredinţase
Dumnezeu. Momentul de întorsătură a venit într-o zi când am rugat-o pe soţie să nu
se ducă la un anumit grup de rugăciune cu care se întâlnea, de obicei, o dată pe lună.
Mă rugasem pentru acest în prealabil. Reacţia ei a fost cam violentă şi m-a întrebat
dacă am s-o forţez să rămână acasă. I-am spus bineînţeles că nu. Apoi ea mă întrebă
dacă am să mă mai rog pentru ea, în caz că totuşi pleacă. Din nou, i-am spus că aş
prefera să nu meargă fără permisiunea mea.
Soţia: Îmi amintesc că i-am retezat-o: „De ce nu-mi dai atunci această permisiune?”
Şi am părăsit casa, furioasă. Mi-am spus că soţul meu e ridicol şi că merge prea depar-
te. La întrunire, totul părea normal, la început – ne-am luat cu vorba, am cusut, ne-am
servit cu băuturi răcoritoare, etc. Apoi deodată mi-am dat seama că ceva nu e în regu-
lă, că ceva s-a schimbat, deşi nu ştiam ce anume. Nu mă mai simţeam în largul meu
– ca şi când ieşisem dintr-o încăpere caldă şi primitoare, unde mă simţeam în siguran-
ţă, în frigul de afară. De fapt, am şi simţit un fel de sloi de gheaţă în timp ce ascultam
conversaţia celorlalţi. Brusc mi-am dat seama că discuţiile se transformaseră într-un
fel de bârfă de familie. M-am tot foit pe scaun, nemaigustând întâlnirea ca altădată.
Am plecat devreme şi de-abia am aşteptat să ajung acasă, bucuroasă că învăţasem o
lecţie preţioasă. Neascultându-l pe soţul meu, ieşisem de sub pavăza protectoare a
dragostei lui Dumnezeu – nu mai eram în ordine!
Nu, nu, a fi cap şi a fi supusă nu sunt lucruri pe care le învăţăm odată pentru
totdeauna, după cum nu ajungem la maturitate în viaţa de credinţă odată pentru tot-
deauna. Ambele laturi presupun o legătură cu Dumnezeu. Soţului care se predă lui
Cristos i se va conferi o atitudine şi o autoritate care nu sunt niciodată abuzive – o
fermitate, care nu e altceva decât dragostea în acţiune – o forţă care nu-l constrânge
niciodată pe cel aflat sub autoritatea sa, aşa cum nici Cristos nu ne constrânge şi nu
calcă în picioare personalitatea noastră. Acest fel de autoritate exercitată în iubire nu
profită niciodată de celălalt.
O femeie care se predă lui Cristos prin această supunere faţă de soţul ei, va
constata că actul acesta nu va duce niciodată la pierderea adevăratei libertăţi. Spunea
o soţie: „Cu cât reuşesc să mă supun mai mult, cu atât mai mare e libertatea pe care o
experimentez”. Şi acestea nu sunt doar vorbe cu dublu înţeles, luate din jargonul reli-
gios, ci ele descriu adevăratul proces în care trebuie să se desfăşoare lucrurile cu
succes. O locomotivă va fi în stare să dezvolte maximul de energie doar atât timp cât
rămâne pe şine. Deraiată însă, adică scăpată de sub dirijarea obligatorie a şinelor de
fier, ea se va împotmoli cumplit. Adevărata emancipare şi eliberare a unei femei are
loc atunci când ea va fi liberă să funcţioneze cu maximul de energie pentru care a fost
creată.
În legătură cu aceasta, aş dori să împărtăşesc un verset de îndemn din trei tra-
duceri diferite, respectiv 1 Petru 3:7:
Tot aşa şi voi, bărbaţilor, să trăiţi cu ele după cunoştinţă… (versiunea King
James)

