BORIS DEŞLIU

JURNAL DE AVOCAT

Cuvânt înainte.
Autorul a scris acest jurnal de-a lungul vieţii referindu-se ia activitatea
profesională conform principiului „Nulla dies sine linea”, evocând destine
umane, un adevăr al vieţii raportat la Justiţie.
Problema dintotdeauna şi de pretutindeni a justiţiet este aceea de a afla
adevărul; după aflarea adevărului funcţia logică a judecărti intră în exerciţiu.
Se încearcă în această carte descrierea cu onestitate a secvenţelor despre
această instituţie cu o viziune critică dar deosebit de obiectivă. Portretele
umane văzute cu ochtul memorialistuful aduc lucruri neştiune de marele
public cu privire la mecanismele vizibile şi invizibile referitor la toate acestea.
„Ce este adevărul?” l-a întrebat magistratul roman Pilat din Pont pe
tragicul inculpat aflat în puterea deciziei sale de a-l achita sau de a-l trimite la
moarte.
Jurnal de avocat cuprinde voinţă şi durere, confesiune cu perioade de
întunecare şi transparenţă. Şi, după cum scria poetul Ion Caraion în Cuvânt
„Mainte la placheta de versuri Zi dramatică publicată de Boris Deşliu în 1970,
se aseamănă cu alegoritle lui Ion Vinea şi, cel mai mult, cu fulguraţiile lui
Blaga, cu un Ilarie Voronca foarte mult epurat, preferând cascadelor de imagini
doar cioburi şi stropi, într-o ceremonie discretă a conştiinţei de sine.
Şi, după cum scrie profesor Victor Corcheş în prefaţa 1a Momente şi
portrete, s-a prefigurat o imagine de ansamblu a Romă. Niei de-a lungul a trei
sferturi de secol XX, dacă vreţi un trihunal moral destinat stabilirii adevărului
şi apărărit drepturilor fundamentale ale omului, un panoramic eseistic realizat
din perspectiva omului de cultură, a creatorului frustrat şi a juristului, la care
şi-au adus contribuţia toate vârstele spirituale ale lui Boris Deşliu.
Valoarea jurnalului constă în forţa adevărului dezvăluit şi în atitudinea
etică exemplară a autorului. Memoriile ca şi jurnalele sunt întotdeauna fructul
singurătăţii, putem conchide în final.
Încălcarea legii de către om este, cum s-a spus, o dramă universală; şi
eternă trebuie adăugat; din fericire pentru speţa umană, nu toate încălcările de
lege sunt cunoscute celor chemaţi să le prevină şi să le pedepsească.
— Altfel umanitatea ar fi redusă la jumătate de număr de indivizi… Ceea
ce se numeşte procentul de criminalitate nedescoperită nu se va cunoaşte,
probabil, niciodată cu adevărat, astfel încât, încălcarea legii, scrisă (şi nescrisă),
continuă într-o desfăşurare neîntreruptă pe fundalul trecerii noastre istorice şi
probabil că nici o măsură, nici o credinţă cu regulile ce le prescrie orice
credinţă, nu va putea opri această derulare dramatică din viaţa omenirii, la
care, de fapt, dogmele se referă, când arată că omul este supus greşelii. Am
putea chiar spune că aceasta este drama umanităţii, restul este, cum spune
personajul shakesperian, tăcere; iar drama cuprinde deopotrivă pe actori, cât şi
pe spectatori, pe cei ce încalcă legea, cât şi pe judecători, ei călcând legea odată
cu actul de judecată, fie prin exces, fie prin clementă, fie prin ienoranţă; sau
prin incompatibilitatea lor individuală cu actul imanent de judecare.
Pe de altă parte, cum iarăşi s-a spus, dreptul şi societatea sunt virtual
sinonime, discriminarea între legile de drept şi Iegile morale, sociale ca să le
denumim generic, este de ordin didactic şi artificială; societatea îşi secretă legile
ca sepia cerneala, printr-un proces neîntrerupt; altfel, societatea ar dispărea;
dar, ca şi cerneala sepiei care este de o compoziţie întotdeauna egală cu ea
însăşi, legile secretate de societatea umană cea evoluată, nu sunt, în ultima
analiză, decât legile secretate de acea societate cu milenii mai înainte, în altă
formă, dar în aceeaşi compoziţie; legile noastre sunt urmaşele prescripţiilor
scrise în piatră, pe cărămizi, coajă de copac, papirus sau piele; legile
contemporane sunt urmaşele vizibile ale legii celor două table, ale vechilor legi
romane, ale Evului Mediu, numele lor fiind astfel constituţii, codul muncii, legi
de: urgenţă şi legi de necesitate şi, un jurist contemporan analizând cu
rigurozitate, în lumina practicii sale profesionale, o lege edictată azi, rămâne
profund. Dezamăgit de cât de puţine elemente noi conţine norma actuală în
raport, de pildă, cu legea celor două tablel Până şi legile de procedură, ca şi
denumirile lor, sunt aceleaşi cu cele de acum două mii de ani: oferta reală o
practic azi ca avocat al secolului meu, exact în forma în care o practica şi
marele Cicero…
Ambivalenţa om-judecător este unul din factorii dramei, procedeul de
încălcare a legii fiind hipostaziat prin zeificarea momentului de judecată,
omului care încalcă legea fiindu-i atribuită o funcţie divină, pe care, ne dăm
bine seama acum, noi oamenii mileniului trei, mai bine, din ce în ce mai bine
decât oamenii mileniului doi, de pildă, omul-judecător n-o poate avea şi ne dăm
foarte bine seama astăzi cât de grave erori s-au putut face istoriceşte investind
un recipient plin cu lături cu o magistratură divină, turnând peste creştetul
celui investit ambrozie… Abia de curând s-a prevăzut, în proiectul de lege de
organizare judecătorească de la noi, proba psihiatrică pentru judecător dar,
oare, redusă la forma ei tipizată, caracteristică societăţilor dezvoltate, va fi
suficientă această probă? Actele de judecată pe care cel investit le va emite au,
se ştie, un mecanism interior, şi individual, niciodată decelabil din afară şi ţine
totodată de o imanenţă, despre care ştim câte ceva odată cu analiza lui
Immanuel Kant asupra puterii de judecare, dar încă atât de puţin totuşi şi atât
de îndoielnic, încât am putea spune că ştim că nu ştim nimic. În orice caz
omul-judecător trebuie să aibă de la natură o calitate: aceea de a se putea sta
de vorbă cu el, în accepţia sintagmei „un om cu care se poate vorbi”… Un om
cu care se poate sta de vorbă, se spune, e un om pe jumătate câştigat cauzei
tale… Nu poţi convinge decât un judecător – nu un pluton de execuţie, spune
Hemingway… Şi de câte ori, ca profesionist al barei, nu am fost în situaţia de a
pleda în faţa nu a unui judecător, ci a unui pluton de execuţie, cum a fost, de
pildă, completul de judecată prezidat de G. R., care a judecat lotul paraşutaţilor
la noi în ţară, care era dinainte convins şi abia aştepta, cum lăsa impresia, să
se termine pledoaria avocaţilor, pentru a ordona executarea inculpaţilor… La ce
mai era necesară, m-am întrebat, pentru aceasta o hotărâre judecătorească,
atâta vreme cât un singur cuvânt era de folos: Foc…!”. Nu era nici o deosebire,
astfel, în structura mititică de hipostaziere a acestor judecători de către
societatea care îi cuprindea, şi aceea de hipostaziere a indienilor, pentru care
judecătorul era ornul-şarpe sau omul pasăre!
Este deosebit de interesant a vedea mai departe, în structura dramei, că,
odată zeificat, judecătorul faptelor şi intenţiilor noastre nu mai are voie a se
deroba vreodată, în tot cursul vieţii sale, de la actul de judecată; el nu mai
poate decât ceea ce legea poate: iar legea este, cum a spus un jurist celebru,
ceea ce judecătorul spune că este… Şi astfel, lipsit de fulgerul liberului-arbitru,
cel zeificat se vede sclav al unui cerc a cărui circumferinţă n-are voie niciodată
să o sară, de fapt al unui sofism; el n-are dreptul să spună: acest caz nu se
poate da nici o hotărâre” pentru că ar fi ceea ce se numeşte o denegare de
dreptate sau un refuz al actului de judecată… E aici, cert, o altă faţă a dramei
în care judecătorul este protagonist, silit fiind să dea neapărat o hotărâre…
Care este, în absenţa convingerilor lui intime că, de fapt, nu se poate da o
hotărâre, procesul raţional de deblocare şi care este, în acest caz, valoarea lui?
O formă specială de impas îl întâmpină pe judecător, atunci când el
ajunge la convingerea de a pronunţa o hotărâre Într-un anume sens (al
vinovăţiei inculpatului, de pildă), dar are îndoieli cu privire la aspectul
universal-valabil al actului lui de judecată după etaloanele gândirii raţionale,
pentru că orice hotărâre judecătorească rămasă definitivă devine un act valabil-
universal… Ce va face, deci, judecătorul când are dubii? Dubiis abstinendum,
spune adagiul latin.
— Dar vă pot mărturisi că în practică lucrurile nu se petrec niciodată
astfel: ce fel de calificativ ar căpăta un judecător care, din zece dosare judecate
într-o zi, s-ar abţine în opt? Şi, de altfel, la scară naţională nici nu e cu putinţă
pentru mersul a ceea ce se numeşte într-un stat maşina justiţiei; am văzut, în
cariera mea de apărător de aproape cincizeci de ani, cel mult trei judecători
sceptici, ajunşi la această formă superioară de filosofie care se numeşte
îndoiala în practica lor, dar am văzut în schimb mii de judecători debutând în
cariera lor ca sceptici şi ajunşi pe parcurs la rigiditate şi dogmatism şi ajunşi la
senectute ca izvoare de dezordine şi legiferând instituţii, cum s-a spus, de un
dogmatism inedit şi de injustiţie în interpretarea ce au dat-o legii, şi cu
pregnanţă această activitate a ieşit în evidentă în procesele criminalilor de
război. Am apărat, între altele, într-un asemenea dosar, pe un locotenent de
rezervă, D. A., dosar invadat de dubii – în care inculpatul era acuzat că trecând
cu regimentul său, în campania din Basarabia în 1940, ar fi comandat crime
împotriva populaţiei evreieşti din acea localitate; am făcut dovada parţială că
ofiţerul era, în perioada încriminată, în spital, rănit – am făcut dovada parţială
că regimentul său participase la lupte, dar pe altă direcţie şi nu atinsese
teritoriul comunei în cauză; apoi, era el ofiţerul înalt, cum îl descriau martorii,
care a ordonat foc împotriva populaţiei evreieşti? A fost masacru comis de trupe
româneşti? Şi aşa mai departe; din cauza iipsei de documente, arse sau
pierdute pe front. Din cauza lipsei de martori, care n-au supravieţuit pentru a fi
confruntaţi cu cei aduşi de acuzare, pe de altă parte; iar pe de altă parte, cum
am spus, din cauza dogmatismului judecătorului, care trebuia, în acest caz, să
se retragă din dosar pentru motive subiective, fiind evreu; însă nici o altă
perioadă din istoria justiţiei româneşti n-a fost mai crudă, mai echivocă, mai
discutabilă decât aceasta studierea dosarelor criminalilor de război va fi un
izvor de excepţionale învăţăminte şi revelaţii istorice, dacă studierea va fi
vreodată cu putinţă, pentru că în aceste dosare nici alibi-ul clasic nu mai
funcţiona, deşi, cum se ştie, alibi-ul demonstrează prin el însuşi – fără
coroborare cu alte probe – neparticiparea celui inculpat la fapta ce i se pune în
sarcină, prin absenţa sa de la locul faptei, deci nevinovăţie; ca şi cum republica
se afla în pericol, tribunalele de acest soi păreau a nu avea decât o singură lege,
sau n-aveau niciuna„, la fel cu tribunalele Revoluţiei franceze, despre care Al.
Dumas-tatăt scrie: „Tribunalul revoluţionar avea o singură lege de bază – legea
salvării publice: el fusese înfiinţat de un pastor protestant, Jean Bon Saint
Andre, care se făcuse marinar – şi de medic, Levasseur, susţinuţi de
Combaceres, juristul!”
Dacă citezi azi Legea nr. 312 din 21 aprilie 1945 (înregistrată sub nr.
1381) publicată în Monitorul Oficial, partea 1. An CXIII, nr. 94, 24 aprilie 1945,
p. 3.362-3.364, aşa numită a criminalilor de război, emisă prin „raportul
ministrului nostru secretar de Stat la Departamentul Justiţiei nr. 36.965 din 2
aprilie 1945, cum se precizează în preambul, vei observa, chiar fără a fi
profesionist, că în art.1 şi art.2 era prevăzut a fi trimişi în judecată totalitatea
oamenilor de stat, a generalilor şi a politicienilor cu activitate în viaţa publică şi
de stat a ţării, cu mai mulţi ani înainte de 1940 (art.2 litera a)! Ceea ce era mai
mult decât normele după care au fost judecaţi la Nurnberg criminalii de război
hitlerişti; iar prin redactarea vagă, intenţionat vagă, a conţinutului literei b şi c
din acelaşi articol, s-a creat posibilitatea ca să fie introdus arbitrariul în
urmărirea, cercetarea şi condamnarea acelor categorii de învinuiţi la care
aceste texte se referă; legea este creaţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, personaj
pentru care s-au stors câteva lacrimi în istoriografia de după 1989, dar pentru
care nu trebuie stoarsă nici o lacrimă şi nici măcar un suspin: cu privire la el
trebuie să amintim ceea ce Churchill a răspuns când a fost întrebat cum
consideră executarea unor complotişti hitlerişti de către Hitler: Nişte câini,
mâncaţi de alţi câini! Cu legea criminalilor de război – şi cu modul în care a fost
ea redactată şi aplicată la noi – a intrat în justiţia noastră perioada legii fără de
lege şi a acuzării al cărei prototip era Vâşinschi.
Am ascultat, în vremea despre care vorbesc şi în care mi-arn desfăşurat
activitatea de apărător, mii de rechizitorii (şi am văzut mii de hotărâri
subdiacente acestor rechizitorii, în care sintagma vâşinschiană, fără relevanţă…
„ era, ca o obsesie, folosită pentru orice probă de dezvinovăţire ar fi fost adusă;
ea era astfel etichetată de procuror, respectiv de judecător… Era „fără
relevanţă„ dacă inculpatul nu fusese niciodată la locul crimei; era „fără
relevanţăă„ dacă incutpatul se afla în spital Ia data când s-a petrecut faptul,
era „fără relevanţă„ faptul că între locul unde se afla spitalui şi comuna unde s-
a petrecut masacrul erau câteva mii de kilornetri, era „fără relevanţă„ faptul că
planul de luptă al regimentului, din care inculpatul făcea parte, nu atingea
comuna unde se petrecuse masacrui, între comuna în cauză şi regimentul
respectiv fiind o distantă de trei ori cât România… Părea că silogismul judiciar
îşi epuizase forţa logică şi că singura argumentare a unei hotărâri poate fi
sintagma „fără relevanţă”, sintagma care nu spune, de fapt, nimic, dar ea
reprezenta acum o formulă sacrosantă, fiindcă ieşise din gura celui care
devenise procuror general al URSS, şi pe care acesta o folosise întâia oară la
procesul iinscenat împotriva Cristian Rakovski, numărul doi în ideologie după
Lenin, şi care, invocând în apărarea sa, pentru a evita decapitarea, îndelunga
lui activitate social-clemocrată şi forţa armăturii sale ideologice în făurirea
PCUS, primise, din partea acuzatorului Vâşinschi, răspunsul: este fără
relevanţă… Insă, oricum s-au petrecut lucruriie în acest proces în URSS, vorba
tui Churchill rămâne valabilă şi pentru acest caz: Nişte câini, mâncând alti
câini. _ La o apărare de două ore de argumentare şi în fata a zece contra-probe
materiale, în disculpare, procurorul se ridica alene în picioare şi, cu un glas
stins, ca şi cum ar fi fost la capătul puterii luptă inegală cu inculpatul, sau cu
o voce de 'stentor, zicea: e fără relevanţă!
— Atât, şi nici o vorbă în plus! Era fără relevanţă dacă inculpatul făcea
zece ani de închisoare sau urma să ispăşească pe viaţă pentru o faptă pe care
nu o comisese sau pentru o învinovăţire fără vină.
Concomitent cu judecarea crimelor de război – şi mai înainte de a începe
judecarea acestor crime, Lucreţiu Pătrăşcanu desfigurase fata justiţiei
româneşti, prin practica sistemului absorbţiei mai întâi, luarea adică de către o
instanţă superioară sau una excepţională (creaţie ad-hoc comunistă) de cauze
penale, care trebuiau rezolvate numai într-un anume sens; e vorlda de decretul
nr. 132/1952, modalitate pe cât de ingenioasă, atât de diabolică de a Iuă din
mâna unui judecător drept şi a o înmâna unuia dispus la concesii, în sensul
clăunător al cuvântului; Ministerul de Justiţie devenise, cum spunea Dickens
despre starea de lucruri asemănătoare din Anglia vremii lui, „Ministerul
Digresiunilor”, sistemul de judecată prin care cel ce denunţa pe altul de
comiterea unei infracţiuni similare aceleia pentru care el însuşi este adus la
judecată, şi prin care el devenea imun la pedeapsă, a dat naştere la delaţiuni în
lant, la falsuri în lant, pentru că anchetatorii puneau, în context, la dispoziţia
infractorilor nume de infractori prezumaţi sau pur şi simplu se întocmeau
procese verbale cu nume de infracţiuni fictive, în schimbul primelor pe care le
primeau sau al sumelor ce se încasau prin corupţie de la cei ce erau denunţaţi
în aeest fel; în acest timp al denunţurilor zeneralizate şi încurajate de stat, care
lua partea substanţială din afacere, liberând din subzistenta sa, totodată,
puşcăriaşii denunţători, cine mai sta să ţină socoteală dacă cei denunţaţi în
acest mod existau într-adevăr şi dacă cei ce existau realmente zomiseseră
infracţiunea pentru care erau denunţaţi; în fine, dacă existase vreo urmare,
adică dacă aceştia fuseseră judecaţi şi pedepsiţi? Astfel, averi imense s-au
strâns în acest timp; bunuri, agonisite cu muncă, au trecut, şi au rămas,
apărând la suprafaţă după Revoluţia din decembrie 1989 sub forma
capitalurilor investite în întreprinderi private, care au devenit, cum se ştie,
odată mandatul încheiat, o hună stare inexplicabilă, dar durabilă şi
impunătoare… Şi ca şi cum aceasta nu ar fi fost de ajuns, tot Lucreţiu
Pătrăşcanu este şi autoruf Legif de urmărire şi sancţionare a celor vinovaţi de
crime de război sau împotriva păcii ori umanităţii, faimoasa Lege nr. 291.
'inregistrată sub nr. 1716, dată la 15 august 1947 şi publicată în Monitorul
Oficial, partea I, an CXV, nr. 189. Din 18 august 1947, p. 7423-7425, care,
părându-i-se ministrului de justiţie că Iegea privind crimele de război din 1944
nu era suficientă pentru eulpabilizarea tuturor categoridor sociale
neocomuniste din ţară, cuprindea, în art.1, aliniatele a-b-c şi în art.2. Alin. A şi
b, temeiuri pentru sancţionarea tuturor celor ce fuseseră şi erau împotriva
înrobirii ţării şi transformarea ei în lagăr comunist, legea având, prin lipsa
prevederii clasice că ea intră în vigoare la data publicării şi prin referirea ei la
faptele ale trecutului, efect retroactiv! Mai mult decât legea criminalilor de
război din 1945, legea de care vorbirn a fost cuţitul ghilotinei pe care a fost
aşezată naţiunea romană de la 1947 încoace, spre desfiinţarea ei… Iată de ce,
nici o lacrimă, nici un suspin pentru „teoreticianul”, „visătorul”, etc, etc.,
Lucreţiu Pătrăşcanu, care, judecat de ai lui pentru rele lor, urma, pentru aceste
creaţiuni din timpul ministeriatului lui, să fle, după Revofuţie, judecat, cu
adevărat şi pe dreptate, de poporul român, într-un dosar în care ca părţi civile
ar fi figurat milioane de victime.
Dar să vedem rnai departe, încă şi încă, ce se mai poate şti despre
Lucreţiu Pătrăşcanu, comwnorat, prin anii 1992, prin naivitate şi neştiinţă,
chiar de către opoziţia care a fost întâia victimă a sărbătoritului_
În nici o ţară din lume nu poate fi cineva pedepsit de justiţie, dacă nu
există în legislaţia ţării respective un text direct, explicit, expres, care
încriminează, adică consideră şi caracterizează o faptă oarecare ca fiind în afara
legii; adică, nici o pedeapsă fără text de lege… Contrar acestui principiu
universal, în perioada lui Lucreţiu Pătrăşcanu, dregător la curţile comuniştdor
cu dreptatea, a început şi s-a perfecţionat, prin opera sa directă, aplicarea
sistemului de pedeapsă fără text penal, argumentându-se că deşi pentru cutare
faptă nu text penal, ea poate fi totuşi pedepsită prin analogie, adică un text
vecin, ca să spunein aşa, Cu infracţiunea cârc nu e g-e'ăzută a fi pedepsită de
nici un text; exemplificând, dacă există un text pentru Iuare şi dare de mită, el
poate fi aplicat şi acolo unde, fără vreo legătură cu serviciul său şi fără ca să
existe vreun interes al celui ce a făcut donaţia, funcţionarul să poată fi pedepsit
totuşi pentru primirea (şi cel ce a donat pentru darea) unui cadou, iar faimosul
art.1 al. 3 din Codul Penal autorii de specialitate punându-se de îndată pe
treabă, pentru a dovedi, în ditirambe, genialitatea tezei pătrăşcaniene, ar o
hărnicie cum se spune, demnă de o cauză mai bună. Până ia 29 februarie
1956, când, ministrul fiind expediat în ţărână, s-a putut observa (cum se scria),
în sfârşit, că analogia era atât de odioasă (că ea a justificat ceea ce nu putea fi
justificat nici un fel, că cra extinderea îneriminării, că măsluia îa loc să
interpreteze textele de lege), încât, în ziva de 1 rnartie 1959, la orele 8,30, când
instanţele de judecată au început să funcţioneze, în acea zi, în Republica
Populară Rornănă, s-a decis înmormântarea analogiei, cu toată discreţia cu
putinţă…
Mă gândesc, acum, cât trebuie totuşi să fi plâns la moartea analogiei un
judecător neolitic, M. P. (şi alţii ca el), care ajunsese a aplica un text prin
analogie unor fapte pentru care exista text, numai pentru a pronunţa o
pedeapsă mai grea decât prevedea textul care trebuia legalmente aplicat! Avea
acesta un sistem de relaţii logice în capul lui, care sfida orice sistem iogic,
uimind chiar pe un Kant.
— Şi era atât de funciar rău, şi atât de ignorant, părând că nimic din
domeniul juridic nu se imprimase pe circumvoluţiunile creiemlui său; lar când
se ridica în picioare pentru a pronunţa o pedeapsă care, de cele mai multe ori,
era cumplită în raport cu fapta: patru ani închisoare pentru că un agent
adrninistrativ din piaţă a primit doi ardei, 5 ani închisoare pentru furtul unei
pâini, iradia din lăuntrul Iui un fel de iluminaţie din tartar şi era plin de rânjet
pronunţând o pedeapsă care, în loc să educe, trauma ziza fără speranţă… Cum
spune, din nou, Al. Dumas-tatăl, vorbind despre tribunalul revoluţionar. Prin
care j-ildecătorli ce-lcompuneau au ajuns Ia propria Ior pieire „Nouă judecători
numiţi de Com entie 'Of judeca pe cei ce vor fi trimişi în faţa lor, prin decret al
Conventlei: nici o instrucţiune în prealabil; nici un jurat: adrnise toate
mijloacele pentru dovedirea
Se vor urmări nu numai cei ce comit abuzuri. Dar şi cei care Ie părăsesc
(serviciile) sau le neglijează: cei care prin purtarea Ior, cuvintele lor, sau
scrierile loR. Ar putea deruta poporul; cei care, prin vechile lor posturi.
Arnintesc prerogativele asumate abuziv de despoţi.
Sala tribunalului va f în permanenţă un membru care să primească
denunturiIe„… Şi aceasta, în timp ce, ca şi la noi acea vreme, timp, viaţa
împingea gloata fără speranţă, mai departe, cum spune acelaşi autor:…
„Oamenii aceştia ai teroarei şi ai sângelui se regăseau seara în lume şi vorbeau
despre isprăvile lor nocturne ca despre nişte nopţi pierdute în petreceri.”
Multe dintre legi sernănau în acea vreme la noi cu legea vagabondajului
din vremea lui Charles Dickens: ele creau infracţiuni şi infractori, îi defineau şi
îi clasau: iar închisorile noastre semănau cu casa datomicilor Marshalsea din
vremea acestui autor, în Anglia. 0 astfel de lege a fost la noi decretul 53, care a
rămas în vigoare până la Revoluţia din decembrie 1989, şi chiar după aceea, o
lege de fumisterie, de acoperire cu furn legislativ a mizeriei generale morale şi
fizice în care ne aflam şi în baza căreia, prin procedură de urgentă şi cu
instituţionalizarea unei mascarade de judecată şi de căi de atac, în flecare
dimineaţă, la tribunal, erau aduse cohorte de indivizi într-o stare jalnică, femei
scufundate social şi minori naufragiaţi, dar, printre aceştia, în mod sistematic,
şi tocmai datorită acestei fumisterii, protestatari politici, grevişti, cei ce lipiseră
pe întuneric afişe de protest anticornunist, cei ce fuseseră perchezitionatl! A
domiciliu şi, cum se practica de către cei ce făceau percheziţii, furaţi de ultimul
bun pe care îl aveau şi care zazereaseră să se opună sau să. Strige împotriva
acestor tâlhării wfaise în nume [e legii, cei ce fuseseră bătuţi barbar de către
ztcditieni şi aruricati în stradă ca şi cum s-ar fi bătut între ei şi ca urmare, în
raziile de no. Gpte, noapte de noapte, prin aceste cohorte se aglutinau;
anchetaţi (ca să spunem aşa, peste noapte şi Mcadrati legalmente ca
vagabonzi); aduşi la ziva ce urma anchetei; judecaţi fără să poată. Lua. X-
41tact cu familia sau cu un apărător în chip firesc, ci doar alx-arati, în fugă,
vreme de câte un minut fiecare, din oficiu; inănd cale de atac pană a doua zi şi
un fel de supra-recurs a neia zi.
— Aceasta era legea 53 despre care nu s-a spus decât preambulul a ceea
ce va trebui să se spună de-acum înainte: vorn putea şti de-acum înainte, cum,
cu această plapumă murdară, care a fost legea 53, şi câte proteste politice au
fost dero
; câte victime au murit în închisoare şi în lagăre, cu eticheta vagabonzi
care nu şi-au putut justifica existenta prin rnuncă, Mar care erau, de fapt,
anticomunişti; cât de covârşitor această. E-ze a împins tineretul rorriân la
emigraţie, şi, nu în ultimul cine a fost judecătorul care a refuzat să distingă
între un azabond şi un protestatar anticomunist pe parcursul funcţionării legii?
E greu de înţeles cum s-a putut petrece o astfel de justiţie în tara noastră, tară
în care au fost rnagistrati iluştri în trecutul actului românesc de dreptate; un
lon Adam, menlionez aici şi în legătură cu acest decret de care vorbim, pentru
că el a fost simţitor, şi ca om şi ca scriitor şi deopotrivă şi ca magistrat, la
durerile oamenilor, şi care, într-o vreme de mişcări nb-ăneşti pentru pământ,
judecându-i, a refuzat să gândească în acest fel la un popor ce îi era trimis în
judecată ca vagabonzi.
Ca şi cărţile, dosarele îşi au şi ele soarta lor şi, chiar după ce cele două
coperţi a! E unui dosar s-au Mchis definitiv, ca nişte lacăte, peste actele
dosarului, după ce apoi sunt duse! A pivniţă şi depuse în rafturi adânci, cu
mult sub nivelul Dâmboviţei care curge pe lângă Palatul Justiţiei din Bucureşti,
dosarele îşi continuă viaţa lor secretă de acum înainte, în osuarele lor din
subsoluri…
O arhivă a unei instanţe judecătoreşti este istoria mentaWaţilor sociale în
primul rând; a da la topit a arhiNă judiciară e ca şi cum ai da la topit
documentele cronicăreşti: este a lipsi istoria viitorului de hrana ei de toate
zdele. Şi de aceea dispoziţia dată de autorităţile comuniste, ca orice arhivă să
fie dată la topit după o trecere de 7, CCe ani de la existenta ei, este un atentat
la memoria, şi deopotrivă la anticiparea istoriei unei societăţi, a unui popor.
Documentele…
Trebuie să recunosc cinstit, cum scrie Pierre Chenal în „Ultima Furtună”,
că de mai mu e ori am fost ispitit să las totul baltă şi să renunţ la această luptă
care întrecea orice măsură şi dura o eternitate.
Mi s-a întâmplat de multe ori ca, în drum spre Tribunal, să mă întreb
dacă mai merită să mă duc la procesul pe care îl aveam de susţinut, după cum,
de multe ori, după ce plecam din Tribunal, şi după ce cunoşteam rezultatele
muncii mele de apărare din cursul zilei, adică după pronunţarea în dosarele în
eare mă judecasem, să mă întreb dacă mai merită să mă întorc la birou la orele
de consultaţii şi să continui eforturile de apărare a oamenilor, sau dacă nu este
mai bine să arunc ia primul coş de gunoi tot balastul ce-l purtam cu mine sub
formă de coduri de legi, acte doveditoare, agendă, concluzii scrise ce îmi
furaseră zile, nopţi şi săptămâni de vială şi să plec în neştire, oriunde, fără
speranţă, întunecat.
Am fost avocat pledant.
Am practicat această profesiune aproape o jumătate de secol: în fiecare
zi, începând cu deceniul al patrulea al nefericitului veac XX, m-am Îndreptat în
zori senine sau prin ceaţă ca vata, pe ploi torenţiale sau prin nămeţi cât omul,
sau pe furtuni nemiloase de nisip, care ro. Ă orbeau, spre Palattil Justiţiei din
Piaţa Unirii, în Bucureştiul României şi, pe măsură ce mă apropii, săgeţile, de
pe acoperiş ce par de oţel, se desluşesc a fi de tablă, şi pătrund întunecatul
Palat pe al cărui fronton central stă Justiţia legată la ochi.
Clădirea colţuroasă, cenuşie ca un castel în stare incipientă părăsire, cu
formele ei ostile, ascuţite, în dimineţile limpezi,.7… Znbre, în amurguri; dacă ai
putea să storci piatra şi marmura ei, curge ţăcrămile izvor ale celor ce au trecut
printre zidurilc
Iar deasupra intrării pentru justiţiabili, deşi nescrisă, stăruie narcă
dantescul: „I ăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi aici”.
Traversez, ca să ajung acolo, Piaţa.
Am traversat-o în anii începutului profesiei, piaţa opulentă care se
etalauIn etaje fructele şi cărnurile.
Am traversat-o în pragul celui de al doilea Război Mon negustori groşi, cu
dulame şi cizme, în dimineţile reci, acum marfa pe terezie cu gesturi cu care
bijutierul 1.
— Ancă pe cântar o boabă de jad, cu atenţie şi parcimonie, vând cu
dispreţ gologanii ce li se numărau şi care se anemiau cu fiecare zi.
Am traversat-o în timpul războiului şi am văzut oamenii care se plantau
la uşa prăvăliei eu o zi înainte, în aşteptarea mărfii precare, spre a putea
cumpără câteva kilograme de cartofi, 2ameni părând, în zori, fantome epuizate
de aşteptare şi ger.
Am traversat-o în anii gravi ai foamctei din 1947, când mă întrebam
dacă, la întoarcere, voi putea cumpăra un kiloffam de mălai cu ceea ce
realizasem în cursul unei zile.
Am traversat-o apoi, în noua sa tinereţe, când iarăşi cărnurile
însângerate atârnau în vitrine, patiserille îşi trimiteau departe aromele lor,
grătaruI cu mici itnplinea un paradis artificial şi am văzut-o apoi scăzându-i pe
fiecare an strălucirea, până când în vitrine nu se mai putea expune nimic, iar
în magazin se găseau numai andive, banane, whisky; vânzători pasivi priveau
încrâncenaţi la cei ce se plimbau prin faţa lor fără să cumpere ceva.
De fiecare dată ştiam cum vor fi hotărârile judeeătoreşti, mai blânde sau
mai aspre, după opulenţa sau sărăcia pieţei, iar în zilele grave îmi dam seama
că nu pot nutri, pentru cei pe care urma să-i apăr, nici o speranţă întcmeiată
care ar fi urmat să se reflecteze în viitor.
Pe Calea Rahovei, pe care se află Pălătui de Justiţiei, grupuri de
Împricinaţi aşteaptă deschiderea porţilor. Puţini au un început de zâmbet pe
obraz, aproape toţi sunt crispaţi, frământaţi şi fremătând. Probleme; care i-au
măcinat poate ani de zile şi nu i-au lăsat să se odihnească nopţile, îşi aşteaptă
în această zi, sau ia un termen viitor, dezlegarea, şi în aflarea soluţiei s-au
azvârlit afară în zloată, vânt sau arşiţă.
Câţiva sunt experimentaţi sau blazaţi pur şi simplu; cei mai mulţi sunt în
pragul unee experienţe inedite, iar unii dintre ei, vietime ale sorţie, nu vor
realiza decât mult mai târziu, sau poate niciodată, semnificaţia momentului.
Ca să poţe intra în Tribunal la deschiderea uşilor, trebuie deseori să dai
din coate; unii, abia intraţi, ies repede, contrazişi de cine ştie ce Irnprejurare
neaşteptată în pricina lor, şi îi vezj pe unii dintre ei făcându-şi cruce cu ochii la
ctitoria Domniţei Bălaşa Brâncoveanu de peste drum. N-o să se avânte a doua
oară în locurile unde şi îngerii se temeau să calce (cum spunea) ohn
Galsworthy), Mă arunc în forfota umană a zelei care începe, păşind pe cele
câteva trepte interioare şi, abia intrat, asist la următorul posihil dialog:
Unul: „Am pus mâna pe tine, nelegiuitule1”
Altuf: „Eşti un sicofant!”
Altul: „Las', că ai să-ţi prirneşti acum pedeapsa!
AltuI: „Voi dovedi ticăloşiile pe care le-ai săvărşitl” Altul: „Trage la sorţi
mai întâi procesul meu!”
Altul: „Târâtura ce eşti, hai cu mine la tribunal!” Altul: „Nu mă strânge de
gât!”
Dacă n-ai ştii că dialogul e scris de Lucian din Samosata acum două mii
de ani (Lucian de Samosata – „Scrieri alese” – Ed. II, traducere şi note de Radu
Hâncu Cuvânt înainte de Sandu Diamantescu, Bucureşti, 1983 Editura
Univers – Pag.271), aş putea să jur că este scena pe care o întâmpin acum, cu
mici deosebiri, Ia intrarea în Palatul de Justiţie.
Intră tineri eleganţi sau cu o eleganţă dreasă în vederea disputei la care
urmează să participe, adolescenţi tunşi zero – dovadă a recentei lor liberări din
Închisoare, femei cernite în căutarea unui anotimp dispărut prin moartea
violentă a soţului sau a fiului, bătrâni târâţi pe treptele de piatră ale intrării
sau aduşi pur şi simplu în cărucior, foşti ocnaşi în căutarea unor cute
neluminate ale experienţei lor anterioare, cei care „n-au alt viitor decât
momentul prezent” cum spune acelaşi John Galsworthy, reprezentante
inclasificabile ale sexului slab, „doarnne zonoreice” cum le numeşte James
Joyce în Ulise, escroci cu blănuri la guler, cuţitari declaraţi, prostituate, indivizi
cuceriţi definitiv de alcool, martori de meserie veniţi în scopul de „a da ajutor”
să se obţină o hotărâre care nu va corespunde adevărului, şi care, uneori, şi
destul de adesea, din nefericire, nu va mai putea fi modificată po calea
recursului, provinciali dezorientaţi întrebând mereu pe cineva, fărani din
colţuri Mdepărtate ale Eării, în porturile lor tradiţionale, sperând într-o ultimă
îndreptare, în faţa instanţei supreme, a cauzei lor pierdute, criminali eliberaţi
provizoriu şi indivizi cu ochii tumefiaţi, invalizi, femei bătute de bărbaţii lor,
barbar, însângerate şi cu obrazul de nerecunoscut, convoaie complete de ţigani
şi ţi- 9.
— Ănci de toate vârstele însoţite de copii abia mergând, cu toate ţizăncile
purtând în braţe sugari, convoaie murdare, gălăQioase, cu scandai din primul
minut al dimineţii, eterni clienţi ai justiţiei, împotriva cărora nu am putut să
constat în întreaga practică profesională vreo eficienţă a legii sau vreo
Îndreptare din partea lor, afiaţi perntanent în eapitolele codului penal, de la
crimă la parazitism şi de la spargeri la ultraj cu violenţă, de ia viol la tâlhărie,
pe un fond neschimbat de analfabetism şi recalcitranţă, şi mi s-a întâmplat,
intrând, să trebuiască să evit un grup în mijlocul căruia un soţ îşi bătea soţia,
venită în susţinerea unei acţiuni de pensie de întreţinere pentru copiii
abandonaţi de agresor, şi a trebuit în câteva rânduri, urcând scările, să evit o
baltă de sânge rămasă acolo în urma unui asemenea incident, prelungită pe
scări şi pe coridoare, sau să ocolesc un grup în care componenţii lui îşi adresa
insulte incredibile, sclipind în vulgaritatea şi expresivitatea lor.
Si în timp ce sălile vaste şi lungi, coridoarele tăcute până atunci, încep să
se populeze, la capătul lor dinspre subsolul Tribunalului, se văd apărând
coloanele de arestaţi, îmbrăcaţi în costumele lor vărgate, cu cătuşe la mâini, iar
unii cu lanţuri grele la picioare, talonaţi de miliţieni tincri, zornăind metalic şi
înfundat, ca o muzică ce urcă de la subsol la etaj, înfiorată, iar ecoul lor umple
până la urmă sala paşilor pierduţi, intălţându-se până la bolta Palatului,
prevestire urâtă pentru cei ce pătrund acum în sălile de judecată. Despre
această lume se poate spune, aşa cum spunea Shakespeare în Antoniu şi
Cleopatra, că (lumea, lipsită de Antoniu) „lumea… Nu-i cu nimic mai bună
decât o cocină”.
De dis de dirnineaţă, de când se deschid porţile rnari şi până în jurul orei
10, pe poarta de pe Calea Rahovei mai întâi, şi apoi, treptat, şi pe poarta de pe
strada Danielopol, pătrund valuri de oameni şi ies valuri de oameni; rareori
sâmbăta sau în ajunul unor sărbători, şi eâteodatăi în unele zile, în chip
inexplicabil, şi contrazicând deodată statistica, sălile Palatului Justiţiei au
aspectul unor săli de instituţie obişnuită, cu un anumit 1 număr de solicitanţi
care îşi caută în linişte rezolvarea unor probleme personale într-o atmosferă de
instituţie obişnuită, cu avoeaţi stând liniştiţi de vorbă, şi această atmosferă
contrariază climatul fierbinte, încărcat de patimi, crispat, tensionat, cotidian,
din temphil dreptăţii.
În jurul anilor '40, când am început practica profesională, şedinţele de
judecată începeau la ora 10 dimineaţa şi se terminau, de lege, la ora 14, când,
în caz că mai erau cauze de judecat, ele se amânau pentru „lipsă de timp”. Pe
poarta Tribunalului, care era atunci pe partea dinspre cheiul Dâmboviţei,
apăreau în jurul orei 10 femei elegante, sau femei înzorzonate, bărbaţi cu
pălărie pe cap întotdeauna, gravi şi plini, ţărani cu chimir sau ţărani pauperi
pentru care foamea nu era o noţiune livrescă, mari negustori şi mari
proprietari, iar în anii ce au urmat imediat deceniului '40, comercianţi în
hainele lor strâmte şi lucioase, condamnaţi fără a fi fost judecaţi, iar la Secţia
Xotariat staţiona de regulă, ca şi la Secţia Comereială, (ambele
funcţionând în Palatul mic de pe Danielopol, unit atunci printr-o arcadă, care
semăna cu Puntea Sespinelor, de Palatul mare), o mulţime de oameni care mi
s-au părut atunci, şi mi-am confirmat ulterior părerea prin mersul istoriei, că
trăiau în afara ei, o mulţime de oameni veniţi pentru a perfecta vânzări şi
cumpărări de moşii, străzi întregi parcetate şi vândute cu bucata, convoaie de
şlepuri cu cereate, sonde, mine şi păduri, case, ţocuri virane, locuri de veci,
vile, parcele din plaja mării, ->oteluri; unul vindea o jumătate dintr-o comună
suburbană a Bucureştiului; altul cumpăra o mină de marmură; se scoteau
banii dintr-o valiză şi se numărau într-o numărătoare care: ărea că va dura Ia
infnii. Avocaţi specializaţi în această 7.; _mură a Justiţiei redactau actele prin
care se consacrau tran şi glasul lor, răsunând din biroul deschis al
dactilografelor când dictau, se auzea până departe pe coridoarele Palaruhri, ca
o trâmbiţă a victoriei telurice; în timp ce alţii, comercianţi victorioşi, ieşeau din
salite Secţiei Comerciate, de unde mai ieşea, strecurându-se ca o umbră,
privind în jos şi coborând scara ameţit, câte unul care fusese declarat în stare
de faliment şi care ştia că îl aştepta de acum înainte declasarea.
— Pauperizarea famitiei, lipsa de hrană pentru copii şi, ia tot pasul,
dispreţul şi neîncrederea foştilor săi clienţi, furnizori, lucrători. A fost declarat
în stare de fatiment! Spuneau oameni în urma lui şi, de acum înainte,
comentariul acesta îl 'a urmări la tot pasul, deşi, poate, comerciantul plătise cu
acest preţ nepriceperea lui sau lipsa de scrupule ale cornparşilor săi. Când
ajungea acasă, în fata locuinţei în care abia se hotăra să intre, privind casa,
gândul său dintâi era să o vândă ca să se sarveze, dar rareori putea să mai
revină pe linia de plutire.
Veştile războiului european care începuse; veştile şi tăţile războiului ce î1
ducea ţara împotriva voinţei ei, nefericitele perspective ce se conturau pentru
toate clasele ca urrnare a acestui război, pierderile umane pentru ţară şi pentru
fiecare familie, se părea că nu mai au nici un ecou pentru mulţimea ce
tranzacţiona în faţa Secţiei Notariat a Tribunalului; avocaţi importanţi, cu
nume de rezonanţă istorică, sau cu nume realizate prin pregătire şi reputaţie,
urcau scările Tribunalului gravi, eleganţi, cu genţi de lac şi cu o suită de
secretari şi venirea Ior, apariţia lor în sălile de şedinţă crea pârtie în mulţime,
care, plină de veneraţie sau de teamă, se dedea la o parte din calea maestrului,
pe care aveau, poate, adversar.
Avocaţi, activi, harnici, pregătiţi şi care se bucurau de încredere oarbă
din partea clienţilor lor, alergau şi se zbăteau tot timpul pe sălile Tribunalului,
pentru a realiza un drept, sau a împiedica realizarea lui dacă era cu putinţă, în
serviciul nedezminţit al interesului clientului.
Şi toată această activitate se mişca pe fundalul unui război pustiitor şi
funest, şi care abia după câtva timp a început să trezească la realitate masa
celor ce umpleau zi de zi sălile Tribunalului, la o realitate incredibilă.
Orice tânăr absolvent al ştiinţelor juridice trebuia să înceapă., dacă dorea
să profeseze avocatura, prin a face secretariat la un maestru, fie de un mare
calibru, fie la unul de cartier. Confirmarea implfcită ca avocat cerea să aibă
relaţii în masa cetăţenilor, să aibă, mai întâi, îmbrăcăminte onestă, posibilităţi
proprii de rezistenţă! A cheltuielile de regie şi de Întreţinere, iar locurile bune de
secretariat erau ocupate de absolvenţii care aveau ei înşişi un nume cu ecou, şi
care stăteau în această postură rentabilă ani şi ani. Erai onorat să duci servieta
maestrului cu mare pondere în justiţie. Dar această prestaţie nu o puteai
obţine decât dacă dovedeai, prin familie sau avere, o pondere proprie, iar când
ajungeai ca maestrul să-ţi încredinţeze susţinerea unordosare în exclusivitate
1nsemna că ai promovat printre durităţile realului ca printre nişte stânci. Pur
şi simplu, dintre cotegii mei de facultate, un număr destul de ridicat nu găseau
nici un loc, cât de cât notabil, şi ani întregi s-au zbătut intre realităţi şi visuri,
cei mai mulţi dintre ei abandonând lupta şi intrând în administraţie, justiţie,
învă departe dc lumea dezlănţuită a Tribunalului. Printre wzeştia erau şi colegii
cărora familia le pregătise toate pentru confirmarea ca avocat: aveau un birou
capitonat, fotolii de piele şi o bibliotecă prestigioasă legată în piele, o de
aşteptare, un telefon şi – aflaţi în inima opulentei sociale şi a unei clase avute –
nu le lipseau relaţiile sociale. Când mă duceam la aceşti colegi, mă convingeam
de efortului meu de a deveni avocat, în faţa unor potenţe pe aceşti colegi 1e
puteau desfăşura, ca un avans dat unui zompetitor înaintea mea, şi luni întregi
mă zbăteam în dez teri interioare şi descurajare. Printr-o soartă potrivnică lor şi
prin neşansă pentru unii, pentru alţii dintre aceştia printr-o iotare a naturii
care îi făcuse mai putin curajoşi, îndrăzneţi sau N.orbitori, în fine, prin mersul
şi desfăşurarea istoriei, aceştia au abandonat lupta şi au trecut în alte profesii,
şi pe unii dintre et i-am întâlnit, mai târziu, Într-o stare de avansată mizerie
făcând să mi se strângă inima la gândul că am în pe şefii promoţiei mele, sau
pe cei ce au început în c.
— Onditii de excepţie profesia. Într-o iamă grea a Capitalei am întâlnit pe
unul dintre ei în tenişi şi în pantaloni de doc, străbătând nămetii şi tăind gerul
şi viscolul. Mulţi dintre aceşti colegi au căzut pe front în anii războiului, aripile
lor fiind tăiate brusc, devenind dintr-o prornitătoare carieră profesională o
umbră a amintirii noastre.
Astfel, la numai cinci, şase ani de la absolvirea facultăţii, am rămas în
practica profesională un număr foarte redus din aceia care s-au menţinut în
avocatură.
Cum am reuşit să rămân, mă întreb, ce resorturi intcrioare m-au împins?
Eram la cota zero în ccea ce priveşte relaiiile sociale, deoarece eram din
teritoriut cedat în timpul războiului unei alte ţări, şi eram cu desăvârşire
necunoscut; nu aveam nici un ban, nu aveam nici o posibilitate de a fi susţinut
în lupta ce o începusem de a profesa avocatura; îmbrăcămintea pe care o
aveam, învedera că va avea o limită. M-am angajat la avocatul
I. M. Care avea biroul în blocul Scala, având obligaţia de a-i ţine biroul de
la orele 10 la orele 18, zilnic, pentru că maestrul nu stătea la birou deloc, şi
trebuia să răspund la telefoane, să telefonez, să primesc plicuri închise şi să
transmit ceIor ce veneau după ele alte plicuri închise, să notez cine întreabă de
maestru şi când a întrebat. Maestrul I. M. Era un tip scund, uscat prin vârstă,
grav, sever, incapabil de efuziuni, sentimente şi confesiuni şi de derogări, spre
generozitate. Era poate de 70 de ani, purta întotdeauna guler alb, tare, haină
neagră, pantaloni reiaţi, vestă fantezi, ghete de lac cu ghetre crem. Nu l-am
văzut niciodată râzând sau glumind, era foarte econom la vorbă, nu am ştiut
niciodată de unde era, care îi erau prietenii, familia, locul de naştere,
preocupările. Nu l-am văzut niciodată studiind un dosar, citind o carte,
răsfoind un ziar sau citind măcar o scrisoare ce îi era adresată, pentru că toate
plicurile pe care i le predam le introducea închise într-o mapă subţire, ca un
pliant, de lac, pe care o purta I ntotdeauna; nu am ştiut niciodată unde locuia.
Când venea la birou fără să mă întrebe ceva – raportul i-l dădeam după aceea –
se îndrepta spre baia alăturată biroului, unde de fiecare dată făcea duş, şi
pregătindu-se de plecare, asculta ce îi comunicam. Fraza cea mai liberă pe care
am auzit-o de la el era, repetată din când în când, „pot să fiu şi ministru!” Era
curat la telefon de miniştri, generali, directori generali, mari industriaşi, care îi
comunicau unde şi când, şi nimic în plus; curierii îmi aduceau plicuri
capitonate închise, sau veneau să le predau plicuri închise a1 căror conţinut şi
unele şi celelalte – nu l-am ştiut niciodată; primeam cărţi de vizită, care nu
aveau nimic scris peste textul original.
Mă aflarn în situaţia eroului lui Gib Mihăescu din romanul „Donna Alba”,
care, ca şi mine, tribulase în căutarea unui rnaestru: „in avocatură ştiam că am
să-mi sfârşesc veleatul” povestea Mihai Aspru. „Şi căutarn pe acela care să-m1
servească de ideal şi inaemn. L-am auzit pe toţi şi nu erau puţini pe care-i
admiram pentru logica neînfrântă a argumentelor, 2entru tactica zdrohitoare a
momentelor când ştiau să se servească de aceste argumente, pentru strategia
gradaţiei în rzre le mânuiau. Dar în ochiul lor triumfător în mijlocul bătăliilor
câştigate surprindeam recele ironiei, opacul vitreg ca un ochi mort aI lipsei de
suflet. Chiar când pledau pentru o nobilă, îi puneam numaidecât în locul
adversarilor, sus -Eănd cu ardoare tema inversă. Şi era de ajuns atât: să-i mut
imaginaţia dintr-un capăt în celălalt al barei, ca să mă 1n:”-ozese de răceala de
cuţit, de lipsa de umanitate a acestor aprige dueluri. Eram Înfricoşat mai ales
văzându-i cât de puţin se sinchiseau de această lipsă, ba chiar o excludeau
categoric din preocupările lor, afectând exclusivitatea aşa-zisului adevăr pur.
Nepăsarea doctorilor care străbat cu bisturiul măruntaiele pacientului. Straniu
adevăr pur, care poate fl dovedit ca valabil pe două feţe contrarii, sinistru
chirurg, care poate opera şi cu zuţitul şi cu mânerul cuţitului?„ ca şi Mihai
Aspru, eu fmsumi, mai înainte de a ajunge aici, puteam spune…”Cu toate că
urmam Dreptul, ştiinţă care nu-mi plăcea deloc, freeventam Palatul de Justiţie
nu pentru a învăţa mecanismul proc-eselor, ci pentru contempla mizeriile
omeneşti şi-atâtea taine ale vieţii, pe care numai judecăţile! E pot intăţişa.
Eram satisfăcut când vedcam hoţi pedepsiţi şi mă necăjeam de-abinelea când
vreun avocat izhutea să găsească o chichiţă de amânare, tocmai când sabia
tăioasă a sentinţei se coborâse la câţiva milimetri numai de gâtul celui tras la
răspundere. În loc să mă bucure chichiţa, ca pe un viitor meşter apărător, în
loc să rnă facă să murmur şi cu a admiraţie, ca gloata de pe băncile din jurul
meu, extaziată de acest renghi jucat justiţiei de un limbut firav, cu zâmbet
şiret, cu hainademodată şi pe figură cu stigmatul bolii de ficat, deplângeam pe
reclamantul uluit şi deplângeam sentimentul de dreptate, care mi se părea că
scobora din ce în cc mai mult din conştiinţa oamenilor cu cât băteam mai des
sălile umbroase, şi totuşi prăfuite şi anoste ale marelui palat. Aveam impresia
limpede, din ce în ce mai limpede, că rnagistraţi, avocaţi şi legi dimpreună, cu
toţi şi cu toate şi-au dat mâna ca orbească până la desăvârşire pe zeiţa cu un
biet cântăraş în mână şi cu sabie ruginită, şi aşa de strâns legată la ochi. Am
înţeles repede – în această mare clădire – că dacă aş avea vreo nefericire
personală din pricina vreunui semen al meu, niciodată nu m-aş adresa aici ca
să mi se repare nemuiţumirea. Şi mă bucurai că nu mai am pe nimeni şi nimic
în lume de care să mă tem că s-ar putea înfrupta din atâta strâmbătate câtă
plutea aici şi câtă se cocea pe lungile culoare, în grefele mucede, în
anticamerele cabinetelor de instrucţie, în sala paşilor pierduţi şi mai cu seamă
în această aşa denumita „Urlătoare”, informă şi monotonă, al cărui vuiet era
destul de compact ca să acopere bine articularea discretă a atâtor nemernici…”
Ca eroul lui Giovanni Papini din „Un om sfârşit”, cu toate că simţeam că
aveam ceva de, comunicat semenilor mei, întocmai ca şi acela, nu voiam să mă
dedic scrisului mai înainte de a avea experienţă necesară de viaţă, fiindcă nu
voiam nici eu să fiu – în lipsa unor teme grave de viaţă prin scrisul meu, bufon
al îmbuibaţilor – mă hotărâsem să fiu avocat, şi mi s-a părut curios cât de
asemenea fusese destinul meu cu al eroului lui Giovanni Papini în momentele
la care am ajuns cu povestirea mea; afară numai că eu alesesem de la început
ultima şansă. „înainte de a muri de foame şi de frig, ca o pisică a nimănui, am
să încerc toate meseriile. Mă voi duce – îşi zicea eroul – să adun zdrenţe de pe
stradă cu un coş în spinare; mă voi aşeza la uşa bisericilor şi a cafenelelor ca
să cerşesc un ban de pomană; am să mă fac paznic de closete publice; am să
fac ursul să joace la bâlciurile de ţară şi, dacă chiar nu-mi rămâne nici o
scăpare, am să mă fac avocat stagiar”.
Te naşti avocat cum te naşti cu ochi albaştri, pot spune parafrazând pe
Eugen Lovinescu când vorbeşte despre „generaţia estetică” postmaioresciană.
Astfel, relaţille dosarelor maestrului rămâneau intacte iar eu rămâneam
claustrat pe veci într-o practică pe care fără îndoială avocatul I. M. O
experimentase îndelung pe alţi secretari în succesiunea lor, şi c? Re devenise
infailibilă, dar care pentru mine era de neînţeles, pentru că maestrul mă
angajase pentru acest post precizându-mi, e adevărat, că nu-mi 'a plăti nimic,
însă că In acest mod. Îmi voi crea relaţiile atât de necesare în profesia de
avocat. Maestrul I. M. Descindea din Dinu Păturică al lui Nicolae Filimon şi era
un Stanica Raţiu din „Enigma Otiliei” a lui G. Călinescu.
Maestrul nu sta la birou decât atâta cât făcea duş, dar venea In fiecare
seară (orele mele de birou SC prelungeau astfel până când venea maestrul) ca
să o ia cu el pe luliana, o tânără de 25 de ani, vârsta mea, cu care trăia şi care
îl aştepta. Era o uneuroaică mortală, cu un trup înalt de efeb sau de luptător,
de o camaţie de zăpadă, un ten de caimac, o gură de zmeură, sâni abundenţi de
marmură albă terminaţi cu sfârcuri de antracit cat aluna, care se vedeau în
întregime prin decolteul extrern de eeneros, ochi imenşi, negri şi lichizi, iar
părul îi era lung, de carbon. Venea zilnic, pe seară, la birou, şi îl aştepta pe
maestru, exhibându-şi pulpele prelungi într-o inocenţă de madonă
inconştientă. Sta lângă mine tăcând ore întregi şi mă turmenta u parfumul ei
profund ca un Iichior dulce-amar, vechi. Când maestrul venea şi o lua cu el,
înceneam lent, greu, foarte lent, ies la suprafaţă din adâncile ei fântâni,
trăgând aerul rece a1 serii în piept, la fereastră. Pe bulevard treceau convoaie
de femei care manifestau împotriva războiului, de la regie, de la monetărie, cu
steaguri, şi multe dintre ele erau în doliu.
Mai aveam bursa din care trăiam, dată pentru că urmam cursurile de
doctorat şi mai scoteam câţiva lei de la câţiva arnărâţi, care veneau şi întrebau
de maestru, indivizi necăjiţi, care mă rugau să-i transmit doleanţa lor
maestrului şi care îmi plăteau mici sume în acest scop, singurul venit din
profesie pe aveam, pentru că maestrul, consecvent cu sine însuşi, nu mi-a dat
niciodată nimic, iar personajele cărora le transmiteam plicuri, sau de la care
primeam plicuri capitonate să le predau maestrului, ignorau cu totul
identitatea mea. Plăteam astfel un prânz la Herdan cu 7 lei şi reuşeam să mă
menţin 1n acest fel pe verticală, dar viitorul plutea în absurd. Făceam parte
dintre acei oameni care trăiau, curn s-a spus, fără echivalente.
Mă mai duceam, ca şi înainte de a mă prezenta la postul din blocul
Scala, de dimineaţă, la Tribunal, la Serviciul Cazier.
Într-adevăr, după ce urcai treptele largi din fata Palatului de Justiţie,
coborai imediat la subsol unde, prin anii '40, funcţiona un birou care elibera
caziere, necesare în tot locul, pentru orice solicitant, pe care orice neofit putea
să-l primească îrt două-trei săptămâni, afară de cazul când apela la un avocat,
care 11 ajuta să-l obţină pe loc, stăruind la rândui său pe lângă funcţionarii
Cazierului, şi serviciul de cazier era un colac de salvare pentru mine şi pentru
alţi colegi ai mei din acei timp. Până la ora 10, când trebuia să fiu la Scala,
ascultam, la completele speciale, la camerele de instrucţie sau la urgentă, care
funcţionau dimineaţa, pe marii maeştri ai barei, unde aceştia îşi desfăşurau
marile lor avânturi, elocinţa lor fără putinţă de găsit la cei ce le-au urmat în
profesie, fulgerele oratoriei lor sclipitoare şi desfăşurarea în serviciul apărării
clientului lor – a imensei lor culturi, a vastei lor cunoaşteri a vieţii şi a
oamenilor, a marii lor experienţe juridice, a unei logici strânse ca o menghină, a
unei profunde însuşiri a dreptului roman în esenţa care a pus bazele juridice
ale întregului glob de azi într-o forrnă care nu a mai putut fi realizată de atunci
până acum la cei ce le-au urmat în practica avocaturii, şi aşteptam răspunsul
adversarului, care era de obicei o aItă somitate juridică, căutând imaginez, un
minut mai devreme, apărarea ce va urma. Plecam întotdeauna din sală mânios,
disperat de-a dreptul, strângând din dinţi de obidă şi de autodispreţ pentru
affibitia mea de a mă număra printre cei ce trebuiau să apere justiţiabilii,
pentru că singura, asemănare dintre aceşti monştri sacri şi mine era aceea că
urmasem aceeaşi şcoală de drept. Priveam cum oratorul îşi ştergea sudoarea de
pe frunte, când termina, şi se aşeza tszeptând răspunsul adversarului şi mă
simţeam într-un sloi de nemişcat şi neputincios; şi nu aveam Mei măcar
dreptul a fi ucenic la un astfel de Cressus.
Rămâneau, în ce mă priveşte pentru un loc de secretar.
— De cartier, cărora te puteai adresa şi care aveau o
: hentelă de toate gradele, fidelă, laborioasă, activă, şi care zi de zi sala de
aşteptare a rnaestrului, de obicei un fiu zartierului respectiv şi care era solid
înfipt în fieful său.
Aceşti avocaţi erau de o deosebită onestitate în raport cu zUrentela lor,
care era în stare de orice sacrificiu la rândul ei =xtru apărătorul ei tradiţional,
pe care îl ştiau de fiul de la colt, fiul avocatului care l-a moştenit profesional 7e
tatăl său, fiul medicului bătrân din cartier sau pur şi simpiu E-; u1 unui
căruţaş, cum a fost şi marele orator, avocatul Barbu ştefăneseu, rămas în
istorie şi literatură Delavrancea; aveau o sobdă pregătire profesională şi un
simţ deosebit al problemelor practice ale vieţii sociale şi în găsirea soluţiilor
celor mai ardecvate în rezolvarea lor. De obicei ei duceau biroul singuri cu
ajutorul unor colegi de aceeaşi vârstă ca şi ei, handi
 — In dezvoltarea lor profesională dintr-un motiv oarecare.
Acestor avocaţi de întindea de la sacerdoţiu la cabo±trsrn şi unii
ajungeau să se târască până la o vârstă matusaemică pe sălile Tribunalui,
cunoscuţi în toate hibele lor de
— Lumea justiţiei. Aveam însă, din nefericire pentru mine la vârsta
aceea, încă visuri de ascensiune şi m-am oprit adresez unui avocat de fief
urban, pentru că la o 7mcercare singulară pe care am făcut-o la debutul în
profesie, ce am pătruns în biroui avocatului Şt. G., în aşteptarea instrucţiuni ce
urma să mi le dea pentru programul de a doua zi, mă uitam în biblioteca
juridică a maestrului, care era dotată cu lucrări de jurisprudenţă şi din finele
evului mediu, =esta, văzându-mă că răsfoiesc un tratat de jurisprudenţă legat
piele de viţel, mi-a strigat „Lasă pe Acarius şi aruncă nişte lemne pe foc”; eu
socotind că apostrofa adresată în faţa clien tilor din birou era jignitoare pentru
simplul motiv, gândeam atunci, că atât maestrul cât şi eu aveam aceleaşi
studii; lemne în foc aruncasem destule acasă, şi nu mă supăra munca aceasta,
dar eu venisem în acest birou să învăţ practica profesiei noastre şi pentru asta
eram gata la orice efort, dar nu de acest fel.
După ce am plecat de la avocatul I. M. De la Scala, a început perioada
grea pcntru mine. Unablam prin frig şi zloată cu încălţăminte de carton, dura
intervenţie a fabricilor de incăltărninte în timpul războiului, şi în acele clipe
regretam biroul luxos al maestrului I. M. Din blocul Scala, unde era şi acum
cald şi unde ore întregi Iuliana ar fi stat lângă mine aşteptându-şi patronul.
Serviciul de Cazier de la subsolul Tribunalului trecuse, prin transformări
legislative, în resortul altui minister şi îmi devenise astfel inaccesibil. Războiul
intrase într-o fază critică şi atmosfera din Tribunal devenise sumbră, ca un
seismograf care anunţa un seism. Apăruse o legislaţie emisă prin decrete,] egi
de o duritate extrernă, un fel de ordine militare îmbrăcate într-un veston juridic
subţire şi apăruse legislaţia românizării întreprinderilor, veritabila legislaţie de
denegare a dreptăţii, şi Într-un caz şi în celălalt, şi apăruse legea speculei, care
permitea condamnarea fără judecare, după care condamnarea se afişa la uşa
tribunalului care judecase, iar cel vizat avea dreptul să atace ordonanţa
pronunţată în aceste condiţii, dacă afla în termen de sancţionarea ce i se
aplicase în lipsă. Deodată sălile Tribunalului au început să se umple din nou
cu geamgii, zarzavagii, lumânărari, lăptari, olteni, simigii, mici băcani, oameni
pentru care o condamnare echivala cu moartea socială, şi am început să apăr
în acest gen de procese fără speranţă, bătându-mă pentru aceşti oameni cu
toată forţa mea sufletească, dar rezultatele erau sub orice speranţă şi oamenii
se înecau sub ochii mei. Unii dintre aceştia erau internaţi în lagăre, fără să fie
vreodată judecaţi, pentru vini pe care nu reuşearn să le atlărn ca apărători
niciodată, iar apărătorul care insista risca să aibă o soartă similară cu cea a
clientului său, dacă nu renunţa la luptă. Mi-aduc aminte de si.
— Manii mei clienţi cum au fost Brad geamgiul, Plopeanu
Vilan cu micul său comerţ de articole casnice, Nae Pmescu lumânărarul,
care au dispărut pe rând din peisajul
 La cei mai norocoşi găseai, când îi căutai să le anunţi. -;: kridamnarea,
un căpăţel de hârtie de pungă de Împachetat înfipt cu un ac în oblonul
prăvăliei, cu un scris anevoios: piecat pe front…
Un timp am apărat apoi cauzele evreilor care nu se pe-ezentau „la
zăpadă”, pentru că legile draconice apărute îi să cureţe zăpada de pe căile
publice. Am salvat, în faţa ţmor magistraţi din completul militar ce îi judeca,
colonei bătrâni şi plictisiţi de caruselul juridic la care asistau, mai multi dintre
aceşti evrei, dar pe Însuşi „domnul Ionel” – cum era cunoscut –, care mă
recomandase în aceste speţe, nu l-am purut salva şi multă vreme m-a urmărit
figura de filosof, >7iental pe care o avea când Tribunalul Militar, în semiobscu
atea sălii din strada Uranus, la Arsenal, unde îşi avea sediul ytilia miiitară, i-a
anunţat sentinţa de condamnare la închisoare. Seara cădea în fâşii de antracit
prin gratiile de la ferestrele instanţei militare, şi drugii groşi de înfiorau,
sculptaţi pe vitralfile amurgului. Putin timp după aceea au dispărut şi aceste
procese: pe clienţii lor îi aştepta din nenorocire o soartă mai crudă decât munca
1a zăpadă pe căile publice.
Bucureştiul era camuflat iar infractorii mişunau după căderea
întunericului, deşi legea prevedea pentru tâlhăria la adăpostul nopţii chiar şi
condamnarea la moarte. Deodată, din câmpia deschisă a apărării pentru
nerespectarea obligaţiei de a ieşi la curăţat zăpada, m-am aflat în groapa cu lei
a apărării pentru a salva pe un infractor de la moarte, şi rezultatul era nul; abia
înregistram un eşec şi abia se evapora apăsarea morală a unei condamnări la
moarte, şi înregistram imediat un alt eşec la fel de dur. Nu aveam timp să mă
întreb ce era mai imoral: fapta comisă sau condamn, area fără discernere a
scării de gravitate a infracţiunii; apărarea nu arc a se preocupa de noţiunea de
moralitatc, imoralitate, amoralitate, în cazurile disperate în care, de pildă, mai
sunt 24 de ore până la executarea prin împuşcare a inculpatului, pentru că ea
se află într-o cursă contra cronometru pentru a salva de la moarte un individ,
cursă care seamănă cel mai mult cu lupta medicului pentru salvarea vieţii unui
om; nici medicul, nici avocatul nu au a se întreba în ce măsură individul
pentru care luptă merită viaţa şi în ce măsură este vinovat.
Trei clienţi pe care i-am apărat au fost, pe rând, condamnaţi la moarte şi
executaţi, pentru tâlhărie cu omor. Uciseră pe tată, pe mamă şi pe fiul student,
venit în seara aceea în vacanţă acasă, când familia, întorcându-se de la un
spectacol, Yi surprinsese pe tâlhari în casă furând. A fost ucis întâi tatăl, apoi
mama, apoi fiul care nu ştia ce se petrece în cameră, pentru că îşi fierbea
laptele în bucătărie şi venea cu laptele fierbinte la părinfii săi, şi toţi au fost
ucişi cu o foarfecă ascuţită, căzută din întâmplare în mâna unuia dintre
infractori. Şi atunci, pentru ce luptai să-i salvezi, mă veţi întreba? Legea mai
prevedea că, în locul pedepsei cu moartea, infractorul poate fi condamnat, ca să
spun aşa, la trimiterea pe front, în linia întâi, adică tot la pedeapsa cu moartea,
dar cu clauza potestativă. De obicei, pedeapsa astfel comutată së executa prin
misiuni foarte grele în foc şi pot spune că după război n-am mai întâlnit pe
niciunul dintre cei ce au fost trimişi pe front în asemenea condiţii, dar pot
dimpotrivă spune că am aflat că cei rnai mulţi, dacă nu toţi, au pierit,
exceptând poate pe cei ce au dezertat şi n-au mai fost prinşi. Ce era mai morai
între o alternativă sau alta şi aveam a mă preocupa, în această cursă, în ce
măsură este mora/ă, imorală sau amorală? Apăsat de o atmosferă mereu mai
de nesuportat, simţeam că mă scufund odată cu sistemul social. Războittl
scosese colţii lui de fiară fiărnândă. Împotriva voinţei poporului, conducerea
pornise un război nefast.
În timp ce mă zbăteam astfel, simţeam cum tnă dezechilibram teoretic, şi
Mcă nu găsisem echilibrul praetic; mă mişeann parcăln gol, fără putinţa de a-
mi găsi un ţel meritânci să fie atins.
Aş putea fi întrcbat, desigur, fată de împrejurările grele în =re mă
zbăteam şi fată de dificultăţile materiale, de netrecut care mi se ridicau înainte,
cum pot justifica această de a persista pe un val care mă putea da la fund în ce
moment, când existau totuşi posibilităţi de a trăi bine şi ă zbucium intrând în
magistratură, în administraţie şi chiar magistratura militară. Pe front nu
riscam să fiu trimis,: entru că nu făceam parte din categoria combatanţilor,
fiind fără voia mea, după ce am prestat serviciul militar şi ce am trecut şi pe la
şcoala de ofiţeri de rezervă de bun pentru biroul mobilizare. Nu am să ştiu să
vă la acest chestionar şi nu am să vă răspund în orice caz ardeam de dorinţa de
a apăra oamenii, că simţeam că am chemare pentru această profesie sau alte
asemenea stoganuri, w.re se spun la festivităţi. Îmi plăcea lupta, aceasta pot să
vă 93un. Numai cu trecerea anilor şi cu dobândirea unei mari experiente, am
găsit justificarea alegerii acestei profesii, în evoia oamenilor de a fi apăraţi
împotriva abuzurilor.
Simţeam insă, cum am spus, că mă scufund de data aceasta, eădeam
vertiginos, mă zbăteam între nevoia de apărare a oamenilor şi necesitatea de a
dobândi cât de puţin spre a-mi duce traiul, până când, într-o zi, îmi aduc bine
aminte, era zi e luni, am constatat că nu mai am nici un ban şi că nu mai arn
nici o perspectivă de a obţine ccva în zilele ce urmau, din cauză că justiţiabilii
mei erau plecaţi pe front sau îşi lichidaseră micul lor comerţ, şi în Tribunal se
încrucişau rar pe sala paşilor pierduţi alii justiţiabili. Cauzele deveniseră rare şi
extrem de dificile, şi erau susţinute de maeştri consacraţi. Răz. Boiul luase
forme sângeroase. Şi pentru cei rămaşi acasă. Larna era grea. Cauzele civile
sufereau un suspens ca urmarc a conflictului armat şi tranzacţiile se
împuţinaseră considerabil; abia acum cei interesaţi Începeau, se pare, să se
trezească la realitate. Ziva aceasta de luni a trecut fără să pot pune ceva în
2ură. Am stat în pat, în camera inea dreptunghiulară, ca o celulă, din blocul de
pe Vasile Lascăr, aproape de Piaţă
Rosetti, unde stam în locul unui prieten plecat pe front, şi am citit până
noaptea târziu, tot timpul terorizat de mirosurile culinare ale restaurantului de
peste drum. A doua zi m-am trezit cu o puternică durere de cap, cu limba
uscată lipită de cerul gurii. M-am învârtit prin scunda mea chilie, reflectând la
ce e de făcut, şi mi-am adus aminte că la piecarea mea de acasă, din teritoriul
cedat unei ţări vecine cu un an înainte şi unde părinţii mei rămăseseră în
aşteptarea schimbului de populaţie între cele două ţări vecine, mama îmi
dăduse un borcan de dulceaţă. Am aflat borcanul de 2 kG. Neatins, sub haine
şi cutii, în dulapul din peretek camerei. Mai aveam şi o jumătate de pâine
uscată pe care o lăsasem mai demult pentru pesmet, pentru că pâinea era pe
cartelă.