Voi, soţilor, trebuie să aveţi grijă de soţiile voastre, atenţi la nevoile lor şi
dându-le cinste cum se cuvine sexului [mai] slab... (Living Bible)
În mod similar, şi voi, soţilor, ar trebui să vă daţi silinţele să vă înţelegeţi

soţiile cu care trăiţi, cinstindu-le ca pe unele care sunt mai slabe din punct de vedere
fizic... (versiunea Phillips).
Rezultă clar din context că atunci când vorbeşte Pavel de „cunoaşterea” soţii-
lor, el se referă, de fapt, la două feluri de cunoaştere: o cunoaştere a sensului relaţiilor
din căsnicie şi la o cunoaştere a persoanei soţiei şi a nevoilor ei. Slăbiciunea noastră
a bărbaţilor este că nu cunoaştem nevoile soţiilor noastre. În consecinţă, nici nu le
putem iubi aşa cum ar dori ele să fie iubite.
Într-o zi, la frizerie, mi-a atras atenţia o revistă. În aşteptarea rândului, am luat
în mână revista şi am dat peste următorul articol: „Cum putem cunoaşte femeile avide
după iubire”. În articol se vorbea despre femeile hipersexuale, dar mi-a rămas ideea
că, din nefericire, atât de multe soţii însetează după adevărata iubire în cadrul conju-
gal. Ele doresc cu adevărat să-şi poată iubi soţii aşa ar trebui. Dumnezeu pune în
bărbat iniţiativa iubirii. Soţiilor li se spune să se supună, mai întâi – soţilor se spune
să iubească, mai întâi – interesant, nu-i aşa?
În cincisprezece ani de pastorat, am oferit sfaturi la mii de perechi. Am ajuns
la concluzia că majoritatea femeilor operează doar cu un foarte mic procentaj din
capacitatea lor de a iubi... Ele se închid in carapacea lor – retrăgându-se în ele insele,
aşteptând ca soţii lor să le aducă mult dorita libertate în căsnicia lor.
Soţilor, Dumnezeu ne spune să ne iubim soţiile. Învăţaţi să le cunoaşteţi. Nu
uitaţi ce spune Petru: „Tot aşa...!” Iubiţi-vă soţia cu toate năravurile ei, şi iubeşte-ţi
soţia şi când îţi face observaţii sau ţipă să i se facă voia!
Dacă încă nu eşti conştient de nevoile ei, roagă-L pe Dumnezeu să ţi le arate.
Vei descoperi îndată la soţia ta lucruri pe care nu le-ai cunoscut niciodată. Se poate să
dorească s-o iei de mână şi să faci o mică plimbare după cină ori s-ar putea să obo-
sească ducând copilul în braţe şi atunci să vrea să-i faci o frecţie. Lucruri mărunte sau
mari, nu contează ce anume, găseşte numai ceva care să-i arate cât de mult ţii la ea şi
te îngrijeşti de ea.
Îţi dai seama, nu-i aşa, că trebuie s-o iubeşti nu pentru a o face să se schimbe.
Asta n-ar mai fi iubire, ci manipulare! Cuvintele adresate soţiilor privitor la maşinaţii
şi şmecherii se potrivesc şi pentru soţi. Chiar dacă nu se schimbă niciodată, tot trebu-
ie s-o iubeşti. Trebuie s-o iubeşti pentru ceea ce este, adică soţia ta; şi tu ai nevoie de
ea. Când vei proceda astfel, vei descoperi că soţia ta îţi este cu mult mai dragă decât
atunci când te plângeai tot timpul şi doreai să se schimbe. Noi iubim pentru că aşa
ne-a poruncit Dumnezeu.
Când un soţ începe să-şi iubească soţia în felul acesta – „după cunoştinţă” – se
va întâmpla ceva şi cu ea. Se va naşte şi în soţia ta aceeaşi motivaţie care există în
iubirea ta. Curând soţia va avea motive să fie soţia pe care o doreşti. Ea va dori să fie
aşa cum o doreşti tu. Pe măsură ce faci tu primul pas, ea va răspunde.
Am vorbit mai la început despre menţinerea şi întreţinerea unei maşini noi.
Referindu-ne la răspunsul unei femei faţă de un bărbat, comparaţia cea mai plastică
este cu o grădină minunată unde „sădim şi apoi culegem ce-am sădit”. Bărbaţilor, la
fel este şi în căsătorie. Semănăm neglijarea ei şi curând vom culege roada propriei
noastre neglijări. Cu ameninţări nu vei face nimic, şi nici dacă încerci s-o duci cu
zăhărelul. A te purta cu asprime încontinuu iarăşi nu e bine, căci rezultatul va fi o
înrăutăţire a situaţiei şi creşterea tensiunii în întreaga familie. Copiii simt şi ei ce se
petrece în jurul lor. Seminţele au această proprietate ciudată de a produce exact soiul
care a fost semănat.
Când însă au fost semănate seminţele unei dorinţi şi împliniri profunde, recol-
ta va avea alt aspect. Ce semeni aceea culegi. Udată, îngrijită şi încălzită cum trebuie,
ea va deveni mai atrăgătoare decât oricând. Plină de bucurie şi veselie, ea va exclama
împreună cu fecioara şulamită din Cântarea Cântărilor: „Eu sunt a iubitului meu şi el
pe mine mă doreşte” (7: 10).
8.
Beneficii suplimentare
Expresia aceasta s-a încetăţenit în relaţiile noastre economice. Dumnezeu are

multe beneficii suplimentare care rezultă din această „unitate” rânduită de El. Pe
două dintre acestea le aminteşte Petru:
...(dându-vă seama că voi) sunteţi co-moştenitori ai harului vieţii (favoarea

nemeritată a lui Dumnezeu), pentru ca să nu fie împiedicate şi oprite rugăciunile
voastre. Altfel nu vă puteţi ruga eficace (1 Petru 3:7 Noul Testament Amplificat).
... dacă nu o tratezi cum se cuvine, rugăciunile tale nu vor primi răspunsuri
adecvate (Living Bible).
Mai întâi, un aspect al vieţii pe care nu-l poţi descoperi sau trăi decât atunci
când, în calitate de soţ şi soţie, te-ai unit cu bucurie în această legătură strânsă a căsă-
toriei. Este o moştenire comună, pe care Dumnezeu le-o rezervă soţilor. Ea nu poate
fi trăită sau moştenită de un singur individ necăsătorit, sau de căsătoriţi, care nu
cunosc şi nu-i interesează planul instituit de Dumnezeu în realizarea unităţii. El
doreşte ca noi să fim împreună co-moştenitori ai vieţii.
Când Judy şi cu mine am început sa ne adaptăm şi să acceptăm unul după altul
planul lui Dumnezeu, promisiunea aceasta a prins viaţă în noi. Când unitatea noastră
a devenit concordantă, am început atingem şi să cunoaştem o formă de relaţii ome-
neşti care oferă mai multe bucurii şi satisfacţii decât îşi poate imagina cineva. Cei mai
mulţi dintre noi ne imaginăm doar vag aceste relaţii – dar Dumnezeu urmăreşte să le
transformă într-un mod curent de viaţă!
Când încetează resentimentele, frecuşurile şi luptele – când soţul îşi iubeşte
soţia cu dragostea lui Cristos, iar soţia i se supune în credinţă – se statorniceşte o
unitate care va sfida principiile unei societăţi ostile cu nepăsarea sau atitudinea sa faţă
de legile lui Dumnezeu. Vă puteţi voi imagina câtă bucurie încearcă Dumnezeu şi cât
de prompt va răspunde El acestei unităţi şi fericiri conjugale în mijlocul oceanului
actual de haos? Noi am trăit în mod practic ce înseamnă să te bucuri de aprobarea Sa;
literalmente ni s-a dat acces la „magazia cerească” de binecuvântări spirituale, fizice
şi financiare.
Al doilea set de binecuvântări suplimentare constă în rugăciuni ascultate. Vă
aduceţi aminte cum se exprimă Biblia: „Dacă nu o tratezi (pe soţia ta) cum trebuie,
nu vei primi răspunsuri adecvate la rugăciunile tale”. Au fost momente în viaţa mea
când am bătut cu pumnul la porţile cerului şi mi-am zis că precis Dumnezeu e plecat.
Dar apoi a venit imediat răspunsul: „Mumford, ai uitat că mai întâi trebuie să te
împaci cu soţia ta?” Cultivând unitatea de spirit, Dumnezeu răspunde în chip uimitor
30
Beneficii suplimentare 31
la rugăciunile noastre. Copiii voştri, problema voastră financiară, viaţa voastră intimă
– în toate compartimentele vieţii se va face simţită această ascultare a rugăciunilor
voastre! Noi suntem „co-moştenitori” şi dispunem de un serviciu prompt de răspun-
suri la rugăciunile noastre care depăşeşte cu mult toate beneficiile noastre suplimen-
tare pe care le-am putea obţine în orice altă investiţie. E nevoie însă de noi doi: „Cei
doi vor deveni un singur trup”.
9.
Un plan de treizeci de zile
Cum adică „un plan de treizeci de zile”? Aşa bine, încearcă modul lui
Dumnezeu de a trata lucrurile timp de treizeci de zile. Fie că te găseşti în faza de
pregătire pentru căsătorie, fie că eşti chiar în luna de miere, fie că eşti deja căsătorit