Nu sunt amator de dulceaţă, dar m-am înfruptat cu câteva Iinguri bune,
am mâncat cu poftă şi din pâinea crocantă şi veche, rămasă de la cine ştie ce
cină, şi am simţit că îmi recapăt voinţa de a continua. Am plecat la ribunal mai
întâi şi apoi la Biblioteca Centrală din Piaţa Palatului, unde am citit până
seara. Nu reuşisem să câştig din nou nimic în Ziva care trecuse şi seara, târziu,
m-am întors trist în camera mea, unde am citit mai departe până aproape în
zori.
Miercuri când m-am trezit, prima senz_aţie pe care am avut-o a fost
aceea a unei foame profunde şi, pentru că nu aveam altă ieşire, m-am înfipt iar
la borcanul cu dulceaţă; îmi rămăsese şi o bucată de pâine din ajun şi am
1nghitit astfel câteva linguri de dulceaţa şi am băut apă rece şi înviorătoare de
la spălătoria alăturată chiliei mele. Am prins din nou curaj şi am plecat la
Tribunal şi apoi am citit din nou filosofie la Biblioteca Centrală până la
închiderea ei, fişând cu meticulozitate.
Când m-arn sculat joi, eram într-adevăr într-o situaţie critică: aveam
dureri groaznice de cap şi în piept şi nu am mai putut pleca din odaie. Am stat
în pat şi am citit, dar spre seară a trebuit din nou să iau câteva linguri de
dulceaţă, ca să pot bea apă.
Vineri am putut cu greu să mai înghit dulceaţa: 1mi era o scârbă infinită
să duc la gură lingura cu boabe aurii şi duki,
: riartore ale pieirii mele. După ce am mâncat totuşi, am văzut nroază, cu
luciditate amară, că duiceata era pe terminate. Ce când se va termina?
Citisem, desigur, „Foamea” lui Knut Hamsun, dar expeEenta pe care o
parcurgeam acum simtearn că nu are nici o e-zătură cu livrescul, cu literatura.
Sâmbătă am terminat dul: eata într-adevăr, după ce cu mare greutate am
mâncat ce mai pe fundul borcanului, având senzaţia că îmi introduc în.
— Zs. Dfag o otravă, insuportabilă în primul rând la gust.
Nu îmi mai amintesc întocmai ce s-a Mtâmplat duminică, ştiu că am avut
şansa să pot dormi. Duminică, aşadar, am dormit toată ziva, sau cel putin cred
că am dormit, pentru că deşi mă simţeam ca un fulg, eram mai lucid ca în alte
zile când neam ce mânca, şi continuam să depăn în minte gânduri fără leeătură
cu starea mea imediată. Au trecut tot aşa ziva de luni, de marţi, de miercuri, de
joi, de vineri şi sâmbătă. Duminica arrnătoare, dimineaţa, mă afiam 1n pat şi
realitatea îmi desena ar bescuri colorate pe tavan, ca într-un tablou de
avangardă, nnaăzini care se schimbau şi se alternau, colorate mereu şi naereu,
până când ziva a trecut. Despre lunea, marţea şi miercurea ce au urmat nu aş
şti ce să vă spun, şi nu mai ştiam, de fapt, în ce zi a săptămânii mă aflu. Joi pe
la prânz, mai bine în a 15 zi, pentru că înţepenisem stând în pat pe o parte
încercat să mă schimb pe cealaltă, când am văzut o pată de un petec alb, ca o
aripă fracturată de serafim, strecurându-se pe sub uşa carnerei mele, împinsă
de cineva…
Am reuşit să mă târăsc şi să o iau: era o carte de vizită a a'ocatului C. T.,
care mă cunoştea, care era titularul contenciosului juridic al Editurii Hachette,
şi care, mobilizat pe neaşteptate şi trebuind să plece în ora următoare, venise şi
bkuse îndelung la uşa mea, în tinap ce eu, hni amintesc, visam bate cineva la
uşa mea, ca să-mi transmită sarcina lui de văzând că nu răspund, îmi
strecurase pe sub uşă. Trtea lui de vizită, cu explicaţia sumară unde să mă
prezint nnediat şi ce am de făcut, cu tnentiunea subliniată însă că el îşi
păstrează salariul, iar eu urmează să fiu plătit din primele pe care va binevoi să
mi le dea editura. M-am ridicat (parcă se dezlănţuise brusc un arc în mine,
dement), şi peste o oră mă prezentam în strada Lipscani, uşor ca fulgul, aşa că
nici nu ştiam pe unde călcam. Ce ai, m-a Tntrebat familiar din primul moment,
directorul editurii, Roger, eşti boinav? Nu am ştiut ce să-i răspund, zâmbind pe
cât puteam, în posesia secretului pe care îl posedam numai eu, dar la
insistenţa privirii admonestatoare a directorului am răspuns, fără să mă
gândesc ce spun: am fost aseară cu prietenii! Fii atent, a râs directorul Roger,
femeilor ti se urcă siusseul (aşa pronunţa francezul cuvântul succes) la cap!
Apoi, ameninţându-mă în continuare amical cu degetul, pentru închipuitele
mele aventuri din ajun, după ce mi-a comunicat care este treaba cea mai
urgentă şi ce trebuie să facem (era vorba de un contract cu o tipografie pentru
tipărirea unei traduceri de Jul. Giurgea a unui roman din limba engleză), mi-a
dat un bon pentru a încasa în acest scop de Ia casa editurii avansul spezelor
aferente pentru zilele următoare. Când am plecat, m-am dus şi am luat masa
undeva, am mâncat cu o prudentă pe care nu ştiu cine mi-a dat-o, am
mestecat îndelung, apoi am luat iar o supă uşoară, pe seară.
După o săptămână îmi era ruşine de mine şi de ceea ce fusesem în stare
să trec, iar după o altă săptămână am uitat totul. Făcusem o încercare de a
sări peste umbra mea.
Domnul Roger, directorul Editurii Hachette, era un bărbat de vreo 45 de
ani, înalt, întotdeauna bine Îmbrăcat, un personaj de roman franţuzesc sau
englezesc; după ce a fost nevoit să plece din tară, a condus Editura Hachette la
Pekin multi ani, fiind un comerciant editor de carte de o rasă deosebită. Avea il
pentru fiecare salariat al editurii un sfat, transformând vocala u în iu. Recepta,
fără să i se spună. Expres, ce mergea şi ce nu mergea în editură şi mai cu
seamă pe piaţa cărţii.
Misiunea mea era să închei contracte cu tipografii, un contract pentru
fiecare carte. Freaba dădea loc la discuţii şi la pertractări, legate de alegerea
literei, hârtiei, de preţul tiparului şi mai ales de contextul politic al momemului,
uneori discuţiile durând luni de zile, dar, oricât ar fi durat, aveam mână liberă
şi mi se achitau generos spezele legate de munca mea. Primul contract l-am
încheiat cu tipograful Grumberg, care avea tipografia pe fosta stradă Negru
Vodă (1ângă Tribunalul unde tipograful putea ajunge oricând pentru ceea ce
tipărea acum) şi care, deşi era dificil până la încheierea contractului, era în
fond un om de treabă şi bun meseriaş. Suferind de coxartroză, se lupta,
suflând din greu, cu maşinile sale dc tipar.
În această perioadă contractele priveau aproape în exclusivitate tipărirea
de romane englezeşti în traducerea lui Jul. Giurgea. În plină penetraţie
germană, domnul Roger tipărea romanele englezeşti, cu spiritul lor. Cu toţii ne
jucam cu puşcăria deşi personal, mărturisesc, nu-mi dam seama de pericol şi
acţionam pentru contractarea tipăririi de cărţi antihitleriste ca şi cum
contractam tipărirea, să zicem, de bilete de tramvai, când s-a contractat
tipărirea cărţii „Tunelul”, carte de stânga şi a cărei publicare a declanşat reacţia
hitleriştilor din ţară. Editura îmi achita o primă la'Mcheierea fiecărui contract,
achita încă o dată spezele potrivit unui post-calcul şi 7: -imeam şi câte un
volum din cartea astfel tipărită. Eram fără E-ndoială, departe acum de ipostaza
de apărător, deşi aveam în riecare zi timpul ca să mă aflu şi în Tribunal, cu o
treabă sau alta şi să urmăresc pledoariile iluştrilor profesionişti, şi eram
departe de cele 10 ore de lectură zilnică pe care înainte le efectuam în vârtejul
practicii profesionale (patru ore la eca Centrală şi şase ore zilnic, acasă) şi eram
departe de a mă Yutea eu însumi defini, fond imperios pentru practicarea
profesiei, dar aveam o siguranţă a zilei următoare. Plecam în flecare zi în zori şi
mă întorceam când se întuneca, parcur nd, în fiecare zi, municipiul trufaş şi
întunecat din motive
Însă în aceste zile de viaţă de pe o zi pe alta, într-o vreme de instabilitate,
de deznădejde socială, de labilitate a într-o vreme de holocaust, când hotarele şi
conducăwrii de state cădeau, când nebunii politicii urlau în difuzoarele radio
predicând masacre, am învăţat însă să înţeleg şi să ascult oamenii. Am citit
undeva că cel mai greu este să înţelegi mesajul verbal în încărcătura lui
emoţională, sau tăcerea. Suferinţa personală, subiectivă a justiţiabilului care
trebuia apărat, criza sa personală, profundă, generatoare de nelinişti, de
anxietate, angoasa] ui, raportate la o societate injustiţiară, trebuiau ajutate,
ascultate, 1nţelese.
„Lucrând însă de unul singur, toate aceste mijloace îmi erau interzise.
Dimpotrivă, tehnica pe care trebuia să o foloseşti consta în a căuta să fii cât
mai discret cu putinţă, până la dispariţia în mijlocul masei anonime. Pentru a
reuşi, trebuia să nu distonezi prea tare fată de cei printre care te amestecai, să
nu faci pată în tablou. Meseria anchetatorului singuratic are în ea ceva
cameleonic, căci te sileşte să umbli îmbrăcat cam la fel cu ei, să imiţi felui lor
de a fi şi a te purta, de a vorbi şi mai ales, să ştii să taci, să asculţi fără să pari
a o face şi să te prefaci că asculţi când ţi-e gândul în altă parte. Simulezi deci
că te simţi bine oricarc ar fiinediul în care intri. Eşti la tine acasă printre
fanatici, sceptici, dezamăgiţi, revoltaţi, ştiutori şi neştiutori de carte, printre
chiaburi şi sărăntoci.
Te porţi ca la largul tău în casa vreunui boieraş de provincie ca şi 1n
cocioabe sau în şatrele ţiganilor. Simpatizezi cu maghiarii, cu saşii, cu evreii,
bulgarii, sârbii, tătarii. Te duci pe Ia toate bisericile, 1nchinându-te de la
dreapta la stânga în cele ortodoxe şi invers în cele catolice, te descalţi în
moschei şi îşi acoperi capul în sinagogi.
— Ţinând seama până şi de gesturile rituale ale celor mai aberante secte.
Cauţi să nu ai confiicte cu nimeni, nici cu chiaburii, nici cu sărmanii, nici cu
primarul, nici cu jandarmii şi nici cu vagahonzii sau cu cei certaţi cu legea.
Meseria te învaţă să nu fii niciodată tu însuţi ci doar un „personaj” fără
„personalitate”, care simulează deplina înţelegere a orice fără a lua parte în
numele tău la nimic, ascultând, observând şi doar din când în când scoţând
discret carnetu] pentru a nota câte ceva, din ce ai văzut şi ai simţit. Doar seara,
mai puteai nota ceva în jurnalul tău de drum.”
 Ir (Fostul meu profesor, Henri H. Stahl – Amintiri şi gârtduri, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1981, p. 23 l-232)
Aceste sunt însemnările unui anchetator sociolog, dar ele sunt pe deplin
aplicabile avocatului, şi îmi erau aplicabile pe deplin în faza1n care mă aflarn.
Tipografia Grumberg era şi peste drum de Morgă.
S-a întâmplat că în aceea perioadă să mi se adreseze câţiva cetăţeni care
suspectau ca nefiind naturat decesul unor rude şi, cum acestora li se făcea
autopsia la Morgă, m-au solicitat să mă interesez îndeaproape de rezultatele
autopsiei şi eventual să cerern o reexaminare a materialului anatomo-patolozic
în vederea unor acţiuni civile sau penale, după caz, 1mpotriva unor
comoştenitori sau băn. Niţi de a fi provocat moartea '.
— Elor în cauză. Situată pe fosta stradă Căuzaşi, la intrarea pe această
stradă din Calea Şerban Vodă, clădirea lnstitutului Medico-Legal pare, cum
probabil a fost 1n concepţia Profesorului Mina Minovici, întemeietorul ei, un
mausoleu. Când pătrunzi în curte te izbeşte vederea oamenilor cu feţe
tumefiate, recent lovite, unii cu un ochi de tot închis şi cu celătalt sânzerând,
apoi femei bătute barbar de soţii veniţi acasă în stare de ebrietate. Pe săli
aşteaptă fete tinere, ruşinate; până ieri erau vesele şi pline de speranţă,
înflorind într-un univers ima: ulat; au fost violate peste noapte de un beţiv, de
un derbedeu sau de o bandă de prieteni, care s-a oferit să le conducă acasă de
la bal; câteodată de propriul lor tată. Aşteaptă cu privirea în părnânt şi cu
mâinile în poală examenul medical. Unde este floarea tinereţli lor cea mai de
preţ? Cine le-o va putea restitui în forma ei unică şi irepetabilă?
În picioare, rezemate de pereţii reci, multe femei cernite, scufundate în
gândurile lor şi bărbaţi cu ţepi în barbă, obosiţi de priveghi, în semn de
mâhnire, de moarte, de necaz venit pe neaşteptate şi în mod violent, aşteaptă
rezultatele autopsiilor celor ce i-au iubit şi care stau acum întinşi pe mesele de
marmură din amfiteatru.
Pe o scară îngustă de fier ajungi la tanatologie, Ia sala expresia concretă
a morţiiln sticle şi borcane, prin care treci cu un sentiment de vid, de sufocare,
de înec, de lip de oxigen. Totul este curat, rece şi tăcut pe coridorui prelun, 2
prin care treci obosit de moarte. O realitate tăcută submarină transfigurată în
cred i bi I.
Pe strada Morgii se atlă o industrie înfloritoare, care nu cunoaşte
şomajul: industria coşciugelor şi a jerbelor de Mmormântare. Nicăieri vreo
industrie nu a fost aşezată mai aproape de consumator decât aici. Ajutată de o
statistică fără greş (zece sicrie pe zi, douăzeci în zilele de iarnă), industria
prosperă Zece sicrie se vor vinde statistic zilnic, orice fenomen se va întâmpla
pe glob, orice epifenomen s-ar dezvolta în suprastructura socială. Zece indivizi
care acum muncesc, circulă, dorm, petrec sau iubesc şi sunt fericiţi sau nu,
vor fi mâine consumatorii prezumtivi ai acestei industrii, spre care se vor
îndrepta familiile lor mâine dimineaţă, în zori. Cu voal sau fără voal, din stejar
sau din brad; cu frunze de laur pe capac sau fără frunze de laur pe capac;
îmbrăcat în satin sau în americă, industriaşul propune iar familia, turmentată
de lovitura năprasnică ce a primit-o, alege în neştire şi plăteşte într-un fel de
transă, din care nu se va dezmetici decât după ce totul va fi trecut. Zece crime
lunar în judeţul Ilfov; zece sinucideri lunar în Capitală, zece accidente mortale
de circulaţie sau de muncă… Te-ai hotărât sau nu? Suntem presaţi de timp,
avem o comandă de zece mii de sicrie din partea armatei…
Oamenii, cu bucăţica de crep negru ia mânecă sau la rever, cu feţele
ponosite de alergătură şi nesomn, ridică sicriele şi le fac vânt în camion, alţii
duc cu grijă jerbele stridente de flori de hârtie,. Şi în acest timp, sosesc mereu
alte grupuri de oameni, care staţionează ore lungi în faţa intrării Morgii, pe
trotuar, temându-se că inima celui iubit va fi scoasă şi trimisă la Facultate şi
pieptul lui va fi îndesat cu paie. Şoptesc între ei bănuitori şi îngrijoraţi. Unii,
resemnaţi, aşteaptă pe dezinfector să-i însoţească acasă să injecteze formol în
inima celui răposat, pentru a-l putea transporta la sute de kilometri, în satul
unde s-a născut şi unde a lăsat vorbă să fie înmormântat.
Ai fost vreodată la Morgă? Întreb cine ştie din ce motiv, câteodată, pe
vreun cunoscut? Nu, mi se răspunde, şi desprind întotdeauna din răspunsul
lui o nuanţă de evitare, de ocolire, o supărare ascunsă, o încercare de salvare
de o realitate ostilă.
Un an am dus o existenţă ancorată strict în muncă, pentru rezolvarea din
mers a problemelor pe care editura mi le punea. Era un hamalâc până la o
treaptă p; ăcut, pentru că mă împiedica să adăncese realitatea gravă care se
desfăşura în jurut meu. Cum am spus, plecam în zori şi mă întorceam noaptea
pe întunericul agravat de camuftajul Capitalei. Citeam puţin şi dormeam
devreme, refuzând să visez la o altă realitate la care poate aveam dreptul, Mă
trezearn dimineaţa odihnit şi pleeam la editură cu mersul unui docher care se
îndreaptă hotărât spre port într-o zi de muncă. Aflam cum, pe rând, au căzut
pe front colegi de facultate şi prieteni cum era Opriş, ploieşteanul, Gaiţă
optimistul, cei ce îmi propunea ca după război să întemeiem o firmă de
avocatură comerciedă, Serafim bănăţeanul, rărind numărul celor cu care
începusem profesia de avocat. Generaţia mea trebuia să suporte o lurne pe cârc
n-o făcuse ea, ca să parafrazez rândurile un scriitor american despre generaţia
sa.
Apoi au început bombardamentele asupra Capitalei şi arn fost obligat la
dispersare într-unul din oraşele de pe rnaluf Dunării, părăsind Bucureştiul şi
munca la editură, care nu mai era condusă de Roger, silit să plece în Franţa, şi
care nu mai încheia contracte, ocupându-se numai de papetărie.
Oraşul O., în care m-am dispersat, era locuit de cerealişti bogaţi şi de
negustori cuprinşi, de o mică burghezie Mstărită, de mici funcţionari, la un pol,
iar la celălalt de o pătură sernirurată, de hamali şi de muneitori agricoli, de
slujbaşi la CFR şi, în fine, de ţigani lăutari. Mai venise, prin schimbul de
Dopulaţie din teritoriui cedat în 1940 unei ţări vecine, şi o populaţie de pescari.
Viaţa se derula paşnică şi, în afară de: -ruruitul avioaneior englezeşti şi
americane care treceau noap-ea pe deasupra oraşului (ne ascundeam atunci în
porumbişti, dar avioanele ne ignorau) şi în afară de huruitul birjelor pe
caldarâmul străzilor pietruite, nu se întâmpta nimic. Printre hamalii din port
erau socialişti, dar roata istoriei nu se auzea încă aici. O. Era mai mult sau mai
puţin sub camuflaj, portul era atunci, ca şi aeum, pasiv şi altă mişcare în afară
de ritmul hamalilor care se înşirau la încărcarea grânelor în şlepuri cu sacii în
spinare, pe schele, sau o schimbare, nu avuseseră loc acolo în ultimul sfert de
veac. Ca într-o zonă necirculată, iarba creştea inattă, în voie, năpădind incinta
portului şi cheiului.
M-am hotărât să practic profesia acolo pe timpul cât voi fi silit să rămân.
Judecătoria era situată într-o clăctire modestă, cu hicăperi mici, o fostă
locuinţă particulară probabil, pe strada mare, vis-â-vis de poştă şi de liceu.
Oraşul avea cam un kilometru în lungime. De acasă la Judccătorie; de la
Judecătorie la tutungerie, care se afla la 500 de metri de Judecătorie: de la
percepţie la Bancă, aflată şi ea pe aceeaşi Stradă Mare; la Primărie, care era
peste drum de Judecătorie, în fine la poştă, faţă în faţă cu Judecătoria – se
folosea de către avocaţi birja. Dintr-un univers sumbru, al Capitalei, aterizasem
în plin paşoptism. Seara, tinerii – cei ce nu erau pe front – se plimbau pe
Strada Mare, umbrită de o alee secundară, şi pe strada Gării străjuită de plopi
eminescieni, ca la stărşit de secol XIX.
Avocaţii localnici erau în număr de opt.
Era un rus fugit din Basarabia la cedarea acesteia către URSS. Nu avea
nici o noţiune despre legislaţie şi nu cunoştea, în înţelesul ei milenar, noţiunea
de „apărare juridică”. Nu cunoştea nici o instituţie de drept, nici o regulă de
drept, nici o regulă de drept substanţial sau de procedură, nu avea nici o idee
de deontologia profesionaiă. Susţinea că a practicat avocatura totuşi în
teritoriul de unde se refugiase, sub administraţia sovietică. Era o flintă jaInică,
purtând, vară-iarnă, acelaşi costum de doc ponosit, avea o tigură ridată
profund de vântul stepei, o voce spartă şi răguşită şi era etilic iremediabil. Nu
avea nici un act justificativ al vreunei practici profesionale sau a unei pregătiri
teoretice în direcţia justiţiei, şi nimeni nu putea da vreo relaţie despre el, şi el
însuşi era cu totul inaccesibil la lămuriri sau destăinuiri. Venea instanţa de
judecată suh imperiul violenţei datorate alcoolului şi, încercând să înjghebe o
apărare pentru clientul său, era, atunci, vrednic de toată mila, şi dacă el
reprezenta, pentru perioada respectivă, tipul de avocat sovietic, putea fi vorba
de un vid de apărare.
În contrast cu cel ce urmează, I. M. Era tot avocat, şi fusese şi el primar
într-o epocă dificilă – anii de război; era însă un altfel de om, şi un dregător at
oraşului. Ponderat, cum am văzut puţini oameni pe atunci, şi acordând fiecărei
fraze pe care o pronunţa un spaţiu dc tăcere care o preceda, el elabora un
răspuns care întotdeauna era cel ce trebuia dat. Avocatul I. M. Făcea parte din
tagma Înţelepţilor: fiecărui solicitant îi dădea un timp de expunere şi soluţiona
fiecare caz aruncându-şi mai întâi privirea în lege, al cărui text îi stătea mereu
alăturea, şi era uman… În profesia sa, unde era totuşi inexplicabil de puţin
solicitat, poate din cauză că făcea o politică a zilei, care era o politică a
războiului în curs pe care ţara nu-l dorise, ori poate pentru că era mai puţin
lacom decât ceilalţi, părând din această cauză mai comod decât ei, era de o
cinste exemplară sub aspect deontologic, de o sobrietate filosofică în pledoariile
sale şi de o certă superioritate morală în disputele dintre profesioniştii locali ai
barei, impunând tuturor prin cuvântul său. Onest – chiar în împrejurări
istorice grele, l-am cunoscut tot astfel până la vârsta sa înaintată, în care,
deopotrivă cu anii, discreţia şi înţelegerea sa sporiseră, semn al marilor
caractere, care pot naşte în orice loc şi în orice timp, în oricare dintre
împrejurările vieţii noastre, oricât ne-ar fi ele de ostile, cum au fost cele din
cursul vielii avocatului I. M.
Mai era un tip cu totul deosebit, avocatul LV. Sanghin: apoplectic,
neobişnuit de lacom şi de zgârcit totodată, părea, la prima vedere, când începea
să vorbească rar şi apăsat, de o înţelepciune solid ţărănească, dar curând
vedeai că este o mărginire insondabilă. Se ocupa în principal de întocmirea de
acte autentice, de vânzare-cumpărare, de împărţeli, de donaţii, de testamente.
Clientela lui era compusă din ţărani din hint landul oraşului O., care veneau la
el înainte de a se lumina ziuă, fiind găzduiţi în încăperile locuinţei lui până
când so ora de începere a programului la judecătorie, erau trataţi ceai cald şi
apoi însoţiţi personal la Judecătorie de către av catul amfitrion, toate aceste
prevenţiuni având scopul de evita ca vreun client să fie racolat de alt avocat.
Clientela 1 peste al cărei tip de gândire, propria gândire a avocatului calchia
perfect, într-un orizont artiaic, avea o încredere oar în el şi în ereziile juridice
ale apărătorului lor, expuse instanţă bolovănos, rar, apăsat şi cu mâna stângă
ţinută permanent pe umărul justiţiabilului. Nu citise niciodată nimiz decât ceea
ce didactic fusese obligat, sub sancţiunea note. Şcolare, să o facă. Era de o
ignoranţă dezarmantă: nu citise niciodată – de pildă – un ziar, despre veştile
curente afirma că le aude imediat de la vecini sau de la cei întâlniţi pe stradă,
deschidea niciodată vreun cod de legi, dar avea două permanent „in geanta lui,
legate, unul în roş altul în albastru, şi în cursul consultaţiei – sau în cursul a
ceea ce numea el consultaţie a unui client – î1 întreba pe acesta de care cod
înţelege, eL clientui, să se servească în apărarea lui, din cel roş sau din cel
albastru, subînţelegând o nuanţă în obţinerea soluţiel dorite şi a onorariului
necesar, de la o culoare la altă culoare a codului. Fusese înscris până atunci în
toate partidele politice şi plecase de la fiecare din motivele cele mai meschine
(de exemplu, de la liberali plecase pentru că nu fusese poftit la un loc adecva,.
La masa dată la balul liberalilor), despre acest avocat se poate spune, ca un
epitaf, că i s-ar putea săpa pe crucea mormăntulu cuvântul lui Abrahm
Lincoln: „Pe unii oameni poţi să-i înşeli tot timpul, pe toţi oameni: poţi să-i
înşcli o anumită perioadă de timp, dar nu poţi să-i înşeli pe toţi oamenii tot
timpul”1.
Citat din Maxime şi cugetări din literatura americană – Antologie de
Mihaela Haşeganu.
Avocatul I. V. Avea obiceiul de a ţine un deget în nas când dădea semne
că gândeşte. Îşi denunţa colegii în mod sistematic, zilnic şi permanent, pentru
orice i se părea că merită delaţiune, şi mai cu seamă împotriva celor ce
prezuma că îi pot leza Într-un fel interesele. Mai bine îl însoţeai pe Dante în
Infern, care cel puţin avea o călăuză în întuneric, decât să fi ajuns din
întâmplare vreun client al lui I. V. La tine, pentru că riscai să fii purtat pe
drumuri luni de zile ca urmare a unei succesiuni de anonime, de data asta fără
călăuză, adresate tuturor autorităţi! Or, fie ele şi militare, ca să te justifici
pentru faptele ce nu Ie-ai comis şi să cheltuieşti un capital preţios de timp din
profesia ta şi bani pentru drumurile pe care erai obligat să le faci. Anonime,
anonime… Memorii „in nefiinţa iscălitului” cum le numea vechiul drept
românesc. Din două cuvinte pe care, de cxemplu, I. V. Le pronunţa, until era
„mă” sau „măi” sau, mai variat „maaaaa…” Periculos ca individ social, viclean
ca un arendaş, gânditor paleolitic, vorbind frust şi nearticulat la instanţă sub
specia noţiunilor juridice. Am aflat despre el că a fost scos, mai târziu, din
profesic şi că a fost închis timp îndelungat pentru activităţi interzise. După un
sfert de secol de la aceste zile petrecute în O., m-am dus la vechea Judecătorie
a oraşului să susţin un proces şi l-am întâlnit din întâmplare. Era un ins la
limita mizeriei într-o stare de avansată scleroză cerebrală, caşectic, cu o căciulă
groasă, veche, trasă pe ochi, ca un lumpen-tăran, într-un trenci soios sub
lapoviţa unei iemi grele, de nerecunoscut şi, cu toate că mi-a trezit în minte
toată cenuşa pe care denunţurile lui o lăsaseră în urmă, pentru cei ce
pătimiseră în urma lor, l-am deplâns sincer în sine mea pentru starea în care
se afla.
Avocatul S. G. Era un senior local în vârstă, care se purta potrivit cu
rangul său. Avea tact, fineţe şi pregătire şi frecventa zilnic volumele unci
biblioteci personale prestigioase. Era generos, discret în a ajuta şi înţelege
oarnenii, scump mai degrabă la vorbă, vădit dezinteresat de o imediată
recompensă. Clienţii săi, din aceeaşi categorie cu el, îl plăteau corespunzător,
iar el le făcea servicii reale în apărarea sau pentru salvgardarea intereselor lor
materiale. Era, pe scurt, intangibil la vulgaritate sau superficialitate şi cunoştea
secretul de a nu niciodată implicat în împrejurări sau dispute neconvenabile
sau care s-ar fi vădit ca atare în viitor. M-am străduit să invăl câte ceva de la
acest maestru provincial cât timp am lucrat O. Şi am folosit din plin biblioteca
lui, în care aveam acces de unul singur oricând şi oricât timp doream. Acest
înaintaş demr_ al profesiei noastre s-a prăpădit la o vârstă. Înaintată şi într-o
sărăcie dureroasă, într-un oraş de munte unde se stabilise cu aceeaşi notabilă
demnitate cu care se însoţise în cursul Întregii lui existenţe profesionale, după
ce, prin mersul istoriei, fusese epurat din avocatură.
Avocatul V. V. Era un original.
Înalt, slab, numai os, când mergea aveai impresia că, la fiecare pas pe
care îl face, vântul îşi schimbă direcţia şi că bate vântul. Poreclit, cu un nume
de blană foarte moale Ia pipăit, de intimii săi, care îl adorau, avea un umor
original în zilele lui bune şi era tenebros, fără să se exprime în acest sens. În
multele lui zile negre ce au urmat apoi. Burlac, îşi plimba dt unul singur
făptura înaltă pe deasupra mulţimii de pe StradE Mare, şi era atunci misterios
sau burlesc, după cum părea, în filmele mute. Pledoariile lui la instanţă erau
substanţiale dal laconice, până la limita de a putea fi date ca un modcl
scurtime. Aproape că zicea, în apărarea clientului său, numa. Da, sau nu. Prin
paradox, deşi slab ca o trestie, având personElitatca eroului lui Collodi adult,
şchiopătând cu un picie: suferind, şi cu un ten mereu pământiu ca la suferinzii
de ficat flind prezumat în tot momentul că mai are doar câţiva ani viaţă, a
ajuns aproape octogenar, trăind mulţi ani I3umneze-_ ştie cum, pentru că
fusese exclus din profesie din cauza une podgorii pe care o deţinea. La fel ca
Immanuel Kant, s-a născut, a crescut, a Învăţat şi a practicat, a trăit şi a murit
în acelaşi oraş. Pe ncdrept a fost curmată practica sa profesională, condusă cu
inteligenţă şi onestitate după umila mea părere.
 Avocatul D. N., fratele judecătorului M. D., era un tăn ageabil şi deschis,
cu o avere apreciabilă în spate, iar profesia de avocat era pentru acest coleg
violon d'Ingres, pentru că privirea lui era spre Operă. Cu vocea lui de bariton
ne-a 1ticântat câteva seri pe care le-am petrecut Ia cârciuma lui Z; N. D. Într-
adevăr a ajuns solist al Operei Române, părăsind profesia de avocat, în care a
avut o trecere scurtă, dar strălucitoare, cu vocea lui, pusă în slujba unei cauze
la bară, răsunând modutat şi convingător.
Avocatul G. D. Era un burlac, latifundiar, care locuia la moşie şi venea de
la conac la Judecătorie îmbrăcat elegant, cu veşnicul său papion, pe hicicletă,
dimineaţa, ca un indiciu de snohism; era înalt, bărbat f-rumos, cavaler
tomnatic deja, în anii când a venit în O. Era bine pregătit cred, dar nu se putea
aprecia pregătirea sa profesională pentru că avea prea puţine procese şi avea
aerul că nu îl interesa să aibă mai multe. Gurile rele spuneau că se ocupă mai
mult de femei, şi el nu îşi dădea nici o silinţa să le dezmintă.
Avocatul G. S. Era şeful nenumit al clanului local.
Uscăţiv, inteligent, sesizând rapid şi practicând o logică strânsă în
acţiune şi în apărare, era câteodată chiar strălucitor în expunerile sale.
Caracterul său era un amestec în procente – diferind de la o zi Ia alta – de
generozitate şi de zgârcenie. Câteodată era neaşteptat de tran.;: ant şi de egoist.
Vesel sau încruntat în mod neaşteptat, cunoştea bine izvoarele legii şi se ţinea
la zi cu jurisprudenţa, având flerul educaţiei pe care o primise într-una din
mahalalele oraşului O., în care se născuse şi trăise, şi se folosea din plin de
aceasta în toate 1mprejurările vieţii profesionale în salvarea clienţilor săi,
cărora le făcea servicii reale. Avea o clientelă debordantă şi frazele lui din
pretoriul instanţei făceau, prin gura clienţilor săi numeroşi din toate categoriile
sociale, ocolul judeţului, mai ales cele pline de o suculentă batjocură la adresa
avocatului I. V.
G. Ş. A avut o activitate profesională lungă, care s-a curmat brusc prin
arestarea lui, urmată de o îndelungată detenţie, în urma unei percheziţii ce i se
făcuse la domiciliu, ocazie cu care am aflat şi noi, colegii lui, că G. Ş. Pretindea
şi incasa piaţa onorariutui în aur, informaţie pe care o deţinea însă un procuror
local, pe care G. Ş. A făcut imprudenţa să-t jignească într-o şedinţă de
judecată, şi care a declanşat urmărirea, surprinzătoare cu atât mai mult cu cât
acest avocat devenise primar al oraşului între timp. După ieşirea din
închisoare, această figură, altădată strălueitoare, a mai trăit incă câţiva ani,
înconjurat de ura şi dispreţul unanim al concetăţenilor săi, pe care îi apărase
altădată, dar pe caro apoi îi năpăstuise grav şi în multe cazuri pe nedrept, Yn
timpul cât fusese primar comunist. Imediat după 1947, mutţi dintre cei care
avuseseră nenorocul de a fi trăit sub primariatul acestui G. Ş. Au sfârşit prin a
ajunge la închisoare şi în sapă de lemn. Resurse brutale native şi defecte grave
de legalitate a vădit caracterul acestui profesionist, în timpul cât a fost „părinte”
al oraşului său. Juristul din el dispăruse cu totut, rămânând numai în pielea
lui de primar abuziv, vindicativ şi duplicitar, nepoliticos şi demagog.
Avocatul Z. Semăna ca un fişic de bani, fiziceşte, iar frazele sale, scurte,
rare, definitive, se refereau numai Ia bani. Nu am auzit niciodată altceva în
conversaţia sa, şi mi-am explicat faptul prin ghinionul ce îl avea a locui vis-ă-
vis de avocatul I. V., cu care era într-o concurenţă pe viaţă şi pe rnoarte, aşa
încât şi pentru unul şi pentru celălalt problemele vieţii profesionale, ale vieţii
personale şi familiale, necazurile reale ale clienţilor treceau pe planul doi în
lupta ce o duceau cotidian între dânşii şi i-am recunoscut în sinea mea] ui Ş. Z.
Că trăiau astfel „in cea mai rea lume posibilă” şi că dacă nu ar fi fost treaz
mereu, ca să spun aşa – ziva şi noaptea, adversarul său l-ar fi înghiţit, figurat
vorbind,. De viu. La bară lupta dintre ei avea ceva din lupta unor adversari care
se urăsc de moarte, de mult, neam de neamul lor, de înaintaşi, şi că se urăsc
pe motive istorice, ireversibile, fundamentale, ireconciliabile; şi în această
luptă, să spun drept, îl compătimeam pe Ş. Z. Şi soarta lui nefericită care îl
urnise în spaţiu şi timp în acest fel.
Judecătoria din O. Avea un preşedinte şi doi judecători.
Preşedintele era D. R., descendent direct din domn pămân tean, spiţă de
prinţ. Era un tip raţional, în afara acelor scurte intervale când ridica tonul în
instanţă; binevoitor, asculta cu amabilitate şi seriozitate pe împricinaţi, atât pe
cei îmbrăcaţi cât şi pe cei goi, privind invariabil într-un punet afară, pe
fereastră, (deşi oraşul spunea că priveşte la soţia dirigintelui de poştă), semăna
cu un artist din Far-West, înalt şi viril. Pronunţă soluţii bune, omeneşti şi, deşi
se purta distant, întreţinea, cu instinctul ascendenţilor săi, relaţii bune,
constante şi binevoitoare cu toată lumea. Muncea fără să aibă aerul că o face şi
era politicos fără să aibă aerul că trebuia să fie politicos, cu detaşare în tot ceea
ce făcea zilnic, cu o superioritate fără ostentaţie, al cărui secret de a-I practica
m-am străduit să-l aflu şi care se trăgea din educaţie.
Al doilea judecător M. D. ErR, cum am spus, fratele avocatului N. D.,
colegul nostru cu vocea de bariton, cu care a umplut mai târziu sala Operei
Române.
Acest judecător era, cred, ursit să fie judecător prin interesul viu pe care
îl manifesta cauzelor ce le judeca, prin pregătirea sa, prin firea deschisă şi
activitatea spiritului său din fiecare şedinţă de judecată. Deşi boier, era extrem
de popular şi avea prieteni adevăraţi şi între hamalii din port, cu care îşi
petrecea timpul liber deseori, şi simpatiza cu masa ţăranilor împricinaţi în mod
declarat şi public. Era concis, la obiect, desfăşura o şedinţă. Care se distingea
prin celeritatea şi scurtimea sa, neplăcându-i vorba lungă şi ocolurile verbale,
invitând cu demerstd la sâmburele problemei, pe care îl afla îndată ce
deschidea dosarul în faţa sa. Ln toată practica mea de mai târziu, am suprapus
stilul şi imaginea acestui judecător – tânăr şi el pe vremea când eram la O.
— Peste imaginea altui şi a altuia, mereu slujitor al justiţiei, şi
întotdeauna am văzut că va fi în avantajul celui dintâi, rar aflând o imagine cu
totul identică, perfect calchiată sau superioară.
Al treilea judecător era stagiarul G. P., un levantin italienizat, un insular
smead, suplu, miop. Mi-a rămas în mod deosebit în minte şi, în galeria tuturor
judecătorilor pe care i-am cunoscut, are un loc definitiv şi totul aparte, ca un
clişeu ieşit negativ, inexplicabil într-un film color.
Vorbea stins şi răguşit, abia dând drumul cuvintelor grăite printre buze,
punând parcă în fiecare cuvânt o încărcătură de ironie, o nuanţă, în orice caz,
de care interlocutorul avea de ce să cadă pe gânduri. Nu se putea şti niciodată
dacă era bine sau rău dispus, dacă era bine sau deficient pregătit profesional,
pentru că întotdeauna şedinţele de judecată pe care le conducca luau o turnură
neaşteptată, care abătea atenţia de la opera de judecată propriu-zisă, aşa cum
am să arăt mai departe. Se putea vedea totuşi că individul era funeiar rău şi că,
deşi calm, era interior un vulcan ameninţător. Ce izvoare de levantinism, de
fanariotism, de vendetă, de piraterie, de cămătărie sau de viaţă famelică îi
alimentau aceste porniri de tragică răutate, pe care le însoţea întotdeauna cu
un zâmbet ironic agăţat în colţul gurii?
G. P. Pronunţa întotdeauna pedeapsa maximă şi pronunţa sentinţele
judecătoreşti punitive cu o satisfacţie vădită; i se umplea gura de salivă,
începând chiar să dea pe dinafară,] a colţurile gurii, ca la acei care văd tăindu-
se în faţa lor o lămâie, când, ridicându-se în picioare, în roba care îl arăta, deşi
era înalt, ca un gândac negru, dizgraţios, de bucătărie. Anunţa o pedeapsă de
doi ani în loc de şase luni cât era firesc, sau de cinci ani în loc de doi cât ar fi
pronunţat orice judecător 1 de pe întreg teritoriul naţional. Aresta preventiv
incuipaţii liberi, în mod sistematic, cu osebire ţărani pauperi sau elemente
dezorientate, pentru un motiv sau altul, într-un moment dat, îi aresta în şedinţ,
ă, după începerea ei şi înainte de începerea procesului care privea pe cel ce
urma să fie arestat şi a începerii pledciariei în apărarea sa, demobilizând astfel
familia inculpatului, pe inculpat şi elestul de des chiar şi pe apărător, iar mai
înainte de a începe arestările preventive, dispunea ca aprodu] să închidă uşile
sălii de şedinţă, spre a preveni plecarea în mod intempestiv din sală a celor
vizaţi; iar dacă vreunul apuca totuşi să dispară, lua imediat măsuri de
urmărire, impui siona luni de zite aceste măsuri, şi le urmărea zilnic, ameninţa
organele de execuţie ca să aducă la îndeplinire găsirea fugarului, deşi era organ
de judecată şi atribuţia sa era simpla emitere a unui mandat de arestare
preventivă şi trimiterea lui la organul de urmărire, în a cărui atribuţie intra
obligaţia ca să dea inculpatul dispărut, iar când, după câteva luni sau poate
mai mult, incuipatul era în fine găsit, arestat şi adus în sala de judecată, sub
aspectul unui ţăran în vârstă, la limitele lui fizice, flenduros şi hămesit, neras,
prigonit ca o fiară zile întregi, dormind prin porumbişti şi bând apă din
jgheaburile animalelor de pe câmp, flămând până la marginile puterilor lui
omeneşti, judecătorul G. P. Îl privea o secundă cu acelaşi zâmbct agăţat în
colţul gurii, fără să-i adreseze vreun cuvânt de îndreptare sau de reproş. Era
un zâmbet sau o pareză?
Apoi, după o judecare sumară, îl sancţiona pe fugar cu o pedeapsă
maximă, şi în multe, foarte multe din cazurile acestea, infracţiunea pentru care
fugarul se făcea vinovat era fără o pondere socială deosebită şi oricare alt
judecător ar fi dat o pedeapsă minimă.
G. P. Era, cum am spus, rău ca om şi, trebuie să spun, funest ca
judecător. Am profesat aproape jumătate de secol şi am întâlnit, aşadar alţi şi
alţi judecători şi procurori cu tare psihice evidente şi pentru publicul din sală,
nu numai pentru noi apărătorii care cunoşteam şi culisele sălii de şedinţă, unii
judecători fiind nebuni de-abinelea, iar despre unelc judecătoare femei va
trebui să scriu mai departe câteva rânduri amare, după cum altor judecătoare
femei va trebui să rnă închin în rândurile următoare ca unor muceniţe.
Judecătorul de pace (prin ironia acestui cuvânt) G. P. Era un rău raţional,
cartezian, deliberat, răutate care venea la el din străfunduri. Chiar soluţiile sale
civile erau pronunţate dcliberat ca soluţii de frustrare a tuturor părţilor din
proces (reclamant, pârât, intervenient, garant, chemat în garanţie, contestator)
astfel ineât, practic, toate partite pierdeau. Dacă de exemptu dispunea de o
ieşire din indiviziune, sulta care trebuia plătită de cel care primea imobilul, să
zicet-n, celui care nu îl primea în natură, era mult superioară imobilului primit,
iar acesta trebuia la rândul lui să plătească altuia din proces cheltuieli cle
judecată, să zicem intervenientului, superioare mult intereselor lui, şi aşa mai
departe, nedreptăţi care, într-un procent de 90%, nu se mai puteau repara la
instanţele superioare prin recurs sau prin altă cale de atac, pentru că părţile îşi
pierdcau încrederea în apărătorii lor, care îi asiguraseră de o soluţie în raport
cu legea existentă, sau nu mai voiau să cheltuiască mai departe în faţa unui
orizont necunoscut, iar organele superioare de stat aveau treabă cu războiul şi
nu cu rezolvarea unor nedreptăţi civile; şi toate acestea stagiarul de judecător
G. P. Le practica pe fundalul unor mari nemulţumiri sociale din cauza
războiului, pe fundalul unor veşti despre moartea celor dragi, pe care familiile
le primeau zilnic de pe front, pe fundalul unor ameninţări de catastrofă
naţională în timpul când în ţară circulau trei divizii de dezertori, de ciuntiri de
teritoriu naţional. M-am întrebat Întotdeauna ce au însemnat pentru neamul
meu fanarioţii trimişi în principate de otomani, al căror descendent era şi G. P.,
ce dureri i-au fost provocate acestui neam obidit şi ce pierderi a suferit, dacă
un singur judecător levantin, sub umbrela legii, putea să facă atâta rău altor
obidiţi ai veacului nostru.
Mai târziu aveam să întâlnesc pe acei judecători pe care Francoise Sagan
îi numeşte judecători – cepe; capetele judecătorilor aliniate ca cepele într-un
răsad, aliniate pe estrada completului de judecată, se văd din sală ca şi cum ar
fi despărţite de trup, cu pupilele căzute, absente şi atât de departe de drama ce
se desfăşoară în sala de dezbatcri, aşezate astfel pentru eternitate şi irevocabil
indiferente la jocul actorilor piesei, pe care o guvemează fără… Greşeală cu
crasa lor rutină de care sunt IR. Întregime anesteziaţi„ ori pe acei judecători
despre care Charles Dickensi spunea:„…In faţa Tribunalului (Revoluţiei) nu se
În Poveşti despre două oraşe, trad. Antoaneta Ralian, Ed. Eminescu,
Bucureşti, 1973, pag. 341.
Găseau sau se găseau prea puţine regulamente de procedură care să
asigure unui acuzat o judecată chibzuită. O răsturnare de asemenea amploare
nu ar fi putut avea loc dacă toate legile şi formalităţde existente nu ar fi fost
atât de des încălcate şi răstălmăcite în trecut, încât în chip de răzbunare
Revoluţia ajunsese să desfiinţeze toate legile…: şi mai departe: „…0chii mulţimii
erau aţintiţi asupra juriului…” – „. In juriu, plin de neastâmpăr, un om cu
privirea hămesită…” „. Un jurat flămând, lacom de vieţile altora, cu înfăţişare
cruciă:1 întregul juriu părea o haită de câini gata să judece o căprioară în fme,
ceea ce uimitor de-a dreptul în O. Era faptul că avocaţii locali erau cartelaţi
totuşi (ei spuneau că sunt „sindicalizaţi„ şi că sunt primul sindicat din ţară în
acest mod!) prin aceea că stabiliseră de mult un consens care se respecta în
ciuda disensiunilor dintre ei, cu privire la obligativitatea limitei inferioare a
onorariilor în ce priveşte la întocmirea de acte autentice de vânzare-cumpărare,
donaţii, procuri, testamente, partaje etc. Dar numai la limita de jos a
onorariului în cadrul acestei activităţi în jurul Judecătoriei din O., locul meu
era, prin vârsta tânără pe care o aveam şi prin faptul că eram un intrus, din
nou al unui începător. M-am folosit însă din plin de această perioadă petrecută
la O. Învăţând ascunzişurile procedurii eivile pe viu, eimoaştere pe care am
obser-v-at, după aceea. Că o aveam mai bună decât a colegilor care abordau, în
Palatul de Justiţie din Capitală, problemele „In mare”. Chichiţele procedurii
civile mi-au folosit tot timpul practicii mele de mai târziu, în faţa unor adversari
rău intenţionaţi sau abili, în cursul procedurilor civile, şi cunoşteam bine, ceea
ce era totuşi rar şi rândurile colegilor mei şi chiar în rândurile judecătorilor,
procedura de vânzare la iicitaţie şi procedura contestaţiei la executare, care
sunt un fel de cenuşărese ale profesiei noastre, dar care, din umbră, Iţi pot
dăuna oricând, chiar când ai câştigat un proces pe deplin, lăsându-te
1 Eva Jacques, Trei din Saint Antonie.
Să te alegi numai cu un petec de hârtie, legându-ţi drepturile ce le ai şi
făcând să nu poţi obţine practic aceste drepturi.
La câţiva ani după timpul pe care l-arn petrecut în O., de judecătorul G.
P. Am auzit că l-a luat Dumnezeu într-un accident de circulaţie, când un
automobilist parcurgea demenţial şoseaua.
Am plecat din O. Chiar în ziva în care s-a declarat arrnistitiul la 23
august 1944.
Am plecat din O., unde având şi de mai înainte relaţii de familie,
înjghehasem totuşi, în scurtul interval profesional de aproape doi ani cât am
stat acolo, o clientelă proprie; am plecat cu primul tren care a circulat după
declararea Armistiţiului, la 23 august 1944. Părăsisem, îmi ziceam, micul
infern.
Nu credeam că voi ajunge însă în adevăratul Tartar, cum s-a dovedit a fi
perioada profesională ce a urmat, în Bucureşti, din anul 1944 până. În anul
1963.
M-am întors într-o Capitală cu oameni tăcuţi, trişti, îndoliaţi, ale căror
frunţi nu s-au mai descreţit multă vreme după aceea, iar ale unora dintre ei
niciodată. Am reîntâlnit colegi, care se întorseseră, ca şi mine, din peregrinarea
profesională impusă de bombardamentele asupra Capitalei şi nu am mai
întâlnit niciodată colegii care ne părăsiseră pentru totdeaunA. Ca Mihai Opriş,
ca Gaiţa, ca Botar, ca Serafim, care îşi lăsaseră oasele pe Întinsul Rusiei. Multi
dintre cei sosiţi proaspăt de pe front au piecat din nou pe frontul de vest, unde
au pierit, ca Mociornită, Şiugariu… Palatul Justiţiei era gol. Serviciile
dezorganizate de război începeau să se mişte lent, spre o nouă activitate.
Ruinele de pe urma bombardamentelor îşi arătau profundele lor răni. Prima
problemă ce se punea, în consecinţă, oricărui nou sosit în oraş era găsirea unei
locuinţe.
Am închiriat două camere, una pentru locuit şi alta pentru birou, în
Vatra Luminoasa, ' cu o chirie lunară care reprezenta de trei ori venitul meu
obţinut pe o lună, şi după ce am achitat chiria pe o lună, considerându-mă
norocos, pentru că chiriile se achitau pe cel putin un an înainte, m-am întrebat
în ce mod voi plăti chiria următoare. Totul era scump şi se găseau greu.
Carnea, când o găseai, putea fi de cal, sau mai rău, Uleiu1 cumpărat în
piaţa putea să fie mineral şi cazurile de intoxicaţie mortală la copii n-au lipsit.
Mişunau indivizi clandestini şi lipsa de siguranţă minimă, că alimentele
cumpărate îşi vor ft de folos, era frecventă.
Procesele erau puţine, Baroul de Avocaţi se primenea. Monştrii sacri,
marii maeştri ai barei de dinainte de război, nu se mai vedeau; mulţi dintre ei
erau arestaţi sub acuzaţia de crimă de război, deoarece, de regulă, deţinuseră
şi demnităţi partidele politice istorice, din care, de regulă, făceau parte, şi se
ridica un val nou de avocaţi, mulţi dintre ei evrei, din care puţini practicaseră
mai înainte efectiv sau veneau din alte sectoare de activitate. Pregătirea juridică
a celor noi veniţi, cu excepţiile obişnuite regulii, era sub nivelul cerut şi am
văzut scene judiciare în care, de exemplu, un muncitor setebist vorbea liber, iar
avocatul îşi citea pledoaria. Totodată, în Palatul de Justiţiei, ca şi în viaţa
socialk O demagogie nouă se avânta. Cei nou veniţi căutau să acapareze
poziţiile profesionale rămase prin dispariţia marilor maeştri, iar avocaţii de
cartier căutau să-şi extindă fieful, rupând puţin câte puţin din teritoriul pe care
noii veniţi 11 întăreau cu metereze politice. Nu se mai spunea, ca înainte de
război, despre un avocat: este ministru sau a fost deputat, sau prefect, sau
primar, ci despre cei noi se spunea: are spate pe S, pe L., pe G. Câteva vârfuri
s-au ridicat dintre aceştia, cu tărie şi cu adâncă pregătire şi cu nestinsă
pasiune a libertăţii, până la 1nălţimea maeştrilor dinaintea conflagraţiei, dar
restul masei de avocaţi se aplatiza, devenea, prin clientela extrasă din confuzia
socială existentă în acei timp din cauza războiului, şi prin natura proceselor
existente, amorfă şi rutinată, ajungându-se după câţiva ani la totala ei
tebnicizare. Societatea se anastornoza. Categoria de avocaţi care făcuse
soliditatea apărării în masele populare în ultima sută de ani de istorie judiciară
a$ării, avocaţii de cartier, ancoraţi profesional în toate păturile sociale, şi care
făceau numai profesie, fără amestecul politicii în practica lor, se clăti nau,
deoarece poziţiile economice ale clientelei lor erau practiz anulate de legislaţia
economică prezentă şi de cea care va venE în mai puţin de cinci ani, între 1944
şi 1949, aceste practici de apărare destoinică şi statornică în jurul libertăţii
individualE. Au devenit treptat peninsule 1riguste, apoi insule izolate, care au
fost 1n cele din urrnă înecatc în sistemul social. Maeştri ca Becchi, al cărui
birou era un fel de Agora a cartierului din jurul depoului de pe actuala stradă
Galaţi; ca Ştefan Gheţaru, care domnea juridic în Şerban Vodă şi al cărui birou
avea e preciziune de vechi ceasomic; ca Mitică Mănescu, care stăpânea în
Oborul Vechi şi care îşi avea sursa clientelei în vadul de la „Mama Voica”; ca
Sava Otopeanu, care ocupa Oborul Nou: ca Jean Mihail, care stăpânea şi el în
Cotroceni; ca Ştefan Chiriţescu din Filaret; ca I? Ie Popescu din Pantelimon; ca
George Dumitrescu şi Aristotel Contomihale, care 1şi împărţeau Mătăsarii, ca
avocatul Chihaia, din preajma Gării de Nord; ca Mitu Pavel, la care curgeau
oamenii din Jilavele şi Progresul: ca Gheorghiţă Mateescu din Colentina; ca
Spiegler Fronda care îndruma elegant, din primitorul său birou de pe
PoenaruBordea, limesul dintre Mircea Vodă şi Mihai Vodă; Moş Alexandrescu
din Văcăreşti; Spirea Popescu, Costanda, Costache Renea de pe Regală,
Paraschivescu-Bălăceanu din Schitu. Măgureanu, Eugen Ionescu din Moşilor…
Şi alţii şi alţii, toţi aceşti maeştri ai barei, de mare probitate profesională şi de o
desăvârşită „încredere, s-au menţinut cu greu în aceşti ani şi abia după această
perioadă au revenit la o siguranţă profesională de un nivel care să se apropie de
cel de dinainte de război; dar unii au dispărut. Dispăruse şi maestrul meu din
blocul Scala, pe care de atunci nu l-am mai văzut. Pe unde era acum Iuliana?
În vremea aceasta, acuzaţia cea mai frecventă era aceea de a fi fost
fascist, iar apărarea cea mai bună la orice acuză era aceea de a nu fi fost
fascist. Nu rareori justiţiabilii, care nu cunoşteau destul semnificaţia noţiunii
respective, îşi aruncau în cursul unui proces oarecare epitetul de fascist. Un
client al meu, care se numea Hitler, o fiinţă ştearsă şi bineînţeles fără nici o
legătură cu omonimut său, avea mereu mari necazuri şi n-a fost cu putinţă să
se apere într-o cauză civilă tot din acest motiv.
A fi de profesie avocat era echivalent cu o acuzaţie socială; avocaţn erau,
fără menajamente, înfruntaţi deschis, în primul rând pentru că erau avocaţi, în
relaţiile cu noile autorităţi şi chiar la bară, unde, în câţiva din anii care au
urmat, situaţia lor a devenit şi mai gravă. Se ventila un slogan _. Avocat de tip
nou„, în opoziţie tacită cu avocaţii existenţi atunci, dar ce urma să fie acest
avocat de tip nou nu se ştia bine de nimeni. Se născuse chiaŕ întrebarea, la
niveiul unor organe de stat, dacă mai era nevoie de avocaţi, şi din această
pricină birourile de avocaţi au fost îndreptăţite să afişeze, cu litere de o
şchioapă, spre consolidare, o lozincă a unuia dintre şefd stalinişti ai
momentului istoric pe care îl parcurgeam, care suna: „Avem nevoie de jurişti
cum avem nevoie de economişti„, spusese Kalinin. Ne întorceam la starea din
timpul subteranei din Rusia anilor 1870, când, cum spune Dostoievski în
Demonii, un Piotr Stepanovici Verhovenski cere să i se taie limba lui Cicero
pentru că romanul era de profesie avocat. Acest timp am auzit pe muEţi, aflaţi
la nivelul acestui Quasimodo moral, cerând să se curme existenţa acestei
„tagme de şi chiar poetul D. D., la mare vogă în acei ani, pălind apoi treptat
până la starea de prestaţie poetică, cerea în articolele sale, cu energic, ca
Palatut Justiţiei să fie transformat în muzeu, probabil pentru a se pierde cu
desăvârşire amintirea unor apărători ai libertăţii individuale şi se începuseră
efectiv unele lucrări îu acest sens, dar numai spectrul celor zece milioane
necesare transformării a dezarmat pe iritabilul poet şi pe epigonii săi şi în acest
sfârşit justiţia şi-a salvat templul.
Starea de fapt amintea1mprejurări istorice trecute pe care prezentul le
reînvia, fără temerea că şi acestea, ca şi acete rămase de pomină în trecutul
apărării omeneşti, îşi urmau calea spre groapa istoriei destinată rebuturilor
spirituale ale omenirii. Nu-mi inehipui că vrăjitoarele din Salem au fost apărate
de avocaţi, şi nu-mi place să cred că soluţiaM procesul acesta ar fi aceeaşi dacă
ar fi fost permisă o apărare a lor. Potrivit cu normele legale curente la ora
judecării cauzelor respective. Nu-mi închipui că, dacă s-ar fi permis o apărare
procesele intentate de Inchiziţie, lotul sacrificiilor urma acestor procese ar fi
fost acelaşi şi tot aşa în cauzele ir care, mai aproape de timpurile noastre,
avocaţii au reprezenta: o apărare formală din motive pe care nu am căderea să
le discut aici, dar cu privire la care avocaţii au ultima vină.
Dau seama că poate, îngăduind o apărare în acest fel de procese, lotul
sacrificiilor s-ar fi majorat cu Însăşi numărul de apărători, dar şi aceasta ar fi
venit la judecata istoriei.
În procesul ducelui d'Enghien, după cum se cunoaşte, Napoleon a
îngăduit numai de formă pe cei doi apărători, tatăl şi fiul, pentru că ia finele
procesului aceştia au fost ei însăşi arestaţi, şi împăratul s-a exprimat deseori
că ar fi mulţumit dacă avocaţilor li s-ar tăia limba. Aşadar, creatorul Codului
Civil, acest corp grandios de ledislatie cu valoare mondială aeum, împăratul
Napoleon; aşadar, nu în îndepărtate vremuri feudale sau mai departe, ci foarte
aproape de noi, în secolul al XVIII-lea, împăratul Franţei iluministe considera
că toate relele unei guvernări s-ar remedia dacă s-ar proceda la tăierea limbii
avocaţilor!
Nu ştiu de asemenea şi nu îmi este la îndemână să aflu dacă în procesul
maimuţelor avocaţii au fost ascultaţi, şi dacă au putut depune note scrise, dar
ceea ce apare ca un factor comun tuturor acestor epoci în care s-au dezbătut
aceste procese şi în care, de regulă, lipsesc avocaţii, sau acolo unde apar suferă
ei însăşi urmări din cauza apărării lor, sau sunt nevoiţi să facă o apărare
formală, pentru care nu li se poate considera o culpă, din motivele pe care nu
mi-am propus a le discuta aici, cum am spus – este iraţionalitatea momentului.
Dominaţia unei atmosfere sociale tulburi, larvare, ca o apă repede curgătoare
cu adâncimi şi cu superficialităţi, care porneşte dintr-o lacrimă limpede de izvor
montan şi ajunge până la urmă. Sa care toate ordurile unei societăţi
nestratificate, o apă care alungă trecătorii din preajma ei, din cauza grelelor
mirosuri pe care le emană.
În fine, sub acest punct, nu-rni imaginez că solutfile care s-au dat în
cursul istoriei, în cauzele ei memorabile, ar fi fost aceleaşi dacă, în locul unor
magistraţi improvizaţi, numiţi, impuşi, slab pregătiţi, angajaţi şi aşa mai
departe, s-ar fi lăsat judecata în mâna şi în seama conştiinţei judecătorilor de
meserie.
Profesia de avocat se învaţa.
— În aproximativ 10 ani, dacă nu mai mult, şi apreciez că şi un magistrat
nu poate fi deplin stăpân pe meseria lui nobilă decât după aceeaşi întindere a
practicii. În dreptul anglo-saxon, după cum se ştie, nu poţi fi magistrat dacă nu
ai fost înainte avcicat şi magistratul anglo-saxon îşi etalează cu mândrie anii de
practică în aviscatură.
De ce la noi, prin ce resorturi de rămăşiţe de fanariotism, se etalesză
faptul că un avocat a fost mai întâi magistrat, că a fost uns şi miruit cândva cu
puterea de stat?
În vremea la care mă refer, luase fiinţă o şcoală juridică de şase luni, care
punea absolvenţii săi, din care multi nu aveau studiile terminate, ca să nu
spun incompiete, la dispoziţia justiţiei ca magistraţi şi procurori. Pe un
procuror cu atare pregătire l-am auzit răspunzând cu insolentă, la o excepţie
legal ridicată de apărare: „lasă, că vă cunoaştem noi!” Pe uşa biroului unui
colonel de miliţie din sectorul anchete penale era afişat ctar: „Nu stau de vorbă
cu avocaţii!” şi la fiecare organ de stat găsearn un funcţionar care mă reţinea
să-mi povestească o anecdotă ruginită de provenienţa asiatică, în care era
vorba de o inscripţie de pe mormântul unui avocat, în care se menţiona că
acolo „zace un avocat şi un om cinstit”, dar că, totuşi, era vorba de un singur
mormânt. Dacă participai ta o cercetare locală, de pildă, cum mi s-a întâmplat
mie, riscai să fii maltratat de partea adversă la care se efectua cercetarea, ce se
linsotea în aceste cazuri cu elemente apte de orice, fără să poţi spera în
intervenţia în favoarea ta a organelor de ordine, chiar când acestea, potrivit
prevederilor legale în anume cazuri, se aflau de fată şi oricum sub ochii
judecătorilor care erau obligatoriu, în toate cazurile, dar care nu aveau cum să
intervină. Insulta adusă de părţile adverse avocatului în sala de şedinţă, când
deci el se afla în exercitarea mandatului său ş: într-un cadru constituţional, era
curentă, iar intervenţia judecătorului care prezida şedinţa se rezuma în bătăi
discrete în pupitru cu vârful neascuţit al creionului, pasă-mi-te pentrn
chemarea Ia ordine a celui ce continua nesancţionat cu insuItele, iar când
acelaşi individ striga (subliniez cuvântul) şi la preşedintele instanţei, am putut
să aud din partea acestuia din urmă fraza: de ce strigi mata (subliniez şi acest
cuvânt) la noi? Am strigat noi cumva la mata? Şi atunci, şi acum, răspunsu
acesta l-am considerat, pentru respectul legii şi educarca maselor populare în
ideea de justiţie, inadmisibil şi incredibil; e: reprezenta o carenţă de autoritate
nepermisă magistratului. Cum se zice, nici în nenorocire. Unui coleg, lui Vasile
Iliescu. I-a fost înfipt în piept, între omoplaţi, în timp ce susţinea apărarea, un
cuţit de către partea adversă, care nu trebuie. Desigur, să mai spun, n-a suferit
nici o consecinţă notabilă de pe urma faptei sale în pretoriul justiţiei. Un
ministru al poştelor, D. S., având o veche poliţă personală de plătit unui avocat
oarecare, cu mai mult timp înainte de timpul când se petrec cele ce vă descriu
aici, a fixat o taxă pe telefoanele avocaţilor şi numat pe telefoanele avocaţilor,
prafund discriminatorie (măsura apărând ca o vindictă personală a ministruIui
împotriva noastră), astfel încât un avocat plătea abonament lunar pentru
telefon 200 de lei (în 1945 şi în anii care au urmat, cât a fost ministrul al
poştelor D. S.), iar orice alt abonat plătea lunar 25 lei; taxa nelegală aplicată
avocaţilor nu se putea justifica pe motivul că erau liber profesionişti, pentru că
existau alte zeci de categorii de liber profesionişti care plăteau ca restul
populaţiei. Măsura ministrului vindicativ lovea în libertatea de comunicare a
avocaţilor şi finalmente, în noţiunea de libertate individuală aşa cum loveau
toate celelalte ingerinţe. Insolenţe şi atacuri practicate pe seama avocaţilor în
acel timp.
Fiscul avea instrucţiuni să urmărească sever impozitele avocaţilor, foarte
ridicate de altfel în raport cu venituriie lor, şi trebuia să li se vândă lucrurile
din casă în caz cle neplată. Am avut pe atunci mult timp şifonierul în care ne
păstram1Inbrăcămintea sigiiat cu ceară roşie aplicat de percepţie, din cauză că
irni era cu neputinţă să fiu la zi cu plata impozituiui profesional şi am avut
norocul că agentul fiscal m-a învăţat tot el cum să extrag sfoara din sigiliul de
ceară roşie aplicat pe el, ca să-mi scot ce doresc din şifonier şi apoi să introduc
sfoara în sigiliu, care apărea astfei, în tot momentul, intact la o oricât de
amănunţită examinare, dar nu ştiu câţi dintre colegii mei au mai folosit acest
mijloc riscant şi au avut norocul unui agent fiscal la fel ca al meu şi mai ales
câţi dintre avocaţi au putut plăti, până la urmă, aceste impozite.
I cu drept anul 1948 s-a trecut la reducerea numărului de avocaţi rept de
practică.
Se spunea că în toată ţara erau vreo treisprezece niii de avocaţi, dar
numărul lor exact nu-J ştiu. S-a operat aşadar aşa numita restructurare a
avocaţilor şi s-a redus numărul lor în Bucureşti, (nu cunosc date cu privire la
restructurările din judeţele din ţară) de la câteva mii (cifra de zece mii de
avocaţi în Bucureşti flind ventilată de toată lumea) la 1030 de avocaţi definitivi
şi 500 de avocaţi stagiari, referindu-mă cu aceste date la avocaţii cu drept de a
pleda în apărarea cetăţenilor particulari, bineînţeles, iar cifrele acestea au fost
din nou corectate, în jurul anului 1950, cu alte câteva sute de avocaţi, care au
fost trimişi 'In alte centre din provincie şi au refuzat să se ducă, avocatui fiind
legat de o anume arie a societăţii pe care o cunoaşte şi în care e cunoscut, cu
avocaţi care au fost suspendaţi, cu avocaţi care au fugit din ţară, cu avocaţi
care au suferit condamnări între timp pentru diferite activităţi
extraprofesionale, cu avocaţi care au renunţat, ajungându-se, după câte ştiu, la
ci-fra de aproximativ opt sute de avocaţi, definitivi şi stagiari, în Bucureşti şi în
judeţul Ilfov, cifră redusă şi ea apoi, pentru aceleaşi motive mai sus enumerate,
la şase sute şi scăzând apoi treptat şi prin emigrarea unor avocaţi eetăţeni de
altă origine, până în preajma numărului de putin peste cifi-a de patru sute de
avocaţi în Bucureşti şi judeţul Ilfov.
Criteriile de a fi menţinut în avocatură erau multiple: originea socială,
apartenenta politică înainte de 23 august 1944. Activitatea efectivă a avocatului
în această muncă de apărare. Averea şi altele. Am avut şansa să mă număr
printre cei care au fost rnentinuti; criteriul activităţii efective, după câte rni-am
dat seama, prevalând cu pondere Fn cazul meu. Avocatura fusese singurul meu
mijloc de trai, activitatea cotidiană în Palatul Justiţiei nu o întrerupsesem
niciodată şi ca suport material şi, să-mi fie îngăduit să o spun, ca suport
spiritual într-o vreme în care era greu de găsit vreunul. Este adevărat că până
la această restructurare numărut avocaţilor din Bucureşti era foarte mare, în
raport cu populaţia Capitalei şi cerinţele de apărare propriu-zise, dar numărul
celor care practicau efecti' era destul de rezonabil în raport cu exigentele.
Existau avocaţi care nu susţinuseră niciodată vreo cauză în faţa vreunei
instante; erau oameni politici, ziarişti, scriitori, comercianţi, diplomaţi,
profesori, bancheri, industriaşi care aveau carnetul de avocat în buzunar, dar
care nu ştiau o iotă din procedura civilă. Apoi exista o largă categorie de
avocaţi, care rezolvau problemele administrative şi fiscale, de muneă şi privind
pensiile şi alti1 care redactau numai acte notariale, ramura foarte rentabilă a
profesiei, dar şi unii şi aţti1 abdicaseră de la munca în esenţă a avocaturii,
rnunca de apărare a libertăţii individuale şi a agoniselii cetăţeanului, pentru că
nu apăruseră poate niciodată în fata unei instante compusă din judecători şi
nu auziseră lanţurile convoaielor de arestaţi trecând pe coridoarele Palatului de
Justiţie, şi despre patimile justiţiabililor tiseră poate numai în cărţi. In fine, era
acea parte a avocaţilor care erau mari proprietari urbani sau latifundiari, care
apăreau la bară, cum spunea Vintilă Dongoroz, ca urşii albi la ecuator. Nu sunt
sigur că acei eare au rămas erau mai buni decât cei care au fost scoşi, mă
Îndoiesc teribil chiar, pentru că au dispărut atunci totodată şi avocaţi de mare
pregătire profe sională, de mare destoinicie şi probitate, printre care şi avocaţi
cu rnare ecou în rândul populaţiei. Muiţi dintre colegii cu care am început
profesia au avut aceeaşi soartă, cariera lor profesională curmându-se pe
neaşteptate din această cauză, motivat de faptul că unii dintre ei aveau avere
considerabilă şi alţii că, din cauza mijloacelor suficiente de trai pe care le aveau
din alte surse, nu practicaseră efectiv meseria, sau o făcuseră alegând cauzele
şi pe îndelete, cu oarecare boierie, ceea ce pare că este în contrasensul acestei
profesii, care 1ţi cere totul. Mă întreb Insă ce ar fi insernnat judiciară a tării
mele dacă ar fi fost restructuraţi la vremea lor Delavrancea şi Maiorescu?
Am avut şansa să rămân şi după reducerile succesive care au urmat şi
îmi amintesc eă mă l'nfăţişarn la comisiile ad-hoc cu agendele profesionale în
mână, în care se oglindeau zilele mele de trudă şi, de 1nţeles, nopţile
nedormite, zilele Fn care nu am reuşit să ajung acasă… Dar nici după aceste
treptate restructurări nu pot afirma cu mâna pe inimă că cei ce rama. Seserăm
eram mai îndreptăţiţi decât cei ce fuseseră eliminaţi. Mari maeştri, farurile pe
marea furtunoasă a apărării, se stinseseră cu totul, şi atmosfera din Palatul
Justiţiei se schimbase cu desăvârşire.
A urmat o epocă de legislaţie haotică, aservită mornentului social sau
politic şi care, chiar dacă dădea rezultate imediate, deservea viitorul sociai şi
stratificarea politică a noii societăţi care se ivise după război. Criteriile după
care o lege era emisă nu se puteau ghici din lectura legii, care era, în cele mai
dese cazuri, decret-lege, adică neinteligibil şi necorespunzător unei elasice
emisii a legii, corespunzătoare adică dorinţei populare, păstrându-se, de fapt,
legislaţin economică din timpul războiului, ca şi cum pacea nici nu ar fi fost
încheiată, aşa că avearn tot timpul impresia că suntem încă în armistiţiu şi că
abia de acum încolo urmează să se statornicească tratatul de pace.
La această legislaţie, Lucreţiu Pătrăşcanu, ca ministru al Justiţiei, a
introdus reforme ale aparatului judecătoresc, de 'imprumut, şi care au fost
abrogate după mai mulţi ani, după căderea ministrului Justiţiel care a fost
aeest doetrinar al unei epoci de tranziţie, ca necorespunzătoare, adică ele nu
dăduseră rezultatele aşteptate, pentru simplul motiv că nu erau în spiritul
istoriei justiţiei noastre, al trecutului împărţirii de dreptate din istoria noastră.