de vreo zece sau douăzeci de ani, fie că eşti la prima încercare, ori, dimpotrivă, la a
treia, poţi tu, oare, să-I dai o clipă atenţie încercând să faci cum vrea El? S-ar putea
să-ţi fi căzut în mână pentru prima dată aceste trei principii divine sau s-ar putea să
ai oarecare cunoştinţă despre ele. Ba s-ar putea să le fi şi încercat deja, pentru o scur-
tă perioadă, fără a fi fost însă pe deplin convins de idee. Dă-mi voie să-ţi spun – şi ţie
şi tuturor: Am deplina convingere că o perioadă de treizeci de zile de încercare va da
rezultate nescontate, care te vor pune în uimire şi îţi vor răsplăti toate eforturile.
Pe voi, care abia acum porniţi în larg pe marea vieţii conjugale, v-aş ruga să
citiţi (împreună, dacă e posibil) şi să recitiţi aceste principii biblice. Discutaţi-le şi
rugaţi-vă pentru ele. Intraţi în căsnicie, având ochii larg deschişi pentru a putea vedea
glorioasele posibilităţi ce vă aşteaptă. Majoritatea perechilor de căsătoriţi se preocupă
de problema unde vor locui, dacă soţia va lucra sau nu, câţi copii să aibă, etc. Vă rog
însă puneţi aceste trei principii – suplinirea de către partenerul tău a lipsurilor tale,
poziţia de cap al familiei şi supunerea – în capul listei voastre şi veţi observa cum se
rezolvă toate celelalte probleme, rând pe rând.
Celor care v-aţi întrebat dacă mai este căsătoria un mod de viaţă valabil, sper
că v-am oferit suficient material de gândire. Iar vouă, celor care în prezent staţi sepa-
raţi, fiecare cocoţat în pomul său, ce-ar să vă daţi jos şi să vă gândiţi împreună cu
mine şi unul şi cu altul, cum aţi putea să treceţi fiecare peste zona sa neînsemnată de
„trecere interzisă”, pornind-o chiar acum împreună spre alte zări?
Am auzit de nenumărate ori: „Nu cobor, până ce nu coboară ea mai întâi!”
(Bineînţeles că şi cealaltă parte răspunde la fel). „...De douăzeci de ani de când o ştiu
a fost o cicălitoare şi o bănuitoare neîntrecută, toată viaţa a făcut numai ce-i place!”
(Aici, ea va răspunde: „De douăzeci mă ocup de casa asta şi de copii, dar niciodată
n-am primit nici măcar un cuvânt de recunoştinţă din partea lui”.) Nu-i aşa că-ţi sunt
familiare aceste cuvinte?
Dacă staţi pe poziţii separate, care dintre voi are mai multă credinţă? Unul tot
va trebui să coboare de pe metereze, să se încreadă în Dumnezeu şi să păşească pe
urmele Sale.
Soţule, înţelegi tu că Dumnezeu ţi-a dat această femeie ca s-o iubeşti? Îţi vezi
tu răspunderea faţă de ea? S-ar putea ca ea să nu fie perfectă. Sau s-ar putea să exis-
te ceva în tine care se aprinde de răzvrătire ori de câte ori ea începe iar: „ta-ca, ta-ca,
ta-ca, ta-ca”. Îmi permiţi să-ţi spun că şi aceasta face parte din ordinea divină.
32
Un plan de treizeci de zile 33
Bărbaţilor, Dumnezeu ne-a creat cu un sistem integrat de reacţii automate la planul pe
care l-a lăsat în noi de a fi „capi”. Când reacţionăm puternic la încercările de ştirbire
a acestui rol, intervine imediat partea de apărare a mecanismului nostru. Ne dăm
măsura maximă de eficacitate cu care am fost înzestraţi doar atunci când acţionăm în
limitele principiilor călăuzitoare ale lui Dumnezeu.
Cei mai mulţi bărbaţi, când încep să-şi privească soţiile aşa cum sunt acestea
în realitate, se trezesc zicând: „Doamne, înţeleg că Tu i-ai dat ei lucrurile de care am
neapărată trebuinţă. Dacă n-ar fi ea, nu ştiu unde aş fi acum”. Cel puţin, aceasta a fost
experienţa mea. Însă necazul este că nu ne oprim în loc şi, pe îndelete, să analizăm
situaţia în care ne aflăm.
Dumnezeu spune: „Iubeşte-o! E o parte din tine. Dacă nu ştii cum s-o iubeşti,
roagă-pe Mine să-ţi arat cum. Şi Eu am să te învăţ cum s-o iubeşti!” Şi în minunata
alcătuire divină, El a pus în femeie contrariul acestei acţiuni, partea care trebuie să
recepţioneze iubirea ta. Da, soţiei tale şi, în general, tuturor femeilor le place să fie
iubite şi vor să fie iubite. Ai înţeles, acum, că Dumnezeu este Cel ce a pus în soţia ta
celălalt pol al aceluiaşi magnet, tocmai pentru ca, în dragoste şi supunere desăvârşită
(ea de tine tu faţă de Cristos), să formaţi o singură persoană? E marea Lui lucrarea în
care ţi-a încredinţat şi ţie o parte: să-ţi iubeşti soţia! Poate mă vei întreba: „Bine, dar
cât?” Ce bine că în locul meu răspunde Scriptura: „...atât cât şi-a iubit Cristos
Biserica”, adică până la jertfă.
Soţie, ai tu credinţa să te supui soţului tău – să-l respecţi, să-l iubeşti şi să te
bucuri de el? Supune-te până acolo unde îţi permite credinţa ta şi cere-I lui Dumnezeu
să-ţi reînnoiască proviziile când sunt pe terminate!
Soţia mea a acceptat şi a învăţat să mi se supună. O face în adâncul fiinţei sale,
fără niciun murmur şi absolut de bună voie, chiar şi atunci când ştie că n-am dreptate.
Înainte ea căuta mereu să afle cine e de vină, încercând să mă facă să-mi văd greşala.
Eu răspundeam cu alte obiecţii şi uite-aşa ne învârteam pe loc. Acum, dacă a ajuns ea
să se supună, Dumnezeu imprimă în mine cu toată forţa ceea ce urmează să fac bun
şi drept în căminul nostru. Şi îi sunt recunoscător soţiei mele. Datorită supunerii ei,
Dumnezeu a putut lucra în mod liber în mine.
Soţie, crezi cumva că prin supunere ţi se cere prea mult? Dumnezeu îţi cere
atât cât trebuie ca să te absolve de răspundere în faţa Lui. Fii bucuroasă că El a rân-
duit ca răspunderea în familie să cadă asupra soţului tău. Şi, în planul Său, ţi-a încre-
dinţat şi ţie o parte: să te supui celui pe care El l-a rânduit să aibă răspunderea şi
căruia îi cere socoteală.
Nu importă deloc cine eşti, unde eşti, cât de tare ai fost rănită sau jignită prin
răzbunarea soţului tău. Dacă vă supuneţi lui Dumnezeu la modul cel mai sincer posi-
bil, adoptând principiile expuse anterior, soţ şi soţie, căsătoria voastră poate deveni
ceva „ce n-a văzut lumea asta”. Căci Dumnezeu ia lucrurile din lume şi le transformă
în lucruri eterne. Cristos a murit pentru a înfăptui aceasta. El a murit pentru a ne
învrednici să trăim experienţa vindecării în relaţiile dintre noi. El vrea să ne insufle
întregirea Sa, menită să completeze cuvintele Lui adresate omului chiar la începutul
timpului, ca noţiune, aşa cum o concepem noi:
Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; îi voi face un
tovarăş să-i ţină de companie, un ajutor pe măsura nevoilor sale... şi apoi cei doi vor
deveni o singură persoană” (Geneza 2:18, 24).
Şi apoi toată viaţa fericiţi? Aceasta e şi rugăciunea mea!
EPILOG
„Vă rog, Bob Mumford, spuneţi-le şi altora că dă rezultate...”
Poate că nimic nu demonstrează mai clar valabilitatea celor discutate de noi,