Ba chiar, în unele cazuri, trebuie să se observe că. Lucreţiu Pătrăşcanu a
preluat direct legislaţia de război, socială şi economică, cum e legea speculei, pe
care a continuat s-o practice aşa cum o pusese în practică şi Bejan, ministrul
liberal antiliberal din timpul războiului, şi ca legea chiriilor, care a fost una din
cele mai antisociale legi din câte cunosc, prin rezultatele nefaste. Şi
consecinţele dăunătoare. Incalculabile ce le-a provocat şi asupra cărora viitori
cercetători sociali vor căuta să se oprească.
Insă partea cea mai rea a acestui interregn de justiţie a fost reforma
justiţiei, cum am spus, care a fost atinsă vital în modalitatea ei de a putea
împărţi dreptatea, şi numai cu greu, începând din anul 1963 şi mai bine din
1965, justeţia noastră a putut să-şi revină din lezarea gravă pe care a suferit-o
în timpul ministeriatului lui Lucreţiu Pătrăşcanu, incitant teoretician, poate,
dar slab ministru al Justiţiei. Incercâncl „să cheme la ordine” în acei ani, pe
preşedintele Curţii de Apel, incoruptibilul Maiei, poftindu-l la minister,
Pătrăşcanu a primit din partea acestuia răspunsul (care atrăgea atenţia asupra
intervenţiei inoportune în actul de justiţie) ca şi pentru ministrul Justiţiei,
Tribunalul se afră pe Calea Rahovei nr. 2, unde, ca orice justiţiabil, dacă
doreşte, e liber să intre.
Un ministru de Justiţie nechemat, cum a fost Lucreţiu Pătrăşcanu, este
tot atât de vătămător în bătălia socială a unui anumit moment istoric, cum a
fost acela în care Lucreţiu Pă.
— Trăşcanu a funcţionat, pe cât este un general funest, care pierde o
bătălie importantă.
Tot aşa cum D. D. Pătrăşcanu, tatăl abuzivului ministru de azi, făcuse
greşeli mari în activitatea sa politică – „D (ornnul) deputat Veveriţă”, cum îl
numea Eugen Lovinescu – fiul înde plinea acum un rol 1n care acumula erori
infinit mai g-rave decât ale părintelui său. Deputatul Veveriţă, care era acum
Lucreţiu Pătrăşcanu redivivus, 1nsă nu în forme ridicole ca ale ascendentului
lui, ci odioase.
În sectorul de dictatură al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, legislaţia, s-a statuat,
întâia oară în istoria legislaţiei româneşti, pedeapsa cu confiscarea bunurilor
unei categorii de condamnaţi, măsură care s-a extins apoi într-un număr de
ani şi la un număr atât de mare de infracţiuni, încât aveai impresia că statul
trăieşte de pe urma confiscărilor. Confiscarea a ajuns, şi dăinuie, şi în anii în
care scriu aceste rânduri, până la a fi pronunţată chiar în litigii civile, cum a
fost legea cercetării averilor. Şi istoria confiscărilor pronunţate în temeiul
acestei legi, când se va descrie, va fl pagina cea mai dramatică a aplicării legilor
în România de după al doilea Război Mondial, cu profunde implicaţii negative
în rândul celor ce, muncind, dovedeau o hărnicie şi un spirit de întreprinzător
peste media muncitoare, care lucra fără avânt şi fără tragere de inimă, astfel
încât cei ce munceau mai cu spor crau toemai cei loviţi de confiscări,
concomitent cu practica curentă ca unele cate2orii sociale să fie intangibile,
deşi tocmai acestea îşi însuşeau fără vreun efort deosebit cele mai mari
venituri. Se ajunsese prin consecinţele sociale ale confiscării exact ca în notiţa
istoricăl următoarele: „Pedeapsa exilului pronunţată împotriva omului de
Suabic la 10,30 este una din primele exemple ale acestei proscrieri. Lată care
era formula: „Noi declarăm soţia ta văduvă, copiii tăi orfani şi te trimitem, în
numele dracului, către cele patru colţuri ale pământului”… Se ştie că
exproprierea era însoţită întotdeauna de confiscare.
Avem şi un alt gen de clienţi – clienţii care au plecat peste hotare, de
necazurile cărora îmi amintesc din vreme în vreme, cu nostalgia pe care o ai în
urma oamenilor pentru a căror dreptate te-ai bătut! Un Fleşer care mi-a fost
client prin anii 1947-l 950 şi
Miere şi fiere – Antologie de lon Borlan care, cerând să emigreze în SUA
unde îşi avea familia şi mi se pare chiar unde se născuse – îşi păstrase de altfel
cetăţenia americană – a fost chemat Ia Securitate, cum mi-a spus, şi când a
ieşit dc acolo nu l-am mai recunoscut, atât fusese de maltratat, faţa îi era
tumeflată, buzele sângerânde şi omul, deşi era un bărbat atictic, abia mai
reuşea să articuleze o vorbă; un Rudinschi, elveţian de origine, care, făcând
cerere de căsătorie cu o elveţiancă şi prin consecinţă cerere de plecare din ţara
noastră, a fost condamnat, cu toată dârzenia apărării pe care i-o făcusern în
slujba ideii de a fi lăsat să se întoarcă în patria părinţilor lui, şi a executat doi
ani de închisoare, dar, „bineÎnţeles a plecat totuşi în ţara lui, unde sper
hălăduieşte în pace şi poate nu m-a uitat; un Passini, cum văd din actul ce-l
am alături, cioplitor italian în piatră, gras, burtos şi bonom, şi care fusese
condamnat fără vină, era un om căruia îi era ruşine să vorbească neîntrebat,
atât era de cumsecade; un Iţic Şae simpaticul evreu craiovean, tânăr, pe care l-
am salvat cu multă greutate de şase luni de închisoare pentru „speculă”, care,
bucuros, m-a invitat chiar şi la nunta lui, şi plecat mi-a trimis după ani de zile,
drept rccunoştinţă simbolică, o frumoasă cravată din Israel – şi alţii, câţi or mai
fi fost şi care acum muncesc liniştiţi pe meridianele lumii – şi pe care am spe- 1
rat ca, liberat şi eu de munca mea cotidiană cândva, să-i întâlnesc prin
ţinuturile soarelui ori ale septentrionului şi să-i revăd ca pe nişte tovarăşi ai
mei de grijă, cu care am mers odată la drurn…
Legea 79/1952 a fost actul normativ care a guvemat de la i apariţia sa
până în 1974, deci pe întinderea aproape a unui sfert de veac, regimul
închirierilor, al relaţiilor atât de gingaşe dintotdeauna dintre proprietari şi
chiriaşi, dintre locatari şi locatori – în termeni juridici.
Până la urmă, legea s-a dovedit cum am spus a fi, antisocială.
Acest act normativ era, propriu-zis, o lege a rechiziţiilor: ea dispunea
introducerea unui străin într-o locuinţă, în 90% din cazuri în spaţiul contingent
cu vechiul locatar (proprietar ' sau titular de contract), având comun cu acesta
bucătăria, baia, deseori holul şi alte dependinţe. Alegerea persoanei cu care
urmează să locuieşti zi de zi şi cu care să te întâlneşti ceas de ceas la bucătărie,
în urma căruia urmează să foloseşti cada de baie, instalaţiile sanitare şi altele,
e o chestiune de libertate individuală în modul cel mai direct. În alegerca
aceasta intră criterii de educaţie, de apartenenţă socială la un grup sau la altul,
de cultură dacă este cazul, de starea sanitară a unuia sau a altuia, de credinţă
dacă vreţi. Nici o ideologie, nici o dispoziţie legală nu va reuşi să transforme
„într-o simbioză reuşită viaţa într-un apartament cu folosinţă comună a unei
familii cu educaţie sanitară inexistentă cu o familie cu grijă pentru cură. Ţenie;
a unui locatar suferind cu unul turbulent; a unei familii care veghează la
educaţia copiilor ei, cu o altă familie în care predomină consumul de alcool; a
unui om paşnic cu altul cu tare psihice; a unei familii cu frică de lege şi oneste
cu o altă familie ai cărei membri intră şi ies în mod curent din închisoare…
Legea 79 anula toate aceste criterii implicite şi dădea putere executivului,
(constit. L.it în birouri locative a căror activitate a rămas de pomină în epocă,
prin abuzurile şi prin cazurile frecvente de venalitate ce au fost practicate în
cadrul lor de anumiţi salariaţi ai acestor birouri), de a emite un aşa-zis Ordin
de repartizare, pe spaţii considerate de aceste birouri a fi apte acestui scop.
Nu mă refer la ocuparea în acest mod a imobilelor naţionalizate şi libere
în acel moment prin părăsirea de către stăpânii lor, cazuri foarte reduse la
număr şi fără pondere în aplicarea legii, ci la locuinţele individuale, în special
cele din oraşe şi centre urbane, industriale şi agricole, în număr de milioane,
care au fost vizate. Conflictele dintre vechii locatari şi intruşi, aşa zisele litigii
locative, au alimentat instanţele de judecată pe parcursul a peste douăzeci de
ani, cu zeci de mii de dosare civile şi cu alte zeci de mii de dosare penale.
Fiecare iudecătorie (şi erau în Capitală opt judecătorii, câte una de raion) avea
două sau trei compiete de judecată, şi pe rolul flecărui complet erau între 30-60
de procese, uneori şi mai multe, dintre care jumătate, uneori şi mai mult de
jumătate, erau litigii locative. Judecătorul având obligaţia să terrnine şedinţa
de judecată, potrivit procedurii civile sau penale, în ziva calendaristică în care
părţile din proces aveau terrnen, înţepenea în fotoliul său de pluş, care devenea
astfel un scaur de tortură, de fier, de dimineaţa până noaptea târziu, iar după
terminarea şedinţei mai rămânea ore întregi pentru deliberare şi pronunţare.
Justiţiabilii, martorii, experţii şi alţii care populau sălile de şedinţă, ajunse
etuve murdare, asfixiante, neaerisite suficient, aşteptau să le vină rândul la
judecată sau aşteptau pronunţarea în cauza în care se judecaseră, şi personal
arn stat în sute de cazuri până după miezul nopţii. Ajunşi acasă_ obosiţi de
aşteptarea îndelungată şi flămânzi, una din păr nemulţumită se soluţia
pronunţată (uneori nemulţumite ambele părţi), plini de nervi cum se spune,
justiţiabilii reluau conflictul cu şi mai multă vigoare, cu suita de insulte
reciproce, agresiuni grave, cu denunţuri la organele penale şi de securitate,
urrnate de alte demersuri la justiţie, până când totul se transforma vindictă
permanentă între cei doi partenerN-au fost izolate cazurile când o parte a
aruncat otravă ir_ mâncarea pregătită de cealaltă parte în bucătăria comună;
când unul a aruncat cu apă clocotită asupra copilului din teagăn al celuilalt,
când unul a rămas infirm toată viaţa pentru că i-a fost grav lezată coloana
vertebrală în urma unei lovituri cu o bară de metal, pe care a primit-o în timp
ce se pregătea să intre în I camera sa, şi mulţi au făcut închisoare ca urmare a
acestor stări de lucruri. Procesele penale cu caracter locativ au alimentat deci
aproape un sfert de secol instanţele de judecată şi au consumat corespunzător
bugetul justiţiei. Neurastenia ajunsese la o cotă îngrijorătoare. Oamenii au
pierdut – şi ţara odată cu ei – zeci de milioane de ore de muncă utilă cu
prezenţa lor la instanţele de judecată şi de anchetă penală, sau chiar la
puşcărie şi nu în atelier. Ploua cu litigii locative şi avocaţii care se ocupau cu
accst gen de procese aveau până la şapte-opt procese pe zi, iar pe agenda unui
coleg am văzut că avea într-o singură zi 14 procese de acest fel! Gangrena
locativă prolifera pe solul aşa încărcat – al instanţelor de judecată şi, cât despre
actul de justiţie care încheia un asernenea litigiu, ce am putea spune şi
pretinde cu privire la calitatea lui, ce am putea cere de la judecătorut obosit
până la fibra flinţei lui, şi atâta. Vreme cât completele de judecată sunt formate
din oameni supuşi legilor fizice, ca fiecare dintre noi, şi nu din zei? Şi azi şi
întotdeauna voi refuza, cu toată energia de care sunt capabil, să cred că un
complet de judecată poate rezolva bine mai mult de 20 de procese pe zi (şi
aceasta ca număr maxim care ar fi Îngăduit) şi că, după o şedinţă de judecată
de peste 12 ore, am garanţia că iustanţa respectivă mai poate soluţiona judicios
măcar o singură cauză!
Climatul de ostilitate din Palatul de Justiţie se repercuta inexorabil în
straturile sociale. Oamenii cleveneau nehicrezătort, duşmănoşi. Speţa de
denunţător, cu totul rară în soctetatea românească dinainte de cel de-al doilea
război mondial, devenise frecventă, cuvintele folosite In locurile publice erau
fără perdea, sau de o duritate neobişnuită. Ţiganii, cu cortegiul lor de
insanităţi, de imoralitate şi de lene, pătrundeau în case gospodăreşti, prin
ordinele de repartizare. Peste toate acestea, supapa care exista în toate legile
care guvernau relaţiile proprietari-ehiriaşi dinainte de război, contractul de
închiriere cu ter men, dispăruse, statul prelungind automat, de fiecare dată,
puterea contractelor (ce se emiteau chiar şi fără consimţământul şi semnătura
unuia dintre parteneri I), şi chiar pentru neplata chiriei un locatar nu putea fi
evacuat şi practic, chiar dacă obţineai, după ani şi eforturi deosebite, o sentinţă
de evacuare, ea nu putea fi executată din considerente pe care nu are rost să le
înşir aici. În fine, trebuie să adaug că ordinele de repartizare, care stăteau la
baza acestor contracte, nu puteau fi atacate în justiţie decât şi aceasta nurnat
după o perioadă lungă de cristalizare a practicii judecătoreşti ce priveşte…
Legalitatea tor, soluţie care se traducca practic într-un platonism pur.
Legea de care vorbesc a validat chiar contractele verbale, un alt izvor de
procese cu privire la întinderea acestor contracte la suprafeţe etc.; chiriile erau
fixate prin lege la un cuantum ridicol, care nu egala nici măcar impozitui pe
care proprietarul trebuia să-l plătească pentru clădire (pentru că altfel risca să
meargă la închisoare pentru evaziune fiscală); locuinţele se degradau pentru că
nu mai exista interesul şi deseo nici posibilitatea financiară a proprietarului de
a le întreţine. Iar chiriaşul nu manifesta, lesne de presupus, nici un fel &
înclinare în această direcţie. După părerea mea, răul, produs relaţiile morale,
sociale şi apoi în ce priveşte pagubele materiale provocate de această lege, a fost
imens şi niciodată E_ vom putea cunoaşte adâncimea, limita şi urmările nocive
societatea românească a efectelor acestei legi. Dar avem faţă străzile oraşului
vechi, care are farmecul său în toate capitalele lumii, pelagroase, degradate, cu
locuinţe lăsate '- părăsire, cu abandonarea spiritului de gospodărie, atât
înrădăcinat mai înainte în populaţia lării. Nu cred nici că legeă a servit
interesele muncitorilor, ca să poată locui în locuinţe omeneşti, sau că legea ar fi
atins pe cei ce aveau spaţiu locatiN peste nevoi, decât poate într-un procent
infim şi care nu poate scuza daunele imense provocate prin aplicarea legii.
Sigur, mă veţi întreba: mă rog, şi ce-ai fi făcut dumneata, dacă erz nevoie de
braţe de muncă pe de o parte, şi pe de altă parte de lipsa de locuinţe? Nu ştiu,
am să vă răspund; eu nu dau soluţi.
— Şi meseria mea nu dă soluţii, ci le solicită – eu povestesc_ cum spune
Montesquieu, ceea ce s-a petrecut. Poate că aş=: cum se procedează aiurea,
unde mai întâi se construieşte drumul de acces la casă şi apoi se construieşte
casa, tot aşa ar fi trebuit să se procedeze şi la noi, printr-o sincronizare
permanentă între nevoi şi posibilităţi, prin acordarea permanentă numărului de
muncitori aduşi în Capitală cu capacitatea locuinţelor noi construite şi
destinate acestui scop, fiindcă orice s-ar face, numai prin aplicarea unei legi nu
poate fi soluţionată corespondenţa aceasta strictă şi obligatorie. Dar, repet, ru,
cunosc soluţia, eu povestesc.
Pot însă să arăt că legislaţia privitoare la locuinţe, din perioada de care
mă” ocup, privea exact acele puncte nodale, dureroase, pe care legiuitorul le
agrava, în loc să găsească mijloacele pentru a aduce pace între locuitori, cum
iată de pildă de ce fel de probleme se ocupa această tege:
— Subînchirierea (şi v-am spus că acesta se făcea fără acordul
titularului);
— Definiţia membrilor de familie (în sensul că membrii de familie
deveneau titulari de drepturi autonome chiar în cazul când nu erau proprietari,
iar printre aceşti membri de familie se aflau „in mod curent: nurori în ceartă cu
soacra, gineri în ceartă c u socrul etc.)
— Folosirea holului şi a dependinţelor (cu consecinţa că holul putea fi
folosit dc toţi locatarii unui spa (tu, devenind un loc de dispută şi de drame
locative, mai curând decât un spatiu realmente folosit locativ)
— Restructurarea spaţiului locativ, a suprafeţei locative, un izvor de
conflicte şi de procese fath de arbitrariul pe care legea iiiâl lăsa în legătură cu
această problemă;
— Schimbul de locuinţă (cel mai mare izvor de scandal locativ, pentru că
„schimbul” de locatari era făcut fără acordul familiei titulare şi de obicei cei ce
veneau prin schimh erau neagreaţi sau necorespunzători socialmente acesteia);
— Acest schimb încuraja fitodorma locativă, aspect tipic legislaţiei
locative din acea vreme, în fine;
— Despre neplata luminii, apei – moment de scandal la neplata (!) pe
„cote-părţi”.
Procese dificile apăreau tot acum la orizont: „o drama giocosa” îşi făcea
loc pe scena socială, cauzele intentate în temeiul părţii speciale din codul penal
(crima de uneltire, trădare, agita (ie ete.), cârc se judecau de instantete militare
şi unde apărarea ce trebuia făcută inculpatului se interfera ascuţit cu obligaţia
apărătorutui de a promova legea sancţionatoare, cu problemele de securitate a
statului şi de oportunitate politică internă şi internaţională, aşa încât avocatul
trebuia să fie pregătit cu privire la toate aceste aspecte ale dosarului şi
intuiască şi aspecte nemărturisite ale cauzei, fără să uite nici secundă că rolul
său rămâne totuşi acela de a salva un om d sub tăişul legii; crimele împotriva
clasei muncitoare, unde rechizitoriul avea ascuţimea uni brici şi unde apărarea
era deseori pusă în situaţia de a nu putea face probe contrarii dir multiple stări
de conjunctură socială şi umană; crima şi delictul de sabotaj, infracţiune care
insurna o arie largă de contraveniri la economia naţională şi la avutul obştesc,
cu privire la care mai existau şi texte speciale în partea generală a codului
penal (delapidarea, neglijenţa, nepredarea de cote obligatorii de cereale sau
animale); catastrofele (unde se înglobau faptele cu urmări deosebit de grave
privind circulaţia, economia naţională, industria chimică, exploziile etc.), clauze
care reclamau c categorie de avocaţi căliţi prin experientă, abili prin inteligenţă
şi dotare, pregătiţi teoretic şi pregătiţi politic şi, peste toate acestea, curajoşi.
Maeştrii care puteau să susţină o atare apărare dispăruseră; va putea, ne
întrebam, corpul de avocaţi în compoziţia lui, după restructurările care
operaseră în rândul avocaţilor, să facă faţă furtunii procesuale ce se ridica
asemenea unui nor prevestitor de furtună?
Istoria judiciară a ţării se va ocupa desigur, odată şi odată. De acest
capitol al apărării în epoca în chestiune. Se va discuta eficienţa apărării, în
primul rând, sunt sigur de aceasta. Se vor cita poate cazuri în care apărătorul
s-a declarat de acord cu acuzarea, aşa încât se va putea spune din nou că în
anumite cauze au fost doi acuzatori şi nici un apărător. Se vor examina limitele
în care apărarea se putea mişca, să ziccm, într-un proces legat, de exemplu, de
apărarea armată a ţării. Se vor cita din nou şi din nou cazurile în care avocatul
a adoptat o poziţie paralelă cu aceea a justiţiahilului pe care era obligat să-l
apere, poziţie permisă de legea dc organizare a avocaţilor_ dar cu totul
discutabilă în unghiul apărării şi numai al apărării, a nevoii de cea mai
stringentă apărare, de care era presat inculpatul. Se vor cita cazurile în care
inculpatul a declarat din capul locului instanţei că înţelege să renunţe la
serviciile unui avocat şi că se va apăra singur, poziţie în contradicţie cu legea
constituţională, potrivit căreia oricine trebuie să aibă apărare în procesul penal
şi legea enumera în care cazuri se numeşte avocat din oficiu, dacă inculpatul
nu are avocat angajat, zic, poziţie în contradicţie cu prevederea constituţională,
dar în armonie cu convingerea intimă a inculpatului că apărarea ce se va face
nu va corespunde convingerilor sale interioare şi că va fi formală, justificatoare
în ultimă analiză a condamnării pe care el urmează să o primească la finele
procesului, şi se vor discuta cazurile de apărare în care inculpatul a negat în
faţa instanţei faptele recunoscute la cercetări, dar avocatul a pus totuşi
concluzii pe actele anchetei penale, împotriva ncrecunoaşterii clientului său,
arătând că nu se solidarizează cu clientul său (care nu putea să facă nici o
probă contrarie că ceea ce a recunoscut la ancheta penală nu reprezintă
adevărul, şi că acesta este cel pe care 11 susţine acum în faţa instanţei, negând
participarea sa la comiterea faptelor şi recunoaşterea de Ia organele de anchetă
penală, încât juridic, apărătorul avea justificarea atitudinii sale.
Avocaţii se atlau în situaţia doctorilor care îl îngrijeau pe Henric al VIII-
lea… „O lege din Anglia, adoptată sub Henric al VIII-lea, declara vinovaţi de
înaltă trădare pe toţi cei care vor prezice moartea regelui […] În tirnpul ultimei
boli a acestui rege, medicii n-au îndrăznit niciodată să spună că el se află în
primejdie şi l-au tratat fără îndoială ca atare” – cum ne spunea Montesquieut.
În perioada domniei la justiţie a lui Luereţiu Pătrăşcanu, o mare parte
din timp a fost faza aşa-numitelor istoriceşte „procese nejudecate”, semnificând
abuzive hotărâri de suprimare a celor întemniţaţi fără vreo judecată, infam
mijloc de a se debarasa de adversarii politici şi de încălcare a principiilor de
publicitate a dezbaterilor judecătoreşti, mijloc aplicat din bel
Cit. Miere şifiere – Antologie Ion Borlan.
Şug de cei care voiau în vechime să confişte bunurile unor adversari fără
nici o altă vină decât opoziţia împotriva tiraniei.
Citesc la paginde 468 (14-40 inclusiv) din traducerea limba română de
David Popescu a Istoriei Romane a Ammianus Marcellinus, despre „procesele
nejudecate” ale vremii, şi mă izbeşte identitatea clintre procesele
kosmokratorilor şi ale demoskratorului Lucreţiu Pătrăşcanu: „Acum (sub
ValentiniamuS. Şi la uneltirile prefectul-_ Maximinus n.n.) trompetele
dezastrelor interne răsunau Ş. Toţi tremurau de frica atrocităţilor care-i puteau
aştepta. Afară de multe şi îngrozitoare acte de cruzime, care nu pot fi cuprinse
în cuvinte, nici prin numărul nici prin diversitatea lor, au produs stupefacţie
chinurile şi execuţta avocatului Marinus, condamnat la moarte cu destulă
uşurinţă, pentru că ar îndrăznit să se căsătorească pe căi necinstite cu o
oareca.:
— Hispanilla. Cred că unii din cititorii care au asistat la ce: – arătate aici,
vor obiecta că nu le-am notat cu grijă, că spetrecut întâi faptul acesta iar nu
acela; şi că unele pe care e le-au văzut au fost omise. Aceştia trebuie să ştie că
intention n-arri înregistrat fapte care nu sunt demne de povestit şi nic: numele
tuturor persoanelor implicate în procese. Dacă ar fi trebuit să fac aceasta, ar fi
însemnat să reproduc la un loc toate dosarele cu deelaraţii, toate formete de
ură criminală şi inconştienţa cu care erau hicălcate fără nici o reţinere
prineipille elementare ale dreptului şi care făceau ca nu judecarea proceselor, ci
nejudecarea lor să aducă nelinişte.
Atunci senatorului Cethegus, denunţat ca vinovat de adtdter, i s-a tăiat
capul; tânărul nobil Alypius a fost trimis în exiL iar alţi nefericiţi de rând erau
duşi cu grămada la moarte. Nenorocirea acestora, fiecare îşi vedea imaginea
propriei sorţi, pe fiecare it torturau în vis spectrul hâd al călăului, lanţurile şi
celulele întunecoase.
Tot în acest timp a avut loc şi procesul lui Hymetius. Bărbat străluen
prin caracterul lui. Despre el am aflat cele ce urmează. Pe când era proconsul
în Africa, a dat grâu cartagine zilor, care se găseau într-o mare lipsă de
alimente, din rezervele destinate poporului roman; dar pentru că după aceea
ţarinile au dat rod din belşug, l-au restituit integral fără nici o întârziere. Şi
fiindcă vânduse fiecăruia câte zece banite de Qrau, a trimis la tezaurul
principelui sumele încasate în plus. Din această cauză Valentinianus, bănuind
că a făcut comerţ şi nu i-a trimis tot câştigul, l-a destituit şi i-a confiscat o
partc din avere. Chiar în acele zile, pentru a-i mări necazul, s-a întâmplat un
fapt foarte grav. Amantius, un haruspice foarte cunoscut în acea vreme, a fost
acuzat, printr-un denunţ anonim, că ar fi fost chemat de Hymetius să facă un
sacrificiu în scopuri criminale. Dat în judecată şi pus pe banca de tortură, a
negat tot timpul ceea ce i se imputa. Dar perchezitionandu-i-se casa, i s-a găsit
printre hârtiile secrete o scrisoare de la Hymetius, care-i cerea să implore
puterile divine prin slujbe religioase, pentru a îmblânzi pe împăraţi faţă de eI.
Ultima parte a scrisorii conţinea invective împotriva principelui, care era
calificat ca lacom şi neomenos. Informat asupra acestei scrisori de către
judecători, care exagerau lucrurile, Valentinianus a poruncit să se facă în chip
foarte riguros cercetările. Astfel, Frontinus, zonsilier al lui Hymetius, a fost
învinuit că el ar fi redactat conceptul scrisorii. Bătut cu vergi şi silit să
mărturisească, a fost exilat în Britania, iar Amantius, curând după aceea, a
fost condamnat la moarte şi executat. După acest şir de fapte, Hymetius a fost
dus în oraşul Ocriculum, procesu] lui fiind înaintat de la viceprefectul Maximus
la prefectu] Ampelius, care trebuia, după cum decurgeau lucrurile, să-l
condamne la moarte. Şi-a găsit însă scăparea, pe baza numelui pe care-l avea,
să-l judece împăratul. Principele, gândindu-se că mai bine-i aşa, a trimis cazul
ca să-l judece senatul şi acesta, după ce l-a cântărit în spiritul raţiunii şi al
justiţiei, l-a condamnat pe Hymetius cu exilul la Boa, în Dalmaţia. Dar
Împăratul s-a mâniat, suportând greu faptul că omul pentru care el propusese
 L pedeapsa cu moartea a scăpat cu o sentinţă mult mai blândă.
Din acest caz şi din multe altele ia fel, toţi au început să se
8 I teamă pentru ei de ceea ce vedeau la alţii. Şi pentru grămada de
nenorociri creştea şi, oricât erau de ascunse, ştiri despre ele tot se răspândeaU.
La hotărârea nobilimii au fost trimişi ca soli fostul prefect al Romei
Praetextatus, fostul viceprefect Venustus şi fostul consular Minervius, cu
rugăminta…1 la împărat ca pedepsele să nu fie mai grave decât delictele ca nici
un senator să nu mai fie pus la torturi, căci aces: procedeu e în contradicţie cu
legea şi cu datina. Pe cârc aceştia, introduşi în sala de audiente, îşi prezentau
cererile_ Valentinianus a început să strige că se socoteşte caiomniat, el
niciodată n-a dat asemenea ordine. Dar i-a răspuns moderm cvestorul
Eupraxius, prin al cărui curaj s-a revenit asupra unei măsuri care întrecea
orice exemple de abuz imperial.
În aceste zile, Lollianus, abia un copilandru, fiul fostuli prefect
Lampadius, ispitit de curiozitatea vârstei, a copiat o listă de formule magice,
care erau interzise. Fapta lui, socotitk dăunătoare, a ajuns sub cercetarea lui
Maximinus şi băiatul era ameninţat să fie trimis în exil. Dar sub îndemnul
tatălui sătz_ s-a adresat principelui şi dus la curtea acestuia, a trecut, cula se
spune, din fiim în fiăcări: judecat de Sphalangius, consular în Baetica, şi-a
pierdut capul pe hutucul călăului.
Chiar Tarracius Bassus, după aceea prefect al Romei, fratele său
Camenius, un oarecare IVIareianus şi Eusafius, toţi ciarissimi, au fost învinuiţi
că ar fi încurajat pe vizitiul Aucheniva să practice vrăjitoria. Dar acuzaţiiie
nefiind întemeiate, au achitaţi, precum s-a răspândit zvonul, la intervenţia lui
Victorinus, care era prieten foarte apropiat al lui Maximinus.
Nici femeile (ca şi în vremea justiţiei comandate de LLcretiu Pătrăşcanu –
n.n.) n-au dat un număr mai mic de victir: ale unor asemenea atrocităţi. Căci şi
dintre reprezentante acestui sex au pierit multe din înalta societate, condamna
pentru adulter sau prostituţie. Intre ele, mai cunoscute au Claritas şi Flaviana,
dintre care cea din urmă, pe când era la moarte, a fost dezbrăcată complet,
nepermiţându-i-se săacopere măcar părţile intime ale corpului. Dar şi călăul,
dit că a săvârşit o astfel de dezonorare, a fost ars de viu.
Senatorii Paphius şi Comelius, amândoi mărturisind că au legături cu
practicile condamnabile aţe vrăjitoriei, au fost ucişi. Aceeaşi soartă a avut-o şi
şeful tezaurului. Pe Sericus şi pe Asbolius, mai sus pomeniţi, fiindcă îi
asigurase prin jurământ că niciunul dintre ei nu vor pieri nici de foc nici de
sabie, dacă vor declara tot ce ştiu, i-a ucis cu lovituri puternice de bici cu
plumb în vârful curelelor, iar după aceea pe haruspicele Campensis, fiindeă nu-
i făcuse nici un jurământ, l-a ars pe rug.
Este locul potrivit, după părerea mea, să arăt acum cauza care l-a dus la
o moarte precipitată pe Aginatius, nobil din moşi-strămoşi, după cum mergea
vorba, căci prin nici un document nu i s-a putut atesta această obârşie. Umflat
de trufie, Maximinus, pe atunci prefect al aprovizionării, având sprijin puternic
al îndrăzneţilor sale, căuta să-l dispreţuiască pe Probus, bărbat de cel mai înalt
rang, care prin dreptul de prefect al pretoriului avea autoritate şi asupra
provinciilor. Aginatius, nemulţumit că, în cercetarea proceselor, Olybrius l-a
preferat pe Maximinus şi nu pe el, care era viceprefect al Romei, într-o scrisoare
secretă către Probus a afirmat că omul vanitos, care catcă în picioare meritele
mai mari ale altora, poate fi suprimat, dacă el vrea acest lucru. Precum pretind
unii, a trimis această scrisoare fără ştirea altcuiva în afară de curier, lui
Maximinus, de care se temea, fiindeă-l ştia mai priceput în crime şi sprijinit de
principe. Citind-o, Maximinus s-a înfuriat atât de tare în ferocitatea lui, încât
după aceea căuta în toate chipurile să se răzbune împotriva lui Aginatius, ca
un şarpe eare-l cunoaşte pe cel care l-a rănit. La acestea s-a adăugat un prilej
foarte potrivit pentru a-i întinde o cursă, în care Aginatius a şi căzut. Căci
acesta învinuia pe defunctul Victorinus, deşi-i lăsase şi lui o moştenire
apreciabilă, că pe când era în viaţă vindea hotărârile date de Maximinus şi, cu
aceeaşi îndrăzneală, ameninţa cu reclamaţii şi procese şi pe Anepsia, soţia lui
Victorius. Aceasta, de teamă, ca să aibă ajutorul necesar, a minţit către
Maximinus că soţul ei, ca ultimă dorinţă înainte de moarte, i-a lăsat trei mii de
lire argint. Maximinus, arzând cu o lăcomie fără margini – căznici viciul acesta
nu-i lipsea – i-a cerut jumătate din moştenirt Dar apoi, nemulţumit, fiindcă i se
părea că a cerut prea puţin. _ recurs la un mijloc pe care-I considera cinstit şi
sigur: ca să: -_ piardă prilejul care i se oferise de a câştiga un patrimoniu grr,. _
a cerut în căsătorie pentru fiul său pe fiica Anepsiei, dintr-: altă căsătorie. Şi
mama fiind de acord, totul s-a aranjat repedţ: -
De aceste mijloace deplorabile şi de altele Ia fel, c. Č._- pătau ohrazul
Cetăţii Eterne, se folosea, omorând oameni pustiindu-le în toate chipurile
avutul, acest om care-şi depăşe_ atât de mult atribuţiile şi care producea
durere şi când trebt.: _i să i se pronunţe numele. Căci se spunea că a avut
Intotdeau.: t atârnată de o fereastră retrasă a pretoriului o sfoară lungă, de –
cărui capăt se legau reclamaţiile neîntemeiate pe nici o d: – vadă, dar
dăunătoare multor nevinovaţi. Şi, uneori, Intr-adir. Poruncea să fie daţi afară
din slujba pretoriului Mucianus s Barbarus, forte pricepuţi în a induce pe alţii
în eroare. Aceşr…
— L văitându-se, chipurile, de necazuri pe care pretindeau că. Le-2.:
suferit şi exagerând cruzimea judecătorului, pretindeau că 71… Le mai rămâne
inculpaţilor alt remediu pentru a îşi salva vi decât să reclame pe nobili de
crime, căci afirmau că, dacă i Împiedica pe aceştia în proceseie ior, pot scăpa
cu uşurinţă.
Pe astfel de căi, teroarea trecea peste orice limită. Mâilt it multora intrau
în cătuşe şi nobilii umblau în ţinută neglijen-2…, _ stăpâniţi de spaimă. Aceştia
nu trebuic să fie acuzaţi că salu.,.
— Aplecaţi până la pământ pe tâlharul cu suflet de fiară, ca-: striga
adesea că fără voia lui nu poate fi găsit nimeni vinor,. -_, -_ Astfel de cuvinte,
unite repede cu urmarea lor, ar fi Ingrcz.
— Desigur, şi pe cei asemenea lui Numa Pompilius sau lui Cat,.: Şi toate
se petreceau astfel încât nimeni nu mai avea lacri= pentru a plânge pe alţii, căci
toţi Îşi plângeau nenorocirile 1: – aşa cum se întâmplă adesea în Împrejurările
grele ale vie-_-_ Totuşi acest judecător de fler, care se îndepărta atât de mult
drept şi de dreptate.”
 Inchiziţia lui Torquemada judecase în trei ţări în aproximativ trei ani
circa 88.000 de inşi iar din aceştia aproximativ 6.000 au fost arşi pe rug; cifre
de nimica toată, dacă se ţine seama că sub Lucreţiu Pătrăşcanu şi apoi pe baza
legilor lui, la o populaţie de 18.000.000 locuitor. L caţi avea România, în mai
puţin de trei ani au fost arestaţi 600.000, iar numărul celor pieriţi în închisori,
probabil incalculabit, nu va fi cunoscut probabil cu exactitate niciodată; în fine,
sub Torquemada câteva sute de cărţi erau puse ia index, iar în perioada la care
ne referim, aproape totalitatea literaturii române se at3a interzisă!
În „Amurgul Evului Mediu” Iohan Huizinga vorbeşte de veşnicia „unci
justiţii aspre şi dubioase… (care)… Colora în negru fondul tabloului vieţii în
secolul al XIII-lea în Europa… Ne sar în ochi procese, tărădelegi, duşmănii şi
urmăriri fără sfârşit. Şi sunt vieţile unor oameni oarecare, extrase din
documente judiciare…” „E o lume rea.”
Dacă n-am şti că autorul se referă la anii 1400-l 500, am putea crede
lesne că e vorba de zilele noastre, că e vorba de lege şi de judecători şi de
procese ale zilelor de azi.
Perioadele în care judecătorii sunt apatici sunt la fel de rele ca şi acelea
în care judecătorii sunt peste măsură de activi: Pilat din Pont (Pontius Pilatus),
guvernator roman al provinciei Iticleea între 26-36 era noastră, spărandu-se pe
mâini, şi abolindu-şi drepturile de a judeca printr-o veritabilă denegare de
dreptate, a caracterizat justiţia epocii lui pentru veşnicie ca o justiţie apatică şi
neinteresată de a da soluţii conforme cu realitatea istorică a rnomentului;
Ronald Freisler, judecătorul lui Hitler, cel care a trimis la moarte pe toţi
adversarii Fuhrerului, până când o bombă englezească l-a trimis pe Însuşi
judecătorul în mormânt, caracterizează cea de-a doua categorie, a judecătorilor
activi peste limitele legalităţii şi epoca lor istorică, şi poate că din această
categorie fac parte câţiva judecători români, cum au fost M. R., S. R., A. P., M.
R., C. A., C. C., G. M., S. P. Şi e caracteristic că toţi aceştia din urmă au fost
promovaţi în zilele de ministeriat ale lui Lucreţiu Pătrăşcanu, unii dintre
aceştia activând chiar „in perioada „proceselor n'ejudecate”, în care însă se
pronunţaseră sentinţe ca şi cum ele ar fi fost supuse judecăriă legale, dosare în
care oameni nevinovaţi au stat în închisoare aşteptându-şi sorocul de judecată,
iar unii dintre ei n-au mai ieşit niciodată, urcând la ceruri, la o dreaptă
judecată… Şi nu e semnificativ că înşişi aceşti judecători au avut, făecare
dintre ei şi la rândul fiecăruia dintre ei, un sfârşit atât de amar? C. C. Este
lovit, în plină putere, ostentaţie şi glorie, de o moarte neiertătoare, pe care e!
Însuşi şi-o pregătise prin feluă lui de viaţă şi prin abuzurile sale; M. R., cu un
destin atât de nefericit atras asupra celor doi copii ai săi, morţi în acelaşi timp
într-un accident rutier; şi a propriului lui destin de decădere şi turpitudine; S.
R., strivit într-o miăme de secundă de un omnibus exact în momentul când
magistratul, delegat la un congres intemaţional, părăsea aeroportul unei ţări
străine: S. P., condarnnată la o senectute urâtă şi vulgară; C. A., condamnat la
ani de închisoare pentru va? Zarea de hotărâri judecătoreşti; şi, în fruntea lor
Lucreţiu Pătrăşcanu însuşi, cu soarta cea mai crudă dintre toate, ca un destin
justiţiar pentrc acest creator de epocă a antilegii în ţara noastră…
 În mai puţin de o jumătate de secol, judecata istoriei asupra acestei
perioade a devenit ea însăşi necruţătoare, ca şi eroii scenei asupra căreia s-a
aplecat, refuzându-li-se acestora orice circumstanţă atenuantă şi observându-
se că cei mai duri dintre aceşti nefericiţi eroi erau toemai cei ce aparţinuseră
magistraturii şi mai înainte de epoca aceea, adică era vorba de acei avizi de a-şi
păstra şi renova scaunele pe care le avuseseră elemente incapabile de a
promova într-o vreme de promovare legală, adică apostaţii care sunt pelagra
vremilor în schimbare: şi nu era o constatare superficială aceea că revoluţiile îşi
fac întotdeauna treaba cu cozile de topor ale lumii vechi, nu cu cadrele
mişcării.
— Şi că apoi aceştia îşi au, fiecare şi pe rând partea lor dintr-o justiţie
care s-ar putea numi imanentă.
Şi se va examina, în lumina deciziilor de reabilitare din oficiu a
inculpaţilor condamnaţi în aceste împrejurări, survenită la câţiva ani, care din
cei doi au fost îndreptăţiţi să adopte atitudinea pe care au adoptat-o, inculpatul
sau avocatul, şi se va găsi, ştergând praful de pe dosare uitate, ca într-un dosar
avocatul şi-a avut partea lui de răspundere şi în altul partea lui de eroism în
susţinerea apărării… În contextul amar al unei durităţi sociale şi iegislative…
Trebuie să spun că soarta nu m-a ocolit şi, încă de la apariţia acestor
cauze, am fost angajat în apărarea unor asernenea justiţiabili, iar zilele şi
nopţile mi-au fost sacrificate acestor procese, cu teribilele lor frământări şi cu
veşnic primejdiosul între da sau nu cu care coabitarn în tot acest răstimp; când
voi avea nepoţi şi dacă voi avea, când faptele vor fi veştejite şi uscate iar
protagoniştii lor la capătul vieţii, te voi îmbrăca şi le voi spune în straiul unor
povestiri din alte vremi. Probleme de o ascuţime deosebită se puneau în fiecare
dosar şi întotdeauna era alte şi ake probleme, cu fiecare proces şi cu fiecare
individ care trebuia apărat, iar eiaborarea apărării cerea un efort intelectual
maxim, care nu se oprea nici în somn, pentru că înfiptă adânc în creier,
întrebarea care mă urmărea în cursul zilei ţâşnea în prima clipă a trezirii a
doua zi dimineaţa, cu violenţă şi obsesivă. Uzura unor zile ca acestea costă
scump şi, în ce mă priveşte, iese la iveală cu anii, cerându-şi datoria cu
stăruinţă şi repetat până la moarte, iar figurile ceior ce au fost sub scutul legii
şi au stat cu nădejde, în lanţuri fiind, în spatele meu, apărătorul lor, mijind cu
ochii umezi şi cu cerui gurii uscat la lumina liberă de afară, nu am să ie uit
niciodată. Constructorul de porturi maritime, în vârstă, prestigios chiar şi în
hainele ponosite în care era îmbrăcat, eu deosebitul său spirit analitic, bătrânul
de aproape 80 de ani care nu avea nici o pretenţie să-I salvez, dar îmi cerea să-i
comunic neapărat ce dată cade Paştele în acel an, liceanul de 18 ani, crud până
la a nu intui ce ik aşteaptă pentru că transportase un aparat de emisie în valiza
sa, scriitorul care era coleg de generaţie cu mine şi care nu greşise omeneşte cu
nimic crezului său pentru că găzduise un unchi urmărit, cel pe care fapte
uitate şi de el îl readusese în rândul celor ce trebuiau judecaţi şi care vedea cu
uimire, după zeci de ani, că fapte uitate de toată lumea erau de fapt ca
încrustate în piatră veşnică, profesoara tânără, cei doi maramureşeni soţ şi
soţie, pădurenii neştiutori de carte şi care nu văzuseră trenul până Ia arestarea
lor, tânărul ofiţer care s-a apărat tot timpul că este confundat cu o altă
persoană, cel care desemnase la un pahar de vorbă…
— Pe un şerveţel de hârtie al unui restaurant, cam cum ar fi o schemă de
apărare militară. Şi alţii şi alţii.
Întotdeauna soIuţiile justiţiei sunt în legătură cu opulenta sau lipsurile
din afara sălii de judecată. În acest răstimp. Lipsurile deveniseră cronice şi în
anul 1945 foametea, care ocolise ţara aproape un secol, îşi arăta şi îşi înfigea
adânc colţii, ca în paginile cronicarilor bătrâni, punând ţara la grea încercare.
Nu se mai găsea un strop de făină, nu o picătură de ulei, nu aveam zahăr. Nu
mai existau stofe sau pânzeturi în magazin şi materiale cd se mai găseau erau
din celofibră. Ne Îmbrăcăm pe puncte. E uimitor cum în mijlocul unor
înspăimântătoare lipsuri, războaie sau împilări, viaţa poporului continuă pe
plan material şi spiritual. Un kilogram de mălai era echivalent cu salariul unui
profesor universitar pe o lună şi inflaţia intrase în competiţie cu lipsurile de tot
felul. Un gearngiu, care îşi striga pe stradă ocupaţia, câştiga într-o zi cât un
academician într-o lună.
Statul nu avea nici o soluţie pentru că, deşi eram printre „învingători”,
practic ţara avea statut de învinsă, trebuind să plătească obligaţiile de război.
Recoltele erau slabe, iarna fusese grea, râurile seci. Vitele mureau pe ogor din
lipsă de nutreţ. Moldovenii se dislocau din nou, ca după primul război mondial,
într-o nouă bejenie, spre regiunile interioare ale
Cei ce mai aveau câte ceva de vânzare, în alimente şi cereale, speculau în
mod nemaivăzut în economia lării, chiar şi în timpul ocupaţiei germane a
Bucureştiului în 1916, şi cozi interminabile se lungeau la mălai şi cartofi. La
lemne trebuia să stai la coadă câte o săptărnână, zi de zi, noapte de noapte. Am
stat multe nopţi de ger în faţa vreunes măcelării: veneam de Ia Palatul Justiţiei,
epuizam orele de consultaţii la birou, mă odihnearn câteva ore şi, în jurul orei
unu noaptea, plecam să-mi prind rând pentru a doua zi la carne, Ia cartofi, la
lemne. Pâinea se vindea, cum spunea poporul, cu metrui un sfert, o jumătate,
pe cartelă. Aveam copil de un an şi cu ceea ce obţineam, căutam să hrănim
copilui. Dar noi, cei care munceam, din ce trăiam, mă întreb acum?
Împotriva oricărei previziuni şi statistici, 1n contradicţie cu foametea şi
cu lipsurile, procesete proliferau, cele cu caracter grav, de pericol sociat cum
erau acum numite cauzele penale „in genere, cât şi altele mărunte. Plecarn din
nou dimineaţa şi ajungeam acasă pe îutuneric. Nu trecusem de pragul celor
zece ani de practică profesională, necesară în meseria noastră, deşi eram
aproape de acest prag aşa cum consider, dar îmi place să cred că reuşisem să
mă număr printre cei ce făceau parte din eşalonul de apărători pe care un
justiţiabil se putea bizui, şi constatam acum că eram mereu aşteptat la Pălătui
Justiţiei de justiţiabilii pe care îi apărasem şi care reveneau pentru alte
necazuri, ceea ce, după cum ştiu de la maeştrii barei de mai înainte, era un
indiciu că eram pe drumut hun şi că mă consolidam. Unii mă aşteptau zile
Mtregi pentru o problemă oarecare, şi cei cărora nu puteam să le dau un
răspuns într-un timp mai scurt, mă aşteptau şi luni de ziie. Oamenii staţionau
ore în şir în camera ce o rezervasem pentru birou şi sală de aşteptate totodată,
una din cele două camere pe care reuşisem să le închiriez.
 Stăteau cu orele aşteptându-mă; iar printre cei ce mă aşteptau au fost şi
destui care erau bolnavi incurabili, şi contagioşi, secret pe care abia îl aflam
după angajarea lor. Unul era boinav de tuberculoză evolutivă; altul de hepatită
epidernică, sau contagioasă, nu ştiu cum trebuie să spun exact; un al treilea
suferea de o boală incurabilă a pielii, al patrulea suferea de o boală oarecare, la
modă pe atunci, dar nu mai putin pericu loasă, ca gripa spaniolă, ca febra
papataci, ca beri-beri sau alte boli exotice aduse de aiurea de vânzoleala greu
de controla: din timpul războiului. Copilul meu, care umbla prin birou,
îmbolnăvit grav şi a trebuit să fac eforturi grele şi cheltuiel: serioase pentru a-l
scoate în afară de pericol, şi am să pomenesc Întotdeauna alături de
binefăcătorii neamului omenesc pe rnarele radiolog Dr. Virgil Ciupagea –
odihnească-se în pacez Domnului pentru binele ce a făcut – care mi-a salvat
băiatul_ dându-mi cantitatea de penicilină ce o avea drept rnostră, medicament
a cărui aplicaţie abia ineepuse la anglo-saxoni Mi-aduc aminte mereu de clienta
ce mi-a provocat acest necaz, o oarecare Cl., o făptură înaltă, slabă, necăjită
pană la fibră, cu ochii adânciţi şi figura ştearsă, mută de obidă, care apela la
mine fiindu-i arestat soţul. Apoi eu însumi m-am imbolnăNit de o febră exotică
şi am aiurat multe zile zăcând pe sofaua din birou, pierzându-mi cunoştinţa şi
revenindu-mi, pierzându-mi cunoştinţa iar şi iar revenindu-mi, în timp ec uşile
locuinţei mele erau vraişte şi clienţii intrau, mă priveau şi plecau, şi tocmai se
întâmplase ca familia mea să fie plecată câteva zile în provincie, iar eu nu
aveam nici măcar atâta forţă fizică ca să pot scrie câteva rânduri ca să-i anunţ
pe ai mei sau să por telefona. Mi-au trebuit după aceea luni de zile de îngrijiri
şi de cheltuială pentru a mă întoarce la posibilităţile normale de muncă, pentru
că boala avea caracteristica de a reveni şi a sle: individul până la pieire, dacă
propriul tău organism nu te ajuta. Îmi aduc aminte perfect şi pe cel ce era
suferind de febră exotică, care era întors recent din prizonierat şi care venise la
mine să-i rezolv o problernă încurcată, aceea de a iTost declarat mort în timpul
celor şapte ani cât Iipsise de acasă („tni s-au făcut, domnule avocat, irni
spunea el, şi toate pornenirile de obşte de soţia mea”) şi de pe umia cărei
situaţii apăreau conseeinţe nefaste cu privire la bunurile lui, la situaţia lui
familială, la serviciul lui, la copiii în biroul meu, la consultaţie, Matache
tremura de febră ca o frunză de plop…
Profesia, care începuse să-mi facă daruri, şi de pe urma căreia începusem
să am satisfacţii, îşi cerea înapoi în acest mod Jarurile pe care mi le făcuse.
Nu pot spune nici că totut a mers pe roate în cartierul unde mă
stabilisem, dar practica de zi cu zi, şi trecerea timpului, mi-au fost elemente de
întărire şi în afţi câţiva ani începusem să stăpânesc un teritoriu care se
întindea între Şoseaua Mihai Bravu şi Uzinele Malaxa. Ziceam că n-a mers
totut ca pe roate, pentru că am fost înfruntat de alţi avocaţi stabiliţi acolo de
mult şi mai în vârstă cu mult decât mine, dar ale căror forţe, din motive
multiple, scădeau, şi cu ele şi clientela lor. Erau avocaţi ai ai Casei
Constructoritor, ai Primăriei, care deţinuseră relaţiile cheie cu oamenii din
acest cartier, iar eu venisem, cu nevinovăţie, în fieful lor. Când mă întâlneam
cu dânşii, ridicau la mine o sprânceană a întrebare, iar din cuvintele ce mi le
adresau transpira ironia şi falsa hunăvoinţă. Dacă cineva spune o vorbă rea
despre altcineva, se aude imediat la vecin, dar dacă se colpertează ceva pe
scăunuţ unui avocat, cuvintele fac ocolul cartierului cu iuţeala trenului. De
cuvintele salamandre, cuvintele şopârle, cuvintele nevertebrate, cuvintele ce se
târăsc, nu am fost iertat şi sorgintea tor am putut să o aflu mai fărziu.
Alergam, având avantajul vârstei, la un bătrân, care era imobilizat şi care
dorea să i se redacteze un testament, la un cârciumar care nu putea să plece
de la cinci dimineaţa la unu noaptea de la tejgheaua sa şi care avea nevoie de
un sfat juridic, şi ani de zile, până când mi-am putut consolida efectiv clientela,
am făcut-o, în ciuda altor prevederi ale inspectorilor de avocatură, care
interziceau să ne deplasăm la clientului – încă una din acele aberaţii birocratice
ale unor oameni care conduceau masa avocaţilor, din minister, dar care nu
făcuseră avocatură vreodată; ca şi aceea, între alte măsuri fanteziste, emisă de
omonimul marelui nostru scriitor reaiist, care hotărâse ca avocatul să-şi
încaseze onorariut după ce termina procesul, ca şi cum pe el însuşi noi avocaţii
îl plăteam numai după ce îşi termina treaba câtă o făcea, sau ca altă măsură
care preconiza că nu mai avem voie să facem nici un alt serviciu clientutui în
afară de pledoarţa propriu-zisă, rămânând ca singur justiţiabilul să se ducă să
scoată copţi de la dosar, să-şi plătească singur onorariul de expert, să ia singur
legătura cu experţii, să-şi timbreze singur acţjunea şi singur să-şi plătească
taxele de timbru etc., etc., măsură cu ocazia căreia noi ne întrebam, în această
situaţie, ce se va alege dintr-un proces dacă noi nu aveam voie construim, să-:
urmărim, să efectuăm treburile ceie mai gingaşe în legătură cL. Dosarui, şi
aceasta într-o ţară cu un număr încă frecvent de 9. Nalfabeţi sau pur şi simptu
de oameni care nu au intraz niciodafă la o bancă, să ştie cu se efectuează o
plată de onorar a unui expert, care nu cunosc numărul de cont al judecătoriilor
şi tribunalelor pentru a putea plăti o taxă de timbru şi care nu, ştiu calcula
această taxă de timbru, etc, etc?
Şi nu mă pot opri să nu notez, în legătură cu maeştrii din cartierul meu,
că după ce au trecut zilele de ostilitate ce o simţeam din partea acestora, am
fost, dimpotrivă, bucuros când am constat că alţi colegi mai tineri s-au stabilit
în acest cartier; dar numărul lor redus şi mai mult cu timpul şi nu cred că au
mai rămas vreo trei-patru locului, una din explicaţii fiind lenta, dificila şi
nesigura eonsolidare pe care aceşti colegi, care au plecat, o presimţeau în
profesia noastră, preferând să intre în magistratură sau în procuratură, unde i-
am întâlnit târziu promovaţi în posturi de răspundere, ceea ce denota oă nu ei
erau de vină în nereuşita tentativă de a profesa avocatura, ci dificila întru totul
meserie de avocat, anatemizata!
Când am depăşit cei zece ani de practică consideraţi necesarţ în meseria
noastră pentru a te putea nurni avocat, am sinnit că părăsisem edenul originar
şi că ajunsesem în empireu. Dintr-un tânăr visător, devenisem, pe nesitnţite,
preocupat întreaga zi şi ore târzii din noapte, de modul de decodificare ale unor
realităţi care se refuzau înţelegerii şi raţeunii omeneşti cea de toate zilele, de
modul de soluţionare practică a unor cauze dificile, închise, fără ieşire, sumbre,
cu zeci de bride, un em pirist în sensul filosotlei care are acest nume. Îmi
căpătasem, de data aceasta, echilibrul practic, dar îl pierdeam pe cel teoretic.
Îmi amintesc că primele' începuturi profesionale au fost nişte duşuri reci
aruncate pe un cap încins de visuri. La primul proces pe care I-arn avut –
merită să povestesc – unde era vorba de o pensie de întreţinere pentru
ascendenţi, am avut drept clienţi, paraţi în proces, doi profesori, soţ şi sotie.
Pentru a obţine un rezultat mulţumitor pentru ei, aceştia trebuiau să dea două
declaraţii autentice, timbrate la valoare, pentru a depuse la dosar până la
soluţionarea lui, în mod obligatoriu, scop în care judecătorul a lăsat dosarul
până la finele şedinţei, ca noi să venim cu aceste declaraţii, dar aceşti educatori
mi-au spus că nu au bani la ei şi că nu stau departe, rugându-mă să fac eu
rost, eventual să-i împrumut cu suma de hani necesară, menţionând că până
la prânz îmi vor aduce banii şi onorariul pentru proces, iar eu, cu gândul că am
în fată doi educatori, m-am făcut luntre şi punte şi le-am făcut rost de bani şi
am depus declaraţiile la dosar, am rezolvat cu bine clauza în favoarea lor… Dar
odată cu rezultatul aflat, pe educatorii mei… Nu i-am mai văzut până astăzi!
A doua zi, în al doilea proces din profesie, aveam un client, un geamgiu
din Munţii Apuseni, care îşi striga meseria pe străzile Capitaiei într-un anurnit
sezon. Nu-mi aduc bine aminte despre ce era vorba, dar cred că era o
contestaţie împotriva unei amenzi substanţiale pe care o primise geamgiul meu.
Când mi s-a dat cuvântul să susţin contestaţia, parcă mi s-au încleştat fălcile
şi – de asta îmi aduc bine aminte – cu chiu cu vai am scos două vorbe. Arn
pierdut, bineÎnţeles, şi meritam nu numai să nu mi se mai plătească onorariul,
dar să fiu şi mustrat, însă, după pronunţare, Brad, geamgiul meu, de care
parcă îl văd, cu hainele lui de aba lucioase pe purtat ca o blană de scândură
lustruită, a venit la mine, care amuţisem, a vârât mâna în chimirul pe care î1
avea la brâu spunând, rar, adânc, cu seriozitatea cu care vorbesc oierii: hai
domnu' avocat să bem şi-o bere, că aşa e viaţa, n-oi pieri io din atâta! Şi am
plecat cu Brad, eu însă de tot pierit; şi după ce am băut berea cu neuitatul meu
mentor Brad geamgiul, am putut să-mi viu în fire şi să-mi aduc aminte că, în
definitiv, şi lui Cicerro, colegul meu din vechime, i s-au încleştat fălcile când i s-
a dat cuvântul în apărarea lui Milo (cu scuza că maestrul latin observase că
forul în care urma să pledeze era înconjurat ad hoc de armată şi că s-a dus
acasă, după proces, şi a scris, în chip de concluzii scrise, faimoasa lui pledoarie
Pro Milone)!
Am mai încasat o lovitură, nepermisă din punct de vedere sportiv, pentru
că era sub centtuă, dar de data aceasta din partea unui coleg în vârstă cum l-
am cunoscut mai târziu. Mă angajez Într-o contestaţie la executare era vorba de
o evacuare – dar pe atunci nu ştiam că înainte de a te angaja trebuia să afli
cine îţi este, sau eventuaI, cam cine ar urma să-ţi fie adversar, lucru deosebit
de important într-o cauză, pentru că colegul de care era vorba nu avea nici un
fel de menajamente pentru adversar şi că, în limita legii şi câteodată la liziera
ei, nu se dădea în lături de la nimic pentru a câştiga un proces. J. B. Avea o
reputaţie pe care eu nu o cunoşteam, şi însăşi reputaţia familiei sale era din
cele mai rele, iar el însuşi avea o clientelă compusă din dereglaţi sexuali şi aşa
mai departe, mai târziu l-am auzit chiar eu cum povestea cum îşi găsea clienţii
în sala de aşteptare giugiulindu-se în timp ce el stătea de vorbă în birou cu alti
clienţi de acecaşi teapă ca cei din sala de aşteptare. Dar avocatul respectiv mai
era şi lacom şi câinos. Intru în proces'aşadar împotriva acestui avocat bătrân,
eu, un naiv bun de jumulit la prima şedinţă ca la un spectacol cu public.
Prezint în fata instanţei o copie conformă de pe un act autentic pe care eu nu-l
văzusem, copie pe care clientul meu o făcuse de pe acel act şi care nu era
semnată pentru conformitate de client; preşedintele instanţei observă că nu e
semnată şi cere ca să se semneze copia pentru conformitate, iar clientul meu
pretextând că nu are ochelarii la el, fără vreo intenţie preşedintele, ca să nu
piardă vremea, spune să o semnez eu şi eu o semnez în fata instanţei şi o
depun.
Avocatul se scoală imediat, fără să examineze cumva copia depusă de
mine şi fără să ceară confruntarea cu originalul, pe care nu-l aveam la
îndemână, şi se înscrie în fals, procedură în urma căreia instanţa ia act şi
scoate dosarul de pe rol spre a fi trimis la procuratură pentru soluţionarca
problemei falsului şi a afla cine sunt autorii lui. Mai târziu am văzut că
procedeul adversarului era menit să-i dea câştig de timp pentru a putea face
efectiv evacuarea, pentru că nu aveam suspendarea ei, şi eventual pentru a
tranzacţiona cu clientul meu, ceea ce s-a şi Întâmplat. Fără să mai ştiu eu,
elientur mcu obţine nişte cocoşei de aur de la adversar şi se retrage din proces
declarându-se mulţumit, dar înscrierea în fals împotriva unui avocat
profesionist, deşi cum am văzut apoi era un bluff practicant curent între părţi
în Palatul Justiţiei (dar nu între colegi de avocatură) şi care nu ducca de obicei
la nici un rezultat chiar după cercetarea procuraturii, era de natură să mă
sperie pe mine, un începător, şi să provoace discuţii în rândul avocaţilor.
Din această întâmplare învăţ aşadar ceva care trebuia să-mi fie de folos
tnai târziu, şi apoi să nu-mi cereţi să fi fost gencros: l-am popit şi eu, cum zicea
Alexandru Lăpuşneanu, pe bătrânul şacal al profesiei J. B., câte ori l-am
MtăInit după aceea în calitate de adversar. Şi am reuşit, depunând o străduinţă
şi un interes deosebit, ca toate procesele pe care le-a avut 1mpotriva unor
clienţi ai mei, după aceea, să le piardă cu pagube apreciabile şi pentru el, ivit în
Palatul Justiţiei şi, din nefericire, şi pentru clienţii săi. Mai târziu, când am
făcut parte din comisia de disciplină la Colegiul Avocaţilor şi când a apărut în
faţa mea pentru lăcomia şi goliciunea sufietească ce îl domina, i-am analizat în
timp ce el sta cu capul în pământ vorbăria găunoasă (în sala de şedinţă utiliza
tonul cel mai ridicat şi vorbea, ca să stăpânească sala cu un fel de sacadare,
dom-nu-le-pre-şe-din-te-vă-rog-să-ad-rni-te-ţi), aerul de snob cu legături
misterioase, cu gulerul tare, cu ochii mici din care ţâşneau luminiţe tragice…
Lăcomia de pasăre hoinară. Din toate cruzimile vieţii, mi s-au părut cele mai
condamnabile cele comise împotriva copiilor, a ucenicilor, a debutanţilor, a
celor ce nu ştiu şi nu au învăţat încă să se apere, hrazi tineri pe care îi scoţi din
rădăcină şi care ar fi putut fi în viitor un catarg Într-o furtună. S-a salvat printr
e pensionare timpurie din activitate şi probabil îşi roade acum în obscuritatea
unui apartament osul lui, hulpav.
Am învăţat cum să mă feresc şi de un alt model negativ de profesionist,
care a fost avocatul N. C.
Înalt, gălăgios, colegul nostru umbla cu o geantă doldora de tratate,
multe din ele fără vreo legătură directă cu speţa pe care o avea de susţinut în
ziva respectivă, tratate de sociologie, de psihologie comparată, de mentalitate
prelogică, în fine de filosofie pură, din care cita întotdeauna la orice fel de
proces câte un pasaj, dar înainte de a începe procesul îşi golea geanta de
greutate şi plasa toate volumele la vedere (un judecător mucalit l-a întrebat
odată, când se afla în plină desfăşurare tactica de plasare a volumelor: ce
faceţi, maestre, vă mutaţi?). Îşi începea pledoaria cu o voce de tunet, zicând de
trei ori din ce în ce mai tare „Domnule Preşedinte” ca şi cum Preşedintele lipsea
şi el îl striga să vină la şedinţa_ Şi, la mijlocul pledoariei sale, dacă nu ştiai
despre ce este vorba, auzeai o îngemănare de sintagme gata făcute de
practicienii care au predat Codul Napoleon, cu aerul lor de vechime şi cu
demodata lor aplicare la ritmul contemporan, şi lamentaţiile pro causa, cu
mâinile Îndreptate spre tavanul sălii de şedinţă, iar finalul stârnea, cum
spuneau colegii noştri, tot praful din sală din cauza agitaţiei ce colegul nostru o
provoca prin şuvoiul de termeni ce se scurgeau la vale din gura lui, fie că era
vorba de o măruntă contestatle, fie că era vorba de o crimă.
Tipul era de un înalt cabotinism, cu toate că, privindu-l, fără să fii
avertizat sau cunoscător, ai fi zis că este un sacerdot. Ieşea din Palatul Justiţiei
cu gloata de cetăţeni după el, Împărţind cu dămicie cărţi de vizită, şi continua
mergând pe jos până acasă, să peroreze, tare, în auzul tuturor trecătorilor,
fraze de neînţeles pentru pământeni, ca „nu se putea, deoarece era investit cu
formulă executorie”, ori, „nu, bade Gheorghe, nu iubite bade Gheorghe”, sau
„nu distinsă doamnă lonescu, nu e quasidelict, era vorba de un fals intelectual”
şi aşa mai departe. Aşa încât trecătorii se opreau din drumul lor şi întrebau
cine este această persoană, iar membrii convoiului său, dintre care primul era o
secretară jună, fireşte, îi lămureau în mers pe curioşi, indicând şi locuinţa
maestrului, profesiunea lui şi succesele lui din acea zi.
Reuşitele acestui cabotin perfect (maestrul lui, marele avocat S.,
comercialistul, care era de o subtilitate, de o fineţe şi pleda cu o sotto voce
elegantă ca o hroderie, se mira o dată lângă mine, după ce şi-a auzit fostul
secretar pledând: unde şi de la cine a Mvăţat dumnealui să vorbească şi să se
poarte aşa? Dar bineînţeles că maestrul S. Nu uitase că îi fusese secretar,
numai că nu îşi recunoştea urmaşul spiritual), aşadar, reuşitele acestui cabotin
perfect nu erau mai mari decât ale unui coleg cu bun simţ, dar clientela lui era
extraordinar de numeroasă şi veniturile lui corespunzătoare. Stilul lui amintea
de cineva care vrea să se obişnuiască să vorbească şi să fie auzit de pe o colină
în şuieratul unui vânt sălbatic, iar logica construcţiei lui juridice semăna cu o
construcţie de căruţă farănească, foarte solidă, imposibil de dezarticulat dintr-o
singură lovitură, dar, în ciuda strânsorii ei, zdrărigănind tare când porneşte la
drum şi făcând ca, o dată ajuns ia destinaţie, să-ţi vâjâie urechile din cauza ei.
În perioada la care mă refer, începuse să se ridice un val de avocaţi mai
tineri – şi îmi place deosebit de mult să mă consider a mă fi numărat printre
aceştia – care erau adepţii unor pledoarii sobre, în care patetismul era tolerant
numai în cazurile patetice (şi nu la contestaţii la executare!), pledoaria fiind
imaginată ca o expunere rece a stării de fapt, dar înlănţuită în aşa fel încât să
nu se ignoreze nimic şi să servească totuşi cauzei, partea interioară, de mijloc,
a pledoariei să constituie o analiză logică, ştiinâificâ pe lege, a problemelor
procesului, cu evitarea sofismelor judiciare şi cu predominanţa silogismelor
judiciare construite din elementele cauzei, ducând obligatoriu la o concluzie în
favoarea clientului de apărat, adică folosinţa logicii clasice şi a învăţămintelor
metodologiei juridice, lovind neîncetat cu un ciocan neauzit în fisurile
constructie1 părţii adverse, pentru a crea o breşă în apărarea adversarului, gen
de pledoarie în care, la finele ei, impresia de a fi ascultat o pledoarie frumoasă
era formată deopotrivă din tonul adecvat şi, dacă e neapărat nevoie, ascendent
pe parcursul pledoariei, adică de la şoptit la oratoric, din modul de a fi intuit
dezlegarea unor probleme ale cauzei, din argumentarea ştiinţifică şi logică. Am
dus noi, cei tineri, o luptă de multi ani pentru inaugurarea acestui stil a cărui
amprentă trebuia să fie în primul rând sobrietatea, şi stilul a pătruns până la
urmă, fiind în anii `65-'80 stilul obligator moralmente în Palat, împotriva
stilului de cabotin în practica profesiei noastre. Susţineam că în felul acesta
sunt păcăliţi oamenii ignoranţi, care cred că atare pledoarie le poate fi de folos,
când, în realitate, o pledoarie de atentă examinare a faptelor şi a legii le poate
salva interesele şi că, în final, acest mod cabotinde a atrage clientela reprezintă
în lumina exploziei informative şi publicistice a contemporaneităţii o inducere
în eroare în scopuri mercantile a cetăţeanului. Mi-am amintit că la începutul
profesiei mele am învăţat, cum am spus mai înainte, cum să mă feresc de alte
capcane în viitor, anume cu ocazia unui proces în care l-am avut adversar chiar
pe N. C. Pe care, încă de atunci, l-am intuit că îşi atrage clientela în mod
incorect şi că nu-i păsa de colegialitate sau de alte reguli obligatorii în breasla
profesională.
Aşa arn fost angajat într-un proces de crimă, în recurs, în care avocatul
respectiv păcălise pe judecătorii de la fond dintr-un tribunal de provincie şi
criminalul fusese achitat. Îmi imaginam stilul lui de literatură gongora, de
geanta lui doldora de tratate de sociologie, răsturnată pe banca apărării în fata
unui tribunal din provincie şi pledoaria lui stârnitoare de praful sălii de şedinţe,
şi am conchis că a putut ameţi până într-atâta 4 instanta din provincie, încât
într-o cauză de crimă evidentă criminalul fusese achitat
Partea eivilă mi s-a adresat şi am făcut recurs împotriva achitării, dar din
cauza unor reguli administrative (casa se închidea ia colegiul de avocaţi la ora
două în ziva de joi şi onorariile achitate primeau delegaţii cu data de a doua zi)
delegaţia mea avea o dată cu o zi mai târziu decât ziva în care eu făcusem
totuşi recursul, pentru că era ultima zi în care, potrivit termenului de recurs,
puteam să-l mai fac.
Maestrul, care plutea elevat în sală printre tomuri de sociologie, nu s-a
şfiţ să se oprească la mizerii profesionale rnărunte, ca acela că data delegaţiei
mele nu concordă cu data introducerii recursului şi că în acest mod recursul n-
ar putea fi considerat exercitat în termen, dar, bineînţeles, toată această
chestiune de amănunt desfăşurată cu vărsarea pe pupitrul avocaţilor al
întregului conţinut al genţii lui doldora de tratate fără nici o legătură cu speţa,
cu vocea lui tunătoare, cu braţele întinse larg în lăturt ca ale unui Christ
răstignit, cu invocarea mamei noastre Constituţia… Cu stârnirea unui praf de
vorbe în sala de şedinţă, care a atras pe curioşi până acolo eă sala s-a
suprapopulat rapid şi maestrului i s-au cerut la ieşire cărţi de vizită, primind şi
felicitări, ca la biserică la cununii… Dar până Ia acest finiş eram obligat să-i
ascult pledoaria; cu toate că eram de o prezenţă imperturbabilă, în interiorul
meu mă încolăceam ca un şarpe într-o cuşcă strâmtă. Mă pregăteam să dau un
răspuns calm, dar tăios până la sânge, în care nu aveam de gând să ocolesc
termenii gravi ai modului său de a atinge o probiemă măruntă cu un eşafodaj
cabotin de atragere a naivilor viitori; dar în momentut în care a terminat
maestrul şi rn-am ridicat fără să rnai aştept să mi se dea cuvântul, când ştiam
că îmi vine rândul să răspund, preşedintele instanţei de recurs, magistratul
Dumitru Bădescu, care hălăduieşte acum în câmpiile iiniştite ale raiului, mi-a
făcut semn să iau loc şi s-a adresat colegului astfel: Domnule avocat! Am
ascultat cu uimire pledoaria dumneavoastră! Din spusele dumneavoastră s-ar
putea trage concluzii grave într-un sens sau altul, şi pentru dumneavoastră
personal, dar aş vrea să nu mai insist asupra acestor aspecte şi să vă răspund
eu în locul eolegului dumneavoastră, avocatul Deşliu, care, nu ascund, mi-a
fost coleg de facultate şi a cărei onestitate, pregătire şi seriozitate le cunosc din
facultate şi din cariera mea de judecător până ain ajuns a prezida acest
complet de bătrâni magistraţi. Ca urmare, instanţa vă respinge excepţia
ridicată, nu pe ceea ce v-am spus acum, ci pe considerentul că oricum intenţia
părţii de a declara recurs a fost manifestată şi angajarea avocatului a fost şi ea
manifestată în termenul de declarare a recursului şi nu când s-a consemnat
administrativ, dar dorim să vă facem şi pe dumneavoastră să reflectaţi pe viitor
la modul dumneavoastră de a pune problema în asemenea finprejurări, cât şi la
atitudinea dumneavoastră fată de colegii dumneavoastră, care sunt şi ai noştri
şi, în fine, la aşa-zisul stil al pledoariei dumneavoastră!
Şi s-a dat o pauză, după care s-a dat cuvântul în dezbaterea fondului,
dar nu am dedus că maestrul cu vocea de stentor de circ, în mână cu
portavoce, a Învăţat ceva din ceea ce i se spusese câteva minute mai înainte.
Eram din ce ce mai ocupat, cum v-am spus, şi aveam nevoie de
menţinerea acestui echilibru teoretic pe care simţeam că îl pierd din cauza
lipsei de timp afectat lecturilor şi atunci am adoptat în acest scop orele târzii
din noapte; am mai început, ca un student întârziat, să sar din nou peste orele
de masă pentru a putea studia câteva ore la Biblioteca Centrală Universitară, în
rând cu tinerii învăţăcei, citind filosofie pură pe texte, filosofie juridică recentă,
drept roman ut noile lui cercetări şi pasionanta şi instructiva, pentru
practician, istorie a dreptului românesc, apoi istoria filosofiei în noile compedii,
urmând şi cursurile la catedrele respective în orele de crepuscul ale unor zile
mai îngăduitoare cu timpul meu liber, după terminarea orelor de consultaţii,
când acestea erau mai reduse la număr; fugeam, ca un îndrăgostit la întâlnire,
la cursul de metodologie juridică, piedat de Mircea Manolescu, la cel de penal
substanţial predat de Vintilă Dongoroz, ore de curs în care mă scufundam cu
plăcerea cu care după un drum lung te scufunzi într-o baie caldă, şi reveneam
acasă Împătimit din nou, după o lungă zi de activitate neîntreruptă, reconfortat
totuşi şi gata să-mi reiau examinarea dosarelor dc a doua zi şi lecturile de
acasă, de unde le lăsase în noaptea precedentă. Nici o lumină nu mai era
deseori în tot cartierul, când ridicându-mă de la birou îmi aruncam ochii pe
fereastră în întunericul de afară, înainte de a merge la culcare ameţit, şi abia
atunci îmi aruncam ochii pe ceasul de la mână.
 Când m-am întors din O., unde practicasem avocatura cât timp am fost
dispersat din cauza bombardamentelor asupra Bucureştiului, mi s-a părut
obligaMrie îndrumarea unui maestru în activitatea mea din acei ani şi la nivelul
practic pe care mi-l însuşisem. În acei ani mai păstram oarecari legături cu
câţiva scriitori, legături la care am renunţat cu totul ulterior, din cauza
preocupărilor profesionale exhaustive, şi coiaboram la câteva reviste literare şi
la cele de specialitate profesională. Am fost oprit, ca urmare, într-o zi de
maestrul Petre Pandrea, pe care îl cunoşteam şi îl admiram înainte de a-l
cunoaşte şi l-am rugat, după ce mi-a adresat câteva încurajări pentru ceea ce
publicasem până atunci, să-mi îngăduie, împreună cu ceilalţi secretari ai săi,
să-l ajut în lucrările mărunte şi obositoare pentru dansul ale profesiei noastre,
explicându-i că, indiferent de faptul că stau pe picioarele mele, îmi dădeam
seama că pregăteam procesele numai după capul meu şi nu aveam, cum
vedeam după proces, o viziune de ansamblu a apărării, a unui orizont, cu
implicaţiile dificile ale vieţii, sociale şi psihice, individuale, teoretice şi practice.
Aşa a început activitatea mea pe lângă maestrul Petre Pandrea, căruia i-
am păstrat întotdeauna o afecţiune fără limite şi îmi place să cred că m-am
bucurat la rândul meu de aprecierea maestrului şi consider şi azi această
încredere de care m-am bucurat din partea celui dintâi intelectual european
care a avut curajul să protesteze împotriva nazismului („P. P. A fost unul dintre
cei dintâi intelectuaii europeni care au Înţeles şi au descris, încă din anii '30,
fenomenul nazist, făcându-i o radiografie şi astăzi valabilă în cea mai mare
parte”- cum scrie criticul Mircea Rădulescu, după moartea lui P. P. În 1983), ca
o medalie pe care am primit-o. Maestrul Petre Pandrea a fost o mare figură a
baroului nostru, şi printre cei foarte buni, a fost încă o figură singulară, iar ca
om a fost de o nemărginită înţelegere şi bunătate.
Era un bărbat voinic, care impresia că este înalt fără să fie neobişnuit de
înalt şi vânjos, cu fairrioasa lui mustaţă pe oală, care statornicise Înfăţişarea de
haiduc oltean. Portretui său fizic era identic cu portretul său moral, pe care
cred că l-am intuit cu dreptate, pentru că, în majoritatea caracterizărilor ce le-
am citit despre dânsul, maestrul era descris contradictoriu, împărţit în sensul
de împrăştiat, „zăpăcitor”, eclectic, cu activitate de publicist, în sensul negării
lui ca seriitor de mare forţă, ca regionalist In sensul geografic şi limitat al
cuvântului şi altele, până la acea caracterizare, pe care am citit-o de curând
într-un tratat universal al criticului universitar stalinist O. C. În care P. P. Este
minimalizat cu totul în cele câteva rânduri lapidare, scrise parcă de un om care
priveşte cruciş şi vede în altă parte obiectele decât unde le vede fiecare, într-o
caracterizare, deci, care are aspectul că încearcă să se debaraseze de numele
Iui P. P. Din literatura română.
Avea P. P. O înfăţişare fizică de -l uptător în poziţia de odihnă, de arcaş
când era în ofensivă… Cu un păr bogat, cu o musculatură care părea ea însăşi
o ameninţare la adresa adversarului; în aceasta, ochii apăreau neaşteptat de
generoşi şi blânzi, cu o sclipire de şagă îri privire, care te invita la sinceritate şi
la confesiuni. Interlocutorul era tratat de la egal la egal, cu toate că probabil nu
era egal cu maestrul Petre Pandrea, şi era tratat de maestru ca şi cum nu l-a
văzut de mult pe ce1 cu care vorbea şi ca şi cum îi era vechi prieten, deşi poate
că era o cunoştinlă recentă: părea că resimte o bucurie că 11 întâlneşte. Şi nu
era nimic din poza profesională pe care un profesionist o foloseşte în asemenea
cazuri.
„Avocatul trăieşte periculos” îmi spunea deseori maestrul Petre Pandrea.
Era de o probitate profesională desăvârşită şi era generos totodată; de o
sinceritate dusă până la insecuritatea proprie; şi era stăpânit de un tumult
când avea cuvântul în apărare, care îl făcea să semene cu o cascadă, cazând
geometric de la înălţime, cu o dăruire totală.
Logica sa, pe care o folosea în pledoarii, era de o structură deosebită, în
mijlocul unor capete logice bine rostuite, cum erau marele forţe ale baroului din
acel timp, iar apărarea ce o făcea justiţiabilului era rezultatul unui studiu
documentat pe fiecare caz şi a unei cunoaşteri depline a cazului, la care vasta
lui cultură aducea Iumini noi întotdeauna. Uneori apărarea ce o făcea era cu
totul insolită, ca în cazul pe care mi-I amintesc din Întâmplare acum,
următorul:
O prevedere din legea speculei, prin anii `45-'46, menţiona că fiecare
comerciant, mic-mare, trebuie să posede un inventar al mărfurilor din
magazinul lui, întocmit pentru o anumită perioadă, după cât îmi aduc arninte,
trimestrial, iar această operaţie nu putea fi, la rândul ei, făcută decât de o
persoană pricepută în atare lucrări, de obicei un contabil autorizat; dacă acest
inventar nu era în regulă, sau nu cuprindea Întregul fond de mărfuri, se
prezuma că negustorul a ascuns marfa şi el devenea pasibil de sancţiunea cu
închisoarea.
Un mic comerciant, trimis în închisoare pe această prevedere, a apelat la
maestrul Petre Pandrea să-I apere. Am intrat în sala de şedinţă la strigarea
cauzei, după ce mă frământasem zile întregi la gândul că orice s-ar spus (în
afara unei apărări pe împrejurări subiective, circumstanţe atenuante sau
starea, eventual, de sănătate a inculpatului) puşcăria II păştea în orice caz pe
cel trimis în judecată, pentru că oricâtă etemenţă i-ar fi arătat instanţa, Icgea
obliga aplicarea unei pedepse de minimum şase luni închisoare. Pe cât eram de
neliniştit, pe atât era de calm maestrul şi zâmbitor de câte ori îmi aminteam de
termenul care se apropia la acest dosar. Inculpatul, la recomandarea
maestrului, mă angajase şi pe mine în cauză.
Am intrat deci în sala de şedinţă şi ne-am aşezat pe banca apărării. În
spatele nostru, cu şorţul albastru încă 1egat de gât, cum fusese ridicat
inculpatul, stătea nefericitul negustor, aflat în stare de arest preventiv până la
termenul de judecată, de la data controlului nefast. Eu scot legea speculei din
geantă şi o mai răsfoiesc o dată, sperând să mai găsesc o fisură prin care să-l
strecurăm pe inculpat spre libertate. Maestrul, spre marea mea mirare, pune
pe masă o mapă suplă (de obicei geanta lui era plină de cărţi şi de dosare) şi
scoate de acolo o cărţulie, care aducea cu rnersul trenurilor: era Anuarul (cred
că aşa se numea) Camerei de Comerţ şi Industrie. Ce vrea să facă maestrul cu
broşura asta, mă 1. Ntrebam? Maestrul deschide iar mapa şi mai scoate de
acolo un Tratat de calcul al probabilităţilor, un curs universitar de la
Facultatea de Matematici după cât mi-am dat seama. Nu îndrăzneam să-l
întreb nirnic, pentru că rnaestrul trasase regula ca, în cauzele în care intram
împreună, sau acelea pe care dânsul le indica, să construiesc o apărare
proprie, să o expun, şi apoi, dnpă proces, să examinăm împreună în ce măsură
a fost justă, bună sau chiar nefolositoare clientului şi ce trebuie evitat în viitor
în eauze similare. Maestrul lua cuvântul, când erau; Împreună în proces,
întotdeauna după ce vorbeam eu, astfel Încai dacă eu greşeam sau omitearn
ceva, maestrul refăcea cu abilitate şi eleganţă pe loc situaţia şi aş zice, cum s-a
petrecut de câteva ori, chiar a salva de-a binelea situaţia. După ce ne judecam
şi mai înainte de a cunoaşte pronunţarea, eram obligat să întocmesc concluziile
scrise ale apărării ce o făcusem irnpreună, printr-o sinteză a celor două
pledoarii, să le depun, dacă era cazul, după cum ne cerea sau nu instanţa,
după cum socoteam noi că sunt utile sau nu, şi să mă pronunţ avant la lettre,
adică să dau eu soluţia în dosarul respectiv, ca şi cum aş fi fost judecătorul
cauzei, ţinând seama la această pronunţare nu numai de poziţia apărării,
bineînţeles, ci şi de acuzare şi de toate piesele dosarului şi de texteţe de lege
aplicabile în cauză. Până a doua zi la ora opt dimineaţa şi nici un minut mai
târziu, mai trebuia să aduc şi hotărârea redactată de rnine în sensul în care mă
pronun ţasem, pe care, apoi, o confruntam cu aceea dată şi redactată de
instanţa de judecată şi, în final, trăgeam concluzii printr-o discuţie analitică pe
care maestrul o transforma într-o prelegere universitară, la care singuruţ
student care asista eram eu. Desigur, nu trebuie să mai spun cât de utilă mi-a
fost această nouă ucenicie, cursuri de student întârziat pe care le făceam; am
prelucrat astfel, cât arn lucrat cu maestrul Petre Pandrea, sute de dosare. Mi se
întâmpla să mă apuce ziva albă ca să intoemesc concluziile şi să redactez
hotărârile după ce „mă pronunţasem”, pentru că acestea trebuia să fie gata
Înaintea de apariţia în condică „a adevăratei pronunţări”, şi a adevăratei
hotărâri, altfel toată munca mea era superfluă. Era ca o muncă de miner la
suprafaţă, după munca de miner din subteran pe care o făcusem învăţând
chiţibuşurilc procedurii civile cum nu ştiau mulţi dintre colegii de vârsta mea
din Palatul Justiţiei, la judecătoria din O. Acolo făcusem, în avocatură, ceea ce
făcea băiatul de arhivă care începea practica în justiţie; acum făceam
universitatea profesiei de avocat, a doua mea universitate şi cea mai bună.
Cum spun, maestrul Petre Pandrea scoate Anuarul şi Calculul
probabilităţilor. Prezida Al. Gh. Lonescu, un judecător pe cât de boem pe atât
de serios şi inteligent; completul de judecată mai era forrnat din încă doi
judecători, un dur, şi altul, inveteraţi în soluţii aspre. Se acordă euvântul în
apărare, după ce acuzarea, prin vocea procurorului, lichidează în două
propoziţii acuzarea şi cere condamnarea vinovatului. Mă ridic şi formulez o
apărare bază pe apelul la clemenţă, cu elemente subiective de starea sănătăţii,
vârsta, greufăţile familiate, vicisitudinile negoţului mărunt într-o vreme de după
război, stărui asupra împrejurării că era infi-actor primar, adică era la prima sa
faptă, că nu are deci antecedente penale, că nu avea, cu alte cuvinte cazier
penal, adică spun ceea ce orice avocat spune în situaţia similară şi de mai
multe ori chiar Într-o singură zi şi mă aşez. N-arn obosit instanţa mai mult de
un sfert de oră,. Că să nu atrag fulgerele nerăbdării completului asupra, nu a
mea, ci a nefericitului care stătea în cătuşe la mâini, în spatele nostru.
 Se ridică rnaestrul şi împinge cu dosul paimei dosarul cauzei, care se afla
pe masa apărării, îl împinge cât-colo ca să lase liber pupitrul la care stătearn
noi, cu un gest elocvent pentru toată lumea şi care spunea: la o parte cu
asemenea dosare şi cu asemenea acuzaţii. Era un timp de iarnă şi maestrul
purta în acest anotimp şi chiar şi după acest anotimp, nişte ghete mari, largi,
un fel de cizme scurte ca de campanie, care îl înălţau şi mai mult când se ridica
să ia cuvântul şi când avea aspectul unui stejar desfăşurând un drapel. Pune
mâna pe Anuar, deschide la mijloc, unde se afla statistica negustorilor din
Bucureşti şi indică o cifră pe care acum nu mi-o mai amintesc exact, dar care
era de ordinul miilor, iar la capitolul numele negustorilor şi pe al omului
nostru. Dă câteva pagini mai departe şi deschide la rubrica statistică privind
contabilii autorizaţi apţi a întocmi inventarele cerute de lege şi indică o cifră de
aproximativ 300 de inşi în Bucureşti şi cam tot atâţia pe ţară. Pune Anuarul
deschis pe pupitru, cu deschiderea în jos şi cu cotorul în sus şi astfel căscat
Anuarul parcă hohotea înfundat de renghiul pe care maestrul î1 pregătea
acuzării. Maestrul ia în mână apoi Tratatul de caleul al probabilităţilor şi îl
deschide la un calcul asemănător prin datele lui cu cifrele luate din anuar
privind numărul negustorilor raportat la nurnărul contabililor autorizaţi, câteva
mii în contingenţă cu câteva sute, şi introducând în calcul factorul timp, adică
numărul de ztle ale unui trimestru şi stabileşte la ce interval de timp ajunge un
contabil autorizat la un negustor, din cei câţiva mii de negustori, ca să li se
Intocmeaseă inventarul. Rezultatul, riguros matematic, era că îi trebuia unui
contabil autorizat ca să ajungă la un negustor cam trei ani. N-au trecut trei ani
de ultimut inventar ce i s-a întocmit (şi ridică în aer la vedere dosarul cu caietul
cu controale al negustorului), conchide maestrul, aşa că trimiterea în judecată
este prematură!
Procurorul (care ar fi trebuit în ace! Moment să protesteze întocmai ca
Mark Twain, aflat „intrzo Unprejurare asemănătoare spune că „Eram
nemulţumit că puteam să răspund prompt şi am răspuns. Am spus nu ştiu”)1
cade în cursă şi cere cuvântul în replică (vai, nefericitul!) pe teoria
probabilităţilor, arătând că fiind vorba de probabilităţi nu avem de unde ştii
sigur (şi subliniază cuvântul sigur) că acesta ar fi termenul la care se ajunge
pentru efectuarea unui inventar. Ce a urmat? Maestrul, care oricum de la lege
avea ultimul cuvânt fiind în apărare, a făcut o demonstraţie de înaltă logică în
care a arătat pe ce se fundamentează calculul probabilităţilor (socotesc că şi
unui universitar de la matematici expunerea i s-ar fi părut excelentă) şi a
conchis pe certitudinea (subliniind acest cuvânt) calcului probabilităţilor; nu
calculul este probabil, onorată acuzare, zice aceasta o ştie orice student, mai
adaugă, din primele două săptămâni de facultate!
Câteodată un truc vechi este mai hun tocmai pentru că e atât de vechi
încât nimeni nu s-ar aştepta să-l foloseşti2.
Inculpatul a fost achitat. Necesităţi de urgenţă din alte dosare m-am
abătut de la acest dosar şi deoarece redactarea hotărârii în extenso a întârziat
mult, nu am mai intrat în posesia ei ca să văd cum a argumentat achitarea
inculpatului, pentru că nu-mi fac iluzia că l-a achitat pe calculul
probabilităţilor, dar oricum spiritultutelar al acestei achitări nu putea fi decât
preşedintcle Al. Gh. Ionescu, care pe cât era de bonom pe atât de greu de
înfricoşat de inspectorii judecătoreşti. Trebuie însă să adaug imediat că, potrivit
înţelegerii cu maestrul, eu am redactat înainte de pronunţarea adevărată
concluziile scrise, „m-am pronunţat”, cum spuneam, avant la lettre şi am adus
a doua zi şi hotărârea redactată şi, îmi amintesc că îndată ce am ajuns în ziva
respectivă acasă m-am legat la cap cu un prosop îmbibat în apă rece ca să mă
pot
Maxime şi cugetări, din liT. Americană – Antologie de Mihaela Haţeganu
2 Maxime şi cugetări din literatura americană – antologic de Mihaela
Hanteganu executa de sarcina ce mi-o luasem de bună voie, pentru că dacă nu
aş fi dus a doua zi aceste materiale mi-ar fi fost deosehit de neplăcută
gravitatea cu care maestrul îmi făcea reproşuri netertătoare. Curiozitatea
situaţiei a fost aceea că eu „m-am pronunţat” condatnnând pe inculpat la 6
luni de închisoare, adică am aplicat întocmai legea, şi am făcut şi modificarea
hotărârii în acest sens, ţinând seama de circumstanţele atenuante şi motivând
astfel de ce am dat minimum de pedeapsă. Maestrul, care cunoştea soluţia
adevărată de achitare a inculpatului, m-a ascultat cu gravitate când i-am citit
„pronunţarea” şi „hotărârea” dată de mine, mi-a spus că „mă expun să mă dea
afară din slujba lui din cauză că nu am încredere în comandant” şi apoi a
izbucnit într-un râs cu poftă, de care m-am molipsit şi eu când mi-a comunicat
îndată şi soluţia instanţei. Vestea anunţa o zi fasta,. Îmi spunea maestrul. Dar
a fost de fapt o zi cu luminile şi umbrele ei.
Petre Pandrea risca totul când era chemat să facă o apărare în cazurile
deosebite („Avocatul trăieşte periculos”). Critica lui ironiza totul: legea cu
carenţele ei, legiuitorul uituc sau inexpert, anchetatorul abuziv, judecătorul
fondului absent de la menirea sa. Analiza împrejurările, faptele, descoperea
resorturile intime sau ascunse, resorturile sociale ale acţiunii care se soldase
din punctul de vedere al Iegii cu o infracţiune. Tăia în secţiuni întreg dosarul,
forfeca procesele verbalc începând cu data întocmirii lor până la verbul lor
caragialesc. Ascultându-l vedeai un om care se aruncă de bună voie într-un
incendiu sau un vârtej de ape, al unui scafandru care se scufundă fără aparat,
sau în adâncuri neştiute de peşteri şi grote. Din tot eşafodul construit de
anchetator uneori nu mai rămânea nimic. Filete dosarului păreau nişte
ferfeniţe, măsura arestării apărea ca evident nelegală, acuzarea nedreaptă. Şi
după toată această dezafectare de aparatură penală, maestrul reconstituia din
ruinele unui dosar un nou om, pe care societatea şi-l revendica imperios ca pe
un mădular al ei.
Petre Pandrea şi-a practicat meseria In perioada cea mai grea pentru
avocatUra de îndrăzneală, cum a practicat-o el, deoarece a participat atât la
procesele intentate rnuncitorilor înainte de 1940 cât şi la cele pomete In
perioada 1945-l 963, perioadele cele mai abuzive din istoria justiţiei ţării, şi
sacrificiul făcut care a fost pâră la urmă propria sa libertate şi prin consecinţă
grăbirea sfârşitului său; aceasta îl situează printre avocaţii care au rămas în
istoria umanităţii prin curajul cu care şi-au sacrificat propria lui viaţă, a
familiei lor, pentru apărarea libertăţii oamenilor!
 Susţin că în gaIeria marilor avocaţi pe care poporul nostru i-a dat şi al
eăror nume figurează totodată şi în cartea de istorie a patriei ca mari scriitori,
ca mari oameni politici, ca diplomaţi, ca oratori care au ridicat masele în
ajungerea idealului de unitate naţională, Petre Pandrea, prin actul său de
sinceritate totală şi prin tumultul neobişnuit pe care îl avea în actul de apărare,
prin imensa lui cultură pusă şi ea în slujba apărării libertăţii oamenilor incă
foarte de tânăr, prin faptul că este primul intelectual român de tafie europeană
antifaseist, are un loc alături de cei mai buni, Iângă Delavrancea, Take Ionescu,
Maiorescu, Fleva în această galerie ilustră, în chiar această prestigioasă
companie, Petre Pandrea a fost singurul care şi-a riscat propria viaţă, prin
acest act unic al aruncării în joc a ceea ce avea tuai bun, a realizării sale
spiritule şi umane, prin generozitatea sa fără limite, neegalată de niciunul din
marii apărători ce i-a avut ţara de până la el şi de după aceea.
Portretul său moral era identic cum am spus cu cel fizic; portretul
tânărului Pandrea era identic cu portrenti apărătorului matur, de mare
pondere în ciimatul furtunos a justiţiei din perioada când a profesat, când
multe poziţii solide erau spulberate de vârtejurile şi patimile vremii.
În tinereţea sa, pe când studia la Berlin, a fost prieten apropiat al
revoluţionarului bulgar Gheorghi Dimitrov şi, după cât ştiu, a şi locuit
împreună cu acesta, fiind la curent cu activitatea lui şi implicat în gândirea şi,
istoria va trebui să o stabilească, de ce nu şi în acţiunile lui. Când însă
Gheorghi
Dimitrov, ajuns şef al statului bulgar, a vizitat ţara noastră în calitatea sa
oficială şi a cerut să poată vorbi cu singurul om pe care îl aprecia profund şi
care nu cra decât un avocat pledant, Petre Pandrea, din motive pe care
istoriografia urrnează să le stabilească mai târziu, nu a putut să o facă.
Participase, am spus, la apărarea comuniştilor şi o făcuse cu aceeaşi
generozitate, cu aceeaşi patimă pe care o avea împotriva a tot ce este filistinism,
carieră, abuz, nerespectare de lege. L-am întrebat dacă s-a temut vreodată de
viaţa lui şi a familiei sale. Dacă te temi, mi-a răspuns şi faci o apărare
platonică, fricoasă vreau să zic, rutinară, înşeli poporul care te ascultă în sală,
ţăranii şi muncitorii din care coborâm cu toţii şi care îşi dau seama că nici
apărarea nu mai funcţionează în faţa justiţiei şi că a devenit o formă de
funcţionarism, şi această gândire, raportată la colectivele umane şi la durate
istorice, este periculoasă pentru fiinţa ţării însăşi. Avocaţii sunt sarea şi piperul
libertăţii într-o ţară, zicea. Ai văzut o pădure fără păsări cântătoare şi cum Iţi
închipui un codru fără ele? Ai v'ăzut o ţară fără poeţi? Se Înţelege justiţia fără
avocaţi?
Tot astfel, cândva, trebuie să se fi petrecut lucrurile şi când avocatul Gib
Mihăescu făcuse un event similar cu maestrul Georges Radu Şerban, de stirpe
domnească, aşa cum ne povesteştc romancierul:„…La Curte, unde aveam un
recurs greu, domnul Georges Radu Şerban îşi aştepta rânduI ca de obicei într-o
strană de stejar atât de potrivită cu barba lui revărsată peste plastronul alb, de
care şi-a rezemat bărbia. Mă apropii de dânsul şi-mi vestesc sosirea printr-un
compliment mut: el îmi răspunde numai cu pleoapele, invitându-mă să mă aşez
lângă dânsul. Când începe procesul iau eu cuvântul şi domnul Georges Radu
Şerban aprobă cu aceeaşi clipire gravă a pleoapelor. Iar vocea mea se ridică din
ce în ce mai sonoră. Mi-e indiferent ce impresie fac cuvintele mele pe feţele
imobile şi dărăpănate de vârstă ale celor şapte înalţi magistraţi; mi-e cu totul
indiferent ce cred colegii de barou din partea adversă; la publicul asistent
aproape nici nu gândesc…” „Aşez cu îndrăzneală etaje peste etaje de
considerente, dau de la mine generos loc larg argumentaţiei eventuale a
adversarilor şi apoi le dărâm rând pe rând toate posibilităţile de discuţie.
Maestrul mă aprobă cu aceleaşi înclinări aproape imperceptibile ale frunţii;
uneori, când mă abat prea departe pe căi aventuroase deschizând singur
taberei contrare putinţa de replică, la care poate nu s-a gândit, fruntea lui
rămâne suspendată între aprobare şi incertitudine. Lar eu zâmbesc cu
siguranţa uirnitoare de mine şi încep deoclată să dărâm ceea ce am clădit
pentru ei. Maestrul mă priveşte uărnit, impasibil pentru lumea cealaltă” dar eu
ştiu bine când el se află pradă uimirii. Nu pot spune dacă în principiu
încuviinţează această tactică de luptă, dar mi-e de ajuns că l-am lăsat cu
desăvârşire interzis prin îndrăzneala şi independenta mea. Căci procedeul ăsta
oratoric nu face parte din bagajul lui de război; el luptă întotdeauna îngrădit şi
se fereşte de orice sugestie care ar putea folosi părţii adverse. Însă mă aprobă la
urrnă, şi apoi, când mă reped din nou să smuig din posibilităxile celorlalţi
ultimele argumente de zdrobit, rămâne iarăşi nedecis dacă să încline fruntea
sau nu. Şi o înclină în cele din urmă, iar eu iau asta drept închinare a acestui
fău de domn în fata biruinţei melc. Şi-mi aud iarăşi vocea sonoră şi
spulberătoare, ca un marş de victorie din instrumente de alarmă.
Am terminat de vorbit şi maestrul aştepta replica, pentru a răspunde în
cele din urmă…„1 „Ah, nu poţi ştii cât de înălţător este, îi scrie Sarah Bernordt
lui Francoise Sagan într-o corespondentă imaginară. Să vorbeşti monocord
mult, foarte mult timp unui auditoriu pe care îl simţi enervându-se, pentru ca
dintr-o dată, în ultima clipă, să lansezi un strigăt menit să sfâş; f; monotonia
dintâi, printr-o intonaţie deşteptătoare de simţăminte, reconfundându-te astfel
în viaţă, în adevărata viaţă: emoţia reală şi teatrală”.
Şi, desigur, avocatul Mihai Aspru nu sirntise altfel, în
1 Gib Mihăescu Donna Alba, p. 144.
Pledoaria ce o susţinuse în faţa maestrului Georges Radu Şerban,
descendent ai domnitorului Radu Şerban, de a cărei soţie, Donna Alba,
avocatul Mihai Aspru era ars lăuntrie ca de o flacără, curn ne povesteşte Gib
Mihăeseu, el însuşi avocat practicant, în cartea sa.
Figura generoasă a maestrului Petre Pandrea mi-o amintea pe aceea a
rnaestrului din romanul lui Gib Mihăescu: „Georges Radu Şerban… Proceda cu
adevărat boiereşte şi în avocatură. L-am urmărit din sală.” în sală, din
instanţele mai puţin însemnate până la inatta Curte. Între cauzele pentru care
interpunea talentul şi vitejia lui de luptător cu fibre adânc atavice era o
iegătură, un sens…„ dar ce săvârşea omul acesta în procesele agrare era o
deplină minune; ce amploare le da el unor chestiuni care în general păreau fără
culoare! Le ridica la proporţii înfiorătoare de tragedie şi epopee, le găsea
întotdeauna complicaţii de dinaintea cărora reprezentanţii nninisterului dădeau
pas cu pas înapoi, până la înfrângerea finală.”1
 Avocatura înseamnă îndrăzneala plus legea, mai spunea, iar dacă nu eşti
generos, nu te arunca în luptă, pentru că în avocatură, dacă nu dai totul,
înseamnă că nu ai dat nimic şi nu supravieţuieşti în memoria celor ce i-ai
ajutat, după ce dispari ca fiinţă flzieă. Printre cei multi pe care i-a ajutat Petre
Pandrea a fost şi Teohari Georgescu, căre a devenit ministru de interne adjunct
după 1945.
Când acesta a fost chemat la guvern, irni povestea maestrul, a venit
Teohari Georgescu la dânsul şi i-a cerut să-i împrumute o pereche de pantaloni
negri reiaţi, pentru că, se plângea solicitantul, regele nu-I primea altfel la
depunerea jurământului în calitate de membru în guvern. Pantalonii nu au mai
fost restituiţi proprietarului lor, dar Ia câtva timp de ta această întâmplare, un
prieten al maestrului, care hiera în ministerul condus de cel cu pantalonii, l-a
anunţat să fie
1 Gib Mihăescu, Donna Alba, p.24-25.
Pregătit, că ministru1 plănuieşte să-l aresteze. „Mă găseşte acasă la orele
de consultaţii şi în cursul nopţii”, a răspuns maestrul liniştit şi a fost găsit într-
adevăr acasă în cursul nopţii. „Nu-ţi spune nimic, îmi spunea maestrul, că
dintre căpitanii lui Tudor Vladimirescu, ce1 care l-a vândut era U. Şi că tot un
U. Descendent al aceluia l-a trădat pe rege în zilele noastre?” Nu am putut
controla motivul arestării lui Petre Pandrea, dar mi s-a spus atunci că în timpul
apărării într-un proces pornit pe un text din partea specială a codului penal, în
care acuzarea se bizuia pe declaraţii ce însumau două mii de pagini, când
procurorul a încheiat rechizitorul învederând că dosaru] prezintă o importantă
deosebită şi acuzarea este oglinclită în două mii de pagini, şi s-a dat cuvântul
apărării, Petre Pandrea şi-a început pledoaria cu fraza: „Două mii tle pagini,
două mii de minciuni!” – şi ce a urmat se ştie; clupă cât ştiu eu, a fost
condamnat la nouă ani de închisoare, i-au fost confiscate toate bunurile şi a
fost, întâi şi-ntâi, radiat din rândul avocaţilor. Am spus că prin eroismul său în
apărarea oamenilor şi prin timpul în care a trăit, avocatul Petre Pandrea este
unic în galeria marilor avocaţi ai ţării. Titu Maiorescu nu risca să fie arestat în
exerciţiul profesiei sale de avocat; lui Delavrancea nu i s-au confiscat bunuri] e
agonisite. Atacând chiar pe rege, avocatul Fleva nu, a păţit nimic. După „zidul
morţii” profesia de avocat deacum era cea mai periculoasă.
După ani istoria imediată i-a dat dreptate în privinţa celor două mii de
pagini cu privire la care a folosit cea mai sintetică formulă de caracterizare, şi
oamenii au fost reabilitaţi, iar despre cei care au scris celor două mii de pagini
Petre Pandrea spunea: „Sicofanţii”!
După aceste întâmplări, ne-am cufundat cu toţi în mlaştina legislaţiei
locative, a plângerilor împotriva proceselor verbale de contravenţii, a memoriilor
împotriva justiţiei sumare şi a rutinei de zi cu zi. Lipsit de mentorul meu, m-am
simţit multă vreme ca un orfan.
Au trecut mulţi ani, nu mai ştiu câţi, de când Petre
Pandrea era inehis. Treceam într-o zi grăbit ca de obicei prin sala paşilor
pierduţi, spre un complet de judecată unde îmi venea rândul. În mijlocul vastei
săli, exact în locul unde altă dată era statuia juristului Stătescu şi care fusese
dernolată, stătea un bărbat despre care puteai spune la prima vedere că fusese
un om robust, dar că acum mai degrabă era încovoiat, având lângă el un sac
cum au pentru efecte deţinuţii care sunt liberaţi din puşcărie, cu mustaţa pe
oală decoIorată, cu faţa brăzdată, cu privirea umbrită. Era Petre Pandrea.
Treceau pe lângă el, privind în jos sau undeva aiurea pe tavan, grăbindu-se
cumplit spre a nu fi opriţi cumva, colegi ai omului ce stătea pe locul statuii,
judecători, procurori – şi pe mulţi din aceştia Petre Pandrea îi ajutase direct să.
Devină ceea ce erau. Omul stătea de mult acolo şi toţi care au trecut, cum mi-a
spus după aceea, îl evitau ca pe un ciumat. Când l-am văzut, m-am îndreptat
spre el fără să mă gândesc că n-ar trebui să o fac, sub imperiul unui impuls şi
am fost gata să fac gestul neaşteptat, venit din adâncul meu şi cu neputinţă de
a fi înfrânat, de a-i săruta mâna. Curn m-am oprit în faţa lui, până să ajung
adresez lui, a făcut un gest brusc de Îndepărtare către mine cu mâna şi a zis:
„Nu ţi-e frică să stai de vorbă cu mine?” Poate că eram într-adevăr inconştient
de pericolul real, poate că eram destul de tânăr ca să fiu curajos, poate că nu
mi-a fost într-adevăr frică, dar am înaintat şi i-am îmbrăţişat şi, neştiind,
intimidat de gestul pe care nu-mi permisesern vreodată să-I fac faţă de
maestrul meu înainte de a i se întâmpla această nenorocire şi neştiind ce
altceva aş putea atunci să-l întreb, am zis: „maestre, aţi mâncat?” – dar Petre
Pandrea m-a privit din nou cu adâncă severitate – ca să mă trezească la
realitatea pericolutui de a sta de vorbă cu dânsul – în timp ce eu repetam
mecanic: nu, maestre, n-are nimeni nimie cu rnine, fiţi fără grijă, nu, maestre…
Ca transă l-am îmbrăţişat din nou şi abia atunci mi-am dat seama cât de
adâncă era afecţiunea mea faţă de dânsul, venită ca un val de căldură din
profunzimile corpuhti meu… Petre Pandrea venea direct de la închisoare. L-am
luat cu sila, şi-a luat sacul cu efecte în spate (la gestul lui, când şi-a ridicat
sacul pună în spate ca un muncitor docher şi la refuzul său de a-i duce eu
săcuţ, sau măcar să-l ajut să-l pună în spate, am simţit cum îmi dau lăcrimile
şi m-am stăpânit cu greu să nu fiu văzut astfel). Abia atunci l-am văzut cum
era Îmbrăcat, într-o sa] opetă alhastră, decolorată până la fibră, uzată, trecând
dintr-o realitate interzisă în lumina crudă a zilei. Ne-am dus la un restaurant
vis-ă-vis de Palatul Justiţiei. Când ne-arn aşezat ta o masă şi până a venit
chelnerul la masa noastră, am observat cum cinci-şase mese din jurul nostru
se goleau repede şi consumatorii cereau insistent să li se facă plata. Maestrul
mânca, cu o foame profundă, cuviincios, şi am băut amândoi şi un pahar de
vin, eu am încercat totuşi o urare timidă pentru viitorul maestrului, ciocnind
paharul de al său şi, după multă trudă interioară, am îndrăznit să-l rog să
primească de la mine costul călătoriei până la Poiana Ţapului, unde îşi avea
familia. Mulţi ani după aceea nu l-am mai întâlnit – în avocatură nu a mai
revenit – şi nu m-am dus să-l caut în anii săi de revenire la suprafaţă (câţi au
mai fost) şi n-aş şti să motivez ce mă oprca să mă duc, un izvor cald aI
trecutului din mine, de care mă temeam să nu ţâşnească în afară înecându-mă.
I-am scris într-un rând, felicitându-l la apariţia unei cărţi a lui şi l-am întâlnit o
dată pe stradă întâmplător, când am stat îndelung de vorbă şi când,
amintindu-şi de scena din sala paşilor pierduţi, m-a sfătuit cu adâncă gravitate
să nu inai repet cu altcineva această greşeală, dacă nu pentru mine, cel puţin
pentru soarta familiei mele şi a copilului meu. Mi-a povestit cum au fost anii lui
de detenţie şi despre tovarăşii lui de celulă. Unul, transferat dintr-o închisoare
din Iugoslavia şi care cra deţinut fiindcă era stalinist, striga în somn în fiecare
noapte numele idoului său: „Da jivee Stalin!”, altul şi-a tăiat venele cu lentila de
la ochelari, cu o zi înainte de a-i sosi ordinul de liberare. O pană înfricoşata ar
fi putut să scrie istoria acelor zile şi numai Petre Pandrea ar fs putut să o facă.
Şi aici intra şi istoria deţinuţilor politici sârbi pe care Tito îi ţinea închisorile
româneşti, după cum Gheorghe
Gheorghiu Dej îi ţinea şi pe adversarii lui Kadar
Se estima în acel timp că în ţară erau şase sute de mii de arestaţi; la o
populaţie de optsprezece milioane de locuitori, însemna că fiecare ai 18-lea
locuitor al ţării era arestat, pentru vini ca nepredarea de cote obligatorii de
animale sau cereale, evaziune fiscală, alte infracţiuni economice şi pentru
faptele prevăzute şi pedepsite de partea specială a codului penal, ca uneltirea,
complotul, agitaţia, trădarea, apoi pentru crirna de război. Am auzit în acel
timp, cum se spune, pentru întărirea mărturiei, cu urechile mele la cursurile de
ideologie că închisoarea este, de fapt, tot o formă de educaţie şi că firese ar fi ca
toţi cetăţenii să treacă prin această formă nouă de instruire, cu excepţia,
desigur, a lectorilor care predau cursurile. Coloane lungi de puşcăriaşi în
lanţuri se vedeau în fiecare zi pe coridoarele Palatului Justiţiei. Completele de
judecată penală aveau „in fiecare zi câte cincizeci-şaizeci de procese pe rol şi
Palatul Justiţiei lucra ca o uzină cu foc continuu, pentru că multe şedinţe de
judecată se terminau după miezul nopţii şi se reluau a doua zi dis de
dimineaţă, la Tribunalul militar.
„într-o tiranie, cea mai mare parte a prietenilor Iţi dispar: unii devin
„rezonabili„ şi încep să te deteste; aiţii se tem să se oprească în drum pentru a-
ţi vorbi; şi alţii sunt asasinaţi. Mai rămâne un sfert şi datorită lor poţi continua
să trăieşti”.1
Mi-e tearnă însă, că la noi nici acel sfert „datorită căruia poţi continua să
trăieşti” nu rnai există… „De nimic – scrie Henry David Thoreau – nu trebuie să
ne temem ca de teamă”2.
Un alt avocat era lonel Teodoreanu, de aceeaşi forţă, dar cu un alt stil.
De multe ori mă simt înclinat să zic: avocatul Ionei Teo
1 Sinclair Lewis, în Maxinne şi cugetări, din literatura ainericană
antologie de Mihaela Haşeganu.
Z Citate din Maxime şi cugetări din literatura americană – Mihaela
Haşeganu.
Doreanu a fost autorul Medelenilor, după cum de câte ori întâlnesc
numele lui Delavrancea sunt înclinat să zic: avocatul Barbu Ştefănescu,
cunoscut în literatură sub numele de Delavrancea – pentru că, asemenea
marelui său înaintaş, Ionel Teodoreanu a fost de profesie avocat, avocat din
toată fibra fiinţei sale pe care natura o crease pentru această mare profesie, şi
din care a trăit.
Undeva, Ionel Teodoreanu nota despre începuturile vieţii sale profesionale
cu un sentiment amar al începătorului în aşteptarea clienţilor care nu mai
veneau… Şi cum ar fi venit la debutant, când conu' Osvald, la Eşi şi toată
ovreimea se înghesuia la uşa cabinetului lui? Şi cine, în acele rnomente, ar fi
putut să creadă că doar peste puţini ani, în Capitală, clienţii vor forma o suită
statornică şi pestriţă la uşa fiului?
L-am cunoscut bine pe maestrul Ionel Tcodoreanu şi am pledat alături de
dânsul în multe dosare. Imaginaţi-vă un leu intrând într-o sală de judecată – şi
veţi avea imaginea lui Ionel Teodoreanu, cu coama lui leonină şi cu felul lui
tumultuos de a pătrunde în pretoriu. Felui lui de a face profesie era cu totul
inedit la rândul lui – şi era singurul dintre avocaţii timpului lui, care reuşea să
facă o apărare chiar acolo unde nu era cu putinţ. A. Omeneşte vreuna, şi aeolo
unde oricare alt avocat ar fi făcut cel mult o exegeză a faptelor incriminate şi o
Încercare de mlădiere a textelor de lege aplicabile, punând în felul lui unic,
metaforele să mişte inimile şi să urnească inteligenţa judecătorilor de la
punctul în care aeuzarea o imobilizase; şi în mai multe procese, în care se face
dintotdeauna o apărare incidentală, ca de exemplu în cazurile de viol, Ionel
Teodoreanu făcea o apărarea frontală, şi reuşea de multe ori în aceste gen de
procese dificile, între care se numără şi un procent anume de cauze de divorţ.
Am făcut, cu avocatul [onel Teodoreanu, de sute de ori anticameră la
închisoarea Văcăreşti, în vizită la deţinuţii pe care îi apăram, aşteptând vreme
îndelungată în odaia sordidă aducerea lor la vorhitor, unde mirosea mereu a
iahnie de fasole; şi acolo lonel Teodoreanu îşi desfăşura pentru noi arta sa de
povestitor, de mim, de ironist, de aduceri aminte şi avea multe de povestit.
Ionel Teodoreanu face parte din galeria marilor avocaţi români, din seria
care a început cu Titu Maiorescu şi din care a făcut parte un Barbu Ştefănescu,
cunoscut în Iiteratura română sub numele de Delavrancea, „fiara cuvântului”
feciorul lui nea Tudorică din Orzari, cărăuşul; un Take Ionescu, fiul
cârciumarului lon din Ploieşti; un Nicolae Fleva, cel mai mare agitator de mase
din câte a avut oratoria română – iar Ionel Teodoreanu a fost cea? Ai pitorească
dintre aceste inteligenţe care s-au desfăşurat în faţa instanţelor judiciare
române. Modul său de pledoarie a rămas unic în analele justiţiei române; nici
„fiara cuvântului” Delavrancea, nici Nicolae Fleva şi nici Take Ionescu, nici Titu
Maiorescu, întemeietorul pledoariei la noi în ţară, n-au avut un asemenea gen
şi nici contemporanii maestrului Ionel Teodoreanu nu l-au putut nici măcar
imita.
Să Încercăm să înţelegem pragmatica piedoariei lui Ionel Teodoreanu, cu
ceea ce mai păstrăin astăzi din elementele sale.
În pledoaria unui avocat există, conştient sau inconştient, o schemă
clasică asupra a ceea ce urmează să spună, cu o introductio, trataţio şi
conclusio – indiferent de durata pledoariei sale, care poate fi de două fraze, sau
de două ore. Scopul, şi el implicit sau explicit, al unei pledoarii este acela de a
convinge şi fără acest final, până la Ionel Teodoreanu, o pledoarie judiciară era
de neconceput.
Lonel Teodoreanu aboleşte acest final milenar al pledoariei judiciare şi
scopul pledoariei sale pare – cu totul curios – că nu este acela de a convinge;
atacul său, ca să-i spunern aşa, în termenii de luptă care caracterizează
dezbaterea judiciară, atacul său, deci, asupra instanţei de judecată este frontal,
iar debutul se face, din primul moment, prin raportarea la sâmburele
problemei, la miezul ei, fără înconjururile clasice şi formulele de care alţi
maeştri se servesc; ignor cu totul formulările, termenii juridici clasici, lăsând la
o parte pe docţii jurişti romani cu comoara lor de înţelepciune sanctificată în
citate latineşti imuabile, sacrosante şi elc, şi mai ales fără vreo referire în acest
moment la aşa numitele precedente judiciare, jurisprudenţele, colacul de
salvare al oricărui practician din zilele noastre, ca şi dinainte de noi.
Veţi gândi, poate, că procedeţil nu vi se pare totuşi nou: în miezul
problemei intră de obicei şi Cicero, avocatul anticilor, când îşi începe pledoaria
împotriva lui Catilina cu patetica sa frază: „Quosque tandem abutere Catilina
patientia nostra? Ad quem finem se effrenata jactahit audacia'?” – dar nu,
atacul problemei la maestrul contemporan nu era acelaşi cu cel folosit de
maestrul din vechime, cum vom vedea.
Ptedoaria lui Ionel Teodoreanu nu semăna nici cu, aşa cum aţi fi Inclinaţi
să vă imaginaţi, pledoariile de altădată din faţa juraţilor: Ionel Teodoreanu a
pledat şi în faţa juraţilor, şi apoi, prin deceniul '50 al acestui secol XX, în faţa
completelor formate cu asesori populari, cea ce s-ar putea înţelege ca fiind o
instanţă tot populară; însă, şi la juraţi şi în faţa asesorilor populari, el vorbca
ore întregi fără să se refere la materia lui de fapt al dosarului, aşa cum se
practica în pledoariile în faţa juraţilor până la dânsul, dar ilumina vorbind, ca
şi cum ar fi purtat o făclie deasupra capului său, toate cutele dosarului, rând
pe rând. Lumina cădea dcopotrivă pe turpitudini şi pe levitaţii, aşa cum
Iuminează o lampă scialitică într-o sală de operaţie sau mai apropiat de starea
de combatant, ă din sala unui tribunal, aşa cum un far inamic caută să
lumineze sectoarele cele mai periculoase ale adversarului – şi în acest timp nici
o recesiune a vinii, nici un regret – inutil, de fapt – că lucrurile s-au petrecut
astfel, din nefericire şi mai cu seamă o derogare permanentă de la explicaţii
psihologice, curente în epocă.
Judecătorii epocii nu erau dispuşi să asculte pledoarii alături de dosar, şi
un amator de asemenea întreprindere era chemat repede la ohiect: de aceea
nici un alt avocat nu a putut reuşi în acest stil de pledoarie şi stilul lui Ionel
Teodoreanu, care era ascuItat cu stinţenie, nu a putut fi imitat şi a rămas unic,
dispărând odată cu el.
Orice pledoarie judiciară este însoţită de o gestică mai largă sau mai
econoamă, iar gestica maestrului Ionel Teodoreanu era originală şi el o utiliza
în mod superior – folosind o mimică la care cutele obrazuiui său erau
principalul factor al schimbării – şi nu ignora nici procedeele de derobare a
adversarului, vechi de milenii în lumea tribunalelor, vechi de când lumea – dar
noi în felul în care el le aplica. Modalităţile pledoariilor lui erau tipuri de
apărare inaplicabile la alt dosar decât în acela în care erau folosite şi încercarea
de a-I combate cu aceleaşi modalităţi de pledoarie, în cazul când se întâmpla
să-i fii adversar, nu ducea la nici un rezultat care să-ţi fie folositor, căci deşi
erau tipuri de pledoarie milenară, ele erau totuşi unice. Am fost alături de
maestru, cum v-am spus de la început, în multe dosare şi am fost fără îndoială
şi adversari, de aceea sunt în măsură, cred, ca să ilustrez practic Însemnările?
Ele de până aici.
Suntem, de pildă, în procesul dr. Blasian – al cărui obiect era crima
comisă de 'acest profesionist asupra unei paciente, crimă pe cât de neaşteptată
pe atât de surprinzătoare în insolitul ei mod de executare (victima fusese tăiată
în bucăţi) – totul era neobişnuit, explicaţia fiind, la prima vedere, o dereglare
mintală a medicului asasin.
Familia acestuia îl angajează pe maestrut lonel Teodoreanu în susţinerea
apărării; cazul, cutyiplit de dificil, face oroare – şi cred că mulţI profesionişti
clasicizaţi l-ar fi evitat. Ce ai putea să spui în apărarea unui medic care şi-a
ucis pacienta şi apoi a tranşat-o? Decât că făptaşui e nebun şi că trebuiesc
luate măsuri de ordin terapeutic; însă lonel Teodoreanu nu a ales această cale!
Nu interesează soluţia în această afacere – au fost cu sutele de asemenea
sau asemănătoare crime în analele justiţiei şi unele din ele au fost mai ferice
decât aceasta – interesa mai mult modul în care maestrul a prćcedat în
apărare, cu scopul evident, cum s-a văzut, ca să dezumfie atmosfera şi
acuzarea, îndulcească spiritele şi ajungă la o soluoc umană.
Aplicabilă nu unui ci unui biet dement.
Sala era plinăr ochi de cucoane (cabinetui medicului fusese situat în
centrui capitalei şi medicul avea o clientelă din lumea bună) şi de persoane
doritoare de spectacol judiciar, adică aratuit şi totodată tare: există un public al
dezbateriiorjudiciare cUIT1 exista un public al teatrelor sau unui al
cinematografului. Spectacolui judiciar este i nfin it superior spectacolului
teatral sau de cinernatograf; el este un fragment din realitate, cu personaje în
carne şi oase, care joacă un rol unic, rolul vicţii lor de obieei şi se întâmpla
destui de des ca unul dinpersonajele spectacolului judiciar se îndrepte la finele
jocului nu spre culise ci spre locul de execuţie; apoi spectacolul judiciar este
panoramic ineă de la zorii acestui gen de spectacol, e stereo, e spontan, iar
replicile nu sunt Învăţate prealabil, nu există un sufleur care te ajută la greu şi
mai. Cu searnă este întotdeauna în premieră, şi un al doilea spectacol (cum
ironiza Winston Churchill pe G. Bernard Shaw eu privire unele din piesele sale)
nu va mai existat nu va mai avea loc vreodată; decorurile sunt naturale, lumina
distributA asupra actorilor piesei judiciare este a iilei sau c'iteodată a nopţi
mustind de rnistere, iar finalul este întotdeauna de”pra ori căror aşteptări,
adică, mereu neprevăzut. 0' Neill cu Patima sa de sub ulmi; Beckert cu al său
Godot; Eugne Ione<Nco cu
Cănt-ireaţa cheală: G. Bernard Shaw cu Profesiunea Doarnric
Warren sau Maiorui Barbara sunt nişte amatori dacă com parn1 creaţiile
lor cu piesele jucate zil nic în pretor; u1 iar actorii sunt superiori unui Clark
actriţele unel Sarah Btrnard…
Şadar, spre spectacolul intitulat de d_ata aceasta Crirrta dottorului
Blasian, pe rolu] Secţie; a III-a a Curţii
Apel Bucureşti, Într-o caniculară de var, sie iindrepta puhoitid de lurne,
ele4tur. 5i mai puţin elegantă, la or-iLe 4, pectac4731 de teatrw Nu rriai un
locşor, toate sunt ocupatte de dirnineaţ4 evaritaiele din cozi păuniţă încearcă
primenească aerul din sala de judecată, care are întotdeauna un iz al lui, iar
când publicui părăseşte sala, ea continuă să miroasă ca într-o cocină de porci
veche, nemaifolosită şi aerul este stătut, atât de stătut de parcă e bătut în cuie
şi refuză să iasă chiar dacă laşi toate uşile şi toate ferestrele deschise, şi este de
presupus că nu va ieşi decât odată cu dărâmarea zidurilor Palatului.
 Evantaiele, cum zic, luptau ca: nişte palete de turbină şi în sală e atâta
linişte încât se aud penele lor cum se duc şi se 1ntorc în încercările de
primenire a atmosferei; domni tineri sau mai puţini tineri, cu o eleganţă ce încă
se mai păstrează în îmbrăcămintea pe care o au dinaintea războiului, deşi
suntem în anul de graţie 1950, stau strangulaţi, gata să se sufoce poate în
gulerele lor tari, strânse în cravate ori papioane, lumea din mahataua Auizei,
unde a avut cabinetul asasinul. Banca apărării este şi ea ocupată de avocaţi
tineri – mai puţin invidioşi pe faima maestrului decât cei în vârstă, care lipsese,
dornici şi ei de spectacol dar pe altă paradigmă, iar cornpletul de judecată este
înfundat în marile scaune îmbrăcate cu pluş atât de gros încât întotdeauna m-
am întrebat cât antrenament îi trebuie unui judecător ca să poată sta, pe o
căldură de 40 de grade la umbră, într-o astfel de strană capitonată cu o
plapumă de catifea groasă şi care păstrează căldura până la ultima linie şi cât
antrenament îi trebuie încă să poată sta cu alba lui bavetă brodată şi strânsă la
gât, cu gulerul lui tare, cu cămaşa cu mânecile lungi şi cu manşete duble şi
peste toate acestea având o robă de postav negru care îi înfăşoară ca pe un
personaj cavaleresc şi în sfârşit, cu o tocă pe cap cani ca a părintelui
Ghermănuţă şi tot din stofă neagră dar poate mai Maltă. Şi cât antrenament
incăli mai trebuie acestui protagonist al piesei care urmează să se joace, dacă
astfel claustrat să trebuiască să stea răbdător în toată vrernea spectacolului şi
să nu dea cu nimic de înţeles exterior că i-ar fi cald, că i-ar sete, că ar avea
nevoie să tuşcaseă, ori, din când în când, să-şi poată trece batista pe la buze
sau mustaţă, ori peste obrajii încălziţi ca două plite elec trice sau mai cu seamă
să scoată vreun cuvânt – în afară de cele previzibile procedural – neavând voie
decât să asculte.
Singurul care are un habitat comod este inculpatul însuşi, dr. Blasian,
care se află singur, singurel în mijlocul unui patrulater larg, mărginit de bare
de lemn sculptat cu capete de grifoni doar cu gardienii alături dar totuşi mai
departe, şi spre acest patrulater a cărui denumire face de ruşine un dicţionar
întreg, în această boxă, sunt îndreptate permanent privirile tuturor, public,
avocaţi, procurori, grefier, aprodul de la uşa sălii şi nu în ultimul rând
gardienii.
Acum e pauză; căldura a atins cote suportabile la această oră, ora 14 a
zilei, suspendarea s-a dat pentru prânz, procesul s-a judecat fără contenire cu
începere de 1a ora 8 dimineaţa, adică mai bine zis întreaga dimineaţă a fost
audiat un expert căruia acuzarea şi partea civilă pus două sute de întrebări,
obţinând două sute de răspunsuri, numărate bob cu bob de publicul asistent şi
de amatorii de statistici. Creioane] e au alergat pe hârtie acoperind-o şi
grefierul, după epuizarea stocului de formulare de audiere de expert pe care î1
avea pregătit în pupitrul său, a trimis la magazie să i se aducă altele şi de două
ori astfel aprodul a adus câte două maldăre de noi formulare. Prima întrebare a
fost emisă exact la ora 8 dimineaţa, iar ultima exact la ora când pendula din
sală bătea două ceasuri după amiaza şi când procurorul şi partea civilă au
declarat că nu mai au întrebări de pus. Preşedintele a anunţat suspendarea
şedinţei de judecată până la ora 15, „foarte precis”, a adăugat, punând în
vedere tuturor părţilor să fie prezente şi rugându-l pe maestru să fie gata de
reluarea şedinţei, spre a pune întrebări, subliniind că procedural îi vine
dânsului rândul ca avocat al apărării, întrebări, spune preşedintele, câte va
crede dânsul de cuviinţă, aşa cum acuzarea şi partea civilă au avut libertatea
de a pune expertului cele două sute de întrebări.
Dacă două sute de întrebări au fost puse expertului de acuzare şi partea
eivilă, dacă aşa lucrurile, maestrul Ionel
Teodoreanu, ca să spulbere ceea ce s-a strâns nefavorabil inculpatului în
urma răspunsurilor expertului, va pune, fără îndoială, patru sute de întrebări
ori chiar mai multe, ca să întoarcă acuzarea, gândeam noi, într-o apreciere
cantitativă şi aşa gândea şi publicul desigur; să vezi ce spectacol o să fie, o să
ţină până la miezul nopţii şi o să vedem ce o să iasă din această ciocnire, dată
fiind cunoscuta abilitate a maestrului de a metamorfoza întrebările spre a
obţine răspunsuri scontate…
Deci s-a dat o pauză de o oră, în afară de completul de judecată, nimeni
nu s-a mişcat de la locul lui, spre a nu-şi pierde locul şi Iiniştea e deplină;
aprodul, acest cerber al zilelor noastre, a cărui voce, când pofteşte de justiliabili
să intre în sala de judecată, pare însăşi vocea destinului, luptă din greu pentru
a face faţă puhoiului de noi veniţi, cei care n-au fost Iiberi dimineaţa şi vor să
prindă acum măcar un act din piesa judiciară ce se joacă şi cerberul foloseşte
în acest scop o tehnică simplă şi veche a înaintaşilor lui: uşa sălii de şedinţă nu
este niciodată deschisă cu totul, ci doar întredeschisă, iar piciorul aprodului
este plasat energic la baza ei, în spate şi doar figura aprodului se află afară prin
deschizătura de o palmă ce o lasă uşa, cât să poată striga martorii, sau să
ceară imperios linişte pe coridor; un cerber care ar ignora această tehnică şi ar
deschide vreodată uşa larg şi-ar pierde poate pâinea, reputaţia în orice caz,
puhoiul va năvăli în sală, preşedintele va cere ordine şi va deveni nervos şi va
suna mereu din clopoţelul care îi stă la îndemână pe pupitru completului de
judecată şi chiar îl va admonesta public pe cerber… Numai că Paraschiv,
aprodul sălii de judecată în care se dezbătea crima dr. Blasian îşi cunoaşte
meseria şi spectacolul nu va avea de suferit… Aşa că în sală e linişte, se atide
chiar zgomotul pe care îl face grefierul care îşi ascute creioanele, ziariştii îşi
pregătesc şi ei bloc-notes-urile şi atmosfera aceasta de aşteptare seamănă cel
mai bine cu ajunul declanşării unui atac pe o porţiune a frontului, când, deşi
nimic nu mişcă, se simte pericolul exploziilor…
În cele diu urmă, completul de judecată reintră, toată lumea se scoală şi
această intrare solemnă este întotdeauna ceva impresionant şi, cu toate că eu
am participat la ea de mii de ori, mă emoţionează întotdeauna; nu e numai o
regulă, e un sentiment venind la noi din vechime, din temeri şi depotrivă din
nădejdea că destinul ce urmează să hotărască asupra noastră va fi altfel mai
puţin crud şi neîndurător.
Preşedintele face semn ca publicul să ia loc, aşteaptă apoi o clipă şi se
adresează cu aerul cel mai deferent maestrului lonel Teodoreanu – pentru a şti
cum stă şi spre a-şi da seama de durata şedinţei care urrnează, dacă poate să
comunice instanţei măcar aproximativ cam ce număr de întrebări are de pus,
dată fiind împrejurarea, arată preşedintele, că acuzarea şi partea civilă au pus
două sute de întrebări şi, mai spune preşedintele, este convins că maestrul nu
va exagera!
Cu coama lui ondulată natural, cu pomeţii lui de calmâc şi cu nasul
oarecum cârn, cu buzele cărnoase, maestrul lonel Teodoreanu era, şi pentru
vârsta pe care o avea de-acum, un bărbat frumos, şi mă gândesc câte inimi va
fi zdrobit în juneţea sa, dar cel mai muit semăna acum cu un leu; se ridică,
râde cu privirea pe care o întoarce de la preşedinte la adunare şi cu vocea lui pe
arcuş de violă şi de violoncel totodată, inimitabilă şi ea, spune:
— Am, onorate domnule preşedinte, de pus expertului o singură
întrebare
Aş fi vrut să fiţi de faţă ca mine în sală când s-a auzit răspunsul
maestrului. Ce? Cum? Ce-a zis, dragă? Ce zice, frate? Preşedintelui, în vârstă, i
sP. Pare că n-a auzit bine, deşi s-a auzit foarte clar, şi îşi face paimă mâinile la
ureche şi zice cum, ce-aţi spus? Iar grefierul, în loc să noteze, rămâne cu
creionul în aer, parcă e un aruncător de suliţă gata de start în cumpănire,
gazetarii fac ochii mari şi se întorc cu tot corpul spre maestrul, ca să-l vadă în
mărime naturală, avocaţii prezenţi rămân ţepeni neştiind ce ar mai putea să
urmeze şi curio5i la culme totodată şi, fapt fără precedent, până şi aprodul
Paraschiv abandonează uşa şi înaintează câţiva paşi în interiorul săiii să
vadă ce s-a Întâmplat.
După ce toată lumea îşi vine în fire, ca să zic aşa, şi preşedintele se
asigură că a auzit bine şi simte o bucurie mică, de şcolar, în inimă, că va
ajunge astăzi repede acasă, zice cu siguranţă recăpătată maestrului:
— Vă rog, puneţi întrebarea!
Leul se scoală din nou şi, aţintindu-şi ochii lui magnetici asupra
reprezentantului acuzării, procurorul, care rărnăsese înlemnit stând într-un cot
pe banca lui ce părea acum o insulă solitară şi primejduită de valurile
oceanului, cu vocea lui de violă şi violoncel totodată, formulează:
— 41 întreb pe domnul expert ca prin prisma pregătirii sale de
specialitate – şi îl solicit să răspundă cu toată fermitatea, dacă cele două sute
de întrebări, care i-au fost puse în cursul zilei de azi de către procuratură şi de
către partea civilă, au vreo legătură cu cauza de faţă şi ar putea fi de vreo
utilitate în soluţionarea acestui dosar?
— Nu, răspunde hotărât expertul, spre stupoarea completului de
judecată şi a asistenţei, n-au nici o legătură cu cauza şi nu pot fi de nici o
utilitate pentru rezolvarea acestui dosar! Şi, ca să nu mai fie nici o îndoială,
adaugă de la sine: Niciuna!
Maestrul se aşează calm jos; procurorul se ridică încercând, probabil, să
diminueze dezastrul, dar e prea târziu, preşedintele îi dă să înţeleagă că a avut
cuvântul la vreme şi, făcând semnul fatidic al încheierii dezbaterilor, ridică
şedinţa.
Altă dată e o şedinţ, ă de divorţ, speţă banală şi în care de obicei se face o
apărare stereotip.
Soţul formulase o acţiune de divorţ cu totul meschină: soţia nu-şi mai
îndeplinea obligaţiiie de gospodină, sparge din greşeală vasele, uită mâncarea
pe foc şi aceasta se arde, e tot timpul morocănoasă, semnele clasice că soţul se
săturase de soţia să şi încerca acum să divorţeze, poate că altă femeie, mai
tânără, era la mijloc, nu ştiu, iar instanţele noastre de judecată sunt gata să
admită orice fel de motivare care să susţină o acţiune de divorţ; sigur, în
aproap-3 toate cazurile soţia – pârâtă se va apăra, dar cum faci contra-proba la
probele meschine tăcute de soţ? Că soţul citea ziarul în timpul mesei, că soţia
aducea iaurt iar soţul vedea suc de portocale, că soţul face gălăgie când Iipsesc
scobitorlie de pe masă şi chiar dacă faci în de viaţă aceste probe, abia instanta
ajunge la concluzia că soţii nu se mai pot Mţelege, certându-se din toate şi că
se impune desfacerea căsătoriei.
Însă soţia, în divorţul de mai sus, nu vrea să divorţeze şi îl roagă pe
maestrul Ionel Teodoreanu să o apere, conducând procesul spre acest sens şi
maestrul primeşte; asemenea cauze, cu miile în tribunal, 11 înduioşau totuşi,
pentru că Ionel Teodoreanu era un model de soţ şi de părinte. Dar cum o veţi
apăra, maestre, în întreb?
Vine ziva procesului şi i se dă cuvântul în fond lui Ionel Teodoreanu şi el
spune, în esenţă, următoarele, folosind metoda impactului, a atacului frontal la
instanţă, şi spunând ceea ce nimeni până la dânsul nu spusese într-un divorţ:
— Onorate domnule preşedinte, onoraţi judecători, nu mă interesează ce
a scris în acţiune reclamantul, în motivarea cererii sale de divorţ, vă
mărturisesc că nici n-am citit-o (mirare şi vot de blam din partea judecătorilor
şi a asistentei: uite, dont'le, un avocat ca nu-şi cunoaşte dosarul!), Ymi sunt
suficiente impresiile culese din dezbaterea acestei cauze, ancheta civilă
judiciară făcută de onorata instanţă de faţă cu noi toţi, cu privire la această
căsătorie; nici probele făeute de soţ nu mă interesează, ba chiar nu mă
interesează deloc… Ceea ce apare însă deosebit de clar este dorinţa soţului de a
se debarasa de soţia sa, şi dumneavoastră nu aveţi de judecat astăzi nici dacă
s-a spart din culpa soţiei un pahar de cristal, nici dacă din aceeaşi culpă s-a
ars o dată mâncarea pe foc, pentru că niciodată, în nici o justiţie din lume şi
nici chiar în judecata de trib poate, acestea nu pot constitui motive ca un soţ
să-şi dezavueze soţia şi dumneavoastră să-i daţi instrumentele justiţiei ca să o
poată face… Uitaţi-vă mai bine la sotie: peste acest cămin au trecut treizeci de
ani, care au fost treizeci de furtuni, şi vă veţi da seama că femeia a fost o femeie
frumoasă şi că soţul a poftit, când a realizat această căsătorie, a avea o soţie
frumoasă, care acum, după aceste furtuni, care ar fi doborât şi o pădure, nu
numai un biet om, nu-i mai place… Dar când femeia avea sânii tari şi piciorul,
de la gleznă la gambă, de căprioară – îi plăcea? Când femeia avea obrazul ca o
petală de crin şi îl strângea lângă obraz ş i la buzele ei – îi plăcea?
Desigur, trebuia să fii Ionel Teodoreanu ca să faci, în mod curgător şi fără
să şocheze, asemenea afirmaţii în sala unui tribunal, dar aerul pasionat cu care
maestrul făcea asemenea pledoarii te fermeca, te interesa şi te convingea, deşi,
cum se vede, nici un fel de conclusio nu conţinea o atare pledoarie, care,
împotriva oricăror reguli oratorice, se desfăşura la modul interogativ, adică
dădea judecătorului un dubiu şi nu o afirmativă la îndemână. Şi, ca un happy-
end, pot să vă spun că instanţa a respins în acest dosar acţiunea soţului şi că
cei doi soţi, dacă nu s-au prăpădit, cum se spune în basmele românilor, trăiesc
împreună şi astăzi…
 De data aceasta suntem în sala unei Curţi de Apel, la Secţia a II-a
penală; dar ce se petrece înăuntru, de vreme ce este cu neputinţă să pătrunzi
în sală, iar aerul, şi aşa viciat în mod obişnuit în sălile de judecată, parcă este
aici otrăvit, atât este de irespirabil?
În acest infern irespirabil, Ionel Teodoreanu vorbeşte; în spatele lui, o
întreagă şatră de ţigani zlătari, inculpaţi, trimişi în judecată pentru ceea ce
legea denumeşte „deţinere ilegală de mijloace de plată interzise”, adică aur şi
argint: zlătari, care deţin de milenii asemenea „mijloace de plată interzise de
lege” şi cărora nu le-a ajuns la ureche – şi chiar dacă le-ar fi ajuns: interdicţia
legală!
În sală, zlătărese cu sutele, îmbrăcate cu fustele lor Înfoiate, ori cu
„sclipici”, material pe care lumea mare îl foloseşte doar la rochiile de seară,
înghesuite unele în altele; iar aerul este atât de imund, o duhoare veche
mirosind a mangal, o sudoare rece, a iuft şi a urină de cal şi miasma iese din
sală şi cuprinde sala paşilor pierduţi, cuprinzând cele mai tăinuite colturi al
Palatului Justiţiei…
Ce apărare poţi face în cazuri ca acestea?
— Cu atât mai mult cu cât aurul şi argintul fusese găsit ascuns în
fundurile duble ale căruţelor cu coviltire care constituie habitatul ztătarilor,
legalmente fiind deci vorba de un flagrant delict, care proba la rândul lui pe
deplin materialitatea faptei şi era greu să mai strecori dubii în asemenea
1rnprejurări
— Sub soarele contemporan, îşi începe totuşi maestrul Ionel Teodoreatm
pledoaria, un grup de oameni, acum în spatele meu, aşteaptă să-i apăr, şi unii
din ei, cu lanţuri la mâini şi la picioare, vin din Evul Mediu.
În timp ce noi ceilalţi înaintăm, această categorie de contemporani ai
noştri stă, istoriceşte vorbind, pe loc. Legea talionului, dinte pentru dinte, och. I
pentru ochi, mănă pentru mână; famteee şi vrăji; cântece vechi de două milenii,
un vocabular la fel de vechi şi la fel de neevoluat; ritmuri de dans pe care le mai
vezi la grupuri izolate umane sau 'in cărţile despre prearieni; drumuri, hărţi
nescrise şi itinerare fără sfârşit ale unet pribegii eterne, ale unei veşnice
întoarceri ta maraa natură – constituie ceea ce am putea numi viaţa lor
spirituală. Interdicţiile, ca şi ceea ce noi numim cvasidelicte, sunt în înţelegerea
lor doar cele de natură sacră; doar sacrul le comunică ceea ce se poate, ceea ce
este permis şi ceea ce nu este permis; dreptut roman, baza universală a
dreptului, după care toate neamurile civilizate se conduc acum nu i-a avut în
vedere când s-a constituit în instituţiile sale – ei nu erau pe atunci pe
drunturile imperiului, unde au pătruns după eăderea şi dezorganizarea acestui
imperiu, când instituţiile dreptului care susţinuse imperiul în Întinderea sa, se
prăbuşiseră. Un decret-lege într-o şatră de ţigani ztătari nomazi? Cuprinde el
vreo interdicţie sacră, vreo interdicţie de natură religioasă? De ce este interzis
să umble cu aurul şi cu argintul – se pot întreba ei, pe bună dreptate, din
moment ce noi ştim că şi aurul şi argintul au virtuţi magice asupra celui ce le
poartă însănătoşesc pe cel ce, boinav fiind, le poartă ca amuletă la gât? Nu
purtaţi şi voi, ceilalţi, atât de deosebiţi totuşi de noi, talismane la gât, la urechi,
la degete? Nu purtaţi aur tot în virtutea unei magii, poate cea a deosebirii între
cei bogaţi şi cci săraci? Nu ştiţi apoi că argintul este protectorul fecioarelor şi al
lăuzelor şi, când piedici le stau împotrivă, al îndrăgostiţilor? Cum ar putea să
nască uşor o zlătăreasă, dacă moaşa care stă lângă ea nu ar arunca pe furiş un
ban de argint inculcuşul ei? Cum ar comunica o zlătăreasă fecioară cu iubitul,
călător, ca şi ea, pe drumurile îndepărtate ale continentului, dacă n-ar freca
între degete, la al treilea cântat al unor cocoşi albi, un ban de argint până când
acesta începe să emită sunete, venite de la celălalt capăt al pământului?
Ce înseamnă „mijloace de plată interzise de lege” noi, spun ţiganii, făurim
cuie şi potcoave, călim de secole oţelul cosoarelor cu care tăiem pâinea în felii,
facem cârligc şi baroase şi ni se plăteşte mai Întotdeauna în mălai sau făină…
Cerem noi, suntem noi plătiţi pentru acestea cu aur ori argint? Plătim noi la
crâşmă, când ne oprim cu şatra, cu aur ori cu argint?