decât această scrisoare primite din partea unei doamne din statul Maryland:
Dragă domnule Bob Mumford:
Nu pot înceta să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru broşura dumneavoastră
despre căsnicie. Sunt îndemnată să cred că Isus doreşte să ştiţi ce s-a întâmplat în
căminul nostru.
Am treizeci şi nouă de ani. Timp de doisprezece ani, consumat droguri, după
care am început să consum şi alcool. Soţul meu Ed era şi el un alcoolic, care începu-
se să bea de la vârsta de treisprezece ani. Avem şapte băieţi în vârstă de 21, 19, 17,
16, 14, 13 şi 11 ani şi jumătate.
Acum patru ani am dat peste un grup de prieteni cu probleme similare şi din-
tr-o dală soţul meu s-a lăsat de băutură. Din nefericire, eu n-am putut crede că există
o putere mai mare decât mine care să mă poată ajuta. Concomitent cu alcoolul şi dro-
gurile pe care le consumam, sufeream acut de pe urma perioadelor de deprimare şi a
crizelor de ură înverşunată împotriva fiilor mei, a soţului meu şi împotriva mea
însămi. Am încercat să mă sinucid de mai multe ori cu barbiturice, calmante şi doze
foarte mari de aspirină. De câteva ori am nimerit în camera de urgenţe la spital, iar
psihiatrul care mă consulta a spus că luasem destule droguri pentru a ucide până şi un
cal! Ed, care era docher, trebuia să mă sune de vreo câteva ori pe zi să vadă dacă
copiii şi cu mine suntem bine.
După doi ani de întâlniri regulate cu alte persoane, suferind de pe urma acele-
iaşi probleme, am încercat, în cele din urmă, să mă las cu totul de băutură. Cinci luni
de zile am fost între viaţă şi moarte, abia fiind în stare să înving presiunea crescândă
a stărilor de deprimare şi a pornirii spre băutură. Ştiam că nu va fi decât o chestiune
de timp şi voi fi din nou obligată să beau.
Într-o zi, pe când mă simţeam îngrozitor, am deschis la întâmplare televizorul
şi am nimerit la o cruciadă a lui Billy Graham. L-am ascultat pe Dr. Graham spunând
ascultătorilor cum acest Om, Isus Cristos, a murit pentru toate bolile noastre, pentru
Epilog 35
păcatele noastre, pentru ura noastră şi pentru înclinaţiile noastre perverse şi că El plătit
un preţ pentru eliberarea noastră. Şi am înţeles atunci, că tot ce mai avem noi de făcut
acum este să ne îndreptăm spre El. În timp ce-l ascultam, mi-am dat seama că ochii îmi
sunt scăldaţi în lacrimi. Trei din băieţii mei erau în cameră cu mine. Steve mi-a obser-
vat lacrimile şi a ieşit din cameră să-şi ascundă jena. Ceilalţi doi se vede bine că mă
compătimeau, dar când m-am aşezat pe genunchi – la îndemnul celui care vorbise – au
îngenuncheat şi ei împreună cu mine. Niciodată până atunci nu ne mai rugaserăm
împreună, dar acum, toţi trei L-am rugat pe Isus să vină în vieţile noastre şi să ne ajute.
Înainte de a se termina programul, ni s-a alăturat şi Steve, îngenunchind lângă noi.
Acesta a fost doar începutul, domnule Mumford. Încet, dar sigur, Isus a deve-
nit tot mai real în familia noastră. El m-a izbăvit de ura mea, iar eu am început să să-L
iubesc. Curând L-au rugat şi ei pe Isus în vieţile lor.
Eram acum conştienţi de realitatea Domnului Isus şi ne rugam împreună, dar
lucrurile încă nu mergeau cum trebuie în căminul nostru. Prea ne obişnuiserăm să
luptăm, să înjurăm, să ne ieşim din fire şi să ne certăm. Din nefericire pentru mine,
cred că eu eram cauza celor mai multe conflicte. Eram atât de mândră că abstinenţa
mea durează şi că am fost eliberată de sub stăpânirea alcoolului, încât am început să
mă consider o creştină super duhovnicească. Citam versete din Biblie şi le spuneam
celorlalţi cum să se poate, până când soţul a început să-mi zică „sergentul” şi „soră”.
Apoi, într-o seară la întrunirea frăţească, am luat şi eu cuvântul, spunând celor
prezenţi cum am învăţat să mă încred în mine şi să-mi apăr drepturile. Cred, spuneam
eu, că nicio fiinţă omenească nu-mi poate spune mie ce trebuie şi ce nu trebuie să fac.
Nimeni nu-mi poate porunci, decât Isus!
După scurta mea cuvântare, s-a apropiat de mine unul din fraţi şi mi-a spus că
ar avea o bandă de magnetofon, dacă mă interesează s-o ascult. Întotdeauna mi-a plă-
cut să ascult benzi ce conţin învăţături şi i-am răspus: „Neapărat vreau s-o ascult”. A
doua zi, fratele îmi aduse bana. I-am dat drumul să meargă şi, în timp ce o ascultam,