Aurul pe care-l avem îl purtăm cu noi din tată în fiu: sunt ducaţi, groşi,
firfirici, mahmudele, napoleoni, bani care au circulat acum două sau trei sute
de ani; cu ce descumpănim noi rezerva de aur a trezoreriei naţsmalc – prin
ţările prin care suntem pribegi, mai ales că noi nu avem nici o cetăţenie,
purtând asupra noastră bani de aur sau de argint care au mers acum trei sute
de ani? E trezoreria tării, prin care trecem întâmplător, rezemată pe
mahmudelele de la gâtul fecioarelor şatrei noastre'? E cuprins în calcul bugetar
al ţării voastre aurul şi argintul cu care ne ferim de vrăji, cu care zlătăreasa
aduce un copil pe lume, fără dureri?
De ce îi ţine ascunşi, ziceţi, în fundul dublu al căruţelor noastre cu
coviltir – care e casa noastră cum e casa dumneavoastră construcţia de
cărămidă sub care vă adăpostiţi şi unde vă ţineţi puse bine, sub cheie, livretele
de cecuri? Nde vreţi să-i ţinem? Să-i purtăm în buzunarele de la jiletcile
noastre, să ducem în buzunar un kilogram de aur sau unul de argint, ori o
grămadă de napoleoni? De ce se socoteşte că ne ascundem? Dumneavoastră
umblaţi pe stradă cu toţi banii pe care îi aveţi, ori cu toate bijuteriile pe care le
deţineţi? Nu le ascundeţi în casa de bani cu funduri duble şi chiar triple,
impenetrabiie? Un fund de căruţă poate fi cercetat de tălharii pe care noi îi
întâlnim mereu în păduri sau sub râpi, în timp ce o casă de bani nu poate fi
deschisă uneori nici cu cele mai bune scute; de ce se consideră că noi am
ascuns aurul, iar ceilalţi că sunt autorizaţi a o face şi chiar să aibă la poartă o
firmă de cămătar, de bancher sau de amanet…?
În acest mod – avându-l ca tălmaci pe maestrul Ionel Teodoreanu – şatra
de ţigani zlătari lua un interogatoriu, cum se vede, foarte strâns, formei sociale
pe care o traversa timp de câteva săptămâni cu căruţele cu fundul dublu şi cu
coviltir – şi societatea nu putea da un răspuns mulţumitor ori cât de cât
plauzibil; în absenţa acestor răspunsuri, filele dosarului păreau, una câte una,
că se detaşează şi se avântă uşor în aerut încins ca de păcură fiartă, iar
acuzaţiile devin nişte jocuri de copii mari, de-a hoţii şi vardiştii. Flagrant delict
– întreabă, înalt, maestrul Ionel Teodoreanu, cu glăsui său care devine acum
gutural; flagrant delict? Să citim din nou, impreurţă, zice, ce Înseamnă această
sintagmă, am adus aici şi dicţionarul limbii române literare contemporane, iată:
„prins asupra faptului cu corpul delict”, adică cu instrumentul infracţiunii –
dar, spuneţi-mi, ce faptă comiteau membrii acestei şatre de zlătari când
mergeau agale pe şoseaua Constanţa-Bucureşti, la pasul cailor, iar bărbaţii, cu
bicele în mână, pe jos, pe lângă cai, mergeau fluierând sau vorbind între ei, în
limba lor care pare altor neamuri că e formată numai din vorbe de ceartă; ce
„circulaţie interzisă de mijloace de ptată” s-a petrecut odată cu aecasta? Şi ce
„deţinere de mijloace de plată interzise de lege?”… Cuvântul „deţinere” – arată
mai departe maestrul, are sens această frază dacă e conotat la cuvântuţ „plată”,
dar ce plată în sensul etimo logic aI cuvântului se petrecea în acel moment?
Avem de-a face, tună maestrul, cu un rechizitoriu de trimitere în
judecată, rornantie!
O lege, continuă el, nu este decast o norrnă în alb, ca un fagure artificial,
dar gol; căsuţele fagurelui trebuiesc umplute cu miere ca să capete un sens, iar
norrnele legii cu fapte incriminabile… Ce fapte incriminabile găsim aici? Ce
atacuri la stabilitatea noastră monetară modernă, bazată pe etalonul aur-
argint, s-au consumat prin fapta ţiganilor zlătari peregrini?
În sală nu se aude nici musca; maestrul Ionel Teodoreanu vorbeşte de
două ore şi secretara lui, inefabilă şi derrmă, Veronica Nicolau, a scos din
servieta maestrului a douăzecea batistă curată, Înmânând-o maestrului, care
transpiră copios, pentru a-şi potoli sudoarea de pe obraz şi toată lumea justiţiei
ştie că doamna Ştefană Velisar, soţia maestrului, mama lui Gogo şi Afane, cei
doi băieţi ai maestrului, îi pregăteşte un set de batiste gata ieşite de la călcat,
când soţul ei se îndreaptă spre uşă să meargă la Palatul Justiţiei, un set de
batiste proaspete pe care i le depune Într-unul din buzufiarele servietei…
Nu se aude nici musca, şi se pare că toţi membrii şatrei înţeleg până Ia
ultimul cuvânt, până la cel mai rar termen juridic, până la cea mai strictă
sintagmă, citatele latineşti, conotaţie, normă legală, fapt incriminabil, etalonul
aur-argint, stabilitate economică, trezorerie, într-atât sunt de atenţi şi de vădit
satisfăcuţi, întreaga lor obşte părând, mai degrabă, asistenţa la un discurs de
recepţie în aula Academiei – în timp ce membrii obştei, cu cătuşele şi cu
lanţurile la mâini, ridică, din când în când, în strălucirea soarelui de afară care
aruncă suliţi ascuţite înlăuntrul sălii de judecată, mâinile cu cătuşe de metal
inoxidabil, pentru a Ie trece a aprobare prin mustaţa stufoasă.
Era un model de pledoarie – pe iângă materialul din dosar pe care puţini
avocaţi ar fi reuşit-o cu adevărat, dar eel ce ar fi reuşit-o ar fi fost dublat
neapărat de scriitor, de omul politie, de factor de cultură, de gazetar, de istoric,
de foiletonist aşa cum au fost de fapt marii avocaţi ai timpului în care a
practicat avocatul Ionel Teodoreanu, şi aceştia erau un Matei Nicolau, unut
dintre marii clasici ai acestui timp, un Constantin Antoniade, finul
renascentist, nefârtatul juridic care a fost Istrate Micescu, Constantin Vicol,
Petre Pandrea… A trece cu măreţie, călcând în picioare acuzarea, a-i ignora
lucrătura iezuită şi actele lipite cap la cap ca să nzră întregi şi a face totuşi o
apărare mare gi eficientă, a fost o performanţă pe care n-am mai întâlnit-o
după ce ultirnul dintre cei de mai sus, maestru Pandrea, a dispărut. Şi n-aş
vrea să nedreptăţesc pe cei doi mari avocaţi care au preluat steagul de după cei
de mai sus, mă gândesc la Mircea Manolescu şi la Ioan Pora, dar, aşa cum am
să arăt, poate, în aită parte, apărarea acestora era de altă factură: la primul, la
metodologul, la filosoful Mircea Manolescu, ea devenise de o precizie, în
demolarea tuturor poziţiilor acuzării, cum nu mai fusese poate de Ia logicianul
Titu Maiorescu, cu care Mircea Manolescu semăna cel mai muit; iar la marele
avocat, apărătorul de talie europeană al obştei de avocaţi a ultimelor decarie ale
secoluIui XX, era vorba de arta de a îmbrobodi acuzarea, de a o înfăşura în
iedera logicii sale subiective, de a o măcina, de a o pulveriza, de a o spulbera în
CC) C. Qa sa amicală, care era mereu monotonă dar mereu de un efect
egal cu al flăcării de la aparatul de sudură, maestrul foan Pora…
Nu trehuia să întrebi de maestrul Ionel Teodoreanu în Palatul Justiţiei,
ca să-l afli: o undă permanentă de parfum de camfor mergea după dânsul ca
un aghiotant elegant; după dâra de parfum iii dădeai searna, în orice moment,
că maestrul a trecut chiar adineaori pe aici… Nu l-aţi văzut pe maestrui Ionel
Teodoreanu mă întreba un elient abia atunci intrat în Palatul Justiţiei? Nu,
răspundeam eu, cu siguranţă nu e azi în Palat, probabil e la vreun proces în
provincie, fiindcă nu se simte aroma de camfor de care hainele, părul şi mâinile
maestrului erau atât de îmbibate, şi aceasta era una din enigmele persoanei
lui, care îI însoţea pretutindeni…
În sala seundă a vorbitorului de la închisoarea Văcăreşti, unde aşteptam
să ne fie aduşi clienţii deţinuţi, camforul aromat înştiinţa despre prezenţa
maestrului lonel Teodoreanu, biruind mirosul ancestral de iahnie de fasole
veche, încălzită şi iar încălzită, care părea că face parte din regulamentul
închisorii. Maestrul ne povestea – din multele ce le avea de povestit – şi l-am
rugat să ne povestească cum a scris „La Medeleni”, cartea îmi rămăsese în
suflet; şi eând am devenit coleg de profesie cu autorul ei şi când m-am bucurat
de atenţia sa, mi s-a părut că sunt înnobilat; iar altădată ne-a povestit cum a
fost obligat, prin 1945, chemat şi obligat să-şi continue activitatea
scriitoricească în moda acelor zile, „cu pistolul la tâmplă”, dar. După cum se
ştie, maestrul n-a mai scris nici un rând de atunci până la moartea sa… Cum
se poate, maestre, i-am zis, doar Mihail Sadoveanu era în acea vretne
vicepreşedinte ai Consiliului de Stat şi doar ati fost colegi de scris?
— La care maestrul Ionel Teodoreanu a făcut un semn din mână, care
însemna a lehamite… Vasile Voiculescu spune undeva că, în acei ani, acasă la
Ionel Teodoreanu era o dată pe săptămână o după amiază când citeau lucrări
originale – dar maestrul lonel Teodoreanu nu a mai publicat, cum spun, nimic
din acei ani până la tragicul lui sfârşit.
Secretara maestrului era, cum v-am spus, blonda Veronica Nicolau; era
cel mai încărcat secretar al vreunuia din avocaţii vrerriii, îl ţinea pe maestru la
curent cu dosarele din mers; era delicioasă pentru că era bâlbâită şi noi, răii, o
incitam să ne spună cum s-a hotărât să devină avocat – la care ea ne
răspundea că a simţit chemarea pentru această profesie, nurr_a_ că nu o
văzusem niciodată pe Veronica susţinând vreun prcces; era gata de sacrificiu
până la moarte pentru maestrul lone: Teodoreanu – şi s-a înnobilat cu? Oartea
pre moarte călcând s-a sinucis la aflarea morţii maestrului ei.
Pelerina bogată adună zăpadă multă, spune un proverb; sigur, un om ca
Ionel Teodoreanu n-a putut trece în viaţă fără a fi iscat invidii scriitoriceşti şi,
mal-cu searnk profesionale – şi sute de întâmplări, care dn care mai insolite,
erau puse pe seama maestrului. Maestrul însuşi gusta hazul acestora, când i
se povesteau, umplând sala paşilor pierduţi cu râsul său profund contagios, ba
obişnuia, la ceea ce i se aducea la ureche, să mai adauge şi dânsul altele, sau
să le augmenteze cu nuanţe noi, cu observaţii, care făceau apoi Înconjurul
Palatului Justiţiet şi înconjurau Bucureştiul; şi era printre puţinii care nu se
temea să facă giume pe seama unor judecători, cărora 1i se părea a fi devenit
statui încă în viaţă – şi făcea aceste glume, pe seama unor astfel de personagii,
chiar în sălile de şedinţă, în timpul vreunui proces.
Ne aflăm astfel la Tribunalul Popular al Raionului Nicolae Bălcescu, când
prezida o judecătoare, devenită celebră prin aceea că, ori de câte ori pronunţa o
condamnare, chema la sine pe inculpat, care nu-şi revenise încă din lovitura
primită, era ca şi ameţit (condamnare, să zicem, zece ani de închisoare, cum
erau curente în epocă) şi întocmindu-şi un zâmbet cârpit, cam aşa, cu un sfert
din buza de sus şi abordând o ţinută de dernocraţie şi fraternitate cu poporul
suveran din rnijlocul căruia făcea parte proaspătul locuitor al puşcăriei, îi
zicea, ştii, ţi-am dat zece ani de închisoare… Puteam să-ţi dau mai mult,
adăuga judecătoarea, legea îmi permitea, să fii mulţurnit că ai scăpat cu atât…
În faţa acestui fel de magistrat, Ionel Teodoreanu apăra pe un zarzavagiu
particular, acuzat că ar fi fost găsit cu un stoc de cartofi şi cu un altul de
ceapă, nedeclarate, cum era obligatoriu după legea lui dumnealui Petre Bejan,
cel ce avea de gând, dar n-a mai apucat, să-şi îmbrace toţi partizanii în haine
galbene, ca lămâia, ca să se arate pesenme partizanii săi ca aceia care au
suferit de friguri. Şi maestrul pledează arătând că stocul de cartofi ar fi fost
implicit declarat prin îndeplinirea unor forma legătură cu acest stoc la Canriera
de Comerţ etc., şi când termină scărmănarea acestei probleme epocale, declara
rea unei cantităţi de 100 kG. De cartofi (treabă pentru care, încă, inculpatul
urma să primească de la 2 ani închisoare în sus), e clar pentru toată lumea din
sală, dar mai puţin, se vede, pentru judecătoare, că maestrul a terminat ceea ee
avea de spus şi că pledoaria lui, cu bună ştiinţă, s-a încheiat.
Lipsindu-i însă harul – şi văzând că maestrul dă să se retragă din sala de
şedinţă – judecătoarea ii face un semn să se oprească şi i se adresează:
maestre, maestre, cu glasul ei subţire, în falset întrebându-l, dar ceapa, ceapa,
maestre? Când un orator tace asupra unor capete de acuzare din dosaru] pe
care 11 susţine, orice judecător, cât de cât experimentat, inţeiege că apărarea
acceptă implicit prin tăcere acele capete de acuzare asupra căror omite a se
apăra, neavând mijloace de a se apăra de acele acuze, astfel că acestea rămân
un bun câştigat judecătorului, asupra cărora el va urma să se pronunţe ca
fiind pe deplin în sarcina acuzatului; la rândul lui, apărătorul, care îşi dă
seama că a încerca să se apere de acele capete ar însemna să-şi înfunde mai
rău clientul, le lasă judecătorului, cu dubiiie lor cu tot. Sperând în specularea
acestor dubii într-o formă superioară de judecată, cu putinţa de a scoate din ele
poziţii mai puţin nocive pentru inculpat – cum se întâmplă deseori în evoluţia
cauzelor în faţa unor instanţe de casare – şi orice avocat ştie că legea de
organizare a corpului de avocan, ca şi deontologia nescrisă a profesiei sa1e, îi
recomandă să păstreze tăcerea acolo unde nu se poate perora decât fără rost:
adagiul cunoscut, că un avocat experimentat pledează şi prin ştiinţa de a tăcea
când trebuie, nu e o vorbă goală.
 În cazul de faţă era clar pentru toţi apărătorii din sală că maestrul, prin
tăcere, îşi apăra clientul de acuzaţia de a nu fi declarat stocul de ceapă, ca o
tehnică tot atât de veche ca şi profesia de avocat, procedeu pe care îl învaţă
orice apărător în răstimpul a două săptămâni de la debutul său în profesie,
însă judecătoarea, cu zâmbetul ei cârpit dintr-o. Singură buză puţin înălţata cu
un sfert din întinderea ei în sus, judecătoarea care avea intenţia să rămână în
termeni buni cu poporu] chiar şi după ce îl condamna, prin reprezentanţii săi
inculpaţii, lipsită cum am zis de har, strigă în urma maestrului: maestre,
maestre, dar ceapa, ceapa? Iar maestrul, care ajunsese de-acum aproape de
uşă, auzindu-se strigat, se întoarce cu faţa la instanţă şi, cu felui lui de a râde
nurnai din ochi câteodată, când nu se putea râde din toţi muşchii zigomatici, i
se adresează, la tonul cel mai deferent, judecătoarei:
— Ceapa, doamnă prezidenta? Ei bine, ceapa, având în vedere că suntem
în luna octombrie şi se apropie aprovizionările de iarnă, ccapa v-o las
dumneavoastră. Şi înclinându-se Fn faţa instanţei, iese şi după el un hohot
uriaş de râs se aude pe sala paşilor pierduţi, ieşind din sala de judecată; şi
astfel o nouă glumă, care va deveni de acurn înainte clasică, a intrat în practica
profesiei de avocat şi face bineînţeles ocolul oraşului.
**
Odată la o sută de ani, peste ţară se aşterne o iarnă siberiană şi una din
ele a fost iarna anului 1954. Pe pământul pe care altădată sciţii umblau toată
vremea îmbrăcaţi în blăni de animale, din cauza iernilor grele ce se
înstăpâneau, zăpada cădea acum fără contenire, părând preludiul unei noi
perioade glaciale, satele se acopereau de zăpadă până la hornurile caselor şi
oamenii ieşeau din locuinţă pe coş, lupii circulau în voie prin ogrăzile satelor şi
oraşelor, iar apele erau îngheţate până 1a matcă.
Bucureştiul părea un oraş asediat şi întors la condiţia de cătun; oamenii
circulau ăcând grele esca1ade pe deasupra unor nămeţi, sub care se
ascundeau uneori locuinţe cu tond acoperite de zăpadă, iar circulaţia cu
mijloacele de transport în comun încetase cu totul.
Pe o iarnă ca aceasta, procesele însă nu conteneau, ca şi zăpada, şi de
multe ori ne întorceam de 1a tribunalul militar, de la procesele politice în care
apăram şi care se desfăşurau douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru; pe
la ora patru dimineaţa, mergând pe unde consideram a fi fost linia de tramvai
şi deci firul străzii, spre a nu nimeri în curtea vreunei gospodării, fiindcă
gardurile nu se mai zăreau de sub omăt ne întorceam spre casă câţiva avocaţi
din cei ce apăram curent în procesele obsedantului deceniu, de la acele vrocese
ce păreau că nu se vor termina niciodată, în care toţi ănculpaţii erau arestaţi,
iar martorii erau cu sutele de audiat, Kocese în care numai interogatoriul unui
inculpat dura zile de-a rândul; după terminarea uneia dintre şedinţele acestui
fel de proces, când se da o pauză de câteva ore mai bine zis, ne întorceam acasă
în zorii din suliţi şi ace ai iernii anului 1954, ţinându-ne strâns la braţ unul de
A. Ltul ca să nu ne infundărn pentru totdeauna în capcanele zăpezii: maestrul
Ionel Teodoreanu 1n mijloc, Samson Gruiu de o parte şi eu de cealaltă parte,
pentru că toţi trei locuiarn în direcţia Calea Călăraşi – Bariera Vergului_ în
lăsam pe Ionel Teodoreanu la capătul străzii Romulus, pe care Iocuia, şi apoi ne
continuam noi ceilalţi doi drumul spre Barieră, îl lăsam pe Samson Gruiu în
Parcul Călăraşi unde îi era locuinţa şi, străbătând apoi singur un parc înzăpezit
până la vârful copacllor, treceam prin faţa Teatrului de Vară şi ajungeam în
cele din urmă la locu inţa mea din Parcul Vatra Lurninoasă; aţipeam două ore
şi după un duş rece căutam să mă pun pe picioare din nou, trebuind ca la ora
7,30 să fiu la Tribunalul Militar, care îşi avea sediul în strada Negru Vodă, o
stradă acum dispărută, ce se afla cam în spatele actualului magazin Unirea.
Mă aşteaptă un alt dosar, care va dura până a doua zi, sau în continuare
dosarul de care ne despărţisern în cumil zorilor şi când ajungeam în găseam
acolo pe maestrul lonel Teodoreanu, cercetând cu înfrigurare piesele
voluminoaselor mape ce urmau să vină la rând la judecată, copleşitoare risipă
de putere şi de energie, pe care nu o mai întâlnisem, poate, până atunci, decât
la generosul meu rnaestru care fusese Petre Pandrea…
Într-o asemenea dimineaţă a acestui an, când un vânt îngheţat şi fără
milă de oameni voise să le sporească nenorocirea, tăind ca briciul obrajii
drurneţilor şi transformând în gbeată respiraţia în clipa când ieşea din gâtlej,
maestrul lonel Teodoreanu a ieşit din casă, luptând cu troienii şi cu lamele
tăioase ale unui asemenea vânt blestemat şi cum a ieşit pe poartă, sau după ce
a parcurs o bucată de drum, a sămtăt deodată că nu mai poate respira şi a
căzut; ghearele inglieţate ale morţii, care pesemne s-a ţinut după dânsul din
clipa când a ieşit din casă, l-au strâns cu putere de gât, doborându-l în
zăpadă… Vântul urla mai departe ca un ncbun dezlănţuit în jurul celui căzut,
învârtejind fulgii de zăpadă peste trupul lui, şi nimeni, dintre rarii trecători ai
acelei dimineţi, nu şi-a dat seama că, dintre toate victimele acelei ierni
îngrozitoare, aceasta era cea mai de preţ, că un mare scriitor, un avocat
inegalabil şi un om excepţional dispăruse odată cu el…
Nu ştiu cum a fost Înmormântarea maestrului, dar ştiu că în condiţiile
acelei iemi Mmormăntările era indescriptibile: am văzut decedaţi duşi la groapă
în sac, din cauza neputinţei de a circula, ori pe braţe de acasă până la cimitir,
iar săparea unei gropi era o treabă ciclopică, cu IngheţateIe răngi şi târnăcoape
a1e unor gropari aduşi cu mare trudă; nu m-am dus la Înmormântarea sa
pentru că, deşi eram acum destul de hârşit de frecuşurile vieţii, îmi dădeam
seama că uneori nu pot suporta insuportabilul, că orice rezistenţă sufletească
are o margine şi că rezistenţa mea putea să atingă în acele momente limitele de
care mă temeam. Şi cel ce ar fi putut fi condus la locul odihnei sale de veci de o
sută de mii de iubitori ai Medelenilor era acum condus la groapă de o mănă de
curajoşi; mi s-a părut întotdeauna că aceasta a fost cea mai meschină
răzbunare a soartei asupra celui ce a fost plin de darurile lui Dumnezeu, a
prostiei asupra inteligenţei, a nimicniciei asupra duratei, a solemnităţii
împotriva umorului, a tristeţii împotriva rasului uman cliberator, a răului
împotriva binelui, a lacrimilor împotriva bucuriei, a descurajării Împotriva
solidarităţii umane, a bogaţilor împotriva celor oropsiţi şi a nedreptăţii
împotriva justiţiei şi mi s-a părut că moartea maestrului lonel Teodoreanu era
incă una din metaforele sale, în feInl în care marele scriitor, avocatul unic în
felui chemării sale, a plecat dintre noi.
 Din vraja cuvântului la bară a maestrului Ionel Teodoreanu n-a mai
rămas, după ştiinţa mea, nici măcar o bandă imprimată şi nici măcar o pagină
tipărită, cuvântul său fiind sub pecetea soartei muncii avocatului care stă sub
zodia perisabilităţii. Din registrul său de metafore, bogat ca un cer plin de stele,
nu e niciuna gravată pe o placă de marmură încrustată în zidul Palatului
Justiţiei; la un om şi la un avocat excepţional – o uitare excepţională. Memoria
judiciară a poporului – act de cultură de însemnătate majoră prin implicaţiile
sale sociale şi istorice ca şi prin ideea de răspândire a noţiunii de justiţie – este
la cota zero. Nu mai găsim în dreptul numelui lui lonel Teodoreanu niciuna
dintre silogismele lui judiciare de o forţă nemaiîntâlnită până la el, niciuna
dintre miile de metafore, punerea în pagină a unei pledoarii, modul său de
impact asupra instanţei de judecată, răsturnarea clasicei ordini oratorice, care
l-ar fi făcut, dacă ar fi trăit în timpul lui Cicero, a-i fi avocatului roman un
adversar pe măsură; tot astfel calmul lui de apărător în rnijlocul tensiunii celei
mai ridicate, interesul juridic ce reuşea să-l imprime speţei cele mai banale, în
fine, incandescenţa apărării lui în cazul celor condamnaţi la moarte, fac din
tigura lui lonel Teodoreanu una din marile figuri ale lumii; iar generozitatea cu
care dăruia zestrea cea mai preţioasă, pe care Dumnezeu i-o dăduse,
ofensatifor vieţii, celor mai umili, ca şi ceior ce se înălţaseră şi acum erau la
pământ cu trufia lor cu tot, rămâne un act de apărare a poporului în faţa
opresiunii, ori ca amintirea felului în care un mare mucenic şi-a împărţit
darurile sale oamenilor celor mai umili.
Numele celui ce a fost un pisc, într-o vreme în care abia se mai zărea
unul şi doar, poate, încă unul, este acum uitarea, numele celui care într-o
vreme în care prin pledoaria sa el îşi punea în pericol propria sa viaţă, uitare se
cheamă…
Şi deşi ştiu bine cum a murit, de ce îmi place să mă amăgesc, chiar
acum, la jumătate de secol de la moartea sa şi să-mi închipui, să cred că
maestrul lonel Teodoreanu nu a căzut strangulat de ghearele vântului şi de
acele îngheţate ale iernii, ci că el a fost acoperit de metaforele sale poetice, în
liliaceele grădini ale copilăriei al cărui ales rapsod a fost, în simfonia florilor de
zarzăr ori de cireşică, doarme acum cu voie bună sub plapuma lor de vise…
Şi aş fi mai putin nefericit dacă n-ar fi uitarea fiinţei lui omeneşti; uitarea
cu acele ei de gheată, cu vârtejurile ei care te strâng de gât, cu urâţenia ei
silenţioasă şi rece.
De multe ori, retuând dosare în care pledase maestrul, mă aflam şi eu în
situaţia lui Mihai Aspru, eu mă retrag în dosul drevelor de lemn, la măsuţa pe
care mi-o pune la dispoziţie ajutorul de arhivar şi unde stă deschis în sfârşit
dinainte-mi pentru adânc şi hotărâtor studiu dosarul Ypsilantilor…„ „Până azi,
cu atât mai largi intermitente şi-n bucatele de timp extrem dc repezi, am
frunzărit toată evoluţia procedurală a procesului dinaintea primei instante.
Acum am păşit la fond, însă primele jurnale de şedinţă sunt şi aici destul de
fără importanţă. Unele chestii de fapt, mărturii, interogatorii şi
contrainterogatorii, cereri de prezentare personală în instantă, amânări pentru
verificarea semnăturilor. Dar acum sunt hotărât să nu mă scol de pe acest
scaun până nu voi frunzări serios dosarul până-n ultima filă, mai mult chiar,
până n-oi citi cuvânt cu cuvânt jurnalele importante, ca un avocat conştiincios,
înscris de curând în harou. De la cinci, de când am sfârşit procesul şi acum e
şapte, ora când se suspendă şedinţele şi încep să se închidă cancelariile. Intru
deci în vorbă cu slujbaşul judecătoresc, care nu mă poate lăsa singur aici, şi-I
corup să-şi continue lucrul şi mai departe, fluturându-i perspectiva unei
copioase răsplătiri, proporţională cu mărimea sacrificiului. Iar domnul arhivar
ajutor acceptă, îşi scoate haina, Îşi răsuceşte o ţigară din tabachera de metal
îngălbenit, redeschide opisele şi trage spre el vrafurile de dosare puse deoparte
pentru a doua zi. Dă drumul becului electric şi, într-o scobitură de zid anume,
cu verdele zugrăveli pătat iremediabil de rugina negrului de fum, el prepară cu
îndemânare, la flacăra filosofică a spirtului, un ibricel spumos de cafea cu
aroma puternică şi asmutitoare. Îi refuz aferat ceaşca de cafea oferită…„ „.
Ceteam adânc în textele încâlcite, a căror grafie imposibilă izbuteam totuşi s-o
descifrez; fiecare cuvânt nu trebuia să-mi scape. Când dam iar de locuri fără
importantă…„ „. Noaptea înaintase adânc şi eu cetearn înainte. Eram acum în
faţa Curţii de Apel şi mai aveam puţin pânĂ. La Casaţie. De afară zgomotul
nocturn al străzii venea tot mai potolit, tramvaiele ineetaseră,…„ „. Zadarnic.
Zadarnic mă străduiesc şi caut, dezghioc fraze încâlcite şi mă bucur cu straniu
rânjet invizibil când nu dau de ternele ce mi-am propus. Căci pagini mai rămân
cu sutele în urmă şi negre surprize mă pot întâmpina la tot momentul. Şi într-
adevăr, două nădejdi mi se duc la interval scurt, una după aita. Domnul
Georges Radu Şerban a condus totul cu pricepere, cu înfocare, cu genială
tactică aş zice. Nu e nimic care să-i fi scăpat, afară, afară de mica nădejde ce
mi-a mai rămas şi care mai stă agăţată cioar de un fir de păr…„ „. Iar când, cu
ultimele file, s-a dus şi ultima nădejde, am urrnărit rând pe rând cum maestrul
a atacat şi a susţinut cu adevărată şi rară eleganţă şi această năstruşnică idee,
de care îmi legam toate năzuinţele, singura care mă îndemnase să. Incere,
nebuneasca reluare a atacului, mi-am Iăsat capul să cadă parcă sub un pumn
neînchipuit de puternic, pe foile cu de hârtie învechită de închisă. Mecanic şi
îmboldit de stupidă curiozitate, am urmărit înainte, năuc, toate frazele luptei,
surprinderea şi panica adversarilor, dilatoriile cerute 1n pripă şi apoi rezistenţa
disperată, lupta aproape corp la corp şi în cele din urmă înfrângerea totală a
maestrului…„ „Răsfoiese uonsideraţiile Curţii peste maldărul de file parcurse şi
mă ridic ame
Funcţionartil dreptăţii mă priveşte, tot cu un singur ochi, căci pe celalt
închide îndărătnic şuviţa de fum care-i iese din colţul gurii.
— Ei, aţi găsit ceva? Mă întreabă el din obişnuinţă, Înveselit brusc că a
scăpat de corvoadă.
Îl răsplătesc regeşte şi o iau pe negrele coridoare, clătinându-rnă.
— Pe aici, pe aici îmi el din urmă, inclicându-rni drumui prin străveziul
primetor semne ale zilei ce o să urmeze.
Mă scoate printr-o uşă subterană, eu îi strâng mâna cu febrilitate şi
recunoştinţă, ca şi când mi-ar fi dat posibilitatea să evadez din temniţele
provizorii ale palatultn, pe iângă care rn-a condus. Îmi încrucişez drumul cu
plutoanele deţinuţilor, care sosesc în dube bine străjuite, transporturi pentru
proceseie de mâine…„ „. Sunt acum pe podul gârlei, pe care-I traversez, pe
strada Caroi. Activitatea în piaţă a început;”1
Procesele se judecau practic fără întrerupere, ajungându-se a se da
cuvântul apărării pe la or&e 3 noaptea, după clezbateri extenuante care durau
săptămâni de-a rândul, cu audierea a sute de martori şi cu interogatorii care
durau o zi-două de fiecare inculpat şi, erau zeci de inculpaţi Mtr-un dosar. De o
asemenea noapte adâncă îmi amintesc în mod deosebit. Era pe la 3 noaptea şi
se judeca un dosar care avea ca obiect o uneltire, inculpaţi fiind, între doi
scriitori, E. V. Şi G. C., un fost rninistru într-un guvern din perioada de
dinaintea anului 1944 şi alţii. G. C. Era clnar ruda vicepreşedintelui Consiliului
de Stat. Printre avocaţi ftgurau nume prestigioase, cum era Ionel Teodoreanu.
Luaseră sfârşit dezbaterile care au durat multe zile în continuare şi se IttP. Qe
o suspendare a şedinţei, preţ de un sfert de oră, cât să fumezi o ţigară, urmând
ca la reluare să se dea cuvântul apărării. Afară era o viforniţă cumplită şi
fantome rău prevestitoare dansau în linţolii albe la ferestrele mari ale sălii de
judecată a TribunaMui Militar, aflat pe atunci în strada Negru Vodă, lângă
magazinul de azi „Unirea”. În sală era linişte; speranţele ineulpaţilor se
ostoiseră şi toţi cei atiaţi în boxă priveau în gol, apatici, obosiţi; avocaţii
frunzăreau nervoşi notiţele, punetând din loc în loc o frază dătătoare de
nădejde, după care se îndreptau spre boxa arestaţilor ca să dea inculpatului
respectiv un ultim sfat în legătură cu felul cum va trebui să vorbească atunci
când i se va da ultimul cuvânt. Intr-acestea, instanţa intră şi dezbaterile se
reiau. Primut care vorbea în apărare, maestrul Ionel Teodoreanu s-a avântat
din prima clipă pe aripile marelui său talent
Gib Mihăescu, Donna Alba, p. 116-l 20.
Şi se afla în zborul de metafore, când uşa sălii de şedinţă se deschide pe
neaşteptate şi înăuntru pătrund două persoane grave, masive, îmblăniţi ca
nişte domnitori, dar neatinşi de omătul de afară. Erau S. M. Vicepreşedintele
Consiliului de Stat şi M. R. Ministru adjunct al justiţiei pe atunci. Rămaşi în
picioare după ce au înaintat numai un pas din cadrul uşii, aceşti vizitatori
nocturni mi-au evocat în acel moment prezenţa unor păsări de noaptc,
prevestitoare de nenorocire la casa unde se opresc. Au ascuitat îndelung
pledoariile avocaţilor, care se zbăteau de moarte să-şi salveze clienţii şi nici
instanţa rnilitară, nici apărătorii nu şi-au abătut mersul dezbaterilor sau
frazele pledoariilor prin prezenţa lor, nici privirea nu ne-am întors-o către ei.
Când au socotit că au stat de ajuns şi s-au întors spre uşa ce era în spatele lor,
mi-am aruncat privirea (mi s-a părut?) şi am avut imaginea că vicepreşedintele
Consibuiui de Stat, marele povestitor S. M. Era Îmblănit, ca eroii povestirilor lui
din tinereţe, numai în samur şi zibelină şi că aşijderea voievozilor, eroii săi, se
mişca cu gravitate şi pompă şi slavă, depărtându-se de sala de şedinţă, care
semăna cu o vale a vaideenilor, şi de întrebările mute care se ridicau asupra lui
din poporul care tăcea ca într-o biserică, ca la un judeţ al sărmanilor din
poveştile Numai afară viforul urla tot mai cumplit, parcă tot mai demcnt şi
fantomele albe se agitau la fereşti, ca şi cum ar fi căutat să intre peste noi în
sală, cerând să intre, bătând cu degetele uscate şi reci ale viscolului în geam.
 Când s-a terminat totul şi am ieşit din sala de şedinţe, eram lac de
sudoare. Frigul m-a transformat, pe sub cămaşă, în sloi. Eram Insă în puterea
vârstei mele şi nu am păţit nimic după aceea. Nu erau tramvaic, nu era ţipenie
de om şi nu se mai cunoşteau trotuarele sau strada. L-am luat de braţ pe
maestrul nel Teodoreanu – având acelaşi drum – pentru că el locuia pe
Romulus şi eu ajungeam acasă în Vatra Luminoasă tot pe Calea Călăraşi, un
alt coleg l-a fuat de celălalt braţ şi, dibuind drumul pe Întunerecul luminat
numai de trâmbele de zăpadă ce cădeau peste noi, l-am lăsat pe Ione1
Teodoreanu în poarta casei lui şi nc-am despărţit unul de celălalt, îndreptându-
ne prin oraşul pustiu şi polar spre casele noastre. Pronunţarea în dosarul în
care ne judecasem a fost fără iertare pentru toţi inculpaţii.
Numai câteva zile mai târziu am repetat drumul acesta, dar de data
aceasta ne-am îndreptat spre casă pe o vreme de zloată de-ţi era milă să laşi un
câine afară la acele ore târzii, după ce ne-am judecat tot Ia Tribunalul Militar
din fosta stradă Negru Vodă, într-un alt dosar în care erau inculpaţi inginerul
constructor al unui mare complex portuar, un mecanic de la fabrica Malaxa, un
ucenic ceasomicar, un elev de Iiceu, un bătrân de aproape 80 de ani şi alţii.
Întrunirea acestora în aceeaşi dosar era dictată de raţiuni procedurale, de
necesitatea ajungerii aceluiaşi obiectiv sau de natura infracţiunii, care era
acelaşi: uneltire. Noi apărătorii lyZ. Nuiam însă şi alte motive mai prozaice: un
dosar compus din zece volume a o sută de filc, care se lăfăiau pe masa
grefierului în tot timpul dezbaterilor, un număr mare de inculpaţi în acest
dosar şi, să zicem, o sută de martori în această cauză, dădeau alt rezuitat şi
aveau alt efect asupra familiilor celor arestaţi, care asistau la proces, când era
admisă participarea publicului. Zeci de deciaraţii ale aceluiaşi inculpat, asupra
aceluiaşi fapt, zeci de procese verbale de confruntări ale inculpaţilor între ei,
asupra aceloraşi împrejurări de fapt, înlesneau anchetatorului să scoată ce
concluzii viza e1 din păienjenişul acestor sute şi sute de declaraţii şi procese
verbale de confruntări. Dă-mi trei cuvinte scrise de măna ta şi indiferent ce
conţin ele voi face să fii condamnat la moarte, spune o veche locuţiune juridică
prin paradOx. Caţi din semenii noştri pot rezista la interogatorii care durează
ani de zile uneori şi câţi dintre noi avem o armătură a memoriei din fier-beton,
ca să putem relata în timp o împrejurare întotdeauna cu toate contururile ei,
întotdeauna la fel de fidele? Cei mai mulţi dintre cei ce se aflau în această
situaţie nefericită preferau să recunoască chiar ceea ce nu se petrecuse sub
incidenţa unui text penal, dar la care urma să i se ap] ice un asemenea text,
spre a se salva de la ancheta care era mai grea decât condamnarea spre a
ajunge mai repede la clădirea Închisorii şi astfel, tu, apărător, în faţa acestor
dosare, ajungeai să te întrebi, uneori, asemenea lui Pilat din Pont, ce este
adevărul?
În dosarul de care vorbesc, l-am apărat pe mecanicul de la uzina Malaxa
şi pe bătrânul de 80 de ani, iar în final, din cauza unei defecţiuni obiective în
lotul apărătorilor, a trebuit să pun concluzii şi pentru capul de lot, inginerul
portuar. Cât m-am bătut şi cât m-a zdrobit rezultatul: 17 ani pentru mecanic,
20 pentru inginerul portuar şi, curios, nu îmi mai amintesc deloc cât a luat
bătrânul de 80 de ani – mi se pare 9 ani, bătrânul care era acuzat că a notat
numerele vagoanelor care ieşeau cu martă din ţară, dar nu s-a ştiut precis în ce
scop, şi de care îmi amintesc întotdeauna, parcă îI văd, pentru că, aşa cum am
spus în alt loc, nu îl interesa nici acuzaţia care i se aducea, nici apărarea ce
încerca să-I scoată din boxă, spre a mai trăi câţi ani mai avea de trăit la
lumină; care primea totul cu filosofie, dar care m-a rugat în timpul procesului
să-i comunic neapărat când cade Paştele în anul ce venea (eram spre sfârşitul
anului şi nu apăruse Calendarul bisericesc încă) şi altceva, spunea, nu mai
doresc. Fireşte că m-am interesat.1a Patriarhie şi i-am comunicat şi am văzut
pe fata lui o bucurie care ar f fost egală cu aceea pe care ar fi avut-o dacă i s-ar
fi comunicat că este achitat şi că va fi pus în libertate.
Îmi amintesc acum şi împrejurările la fel de insolite în care ne-am judecat
la o instantă penală, proces dificil dintotdeauna pentru că era vorba de o
acuzare de tâlhărie cu viol, săvârşită de un grup de inculpaţi, dar acuzarea era
destul de hibridă şi eram convins că nu a fost nici tâlhărie, nici viol.
Dosarul acesta ne-am judecat… pe întuneric, la propriu.
În adevăr, în timpul de care este vorba se hotărâse să se facă economie la
energie electrică şi în acest scop se simula” în mod planificat pe cartiere şi pe
întreprinderi, o pană de curent de câteva ore, iar Palatul Justiţiei nu era exclus
de la această pIanificare, după cum ne-am dat seama din periodicitatea cu care
se succedau aceste pene de curent electric, când rămâneam pe întuneric în
plină şedinţă de judecată, şedinţele durand, cum arn arătat, până la ore târzii
din noapte.
Şedinţa de care e vorba era prezidată de un judecător vechi şi cu
respectul formelor proeedurale şi a] directivelor. În momentul interogării
inculpaţilor, se întrerupe lumina şi în sală nu se mai vedc om cu om. Miliţienii
încep să aprindă chibrite spre a-i avea la vedere pe inculpaţii din boxă şi se
strâng în jurul acestora. Preşedintele instanţei stă o clipă, neştiind ce să facă şi
gândind probabi1 că avea perspectiva, dacă suspenda, să nu termine procesele
nici ta ziuă; se sfătuieşte cu glas tare, ca să-l auzim şi noi, cu asesorii populari
şi decide continuarea şedinţei. Am apărat pe inculpaţi pe Întuneric. (Ştiu,
dumneavoastră veţi spune: aveai dreptul să te opui, întrucât nu erau respectate
condiţiile normale de desfăşurare a procesului; desigur aveţi dreptate, am
gândit şi eu chiar în acel moment să procedez astfel, dar dispoziţia de economie
a energiei electrice era drastică şi prevedea şi sancţiuni pentru cei care se
opuneau în orice mod la aceste măsuri, adică prevedea o infracţiune
economică). Arestaţii îşi semnau dec] araţiile la scăpărarea unui chibrit, iar
grefierul se plasase sub o fereastră pe care o lumina un bec depărtat din
stradă, pentru a scrie ceea ce i se dicta de completul de judecată. Ne adresam
instanţei şi instanţa se adresa nouă, incutpaţilor şi martorilor, fără să ne
vedem unii pe alţie… În fine, instanţa s-a retras, la 1umina altor scăpărări de
chibrit, să delibereze şi apoi, tot atât luminată, la propriu, desigur, s-a întors şi
s-a pronunţat, iar noi auzeam de undtva de la alt capăt al lumii parcă, cum
cineva, pe care nu-l vedeam, trebuia să execute atăţia şi atăţia ani de
închisoare… Ca-n povestea lui Andersen, când chibriturile s-au terminat
realitatea s-a dovedit a fi hâdă.
 Am avut între 1945-l 963 o muncă profesionaiă grea şi intensă, cu toate
că venitul meu material î1 aveam asigurat prin numărul mare de procese
existente în istoria justiţiei în această perioadă. Câştigul meu direct creştea în
raport cu abuzurile autorităţilor, cu asprimea sentinţelor, cu arestările nelegale
şi reţinerile ia fel. Cu legile agresive şi, cu cât societatea era mai ineereată, cu
atât activitatea de apărare era mai solicitată, după cum se întâmpiase şi în
timpui războiului care abia se terrninase şi nu mai ştiu dacă mai este nevoie să
spun că avocaţii nu se rugau ceruiui pentru ploaia de arestări, ei înşişi făcând
parte din contingentul cel mai periclitat de aceste măsuri, ca avocaţi, ca
indivizi, ca familii. Plecam, cum am spus, mai cu seamă de la Tribunalul
Militar, unde aveam tot mai multe angajamente, noaptea târziu şi cum
tramvaiele nu circulau pe atunci noaptea, ajungeam pe jos acasă, unde odată
ajuns, mă aruneam în pat pentru câteva ore, după care urma un duş rece ca
să-mi pot veni în fire şi plecam din nou în întâmpinarea unei alte zile. Aveam
câte şaptezopt procese pe zi acum şi consideram că era o zi uşoară când aveam
numai trei procese şi când puteam să mă reped la biblioteca avocaţiIor din
Palat sau să mă întorc mai devreme acasă, unde începusem să-rni ineropesc o
bibiiotecă urmărind, cu persistenţă şi prin selecţie, ceea ce se pubiica şi ceea ce
găseam la anticari. Citeam pentru mine; citeam, vă asigur, în primul rând
pentru dumneavoastră, studiind dosarele dumneavoastră în după amiezele
disponibite şi în serile târzii, recitind piesele lor, confruntând textele de lege,
citind iarăşi şi iarăşi pagini din pledoariile celebre pe probleme similare cu cele
pe care le aveam de susţinut a doua zi, dând jos din rafturi sobrele tomuri
legate elegant ale tratatelor franceze de penal şi adâncindu-rnă în Mexandresco
pentru problemele de civil, reeurgând la revistele de practică judiciară… Dacă
vă veţi mira când afirm că citeam pentru dumneavoastră, înseamnă că nu vă
apreciaţi propria dumneavoastră libertate. Pe noptiera mea stătea sentinela
pentru ore târzii, o carte obişnuită, zieeţi-i somnifer, cum veţi dori; sentinela
aceasta mă însoţea de obicei în lungi drumuri ale lumii în ceasurile de după
miezul nopţii, lectură făcută în dauna odihnei şi din care cauză eram 1n
restanţă cu mii de ore de sornn. După aceea, pe genunchi, în pat, scriam câte
ceva şi mă cuicain în cele din urmă, supărat pe mine însumi că aceeaşi
sentinelă stă de mai multe zile pe nopticra mea şi că nu o puteam schimba mai
repede şi că paginile pe care le acopeream pe genunchi cu purici mărunţi de
cerneală erau prea puţine.
Tot în acest timp, am învăţat, printre picături, să scriu la maşina de scris
şi am ajuns în câţiva ani la nivelul unei dactilografe medii. Îmi scriam toate
lucrările la maşina mea şi am ajuns să scriu direct, fără concept, numai după
scheme, elaborate desigur, în mers, concluzii şi acţiuni ce urmau să fie depuse
la instante, deprindere pe cârc am considerat-o ca una din cele mai utile,
pentru că am economisit în acest fel orele de dictare la dactilografă, care erau
destul de multe în cursul unei singure zile, putând să mă servesc de acel timp
nemijlocit în interes profesional şi bineînţeles că făceam economii totodată. Îmi
numeam în glumă maşina mea de scris „măgăruşul meu de povară”, care îmi
căra coşniţa de piatră. Partea rea a fost aceea că, de la obişnuinţa de a scrie
mult şi zilnic la maşina de scris, am rămas cu o fobie a scrisului de mână,
urmarea căreia şi corespondenta familială şi cu ceilalţi o făceam tot la maşina
de scris, obişnuinţa cu totul comună ne alte meridiane unde, am auzit, copiii
învaţă să scrie la maşina de scris odată cu deprinderea primelor litere ale
alfabetului, dar suspectă pe paralela 45 când ea trece şi pe la noi, pentru că am
fost bănuit de corespondenţii mei că îmi fac copii la maşină de pe scrisorile ce
le trimit şi cine ştie, au glumit, ce am de gând să fac cu aceste copii. Am
pierdut din cauza asta câţiva corespondenţi şi câţiva clienţi şi am gândit, în
legătură cu aceste vicisitudini, la ceea ce am văzut în Polonia, unde am fost
pentru probleme de succesiune ale romanilor în străinătate. În acest scop
profesional am luat legătura cu un avocat polonez din Varşovia, care era de
origine română, a cărui litnbă maternă fusese româna şi care, după ce se
însurase tânăr cu o poloneză, plecase din tară şi se stabilise în tara sotiei lui,
devenind cetăţean polonez. Profesa avocatura pledantă în capitala tării vecine.
În timpul vizitei mele la colegul polonez, am observat că secretara lui
introducea mereu justiţialaili în birou, cu care colegul polonez schimba numai
câteva cuvinte şi apoi justiţiabilul începea, aşezat într-un colţ al biroului, să-şi
spună (cum am aflat ulterior) păsul fără să i se dea atenţie de cineva şi de
gazdă cu atât mai putin, iar când justiţiabilul se părea că terminase de vorbit
cu sine însuşi, ca să spun aşa, se ridica, avocatul gazdă îi adresa iarăşi c;'Iteva
cuvinte şi îi întindea mâna în semn de despărţire.
Surprins, l-am întrebat pe coleg ce se întâmpla şi mi-a spus că orice
justiţiabil care îl solicita este aşezat în faţa unui imprimator montat în lăuntrul
biroului, şi i se imprima pe o bandă de rnagnetofon tot of-ul lui. Apoi avocatul
citeşte banda în liniştea de seară a biroului 1ui; când justitabilul revine, aşa
cum i s-a fixat la plecare, este întrebat şi eventual pus din nou să povestească
anumite părţi ale cazului său, asupra unor pasaje nelămurite. Se face astfel, în
primul rând, o econornie de timp, spunea colegul; apoi, niciodată justiţiabilul
nu va putea reproşa avocatului sau (aşa cum se întâmplă în practica noastră)
că i-a spus un anume fapt pe care acesta l-a omis în paguba clientului, cu
ocazia pledoariei în apărare; apoi se reduce cu totul consumul nervos al unei
zile încărcate de consultaţii, de fum de ţigară, de nerăbdarea altora care
aşteaptă pe sală să le vină rândul, iar clientul din birou întinde la nesfârşit
coarda convorbirii… Sigur, am văzut în aceasta şi faptul că convorbirea clasică
cu justiţiabiluI este o maieutică, în timp ce aceasta din urrnă este o metodă
expozitivă atât din partea justiţiabilului cât şi din cea a avocatului, dar metoda
tehnică are avantajul că ţine seama de mersul înainte al societăţii, cu lipsa de
timp, cu necesitatea reducerii impactului nervos şi altele, legate de pro greşul
tehnicii, şi îmi dau seama că se va ajunge în cele din urmă la computer şi în
sala de şedinţe şi la dosare imprimate. Am propus, în consecinţă, când m-am
întors în ţară, colegilor mei de profesie, să introducem şi la noi acest sistem,
dar cu totul just, cum m-am întors să zic, vorba cronicarilor, colegii mei mi-au
răspuns, fără ocolire: fugi colega cu noutatea asta a dumita! E Dacă it pui pe
justiţiabilul român în faţa microfonukri şi îi spui că imprimi ceea ce a spus, nu-
ţi mai calcă în birou pentru că intră la bănuială cum ai să foloseşti banda asta,
şi are şi el dreptate pe undeva… Apiic-o dumneata şi pe urmă să ne spui câţi
clienţi ai pierdut!
 Erau zile intense. O zi de activitate profesională a mea în acea perioadă
arăta (o zi pe care arn notat-o în desîaşurarea ei imediată, fără să mă gândesc
1a cartea de faţă, aşa cum se vede pu (in mai departe) astfel:
Unu:
Pregătirea programului pentru ziva următoare.
Prelucrarea, întocmirea, definitivarea acestui program pentru a doua zi,
stabilirea priorităţilor, anularea unora dintre priorităţile deja stabilite în ultima
clipă şi introducerea altora în rândul celor de extremă urgentăoperaţia începea,
de fapt, de când mă aflam în desfăşurarea şedinţei de dimineaţă a zilei în curs
şi continua în momentul când soseam acasă, se definitiva în după-masa zilei ce
preceda ziva pentru care se pregătea programul de activitate, se modifica pe
parcursuf orelor de consultaţie din ziva în curs şi era definitivă-definitivă abia a
doua zi dis-de-dimineaţă, când, ieşind pe poarta casei sau pe uşa
apartamentului ca să mă îndrept spre Palatul Justiţiei, chiar în acel ultim
moment mai suna telefonul anunţând o anulare a unui punct din acest
program, sau introducerea unui punct nou, sau de o extremă prioritate sau
urgenţă, situaţie în care uneori întregul meu program migălit în ajun cu atâta
grijă şi trudă sufletească era paralizat, pentru că, de exemplu, eram înştiinţat
în acest ultim moment că va trebui să fiu prezent la o instanţă neprevăzută în
plan, că s-a fixat termen într-un dosar în care inculpatul era arestat şi va fi
adus la interogatoriu. Şi laşi totul şi te îndrepţi în pas atergător într-acolo de
unde, în mod sigur, nu vei scăpa înainte de ora 16, în cazul cel mai bun, timp
în care adevăratul meu program, abcAit fără voia mea, mă macină în timp ce
mă ocup cu această chestiune ivită în ultimul moment, deoarece o serie de alte
cnestiuni aşteaptă răspuns de
Ia mine şi deoarece irrei va trebui o muncă în plus ca să suplimentez
Iipsa, iar unele dosa, i, care trebuiau văzute azi. Nu le voi rnae găsi, pentru că
vor pleca la alte instanţe din alte oraşe… Şi spectrul că nu voi mai putea
introduce un recurs en termen şi ultimul termen poate fi chiar ziva de azi, care
trece pe sub ochii mei, mă aruncă în braţele disperării.
Şe toate punctele nerealizate azi se raportea4 imperios în spatele zelei de
mâine, când cordul meu va trebue să facă faţă unei zile cu dublă încărcătura.
Doi: intălnerile cu justiţiabilie care nu au putut veni la orele de
consultaţie, (şi justiţiabilii nedeplasabili la care trebuie să mă duc) apoi
provincialii care sosesc în zori în Capitală şi îmi solicită pe la orele cinci
dimineaţa, din Gara de Nord, telefonic, o întâlnire, peste toate aceste puncte
deja stabilite – sunt alte probleme serioase din cursul unei zile – pentru că
fiecare întâlnire îmi va consuma între un sfert de oră şi o oră-două, în
lămurirea justiţeabilului şi examinarea actelor pe care eI le aduce cu sine,
eventual chiar pentru a bate un drum cu el până la un organ de stat, în
probleme care îl frământă.
Sunt confruntat cu acestea ca un adevărat stat major şi operaţiunea se
aseamănă foarte bine cu cele efectuate de un număr de generali aplecaţi asupra
unei hărţi, pentru a stabili o ordine de bătaie. Adăugaţi şi instabilitatea în
decizii a justiţiabefulue român (care a fost obişnuit de demagogi ai istoriei
politice a tarei să i se spună că este harnic, că este onest, că este întotdeauna
viteaz, că este în toate cunoscător, împotriva unei realităţi sociale care arată că,
dimpotrivă, avem un procent ridicat de hoţi, că avem pe Iângă oameni care
muncesc cu dăruire un procent îngrijorător de leneşi, că tovarăşii de arme din
istoria noastră s-au plâns de noi în cronicele lor, că mulţi dintre noi nu arn
vizitat niciodată un muzeu, nu am strâns în casă nici o carte în toată veaţa
noastră), justiţiabilul român despre care se poate spune că este entuziast şi
hotărât dernineaţa, şi pesernest şe renunţând la orice plan în seara aceieiaşe
zile, că cel puţin într-o proporţie de 25% nu vine sau întârzie nepermis la
întâlnirile pe care tot el le-a solicitat, că în societatea noastră se manifestă sub
toate aceste laturi un balcanism întârziat pe care nu îl mai găsim însă în
Balcanii propriu-zişi, pentru că i se fixează o întâlnire] a ora 2 şi el, românul,
vine la 2 şi ceva cu aerul că a venit la timp, că uită actele pe care trebuia să le
aducă trebuind să-i stabileşti o a nouă întâlnire, sau pur şi simplu vine numai
ca să îşi solicite o nouă întâlnire, când vrea să vină şi cu soţia şi cu un frate, o
rudă sau un vecin „care se pricepe mai bine”, adaugă el, că el nu ţine minte şi
nu îşi notează ceea ce i-ai spus şi explicat îndelung şi trebuie să-i mai spui o
dată şi încă o dată… Mai adăugaţi că numai 50% din aceste întâlniri vor putea
fi valorificate profesional, poate şi mai puţin, că cle nu iţi vor da niciodată un
echivalent material pentru truda de a-i fi Întâlnit şi a-i fi lă'murit, pentru efortul
de a fi alergat de la un capăt la aitul al Capitalei pentru a ajunge la aceste
întâlniri care nu sunt toate în acelaşi loc, şi mai adăugaţi şi mentalitatea
păguboasă pentru avocat, dar înrădăcinata iraţional în creierul fiecărui
justiţiabil, că problema pe care o are îi dă dreptul la o prioritate absolută pe
programul tău de activitate, chiar dacă e vorba numai de faptul că l-a muşcat
câinele vecinului (care e o prioritate numai sub aspect veter-inar!). Să nu
întrebi niciodată pe justiţiabilul care te solicită, în intenţia ta de a-i fixa mai
târziu Întâlnirea, dacă problema lui e urgentă, pentru că întotdeauna
răspunsul va fi că este „foarte urgentă” şi ea va fi atât de urgentă, încât cel ce
te-a strâns cu uşa să-i dai întâlnirea imediat, uită să mai vină la această
întâlnire şi când, întâlnindu-l întâmplător peste două luni, îi reproşezi timpul
pe care l-a furat, abia îşi mai aminteşte de această chestiune. Anăugaţi că tot în
acest timp procesul de elaborare a apărării sau acţiunile ce trebuiesc introduse
la instanţă continuă, că fapte noi, particulare, îşi sunt incontinuu comunicate
spre a fi înglobate în materialul de elaborare sau de redactare şi cuprinse în
dosarul cauzei, că trebuie să ţii un fişier de probleme generaie de doctrină şi de
speţă la care să faci apel când ai nevoie, că ţii un opis alfabetic şi altul general
al clienţilor, cu care trebuie să fii la zi, şi veţi avea imaginea completă a
operaţiei de stat major a 1ntocmirli programului pentru a doua zi de către
avocatul practician!
Lată cum arată programul meu din ziva de vineri, 21 iunie 1979, de
exemplu; pe care l-am păstrat:
1. Studiat la arhiva Jud. Sector 5 dosar C;
2. Luat pronunţarea Jud. Sector 3 pronunţare dosar J;
3. Studiat Jud. Sector 4 dosarul de partaj V. I.;
4. S-a redactat hotărârea B? Jud. Sector 5;
5. Redactat şi depus recurs D. ATENŢIE ESTE ULTIMA
 ZI!
6. Care este situaţia la A.? Jud. Sector 6;
7. Scos acte V. Jud. Sector 7;
8. Scos hotărârea şi actele originale dosar T, Jud. Sector 5 şi ŞpiŢ. Nr. 9.
9. Certificat S -Jud. Sector 5;
10. Situaţia dosar U. Jud. Sector 5;
11. Care este motivarea deciziei în cauza de ieri de la Tribunalul Militar
Suprem?
12. Studiat dosar B.
— Tribunalul Suprem Secţia Penală;
13. Studiat dosarul S;
14. Redactat memoriul după întâlnirea cu;
15. Studiat dosar B. Jud. Sector 3;
16. A plecat dosarul P.?
17. A plecat dosarul M.?
18. Scos actele de la dosarul D. E.
19. La Banca Română de Comerţ Exterior pentru N. B.;
20. Notariat sector 2 pentru studiat dosar loc veci V.;
21. La Secţia Financiară Sector 1 pentru V.;
22. La Parohia Bisericii Bălăneanu pentru loc veci V.;
23. Memoriu împotriva prelungirii arestării lui 1. B. (URGENTĂ!
PRIORITATE ABSOLUTĂ!) – chestiune ivită ultimul mornent;
Iată acum şi întâlnirile:
7,30. B. Pentru testament – la Palatul Justiţiei;
8. P. Pentru contract locul de veci – cavou cimitir Izvor – în str. Berzei;
9. Doamna D. – layalatul Justiţiei;
9,10. Doamna S. Pentru discuţie şi proces partaj – cu divorţ – la Paiatul
Justiţici;
9,20. Domnul P. Pentru succesiune rude la Jud. Sector 4:
9,30. 1. R. Pentru acuzaţia de fals – Procuratura sector 4;
9,30. Ţ;
10. D. Pentru divorţ – la Jud. Sector 3;
10. B. Pentru divorţ;
11. G;
12. Doamna N. Cu domnul A. – la Jud. Sector 2; 12,30. A. Cu fata (cum
rezolvăm?) – la Palatul Justiţiei;
13. C. Cu băiatul pentru patemitate – la Palatul Justiţiei;
Luaţi harta Bucureştiului, pe care puteţi urmări drumurile parcurse în
această zi, şi veţi aprecia durata lor în funcţie de mijloaccle de transport ale
veacului XX, în situaţta unui avocat care nu a folosit decât mijloacele de
transport în comun pentru ajungerea obiectivelor unei zile de lucru, (50%
dintre avocaţi procedau ca mine), cu lentoarea cu care se mişcau aceste
mijloace de transport, ca urmare a altor măsuri de economisire a energiei
electrice, în anul de graţie 1979, şi veţi putea aprecia că eram cu sufletul la
gură pentru a ajunge la locurile de Întâlnire stabilite şi programate strict,
pentru că întâlnirile erau legate de termene ce puteau expira chiar în ziva
respectivă, în care, deci, trebuia exercitată calea de atac sau înlăuntrul căruia
trebuiau exercitate anume operaţii procedurale legate şi ele de un anumit
termen, care şi ele puteau expira în ziva respectivă, ca introducerea unei
acţiuni reconvenţionale, care nu se poate introduce decât până la primul
termen de judecată, sau intro ducerea unei chemări în garanţie, care nu se
poate introduce decât numai până la închiderea dezbaterilor. Şi toate acestea
aveau rigoarea cu care trebuiesc făcute anume injecţii unui bolnav la ore fixe.
Adăugaţi că între accste întâlniri trebuia să susţin proceseie pe care Ie aveam
în ziva respectivă, iar ziva de 21 iunie 1979 arăta că pe agenda mea figurau
patru procese, din care două se judecau în fond, adică se audiau martori, se
întrebau experţi, se puneau concluzii. Adăugaţi incă şi faptul că întâlnirile
aveau loc între ferestre create de ordinea proceselor şi trebuia să ţin seama
când îmi venea rândul 1a procesele din ziva respectivă, ca să nu spun că
procesele se luau între ferestrele pe care mi le crea decalajul de jumătăţi de oră
dintre întâlnirile din ziva respectivă respectivă, în fine, ceea ce vreau să vă daţi
seama este că totul se făcea cu sufletul la gură, în criză de timp, strangulat
fiziceşte între datorie şi posibilitatea fizică de a ajunge, ajungând deseori să
alerg pentru a putea fi la timp, pe lungile coridoare ale Palatului de Justiţie sau
chiar pe stradă, în văzul mirat sau zâmbetul trecătorilor, totul într-o ergonomie
care nu permitea nici o scurgere inutilă de timp. Criza de timp este factorul
numărul unu care macină întreaga existenţă a avocatului, iar telefoanele care
sună incontinuu în timpul consultaţiilor de după amiază macină în bucăţele
procesul de elaborare şi de atenţie obligatorie faţă de clientul care îţi stă în faţă
în acel moment. Practic, cred că aţi putut vedea, toate drumuri1e acelei zile au
fost făcute în pas forţat şi, prin excepţie numai, în pas de voie. Aşa se explică
de ce am văzut odată, statistică OMS, că bolile de cord, cu consecinţele lor
neiertătoare, situau pe avocaţi imediat după aviatori.
Adăugaţi în cele din urmă, dar nu în ultimul rând ca semnificaţie, că
toate aceste drumuri se fac vara, Îmbrăcat în costum, strâns la gât de nodul
cravatei (fiindcă regulamentul avocaţilor nu permite altă vestirnzntaţie) aşa că
la finele unei zile călduroase eşti tot o apă; iarna umbli cu paltonui în spate,
pentru că nu-ţi permite timpul să-l depui decât rareori şi pentru scurt timp la
garderobă, aşa încât şi iarna, ca şi vara, ajungi acasă asudat ca un cal de
curse.
Ce am realizat, mă veţi întreba, în ziva de vineri 21 iunie 1979, cu preţut
acestor eforturi şi traversând Bucureştiul în două rândur1ce] puţin?
Mai întâi punctele 1,2,5,8,22,24 şi 25 nu s-au putut realiza pentru că
deşi m-am dus de două ori la dosarul J., s-a amânat pronunţarea; hotărârea la
C. Nu a fost reclactată, deşi trecuse termenul când trebuia să fie gata şi dosarul
nu intrase deci în arhivă; tot aşa şi în cauza B. Şi deci toate aceste poziţii au
trebuit raportate pe prograrnul de a doua zi; dactilografa spus că nu mă poate
programa pentru copiile actelor V. Decât pentru ziva de luni, 24 iunie; dosarul
B. Se afla la inspectoratul judecătoresc, deci nu mi-a fost accesibil, trebuind
deci a fi reportat şi acest punct pentru a doua zi; notariatul sectorului 2 se
muta de la Foişorul de Foc în strada Icoanei şi toată arhiva era împachetată
deja, aşa că nici vorbă nu putea fi pentru obţinerea certificatului de moştenitor
pentru V. Şi acest punct a fost raportat după aceea zi de zi, pe programul a
două săptărnâni care au urma. T, pentru că pârtă a ajuns efectiv arhiva
notariatului la locul destinat. Până s-a desfăcut şi s-a pus în ordine, au trecut
zile bune… Ghinionist a fost V. (el sau ea?) şi la fisc, pentru că funcţionarii
Circumscripţiei Financiare a sectorului 2 erau plecaţi în acea zi la un instructaj
pentru viitorul recensământ al animalelor. Poate peste două-trei zile… Mi s-a
spus… La Spitalul nr. 9 stau două ore până se dezleagă nodul gordian cu
privire Ia cine trebuia să meargă cu mine la arhiva spitalului şi până găsesc
persoana precizată a fi în măsură să o facă şi până se face liberă, la rândul ei,
această persoană, şi ne îndreptăm spre arhiva din fundul curţii spitaltdui să
vedem dacă în topurile voluminoase strânse baloturi se află şi dosarele privind
perioada care mă interesează şi de care depinde soluţia într-un dosar al
clientului meu (trebuia să fac dovada unei intoxicaţii alcoolice şi a etilismului
părţii adverse) şi când, după multe căutări, găsim, ajutând şi eu, luptând cu
praful, cu mânecile suflecate, mi se spune că obţinerea unui certificat cu datele
aflate este condiţionată de o audienţă la directorul spitalului şi o programare a
eliberării actului solicitat şi dacă audienta o obţin îndată, se deschide, fără să
fie nimeni vinovat, o perspectivă de a mai repeta drumul la spital. Cum a şi
fost, de încă două ori.
Ajuns acasă, reportez şi acest punct pentru luni 24 iunie 1979, pentru că
sâmbătă nu se Itic. Rează cu publicul în Palatul Justiţiei şi mai adaug:
lnstitutul de Proiectări al Judeţului Ilfov – convorbire cu arH. Expert N. Pentru
autorizaţie.
Aflat rezultatulcontestatiei N. B. Jud. Sector 3;
Circ. Financiară sector 4 certificat V. Pentru Banca Română de Comerţ
Exterior;
ICRAL sector 2, plan H.;
La Crematoriul Uman eliberare act D.;
Cimitirul Bellu pentru P. Şi Ia Cimitirul Reînvierea pentr… Act loc de veci
etc.
Şi
7,30. C;
8. M. E.;
8. D; etc.
Întâlnirile de vineri 21 iunie, 1979, au cuprins, cum se vede, şi se
presupune că ele nu s-au limitat numai în cadru1 orelor planificate şi s-au
întins peste aceste limite, intreg-ul spatiu al dimineţii zilei respective, situaţie
în care procesele ce le aveam erau lăsate mai târziu, pentru că orele avocatului
sunt dictate exclusiv de justiţiabil şi la discreţia lui, ca şi a locului unde te
adresezi în legătură cu justiţiabilul.
Cum se vede în programul zilei de azi, abia se dau iR lături uşile
Palatului Justiţiei şi mă întâlnesc cu bătrânul care avea avere în Ardeal, dar
are copii în Bucureşti şi a venit să „le facă acte” pe averea lui „fiindcă femeia
mea a răposat mai de mult”. Justitiabihil este un ardelean greoi, l-am mai
servit în alte rânduri şi are nevoie de lămuriri prealabile asupra naturii
testamentului în legislaţia noastră actuală, asupra întin derii şi asupra celor ce
au vocaţie la succesiunea sa în funcţie de modul de achiziţie şi de provenienţă a
bunurilor ce ii formează averea, lărnuriri care îmi iau o jumătate de oră şi mă
silesc să decalez (ceea ce înseamnă pe româneşte să întârzii la următoarele
întâlniri) celelalte ore date. Omul meu rnai doreşte să lase din averea sa şi altor
rude decât cele Îndreptăţite după lege, unor nepoţi, pe motivul că a dobândit o
parte din bunuri cu ajutorul părinţilor decedaţi ai acestor nepoţi şi că aşa a
avut înţelegere cu fraţii şi surorile sale şi nu vrea să-şi calce cuvântul. Discuţii,
lectura textului pe care i-o fac, obligatoriu pertractări, pentru că bătrânul vrea
să lase peste cota sa disponibilă, peste partea sufletului cum se spune şi nu e
posibii. Pertractări şi în legătură cu această chestiune. Şi la urmă întrebarea
cheie – prezentă la toate consultaţille în legătură cu redactarea testamentelor –
dar vor'avea valoare testamentele şi în viitor? Ce-i poate răspunde un avocat,
care nu are darul proorocirii, unui justiţiabil la o asemenea întrebare? Răspund
totuşi, că cel puţin, în ultima sută de ani nici o legislaţie civilă n-a interzis
testamentele, etc., răspuns de care, evident, B. Al meu nu poate fl mulţumit.
Bine, bine, îmi spune el, filosofic, în ultima sută de ani, Înţeleg domnule avocat,
dar acum? Şi subliniază apăsat pe acum. Până a urmă îmi dă datele necesare
şi îl îndrum să achite taxele legale şi stabilim ziva autentificării testamentu I u i
Deci un punet al zilei câştigat_ întâlnirea care urmează are în urmă o
poveste întreagă, pe care am să vi-o spun mai departe, dar azi mă întâlnesc cu
doamna P, pentru a merge la Serviciul Prestrări Funerare de pe strada B.
Pentru clarificări în legătură cu un contract din branşa acestui serviciu, pentru
construcţia unui cavou la Cimitirul Izvorul Nou. Nu ştiam în ce mă vâr când am
făcut contractul cu acest serviciu, dar am tras de acest contract, ca să se
realizeze în aspectele lui juridice, timp de un an, o zi da, o zi nu, şi am învăţat
pe acest parcurs o mie de fisuri judiciare înfiorătoare pe care ştiu să le prindă
constructorii de cavouri în contractele lor (dacă nu eşti atent, ţi se va riposta că
nu s-a angajat decât pentru construcţie fără izolare specială cum se cere la
cavouri, că una este placarea cu marmură şi alta este lucrarea în rnarmură, că
prin spaţiul dc coborâre una înţelege constructorul şi alta solicitantul, că se
mai prevede în contract că se fac construcţii la cimitirele „din oraş”, dar numai
anumite cimitire sunt oraş„ în sensul legăi de organizare a cimitirelor, care este
cu totul necunoscută publicului nostru şi altele şi altele, care duc până la urmă
1a executarea unui simulacru de contract din partea executantului de facto,
adică a meşterului propus al Serviciului de Prestări Funerare, la care mergeam
noi în această dimineaţă) încât, când am văzut şi eu construcţia ridicată şi care
a costat de trei ori cât estima constructorul, m-am considerat atoateştiutor în
materie – ca să pot sfătui, pe oricine doreşte să se vâre, ca mine, într-o
asemenea treabă şi să construiască un cavou, să se înarmeze mai întâi cu
răbdare, să fie apt din punct de vedere neurologic să să privească evenimentele
viitoare la modul cel mai pesimist, spre a se bucura din suflet de contrariu; am
făcut acele zeci şi zeci de drumuri şi am făcut o neaşteptată şcoală a
persuasiunii cu acele prilejuri şi problema devenise în rândul cunoştinţelor
mele şi al familiei mele atât de cunoscută, încât două mătuşi, trei unchi, patru
nepoţi şi doi veri, precum şi o mulţime de prieteni erau la curent, pentru că
atunci când vreunul din ei era de faţă în biroul meu şi suna telefonul, spunea
îndată „trebuie să fie în chestia cu cavour sau „te caută, cred, iar ingănerul M.
De la Prestări Funerare”. În fine, în ziva respectivă am făcut un nou drum la
Prestări Funerare, dar doamna P. (o femeie respectabilă ca şi domnul P. Soţul
doamnei, un om să-l pui la rană până într-o zi) a trebuit să mă aştepte în Palat
două ore până când am fost disponibil să merg cu dânsa în strada Berzei, deşi
întâlnirea era pentru opt dimineaţa.
Doamna D. Era „o şi cele ce dorea să obţinem erau aleatorii şi deci
convorbirea cu dânsa a durat, m-a sâcâit şi în loc să ne luminăm, prin discuţie,
aspectele dosarului său au apărut în perspective mai Întunecate şi am temiinat
fără vreun rezultat notabil această convorbite. A rămas să mai discutăm, să ne
mai Întâlnim aşadar şi, din nefericire, cauza doamnei D. Am pierdut-o şi nu din
vina mea.
Întâlnirea cu doarnna S., o femeie paşnică, serioasă, de bună credinţă, a
fost preludiul unuia dintre cele rnai lungi procese ce le-am avut în profesie,
Întinzându-se pe distanţa a patru ani. N-aveam de undc să ştiu, fireşte, că
adversarul, soţul ei, era un om periculos, care nu se dădea înapoi de la nitnic,
dar de la început trebuie să spun asemenea comportări ale adversarului, pândit
de pierderea procesulut, sunt curente în profesia noastră şi totodată să spun
modul de comportare al adversarului nu l-a ajutat, ba chiar l-a defavorizat,
dând rezultate contrare celor aşteptate de el. Eu i-am făcut acţiune de divorţ,
mai Întâi, pe care am câştigat-o din vina exclusivă a lui; după aceea am
câştigat, imobilul cornun, făcând acţiune de partaj, exchisiv pentru clienta
mea; apoi i-am făcut acţiune de evacuare din acest imobil, pe care arn câştigat-
o uşor şi l-arn evacuat efectiv din casă; l-arn executat, prin executarea
bunurilor mobile ce-i reveniseră prin partaj, pentru recuperarea cheltuielilor de
judecată ce fusese acordate şi pe care el le pricinuise clientei mele şi l-am
văzut, în final, mutat cu câteva calabalâcuri uzate Într-o cameră de mâna a
treia, ceea ce era încă un preţ mic pentru cel ce întrcaga viaţă îşi chinuise soţia.
Începând cu decada a şaptea a acestui secol, avocaţii de la noi au luat
act de apariţia unei dispoziţii care a dat bătaie de cap generaţiilor de avocaţi
veniţi la practica profesiei după această dată şi va mai da şi altor generaţii de
profesionişti cle-acum încolo, o dispoziţie eare transgresează dispoziţiile de bază
ale materiei ce ne preocupă aeum din Codui Civil, anume materia
succesiunilor. Dispoziţia respectivă dă un drept de decădere unei direcţii
oareeare din administraţia comunală în ce priveşte drepturile la succesiune ale
cetăţeuilor; e vorba de Regulamentul Cimitirelor şi respectiv al Direcţiei
Cimitirelor şi Crernatoriului Uman.
Dreptul de înmormântare e unul din drepturile fundamentale ale omului;
nici trădătorilor de ţară nu le-a fost refuzat acest drept şi acest drept a fost
intangibil în evoluţia dreptului, iar voinţa celui ce poseda un asemenea drept
era şi ea bilă şi, în cursul veacurilor, oricine poseda un asemenea-drept putea
să accepte ca lângă cei ce se „inmorrnântaseră până atunci acolo, să poată fi
acceptat oricine, o rudă sau, destul de des, un străin; şi toate acestea până la
apariţia nefastului Regulament al Cimitirelor din anul de graţie 1970, în
binecuvântata noastră ţară. Caracterul intempestiv al nevoii ca să fie
înmormântat un decedat, ca şi tradiţiile religioase milenare cu privire la
existenţa unui mormânt de familie, făceau ca această institulie de drept
romanesc vechi să fie protejată de o legislaţie nescrisă, sau chiar legifcrată,
neciintită, în care voinţa posesorului dreptului era factorul decisiv, iar ingerinţa
administraţiei în acest domeniu era socotită o impietate.
Odată cu anul 1970 începe la noi o sugrumare treptată a acestui drept,
iar justificarea ingerinţei statului are o formă din cele mai confuze: dreptul
asupra locului de înmormântare este de un caracter real, dar modalitatea de a-I
avea este concesiunea, cum ar fi un chiriaş, să zicem, în propria casă; iar acest
drept, deşi real, adică similar cu cel privind imobilele, nu poate fl divizat în
cote-părţi concrete, adică nu poţi spune ca părinte: tu, fiule, vei avea pentru
familia ta, când va fi nevoie, groapa din stânga, iar tu, fiica mea, vei avea pe cea
din dreapta, ci le arăţi locul şi mai departe nu ştii ce să le spui, pentru că legea,
care reglementează toate aceste gingaşe probleme şi instituţii, este atât de
încâlcită, încât ar obosi, dacă ar vrea să-i găsească o raţiune, şi pe un exeget al
dreptului medieval; de aici, înmormântările erau „pe apucate”; unul din
moştenitori înmormânta de câte ori avea nevoie iar eciălaIt, care nu avea mulţi
ani nevoie de vreo Înmormântare, când o avea, găsea, lesne de înţeles, întregul
loc ocupat; de aici abuzuri sacralizate de Regulamentul Cimitirelor din 1970, la
care Direcţia Cimitirelor rămânea rece.
Ori de câte ori o formă atât de absurdă apare ca impact asup a legilor
nescrise tradiţionale, omul încearcă să o eludeze şi cum, în 1982 a intervenit şi
reducerea, împotriva preve rilor Codului Civil, care nu erau abrogate expres, a
gradelor rie moştenire, de la nouă la două, donaţia şi vânzarea acestor drepturi
era practic desfiinţata şi într-acest neajuns omul alerga la avocat, ca să caute
împreună o modalitate de a ocoli legea, adică Regulamentul din 1970 şi
dispoziţiile din 1982, în scopul ca moştenitorii unei familii, mai apropiaţi şi mai
deparu. Ti, să se poată folosi de dreptul pe care familia îl avea de sute ţie ani şi
pe care nu înţelegea să-I lase statului, flindcă acum trebuie s-o spunem, statul
urmărea, de fapt, apariţia unei vacante succesorale în legătură cu un anume
loc de veci, pentru a-I trage în proprietatea sa.
Cam tot prin 1982 s-au sistat şi construcţiile funerare pe fel de locuri;
aprobările s-au dat un timp pe sprânceană, iar apoi, în anumite cimitire, au
încetat cu desăvârşire, alt motiv pentru cetăţeanul posesor al unui asemenea
drept şi, doritor a construi în mod civilizat o criptă sau un cavou la acest loc de
veci, de a apcla la avocat, pentru ca şi această escală de interdicţii să fie ocolită;
soluţia a fost găsită în re'endicarea unei construcţii funerare de pe un anume
loc de veci de către cel ce nu intra în cadrul legislaţiei restictive de care am
vorbit mai sus, dar care făcea parte din familie sau zumpărase ocult sau i se
donase ocult acest ioc de veci: practic, după ce se ridica o construcţie anume pe
un loc de veci, cineva venea şi pretindea, printr-o acţiune judecătorească, că
este constructorul de bună credinţă al acestei construcţii, că are drept, deci, să
se foloscască de ea şi, lesne de înţeles, a se folosi de construcţie însemna a se
folosi de dreptul de inmorrnântare în acel loc… Direcţia Cimitirelor, care era
citată ca parte în acest fel de proces, era nevoită să înghită acest hap amar,
pentru că dispoziţiile restrictive de până atunci nu interziceau acest fel de
posesiune, adică nu-l prevăzuseră, iar pe de altă parte, statul avea încă
întreprinderi specializate în construcţii funerare, cărora nu li se interzicea să
construiască, cu autorizaţia pe care ele o oblineau, în acel moment; uşor de
presupus, după un timp interdicţia totală a venit şi pentru aceste construcţii şi
acele întreprinderi specializate au fost desfiinţate; însă, cei ce apucaseră să
plătească aceste luerări ta acele întreprinderi înainte de desfiinţarea lor, îşi
putea ajunge ţelul şi, cum totul e bine când se sffirşeşte cu bine, s-ar putea
vorbi de finaluri fericite, dacă nu aş făcut experienţa personală de a mă fi dat
pe mâna unei asemenea întreprinderi, care, profitând de îngustimea de
posibilltăţi a cetăţeanului din punct de vedere al leg, ii, îl jupuia, de data asta,
în lege, în traducerea în practică a acestui contract.
Astfel, vine la mine clienta M. P., care mă roagă să căutărn şi să găsim
un mijloc de a ocoli legea, pentru că dânsa cumpărase cu un preţ piperat un
Eoc de veci, iar acum interveniseră restricţiile şi nu se mai putea bucura de
locul respectiv; era hotărâtă să facă orice efort ca să ajungă a folosi locul ca
posesoare de drept, iar din partea vânzătoarei, M. P. Nu avea nici o oprelişte, ea
fiind de acord cu interventi1le cumpărătoarel. Salvarea era un contract cu o
întreprindere specializată în construcţii funerare şi construirea unui cavou pe
loc, apoi o acţiune din partea cumpărătoarei împotriva vânzătoarei, în justiţie,
pentru a-i recunoaşte că ea a construit un cavou pe locul său şi a-i cere să o
lase să-l fotosească, cu citarea, desigur, a Direcţiei Cimitirelor, care nu avea,
deocamdată, încotro, pentru că nu avea lege împotriva acestei practici.
Mergem aşadar pe strada B. La întreprinderea de specialitate în
construcţii funerare, mergem şi facem un contract, rnergem şi facem un
contract este un eufemism, pentru că, de fapt, odată cu primul nostru drum
într-acolo, poate lincepe şi povestirea mea de aventuri, care s-ar putea numi
„Cum să construieşti un cavou…”
Mergem pe strada B., dar, de fapt, am rupt o pereche de pantofi Guban
de câte drumuri a trebuit să facem din acel moment într-acolo; mamma mia!
Intrăm pe un gang unde n-aveau loc doi oameni deodată, trecern un gard de
drugi groşi de fier, ca în temniţele căpitanului Fracasse; apoi un gard de plasă
de sârmă, parcă ne duceam să contractăm o bombă, apoi urma un pasaj
întunecos şi umed, aveai impresia că de sus, de undeva, curge apă, şi pe o
strungă, mai îngustă decât o strungă, ne strecuram într-o curticică interioară
ieşind putin la aer şi la lumină, iar de acolo intrăm pe o uşă veche şi plină de
praf, înaltă, 1ngustă, putredă şi dăm într-o săliţă şi brusc de izbim de un
ghişeu de scândură, vopsit în negru, semănând cu un dric în picioare, cu o
ferestruică la care se vedea un coc de fată bătrână: era Registratura, până la
care noi aveam dreptul să ajungem.
A te da pe mâna constructorilor de cripte funerare, la această
întreprindere, era, în epocă, a te da pe mâna unor ciocli cu bună ştiinţă; şi
mizeria oraşelor a dat naştere unor asemenea ciocli avant la lettre, care erau în
stare, date fiind interdicţiile legale pe care ei le foloseau în avantajui lor, să ia şi
dinţii din gura celor ce îi solicitau, dacă erau din metal nobil. N-am întâlnit în
profesia mea, unde arn întâlnit atâţia tâlhari adevăraţi, o turpitudine
omenească mai mare decât în rândul acestor meşteri de construcţii funerare
lucrând sub oblăduirea cooperativelor sau a întreprinderilor de stat de profil.
 Oricât de profan ai fi, la o construcţie obişnuită 1ti dai seama cât de cât
de materialele înglobate în ea; la construcţiile funerare, în subsol nu ai cum să
verifici atâţia saci de ciment, atâta fier beton, atâţia metri cubi săpaţi,
întâlnirea neaşteptată cu un izvor de apă, real sau imaginar, cu o surpare de
teren, meşterii 1ti încarcă mereu nota de plată şi, din intenţia pioasă de a
construi un locaş de veci familial, sau din dorinţa de a înfrunta astfel de
eternitate cu demnitate, s-au ridicat marile averi ale constructorilor de acest
profil, de fapt din furt şi din înşelăciune… La un sac de ciment introdus în
construcţie se furau trei; la un kilogram de fier beton se furau cinci; la un
transport se calculau două; şi astfel, procentele de până la 500% intrau în
buzunarele acestor bandiţi, pe care, din start, îi plăteai legalmente cu preturile
cele mai ridicate; construcţia unei case costa cincizeci de mii şi tot atât costa şi
construcţia unui loc de veci! O tonă de fragmente de mannură costa şapte mii
de lei iar un mormânt placat cu această mannură şaptezeci de mii de lei! Un
grilaj împrejmuitor costa în material 500 de lei, iar lucrat şi instalat la locul de
veci costa douăzeci şi cinci de mii de lei! Şi toate acestea erau practicate la
vedere, sub protecţia sau omisiunea statului de a interveni, fapt explicabil, cum
mi-am dat seama pe parcurs, prin aceea că doctrina materialistă ignoră
existenţa untăi' suflet după moarte şi deci tradăţia respectului faţă de
rămăşiţele pământeşti ale omtrlui, sau obiceiul de a te îngriji de locul de veci şi
a-l dota era socotit deprindere burgheză de cei ce, acum conducători, nu
avuseseră în familiile lor parte decât de ducere la groapă – a celor ce mureau –
în modul meschin în care ei înşişi trăiau, fără asigurarea zilei de mâine şi fără
grija vieţii de apoi, obişnuiţi cu monnintele de periferie, uitate de îndată ce se
îndepărtau de înhumarea celui decedat.
Ducându-ne aşadar, la această întreprindere de prestaţii funerare, ne
imaginam că primul lucru pe. Care îl vom face acolo va fi încheierea unui
contract de construcţie: iată ce vom construi, iată ce vă va costa… Vă convine?
Dacă vă convine semnaţi; dacă nu vă convine, pace bună…
Insă luerurile nu s-au petrecut astfel; a trebuit să depunem 4 mai întâi o
cerere, care a stat în nelucrare trei luni de zile, timp în care cererea a parcurs
drumul de la coşciugul în picioare unde o depusesem până la meşterii
constructori din camera din faţă, ori poate meşterii constructori învăţau atunci
alfabetul şi asta cerea timp, pentru a şti să citească cererea pe care o
depusesem; se făcea apoi, după acest termen, tin precalcul, de fapt o
preInşelăciune, un meşter se ducea (se făcea că se duce) la locul construcţiei
„ca să măsoare”, iar pentru asta i se piătea de două ori, o dată oficial şi o dată
„deplasarea” Iui, pe care n-o făcea, pentru că el avea dimensiunile locului din
actele ce i se prezentau; şi între „măsurare” şi înregistrarea cererii treceau încă
şase luni bunc, fiindcă, se susţinea, cererile sunt cu miiie, dar nimeni nu avea
posibilitatea de a controla cum stau lucrurile în realitate.
Aşa fiind practica, am întrat în legătură cu un meşter din interior, aşa
face toată lumea; clienta mea, M. P., era o femeie tânără şi nervoasă, ca o iapă
de rasă, cu oarecare lărgime în putinţa de a plăti costurile acestei aventuri şi
suficient de înţelegătoare, dar nerăbdătoare mereu şi se plângea mereu, poate
pe bună dreptate, de drumurile pe care trebuia mereu să le facem la funebrele
şi funestele prestaţii; dracu' m-a pus, eăndeam, să mă angajez să asist pe
cineva la un contract de construirea unui cavou?
Am intrat, cum zic, până la urmă, în legătură cu un meşter din interior,
aşa ra'cea toată lumea. Tehnicianul, căci omul îşi zicea tehnician. Era o figură
de şoarece bătrân şi mâncat de construcţii funerare, ca lemnul de coşciug de
carii. Se lăsa greu şi scump, la fiecare înaintare, dar de bine de rău, Maintam…
Când recitesc acum, la jumătate de veac distamă, actele alăturate acestei
expediţii profesionale cum n-a mai fost alta, şi îmi aduc aminte, privind la ele,
de câte ori am mers Ia tehnician ca să împingă căruţa construcţiei cavoului
măcar cu un metru, tnă îngrozesc! Şi îmi amintesc că făceam alergie ori de câte
ori trebuia să merg pe Berzei şi să citesc involuntar mai întâi firma aşezată la
intrare cu litere dc o jumătate de metru pe o placă de marmură neagră:
întreprinderea Socialistă de Stat Specială pentru Construcţii Funerare.
Cum femeia, ca şi soţul ei, munceau şi încasau salarii, dar nu aveau,
cum se Întâmpla curent în socialism, ce să facă cu banii, decât tot la stat a-i
duce, am făcut plăti după plăţi la această întreprindere, cifre pe care ie văd
acum pe listele păstrate de mine: 18.200 lei odată; apoi imediat 10.200 lei; încă
7845 lei putin mai târziu şi imediat 5094 lei şi încă 2063 lei, plus 1600 lei; 300
lei şi încă 500 lei şi iar 300 lei şi iar 500 lei şi încă 245 lei şi iar 200 lei şi încă
600 lei; după aceste cifre, iată o chitanţă de 10.000 lei şi la scurtă vreme după
ea 600 lei şi încă 1000 lei şi încă 200 lei şi un timbru de 3 lei fiscal!
Nu mai ştiu cât a cheltuit practic doamna M. P. Cu lucrătorii, când
construcţia a început efectiv, fiindcă în acel mo ment mandatul meu încetase;
parcă îl văd şi acum pe bătrânul constructor când, odată pornită lucrarea,
venea la Mtâlnirile cu noi, la care trebuia să-i ducem mereu bani, ca să nu se
oprească deodată lucrarea pentru lipsa materiaielor sau alte invenţii, câte
procentc păstra pentru el, cât dădea mai departe, n-avem de unde şti vreodată,
venea cu hainele sale de arhivar vechi, lustruite, cu ochelarii de sârmă eloxată
pe nas, ca şi cum ar fi fost agăţaţi acolo din mers, cu frizura lui rară, aşezată
întotdeauna cu o cărare inamovibilă, cu pielea obrazului ca un document
voievodal atacat de ciuperci şi rupt, de atâta manipulare, pe la colţuri,
întinzând mâinile lui uscate ca iasca să ia banii, când folosea o rechizită
teatrală de mare cabotin, pendulând între refuz şi concupiscenţă, cu pantolli
lui de lac învechit, dar totuşi de lac; şi cum pleca, cu buzunarul umflat de
hârtii de bancă, gârbov sau simulând o gârbovie precoce, pentru a înlătura
pesemne, orice fel de urmărire…
Meşterul ne-a făcut până la urmă servicii reale, după cât ne spunea,
pentru că altfel am fi riscat să aşteptăm toată viaţa, iar în acest timp se zvonea
că întreprinderea va fi desfiinţată şi că acestea erau, se spune, ultimele
contracte care se mai execută, repetându-se, ori de câte ori eram jumuliţi de
alţi bani, cuvântul ultimele şi mi-ain dat seama, mai târziu, că această expresie
era menită, repetată mereu, să servească de marketing cumpărătorului de
servicii, care era astfel aţâţat să nu mai piardă ocazia, cu toate că serviciile ce
se ofereau întotdeauna erau dacă nu ultimele, în orice caz sub orice critică;
când ne interesam la Registratură de mersul lucrării noastre, funcţionara
bătrâioară cu coc ne servea ultimele ei zâmbete în sensul şi cu semnificaţia că
nu se ştie dacă vom mai vedea lucrarea dusă până la capăt pentru că
întreprinderea se va destlinţa, iar unii dintre inginerii pe care îi opream să-i
întrebăm se îndoiau cu toată puterea de a vedea un sfârşit al lucrărilor
contractate de întreprinderea în birourile căreia îşi consumau ultimeie lor zile
de prestări funerare. A doua zi după ce mai eram o dată jumuliţi de bani,
salariaţii ne aruncau câte un zâmbet; a treia zi lnsă nimeni nu ne mai
cunoştea, toată lumea uitase atenţiile noastre, banii luaţi erau prăpădiţi pe
distracţia de duminică, lucrarea noastră se oprea dintr-un motiv oarecare şi
trebuia să o luăm de la capăt ca să ne atingem scopul.
Aveau aceşti oameni o practică al lor, că nu erai niciodată sigur când va
începe lucrarea şi dacă va începe. Când se apropia sorocul ce, eventual ca mare
favoare, ţi se fixase, apăreau la fata locului două camioane, unul cu nisip,
cetălalt cu balast, care îşi goleau conţinutul alandala, întinzând o palancă de
pietriş care acoperea şi locurile megieşe, apoi această iniţiativă se dezagrega şi
intra în neant, nimic nu se mai mişca vreme îndelungată, iarba lui Walt
Whitman îneepea ca la Waterloo să-şi facă treaba, acoperind cu hămicie
grămezile de nisip cu plante care purtau mici flori albe, fragile; la
întreprinderea Socialistă de Stat Specială Pentru Construcţii Funerare nimeni
nu ştia nimic, aşa că după un timp ajungeai la convingerea că balastul fusese
adus acolo din greşeală, poate că meşterul Mitică, sau meşterut Leafă cum se
numea unul dintre cei cu care vorbisem noi, ori meşterul Fane, ori meşterul
Costică, se spunea, cunoaşte ceva în chestia asta cu acest transport, dar
niciunul dintre aceştia nu era de găsit şi nimeni de la întreprindere nu
cunoştea nici o cale cum se putea obţine o audientă oflcială la unul din ei,
parcă erau reprezentanţii unor superputeri, plecaţi într-o grea, delicată şi
Indefungată misiune şi totul trebuia ţinut secret.
După alte luni constatai că la fata locului în chestie au apărut doi
muncitori; nu aveai personal cum să participi la acest moment unic, apariţia
lor era intempestivă ca a supemovelor, incalculabilă şi imprevizibiiă, dar îţi
comunicau noutatea doi vecini de loc, care se aflau acolo întâmplător, iar
aceştia îi văzuseră pe cei doi suflecându-şi mânecile şi scuipând în palmă,
seinnificatie sacră prin care unul de la prestări funerare îşi începea creaţia,
însă când te precipitai să te duci la loc şi să te bucuri de progresele ce s-ar fi
făcut, găseai cam o palmă de groapă atacată, iar prezenţa celor doi muncitori
din patria noastră era semnificată doar prin rnucurile de ţigări aflate la faţa
locului şi prin resturile unui festin compus din mezeluri, măsline, vodcă şi
pâine albă, vestigii ale unor cadre de entuziaşti, conotând crâncenul lor impact
cu huma, dar care, probabil învinşi de singurătate, plecaseră cu târnăcoapele
pe umeri după ce lungiseră cât putuseră orele până la pauza de prânz, ca să
reintegreze lumea activă a celor vii şi, astfel reintegraţi, să se oprească la
primul bufet din cartier, dotat cu grădină de vară.
După această intâmpiare, toată lumea ştia la întreprindere că lucrarea a
intrat în execuţie şi chiar se prevedea o fază finală, şi ce era a lor era a lor: toţi
cei ce îţi comunicau toate acestea îşi jucau rolul cu convingere, lucrarea
dumitale a intrat în execuţie, ea va atinge în curând parametrii finali, o echipă
a fost trimisă deja la faţa locului, du-te şi urrnăreşte lucrarea…
 Comedia putea să ţină aşa bât pofteai (cum, n-a fost nimeni? Ţi se
răspundea, când relatai care este situaţia; nu se poate, poate că n-ai fost
dumneta acolo, nu se poate, la noi e socotită o lucrare urgentă) şi aşa mai
departe până pricepeai eă daeă nu vei avea o masă rotundă, un simpozion, mă
rog, cu meşterul destinat de această dată a începe, lucrarea dumitale nu se va
clinti nici o iotă…
În acest act al comediei intră în arenă, cum vedeţi, meşterul, un individ
în care alcoolul ţinea locul enzimelor şi era atât de terfelit în răutăţi că nu rnai
era în stare să creadă nici vorbele lui, un individ burtos în aparenţă dar, curios,
cu aspect de uscăciune, mirosind a sudoare, a tutun de mahorcă, a neaerisit,
mult mai mult decât unul care muncea într-adevăr, cu o mustaţă arsă ca la
scapeţi şi într-o parte, cu sprâncenele decolorate şi căzute în fire rare şi
albicioase peste ochii mici, promovat, ca în ciclul Comăneştenilor, vechil şi al
cărui scop în univers era de a ridica în Bolintinul natal câte o casă pentru
fiecare dintre cele trei fete ce le avea, başca una pentru el, cu mobila la zi şi cu
o dotă în numerar pentru fiecare fată, plus câte o maşină Dacia 1300 pentru
fiecare din gineri, fără să uităm că trebuia, la fiecare casă nouă, din vreme
aduse frigidere, maşini de cusut, covoare, servicii de tacâmuri, televizoare şi
radio şi toate acestea din prestări funerare… Când, trecând prin mâna acestui
contemporan, erai gata să te pregăteşti de sinucidere, disperat cum ajunseseşi,
lucrarea la locul tău de veci începea, în timp ce meşterul se foia pe lângă
lucrători scărpinându-se în cap când apăreai pe acolo, conotaţie semnificând în
limbajul constructorilor funerari că e o chestie dificilă, dom'le, la dumneata, îţi
spune din prima clipă meşterul, e o lucrare cum nu am mai întâlnit, nici nu
ştiu ce să fac, s-o iau sau să n-o iau…?
Cu o danie strecurată în buzunarul de la veston al meşterului, care nu
face nici un moft de data asta, nici măcar nu dă semn că i-ai umblat în
buzunare, lucrarea a pornit „într-adevăr; dar nu trebuie să speri de pe acum că
totul se va sfârşi cu bine; apăreau după un timp de lucru tehnicienii, care erau
mai elevaţi 1n metoda de a smulge bani şi pentru ei, ori meşterul venea beat,
fiind imposibil ca în aceste zile să discuţi cu el ceva, dacă ai fi avut de obiectat
că trebuie neapărat săpat mai adânc sau că trebuie izolare mai densă, iar
muncitorii care lucrau păreau şi ei în aceste zile că până la naşterea lor nu au
plutit în lichid amniotic ci în palincă, aşa că ajungeai să fii suspectat de
băcanul de la colţ de alcoolism din cauza cantităţii de palincă pe care o
achiziţionai zilnic pentru aceşti harnici şi entuziaşti oameni ai muncii, care
vorba lui Creangă, se apucau greu de treabă şi se lăsau uşor.
Ca din cer apărea, după un alt timp, post-calculul; ceea ce plătisei până
acum, ţi se explica, era ante-calculul; era o escrocherie patentată de lege,
pentru că cine a construit o mie de locuri de veci poate să spună şi în somn cât
o să coste o atare construcţie Mcă din start; de la clipele de vrajă ale ante-
calculului, te trezeai, uneori abia după şapte zile de lucru căznit şi lungit, că
trebuie să completezi douăzeci şi două de rubrici în cadrul post-calculului
schelele care nu apăruseră niciodată la faţa locului, suporţii de care nu era
nevoie, transportarea pă mântului săpat undeva, dar care nu fusese mutat nici
măcar cu un metru, completarea pământului lipsă, deş1 pământ escavat era
berechet chiar acolo la marginea gropii, prelate pentru ploaie deşi nu plouase
toată vara măcar un strop şi, în timp ce noile cifre se ridicau cu rapiditate într-
o piramidă înalta, săpatul în pământ mergea greu şi modestul edificiu abia se
contura… În timp ce tehnicienii ealculau pe planşe la marginea gropii,
lucrătorii săpau în tăcere mormântală, ca să fie adecvaţi cu momentul, iar
meşterul era o stană de piatră negrăitoare şi tăcerea era atât de înfricoşătoare
-in desfăşurarea post-calculului încât bănuiai că te aşteaptă un deznodământ
tragic, toţi participanţii, în afară de tine, jucau a nu ştiu câta oară această
finală de comedie pe costul proprietarului, care pricepea la urmă totul, dar nu
putea sehimba nimic…
După ce, în ultimul moment, pretextând că se omisese, se adăugau la
post-calcul şi atâtea suluri de carton asfaltat, încât ai fi putut acoperi nu un
cavou dar chiar şi un siloz cu ele, erai invitat să semnezi şi să treci după asta la
Centru', să achiţi şi post-calculul; dacă nu semnai sau articulai, îngăimător
măcar, un protest, ca la o baghetă nevăzută lucrarea se oprea, luerătorii lăsau
brusc lopeţile din mănă ca şi cum i-ar fi ars cozile lor, meşterul iva o figură de
rege Lear părăsit în fata dezastrelor, iar tehnicianul post-calcul îşi strângea
precipitat finele lui scule şi rula hârtia cerată-schiţă, în mişcări grăbite ca şi
cum era în pragu! Unei furtuni şi se grăbea să nu-l prindă cataclismul pe
drum, iar iarba lui Walt Whitman era lăsată să-şi facă treaba de unde se
oprise… Toamna venea, groapa se surpa, compoziţia de ciment vrac se
solidifica, ploile inundau lucrarea, Meşterul, ca un Peer Gynt, trecea în
evanescenţă. Tehnicianul se claustra într-un birou inaccesibil, lucrătorii
păreau obosiţi de moarte ori înghiţiţi de ceţurile zilelor care prevesteau iarna…
Clienta mea a rezistat eroic la toată această vitregie umană şi, fără să se
fi internat nici o singură zi la spitalul cu profil de psihiatrie, a stăruit In
realizarea lucrării; eu am rupt cu totul perechea de pantofi marca Guban, ale
căror tălpi le rupsesem cu ocazia contractării locului de veci şi astfel am ajuns,
dumneaei M. P. La a vedea conturată lucrarea, iar eu ia semnarea contractului
final, şi când îi ceream clientei mele să-mi spună cât a mai costat-o acest final
refuza, dar dădea din cap a jale şi puteai să interpretezi după fizionomia ei că a
mai costat-o, nu glumă!
Incă dacă s-ar fi terminat aici ar fi fost foarte bine, dar n-a fost să fie aşa!
Constnictia se ridicase, iată erau de acum aproape trei ani de când
începuse dar, dacă vă amintiţi rândurile mele de început, ea nu era
proprietatea juridică a celei ce o plătise, ci, după Regulamentul Cimitirelor, a
posesorului locului. Mergem, deci la Judecătorie şi cu asta un nou capitol de
cheltuieli se deschide şi formulăm o acţiune împotriva posesorului locului,
cerând să ni se recunoască calitatea noastră de constructor de bună credinţă al
cavoului ridicat locul său, cu acordul său prealabil, altfel zis că suntem
proprietarul cavoului şi avem dreptul să-l folosim; ergo, folosirea cavoului
înseamnă folosirea locului de veci; şi însemna să trecem cu bine şi pe sub
nasul Direcţiei Cimitirelor, cu acte de proprietate în mână; chemăm bineMteles,
ca să-i fie opozabilă sentinţa ce se va pronunţa, şi sus zisa Direcţie.
În timp ce ne judecarn apare însă o a treia persoană, care susţine că şi
dânsa este proprietara locului, alături de doamna M. P. Cu care noi ne judecam
şi pe care, singura, o cunoşteam ca proprietara locului, iar această tertă
persoană apare însoţită de un avocat dintr-o bucată, ca să nu spun altfel,
noduros, imposihil de a sta de vorbă cu el, care blochează toate tentativele
noastre de a ajunge şi cu terta persoană la înţelegere, de a plăti, practic, acestei
terţe persoane pretenţiile sale. Astfel că a trebuit să alegem ca] ea de a nu
recunoaşte pe această terţă persoană ca o coproprietară a locului respectiv, cu
scopul de a o elimina din cursă prin contestarea drepturitor ei, ca să o silim,
spre acest sfârşit, să tranzacţioneze şi să se retragă, şi curn terţa persoană
neglijase ani de-a randul de a se de rilor sale asupra acestui loc de vecip,
înregistrarea dreptu cât pe ce reuşim a o elirnina juridic pentru nu putea s'
prezinte un titiu vaa ii, că ea aseuen: lbil după n vgoare astfel aţ prirneşte banii
de la noi cele din urmă şi ne lasă 1n asta a insernnat un an şi jumătate de
proces cu cheltuieide corespunzătoare, adun: indu-se cu totul peste patru ani
de ţuptă pentru un cavou şi un loc de veci
După ce am terrninat, n-am mai avut multă vreme veste de la clienta
mea, semn totul mergea bine, dar am auzit mai târziu a avut dificultáţi chiar cu
proprietara terenului, la a cărei discreţie era de fapt, şi cá aceasta lăsase la
moartea sa testarnent în care locul de veci era lăsat altei persoane şi nu cum se
Înţeleseseră şi pentru care testatoarea primise anterior preţul locului de veci de
la clienta mea. Trebuit deci ca M. P.
Să se împace, adică plătească şi noului beneficiar, astfel a costat-o pánă
la urmă înzecit un teren, care în mod firesc şi în orice parte a lumii, ar avut un
preţ al său bine stabilit; oriunde, dar nu la noi, unde intervenţia brutală. A
Regulamen tului Cimitirelor şi Crematoriului Uman, aplicat de nu mai puţin
nefasta Direcţie sus amintită, a făcut să se prelungeasd.
Ia aproape cinci ani o tranzacţie şi coste înzecit un teren de veci, probabil
pentru ca cetăţeanui nu-şi mai vadă. Capul de preocupări, nu fie ocupat dosţ
cinci săptămâni, cum era nonnal, sad nu-i mai fie gândul şi la probleme de
principiu, şi cheltuiască cughiotura.
Sătulăpănă la urmă de atâtea şi atâtea, de acestea şi de altele pe care nu
i ie mai ştiu, clienta mea, după câte am aflat, nu s-a folosit totuşi de locul şi
cavoui obţinut cu atâta cheltuială şi nervi, ci a abandonat terenui şi construcţia
în braţele primitoare ale statului şi, la chemarea unei rude de acolo, a emigrat
cu familia în Canada, iar pentru acest cadou făcut statului nostru, n-a primit
desigur altă recompensă decât uitarea
Mai departe, uneori te loveşti de funcţionarul fricos, sau atran bP'
plictisit, sau abrutizat şi devenit insensibil! A munca
I 74 cu pubticul, din cauza milioanelor de solicitanţi cu care a stat de
vorbă de ia ghişeul său în lunga sa carieră de funcţionar; sau te loveşti de unut
abuziv, sau te afâi în fata unui refuz nemotivat. Pentru a ajunge aici, avocatul a
alergat deseori întreaga zi şi a stat poate ore în şir anticarneră, aşteptând o
audienţă. El nu cere nimic pentru sine, umblă pentru cei care rtu reuşesc să
învingă barierele dintotdeauna ale birocraţiei. Serie de probleme se dezumflă
pârtă seara, altde se vădesc a fi cumplit de complexe, încurcate şi unele
evanescente. Banii cheltuiţi, drumurite bătute, orele. Pierdute, mesele sărite
sau mult întârziate sunt agoniseala avocatului dintr-o asemenea zi, cânct el,
ăntorcându-se spre casă, jură că nu se va mai mişca nici un pas de-acum
înainte în urmărirea unor himere, jurărnânt pe care-! Va respecta până a doua
zi, când se va trezi cu un gust de fum şi de cenuşă în gură.
Un alt aspect al feţei nevăzute a avocaturii sunt orele de consultaţii de la
birou, de acasă.
După ce, aşadar, avocatut s-a sculat la ora cirici-şase dimineaţa, odat'ă
cu vecinul său de apartament care merge ia uzină, pentru că în jurul orei 6
dimineaţa telefonul avocatului începe să sune şi la ora 7,30 dimincata trebuie
să fie în Palatul Justiţiei, spre a vedea într-o ultimă privire dosarele din ziva
respectiv'ă, ritual cotidian obligatoriu care te fereşte de surprize şi câteodată
chiar de pierderea intempestivă a procesului din cauză că ai ignorat o ultimă
piesă din dosar strecurată acolo cu abiHtate de partea adversă, aşadar, după ce
avocatul a ajuns la Palatuf Justiţiei şi a epuizat intalnirite pe care Ie avea, a
susţinut sau amânat procesele ce ie avea pe agenda zilei, a studiat câteva
dosare, a scos câteva copii legalizate de pe acte şi hotărâri, a mai scos vreo
două certificate, a dictat o oră la dactilografă, a citit o oră în biblioteca
Cotegiului ca să se pună la curent cu problema pe care o va aborda în cursul
unui proces de a doua zi, după ce, în fine, a examinat iistele de ordine a
proceselor de a doua zi la toate instanţele de mâine (chiar dacă unele nu sunt
în Palat), considerând că a avut totuşi o zi mai uşoară, în jurul orei 14 în cazul
cel mai hun, dacă nu are procese de susţinut şi la completele de după-amiază
(caz în care ajunge acasă abia în jurul orei 19 şi ia masa de prânz Ia o oră care
nu este niciodată aceeaşi cu cea de ieri), ajunge acasă şi se opreşte şi el din
mişcare o jumătate de oră, murind, cum spune poetul, o jumătate de oră
pentru toată lumea… Jumătate de oră în care chemările telefonice nu
contenesc (este uimitor cum marele publie crede că avocatul stă de strajă, vesel
şi neobosit, Iângă telefon, fără vreo nevoie cât de cât omenească de odihnă de la
6 dimineaţa la 11 din noapte J). Cei ai casei sunt mobilizaţi să răspundă ei
pentru avocat cu motivări diverse că avocatul însuşi nu va putea să răspundă
decât peste o jumătate de oră, până când ei înşişi, iritaţi de această sarcină, al
somează pe avocat să se pună în poziţie verticală şi să răspundă dumnealui
personal la telefon justiţiabilului român, care are o concepţie foarte bună
despre rezistenta fizică a avocatului sau îl crede construit din rocă. Aveam
clienţi care mă chemau la telefon la 6 dimineaţa, la ora 14, la ora 16, la ora 18
şi aşa până la 2 noaptea şi am avut clienţi şi mat curioşi, care tnă chemau la
telefon la 5 dimineaţa în vederea procesului din ziva respectivă şi ca să-mi mai
amintească, spuneau ei, ceva ce au uitat şi apoi spre a se lămuri asupra unor
împrejurări din timpul dezbaterilor, chiar dacă participaseră personal la proces
şi, cu atât mai vârtos dacă nu luaseră parte la proces în ziva respectivă, mă
chemau din nou la ore târzii seara spre a afla data amânării sau pronunţarea
în cauză, declarându-mi că aşa sunt ei, „curioşi”. Interdicţia aflată pe placa de
metal de pe uşa locuinţei mele, cu privire la orele când primesc (şi deci şi la
orele când nu primesc) – primeam zilnic între orele 5 şi 8 după-amiaza – era
desuetă, pentru că, parafrazând o butadă din timpul războiului, care se referea
la lucruri mai grave, justiţiabilii apăsau mai întâi pe butonul soneriei şi apoi,
aşteptând să li se deschidă şi ca să treacă vremea dacă întârziam câteva
secunde, citeau cele scrise pe plăcuţa respectivă, în cazul când citeau sau în
cazul când ştiau să citească şi se osteneau cu lectura aceasta. Fără să
I mai spun că orele mele de primire, şi deci şi de telefonat, erau înscrise
şi pe cărţile mele de vizită şi că 1e repetam verbal tuturor clienţilor noi, treabă
zadarnică de altfel, cum mi-am dat seama până la urmă, după ce am văzut că
toţi colegii mei, aflaţi în aceeaşi situaţie, se consolaseră sau se resemnaseră să
accepte situaţia de a primi clientul la ce oră găsea el de cuţiintă să vie. Am
ajuns astfel să primesc clienţi şi la 5 dimineaţa, mai ales pentru cazurite când
aceştia veneau din provincie, sau pentru cazurile când surveneau arestări
intempestive în procesele pe care le aveam în curs, sau în cazuri de
angajamente noi cu arestaţi şi cu termene fixate apropiat de judeeare, fără să
mai vorbesc de cazurile cu adevărat urgente când clienţii se infiltrau acasă la
mine de la ora 13, înainte deci de a veni eu acasă şi stăteau până ajungeam eu
acasă, sau în cazurile cu adevărat necesare când convoci clientul în vederea
efectuării unei lucrări imperioase şi eu tennen fatal a doua zi.
Toate acestea erau legate de o permanentă tulburare a vieţii celor cu care
avocatui locuieşte, soţie, copii, alti membri de familie, pentru că soneria sună
pentru toată lumea. Avocatul are biroul acasă, în condiţiile secoiuiui XX în
România în care am profesat eu, şi este de presupus că are şi familie şi copii.
Soneria suna pentru toţi, curn am spus şi petentului trebuia să i se deschidă
de îndată, prin unnare locuinţa trebuia să fie întotdeauna pusă la punct,
curată în primui rând şi cu aspect, dacă se poate, de un plus de bună stare,
pentru că cel care intra în casă îl judeca pe viitorul său avocat în primul rând
din acest punct de vedere, ai ponderii sale sociale. Bucătăria deschisă şi
mirosurile culinare sunt de nedorit la orete de consultaţie, rnesele trebuie să fie
strânse până ia ultimul pahar. Praful – şters zilnic şi pretutindeni. Din nevoia
imperioasă a primirilor, luminile, urmează să ardă permanent în cele trei
încăperi ale locuinţei afectate acestui scop, ca biroul, sala de aşteptare;
vestibulul… Un prim aspect după cum vedeţi, a costisitoarei regii a profesiei de
avocat pledant, începe să se contureze… Cineva din familie trebuie, în
continuare, după ce avocatul a intrat în consultaţie, să deschidă uşa celor care
continuă să vină şi să-i conducă pe cei care au terminat şi pleacă. În timpul
acesta, pentru că şi avocatul este, ca oricare cetăţean al ţării noastre, posesor
21 unei locuinţe normate ca spaţiu şi nu are mai mult ca aiţii, într-o cameră
alăturată un copil îşi face lecţiile sau unul student memorează de zor date
tehnice din groasele sale tratate universitare şi – şi la unul şi la celălalt –
fluenţa studiului este tulburată de atmosfera din casă în timpul orelor de
consultaţii. Am lăsat într-adins să vorbesc despre poziţia soţiei de avocat şi de
rolul ei într-o casă de avocat.
Soţia avocatului va fl – volens-nolens – la curent cu toate problemele
profesionale, afară, bineînţeles, de cele de natură secretă sau care privesc
securitatea statului şi celc de natură intimă ale celor ce le mărturisesc la
consultaţii, şi astfel ea va avea o preocupare în plus peste rolul casnic ce îl are
şi peste propria sa profesie. Va trebui să ştie care este situaţia lui – să zicem –
Ionescu, ca să-i poată da relaţii de urgenţă la telefon când va fi nevoie în lipsa
soţului său şi va trebui să asculte cu răbdare toată povestea unui client care
aşteaptă să vină avocatul de ore în şir în sala de aşteptare, cu atât mai mult cu
cât acest client este o femeie şi care, astfel, a blocat camera de aşteptare pentru
toţi ceilalţi ai casei şi pe gospodină din propriile ei treburi; vă trehui să
răspundă politicos şi chiar cu un plus de bunăvoinţă, pe un ton normal, având
în vedere că are de-a faee în majoritate cu oameni necăjiţi. Va trebui să renunţe
în ultimul sfert de oră la biletul de cinema sau teatru pentru că în chiar
momentul plecării de acasă – şi avocatul încă nu sosise acasă nici până la ora
de seară a spectacolului – a venit un om necăjit din provincie să apeleze la
avocat pentru că a fost arestată soţia sa pentru provocare de avort, sau în cazul
cel mai bun, dacă uneori nu vrea să renunţe la spectacol pentru că soţul avocat
i-a telefonat în ultimul minut că mai are de audiat martori şi nu mai poate veni,
va trebui să meargă cu o prietenă, dacă nu vrea să se „întoarcă din drum, (soţia
mea îmi răspundea, atunci când îi ofeream această şansă de a nu pierde totuşi
spectacoltd, că nu s-a măritat cu prietena sa, ceea ce, trebuie să recunosc, era
un răspuns judicios). Va trebui să se emoţioneze cu o tânără mamă care a venit
la avocat şi-I aşteaptă pentru introducerea unei acţiuni de recunoaştere a
paternităţii împotriva unui ingrat, care acum refuză să-şi recu noască copilul,
uitând de jurămintele cc i le-a făcut tinerei sale prietene şi va trebui să se
emoţioneze pentru astfel de cazuri de câteva ori pe săptămână. Poate va plânge
chiar cu adevărat, cu văduva care a fost lăsată cu cinci copii minori în urma
unui accident auto în care i-a fost ucis soţul. Va trebui să ţină minte numele şi
fizionomia multor chenţi pentru că nu-i va fi permis să dea dovadă de uitare
când cineva dintre aceşti clienţi o salută pe stradă; soţiei nu-i va fi permis să-l
întrebe pe cel ce o întreabă ceva în legătură cu problemele sale, deşi chiar soţul
ei are acest drept de uitare din când în când, situaţie din care el însuşi ştie să
se salveze cu o giumă şi să scape astfel de reproşul acestuia. Şi, oricum, lui nu
i se mai cer înduioşare sau lacrimi, pentru că izvorul lacrimilor sale a secat de
mult în oceanui de drame şi cazuistică ce se revarsă în profesia sa.
Comportarea unei soţii de avocat constituie o pondere însem nată în
cariera soţului său, iar seriozitatea soţiei de avocat, semnele vădite ale unei
gospodării în care se vede în toate mâna soţiei, existenta copiilor – dacă este
cazul – şi a unei voci binevoitoare la telefon, nu sunt lucruri nesemnificative
faţă de clientela soţului, şi mai ales de clientela feminină. În fine, soţia
avocatului trebuie să ştie să asculte mai mult şi să vorbească nu mai mult
decât este strict necesar, chiar cu despre procesele soţului său, singurul care
are acest drept legalmente. Asemeni soţiei Cezarului, în toate împreju rările de
natură morală nu trebuie nici măcar bănuită, cu toate că locuinţa avocatului
va trebui să fie, la propriu şi la figurat, o casă deschisă. Uşi încuiate, voci
şbptite în spatele acestor uşi, un ton răstit care se aude din altă cameră;
apariţia unor figuri încruntate şi al unor membri ai familiei în neorânduială,
care ies dintr-o cameră şi intră în alta, trântind uşile după ei, toate acestea nu
sunt de dorit. Avocatul, sfătuitor al oamenilor ce-l solicită în probleme gingaşe
de neînţelegeri de familie, trebuie el însuşi să aibă o viaţă familială corectă
pentru a avea ponderea consitiilor sale.
Regia pentru curăţenia casei este un alt aspect al cheltuielilor pe care le
are un birou de avocat.
 Imaginaţi-vă o locuinţă individuală sau un apartament în care intră zilnic
cinci-zece persoane sau chiar mai multe, fiecare dintre acestea cu statutul său
de curăţenie şi eventual cu boala sa, iar între aceştia şi un procent anume de
oameni certaţi cu respectul propriei lor persoanc şi cu săpunul, sau pur şi
simplu ţigani care au abolit săpunul, ţigani ziătari, care vin, aşteaptă în sala ce
le este rezervată şi pătrund apoi în biroul de consultaţii; care revin a doua zi să
aducă date noi ale cauzei care-i preocupă sau vin pe neaşteptate cu o întrebare
pe care au uitat să o pună avocatului. Sunt uzi de ploaie şi de ninsoare; sunt
plini de praf şi transpiraţi. Ghetele lor greoaie sunt pline de noroi. Nu se poate
face selecţia clienţilor după îmbrăcămintea pe care o poartă sau după starea lor
de curăţenie sau de sănătate, pentru că un client, cum se ştie, aduce pe altul,
iar potrivit moraliştilor francezi, avocatura este o moară care ma cină pe toată
lumea (şi macină pentru toată lumea la fel de bună făină). În câteva ore,
vestibulul şi sala de aşteptate, ca şi biroul bineÎnţeles, nu mai seamănă cu ceea
ce au fost numai o oră mai înainte şi toate de pe jos sunt luate în picioare.
După încheierea orelor de consultaţie, „paşii” aşezaţi pentru protecţia
pardoselii, a covoarelor, a mochetei sau de-a dreptul a parchetului sau podelei,
sunt strânşi prin rulare şi daţi de-a dreptul la spălat. Oricum trebuie făcută
curăţenie a doua zi. Biroul, mai ales, trebuie aerisit ore îndelungi, indiferent de
clima de afară. O aud pe soţia mea după terminarea consultaţilor, în timp ce
face toate acestea, mormăind: „asta nu mai e casă, e prăvălie!” O vreme, la
început, am tolerat să se fumeze în camera de aşteptare şi în birou de către
clienţi, din cauză că timpul de aşteptare sau de convorbiri se prelungea uneori
foarte mult şi cu toate că în familia mea nu fumea. Ză nimeni, iar eu am oroare
de fumul de tutun. Dar după câţiva ani am interzis cu strietete fumatul, pentru
că întreaga casă ajunsese să miroasă după o jumătate de zi de primiri ca o
ceainăric dintr-un port la Mediterana, iar mai târziu am pus la dispoziţia
clienţilor şi papuci, ca la muzeu, pentru a-i puc, e peste Încălţămintea ce o
purtau spre a evita murdăria de afară, dar aerul propriu ce 11 însoţea pe
fiecare client în casa mea nu aveam cum să-l interzic.
Veţi spune, desigur, că nu mă obliga nimeni să primesc în casă ţigani
zlătari şi am să vă răspund că spre? Mele profesiei mele am renunţat şi la
această categorie de clienţi, învins de vicisitudinile ÎMbrăcăminţii şi curăţeniei
lor, dar aceasta nu este o posibilitate la îndemâna celor ce îşi construiesc o
clientelă şi nici nu este firesc, fără să adaug că nu este nici recomandabil, să
faci o selecţie în rândul clienţilor, mai ales că tocmai categoriile mai neajutorate
de oameni, din straturile mai confuze socialmente ale populaţiei, au nevoie de
un îndrumător juridic. Veţi spune apoi, desigur, că nu mă obliga nimeni să
primesc acasă şi că asemenea primiri se pot face la Palatul Justiţiei sau la
colectivele de avocaţi, unde acestea îşi au sediile şi unde, după lege, avocaţii
trebuie să-şi primească clienţii şi să dea consultaţii. Obiecţia este în parte
fondată şi aplicabilă acolo unde numărul de avocaţi este cât numărul degetelor
de la o mănă şi de aceea vă răspund că este o observaţie funcţionărească. În
Palatul Justiţiei, pe fondul de forfotă şi de rumoare permanentă, nu poţi.
Spune, ca profesionist, că ai fost în stare să abordezi o problemă complexă, şi
încă într-un sfert de ceas. Colegii care au procedat astfel erau curiozităţi
profesionale în timpul practicii mele: unul dădea consultaţii numai în Palatul
Justiţiei şi anume la un punct fix, lângă un calorifer, de unde i se trăgea şi
numele, pentru că oricine căuta în Palat întreba de avocatul… Calorifer, iar un
altul care dădea întotdeauna consultaţii lângă maşina unei dactilografe, şi-a
pierdut numele propriu şi s-a ales cu numele, cu care întrebau clienţii de el,
avocatul… Fifi aşa cum se numea preopinenta dactilografă. În ce priveşte
sediile colectivelor de avocaţi, arăt că s-a stabilit pe hârtie, în 1950, la
colectivizarea avocaturii ţara noastră, ca avocaţii să primească şi să consulte
numai la sediul acestor birouri, interzicându-se, chiar, expunerea unor firme
individuale la locuinţele avocaţilor şi înţelegându-se clar prin aceasta
interdicţia de a avea birou în altă parte decât la colectivul de avocaţi şi adaug
că s-au interzis şi cărţile de vizită a: c avocaţilor (toate celelalte categorii de
cetăţeni din ţară aveau dreptul la o carte de vizită, numai avocaţii nu aveau
acest drept şi colegii care au îndrăznit a neglija această dispoziţie, comică la
zilele ei, au fost trimişi în cercetare disciplinară în acele zile!), dar nu a fost cu
putinţă puterea în practică a acestei pentru că avocaţii erau câteva sute în
Capitală, de exemplu, dar regula era aceeaşi pentru întreaga ţară şi sălile
sediului colectivelor de avocaţi erau două sau trei; a doua piedică era că orele
de consultaţii, chipurile obligatorii, la sediul colectivelor de avocaţi, erau cele de
funcţionare a colectivelor înşişi, adică orele de birou, care nu coincideau însă
cu orele libere ale clienţilor, aceştia neputând lipsi mereu de la locul de muncă,
pentru a da satisfacţii unor ordine chioare, şi venind aşa cum ştiau de demult,
seara, la avocat acasă.
O cheituială importantă a regiei legate de profesia de avocat este – în
afară de curăţenia locuinţei – şi aceea legată de căldură şi lumină, deloc de
neglijat. În tot cartierul în care locuiesc, nici un geam nu mai era luminat după
miezul nopţii, decât la mine. Pe trei-patru străzi, cât aveam putinţa să observ
de la mine, nu mai era o fereastră unde cineva să tină lumina aprinsă, ca să zic
aşa, în interes profesional. Să nu mint: şi după ce se stingea lumina la mine, la
fereastra profesorului dr. Eugen Zitti, cu care eram vecin de o stradă, mai ardea
lumina un timp, pentru că marele profesor de chirurgie toracică studia Incă şi
după cumpăna
Cum am spus, orele de consultaţie de după-amiază durau. Sosea ora de
cină şi trecea. Familia mea mă aştepta cu cina pregătită un timp, apoi se
aşezau şi luau masa fără mine, după ce mă Înştiinţaseră de câteva ori că sunt
gata de cină. Soţia mea mai aştepta un timp şi după aceea, apoi renunţa şi
pleca la culcare. Spectacolul la televizor se terminase de rnult. Ajungeam şi eu,
târziu, la cină şi când terminam şi mă îndreptam spre dormitor, ai mei
dormeau cu toţii adânc în liniştea ce domnea, în fine, în întreaga casă, iar eu
călcam fantomatic, neliniştit, Încărcat de greutatea întrebărilor pe care Ie
ridicaseră diseuţide din timpui consultatidor şi de perspectiva unei zile
complexe, de un orizont i'neărcat de piedici, de necazurile altora. Adormeam
asaltat de gânduri; şi nu rareori mă trezeam imediat după ce adormisem,
pentru că trebuia să mai notez ceva, să scot din bibliotecă un volum ca să nu-l
uit, pentru procesul de rnaine, sau să completez o frază în schiţa pledoariel de
a doua zi.
 Tot din faţa nevăzută a avocaturii face parte şi prejudecata că, din
moment ce un avocat are o atât de „întinsă activitate, atât de multă treabă,
insearnnă că el are şi un venit corespunzător muncii sale. Am să mă opresc,
mai departe, cu amănunte asupra onorariului avocatutui pledant, dar nu vreau
să răspund, un minut mai devreme, la această prejudecată şi n-am să încep în
acest scop a mă aşeza la uşa templului şi a-mi clama, ca fariseii, lipsa de
venituri, dar de aici şi până la venirurile avocaţilor pe marginea cărora se
încropesc fabule, este o cale lungă.
Mai întâi, mulţi dintre acei care vin la consultaţie doresc lucruri pe care
legea nu le permite, sau nu există text pe care să-ţi poţi întemeia cererea,
avocatul fiind obişnuit, încă din primele zile de practică, să menţioneze, la orice
cerere, terneiul de lege pe care se sprijină, iar un răspuns dat negativ, chiar
după o oră de consuitaţie, unui client pe care în deconsiliezi sau îl dezamăgeşti,
nu ţi se plăteşte în 99% din cazuri, clientul autohton având optica lui, în sensul
că. Te „asociază” la afacerea Iui şi, dacă el câştigă, câştigi şi tu, dacă nu, nu…
Durnneavoastră personal aţi plătit vreodată când aţi fost la avocat şi v-a
răspuns că nu vă poate servi, sau aţi auzit vreodată că cineva a aruncat bani
mulţi pentru un aviz negativ?
Jumătate din numărul de consultaţii ale unei zile se elimină de obicei din
imposibilitatea subliniată mai sus şi, la rândul lor, jumătate din cei ce s-au
eliminat din aceste motive din rândul prezumtivilor clienţi, preferă, din
mitomanie, dintr-o generozitate fără corespondent real, din laudă. Din educaţie
neterminată, să spună că au plătit şi unii chiar fabulos, dar de aici şi până la
un câştig fabulos al avocatului, este, cum ain spus, o cale lungă. Nu mai adaug
la aceşti lăudăroşi (cei pe care avocatul i-a expediat în mod politicos, dar ferm,
din biroul său, în câteva minute după ce au intrat, pentru că au cerut ca acesta
să le rezolve o problemă pe alte căi decât cele legale, care pleacă evident
supăraţi şi nu au nimic împotrivă de a adăuga şi ei, la veniturile „fabuloase” ale
avocatului, fabulele lor proprii), pe individul având, din capul locului, o
psihologie de infractor potenţial într-un grad mai mic sau mai mare, care, dacă
se va încurca în iţele lui, vei avea ghinionul să fii ascultat în tirnpul anchetei,
chiar dacă a intrat în biroul tău numai pentru un minut, pe motivul că l-ai
sfătuit într-un sens sau altul. Primeşte un avocat cu experienţă şi cu intuiţie
formată ceva de la un asemenea individ, îşi sacrifică el profesia sa, anii săi de
muncă, firma sa în sensul ei moral, liniştea sa şi a familiei sale, atâta câtă este
într-o casă de avocat? Dumneavoastră personal aţi primi? De ce
dumneavoastră nu vorbiţi de veniturile fabuloase ale altor categorii sociale?
Vine acum rândul celor necăjiţi, al femeilor bătute şi izgonite în stradă de
un soţ alcoolic, a! Celor cărora un şofer beat le-a ucis copilul care se juca în
stradă, al celor ce fiind plecaţi în concediu li s-a spart casa şi au rămas fără
haine pe ei, al fetei minore care a fost violată de derbedei în timp ce se întorcea
de la şcoală traversând un parc şi aşa mai departe. Aţi refuza primiţi la
consultaţie pentru că nu pot plăti „fabulos”, şi cam ce plăţi credeţi că pot face
aceşti amărâţi, jerpeliţi, necăjiţi? Niciunul dintre aceştia, pot să vă spun cu
fermitate, nu vine, spre deosebire de cei avuţi, la avocat ca să-i ceară vreun
serviciu gratuit, sau poate în cazuri mai rare, pentru că ei înşişi înţeleg
valoarea unei munci şi înţeleg că această muncă, de orice fel, trebuie plătită,
unica avere fiind forţa lor de muncă. Nu vă cer să compătimiţi pe avocat în
situaţia aceasta, nu, desigur, dar vă cer un gând cinstit: fiecare zi a avocatului
poate fi însoţită de o neşansă sau de mai multe şi atunci de ce blamaţi pe
avocat şi 1n schimb îl respectaţi sau vă temeţi de cel care, având aceeaşi
pregătire academică, la fel ca avocatul încasează neschimbat preţul muncii lor
zilnice, fără efortul deosebit al unui avocat, ba stând chiar la loc cald şi la
adăpost? Cine din aceştia doi merită mai degrabă să fie mai puţin criticat? El?
Eu? E1, cet asigurat sub cortul certitudinii? Eu, cel dc sub zodia norocului? '
Am neîncetat, în schimb, cheltuieli zilnice şi certe. Cheltuiesc cu
transportul, cu rechizitele, cu panglica pentru maşina de scris pe care o schimb
des, consum zeci de plicuri şi timbre pe săptămână şi câteodată pe zi, sute de
coli de hârtie pe săptămână, dosare, cărţi de vizită şi toate acestea ajung
câteodată să egaleze Mcasările mele din ziva respectivă. Plătesc impozit, plătesc
diverse cotizaţii, deşi nu pot fi sindicalist, am cheltuieli serioase cu cărţile care
îmi sunt absolut necesare practicii mele, sunt abonat la revistele de
specialitate, am nevoie din când în când de publicaţii străine ca să cunosc
regimul succesiunilor de peste hotare pentru speţele ce le am cu privire la
succesiunea românilor în străinătate sau a străinilor în România, sunt abonat
la reviste şi ziare, ca şi dumneavoastră. Sunt abonat la Buletinul Oficial, fără
de care aş fi ca un om căruia îi lipseşte aerul, în practica mea curentă,
Îmbrăcămintea mea este supusă unor uzuri zilnice accentuate din cauza
drumurilor mele prin tot locul, lucrurilc din casă au şi ele un termen de limită,
grăbit de faptul că locuinţa mea va sta mcreu la dispoziţie. Cămil Petrescu
spune, prin gura eroului său din „Prima noapte de dragoste, aoapte de război”
că partenera sa l-a învăţat că un bărbat decent nu poate folosi decât de două
ori aceeaşi cămaşă: pe mine m-a Învăţat profesia de avocat că nu o poţi folosi
decât o singură dată, iar în cursul unei zile de vară schimb cămaşa de două ori
pe zi din cauza alergăturii, când transpiri abundent şi îţi este cu neputinţă să
te prezinţi în acest mod la şedinţa de după masă, când iarăşi, după ce ai
transpirat din nou, te usuci din rners până ajungi acasă, şi e imperios să mă
schimb din nou. Aduc aminte că lonel Teodoreanu venea de acasă cu întreaga
lui zestre de batiste pe care o avea, în geantă, pentru că folosea câteva zeci în
cursul unui singur proces când prindea aripi şi începea să se desfăşoare…
Aşadar, alte şi ale cheltuieli.
Cunosc că două profesii le asemănaţi dumneavoastră cu sacerdotul:
profesia de medic şi aceea de avocat, aceştia doi fiind, în imagnaţia
dumneavoastră, oameni care s-au deeis, alegându-şi această profesie, să se
jertfeaseă pe altarul urnanitătii şi înţelegeţi, se pare, să îi trataţi sub aeest
unghi de sacrificiu potenţial al lor. Trebuie să vă spun însă că de pe postul lui
de mucenic, cum vreţi să fie, atât medicul cât şi avocatul aduc contribuţie
concretă statului, adică statul îşi ia partea sa, sofisticat, dar îşi ia, din munca
avocatului şi a medicului, dar nu-I plăteşte pe post de mucenic, nu îl cuprinde
în avantajele asigurărilor pentru sindicalişti, iar pensia ce o va primi se
constituie din sumele pe care el le-a depus, lună de lună, în cursul activităţii
lui profesiona1e; şi atât. Un muncitor se poate adresa justiţiei dacă directorul
uzinei unde el lucrează îl nedreptăţeşte, dar un avocat nu se poate plânge de
impactul lui eu birocraţia, de refuzul unui funcţionar de a rezolva lucrarea într-
un termen legal sau cel puţin rezonabil, de a fi primit într-o audienţă eventual,
de programul său prelungit până noaptea târziu (i se va răspunde întotdeauna
„nu ţi-ai ales această meserie, de ce te plângi?” – deşi şi sudorul şi-a ales
meseria şi nu i-a impus-o cineva). O judecătoare, chipurile ca să apere pe un
avocat de injuriile pe care i le aducea partea adversă într-o şedinţă de judecată,
se adresează acesteia cu cuvintele: nu înţelegi, domnul avocat e plătit pentru
asta!… Dar şi judecătoarea în cauză era plătită pentru ceea ce făcea şi mai aies
pentru ceea ce spunea). Avocatul nu se poate plânge dacă un judecător căruia
abia i-a mijit mustaţa îl apostrofează necorespunzător, deşi avocatul are o
juinătate de secol de practică, iar judecătorul are numai o lună… Nici nu-I va
reclama pe judecător la Minister, vă asigur, pentru că am văzut, din practica
mea, că judecăterul M. P., de o duritate vecină cu prostia solemnă, care avea la
activul lui sute de reclamaţii făcute împotriva lui de avocaţii molestaţi de el, era
mereu avansat, probabil în raport cu numărtil mereu crescând de reclamaţii ce
se înregistrau pe seama lui la Minister şi tot aşa ce îl priveşte pe V. M., care a
fost făcut conducător de unitate de justiţie, a fost decorat; altul, ca I. M., a fost
avansat şi iar avansat, deşi era vădit decompensat… Situaţii care nu
caracterizau, hotărât, disciplina masei judecătorilor şi procurorilor, munca ior
profundă şi grea, de mare uzură intelectuală, moralitatea lor şi competenţa lor,
cinstea de mare adâncime a minţilor lor, dar Într-o jumătate de secol de justiţie
sunt suficiente câteva pilde rele, ca să infesteze o întreagă epocă de activitate a
justiţiei, pentru că prin acestea au fost implicit toleratc nelegalitatea şi abuzul,
fapte care nu pot fi uitate de cel puţin două generaţii din familia celor lezaţi de
aceşti judecători şi măcar de două generaţii de avocaţi practicieni în Palatul
Justiţiei.
După drumurile utile, după altele inutile, de azi, după alergarea mea
după himere, după fantomele zilei, după consumarea orelor de consultaţii,
începe o altă muncă pentru avocat, poate cea mai interesantă dintre. Toate
pentru profesionistul practician, studierea dosarelor pe care le are a doua zi.
Dosarele trebuiesc citite cu creionul In mână. Citaţiile sele trebuiesc
citite, ca să vă spun exact, ca un text de filosofie. Scoţi textele de doctrină,
tratatele legate de subiectele de mâine, tragi de la locul lor cu] egerile de
hotărâri, de „precedente” cum se spune în alte ţări, care urmează să te ajute să
convingi pe judecător la soluţia pe care o soliciţi pentru clientul tău. După
astea vin orele de scris la maşină. Câte drumuri pe autostradă fac eu pe zi cu
panglica mea de la maşina de scris şi de câte ori mă întorc de unde am plecat,
1nsotind-o? Cât drum am străbătut cu ea de când fac avocatura, câte cuvinte,
câte texte lungi, câte convoaie de rugăminţi şi memorii în scopu] respectării şi
aplicării legii? La care stea din Galaxia noastră am ajuns înălţând panglică de
panglică, cuvânt de cuvânt, text de text, la care stea strălucind singuratică pe
cer printre alte stele, îndepărtată, solitară, ajung acum, în noaptca în care
lucrez la maşina mea de scris? De câte ori am parcurs cu panglica mea de scris
şi am înfăşurat Ecuatorul şi de câte ori am înconjurat Pământul?
 După aceea încep să Învăţ. În fiecare zi 1nvăt. Un client mă întreabă la
consultaţii – pentru că se plângea că a fost otrăvit cu mercur de o cumnată,
punându-i-se în mâncare oxidu] care este intoxicaţia cu mercur, ştiţi? Ce
procent trebuie să apară în sânge ca să se considere intoxicaţie? De unde să
ştiu? Îmi notez problema şi după consultaţie caut tratatul de toxicologie al
profesorului Ioanid în biblioteca mea şi aflu că intoxicaţia se socoteşte la 5-7
micrograme la %. Dar trebuie să citesc întreg capitolul pentru a-mi apropria
probiema de natură să o expun, la rândul meu, la instanţă de judecată şi
eventual fără să apelez prea inult la citate.
Ce trcbuie să ştie un avocat?
Ce trebuie să mai ştiu: vine la mine un client acuzat că a furat un cal. Nu
l-am furat, zice, i-am luat de la om în târg, dar n-am acte. Azi Mvătăm deci
despre actele cailor şi a doua zi parcurg toate actele normative privind actele
cailor şi aflu, apelând şi la istoria dreptului românesc – după cum când am
redactat prima oară un interogatoriu maestrul mi-a recomandat să citesc mai
întâi literatura în legătură cu interogatoriul, care descinde din dreptul canonic,
din timpul inchiziţiei şi cum s-a metamorfozat până azi – şi aflu lucruri de-a
dreptul senz. Ationale, care mă mută cu gândul la tâlharii de cai, la Pădurea
Vlăsiei, la haiduci…
Ce trebuie să mai ştiu?
Zi – atunci mi-am pus din nou această întrebare – vine un client, care
fusese tritriş în judecată pentru că nu făcuse arături legale. Care sunt arăturile
legale, l-am întrebat? Cum nu ştiţi? Mi-a ripostat. Ca avocat trebuie să ştiţi! Nu
ştiam, nici nu aveam de unde să ştiu, n-am avut niciodată, dar a doua zi am
început să alerg după un maldăr de monitoarc oficiale (pentru că acuzarea nu
arătase în actul său de acuzare pe ce text se întemeiază) ca să pot afla până la
urmă că arăturile legale sunt cele de 17 cM. Adâncime. Dar cu ocazia asta am
învăţat şi despre calităţile seminţelor, despre soiuri, despre hibrizi şi altele. Mi-
au trebuit cel puţin două zile de studiu pentru cele zece minute de pledoarie
care mi-au fost acordate în apărarea omului meu şi aceste zile de studiu le-am
dat, ca să spun aşa, de la mine, fără plată din partea cuiva.
A doua zi vine cineva din familia arestatului pe care urma să-l apăr şi
care era acuzat că a spart o mercerie, în preajma liceului Lazăr, pătrunzând
printr-un gearn, care dădea din stradă, la nivelul trotuarului, în pivniţa
merceriei şi de acolo o scară ducea în mercerie. Se reţinea, în actul de acuzare,
că pe peretele merceriei se imprimaseră urmele tălpilor de bocanci ude, cu
urme unsuroase, şi că acestea corespundeau cu ceie de la bocancii celui
arestat, care lucra ca muncitor necalificat într-un mediu umed şi unsuros şi
care fusese reţinut îu noaptea cu pricina, într-un raid de rutină, în preajma
merceriei, de către organele de pază.
Ce trebuia acum să învăţ?
Speţa prezenta o ecuaţie cu două. Necunoscute:
— Mai întâi urmele de umezeală, sau de apă, erau ele de altă provenienţă
dccăt din mediul în care lucra acuzatul, care muncea la canalizare, iar urmele
unsuroase erau din această sursă sau nu?
 Ce compoziţie aveau urmele ude şi unsuroase din merceria respectivă,
mai ales cele din pivniţa merceriei, unde ele se putuseră păstra mai mult timp
ca atare?
Omul meu nega orice fel de participare la această spargere. Pentru
găsirea adevărului mi-a trebuit cel puţin o săptă rnănă ca să ajung la
concluzia, deocamdată pentru mine, că acuzatul este într-adevăr nevinovat.
Astfel, am mers mai întâi la institutul Meteorologic de Ia Băneasa ca să
mă interesez dacă în noaptea de… Spre de… A plouat cumva (era vară) şi în ce
arie din Bucureşti şi am aflat un prim lucru, că a plouat puţin, dar în raionul
16 Februarie, în care se afla merceria în cauză, a plouat mai rnult; însă atât nu
era destul. A plouat şi în raza liceului Lazăr? Am mers din nou la Băneasa: da,
a plouat chiar liceul Lazăr, ca să spun concret_ În ce cantitate? Cât timp? La ce
ore?
Am obţinut date care erau o bătălie parţial câştigată în lupta generală
pentru libertate. Alerg la Văcăreşti, unde era deţinut inculpatul. Bocancii în
cauză erau în picioarele lui incă, nu erau luaţi în custodie, ca corp delict. Asta
era şi bine şi rău. Bine, pentru că puteam să cornbat acuzarea care nu-mi
putea prezenta corpul delict intact,… Rău, pentru că nu puteam să dovedesc
din _această cauză ceea ce voiam eu, căci bocancii mai erau purtaţi şi după
noaptea incriminată cu spargerea. Ce marcă erau, îmi vine în minte, bocancii?
De unde i-a cumpărat şi când? De când îi poartă? Ce fel de talpă au, auto sau
simplă, tocită sau în stare bună? Şi aflu că asemenea bocanci crau pe piaţă cu
un timp înainte şi că s-au vândut cu miile şi trimit chiar familia să cumpere o
pereche de astfel de bocanci noi. Talpa celor noi era auto, clientui meu avea o
talpă ce se tocise. Fug la instanţă şi cer ca mai înainte de termenul de judecată
să se ia de urgenţă măsuriie iegale pentru a fl descălţat clientul meu de bocanci
ca să-i compar cu bocancii martor pe care farnilia îi cumpărase la cererea mea
– şi luarea în custodie a lor etc., etc.
Acum, îmi zic, să vedem ce e ru petele unsuroase?