scrâşneam din dinţi, auzind cum le spuneaţi soţiilor să se supună soţilor. Am vrut să
opresc aparatul, dar, între timp, aţi început să vorbiţi şi despre ceea ce trebuie să facă
soţii şi atunci m-am gândit să pun banda pentru Ed când va veni acasă, zicându-mi că
nu i-ar strica şi lui s-o audă, ca să ştie cum poate deveni un soţ mai bun!
Seara, când s-a întors acasă, i-am pus banda lui Ed, şi el a râs în gura mare, tot
timpul cât s-a vorbit despre soţii. Apoi a venit rândul meu să râd, iar el a căzut pe
gânduri, când le-aţi vorbit dumneavoastră soţilor. Înainte să se termine banda, am
început râdem amândoi, apoi am plâns puţin şi, curând după aceea, Isus ne-a adus pe
amândoi la rugăciune. Ştim în adâncul inimii mele că vreau să mă supun lui Ed.
Imediat Ed a şi început să-mi spună că nu am voie să fac cutare sau cutare
lucru, aşa că primele zile şi chiar săptămâni au fost un iad pentru mine. Dar eu doream
din tot sufletul să procedez corect şi în fiecare zi cât Ed era la serviciu, ascultam banda
dumneavoastră, citeam Biblia şi mă rugam. Eu, una, eram prea încăpăţînată, dar Isus
a făcut minuni în mine. El mi-a schimbat lăuntrul, iar acum eu n-am decât să-L laud
şi să-I mulţumesc. Lucrurile s-au schimbat mult. În prezent sunt mult mai fericită şi,
pe zi ce trece, este tot mai bine. Ed ştie că vreau să mă supun lui şi mai ştie că răspun-
de în faţa lui Dumnezeu de mine. Copiii simt şi ei că s-a petrecut ceva, iar băiatul
nostru de 17 ani, căruia înainte îi era ruşine să-şi exteriorizeze emoţiile în faţa lui
Dumnezeu, a venit acum şi el la Isus. L-am auzit zicând că-i mândru de părinţii săi.
Ziua în care am hotărât să mă supun soţului meu a marcat un punct de cotitu-
ră în viaţa noastră de familie creştină. Am început să experimentăm o fericire nouă,
profundă. Relaţiile din familie sunt într-o continuă transformare acum, îmbunătăţin-
du-se încontinuu. Nu mai sar scântei ca înainte şi focarele de conflict, împreună cu
problemele ce ne frământă ies mereu la lumină, fiind rezolvate, una câte una. În plus,
pot să spun că faţă de femeia care s-a ridicat în seara aceea să spună cum a învăţat
să-şi apere drepturile, astăzi sunt cu mult mai fericită!
Latura financiară a fost şi ea afectată. Ofertele de lucru ale lui Ed s-au dublat,
iar patru din băieţii noştri au zis că nu le mai trebuie banii lor, decât, nişte mărunţiş
pentru acoperirea nevoilor imediate. Cei doi băieţi mari din marină îşi trimit solda
acasă. Ceilalţi doi dau toţi banii în casă. Cu siguranţă, Dumnezeu Se îngrijeşte de noi.
Frate Bob Mumford, schimbările sunt de-a dreptul minunate. Aş să-i vedeţi pe
cei şapte fii ai noştri. Fiecare din ei este plin de dragostea lui Isus şi doreşte să spună
prietenilor despre deosebirea pe care o produce Isus când intră în viaţa cuiva. Steve
era un un „hippie” cu părul lung, care mergea la şcoală cu ochelari fumurii şi haină
de piele, Profesorii se plângeau de influenţa proastă asupra celorlalţi
elevi şi a trebuit, până la urmă, să-l retragem de la şcoală, tocmai când era în clasa a
unsprezecea. Astăzi este în marină. Era cât pe-aci să-l decoreze, iar la partea practică
a luat media aproape zece. După aceea s-a simţit îndemnat de Domnul să facă un curs
de bucătari, la care a ieşit pe locul al treilea. Aşa ne spune în scrisori: „Nu-mi însuşesc
niciun merit! Isus le face pe toate!”
Se împlinesc cinci luni de când am ascultat banda dumneavoastră şi L-am
rugat pe Isus să-mi ajute să mă supun soţului meu. Toate intră acum la locul lor atât
de minunat în căminul nostru! Sunt încă departe de a fi soţia supusă, perfectă, dar,
oricum, e minunat să-L văd pe Dumnezeu la lucru în familia noastră.
Vă rog, Bob Mumford, spuneţi-le şi altora că dă rezultate! Nu mă laud cu
haosul în care erau vieţile noastre, dar Îl laud pe Dumnezeu pentru minunile pe care
le înfăptuieşte în familia noastră. Prietenii ne spun că feţele noastre radiază de bucurie
şi că ne-am schimbat foarte mult. Toate acestea i se datorează numai lui Isus. De-abia
aştept să vină o nouă zi să văd ce mai mare Isus pregătit pentru noi.
Eu ştiu ce înseamnă să ajungi într-o fază avansată în consumul de droguri şi
alcool. Dar nimic, credeţi-mă, vă rog, nimic nu se apropie nici pe departe de viaţa
trăită cu Isus.
Domnul să vă binecuvânteze! A dumneavoastră soră în Cristos, Flo.

Bob Mumford-Si Apoi Toata Viata Fericiti

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bob Mumford-Si Apoi Toata Viata Fericiti

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 5

Şi apoi toată viaţa fericiţi

Traducerea din limba engleză:

Ulterior, toate trei lucrările au fost rescrise (dactilografiate) cu dragoste de fratele

Doru Motz, 6 august 2010

Odată, pe când studiam psihologia, unul din profesori a venit în clasă cu o

Se poate oare concepe ca Dumnezeu în creaţia Sa să fi format personalitatea

Acestea sunt două jumătăţi identice – fiecare

Acestea sunt două jumătăţi diferite. Observaţi

Iubirea este aceea care apropie contrariile, în scopul suplinirii şi împlinirii. De

Datorită unei înţelegeri greşite ori lipsei de acomodare suficientă, se întâmplă

Ai început să înţelegi procesul de îmbinare a celor doua jumătăţi? Uite cum,

Ai observat că supunerea în faţa soţului tău trebuie făcută ca „o slujbă înaintea

Când observă ei felul vostru curat şi modest de a vă purta, împreună cu reve-

De ce trebuie să se supună soţia chiar atunci când soţul ei nu este angajat în

Dar există o problemă, pe care aş dori să v-o amintesc: anume că soţia e

În acelaşi fel şi voi, soţilor, trebuie să trăiţi cu atenţie cu [soţiile voastre], cu

Când. în sfârşit, mi-am dat seama că Dumnezeu e pe punctul de a forma o

Domnul a poruncit ca atunci când cineva promite Domnului un lucru, fie să

Regula aceasta a avut întotdeauna un caracter obligatoriu pentru bărbaţii şi

Consecinţele acestui acord nu se lasă aşteptate:

Acum, un episcop (supraveghetor, superintendent)... trebuie să fie soţ al unei

Soţul: Amândoi eram încăpăţânaţi şi „aveam personalitate”. Amândoi a trebuit să

În mod similar, şi voi, soţilor, ar trebui să vă daţi silinţele să vă înţelegeţi

Expresia aceasta s-a încetăţenit în relaţiile noastre economice. Dumnezeu are

...(dându-vă seama că voi) sunteţi co-moştenitori ai harului vieţii (favoarea

Şi apoi toată viaţa fericiţi? Aceasta e şi rugăciunea mea!

Poate că nimic nu demonstrează mai clar valabilitatea celor discutate de noi,

S-ar putea să vă placă și