Clientul meu lucra, cum am spus, la canal. Tot felul de unsori puteau sh
treacă desigur prin canalul în care el se afundase în seara – de pomină pentru
el, dar o probă de sedimente din canalul în care lucrase dă un rezultat
caracteristic, care nu mai corespunde – poftirn! Cu cele de la laboratorul aflate
în dosar. Mi se răspunde că habar n-am, grăsimile, acizii, se degradează, se
oxidează şi în unire cu apa dau alţi compuşi, ca săruri, etc., care pot fi chiar cei
identificaţi de laboratorul miliţiei şi care pot fi derivaţi ai grăsimiior identificate
caracteristic într-un canal de scurgere. Aşa să fie, mă Întreb? Pun mâna pe
manualul de chimie al lui Istrate (pe care îl caut la un anticar o zi întreagă
până îl găsesc, pentru că 1nvăţasem pe el în tinereţe şi ştiam că este accesibil,
întrucât alte manuale de acest fel erau adresate specialiştilor) şi găsesc că
grăsimile (identificate în canal) nu dau clerivaţi sau săruri ca acelea existente
pe buletinul de analiză a miliţiei şi aflat la dosar. Bun. Dar mai aflu că aceste
grăsimi de pe buletinul de analiză de Ia dosar sunt caracteristice] a lurnănările
de ceară de albine. Iată ceva nou, îmi zic. Alerg pentru a afla şi a învăţa toate
astea, să zicem, cam vreo săprămănă, pe care o dau de la mine, din zestrea
mea de zile pe care natura rni-a dat-o la naşterea mea. Onorariul meu era
pentru o apărare de o oră, după tarif stabilit de Minister şi nici pe departe el
nu-mi achita efortul meu – iar dacă aveţi curiozitatea să ştiţi ce s-a întâmplat
până la urmă, vă pot spune că am reuşit să-l achit pe inculpat şi că făptaşul
din noaptea respectivă a fost găsit, la cererea mea de a se retrimite dosarul spre
completarea cercetărilor la procuratură, în persoana unui lucrător de la
atelierul de lumânări al Patriarhiei, spărgător recidivist; şi fusese şi el reţinut în
seara când se făcuse triajul de rutină al călătorilor găsiţi noaptea pe stradă, dar
fusese eliberat a doua zi, negăsindu-i-se nirnic în sarcină. Un prieten care
lucrase mult timp la aceste controale de rutină aie celor aflaţi noaptea pe străzi,
în gări sau în alte locuri dc acest fel, publice, mi-a sugerat ideea de a cere să se
verifice, în cadrul noilor cercetări pe care le cerusem, şi lista celor care mai
fuseseră reţinuţi în aceeaşi seară (procurorul anchetator mi-a încuviinţat cu
mare plictiseală această cerere, care dădea de lucru din nou organelor de pază
cât şi procuraturii) şi în acest chip am ajuns la infractorul adevărat. Omul meu
nu avea cazier, iar eu nu am făcut nimic în plus decât ceea ce orice coleg al
meu ar fi făcut, ceea ce şi el şi eu am învăţat de la practicienii barei dinaintea
noastră, credincioşi idealului de libertate al omului şi pentru apărarea celor ce
ni se Mcredinţesză.
De la cutremurul din 1977, ur. – ': ratat de seismologie se află în
biblioteca mea şi l-am folosit în mai multe procese care au avut ca sorginte
această catastrofă, atât pe probleme de rezistenţă a construcţiilor, cât mai ales,
pe problema mult mai delicată a undelor seismice şi felul de propagare a lor,
pentru a putea demonstra în situaţiile în care mai multe persoane au murit în
acelaşi apartament în acea seară şi în cazul când se deschidea succesiunea lor,
care din ele au murit mai hitai şi ordinea eventuală a decesului lor, faţă de
şocul acestor unde seismice, pentru a şti cine vine la succesiune, cum s-a
deschis succesiunea, problemă care se pune la fel şi în naufragii, pentru care
scop am în bibliotecă mai multe tratate de marină. Un tratat de astronomie
masiv stă la locul lui la vedere în raftul bibliotecii mele profesionale. Ei lasă, n-
ai să-mi spui că te-ai folosit şi de mersul stelelor, ca vracii, pentru a şti care va
fi soarta unui proces pe pământ! Ba da, am să vă răspund îndată. Pe cer nu
este întotdeauna lună în cursul nopţii şi o eclipsă de lună sau de soare, norii
care acoperă luna sunt totuşi factori care întunecă lumina, lucru important
pentru cauzele privind accidentele de circulaţie, pentru procesele privind
avariile navale, pentru daune că'şunate din neglijenţa de a pune la adăpost
vitele în cazul unei eclipse de soare, când, cum se ştie, vitele pot orbi în masă,
cum s-a Întâmplat cu turme întregi; tratatul meu de astronomie nu este un
hobby şi eu nu urmăresc mersul stelelor pe cer cu luneta. Colegul meu Gib I.
Mihăescu – în viaţa stării civile avocat la Judecătoria de Ocol Drăgăşani. Când
a scris Rusoaica, nu urmărea mersul stelelor, totuşi îmi place să cred că o
făcea numai din plăcere extra-profesională, dovada stând că şi la el în
bibliotecă există tratate practice de astronomie, după cum se ştie acum.
În sfârşit, vin la rânci speţele în care trebuie să ai cunoştinţe serioase
medicale, în crime, în avorturi, în Iovituri cauza toare de moarte, în accidente
de cărculaţie, în otrăviri.
 Iată de exemplu un dosar care are ca obiect un avort provocat prin
introducerea în uter a unei cantităţi de apă ealdă„ amestecată sau mai bine zis
dozată „savant„, cu spirt sanitar şi. _ săpun de bărbierit, în doze străcte.
Parturienta moare, iar femeia care a ajutat-o (aşa cum spun toate inculpatele
de acest fel, „am ajutat-o”) este arestată şi strigă că nu e ea vinovată de
moartea prietenei sale, pentru că nu a ştiut ce efect au cele trei componente ale
soluţiei descrise mai sus, care, de attfel, susţine ea, a fost pregătită de defuncta
şi defuncta era suferindă de mai înainte, să zicem, de cord, fiind în evidenţa
polielinicii în acest sens, sau că, mai des, îşi mai'provocase, cu succes, cu un
an mai înainte un avort cu o soluţie similară. O serie de probleme inextricabile
se înalţă deci în viitoarea soluţionare a cauzei, ca: a influenţat soluţia
respectivă decesui victimei, care, imediat ce i s-a introdus soluţia, a căzut jos şi
în câteva minute a murit; de ce o soluţie similară nu a avut acelaşi efect asupra
altor cazuri; de ce nu a avut efect fatal chiar asupra victimei care şi-a făcut o
intervenţle la fel cu un an mai înainte; ce urmări are asupra organisrnului
sănătos, mai infai şi apoi asupra organismului suferind, o asemenea
introducere de soluţie în organism şi depinde şi de modul (bucal, etc.) în care
este ingerată această soluţie şi ce efect a avut această soluţie în căzut dat şi din
ce cauză moartea a survenit pe loc?
Un tratat de toxicologie, altul despre boliţe cordului, un tratat de chimie
biologică şi o altă carte medicaiă despre şoc s-au aliniat pe biroul meu, pe masa
de consultaţăi, ca nişte ostaşi care aşteaptă să intre în luptă, să mă înham! A
muncă. Aflu, pe rând, în ce măsură amestecul de mai sus este nociv şi în ce
cantitate nu este nociv, în ce calitate este fatal şi în ce cantitate nu, dacă el
singur poate provoca moarte subită sau nu. Reţin că este adevărat că e tOxic,
dar că el nu provoacă singur moartea subită ci numai în asociaţie cu o infecţie
a organismului, o uremie de asemenea, un proces spontan de insuficienţă a
organismului de a face faţă atacului acestui amestec asupra funcţiilor vitale ale
corpului omenesc. Dar în concurs, mă interesez, cu o boală de cord? Mai aflu
că manevrele abortive ale victimei erau incompatibile cu boala sa de cord şi că
ele singure puteau arunca victima într-o stare de şoc fatală şi din dosar rezultă
că victima singură şi-a făcut manevre abortive, înainte de a Începe ajutorul
propriu zis dat de inculpata pe care o apăr, care i-a ajutat să i se introducă
acest amestec în uter. Teza nevinovăţiei acuzatei, pe care urmează să o apăr,
nu poate fi exclusă cu desăvârşire – nu poate fi nici exclusiv susţinută – dar
participarea ei limitată la avort, cu concluziile trase din tratatele mele de mai
sus, îmi dau puterea să declar că teza poate fi pledată. Trec aproape dc ora
două noaptea, la maşina de scris, în ajunul termenului dc judecată în acest
dosar şi, în Iiniştea nopţii, ţac, ţac, tac, maşina mea de scris începe să jaloneze
o speranţă mijindă a unui drum spre libertate. Cer şi o dublă expertiză, una
toxicologică şi alta medico-legală, în aceste concluzii pe care le redactez în
liniştea nopţii.
Am pierdut (sau am câştigat, cum vreţi să consideraţi) nopţile unei
săptămâni sau chiar a zece zile, dacă îmi aduc bine aminte, pentru asta! Când
urmam Facultatea de Drept, ni s-a spus la curs că în soluţionarea unor cauze
vom apela şi la materii interdisciplinare dreptultti, dar, cum puteţi să vedeţi
singuri, este vorba de ceva mai mult decât o frunzărire informativă a unui
material şi de fapt aceste momente angajează viaţa avocatului însăşi, cu
eforturile necesare, legate de aceste cauze.
Astfel, o altă faţă nevăzută a avocaturii v-o prezint: lupta zilnică dintre
avocat şi judecător, mai bine zis dintre avocat şi completul de judecată unde nu
este vorba de apărarea clientului în sensul strict, ci de ostilitatea unui complet
pentru că ai fost cândva în conflict direct cu unul din componenţii acestui
complet de judecători, în alt – şi uitat pentru tine – dosar, sau pentru că unul
din judecători este pur şi simplu invidios pe libertatea de mişcare pe care tu o
ai ca avocat, sau pentru alte zeci de motive. Se vede, din nefericire, în unele
cazuri, astăzi mai rare, dar de o frecvenţă îngrijorătoare în perioada 1947-l 963,
de cum îţi începi pledoaria, că instanţa are ceva de împărţit cu tine apărătorul
şi nu cu justiţiabilul pe care îl aperi, dar asupra cărora se vor sparge toate
oalele. Îmi aduc aminte cum preşedintele de secţie, care fusese promovat la
acest post din grefier şi care, de altfel, a fost condamnat până] a urmă pentru
crasă venalitate, pe care o ascundea sub o duritate extremă şi o severitate
necioplită faţă de justiţiabili – povestea lui am să v-o spun mai departe – îmi
aduc aminte, deci, cum preşedintele G. A. Întrerupe pe apărător după ce acesta
reuşise să spună uu singur cuvânt din pledoaria pe care o proiectase,
punăndui în vedere să-şi înceapă pledoaria cu al patrulea, să zieem, motiv de
recurs, deşi apărătorul îşi clădise construcţia apărării sale pe toate motivele pe
care le-a găsit în dauna legii în hotărârea de condamnare dată de instanţa de
fond. Întreruperea, ca şi obligarea de a omite din piedoaria ta mai multe motive
de recurs, este nelegală, aş zice chiar gravă, pentru că aceasta însemna că
judecătorul s-a pronunţat că unele motive sunt admisibile şi altele nu, înainte
de a se judeca procesul, iar întreruperea unei pledoarii, până la a face din ea
fragmente şi bucatele cle pledoarie ininteligibilă, este de nepermis unui
magistrat care are respectul propriei sale magistraturi, el având dreptul, după
lege, numai de a limita pledoaria în cazul în care aceasta se Întinde nejustificat
şi nepermis, dar aceasta se poate face în modul cel mai elegant cu putinţă şi de
acord cu apărătorul, nu manu
Deci preşedintele G. A. Îmi pune în vedere să trunchiez cu alte cuvinte p]
edoaria, adică, aşa cum spunea un maestru bătrân, îmi propune să vorbesc
„păsăreşte”, să nu înţeleagă nimerti din saia, şi nici justiţiabilul pe care îi apăr,
despre ce este vorba. Eu refuz, preşedintele mă maltratează verbal până limita
înjuriei şi îmi atrage atenţia să urmez recornandarea lui. Refuz din nou,
arătând cu obstinaţie că înţeleg să mă interneiez pe toate motivele de recurs.
Preşedintele mă avertizează că îmi face adresă la Ministerul Justiţiei pentru
indisciplină, eu râpos tez că nu aş vrea să creadă dânsul că atunci când voi fi
chemat la Ministerul Justiţiei nu am să arăt cum procedează dânsul în
instantă.
Întotdeauna, de acum înainte, acest preşedinte îmi va fi nefavorabil, din
nefericire pentru justiţiabilii mei, care nu au de unde să ştie această situaţie de
fricţiune zilnică intre judecător şi avocat şi care îşi imaginează că relaţiile dintre
judecător şi avocat sunt de natură ideală – adică aşa cum ar trebui să fie – şi
nu ştiu că, de fapt, din acest motiv, soarta Iui este pecetluită înainte de a se
judeca şi nu din vina avocatului său.
Aceste situaţii ating în modul cel mai supărător pe avocat şi multe din
toxinele strânse în el au această sursă. Starea lui de sănătate, la finele acestei
profesii şi foarte adesea mult mai devreme, este lent şi inexorabi! Atectată, cu
privire la funcţionarea inimii şi a vaselor cerebrale, un aterom lent de natură
psihică colectându-se cotidian din cauza acestor conflicte, din cauza soluţiilor
neaşteptate, mai mult decât la alte categorii de profesionişti. Q existentă
destinată unui impact zilnic, de certuri, de scandal perrnanent între părţile
care se judecă şi în care el este antrenat profesional, de situaţii limită, fără
ieşire uneori, care nu sunt fireşte de natură să-i păstreze o sănătate
îndelungată şi în fiecare zi o rezervă de aterom se depozitează ca dintr-un izvor
nesecat, cu o economie psihică neiertătoare de tensiune, de nemulţumiri
profesionale, de soluţiile pronunţate, de nereuşite, de discuţii interminabile, de
orele de somn restante cu miile, de lipsa unui minut fără tensiune în cele
douăzeci de ore de activitate zilnică. Cum cade un copac într-o pădure, dând
zvon pădurii de prăbuşirea lui, iar în locul rămâne un gol, tot aşa, din când în
când, în mijlocul tumultului din Palatului Justiţiei se răspândeşte vestea că s-a
mai prăbuşit, pe banca apărării sau în timp ce alerga pe coridoarele Palatului
spre a ajunge la timp la instanţă, încă un coleg. Aşa a plecat dintre noi ilustrul
Matei Nicolau, latinistul; aşa Mihai Antoniade, adânc cunoscător al operei
Macchiaveli, autorul Medelenilor Ionel Teodoreanu, autorul Rusoaicei Gib
Mihăescu; f
Mircea Manolescu şi celor căzuţi în Paiat dintre avocaţi e de natură, când
eşti în plină putere şi activitate, să te opreşti o clipă în loc şi să eziţi dacă
trebuie să mai continui. Steagul apărării trece mai departe în mâna altui coleg,
mai tânăr şi mai indiferent de sfârşitul lui în viitor, care înaintează mai departe
pe lângă colegul căzut. Fiecare coleg îşi va da însă obolul pentru
înmormântarea celui care ne-a părăsit, pentru că, în ciuda povestirilor despre
agoniseala fabuloasă, vedem că familia abia se ajunge pentru cheltuielile de
înmormântare ale colegului nostru. Vom păstra în memoria lui incă un minut
de tăcere Ia viitoarea noastră adunare generală a avocaţilor, dar viaţa noastră
va merge mai departe, fără colegul pierit, în ajungerea visului de aur al omenirii
de a nu mai fi abuzuri şi nelegalitate, de a nu mai fi ştirbit dreptul omului la
libertate, de a-l face pe om să Înţeleagă să trăiască în pace cu toţi şi a respecta
viaţa şi avutul semenului său, de a-l face pe soţ să-şi respecte jurămâ. Ntul
depus la căsătorie… Şi viaţa noastră din Palatul Justiţie merge astfel mai
departe.
Amintirile, spunea criticul G. Grigurcu, funcţionează ca o dimensiune a
memoriei şi în acelaşi timp, ca una a istoriei şi de aceea cred că amintifile mele
pot servi şi ele la o dimensiune a istoriei justiţiei din timpul practicii mele.
Ştiu în ce măsură sunt „simpatizaţi” avocaţii, chiar de oameni avizaţi, în
societatea noastră, stăpânită de prejudecăţi seculare, dar, din nefericire, nu
numai la noi. William Somerset Maugham, în Robie, vorbeşte despre „zarva
vulgară a avocaţilor”, iar Dostoievski, în Demonii, îrt Spovedania lui Stavroghin,
după ce se arată a ignora folosirea exactă a unor termeni juridici, când scria
despre o urmărire judiciară „periculoasă” (deşi toate urmăririle judiciare sunt
„periculoase” pentru eel urmărit), se referea la „generalii dezertaţi în avocatură”,
Înţelegând prin această catcgorie probabil pe cci necalificaţi sau veniţi în
avocatură la o vârstă anume din alte sectoare de activitate, ca într-un eimitir al
elefanţilor, dar care, aş vrea să-i replic marelui scriitor, nu sunt cei ce au pus
viaţa şi sângele lor în slujba celor nedreptăţiţi, avocatura fiind, ca orice meserie,
ceea ce se învaţa de foarte tânăr, nu se abandonează de cel chemat – care nu
depune steagul decât numai atunci când nu mai poate sui cu el pe baricadă.
De altfel, fenomenul remarcat de Dostoievski nu era nou şi a existat şi mai
înainte de el, cum a existat şi în avocatura română.
Alţi critici ai profesiei de avocat, tributari prejudecăţii că un avocat care a
pierdut procesul „s-a vândut adversarului”, nu cunosc pe de altă parte cât de
adânc este totuşi întipărit în conştiinţa avocatului în exerciţiul apărării active,
principiul lui Sacca Ammonios „Mi-e prieten Platon, dar şi mai bun prieten mi-e
adevărul”, în virtutea căruia, destul de des, avocatui îşi pierde prietenii, îşi
câştigă duşmani şi îşi atrage pericole proprii, pe care profanii nu le cunosc şi
nici nu le bănuiesc. Personal pot să afirm, cu toată responsabilitatea, că în
aproape jumătate de secol de practică profesională, nu am avut bănuieli, repet,
bănuieli, nu dovczi, decât cu privire la unul sau doi colegi, fără să-mi pot
fundamenta, chiar în aceste două cazuri, bănuiala, cu privire la cazurile izolate
de care vorbesc.
Dar aceste prejudecăţi fac parte şi ele din faţa nevăzută a avocaturii, ca şi
orele de consultaţii ale avocatului, mai interesante şi, deseori, mai terifiante
decât realitatea însăşi şi decât procesele? A care participă în for.
Orele de consultaţii…
În fiecare zi, cu excepţia zilelor legale de odihnă, începând de la ora cinci
după-amiaza, mă aşez la birou pentru consultaţii, care potrivit orarului ce mi l-
am stabilit şi pe care 11 fac cunoscut permanent clienţilor mei, ar urma să se
ţină până la ora opt după-amiaza, dar ele ţin practic până la ora 10 sau chiar
unu noaptea. Plouă sau ninge; e zăpuşeala verii sau ceaţa rece a toarrinei; e
timp cum nu se poate mai frumos şi mai potrivit pentru plimbarc; este o zi de
sărbătoare în familie; orele. De consultaţie mi se impun ca o gravă lege nescrisă
şi ele mi-au intrat în sânge; nu pot lipsi de la niciuna din ele, chiar dacă numai
cu un sfert de oră înainte am ajuns acasă; chiar clacă nu mă simt prea bine
sau am cltiar febră de-a binelea şi nu sunt destui de optimist ca să cred că pot
ingera din nou câteva ore de spovedanie umană; poate vin de la înmormântarea
unui ii prieten; poate de la ceiebrarea căsătoriei unei nepoate; poate mai am
numai o lună pană Ea retragerea din activitate…
Nici o lipsă; nici o întârziere peste măsură nu mi-este iertată: trebuie să
fiu ia consultaţii…
La ora cinci după-amiaza, cu toată precizia, rnă aşez, de aproape o
jumătate de veac, pe scaunul biroului meu, unde şi ţăranul pierdut dintr-un
sat „in munţii Maramureşului, taran pe care l-am apărat cândva, şi pescarul
din Delta Dunării, pentru care am p! Edat cândva la Tulcea şi clientui din
cartierui meu ştiu că mă pot găsi, telefonându-mi, sau venind la mine de-a
dreptul. Fără nici o întârziere,! A 'ora la care m-am aşezat la biroul meu şi cu
acecaşi punctualitate, fără nici o întârziere, soneria locuinţei mele începe să
ţârâie Mdelung, vestind pe capul de coloană al seriei de clienţi, mai mulţi sau
mai puţini, care îmi vor intra astăzi în casă. Abia m-am aşezat şi mă şi ridic şi
mă îndrept spre uşă să deschid celui impacient şi, în acelaşi moment, cu o
concertată – îmi zic – punctualitate, sună şi telefonul. Alo, da, un minut vă rog,
să dau drumul cuiva care sună la intrare… Poftiţi, vă rog luaţi loc; îngăduiţi-mi
să răspund la telefonul care a rămas deschis… Scuzaţ-mă, vă rog de
întrerupere, acum vă ascult; da, e cineva la mine, dar spuneţi, vă rog, e timp şi
pentru dumneavoastră, vă ascult…
Dintr-o dată şi din primul minut, doi stăpâni absoluţi şi acaparatori s-au
instalat în casa mea şi m-au înrolat forţ.at vieţii şi intereselor lor, stăpâni pe
tirnpul şi pe gândirea mea şi nu mai e nici o scăpare: voi fi ţinut strâns
îndeaproape, întrebat, descustit, stors de cunoştinţele mele, vreme de trei, de
patru, de cinci şi de şase ore; voi fi irnp [orat de unii; voi fi minţit de alţii, care
vor să scape de urmările faptei lor şi totodată să se ascundă. Dar oricum, eu voi
fl ţinut fără posibilitate de seăpare.
În oraş, sălile de spectacol îşi primesc pe primii spectatori, care se
instaiează fericiţi în fotolii, pe un fond de rumoare muzicală de pregătire a
capodoperei, dar muzica locuinţei mele va fi, la aceste ore, târâitul ascuţit şi
ostil al soneriei. În sălile de spectacol vor fi date primele replici ale unei
premiere de succes. Bărbaţii odihniţi şi 1mbrăcati elegant, însoţind femei
frumoase, îşi lasă acum pardesiele la garderobă şi ating fără voie umerii
partenerelor pe care le ajută să-şi scoată pardesiul, plutind în universul de
parfum al perechilor ce sosesc mereu şi pătrund 1n sala de spectacol. Sală de
cinema, în lumina difuză ca mierea, un bărbat – poate ca mine, privind filmul
de dragoste ce se desfăşoară pe ecran, strânge în mână pumnul mic şi cald al
soţiei sale, care îi zâmbeşte, din când în când, întorcându-şi profilul de email
spre el… Dincolo de casa mea este un Eden cotidian, îmi zic, care îmi este
interzis mie, plantat în fotoliul biroului ca un invalid în fotoliul său şi care nu
se poate deplasa… Iar sotia mea, în altă cameră a Iocuintei noastre, citeşte sau
croşetează, sacrificată şi ea, gata să sară în ajutoru! Meu când nu mai ajung să
răspund la apelurile soneriei, sau când camera de aşteptare nu mai încape
clienţii şi este necesară prezenţa ei spre a pune lucrurile în ordine…
Orele de consultaţii ale avocatului…
Privesc câteodată, când traversez oraşul, curn un avocat bătrân îşi
târăşte picioarele şi mi-l evoc pe acest coleg: cât de impunător bărbat era când
profesa, cu nici cinci ani în urmă. Acum are un ten albicios, de cretă sau de
hârtie veche şi în picioare poartă, vară-iarnă, un fel de şoşoni, pentru că i s-au
îngroşat labele picioarelor şi altă încălţăminte nu mai suportă. Întâlnesc un ait
fost coleg şi mă îndrept spre el să-I salut. Dar omul nu-mi poate întinde mâna,
care-i rămâne lipită inertă de corp, şi la întrebarea mea „ce face” abia reuşeşte
să bâiguie ceva ininteligibil şi îmi amintese de pledoariile lui care aveau o
claritate maioresciană, cu nici cinci ani mai înainte. Mă întâlnesc apoi cu altul,
care 1mi amintesc că pleda cu un timbru personal de catifea, nu ştiu cum să
spun mai bine, de bas dulce profund şi când 11 salut nu-mi răspunde, dar îmi
arată că i-au fost scoase corzile vocale şi schiţează din buze un răspuns la
salutul meu.
Toxinele profesiei de avocat, efortul vocal, spovedaniile receptate, miile de
spovedanii, de necazuri ale oamenilor, pe care le-am împărtăşit şi pe care
aceştia depozitat în ei ca într-o bacă a suferinţei, îl duc, în cele mai dese cazuri,
pe fostul profesionist la neputinţa fizică şi puţini dintre avocaţii ajunşi la
senectute pot spune că s-au salvat de la acest naufragiu.
Încep aşadar, şi întâiul client care îmi intră azi în casă este o figură nouă
şi a venit la mine recomandat de un alt client, mai vechi. Cel ce vine acum este
un bărbat smead, calm, înalt şi prezentabil şi expune agreabil şi fluent, încă de
la primele cuvinte. Îl poftesc să ia toc, în timp ce îmi termin convorbirea
telefonică şi apoi îl întreb ce îl doare.
Mi-am făcut obiceiul – învăţat de la înaintaşii profesiei mele – de a-l lăsa
pe justiţiabil să-şi „deşerte” sacul cu vorbe când îmi intră prima dată în birou.
Nu-I întrerup chiar dacă divaghează sau se întinde la vorbă (11 aduc din când
în când la matca problemei pe care mai mult o intuiesc deocamdată, prin gestul
de a strânge discuţia) şi stau cu condeiul în mână, punctând pe o coală
imaculată, pe al cărui frontispiciu am trecut numele interlocutorului, ceea ce
acesta îmi povesteşte. Cunosc stenografia – în limite de viteză mediocre – şi mă
ajut câteodată şi de semnele ei, când expunerea este mai rapidă şi necesitatea
de a nota mai Foaia de hârtie se acoperă de semne, de litere, de săgeţi, de
acolade, de sublinieri şi de semne marginale, după rangul informaţiei, cu
creionul roşu, albastru, galben, verde, negru.
— Din trusa ce 1mi stă de gardă în dreapta mea, pe birou. În timp ce eu
oficiez astfel, îI ascult cu urechile şi cu ochii, notez, cu discreţia posibilă, ceea
ce cred că trebuie notat.
— Cetăţeanul povesteşte. A venit la ora cinci şi acum ceasul meu de Ia
mână, pe care mi-am aruncat o privire fugară, arată şase şi jumătate. Pe sală
se aud voci, semn că alţi şi alţi justiţiabili au sosit şi că nu mai sunt locuri de
stat şi o aud pe soţia mea aducând scaune în plus din sufragerie. Dar
cetăţeanul din hirou povesteşte mai departe şi eu îl ascult mai departe.
Când cel ce stă în faţa mea consideră că a spus tot ce avea de spus, eu
fac un scurt rezumat ai expunerii lui, spre a verifica dacă am reţinut corect
starea de fapt sau datele tehnice ale problemei şi clefinese problema (e vorba de
omor din culpă, zic, sau e vorba de revendicare), punând, cum se spune,
procesul în pagină, dându-i deci un numc juridic cazului său şi, de-acum
încolo, cefăţeanul profan până atunci în fata unei expresii sau unor termeni
juridici, va şti că dosarul său are ca obiect nu o întâmplare, un necaz sau un
ghinion, cum i-a spus el până atunci, ci un omor din culpă, de pildă. Ideea de
răspândire a justiţiei, de legalitate produce în mentalitatea sa de până atunci o
primă breşă, iar limbajul său capătă noi valenţe.
Colegii mei mi-au reproşat deseori metodologia consultaţiilor pe care o
practic, cu explicaţia că nu este bine să dau, la prima conversaţic cu
justiţiabilul, cheia juridică a problemei, pentru că, în acest mod, pe cale de
consecinţă, el îşi poate face singur în continuare treaba sau, din o mie de
motive, dintre care primul ar fi că deseori o face fără nici o motiv, justiţiabilut
apelează spre rezolvarea situaţiei chiar la alt avocat. Colegii mci, din nefericire,
au dreptate: în multe cazuri profeţia lor s-a adeverit şi în ce priveşte clienţi ai
mei, dar am menţinut totuşi această metodă, critică, cum zic şi aşa am
proccdat până la încetarea activităţii mele, pe de-o parte pentru că aşa am
învăţat, iar apoi pentru că m-am întemeiat pe credinţa că, dacă nu am reuşit să
câştig încrcderea clientului respectiv şi el m-a abandonat trecând la alt avocat
cu soluţia dată de mine în mână, acest client era un potenţial dezertor şi pe
timpul desfăşurării procesului său, şi am considerat că a te debarasa de un
tovarăş de călătorie necredincios la începutul ei e mai bine decât pe drumul
sinuos al unui dosar, şi Cred că am procedat bine.
Deci, după ce cetăţeanul din faţa mea află că după lege fapta sa se
numeşte omor din culpă, îi citesc textul articolului din Codul Penal care
incriminează fapta, îi explic datele problemei în funcţie de expunerea pe care
mi-a făcut-o, schiţându-i şi perspectivele şi în acest final ne dăm împreună
seama dacă merită să plecăm la drum sau dacă eu mă voi angaja în apărare.
De multe ori consultaţia se opreşte aici şi cetăţeanul pleacă, aşa cum a venit,
mai bine zis cu un plus ceea ce în priveşte. Dar de multe ori nu renumă şi mă
angajez să-l apăr. Aceasta înseamnă că i-am câştigat încrederea, ceea ce pentru
un profesionist este totul.
Te angajezi, am fost întrebat, chiar dacă textele de lege nu îp dau nici o
speranţă de rezolvare? Şi este corect acest mod în care procedezi?
Am să vă răspund, aşa cum am răspuns la Întrebarea ce mi s-a pus, că
pe parcursul practicii inele am avut multe dosare „disperate” sub specia
perspectivelor şi că, teoretic, obiecţia ar fe îndreptăţită, dar am constatat
deopotrivă că ar fi greşit refuzul de a mă angaja într-o cauză al cărui viitor este
neclar. Textele de lege sunt numai norme în alb, sunt litere moarte până când
judecătorul de dă viaţă, interpretându-le sau pur şi simplu aplicându-le (ceea
ce până la urmă este acelaşi lucru), pentru că nici o lege nu e perfectă în sensul
că niciodată un text de lege nu va putea cuprinde întreaga cazuistică umană,
tot evantaiul realităţii căzând sub incidenţa ei. A doua zi, dacă nu din prima
oră după ce legea a fost edictată, ea este contrazisă de realitate. Am descurajat
un număr de justiţiabili 1a începutul practicit mele, când am fost solicitat să-i
apăr sau să introduc o acţiune în justiţie, punându-le în vedere gravitatea
textului incident şi deci lipsa oricărei posibilităţi de salvare sau de interdicţie în
cazurile civile, şi am constatat ulterior că am greşit, când m-am reîntâlnit cu
justiţiabilii respectivi şi mi-au spus că s-au salvat de sancţiune, sau au câştigat
procesul în civil.
Problema nu se rezolvă aşadar teoretic, ci trebuie, înainte de orice, să-ţi
dai seama dacă justiţiabilul are dreptate sau nu şi, dacă are dreptate, cam în
câte procente de şansă se poate traduce în fapt apărarea sau acţiunea sa, adică
trebuie să te ajuţi de intuiţia de profesionist, formată, desigur, în ani
îndelungaţi de practică – şi cred că nu în mai puţin de zece ani de practică. Nu-
l vei evita, aşadar, nici demobiliza pe justiţiabil, în primul rând pentru că în
acest mod „încalci obligaţia implicită ce o ai de răspândire a ideii de justiţie, Ia
care eşti chemat chiar 1naintea legiuitorului de stat, şi în al doilea rând pentru
că în faţa ta stă un om neajutorat sub sahia jUstiţiei. Ne1nţelegerea acestei
chestiuni a vieţii profesionale a avocatului a dat naştere la prejudecata că
avocatui – având nevoie de procese – le creează, cu şansă sau fără şansă de
câştig. O literatură întreagă este pusă în acest sens de nejurişti la dispoziţia
publicului profan, cu o scală largă de la amuzament la denigrare' îmi aduc
aminte astfel de piesa ce se juca în tinereţea mea, „Oraşul fără avocaţi”, tipică
în profunzimea erorii ei, în care rolul principal este deţinut de un actor tânăr
care fusese coleg cu mine la facultatea de drept, dar care – simplă coincidenţă?
— Nu rcuşise să termine nici primul an de facultate. Mi-am explicat
dăruirea cu care juca tocmai prin această inaptitudine la noţiunile elementare
de drept încă din primul an de studii juridice.
Să lămurim pe viu chestiunea aceasta – avocatul are nevoie de procese şi
deci lc creează?
— Şi să o face chiar cu justiţiabilul care stă acum în faţa mea la birou,
care îmi povesteşte şi pe care îl ascult, de o oră şi jumătate.
Este vorba de o problemă nu neobişnuită, dar mai rar întâlnită şi anume
de încercarea pe care vrea să o facă un membru al unei familii, de a se face
respectată dorinţa unui alt membru al acestei familii, care a decedat, de a fi
înmormântat în comuna natală (familia locuia în Bucureşti), unde copilărise, ca
fiu de pădurar, la umbra cetinei bătrâne, 1n inima munţilor, lângă casa de
pădurar în care se născuse. Familia îl 1nmormântase, conform dorinţei ei, în
cavoul familiei de la oraş, pe motivul, vrednic de altfel de luat în seamă, că va fi
greu pentru familie să se deplaseze la 500 km şi să pătrundă pe cărări de
munte, departe la zeci de kilometri de orice cale ferată şi de şosea, fără să mai
socotim cheltuielile apreciabile la o aşa de mare distanţă şi condiţiile deosebit
de dificile, deşi, cum argumenta soţia decedatului, avea la dispoziţie, la oraş,
un cavou al familiei ei, lucrat în marmură, având şi o cruce pregătită, tot de
marmură, cu inscripţie aurită, corespunzător rangului social al defunctuiui,
care fusese profesor universitar în Capitaiă şi devenise cunoscut în disciplina
sa. În fine, se mai argumenta că nici în casa de pădurar din munţi şi nici în
comuna cea mai apropiată, unde se născuse defunctul, nu mai exista nici o
rudă a] ui…
Să recunoaştem seriozitatea obiecţiilor defunctului, în faţa cărora dorinţa
defunctului ar părea o extravaganţă de dincolo de mormânt, dar dorinţa
defunctului fusese clar exprimată în timpul vieţii sale şi repetată în faţa mai
multor oameni. Mulţi dintre noi ne gândim să ne odihnim în cimitirul comunei
unde ne-am născut şi am copilărit şi unde odihnesc cel mai adesea părinţii şi
părinţii părinţilor noştri, ca o eternă întoarcere lângă matna care ne-a dat viaţă
şi totodată la sânul mamei naturale unde ne-am petrecut anii cei mai dulci ai
vieţii. Eu n-am să uit niciodată cimitirul de pe creastă, din oraşul de pe
marginea Dunării, în care m-am născut şi unde am copilărit, de unde se vedea
fluviul curgând majestuos şi etcrn, cu ostroavele lui de un verde întunecat
primăvara şi de un galben de şofran în zile de toamnă, cu plopii mereu
fremătând, ca un alt Cimitir marin al lui Paul Valery, deşi îmi dau bine seama
că nu este cu putinţă întotdeauna să se albească oasele unde ai avea dorinţa şi
că uneori realizarea acestei dorinţe este himerică.
 Pe de altă parte, defunctul lăsase o avere apreciabilă, proprietăţi, drepturi
de autor, mobile şi tablouri scumpe, argintărie şi bani economisiţi – aşa încât
sub aspectuf cheltuielilor problema nu era insolubilă, iar în vremea noastră, cu
un autoturism adecvat, se poate atinge, atât înălţimea muntelui cât şi, în
aceeaşi zi, hotarul binecuvântatului pământ românesc, plecând dimineaţa de
acasă, iar când soarele se va culca la orizont vei putea fi din nou la casa şi în
culcuşul tău. Dar vine o vârstă, adaugă şi soţia defunctului, când n-o să se mai
poată face drumul în munţi, iar un mormânt în munţi, lângă o casă de
pădurar, este un mormânt în inunţi şi va fi, până la urmă, un mormânt
părăsit…
Fratele defunctutui nu renunţă Insă şi în acest scop se atlă acum la mine
la consultaţie: vrea s-o determine, prin mijloace juridice sau prin convingere,
dacă vom găsi receptivitatea necesară, ca la împlinirea unui an de când a fost
înhumat în cavoul familiei sotiei sale din Bucureşti, definrictul să fie
deshurnat, adică să i se permită interlocutorului meu să deshumeze pe
defunct, pe care l-a iubit în mod deosebit, şi să-I transporte, suportând toate
cheltuielile ce îi vor fi căşunate şi cu privire la care nu va articula nici o
pretenţie de întoarcere a lor, să construiască în munţi o criptă, un cavou, mă
rog, ce va socoti că e bine şi sal înhumeze acolo unde fratele său a dorit, sub
cetina copilăriei sale.
Justitiabitul, după ce a derulat povestea, cu multe amă, nunte omeneşti,
se opreşte şi se uită la mine întrebător.
Ce spun în astfel de împrejurări textele de lege?
Legea din nefericire nu spune nimic despre astfel de situaţii, afară de
regulamentut cimitirelor, care preconizează ca înhumările se fac în Iocuri
anurn,:' destinate, care se numesc cimitire (deşi vedem cu totil că morminte
izolate se găsesc pretutindeni prin anumite împrejurări). În ce priveşte textele
privind materia succesiunii propriu-zise însă, se prevede că succesiunea poate
fi culeasă de sotia supravieţuitoare în concurentă cu fraţii şi surorile şi cu
părinţii defunctului, dacă acesta n-a avut copii, dacă defunctul nu lasă nici
testament, ca în speţa noastră, aşa că sub această latură se putea întreprinde
ceva, pentru a o determina în final pe sotia supravieţuitoare să respecte dorinţa
defunctulai, pentru că de averea rămasă, fratele defunctului, clientul, îmi
declară că nu are nevoie propriu-zis, el personal avanti, ia rândul lui, o poziţie
socială superioară şi o agoniseală corespunzătoare. Înţelege să facă orice efort
material personal pentru ajungerea dorinţei defunetului şi este gata să se lupte
cu soţia defunctului frate 2n atingerea acestui tel, cum consideră, încheie
justitiabilut
Dau o frazare juridică problemei şi consider dorinţa defunctului ca o
sarcină a celui ce culege succesiunea, ca un fel de obligaţie (de „legat” se spune
în drept) pe care moştenitorul trebuie să-l execute, obligaţia aceasta fiind, în
termeni juridici, un „pasiv” al succesiunii. În lipsa unui text pentru problema
noastră, se pune chestiunea de a-i croi prob] emei o haină juridică, iar
răspunsul la întrebarea o naşte însăşi punerea problemei depinde de această
haină juridică. Omisiunea soţiei supravieţuitoare de a traduce în fapt ultima
dorinţă a defunctului poate fi invocată 1n justiţie?
 — Aceasta este întrebarea al cărui răspuns omul din faţa mea îl aşteaptă.
Fireşte, răspunsul nu i-l pot da pe loc ci numai întrebarea, pentru că
răspunsul – adică soluţia – nu îl văd pe loc, de Îndată, decât cercetând alte
texte, materiale de precedente şi doctrine, când voi putea să văd mai departe
decât văd acum. Greutatea este că problema este covârşitor de origine morală,
fiincică dacă ar fi de natură rnaterială soluţia ar fi ta îndemâna oricui.
Totuşi, ca să revin la prejudecata că un avocat creează procese în
interesul său, îl voi însoţi – împotriva acestei prejudecăţi pe acest justiţiabil
frământat mai departe; el, înainte de a pleca, îmi afirmă din nou că nu va avea
liniştea necesară până când nu va reuşi să facă astfel ca defunctul să-şi doară
sornnul de veci în satul său de naştere, în munţi, lângă casa părinţilor săi, casa
pădurarului. Îmi vine în minte lectura lui Korolenko din tinereţca mea, despre
viaţa pe care el însuşi a dus-o în casa de pădurar a părinţilor săi şi îi dau
omului meu toată descărcarea sufletească de care are nevoie.
După câteva zile de cercetări şi de elaborare interioară, îmi dau seama că
prohlema, deşi de natură morală, poate fi convertită într-o chestiune materială
posibilă a fi găsită în materia iegată de succesiuni, ca aceea privind pe cel ce A.
Scunde bunuri ale succesiunii sau nu le declară şi care, prin consecinţă, poate
fi decăzut din dreptul de succesor.
Ştiu, la prima vedere, apropierea pare hazardată, aşa mi s-a părut şi mie
la început, dar ea merită a f Încercată. Dorinţa defunctului a fost exprimată
clar, ca un fel de act condiţional şi ultimă voinţă şi în acest sens existau
martori care puteau fi aduşi în fata instanţei, iar succesorul are chiar obligaţia
de executa voinţa nescrisă a defunctului, cum sunt pomenirile de obşte,
ridicarea unei cruci la mormântul defunctului etc.
Se poate încerca, îi spun justiţiabilului, o atare acţiune.
Totul era legalmente evaziv şi acţiunea putea fi respinsă la primul
termen, încercarea avea un risc de aproximativ 50%, dar mă bizuiam poate şi
pe faptul că termenul de acceptare a succesiunii nu trecuse şi fratele
defunctului, clientul meu, mai putea să-şi ceară dreptul său la succesiunea
fratelui său, determinând-o, pe cale ocolită, pe cumnata sa la respectarea do
rintei defunctului, pentru că fără consimţământul sotiei supra vieţuitoare,
manifestat solemn în fata organelor administrative, nu se putea face
deshumarea defunctului, scoaterea Iui din cavoul familiei sotiei.
Astfel gândită soluţia, la viitoarea vizită a clientului o expun cinstit, cu
luminile şi umbrele ei şi mai ales cu temerile mele, iar clientul, agăţându-se de
o speranţă, îşi ia asupra sa toate riscurile şi îmi cere să plecăm neîntârziat la
drum.
Practic, demersul nostru la instantă şi-a făcut efectul numai pe latura sa
de intimidare. Partea adversă, sotia supravieţuitoare s-a consultat, la primirea
copiei de pe acţiune, cu câţiva avocaţi, colegii mei, cum mi-au spus aceştia
după ce totul s-a consumat, şi unii dintre colegi au avizat negativ asupra
şanse] or acţiunii mete, alfii şi-au exprimat îndoieli asupra şansei sotiei
supravieţuitoare de a rezista şi unul dintre ei a afirmat că este o acţiune sui
generis în orice caz – cum s-au mai văzut şi că în orice caz soluţia finală ar
putea fi şi de partea clientului meu. Mai trebuie însă să arăt că motivasem în
drept acţiunea pe analogia dintre situaţia legală a celui care ascunde obiecte
ale succesiunii cu a celui care omite a executa
— Un legat (adică o obligaţie ce i-a impus-o defunctul când i-a lăsat
moştenire, fie ea şi de ordin moral, dar exprimată sub forma unui act de ultimă
voinţa de defunct); iar pârâta, care ştia ce ştia, anume că dobândise prin
moştenire şi bijuterii şi sume de bani pe librete CEC (care pe clientul meu nu-l
intere sau, dar erau de natură a o împiedica să doarmă pe soţia
supravieţuitoare, pentru că nu le declarase la succesiune), a reţinut mai ales
acest aspect al luerurilor şi, temându-se de o întorsătură neplăcută, a cedat.
Dar acţiunea a fost pe inuche de cuţit. Am câştigat totuşi, o problemă moraiă
devenind, cum grano salis, convertibilă în una materială. Dacă aş fi avut
prejudecăţi că avocatul creează procese inutil, aş fi avut reţineri şi aş fi
concediat pe client de la început, desigur că aş fi greşit; iar dacă ei s-ar fi dus
apoi la alt avocat şi acela ar fi realizat acţiunea exact cum arn realizat-o eu, cu
certitudine omul putea, când mă întâlnea în viitor, să-mi reproşeze fie
dezinteresul meu pentru necazul său, fie lipsa mea de competenţă…
Astfel, defunctul, fratele clientului meu, doarme astăzi somnul străjuit de
cetina copilăriei, în inirria munţilor, nu departe de casa pădurarului, în fiecare
zi vin la consultaţii cazuri de fe] ul acesta, care răpesc liniştea pe o bucată de
vreme. Dacă pierzi, justiţia bilul, care a uitat că s-a angajat la risc, îţi
reproşează fără cru tare pierderea, declarând că a avut o deosebită încredere în
tine, că nu s-a aşteptat la acest re-zultat, că a cheltuit bani cu această
problemă şi îţi face socoteala şi cât a cheltuit cu tramvaiul de câte ori a venit la
proces etc. M-am jurat de zeci de ori că n-arn să mai muşc din această
momeală (am pus şi sub cristalul biroului meu un avertisment „nu te mai
angaja în cauze sui generis!”), dar Yn zadar, n-am respectat nici auto
avertismentul, nici propriul meu jurământ. Ca un alcoolic care păşeşte pragui
bodegii împotriva voinţei sale, intram din nou într-un alt labirint la proxima
consuitaţie, labirint din care ieşeam cu greu, iar câteodată Iabirintul se dovedea
inextricabil.
Altă zi se instalează în biroul meu un ins, trecut de vârsta primei tinereţi,
cam la vreo 35 de ani, poate mai mult.
Era însoţit de mama lui. Curăţei amândoi, folosind un limbaj îngrijit; îi
opresc din gestul făcut de a plăti înainte de consul taţie. Individui era cercetat
pentru seducţie, urmând a fi trimis în judecată penală pentru această faptă,
deşi, afirmă el şi este cu putere susţinut de mama sa, el doreşte să se
căsătorească cu fata sedusă, situaţie în care textul de lege iartă fapta
incriminată.
Mi se face o lungă expunere, mai întâi de învinuit: cum a cunoscut-o pe
fată, care locuia într-un bloc în care el venea pentru repararea instalaţiei de
încălzire centraiă, cum i-a plăcut fata, care e drăguţă, e blondă, înalta şi bine
proporţionată de aproape statura lui, lmi spune, şi U. E un ten alb, ochii
albaştri, cu vino-ncoa. Cum a revenit de mai multe ori şi a vorbit de mai multe
ori cu fata, care, îmi spune, îl simpatizează şi ea, până când, într-o seară, a stat
de vorbă cu ea] a ultimul etaj al blocului unde nu era decât spălătoria, şi a
dezvirginat-o. Că este gata să se căsătorească cu fata, dar că părinţii ei sunt
împotrivă şi i-au făcut reclamaţie în cadrul căreia este acum anchetat şi că a
venit la mine pentru a învedera organe] e de anchetă să aplice legea care-i
permite să se căsătorească – stingându-se fapta celui care a comis o seducţie
etc.
A fost de acord şi fata, când aţi avut legătură cu ea, îl întreb mai întâi pe
individ. El ezită o clipă şi apoi îmi răspunde: da cred că da…
Câţi ani are fata, îl întreb în al doilea rând. Nu ştiu, Îmi răspunde, dar e
de statura mea.
Mama lui reia povestea de la capăt şi îmi subliniază cu insistenţă
demersurile ei pe lângă părinţii fetei, ca să consimtă la căsătoria „celor doi
copii” (aşa îmi spune) dar, îmi precizează, nu e chip să stai de vorbă cu părinţii
fetei, sunt nişte oamcni groaznici, au făcut scandal şi au dat-o afară în brânci,
când s-a dus la locuinţa lor, au ameninţat-o cu închisoarea şi pe ea, îmi
spune…
Întreb din nou: e cumva minoră fata? E încă la şcoală? Întreb ca să-mi
dau seama cum stau lucrurile, în fine, ca să am un punct de reper. Da, e la
şcoală, dar e mare, mi se răspunde. Şi mama individului îmi povesteşte mai
departe cum a venit fiul ei de faţă la ea şi i-a cerut învoirea să se căsătorească
cu această fată şi ea i-a răspuns „da, dragul mamei, căsătoreşte-te cu fata care
ţi-e dragă” şi repetă de vreo zece ori această formulă.
M-att ţinut vreo două ore şi Ia plecarea ior avem un senti ment că mă
aflu în faţa unor pungaşi, care miroseau moralmente urât, dar nu-mi putea
explica de unde venea acest simţărriânt. Poate, îmi ziceam, refuzul părinţilor
fetei este un act flresc de revoltă şi de inacceptare a unei astfel de purtări din
partea acestui individ, dar. 1mi ziceam, faptul este totuşi consumat şi individul
are cel puţin această urmă de cinste elementară de a repara dezordinea ce le-a
făcut-o, printr-o cerere în căsătorie a fiicei lor, mai ales că am înţeles că şi fata
a fost, până la un punct, părtaşă la acest joc. Sau poate o fi o diferenţă socială
de netrecut între aceste două familii?… Sau poate fata e minoră şi nu se poate
căsători…?
Sunt legat de secretul profesional, de jurământul ce l-am prestat la
primirea mea în rând-? Apărătorilor şi obligat de conştiinţa mea la tăcere, „mut
ca o lebădă”, cum spune poetul, pentru că, dacă nu aş fi aşa, un pilon milenar
al profesici mele, încrederea pe care justiţiabilul o are în apărătorul şi, ca în
cazul de faţă, dubovnicul său, întotdeauna mai mare decât cea pe care o are în
lege şi egală cu aceea pe care o are „in preotul căruia i se spovedeşte.
— S-ar fi prăbuşit, şi existenţa milenară şi proteică a acestei meserii de
apărător al oamenilor nuar fi fost cu putinţă.
Un coleg de facultate s-a sinucis. G. B. Era cercetat pentru o participare
la activităţi interzise (dacă relaţide date de familia sa sunt exacte şi nu ştiu în
ce măsură vinovăţia lui era reală şi dacă nu cumva el ispăşea o activitate din
tinereţea sa) şi, temându-se probabil de necazuri, şi-a tăiat venele în baie, dar
n-aş putea să afirm că soluţia lui era cea mai bună. Deşi fusesem colegi cle
studii universitare, deşi poeziile sale, semnate G. P. Cu larga lor respiraţie a
versurilor, care de altfel avuseseră în epocă admiratori, îmi plăceau.
 — Omul nu-mi era deosebit de simpatic din cauza comportării sale
morale: fusese căsătorit de două ori, se despărţise fără motive plauzibile, iar
acum era la a treia căsătorie şi continua să frecvnteze pe cele două soţii
anterioare, fiind în relaţii excelente, cum s-ar spune, cu toate fos tele solii, ele
înşişi nişte fiinţe pe care le cunoşteam şi care aveau trăsăturile suratelor lor
care au sa! Vat Capitoliul. Apoi, fostut meu coleg folosea un iimbaj în care, din
trei cuvinte, unul era indecent şi când mă întâlneam cu el pe stradă şi
schimbam câteva cuvinte, mă uitam în acest timp cu îngrijorare să nu treacă
pe Iângă noi vreo femeie sau vreun copil, pentru că ar fi putut să auclă cuvinte
pe care în mod firesc nu trebuia să le audă sau se refereau la situaţii jenante
între oarneni cât de cât educaţi. În fine, dacă comiteai, din neştiinţă sau eroare,
gre şeala de a accepta o invitaţie la el acasă, unde eventual te duceai cu soţia,
erai nevoit să asişti la gesturi indecente în prezenţa femeilor şi deci şi a soţiei
lui, a doua, ale cărei limite morale nu mi-am putut da seama cât de largi erau.
Mai avea obiceiul ca, la un moment dat, în timpul vizitei, să declare că s-a făcut
somn şi că musafirii n-au decât să se distreze mai de parte, apoi se arunca în
pat începând să sforăie. Sau cea mai frurnoasă comportare a lui era aceea,
despre care am luat şi eu cunoştinţă pe parcurs, că obişnuia să facă propuneri,
chiar cu ocazia acestor vizite, soţiilor prietenilor lui, în prezenţa aces tora, şi cei
de faţă nu ştiau ce să creadă, şi dacă unele din femei o considerau, de chiu de
vai, o gtumă, altele nu gustau insolenţa şi se iscau scene penibile, de care
arnfitrionul nu se sinchisea.
Aceasta cu privire ta om, dar în ce priveşte vinovăţia lui pena! Ă, nu
cunosc.
Aşadar, prima lui soţie, fosta soţie, mă anunţă că G. B. A murit şi mă
roagă la telefon s-o primesc în legătură cu succesiunea fostului ei soţ, ceea ce
era în căderea mea s-o fac. Se prezintă deci, însoţită de o soră a sa, şi începe
să-mi spună o poveste lungă în legătură cu defunctul, şi pe parcursui expunerii
ei îmi dau tot rnai mult seama că nu venise pentru ceea ce se anunţase,
succesiunea defunetului meu coleg, eu ştiam că defunctul avea – sau cel puţin
aşa îmi spusese el – o cabană în jurui Bucureştiului şi o maşină mai veche, ci
că scopul vizitei ior era să afle de la mine cum s-ar putea sustrage de la
anumite sancţiuni în legătură cu această succesiune a defunctului şi
întrebările pe care mi le puneau erau de natură să afle nu un răspuns şi un
sfat, ci să contureze o complicitate. M-a supărat mult acest gen de escrocherie
deliberată a ce1or două, cum m-a supărat 1ntotdeauna când un client se
anunţa pentru o problemă în birou – să zicem o succesiune – şi îmi dădeam
seama că a venit „să mă tragă de limbă” în alte scopuri, mai pe scurt, pentru o
indălcare sau o evitare a legii. În ce le priveşte pe cele două femei, când ele
începuseră să lege iluzii asupra eficienţei vizitei lor la mine, m-am sculat de pe
scaun, în semn că timpul afectat lor s-a scurs, şi fără alte explicaţii sau
politeţuri, le-am condus la ieşire.
Orele de consultaţie trec uneori cu monotonia sau cu varietatea lor.
Clientul care intră în birou, după cele două escroace, are un caz locativ, adică
supărări legate de casa unde locuieşte şi de locatarii ce locuiesc cu el. O oră şi
jumătate ascult cum doi locatari, care folosesc în comun holul îşi mută
reciproc, în lipsa celuilalt, frigiderele şi alte piese de mobilier instalate în hol.
Apoi aflu cum, în cele din urină, s-a declanşat scandalul, pentru că personajul
care stă în fata mea a vopsit o linie delimitativă în jurul frigiderului său şi a
constat apoi că linia era deplasată, adică frigiderul său a fost din nou mutat
mai spre uşă, împins spre ieşire de către adversarul locativ. Litigiul nu s-a oprit
aici, pentru că un scaun aşezat lângă frigider de interlocutor, stabilizat teoretic
tot cu o demarcaţie de vopsea în jurul său, a fost scos din hol şi plasat pe
coridor de adversar, care căuta, se vede, ceartă cu lumânarea. Omul meu îmi
povesteşte totul în amănunt, 25ai spune şi ce marcă şi ce culoare e frigiderul
său şi al părţii adverse şi cu ce stofă e tapiţat scaunul, ce stil şi cât a costat şi
de când îl are. Apoi trece la aragaz, bucătăria fiind, de asemenea, comună.
Adversarul ajunsese pană acolo încât îi deschidea aragazul oricâteori el ieşea,
chiar pentru câteva minute, din bucătărie, apoi reproşa tot lui că Sl uită
deschis şi sotia clientului meu s-a îmbolnăvit de nervi la gândul că într-o zi va
fi victima unei explozii când va intra în bucătărie şi va aprinde un băţ de chi
brit sau va apăsa pe comutator pentru a face lumină. Scara comună este
următorul obiectiv al disputei. Adversarul, inventiv, freca treptele scării de
lemn, în mod suspect, cu o substanţă extrem de alunecoasă, în lipsa clientului
meu de acasă, şi în două rânduri soţia clientului meu a alunecat, cazând ca pe
schiuri treizeci de trepte, prima dată poposind, din acest motiv, la spital, unde
a stat în ghips aproape şaizeci de zile. În fine, boxa de la pivniţă prezintă
aspectuI cel mai dramatic, pentru că atunci când familia clientului meu se
duce să caute ceva în boxă, adversarul stinge lumina, care se manevrează de
sus, Iăsând în întuneric pe cel aflat în boxă, pretextând o pană de curent sau
neştiinţa că s-ar afla cineva acolo sau pur şi simplu că cel ce a fost în boxă a
lăsat lumina aprinsă, dar nu numai atât, pentru că adversarul se duce şi el în
subsol, de exemplu când soţia clientului meu e acolo şi, cu un topor în mână,
ca şi cum ar vrea să-I folosească într-un scop gospodăresc oarecare, îl
manevrează într-un chip periculos sau îl ţine, când soţia clientului meu trece
pe lângă adversar, cu ascuţişul îndreptat spre dansa, motivând că el aşa ţine
toporul.
După cum observ, în cursul expunerii ce mi se face, adversarul foloseşte
şicane, care pot fi interpretate ca atare sau ca fapte obişnuite într-o gospodărie,
ca obiective, adică duce o practică pe muchie de cuţit pentru eventualitatea că
ar fi chemat în judecată din această cauză. Lar în a, 1 doilea rând, cum observ
cu glas tare faţă de interlocutor, ceea ce e mai dificil pentru noi este că toate
acestea se petrec fără martori, pentru că în prezenţa unor eventuali mosafiri,
curn îmi spune chiar clientul, adversarul este plin de drăgălăşenii. Deci,
conchid, sub aspectul probatoriilor, nu avem şanse dacă pornim ceva împotriva
celui culpabil.
Ţin minte că trecuse de ora zece seara şi clientul meu se plângea mai
departe de necazurile lui locative. Ajunsese cu povestea la spitalul central,
unde. Îi fusese internată nevasta când alunecase pe scară, şi 1mi povestea de
actele legate de starea medicală a soţiei lui, care acte îmi spunea că ar fi
dispărut de la dosarul medical, semn, adăuga el, că adversarul ajunsese şi
acolo cu manevrele lui. Eu obosisem şi aproape că nu-l mai puteam urmări,
mai ales că cele două, trei intervenţii ha ale mele de a scurta expunerea n-
avuseseră succes, idr omul era necăjit cu adevărat şi probabil nu punea nimic
de la el. Când a terminat şi am luat hotărârea de acord să formu] ăm totuşi
două plângeri, din care una la procuratnră, eu eram epuizat, capul îmi vâjâia şi
priveam la obiectele din biroul meu ca şi cum le vedeam prima oară şi, în
trecere prin bucătărie, cu toate că nu locuiam decât cu familia mea, am pus
măna pe butonul de la aragaz, ca să văd dacă este închis, ceea ce a provocat
mirarea sotiei mele, deoarece eram, în genere, absent de la asemenea
îndeletniciri casnice. Dintre consultaţiile cele mai obositoare, în perioada 1947-l
963, cele privind litigiile locative erau pe primul plan. Am înghiţit mii de ore de
astfel de consultaţii şi devenisem expert în şicane locative, dacă aş fi fost pus în
situaţia să le fac. Cunoşteam sute de posibilităţi de a împiedica pe un colocatar
să facă baic în baia comună, ştiam de unde trebuia oprit din exterior duşul cald
când locatarul advers se afla sub duş în baie. Ştiam să umblu la tabloul de
lumină astfel ca numai încăperea adversarului să rămână în întuneric şi
totodată să fiu mai presus de orice bănuială şi o făceam când adversarul ştiam
că se pregăteşte să ia masa sau să-şi citească ziarul de seară, să privească la
televizor sau să asculte la radio. Dacă colocatarul îşi încălzca supa, într-o clipă
de neatenţie a lui întorceam butonul aragazului din bucătăria comună la
maxim şi îi dădea în foc pe loc supa sau, mai grav, se ardea Iaptele, se lipea
mâncarea, iar la baie dădeam până la refuz gazele după ce colocatarul îşi
făcuse focul, aşa încât colocatarul, care conta pe o jumătate de oră de încălzire
a apei şi se dusese până la colt la alimentară în acest timp, când se întorcea
găsea baia în clocote, plină de abur, care se împrăştia apoi ca o ceaţă în toată
casa, mai se şi inunda cu apă fiartă, şi cotlonul cazanului de la baie se afuma
şi cazanul însuşi se încingea până la roşu, nu era casa mea, era a statului şi
nu îmi păsa, iar eu îi făceam colocatarului un scandal monstru când se
întorcea, ca să audă şi vecinii, ca să-i pot pune martori la un eventual litigiu
locativ, imputându-i că este neglijent, în timp ce acesta se întorcea liniştit, cu o
pâine sub braţ.
Dacă colocatarul meu avea o cameră la nivelul podului, deveneam
columbofil: mă înscriam chiar şi în asociaţia columbofililor şi plăteam chiar şi
cotizaţia, dar pe porumbeii pe care îi instalasem la pod îi lăsam în voia soartei,
iar adversarul meu putea să-şi ia adio de la curăţenie sau îşi sacrifica tot
timpul liber cu această operaţie casnică. Este, vă asigur o reţetă infailibilă ca
să-mi creez posibilitatea ca cel vizat să-şi ia lumea în cap şi eu să mă pot
extinde şi în camera de la pod, iar dacă se atingea de porumbeii mei nu mă
dădeam înapoi ca să-l lovesc şi, când ajungeam în faţa judecătorilor, le muiam
inima cu siguranţă (cine nu se îmblânzeşte la vederea unei perechi de
porumbei!) deplângând soarta acestor gingaşe făpturi, invocând lipsa de inimă
a adversarului şi precedentele din timpu] celui de-al doilea război mondial,
când porumbeii, ducând mesaje pe deasupra ţărilor beligerante, peste mări şi
chiar peste continente, au salvat vieţile a mii de oameni etc. Şi în sută la sută
din cazuri scăpam nesancţionat, iar colocatarul nu mai avea altă perspectivă în
viaţă decât să-şi caute alt adăpost. Mă extindearn, fireşte, după mutarea lui,
chiar înainte să mi se aprobe oficial extinderea, în spaţiul ocupat de el şi în trei
duminici consecutive vindeam toţi porumbeii în piaţa Obor, agonisind şi un
ban de pe urma acestei memorabile stratageme.
Apa era, în sensul figurat, un preţios de ajutor Impo triva unui coiocatar
care nu înţelegea să se mute şi să rriă lase pe mine singur în casă, pentru că
apa curgea, sau nu curgea, după cum hotăram eu, iar un colocatar al ineu,
care era scriitor de meserie, ajunsese să-şi topească zăpada în oală ca să se
poată spăla, iar eu folosearn apa în voie la un minut după plecarea
romancierului. Când arn simţit că scriitorul romantic, ca toţi scriitorii,
gândeam eu, a uitat robinetul deschis – în aşteptarea apei de la uzină la
chiuveta din camera sa, in-arn decis să-l uşurez de economii – că publicase trei
cărţi într-un an – şi am reuşit, inundându-l în trei rânduri, aşa că atunci când
se întorcea acasă, mobila şi covoarele din spaţiul său pluteau ca nişte fregate
graţioase în apa de două palme.
Telefoanele colocatarului meu erau, în sensul cel mai concret, sub stricta
mea supraveghere. Îi întrerupeam convorbirile înfigând un ac de gămălie în
firu] său sau trecem acest ac şi prin firul meu, aşa încât toate apelurile
destinate lui sunau la mine şi eu explicam interlocutorului că scriitoru1 s-a
sinucis, că a murit, că a rămas în străinătate sau ce-mi venea în minte, şi
cercetările tehnicienilor de la telefoane, care veneau la apelul deranjamente, nu
găseau bine1nţeles nimic, acul în claia cu fân. Ascultam toate conversaţiile
intime ale colocatarului la telefonul meu şi mă delectam ca la un teatru de
varietăţi când el conversa cu tânăra lui prietenă. Eram desigur la curent cu
toate proiectele sale literare, cu toată mişcarea criticii contemporane, cu toate
dedesubturile litcraturii şi mă simţeam tentat uneori să mă apuc şi eu de o
treabă ca asta, eram la curent cu necazurile şi eşecurile sale şi, când aflam că
are bilet la trenul de Statina pentru mâine la ora 14, unde îi era prezentată
cartea recent apărută în cadrul unui cenaclu al muncitorilor în atuminiu, tot
mâine, dar la ora 13, îi inundam camera şi vă jur că scriitorul lipsea de la
Slatina.
Colocatarii vârstnici sunt o pradă uşoară: stau cu doi bătrâni, care n-au
decât o nepoată în provincie, care vine rar pe le ei şi nu le poate da ajutor
efectiv în tupta cu mine, dusă fără declaraţie de război, în scopul de a-i
determina să se mute în altă locuinţă. Ocupăm un etaj al unei vile, compus din
două camere, una ei, una eu şi un hol comun, cu o scară comună care coboară
Ia intrarea de 1a parter, cu o baie comună unde se află şi instalaţia sanitară,
baie pe care o folosim în comun şi ca bucătărie comună, etajul neavând un
spaţiu destinat bucătăriei. Eu sunt tânăr şi ta mânc vine mereu multă lume,
vin mereu fete care rămân, unele şi cu săptămânile, vin şi stau şi câte două în
acelaşi timp, şi cum o cameră, trebtlie să fiţi de acord cu mine, nu îmi este de
ajuns, trebuie să pun mâna pe tot etajul colocatarii să se ducă unde or şti.
Bătrânii mei colocatari sunt şi infirmi amândoi şi, pentru a se putea
ridica de jos şi a parcurge un metru-doi, fac apel bastoanele pe care le au la
îndemână, întind mâna şi bastonul. Fără ca ei să observe, când îşi întorc capul
după imaginea de la televizor, sau citesc ziarul, sau rnoţăie, şi chia în timpul
nopţii când ei dorm duşi, ca morţii, cu gurile căscate_ respirând horcăit în
liniştea adâncă a nopţii şi uşa camerei nu o închid niciodată, pentru că aşa
cum mi-au declarat, mare încredere în mine şi mă consideră ca şi copilul lor,
tiptil şi le mut bastoanele, nu mult, cu zece centimetri ma: încolo şi dimineaţa
aud, poc, cum cade bătrânul când s-a întins după baston şi s-a păcălit. Apoi el
stă două luni în spital şi e_ sunt, orice aţi spune, mai liber în mişcări în acest
răstimp. Încercat şi o formulă mai grozavă când bătrânii au plecat tratament la
Căciulata optsprezece zile, le-am îndoit de aţâţe, ori furtunul de la butelia de
aragaz, că a crăpat discret ca ş: cum ar fi fost din cauza vechimii, în mai multe
locuri, şi prin porii astfel „aranjaţi” ieşea gazul. Am plecat Într-o delegaţie
pentru materiale, pe care o ticluisem la întreprindere demult. Chiar în ziva
când bătrânii urmau, să se întoarcă de la băi şi eram convins că voi găsi casa
cu bătrânii iipsă, poatc cu necesităţi de reparaţii, pe care o să le facă tot statui.
Am avut însă, de data aceasta, ghinion şi au avut bătrânii noroc. Nepoata lor,
venită din provincie la o masă rotundă, a sosit la bătrâni odată cu intrarea
acestora în casă, a simţit imediat mirosul de gaze, dând alarma. Au schimbat
furtunul cel vechi.
Care a fost predat miliţiei pentru cercetări, cu unul nou. Dar n-a ieşit
nimic pentru mine din cercetările ce s-au făcut: furtunul era vechi şi cu asta
basta, nici măcar nu ana fost întrebat şi nici măcar chemat] a
Si iată în pozele alăturate cum arată o casă după ce chiriaşul se mutase!
Sunt în stare să scriu un tratat complet, cu capitole, secţii paragrafe,
cum se pot practica ştiinţific şicanele locative, fără posibilitatea de a ft prohate
în faţa justiţie, ca urmare a spovedaniilor clienţilor mei în biroul lor, iar
personal n-am văzut, de altfel, o pedeapsă corespunzătoare în douăzeci şi cinci
de ani de aplicare a legii nefericite cu privire la raporturile dintre locatart, şi am
putut astfel, pe drept cuvânt, să ajung la concluzia unei legi ineficiente,
imposibilă de pus în practică, rămasă în tot momentul în urma realităţilor. Nici
o probă nu putea fi făcută, în cadrul acestei legi, care să ducă la o sancţiune
exemplară pe baza unor probatorii exemplare, afară de cazurile de flagrant
delict, pentru că legiuitorul acestei legi, inexpert, a ignorat chestiunea
clementară că asemenea şicane nu se petrec niciodată de faţă cu martori.
Petrecerile prelungite; magnetofonul care urlă la ore târzii; n-opăituri de
dans în camera alăturată pârtă la ziuă, pentru că cel de alături! Ucrează în
schimbul doi; cină care începe la miezul nopţii, în fiecare noapte cu prăjeli, cu
du-te vino la bucătărie, la cămară, pe coridor, du-te vino cu damigenele din
boxa de 1a subsol; voci răguşite de oameni beţi, ajunşi la o stare critică a stării
de ebrietate, începând să-şi amintească toate cântecele pe care le ştiau în stare
normală, până la ore târzii; neplata apei şi luminii ia vreme, ca să se închidă,
pe mine nu mă deranjează pentru că săptămâna asta sunt de noapte, iar apă
îmi car de la subsol, unde curge pentru că e la nivelul conductei, chiar dacă e
oprită de la ceas, sunt tot atâtea moduri de a şicana, ce zic – de a-l înnebuni pe
colocatar. Le-am folosit în multe cazuri, pentru a-l determina pe acesta să se
mute.
Dacă însă, cum vă gândiţi totuşi, până la urmă, colocatarul se plânge,
vine în cercetare sectoristul, care scoate în final din buzunar un carnet de
amenzt şi arn,: mdează atât pe colocatarul care a reclamat cât şr pe cel
învinuit, cu egalitate, după un model dat de regele Solomon în vechime, când
nu apăruse legea raporturilor dintre locatari în forma de azi, iar amenzile
aplicate mai mult înveninează raporturile din locatari decât le aplanează. După
părerea mea de profesionist, sectoristul, care are o pregătire medie, reprezintă
cea mai ciudată creaţie judiciară, cea mai ingenioasă instituţie de drept de
până la noi, pentru că el cumulează în persoana sa pe anchetator, pe judecător,
pe sancţionator, într-o trihotomie juridică de neînţeles, deoarece el cercetează
faptele, el constată vinovăţia, el decide pedepsele şi devenind de data aceasta
ceea ce este de fapt, organ de executare, el încasează şi amenzile în speţă. Ceea
ce este mai ciudat este că superiorul său, de exemplu, ofiţerul cu ancheta
judiciară. Care este pregătit juridic pentru munca sa, nu poate decât să
instrumenteze ancheta şi să înainteze justiţiei cazul spre a fi judecat, în timp ce
sectoristul contrazice tot ce am învăţat de la institutul de ştiinţe juridice. Este
adevărat că procesul său verbal, dresat într-o atare cauză, poate fi atacat în
justiţie, dar ca să se admită plângerea îţi trebuie iarăşi martori (şi am spus cum
stau lucrurile cu martorii şi aş vrea să văd martori care vin împotriva a ceea ce
a scris sectoristul, care mâine îi poate amenda şi pe ei; şi mai trebuie apoi să
mai pierzi nişe zile de la serviciu ca să le risipeşti pe sala Palatului Justiţiei, să
cheltuieşti eventual nişte bani cu susţinerea plângerii tale, fără să mai vorbesc
de faptul că bătrânii nu puteau ajunge, cum aţi văzut, la baston, dar mi-te la
Palatul Justiţiei, iar eu personai pot să afirm că, într-un sfert de secol de
justiţie privind aceste amenzi şi acesţe procese verbale, dintr-un milion de
plângeri, să zic, la scară republicană, pe întreg teritoriul ţării, dacă s-au admis
cinci mii de plângeri şi cred că dau o cifră mult generoasă, pot să fie cel mult o
mie-două, daeă mă gândesc bine.
Am fost duhovnicul unor şicanatori care au mers până acolo încât au
restructurat chiar şi zidurile încăperilor pe care le locuia celălalt locatar, aşa că
după 48 de ore de lipsă, cel ce se întorcea acasă se afla într-o cameră de 1 xl şi
nu de 3x3 cât era înainte, iar separat i s-au scos clanţele de la uşi, ca să se
blocheze în cameră şi să întârzie la serviciu, i s-au făcut reclamaţii cu privire la
contorul său pasant şi omul. Şi-a pierdut multe zile la cercetări pentru un
imaginar furt de curent electric, iar procedee de acest fei, pe care cei şicanaţi le-
au pornit eventual Împotriva şicanatorului, nu s-au soldat cu vreun rezultat
spectaculos, cum vă aşteptaţ1: au trebuit expertize, contra-experttze şi acte,
cum a fost casa înainte şi dacă prin planul constructorului camerele aveau alte
dimensinni decât cele pe care le-au ocupat cei de faţă, eiusdem farinae, iar o
clanţă blocată şi un contor pasant care se blochează sunt ceva obişnuit în viaţa
de toate zilele şi nu trebuie să se găsească neapărat un vinovat pentru toate
mărunţişurile astea, gândeşte judecătorul.
Orele de consultaţii sunt uneori fabuloase.
Într-o zi intră în birou un tânăr, cam la vreo 30 de ani, care îmi prezintă
o citaţie de inculpat, ca să-l apăr într-un proces penal, cum îmi cere, iar citaţia
nu spune altceva, după răul obicei al instanţelor noastre de a nu scrie toate
datele în citaţie, ca articolul de care se face vinovat că nu l-a respectat citatul,
precum şi alte date şi atunci eu îl întrcb pentru ce este trimis în judecată.
 Am făcut un copil cu sora mea, îmi răspunde, înainte chiar de a se aşeza,
cu aerul cel mai calm cu putinţă şi indiferenţă, ca şi cum mi-ar răspunde la
întrebarea cum o duce cu sănătatea.
A fost cea mai „murdară.” consultaţie din profesia mea. Individul se culca
cu sora sa, care avea 25 de ani, ori de câte ori lipseau părinţii de acasă şi
aceasta se lintâmplase de zeci de ori, până la urmă părinţii fiind sesizaţi de
vecini care au tras nişte concluzii după ce s-a întâmplat în casa alăturată, aşa
cum ştiu vecinit de obicei să tragă. Până la urmă, sora individului a rămas
gravidă şt acum a născut o fetiţă. E vorba, deci, îi spun, de incest, iar copilul
este un copil incestuos, faptă pentru care legea prevede aspre pedepse pentru
parteneri. Cum a fost cu putinţă, întreb, sora dumitate ce a zis? Ce să zică, îmi
răspunde, cu aceeaşi flegmă şi cu aceeaşi voce neutră, prima dată n-a vrut, dar
pe urrnă n-a mai zis nimic. Mă mir, îi spun şi nu reuşesc să-mi ascund cu totul
indignarea, că nu te aili în stare de arest, pentru că textul de lege prevede In
aceste cazuri pedepse ridicate şi care implică arestarea, de obicei cel vinovat
este arestat cu ocazia interogatoriului, iar judecarea cauzei se face în această
stare. Pentru ce, îmi repiică individul, să fiu arestat?
Inconştienţa acestui individ, unită cu absenţa oricărui simţ moral,
singurul care distinge pe om de animale, este, chiar pentru un om hârşit ca
mine, terifiantă. Am o senzaţie de vomă când individul din faţa mea începe să-
mi dea detalii, fără să i Ie cer, cu o voce şi cu o privire absentă, şi după câteva
minute mă scol şi îl oblig să Înţeleagă că trebuie să plece, dar Înainte de a-l
vedea afară, 11intreb:
Şi acum ce vrei de la mine?
Să mă apăraţi, îmi răspunde, de ce să fiu condamnat, vedeţi că sunt
nevinovat!
L-am dat afară.
A doua zi am trecut întâmplător pe la judecătoria unde urma să fie
judecat şi chiar în acel moment instanţa proceda la arestarea şi depunerea lui
în boxa acuzaţilor. Avea, desigur, nu se putea altfel, mandatul de arestare emis
preventiv în cauză şi era la dosar, dar din cine ştie ce motive mandatul nu
fusese executat, ceea ce se petrece mai rar. Pe acest Figaro (individul era de
meserie frizer), care îi făcuse un copii sorei lui, nu l-am uitat şi adesea m-am
gândit, după aceea, la fetiţa născută din acest incest şi la destinul ei nedrept.
Oricât ar fi de energic progresul moral al omenirii, prejudecăţile au o
viaţă subterană neîntreruptă: un copil născut dintr-o soră şi un frate rămâne,
deşi eI este fără nici o vină, la orice nivel al societăţii umane, un individ urmărit
de o soartă aparte. Codul Napoleon, după o aplicare de aproape două secole, n-
a înlăturat niciuna din prejudecăţile privind familia şi dota şi cu atât mai puţin
pe aceea privind copilul născut în afara căsătoriei şi cu atât mai mult copilul
rezuhat din incest. La noi, unde paralel Codului Napoleon se aplică din 1954,
ca un adjuvant, Codul Familiei, se priveşte şi azi, după aproape jumătate se
secol de aplicare a acestei legi cum este Codul Familiei, cu un ochi critic o fată
însărcinată în afara căsătoriei şi un copil a cărui paternitate nu a putut fi
stabilită, şi copiii rezultaţi din aceste 1m prejurări suportă un statut nescris,
oricâtă bravadă ar depune mai târziu. Dota, cum am menţionat mai sus,
In1ăturată din codul civil, îşi are şi azi un curs subteran proteic şi reapare sub
o formulă sau alta la majoritatea căsătoriilor de azi.
Printre acestea, copilul rezultat din incest are cea mai crudă soartă: în
şcoala elementară, din primele zile, în liceu sau şcoala profesională, în armată,
în relaţiile cu oamenii de vârsta sa, cu ocazia căsătoriei sau chiar, în caz de
divorţ eventual, în cazul unei fapte penale, în cazul că va suferi vreodată
închisoarea, la internarea sa Într-un spital 1n cazul că va avea nevoie,
pretutindeni îl va urmări spectrul incestului comis de părinţii săi, frate şi soră,
şi el nu va putea nici măcar se apere vreodată de această umbră a vieţii sale.
În altă zi îmi termin consultaţiile ca şi cum m-aş fi îmbătat cu o băutură
grea, de întrebarea pe care mi-o pune o femeie cernită, care aştepta mai mult şi
care intră sfioasă în biroul meu. Era o locuitoarc a străzii mele, care venise
neanunţată.
Intră în birou şi, după ce zăboveşte Indclung, serrin că nu ştie cum să
înceapă, îmi spune că a venit de fapt să-mi ceară o părere, un sfat în fine, să-
mi pună adică o întrebare, nu e vorba de o consultaţie juridică. După 'cum ştiţi,
Îmi spune, stau împreună cu soţtd meu, cu fata măritată şi cu cele două fetiţe
ale ei, una de şase ani şi alta de opt ani, şi cu ginerele. Fata are un serviciu
bun, conduce un birou de contractări cu beneficiari străini şi indigeni în
ramura industriei lemnului şi are foarte mult de lucru, multe tratative şi
pertractări cu beneficiarii, nu poate să-şi tragă sufletul un minut, merge şi în
străinătate, de nimic nu se mai poate ocupa de altceva pentru ea.
Eu le fac menajul, continuă interlocutoarea, eu le-am crescut pe cele
două fetiţe, care sunt şi acum în fiecare minut cu mine, ginerele e băiat bun,
dar ca bărbatul, nu pot conta pe ajutorul lui.
Acum zece zile, spune, m-am hotărât, fiind lună de vară şi vacantă, să
piec la tratament la Călimăneşti, pentru că, ştiţi, că doară dumneavoastră rni-
aţi susţinut procesul de moştenire la Râmnicu-Vâlcea, am acolo o casă de la
părinţi, ia
Jiblea şi mă costă mai puţin stând acolo, am nevoie să-mi caut
reumatismul. Ajung la Jiblea cu fetiţele şi parcă nu-mi venea să desfac valizele.
Le-am lăsat aşa şi am plecat cu fetiţele să facem o plimbare scurtă prin
CăIirnăneşti, să cumpărăm ceva de mâncare şi, când ne intoreeam, să ne facem
rostul. Dar când ne-am întors era târziu şi am scos dintr-o valiză doar
pijamalele. Prosoapele şi periuţele de dinţi şi săpunul. Arn dormit prost, aşa
cum dormi prima noapte în alt pat aecât cel în care eşti obişnuir şi nu ştiu ce
aveam, că nu mă împăcam deloc, parcă tot ar fi trebuit să nu plec de acasă. A
doua zi, în zori, când fetiţele încă dormeau, am fost chemată la telefon de
ginerele meu, la o vecină care avea teIefon, Iângă casa părintească şi de la bun
început ginerele meu nui spunea că să viu acasă, că Lena a murit. Nu
Mţelegeam, deşi auzeam bine ce îmi spune, nu ştiam ce vrea să spună, am
întrebat, şi ginerele meu atât repeta: să viu acasă că Lena a murit. Lena, ştiţi,
1mi spune interlocutoarea_ e flica mea. Aşa repeta ginerele meu la teIefon, să
viu acasă că. Lena a murit. M-am întors în cameră, am trezit fetiţele, le-am
spus că trebuie să ne întoarcem acasă că bunicul e bolnav, fetiţele spuneau că
ele să rămână acolo, că locuiam asolo în aceeaşi casă cu sora mea, o zi-două
până când rnă întorc eu de la Bucureşti, că btinicul a mai fost bolnav şi şi-a
revenit după ce a fost Ia doctor, mă rugau să desfac valizele, să le dau rochiţele,
că vor să se joace se pajişte… Soarele răsărise şi lumina livada cu străluciri de
bijuterii pierdute în iarbă şi păsărelele cântau aprig, ca la o întrecere. Am luat
bineînţeles fetiţele cu mine şi, tot timpul călătoriei noastre înapoi cu trenul, rn-
am frământat cum să fac. Şi, în loc să, merg cu fetiţele acasă, când am ajuns,
le-arn dus la o cuscră de-a mea, le-arn lăsat acolo. Spunându-le că trebuie să
mă duc la spital la bunicul şi acasă nu e nimeni, şi am plecat spre locuinţa
mea.
Fiica mea, continuă femeia, se plângea în ultima vreme de dureri de cap,
iar ţn ziva când s-a întâmplat nenorocirea, după ce a venit de la serviciu şi a
luat masa, şi-a pregătit un duş cald şi a intrat în baie, încuind, după
obişnuinţă, uşa băii pe dinăun tru. I s-a făcut rău în timp ce făcea duş, a
căzut, iar soţul ei, auzind după un timp că duşul curgea incontinuu, dar nu se
simte nici o mişcare, a strigat la uşa băii mai întâi, a bătut, a încercat să
deschidă şi a fost silit în cele din urmă să intre pe geamul de la baie,
escaladând o clădire vecină, dar toate acestea i-au luat timp, Lena era moartă,
cum au spus după aceea medicii, de o jumătate de oră când a pătruns ginerele
meu în baie. Avusese o congestie cerebrală…
Şi aveţi, cumva, discuţii cu ginerele, cu privire la cine să crească fetiţele
sau cu privire ia succesiune, o întreb pe interlocutoare, profitând de pauza ce o
făcuse cu privirea pironită în parchet.
Nu, îmi răspunde, n-am nici o discuţie, casa e a mea, ginerele n-a
construit acolo decât un garaj în curte şi spus că acuma, dacă a murit Lena,
nici nu mai are nici o însemnătate pentru el, iar despre creşterea fetiţelor nici
vorbă, nu pentru asta am venit.
Şi interlocutoarea face o pauză iungă, părând, cernită cum este şi stând
pe un fotoliu plasată în dreptul unei ferestre, în amurgul care începea să
pătrundă în odaie atenuând contururile, ea însăşi o marmură neagră, un
detaliu dintr-o pietă.
De la moartea Lenei, îşi reia povestitoarea firul, nu am mai dus fetiţele
acasă. Le-am spus că mama lor a plecat în străinătate, că bunicul e bolnav şi
că zugrăvim casa, că e neorânduială acasă acum. Dar am venit să vă întreb şi
pe dumneavoastră, că eu nu mai ştiu, ce să le spun fetiţelor mai departe?
Şi rămâne tăcută, uitându-se la mine, cum se uită cineva care te strigă
să-l salvezi dintr-un fund de fântână.
Am o mare lipsă: nu pot vărsa o lacrimă, nici măcar în faţa celor mai
atroce spectacole ale vieţii: acest izvor de alinare, dăruit oamenilor de zei ca să
le dea posibilitatea de a trece de o mare durere a vieţii lor şi a-şi putea continua
fiinţa lor fizică şi spirituală, îmi este interzisă mie ca om şi este interzisă de
obicei avocatului practician, ca urmare a valului de suferinţă umană, la care
este zilnic părtaş şi nu spectator în practica cotidiană a profesiei sale. Eu, care
am fost un tânăr sensibil fa du: -ene omeneşti, am constatat deodată, după ani
de practică prof, ~- nală de avocat, că izvorul cel mai enigmatic dat fiinţei
cffleeneşti, lacrima, îmi este de acum înainte interzisă şi că, în ioe da această
alinare în faţa suferinţei omeneşti, îmi urcă în găţiaj,. Căutând să o sufoce, o
tenie rece, iar ochii şi pleoapele usucă mai mult şi mă înţeapă cu mii de ace. Şi
acum, când irr meia a tăcut şi priveşte la mine din adânca fântână a suferime.
Ei, n-am putut să vărs o lacrimă în interiorul făpturii mele. Am simţit cum se
urca în gâtlej de data aceasta un val cald.
O hemoptizie, care mă sufoca şi 1mi împăienjenea privirea. Trece prin
faţa ochilor bucuria celor două fetiţe, care oda5. Ajunse în mijlocui crângului şi
în cântecul păsărelefor, îşi cereau rugător rochiţele să poată alerga pe pajiştea
înflorită. Bănico, deschide valizele, te rugăm, ziceau fetiţele. Of, şi bunicul cu
boala lui, lasă că ştim noi că se face bine iar. Lasă-ne, nico, pe noi, la mătuşa o
zi şi întoarce-te repede de la Bucureşti… Şi Închisoarea în care se află acum
fetiţele, închisoarea sufletească în care se vor afla mulţi ani, până vor uita, cu
ajutorui tinereţii lor, pe mama lor… Nu se poate să mergem acasă, mama e
plecată cu serviciul în străinătate, noi zugrăvim, bunicul e spital, casa e în
neorânduială…
Amurgul a inundat cu totul biroul meu, care pluteşte pe mare de
antracen. Femeia aşteaptă răspunsul meu şi se uită 1L. Mine. Ce aş putea să-i
răspund? Nu sunt în măsură să articulez un singur cuvânt şi parcă sunt bătut
în cuie în fotoliul meu. Dar, trebuind totuşi să fac ceva, în cele din urmă mă
ridic şi apăs pe comutator şi biroul e inundat de iumină. Femeia se ridică, a
întcles că de Ia nimeni nu poate aştepta un răspuns la întrebările ei şi la alte
intrehări ce şi le va pune de acum înainte multă vreme, şi nici nu simt când
pleacă.
Orele de consultaţii cu ţiganii zlătari sunt, contrar a ceea ce s-ar putea
crede, demne de tot interesul.
Privitor la ei, trebuie mai întâi, ca avocat practician, să ştii neapărat că
nici un ţigan zlătar nu vine singur Ia consultaţie la un avocat şi că va fi însoţit
de încă cinci-şase semeni ai săi. Apoi că aproape sigur, va fi vorba de o tâlhărie
cu violenţă, de lovituri cauzatoare de moarte, de omor până la urmă. Lar la
consultaţia despre care vorbesc acum, ştiam că vor participa Intre cincisprezece
şi douăzeci şi cinci de oameni.
Evident însă că nu puteam să primesc în birou un număr atât de mare
de ţigani, aşa încât, când mi-au dat telefon, aşa cum i-am Mvăţat, că au pornit
spre mine, m-am postat lângă uşă şi cu mare greutate şi făcând o adevărată
pledoarie în acest scop, le-am limitat nurnărul de ţigani prezenţi în birou la
şapte persoane, iar ceilalţi au aşteptat afară.
Despre ce era vorba?
Tată un convoi de căruţe cu ţigani zlătari care se îndreaptă spre
Bucureşti pe şoscaua de la Urziceni. Caii merg la pas în dimineaţa caldă de
vară, pe şoseaua pe care trec, în sensul invers celui de mers a1 convoiului
ţigănesc, sute de maşini spre litoral. Sub coviltirul căruţelor n-a mai rămas
nimeni; membrii sălaşului păşesc în rând cu caii, în costumele lor multicolore,
bărbaţii cu bărbi, cu plete, cu mustăţi lungi ungureşti, cu pălării negre cu
borurile largi şi cu haine negre cu găitane, ferneile cu fustele lor imunde şi
înfoiate, câte trei-patru, una peste alta, cu salbele lor la gât strălucind în
soarele dimineţii, multe din ele cu copiii goi atănnând Într-o legănătoare la
gâtul mamei, zlătari bătrâni cu mustăţi înfricoşătoare, tineri efebi cu pene de
păun la pălărie şi cu dantura sclipind de albeaţa, bătrânii cu bicele lor ca nişte
semne distinctive ale stirpei şi tot convoiul strălucind sub soare în fastuoasa sa
murdărie.
Autoturismele trec în viteză pe lângă ei îndreptându-se spre mare; li se
fac semne de către cei plecaţi în vacanţă, dar nu opreşte nimeni, se grăbesc
spre plajă înainte de a tncepe să ardă vipia zilei de iuliE. Şi convoia; înaintează
într-o veselie şi hărmălaie greu de descris, cu copiii ţipând, cu tinerii zlătari
fluierând, cu tinere ţigănci care vorbesc între ele, ca şi C3.1/11 s-ar certa.
Niciunul dintre ei nu este supus vreunei obligaţii legale, vreunei conventenţe
afară de cele acceptate de grupul
Ior şi afară de obligaţia de a circula pe dreapta. Pentru ei legea nu există.
Sunt liberi ca păsările cerului.
De departe, sensul contrar al mersului convoiului tigă riCSC, se apropie
o maşină elegantă, neagră, cu mulţi cai putere în motorul ei. La volan e un
bărbat în plină maturitate, prestant, iar lângă el, în dreapta, o fată abia
adolescentă. Pe banca din spate a autovehiculului o femeie matură şi o tânără
cu aspect de studentă. Merg spre litoral şi maşina se lasă sub greutatea
valizelor din portbagaj, pregătite pentru vacantă.
Când autovehiculul ajunge paralel cu căruţa cap de coloană a convoiului
ţigănesc, se opreşte. În fata convoiului, o ţigancă tânără îşi leagănă în pas de
dans boiul, bătând precipitat ritmul cu picioarele desculţe în faţa cailor şi în
acelaşi timp cânta, cu chemări adânci şi sălbatice, arătându-şi dinţii albi de
regină de şatră. Adolescenta care stătea în dreapta conducătorului
autovehiculului coboară cu un aparat de filmat şi începe să filmeze pe tânăra
ţigancă din fruntea convoiului. Îneercând totodată să imortalizeze, earavana
multieoloră şi cu zdrenţele coviltirelor ftuturand ca nişte steaguri ridicate a
declaraţie de război, ca amintire din vacanţă. După un moment de uluire al
zIătarilor, se aude o rumoare care se transmite de-a lungul convoiului, ca o apă
care se pregăteşte de furtună bulucind unii în alţii caii se opresc la comanda
stăpânilor, multi zrâtari tineri o înconjoară pe adolescentă, strigându-i piece;
dar fata, fie că nu evaluează just situaţia, fie că înţelege ameninţarea, continuă
să filmeze, îndreptând apara: _ de filmat chiar spre grupul celor ce o
încercuiseră de trecârtd cu aparatul în prim plan de Ia o figură de zlătar Ia
Totul se petrece, de la coborârea adolescentei din maşină şi la acest moment, în
mai puţin de un minut poate. Acum zlăta”-_ ridică ciomegele şi sfărâmă
aparatul de filmat, lovind-o şi re adolescentă, care este trântită la pământ, dar
reuşeşte să ridice, să se despriDdă de grupul agresorilor şi să se refug în
maşină şi, în timp ce se retrage, este urmărită de zIătari.
Într-acestea conducătorul maşinii intervine, ieşind din şină strigând la
ţigani, prinzând de piept pe unul din urmăritorii fiicei sale şi, din acest
rnoment, toţi membrii convoiului se precipită cu mic cu mare asupra lui,
acoperindu-l într-o grărnadă umană, lovindu-l cu ciomegele, cu bicele, cu
pumnii şi cu picioarele, în timp ce alţi zlătari rnutilează maşina cu bare de fier,
pe care le scot de sub din leagănul căruţei_ acest tirnp, autoturism după
autoturism trece pe şosea în viteză spre iitoral, fără ca cineva să oprească şi să
intervină. Bărbatul însângerat rămâne în inconştientă pe asfaltul şoselei.
Întregul convoi ţigănesc se dispersează în câteva clipe, ca o coloană de război la
apariţia avioanelor inamice, ai zice că după o tactică şi o desfăşurare îndelung
experimentată; unii din zlătari se pierd cu căruţe în pădurea apropiată, alţii o
iau prin porumbiştea de la marginea baiţii de din vale de şosea, un alt grup se
întoarce în sensul contrar sensului de mers de până atunci şi dau bice cailor,
astfel încât după alte câteva minute de la cele petrecute, pe o distanţă e zece
kilometri de la locul faptei, nu se mai zărea nici urmă de zlătar. Cineva
alarmează totuşi miliţia din Urziceni, care alertează organele de ordine pe judeţ,
se pun în mişcare căiăreţi, se pun la treabă câini lupi într-o operaţiune de
anvergură, de 1nvăluire, şi după 48 de ore, întregul convoi este reconstituit,
căruţă cu căruţă, zlătar cu zlătar, identificaţi şi arestaţi. Cu toţii, în ordinea în
care au fost, sunt aduşi în faţa miliţiei din Urziceni pentru începerea
cercetărilor. ConducătoruI maşinii este internat în spital, unde, luni de zile, se
zbate între viaţă” şi moarte, având organele interne rupte şi mai multe fracturi.
Ancheta durează luni de zile. Victima iese în cele din urmă din spital, dar
nu va mai putea pe viitor să se deplaseze decât cu ajutorul unor cârje, care vor
sprijini o epavă de om. In ceie din urmă procesuI ajunge Ia termen în faţa
judecătorilor din târgul unde s-a făcut ancheta; este vorba de un 1ot,
majoritatea inculpaţilor sunt în stare de arest. La mine în birou se află trei
zlătărese şi patru zlătari, care au venit să rnă angajeze în apărarea unuia dintre
flăcăii zlătari care au dezlănţuit drama.
Discuţiile avocatului cu zlătarii au o particularitate şi felul cum trebuie
să abordezi această discuţie nu este Întâmplător, et trebuie învăţat şi se învaţă
de obicei în anii de practică în biroul maestrului unde ai fost iniţiat profesional.
Afară de limbajul pe care trebuie să-l foloseşti – şi care diferă de cel de
comunicare cu ceilalţi oameni – este ştiut în rândul practicienilor barei că
procedeele clasice folosite de avocat, constând în captarea interesului
clientului, în folosirea argumentelor logice, a lecturii în faţa clientului a textului
de lege aferent, deducând un silogism judiciar din textul citit, n-au trecere la
ziătari. Poţi să] e vorbeşti o zi întreagă, explicându-le că fapta este prevăzută şi
pedepsită de lege, că este delict sau crimă, poţi să-ţi toceşti gura explicându-le
că fotografiatul unui convoi ţigăncsc sau filmarea lui este o chestiune
inofensivă, fără urmări pentru cei filmaţi, că dimpotrivă figurile lor interesante
vor apărea ca amintiri de vacanţă etc., pentru că zlătarii întrebau mereu „de ce
ne-a tras pe toţi, cu căruţe, cu cai, cu copii, cu neveste?”. Părând că aceasta
este o gravă ingerinţă în sistemul lor de bertate şi că, astfel stând lucrurile,
scopul nu poate fi decát nociv şi în orice caz suspect, iar reacţia lor legitirnă.
În timp ce discut cu ei, îmi vin în minte teoriile pe care le-am studiat la
facultate despre gândirea prelogică, îmi vin în minte lecturile din Claude Levi-
Straus şi, pâtiă la un punct, le dau dreptate ţiganilor cu privire la incapacitatea
lor de a înţelege ce le spun. Bine, bine, le zic, înccrcând să-i aduc totuşi la o
logică firească, am Înţeles că nu vreţi să fiţi fotografIaţi, ce. Voi la bâlci nu vă
fotografiaţi, dar ce rău v-a făcut dacă totuşi v-a filmat? Ne-a tras pe toţi, îmi
răspund, cu aerul că i-ar fi înjunghiat şi unul dintre zlătarii prezenţi în birou a
adăugat că o cimotie a lui, un flăcău straşnic, spunea, tot aşa a fost filmat
odată, şi de atunci era oprit la toate posturile de miliţie ş, confruntat cu nişte
poze pe care miliţienii le scoteau din sertar.
Până la urmă l-am apărat pe făptaş. Sigur, nu era vorba acest dosar
nicidecum de nevinovăţie, nici de punerea vino'atului în libertate, cum mă
rugau zlătarii să obţin, dar de apărare organizată era nevoie, peritru că
cercetarea penală, ca şi instanţa de judecată, sensibilizate local şi impresionate,
poate pe drept cuvânt, de drama familiei reclamante, era inclinată să trateze
fapta ca un bloc faptic, cu toate că erau elemente în dosar care puteau să dea
posibilitatea de a distinge intre inculpaţi pe cei care au avut o contribuţie
hotărâtoare în cauză, ca şi pe cei care au avut o participare periferică la
desfăşurarea dramei, unii urmând a fi pedepsiţi într-un fei, ceilalţi în alt fel, dar
nu mai grav decât contribuţia lor la spectacolul la care participaseră, unii chiar
ca figuranţi, şi aceasta cu '. Oată compasiunea faţă de victimă, compasiune pe
care mi-am exprimat-o deschis faţă de aceasta, mirându-mă totodată cum a
putut un om, cu experienţa lui la oameni în relaţiile cu toate straturile de
cetăţeni, să piardă din vedere eventualitatea unui conflict cu şatra când fiica lui
s-a dat jos din maşină să filmeze convoiut; dar, pe deasupra acestei uimiri,
omul era, din cauza 2reutăţii cu care se deplasa şi a stării vădite de boală ce îl
domina, demn de toată mila omenească. Mai trebuie să spun că pedepsele au
fost aspre, dar trebuie să adaug că graţieri succesive, privind şi faptele de lovire
printre altele, i-au readus destul de irepede pe zlătari la libertatea şi la
reintegrarea în şatră şi desigur convoiul lor se mişcă presupun şi la ora actuală
pe vreo şosea a ţării iar ţiganii sălăşluiesc şi acum pentru scurtă vreme în jurul
focului la marginea vreunei păduri, în aceeaşi stare de lipsă de obligaţie şi de
convenienţe sociale, purtători ai aceeaşi mentalităţi medicvale.
Formele de infracţiuni ating uneori grotescul, ca infracţiunea de omor din
culpă, în care am fost solicitat de familia unui inculpat arestat, după
pronunţarea unei pedepse definitive, pentru o faptă prevăzută de textul care
incriminează omorul provocat din culpă, ca să introduc un memoriu spre a se
declanşa un recurs extraordinar.
Iată despre ce este vorba.
Pe Valea Prahovei, într-o seară de toamnă târzie, când amurgul se lasă
devreme, rulează în vitcză un autocamion, care nu are altă încărcătură decât
un sicriu gol, pe care şoferul îl transporta la Bucureşti, unde murise o rudă a
sa, sicriu pe care îl confecţionase în întreprinderea lui din Braşov. Odată cu
amurgul începuse să cadă şi o bumită măruntă şi rece.
La un punct al drurnultn, un tânăr face semn şoferubn să, oprească să-l
ia pârtă la Câmpina, iar şoferul îi spune să se urce în spate şi îi recomandă ca
pentru stabilitate să stea pe scriu, că, adaugă şoferul, e gol, iar tânăml se
cxecută. Autocamionul porneşte mai departe în timp ce burniţa se înteţeşte şi
chiar se transformă în lapoviţă, iar tânărul nostru, care n-avea decât o
canadiană pe el, îşi găseşte protecţie împotriva naturii, intrând în scriu şi trage
capacul deasupra, fără ca şoferul să ia eunoştintă de această schimbare.
Câţiva kilometri mai la vale, doi ţărani şi două tărănci fac semn şoferului
şi îl roagă să-i ia până la Floreşti, fângă Ploieşti, iar şoferul, fără altă lămurire,
le strigă să se suie repede în spate, că e grăbit. Aceştia se urcă şi, când dau cu
ochii de sicriu, feresc pe margine, închinându-se, presupunând că înăuntru
este un mort. Ploaia şi zăpada măruntă se mai potolesc pe măsură ce
autocamionul părăseşte munţii şi se apropie de şes, în timp ce şoferul trece ca
vântul pe sub perdelele de brazi de pe marginea şoselei libere, sporind cu
umbrele lor întunericul ce se lăsase.
După vreo cinci kilometri, în timp ce autocamionul gonea tot mai tare, iar
cei patru autostopişti stăteau tăcuţi pe vine pe o parte a autocamionului,
ţinându-se unul de altul, în semilntunericul lăsat, capacul sicriului se saltă
încet, încet, ca în filmele de suspans şi o mână, care pe întuneric pare a unui
schelet, iese putin câte puţin dinăuntru pipăind afară aerul şi ajunge astfel] a
obrazul uneia din femeile urcate mai înainte în autocamion. Un ţipăt disperat,
înfiorat, se aude şi toţi cei patru ocupanţi escaladează marginea
autocamionului şi sar afară. Unuf din ei moare pe loc, ca urmare a ruperii unor
organe interne şi a multiplelor traumatisme, iar ceilalţi trei sunt răniţi, unul
grav, toţi răinânând inlârmi. Până iese din sicriu tânărul, până şoferul îşi dă
seama că s-a Întâmplat ceva şi opreşte, una dintre ţărănci moare şi ea. Tânărul
din sicriu arată că a vrut să vadă dacă afară mai ploua, nu ştia că mai e cineva
în autocamion, n-a auzit când s-au urcat cei patru.
Şoferul este trimis în judecată pentru omor din culpă şi este condamnat,
iar acum cineva din familia lui a venit] a mine – şoferul fiind în executarea
pedepsei – să formulez un memoriu pentru declanşarea unui recurs
extraordinar de către Procuratura Generală, Împotriva acestei condamnări, cu
privire la care inculpatul crede că este nedreaptă şi că el nu are cum să fie
vinovat de toate acestea. Comicul cel mai absurd şi tragedia clasică îşi dau
mâna şi se împletesc aici, un caz grotesc, aşa cum această categorie estetică
stă gata să apară în fiecare moment al întâmplărilor din viaţa noastră de toate
zilele. Ca şi dumneavoastră, când mi s-a făcut expunerea faptelor am început
să zâmbesc (mai ales când rni s-a spus că în momentul când mâna scheletică
ieşea din sicriu, încet, încet, în semiîntuneric, s-a auzit şi un glas cavernos din
sicriu, care întreba pe muritorii de afară. „dacă mai plouă?”), apoi m-am
întristat gândind că aceasta, în fond, se putea întâmpla oricăruia dintre noi. N-
aş vrea să flu pus eu personai în situaţia de a călători cu autostopul pe o şosea
din munţi într-o seară de toamnă târzie şi rece, când lapoviţa se dezlănţuie şi
întunericul de înteţeşte şi să simt, după ce m-am suit într-un autocamion care
s-a ivit salvator, cum mătia „mortului” iese din sicriul ce îl transportă şi pe
întuneric începe să-mi pipăie obrazul… Cred că nici dumneavoastră n-aţi fi mai
tari într-un asemenea moment.
O altă zi de consultaţie, care mi-a rămas întipărită definitiv în minte (şi
care s-a finalizat prin refuzul meu, nemărturisit, de a o servi pe solicitantă), a
fost aceea care face obiectul povestirii mele ce unnează. Dar ca să înţelegeţi
povestea trebuie să mă întorc cu zece ani în urmă faţă de ziva consultaţiei
despre care este vorba şi care se petrece într-o zi de toamnă a anului 1957,
adică să mă întorc la iarna anului 1947, când am fost angajat să susţin
apărarea într-un proces penal la Târgovişte.
Era un lot în care inculpaţii erau cetăţeni români de origine germană sau
maghiară, foşti colaboratori ai annatei hitleriste, care comiseseră In această
postură diferite infracţiuni, ca sechestrări de bunuri fără drept, însuşiri de
bunuri, rechiziţii fără temei juridic şi altele, păgubind cetăţeni romani din zonă.
Inculpaţii erau judecaţi în stare de arest. Lotul celor inculpaţi era numeros şi
au fost angajaţi mai mulţi avocaţi din Bucureşt: în scopul apărării, între care şi
eu. Soţia inculpatului pe care urma să-l apăr era fiica morarului dintr-o
comună din judeţt: Ilfov, morar care îmi era client. Majoritatea inculpaţilor
aveau familiile răspândite în toată ţara; a fost angajată o dubă, pentru a ne
transporta la Târgovişte pe noi avocaţii şi pe unii membrii ai familiilor
inculpaţilor, care veniseră la Bucureşti.
La termenul când ne-am judecat şi am pus concluziile finale, şedinţa a
durat aproape de miezul nopţii, dar prin consens, s-a luat hotărârea ca totuşi
să nc intoarcern chiar în acea noapte înapoi, neputându-se rezolva problema
eazării peste noapte, în condiţiile de imediat după război, a unui număr mare
de oameni, câţi eram în Târgovişte. Era în decembrie şi ninsese bine, ţin minte
că nu mai era mult până la Crăciun.
Duba era de fapt o maşină inare de război, adaptată pentru transportul
oamenilor, şi mergea binc; eu am plecat la drum, trecând, într-o tăcere deplină
– afară de zgomotul propriei noastre maşini – prin satele peste tare zăpada
întinsese un alb fără pată. Eu ocupasem un loc pe ultima banchetă, în fund_
pentru că mă simţearn destul de obosit şi voiam să nu mai fiu supus, tot
timpul drumului, asaltului întrebărilor familiilor inculpaţilor, cum ştiam că se
întâmplă, în legătură cu procesul, cu ce va mai fi în viitor în legătură cu
inculpaţii, proces care abia se încheiase, instanţa rămânând în pronunţare.
Soţia inculpatului pe care îl apărasem îmi achitase onorariul imediat după
terminarea procesului, 1mi amintesc că primisern suma de 3000 de lei, pe care
acum îi aveam în buzunarul scurtei mele din foaie de cort îmblănită cu blană
de oaie, cu care eram îmbrăcat, şi pipăiam mereu banii cu mâna pe care o
ţineam, de frig, în buzunar.
La miezul nopţii, ini-amintesc că m-am uitat la ceasul de la mână,
vechiul meu ceas Nelson cu cadran fosforescent, pe care îl aveam cumpărat din
timpul studenţiei de Ia un aviator. Ceasul îşi făcea şi acum cu exactitate
datoria, însoţindu-mă ca un suflet viu în treburile mele zilnice, încurajându-mă
sau dojenindu-mă, după caz dacă eram pe fază sau eram în întârziere. Tocmai
intram în pădurea Râioasa, înaintând pe sub policandrele de gheaţă ale
copacilor ca într-o catedrală săpată în sare. Ne apropiam, lmi ziceam, de casă,
când deodată duba se opreşte cu bruscheţe, zgâlţâindu-ne şi trimiţându-ne
unii peste alţii. Un cablu metalic gros era întins de-a latul şoselei, legat cu
capetele de copacii pădurii ce mărginea drumul de o parte şi de alta şi, când ne
dumirim, vedem cum ies din umbra albă a codrului, înconjurând duba, mai
mulţi indivizi în uniforme de ostaşi sovietici, cu mitraliere şi automate în mâini
şi cu armele îndreptate spre noi; deschid uşile maşinii şi, în monosilabe în
limba rusă, ne fac semn să ne dăm jos unul câte unul. Fiecăruia dintre noi i se
ia tot ce are asupra sa, inclusiv ceasurile, femeilor li se iau brăţările, inelele, ni
se iau paitoanele, mie mi se ia călduroasa scurtă de foaie de cort căptuşită cu
blană de oaie, femeilor li se mai iau hainele de blană, li se iau genţile, cerceii
din urechi le sunt smulşi în ţipete de durere, fiecare este percheziţionat şi
dezbrăcat astfel până la sumar pentru o vreme de iarnă cum era, apoi fiecare
este fugărit şi lovit spre a se depărta în întunericul afund al pădurii, trăgându-
se focuri de armă după cei ce fugeau astfel. Unul care întârzie, poate schiţează
chiar un gest de împotrivire, ezită, în fine, să se depărteze, este omorât cu un
foc de armă pe loc.
Când, afiându-mă încă în maşină, mi-am dat seama ce se întâmplă,
deoarece mă aflarn în fundul maşinii şi am fost somat ultimul să ies, am ridicat
între timp discret tapiţeria banchetei pe care stăteam şi am aruncăt înăuntru
banii ce-i aveam în buzunar şi bătrânul ineu ceas, pe care mi l-am des ăcut pe
nesimţite de la mână. Am ieşit din dubă, am fost percheziţionat şi dezbrăcat la
rândul meu şi când, fiind îmbrâncit ca să mă depărtez, m-am întors puţin şi m-
am uitat o rniime de secundă la figura celui care m-a jefuit, am primit un pat
de armă pe muchie în şold, în osul şoldului, aruncându-mă în şanţu! Adânc al
şoselei, de unde m-am târât pe burtă şi apoi, şchiopătând şi gemând de durere,
m-am îndepărtat în pădure.
După ce tâlharii s-au retras trăgând focuri de armă în urma lor multă
vreme, ne-am strâns câţiva dintre cei care rătăceam în pădure, strigându-ne
unii pe alţii, şi ne-a. M îndreptat pe jos, mergând mai mulţi kilometri, până am
ajuns la primul post de jandarmi, într-o comună unde, în faţa unui jandarm
somnoros şi care nici nu s-a clintit de pe scaunul din biroul lui cald, am dat
declaraţii. Apoi de aici, dezbrăcat şi şchiopătând, când s-a făcut iumină am
ajuns acasă şi când arn intrat în casă, nevastă-mea s-a speriat văzându-mă în
ce hal eram, dezbrăcar murdar de noroi pe faţă şi abia târându-mă. Dar deşi
urma loviturii în osul şoldului o port şi acurn şi piciorul meu drept mă lasă
când rni-e lumea mai dragă din această cauză, a trecut şi asta şi am uitat, mai
ales din cauză că, de la adresa unde stăteam cu chirie, m-am mutat în casa pe
care am agonisit-o: nu am mai primit vreodată vreo îriştiinţare în legătură cu
vree urmare judiciară a acestei
La aproape zece ani de la această poveste de iarnă, vine la mine la
consultaţie o femeie, o ţărancă dintr-o comună din Dâmboviţa, rugându-mă să
fac o cerere de revizuire în dosarul în care bărbatul ei era condamnat la 17 ani
muncă silnică şi care executase până atunci nouă ani, pentru că, susţinea
femeia, bărbatul ei, condamnat pentru tâlhărie, este nevinovat; a fost bănuit,
dar el n-are nici o vină, jandarmii i-au pus în spate fapte pe care nu le-a făcut,
alţil le-au făcut poate şi jandarmii nu i-au prins şi aruncă vina pe el.
Promit să mă angajez dacă voi găsi temeiuri pentru exigenţa textului care
reglementează materia revizuirii (care cere acte noi, erori de identificare a
inculpatulni), spunându-i femeii să revină peste câteva zile. Şi mă sui în trenul
de Târgovişte să văd dosarul; şi ce-mi văd ochii, dosarul pe care am în mână,
plin de praf şi mustind a mucegai, (când un bărbat de arhivă, pe care îl
cinstesc corespunzător mi-l aduce de la pivniţă, după ce aştept bine), avea ca
obiect tâlhăria din la pădurea Râioasa, din anul 1947 şi în el era bineînţeles şi
declaraţia mea, dată la jandarmul somnoros în noaptea de decembrie a anului
1947. Cer permisiunea să stau de vorbă cu li. Condamnatul, care era depus la
închisoarea Târgşor, din judeţ, aştept o vreme pâtiă când primesc de la
procuror această aprobare şi, după ce bat până la închisoare un drum anevoios
şi aştept şi acolo mai mult timp, când gardianul aduce un individ la vorbitor,
deşi trecuseră zece ani, îl recunosc de la prima vedere, şi l-aş fi recunoscut
dintr-o mie, pe tâlharul 1mbrăcat atunci în uniformă de ostaş sovietic. Este
chiar cel care stătea la uşa dubei pe unde eram scoşi unul câte unul, călătorii
din maşină, cel care ne dezbrăca şi ne smulgea hainele de pe noi, cu mâna
liberă, pentru că în cealaltă ţinea în cumpănire o puşcă mitralieră, cel care ne
întorcea buzunarele, ne smulgea ceasurile, smulgea cerceii femeilor din urechi,
este chiar el, cel ce văzându-mă că, după ce m-a dezbrăcat şi m-a împins
încolo, mă întorc să-l privesc din nou, după ce l-am privit drept în ochi tot
timpul cât m-a pereheziţionat, m-a lovit cu muchia patului armei de metal în
osul şoldului, zvârlindu-mă cu faţa în noroi în şanţul adânc al şoselei.
Doamne, inti zic, teribilă nelege are întâmplarea. Figura ascuţită a
tâlharului, ochii mici, negri, de tăciune stins de mult, cu o fixitate stranie în
privire, sprâncenele ca nişte viermi groşi păroşi, cicatricea urâtă din colţul
stâng al gurii, nasul coroiat, un şanţ larg, plecând din buza de jos, care mergea
prin mijlocul bărbiei până sub harbă, statura osoasă, totul îmi aparc în
memorie ca şi cum ar fi fost] uminată în această sclipire de un fulger şi sunt
gata să mă iau de piept cu marele judecător dacă mi-ar spune că greşesc.
Desigur, individul nu mai arăta ca acum zece ani şi în uniformă de ostaş
sovietic, când emitea numai vocabule ruseşti. Acum vorbeşte bine româneşte şi
mă roagă stăruitor să mă ocup de dosarul lui, că a auzit în
Mchisoare că am scos de acolo pe cineva care avea zece ani de închisoare,
pentru un caz ca a lui. Nu sunt vinovat, n-am nici o legătură cu banda de
tâlhari care a speriat judeţul în iarna lui '47, spune, cu jafurile din pădurea
Râioasă şi cu omorurile, am fost pârât din ură personală şi jandannii atâta au
aşteptat să-mi pună în spate fapte comise de alţii, după ce m-au canonit, fapte
ale altora pe care jandarrnii n-au reuşit să-i găsească, am recunoscut din
cauza bătăii… Îl ascult, fără să spun nimic, îmi notez ce spune, mai bine zis
grifonez pe o coală de hârtie ceva, ca şi curn l-aş urmări cu deamănuntui în
plângerile lui şi, în timp ce omul se vaită mai departe, memoria mea îmi
luminează detalii iscate chiar din vorba lui şi din mişcările lui legate de noaptea
din decembrie care am fost jefuit, confirmând şi luminâncl amănunte pe care
nu mi le-aş f3 amintit altfel din acea noapte; şi, spune el mai departe, iată că se
fac nouă ani de când stau degeaba isn închiscare, femeia şi copii mei au ajuns
nişte nenorociţi, iar fântâna memoriei ce izvorăşte din falii profunde din
amintirea nopţii de decembrie, în timp ce ocnaşul vorbeşte mai departe, îmi
readuce în faţă scena, cum m-am sculat din şanţul adânc în care fusesem
expediat cu lovitura cu patul armei de acest individ, a celui ce se vaită acum cu
mâinile strâns încârligate în plasa vorbitorului care ne desparte şi cum m-am
târât, mai bine zis, din cauza durerii din şoid, pe burtă, până în clesişul pădurii
şi cum l-am urmărit pe acest om, în conul de lumină de pe şosea pe care îl
făceau farurile dubei cu care călătorisem şi cum l-am văzut împărţind lovituri
în dreapta şi în stânga, şi l-am văzut cum a întors cu latul bocancului pe cel ce
fusese ucis şi zăcea pe latura maşinii cu capul atârnând în şanţ, ca să vadă,
probabil, dacă murise cu adevărat. Şi tot mai mult mişcările lui de atunci se
suprapun mişcărilor lui de acum, repezite, observ, ca şi atunci, abia acum îmi
amintesc şi acest amănunt, că e stângaci şi are o aruncătură din cap, un fel de
tic, ca şi cum l-ar freca gulerul de la ceată, tic pe care mi-l amintesc deodată
când îl observ acum la cel ce îmi povesteşte mai departe, amestecând vaietele
cu promisiunile şi cu plângerile, că e bolnav de reumatism, că o să moară în
închisoare.
În fine vorbitorul se termină şi închei convorbirea cu o silă pe care abia o
înving şi mi-o maschez cu greu când mă despart de el. Nu-i spun nimic, îi
promit numai că voi vedea dosand despre care nu-i spun că l-am şi văzut, iar
mai departe îi voi comunica soţiei lui când va veni la el să-i aducă pachet. Deşi
gardianul îl trage cu putere să reintre în celula sa, tâlharul continuă să se
roage de mine, să mă implore, să ridice mâinile spre cer implorând tăriile, să
plângă ca să facă totul să-l scot şi se cramponează de sârma vorbitorului,
încleştându-se de ochiurile ei. Cu greu este Împins pe o uşă, iar eu plec.
Gardianul care mă însoţeşte, potrivit regularnentului, până la grefa Închisorii,
ca să anunţ că am terminat şi să pot ieşi pe uşa penitenciarului, şi care mă
eunoaşte de la vorbitoarele pe care le-am avut la închisoarea Văcăreşti, când el
avea serviciu acolo, mai înainte de a fi mutat aici, mă întreabă pe parcurs: ei,
ce ziceţi, domn' avocat, îl scoateţi şi pe ăsta, cum l-aţi scos şi pe grec? (celălalt
client care avusese şansa să i se admită cererea de revizuire de altfel pe bună
dreptate – era grec şi avea un nume grecesc, ca al unei fructe mediteraneene).
Şi adaugă, prea se văita, dom'le, o fi nevinovat…
Personal nu am nici o îndoială asupra identităţii celui cu care am vorbit,
cu tâlharul din noaptea de decembrie, dar profesionalitatea mă obligă să fac
ceea ce trebuie, totuşi. Mă întorc deci la Tribunalul Judeţean Dâmboviţa, în
clădirea albă cu coloane cu aspect de conac sau ateneu, a Palatului, de Justiţie
din Târgovişte şi rog din nou pe băiatul de arhivă, care mă servise mai înainte,
să-mi aducă iarăşi dosarul de la pivniţă şi primesc dosarul, dar numai după ce
irosesc câteva ore bune de aşteptare, pentru că arhivarul titular plecase acasă
terminându-se orele de serviciu şi a trebuit să însoţesc băiatul de arhivă la el la
domiciliu, să-i cerern cheia pivniţei unde dosarul fusese returnat. Obţin aşadar
târziu dosarul, îl răsplătesc din nou pe băiat ca să-şi prelungească programul
stând lângă mine în timp ce eu încep să parcurg dosarul de câteva sute de
pagini, filă cu cu sentimentui că recitesc o carte citită de mult şi care, cu
oamenii şi cu întâmplările ei, m-a făcut să sufăr, căutând poate trecutul meu,
poate o epocă repede scufundată în noianu] vieţii pe care o duceam, aşa cum
secretarul maestrului din Donna Alba a lui Gib Mihăescu, In orele care treceau
– şi el păzit de un băiat de arhivă, căuta urmele gândirii şi secretul maestrului
său şi poate fără să-şi dea seama, legitimitatea dragostei ce o avea pentru
ferneia stăpânului său. Iată, în dosarul ce îl aveam în faţă, de-a fir a păr
declaraţiile tuturor celor jefuiţi, pe care acum rnemoria mea le reÎnvie şi în
amănuntele] or fizionomice, iată fotografikle de acum zece ani ale tâlharilor,
Intre care şi a celui cu care am stat acum câteva ore de vorba la închisoarea
Târgşor, cu ocazia reconstituirii unora din jafuri, când după un an de tâlharii
au fost prinşi şi identificaţi, iată-i pe toţi în forme de ostaş sovietic şi iată-l şi pe
ocnaşul pentru care am venit până aici, în aceeaşi ipostază, iată actul de deces
al celui care a fost împuşcat, omorât pe Ioc pentru că ezitase să fugă în pădure,
apoi iată alte şi alte declaraţii, cu sutele, ale celor care cumpăraseră obiectele
de la tăinuitorii tâlharilor. Iată şi declaraţia celui care a cumpărat un ceas de
mână, marca Nelson cu cadrart negru şi fosforescent, de aviator, cu curea de
lac negru, bătrânul meu ceas cumpărat în anii studenţiei. Lată şi declaraţia
celui care a achiziţionat scurta mea din foaie de cort căptuşită cu blană de oaie,
călduroasă, iată şi deciaratia celui care a cumpărat o haină de homespun gri,
haina mea… Citesc, citesc, arnurgui pătrunde prin geamurile înalte ale clădirii
ca prin vitralii, iar băiatui de arhivă aştepta şi-amurgul îl Învăluie, decupat, pe
un fond de cenuşă ce invadzază biroul arhivei. Lată relaţiile date de Sfatul
Popular, cum că tâlharul meu era un gospodar cu farnilie şi copii, cu rost în
comună şi cu serviciu la stat, despre care nu se ştia că are o viaţă dublă, una
de zi şi aita de noapte, gospodar cuprins, cu vite, cu pământ. Citesc, mă uit
iară şi iară la fotografia lui de atunci şi o compar cu figura lui văzută adineaori
şi mă intore odată cu trecerea orelor pe un drum înzăpezit de pădure, într-o
noapte de decembrie, de fapt mă întorc la tinereţea mea.
Ajung la gară târziu, mult după ce căzuse întunericul şi abia prind
ultimul tren spre casă.
A doua zi după masă, primul client care îmi intră în birou este sotia
tâlharului. Regret, îi spun, am fost la Târgovişte, am studiat bine dosarul, am
fost şi la închisoare şi am vorbit cu soţul dumitale, nu se poate face nimic
Femeia rămâne o clipă amuţită, duce mâna a jale la gură, cum fac
ţărăncile bătrâne şi apoi măântreabă: dar cel puţin ca să nu mai umblu,
domnule avocat, este vinovat sau nu?
Dacă vă plasaţi în locul meu, aveţi posibilitatea unei din cele două
alternative ce se impuneau, adică fie să-i spuneţi femeii povestea unei nopţi de
decembrie a anului '47 a cărei acţiune se petrecea în pădurea Râioasa, cu
protagoniştii ei, fie să.
— I spuneţi că bărbatul ei e nevinovat, ultima soluţie având caracteristica
de a fi omenească pentru familia inculpatului şi mai ales pentru copiii lui, care
vor gândi întotdeauna că tatăl lor nu a fost un tâlhar, ci un nedreptăţit, deşi ar
fi însemnat acest ultim fel să prejudiciaţi ideea de justiţie…
Eu am ales soluţia de a nu răspunde la întrebarea femeii. În acelaşi
moment a sunat telefonul pentru o convorbire ce aveam comandată cu
provincia, convorbire în care m-am angajat imediat, şi cum clura, femeia, după
ce a aşteptat răspunsul, uitându-se rugătoare în ochii mei, s-a ridicat şi
condusă de soţia mea spre uşă, a plecat. Fn timp ce se retrăgea i-am făcut un
semn a neputinţă, în tăcere, cu braţele.
Îmi aduc aminte de un an dintr-o perioadă profesională lăsată în urmă,
deosebit de dură. Venise primăvara şi se anunţa o vară călduroasă timpurie. Ne
pregăteam să ne facem vacanţa la mare şi ne bucuram de pe acum, soţia mea,
copilul nostru şi eu, de perspectiva vacanţei. Soţia mea se gândea la plajă şi
cura heliomarină care îi plăcea atât de mult, copilul se gândea la plimbări cu
nave cu pânze pe care să le manevreze el, eu mă gândeam la nişte zile asupra
cărora urma să fiu pe deplin stă pân, la plajă, la plimbări cu vaporul, dar,
trebuie să mărturisesc, mă gândeam şi 1a agapele pe care urma să le
organizăm Ia Cazinoul din Constanţa cu prietenii noştri constănţeni, cum mai
făcusem şi în alte veri, stropite cu Murfatlar.
Dar n-a fost să fie aşa.
Într-una din zile, în care tocmai făceam planuri de vacanţă, a sunat la
uşa mea un client, pe care mi-l amintesc vag, probabil că servisem în trecut în
vreo chestiune măruntă, demult. A fost omul trimis de soarta să ne împiedice
să plecăm anuI acela în concediu.
Îmi aduc aminte că avea o figură sticloasă, ca unul care şi-a frecat
îndelung pielea obrazului cu un săpun bogat în sodă; ochii verzi îi străluceau
ca două bile colorate, vorbea sigur, tranşant şi se comporta atât de perfect încât
mai târziu îţi dădeai seama că este contrafăcut. Nurnele amintea de
instrumentul ascuţit cu care călăreţul grăbit izbeşte în burta calului.
A venit să-l ajut într-o chestiune oarecare şi anume, spune, a adus o
hotărâre judecătorească, definitivă şi investită cu formulă executorie, de
încredinţare de minor, spune mai departe, şedinţă pronunţată de Judecătoria 1
Mai, care cuprindea şi obligarea fostului soţ al reclamantei din acţiune la o
importantă sumă de bani, reprezentând restanţa pensiei de Mtreţinere,
eerându-mi să-i fac eKecutarea bănească a acest& hotărâri, declarând că
deocamdată preluarea minorului nu-l interesează; treahă care era, pentru orice
avocat, chestiune de jumătate de oră. Onorariul era derizoriu, rn-arn angajat
pentru că asemenea lucrări sunt curente pentru toţi avocaţii şi sunt angajate
curent de rutină, cu rolul mai mult de a menţine clienteia decât de a realiza un
venit de pe urrna acestui gen de servicii, care nu sunt nici de natură să te
absoarbă „in mod deosebit de la activitatea zilnică curentă, ca la un pictor care
îşi face mâna schiţând eboşe. Individul îmi spune că ştie şi el să facă treaba
asta, dar atât el cât şi soţia lui „actuală”, subliniază el (care era beneficiara
hotărârii respective fiind vorba de un copil dintr-o căsătorie anterioară
acesteia), încep concediul chiar de mâine şi pleacă în Ardeal, pentru o perioadă
mai lungă, având de efectuat şi concediul de anul trecut. Îmi lasă, îmi amintesc
bine, şi 75 lei, ceea ce corespundea strict cheltuiehlor executării (onorariul
urma să-I achite a doua zi, înaintea plecării, la colectivid de avocaţi, pe baza
adresei mele către colectiv) şi pleacă.
A doua zi mă duc cu hotărârea adusă de individ la judecătoria fostului
Raion 1 Mai şi cer dosarul în care se pronunţase sentinţa căreia urma să-i cer
executarea, ca să văd dosarul, dintr-o deprindere profesională curentă, pentru
că din moment ce aveam în mână o hotărâre definitivă şi invcstită cu formulă
executorie, nu mai aveam nevoie de studierea dosarului. Chirică, vechiul băiat
de arhivă, blajin şi cinstit ca o icoană, îşi aminteşte bine de acest dosar vo]
uminos, „madama asta” (adică „actuala” clientului meu) aşa îi spune Chirică, se
judecă de doi ani cu fostul ei soţ şi a ajuns dosarul până la Casaţie, s-au strâns
până acum vreo cinci dosare, care au fost trimise toate din nou la instanţa
superioară, la noi se judecă în revenire… Vine mereu să se intereseze de dosar
un tip belit la faţă (chiar aşa spunea Chirică) şi ştiu că de curând i-am semnat
ăstuia care era cu madama, de data asta o copie legalizată de pe hotărâre,
investită cu formulă executorie. Dar unde să fie dosarul? Se bate cu palma pe
frunte Chirică, pentru că „in informativ dosarul figurează la locul] ui, dar nu-i
în raft… Arăt lui Chirică şi zice da, asta e, îşi aruncă ochii numai pe semitătura
lui de iegalizare şi eu renunţ să mai văd dosarul, mă consideram dezlegat şi
dau curs cererii de executare a hotărârii. O fi la inspectorii judecătoreşti
dosarul, îmi ziceam.
Acasă continuăm să ne pregătim de vacanţa care se apropia şi începem
de pe acum să aruncăm în valize una şi alta, iar eu şterg de pe agenda mea
încă un punct, ca fiind efectuat, e vorba de executarea de care vorbesc. Până la
vacanţă mai erau câteva zile.
Într-o după-amiază, când eu eram încă la un proces, soţia mea primeşte
un telefon. Sunt, zice interlocutorul, avocatul C, coleg vechi şi bun prieten cu
soţul durnneavoastră şi vreau neapărat să vorbesc cu dânsul astăzi, astă-seară
oricât de târziu, să-mi telefoneze cum vine, numărul cutare.
La acest punct trebuie să spun că n-am înţeles niciodată, în cursul a
aproape o jumătate de secol de activitate, de ce un avocat, jurisconsult, arbitru
care colaborează curent cu justiţia, este chemat la o cercetare oarecare după
metodologia cu care sunt chemaţi spărgătorii, zlătarii, recidiviştii, după cum n-
am înţeles de ce, după ce juristul ajunge la anchetator, începe să fie întrebat
nu în legătură cu probierna pentru care este chemat, ceea ce ar fi o dovadă
de/îneredere dată unui colaborator al Justiţici şi ar fi In primul rând o
chestiune de bun simţ şi de educaţie din partea anchetatorului, ci dimpotrivă,
tot cu metodologia folosită pentru borfaşi, juristul este supus unui
interogatoriu încrucişat (deşi el apare în faţa acestui anchetator ca martor Într-
o cercetare să zicem), după cum veţi vedea în cazul meu; aşadar, cum sosesc
acasă, soţia mea 1mi spune de la uşă să dau un telefon imediat la nurnăru I
cutare, eu refuz la început spunând că sunt obosit şi că pot să dau şi mâine
sau voi întâlni pe colegul care, presupun, a telefonat, mâine la Palatut Justiţiei,
dar sotia mea insistă, alarmată şi ea de insistenţele ce! Ui ce telefonase.
Avearn doi colegi cu numele C, cu unul din ei făcusem facultatea, dar
mie nu îmi plăcea ca om şi nu mă îmbulzcam cu discuţiile cu el când îE
întâlneam, iar pe celăţaft C îl excludeam de la început, pentru motive care nu
depindeau de mine, avusesem chiar un confliet deschis cu el în timpul unei
Adunări Generale a avocaţilor. În cele din urmă, la insistenţele soţiei mele şi
înainte de a mă aşeza totuşi la rnasă, dau telefon la numărul lăsat, indicat de
interlocutor şi la celălalt capăt al firului îrni răspunde un procuror, care, pe
tonul cel mai categoric, îmi comandă să mă prezint imediat la cabinetul lui şi
rcfuză, cu tonul cel mai răstit cu putinţă, să-mi spună motivul.
Era trecut acum de zece seara. Nu mai stau la masă şi mă duc. Prin
acelaşi procedeu folosit cu pungaşii şi de neînţeles pentru mine, procurorui
începe să mă întrebe câte în hină şi în stele, tara nici o legătură cu profesia
mea şi cu misiunea lui, şi se facc astfel 12 noaptea. La această oră, dumnealui
mă 1ntreabă. Dacă vreau să beau o cafea şi îl refuz arătând că este o oră târzie,
dar el1ini dă de înţeles 'că trebuie să am răbdare, că mai avem multe de
discutat. Mă indignez şi arăt că la ora asta eu trebuic să mă odihnesc, pentru
că a doua zi am procese grele şi nu merit acest tratament din partea lui, la cei
patruzeci de ani de avocatură pe care îi am; şi scot şi agenda să-i arăt cât sunt
de ocupat a doua zi; şi mai adaug că se putea foarte bine să fiu chemat a doua
zi, ziva, subliniez, nu noaptea ca spărgătorii; şi el, nervos deodată, scoate în
accst moment dintr-un sertar al biroului un dosar voluminos (care era dosarul
pe care îl căutasem cu Chirică cu aproximativ o săptămână mai înainte la
arhivă şi nu-l putusern găsi, ca să verific hotărârea pe care am pus-o în
executare, dar care, cum am aflat mai târziu, fusese sustras de clientul meu şi
procuratura îl găsise acasă la el, la „belitul”, cu ocazia percheziţiei ce i-o făcuse)
şi, în sfârşit, procurorul îmi spune că în ţară au apărut hotărâri false, că ar
putea fi vorba de ceva organizat, că problema i-a fost încredinţată fiind de nivel
republican, că în acest context eu arn introdus spre executare o astfel de
hotărâre etc. Răsfoiesc acum, în faţa procurorului, întregul dosar voluminos, pe
care parta arunci nu-l văzusein, şi constat că în hotărârea pe care mi-o
adusese spre executare, în loc de cuvintele „se respinge” se trecuseră în
dispozitiv cuvintele „se admite”, după ce, probabil, hotărârea fusese legalizată şi
investită cu formulă executorie. Şi exact în momentul când 1ntore ultima filă
din dosar, trecuseră poate două ore de când răsfoiam dosarul, procurorul,
apăsând desigur pe un buton nevăzut de mine, introduce în cabinet un miliţian
însoţind pe clientul meu,. Belitul„ şi pe soţia lui „actuala„, cu cătuşe la mâini
amândoi, aduşi probabil, pachet din Ardeal unde plecaseră, cu socoteală
desigur, în concediu şi care erau, cum s-a dovedit ulterior prin cercetare şi
expertiză” falsificatorii hotărârii respective.
Situaţia se lămurise, dar cum era vorba de o anchetă de durată şi
prezenţa mea ca martor putea fi necesară oricând în cursul anchetei, starea de
necesitate, ca să-i spun aşa, a durat toată vara, pentru mine şi pentru alţi
colegi ai mei din Bucureşti şi din ţară, care se aflau în aceeaşi situaţie, care
căzuseră în acelaşi gen de cursă ca şi mine. Apoi dosarul a fost trirrtis şi
organelor de anchetă din provincie, spre Îndeplinirea unor delegaţii date de
organul de anchetă din Capitală.
Mai rămăseseră totuşi câteva zile din luna august şi erau zile călduroase,
dar n-am putut totuşi pleca în vacanţă pentru că dosarui a fost, în fine,
înaintat instanţei de judecată, era un lot penal şi îmi dădeam seama că la
terrnenul ce se va fixa voi fi chemat să-mi susţin declaraţia dată asupra
împrejurărilor, ca martor al acuzării, dar termenul a fost tIxat abia la finele
lunii septembrie, când zilele de vacanţă se evaporaseră, iar soţia mea pusese
valizele la locul lor. A sosit şi ziva termenului de judecată şi îmi ziceam, se
încheie a doua zi, cel puţin acum, această istorie păguboasă pentru mine. Dar
în ajunui termenului, seara, la jurnalul televizat am aflat că s-a dat un decret
de graţiere pentru toate pedepsele de până la cinci ani de închisoare şi când a
doua zi rn-am prezentat, cu citaţia ce-o primisem, la instanţa penală ca martor,
procuratura a arătat că renunţă la audierea martorilor aeuzării, eâteva zeci de
oameni, printre ei şi noi practicieni ai justiţiei din Capitală, şi veniţi din
provincie, şi n-am mai fost ascultat. Inculpaţii, printre care şi „belitur şi
„actuala”, au căpătat pedepse de până la cinci ani pentru fals şi uz de fals şi au
fost graţiaţi totodată, iar a doua zi au fost puşi în libertate şi eu i-am întâlnit în
a treia zi în Palatul Justiţiei, el proaspăt ras, ea proaspăt coafată, în ţoale noi
amândoi, la braţ, surâzători ca nişte artişti în faţa publicului, fumând cu
nonşalanţă superlonguri şi abordând şi o oarecare ironie superioară când au
dat cu ochii de mine, adsaă, ei ce părere ai, suntem deştepţi? Şi poate, ei, ţi-ai
pierdut matale vacanţa…?
Şi eu v-am povestit astfel istoria concediului meu, a vacanţei copitului
meu şi a soţiei mele, şi cum a fost coneediul ratat în vara acelui an.
Consultaţide cu privire la divorţuri pot să cuprindă paginile unei
enciclopedii, dacă ar fi să le adun, dar deocamdată, merită să vă povestesc
despre o consultaţie de gen, mai scurtă, dar cum se zice la şcoală, mai
cuprinzătoare.
M-am obişnuit ca ori de câte ori cineva mă solicită în vederea unei
acţiuni de divorţ, să-l întreb mai întâi câţi ani de căsătorie are, dacă are copii,
şi apoi dacă este la prima, a doua sau la a treia căsătorie, pentru că aceste date
mi se par fundamentale în şansele unei acţiuni dc desfacere a căsătoriei. Pot
susţine fără să paradez, că nu o dată, înainte de a mă angaja, am dat sfatul,
celui ce-mi cerea să-I divorţez, să încerce să se împace sau să se mai
gândească, atât din respectul pe care l-am avut pentru instituţia familiei şi din
tradiţia acestui respect pe care l-am moştenit de la părinţii mei, cât şi pentru că
ştiam din practică faptul că orice desfacere a căsătoriei din care s-au născut
copii dă rezultate mai proaste pentru aceştia decât dacă părinţii lor ar fi
continuat căsătoria, în fine şi pentru considerentul prdfesional că un divorţ
pornit de un ezitant, care se împacă sau renunţă pe parcurs, te încurcă pe tine
ca profesionist şi nu câştigi decât un duşman în plus în persoana celui ce ţi-a
fost adversar, soţia sau soţul împotriva căruia ai pornit acţiunea, care rămâne
convins toată viaţa că dacă. Nu-l „încurajai” pe soţul (sau pe soţia) sa, nu
pornea acţiunea; un duşman în plus care se adaugă la atâţia pe care profesia
ta ţi-i procură fără voie.
Vine la mine, la consultaţie, o familie întreagă, fiul, tatăl, mama, mătuşile
şi unchii celui ce vroia să divorţeze, toţi, în mod curios, îmbrăcaţi în haine de
sărbătoare şi, după ce caut scaune ca să-i instalez pe toţi în birou cărând fotolii
din atâtea încăperi, tânărul îmi spune că a venit pentru divorţ şi eu, conform
obişnuinţei ce mi-am făcut-o, îl întreb câţi ani de căsătorie are, dacă a mai fost
căsătorit, dacă are copii etc., la care acesta îmi răspunde că de niciuna din
situaţiile de care am întrebat nu poate fi vorba. Azi dimineaţă, îmi spune, m-am
căsătorit şi acurn am venit, cu toţi ai mei, direct de la masa care a avut loc
după cununia civilă la restaurant. Vreau să divorţez şi dacă se poate, plătesc şi
taxa de urgenţă (trebuie chiar acum să vă spun că foarte mulţi vin cu gândul să
plăteaseă „o taxă de urgenţă” şi fie serviţi cu o procedură rapidă contra acestei
taxe, dar nimeni nu ştie că asemenea taxă şi asemenea procedură legală nu
există), şi. Mai vreau ca divorţul să se judece, zice tânărul, la Oradea.
Mă uit bine la solicitant şi mă uit bine şi la familia lui lărgită, trecând cu
privirea pe chipuf părinţilor, unchilor, mătuşilor. Nu, nu sunt beţi.
Dar ce s-a întâmplat, „întreb, gândindu-mă că poate este vorba de o
pereche care a trăit 1n concubinaj înainte de a se fi căsătorit civil, însă, la
întrebarea mea, mi se răspunde că nu e cazul.
Noi suntem din Oradea, începe deodată capul familiei, şi fiul nostru (fiul
este personaj de vreo 30 de ani) a cunoscut acum o lună o fată, în trenul de la
Oradea spre Bucureşti, când el venea în delegaţie de serviciu, fata fiind din
Bucureşti şi fusese în delegaţie la Oradea; fata e ceva mai în vârstă decât
băiatul. După asta au început să-şi scrie şi s-au înţeles să se căsătorească şi
azi dimineaţă s-a celebrat căsătoria la Oficiul Stării Civile al sectorului 2, pe
strada Olari, şi de acolo au mers la restaurantul Izvorul Rece, peste drum de
Consiliul Popuiar, unde aranjasem masa. Mirii s-au ţinut strâns de mână şi de
braţ de la priMărie 1a restaurant, şi noi ne bucuram că băiatui nostru şi-a
găsit rostul în viaţă, că şi aşa a întârziat cu căsătoria, şi fata era drăguţă, ştia
să se poarte, avea se vede o experienţă în purtarea fată de oameni sau era bine
crescută, ştia cum să vorbească cu fiecare, după rangui lui. Avea, ne spunea
ea, acum, o întrerupere de serviciu, pentru că îşi căuta de fapt un loc de muncă
mai bun, acolo unde lucra ea era aproape toată luna în delegaţie, dar fusese
funcţionară, asta o ştiam.
Am stat la masă, am mâncat, s-a râs şi s-a spus, s-a şi cântat şi când s-a
întărit cu băutura s-a declanşat dezastrul, care ne-a adus pe noi aici la
dumneavoastră. După câteva pahare, mireasa a început să aibă nişte ieşiri
neaşteptate, ce zic neaşteptate, ce n-arn mai văzut, a început să drăcuie
participanţii la masă, pe care îi cunoscuse chiar atunci, l-a înjurat pe mire, cu
nişte înjurături de care şi bărbatui se ruşinează, pe fiecare din femeile care
erau de faţă lc-a etichetat de curve, proxenete, codoaşe şi întorcându-se din
nou la bărbaţi, le-a spus peşti şi puţoi. Nouă, participanţilor, ne-a spus să nu
ne mai prindă pe la ea acasă, că ne rupe picioarele şi, puţin mai târziu, a trecut
la izgonirea musafirilor de la masă, unui tânăr care stătea la masă lângă ea i-a
tras un picior în burtă şi a pălmuit pe degeaba un chelner bătrân care ne
servea… În fine. A început să spargă farfuriile de pe masă, sticlele şi paharele,
zdrobindu-le de podea, până când, cu greu, a fost potolită de personalul
restaurantului, au sărit cu toţii în ajutor, le-au sărit şi consumatorii, până
când a venit miliţia, care are sediul la câteva clădiri de restaurant şi a
imobilizat-o pe mireasă_ luând-o cu ei… Dar pe toţi i-a scuipat, i-a înjurat şi
unii consumator care intervenise, i-a muşcat adânc urechea… Acum, ce să
facem, am venit să divorţăm, ne-a trimis la dumneavoastră un prieten al
nostru, care este din Oradea şi locuieşte la Bucureşti. Chestiunii i se putea
aplica pe deplin strigătura românească „Cu lăutari şi cu masă ţi-ai adus
nebună-n casă!”. Se pare că latinii aveau o soluţie mai practică: demiterea
soţiei; divorţul nu exista.
Altă dată vine la consultaţie, tot pentru divorţ, vine de fapt mai mult să-
mi mulţurnească, un cetăţean ajuns la maturitate, pe care l-am divorţat după
un proces cu mari la marc luptă care a durat aproape doi ani, până când l-am
văzut scos la liman. Când sună acum la mine este însoţit de o tânără, mult mai
tânără decât el, drăguţă şi de care, o spune chiar de faţă cu ea, este îndrăgostit
şi amândoi vorbesc cu însufleţire despre căsătoria ce o proiectează ŞÍ de
fericirea lor viitoare.
Mă bucură sincer (cât de naiv sunt totuşi, constat mai târziu) prezenţa
lor şi minutul de destindere în care am stat de vorbă cu doi oameni optimişti.
Bem, în cinstea momentului, cu toţii o cafea la mine în birou şi discuţia se
dcplasează spre literatură, văd că tânăra este o cititoare avizată. Pleacă
amândoi, în celc din urmă, ţinându-se de mână şi eu îi conduc, cu părere de
rău că vârsta mea nu este şi vârsta lor, ca să fiu la fel de optimist, şi cu acest
sentiment mă întorc la fel de gânditor şi mă aşez din nou la birou.
Îndată ce m-am aşezat, aud soneria clamând prelung şi când mă duc şi
deschid, văd pe cetăţeanul care plecase acum câteva minute de la mine; e
singur de data asta şi, după ce îmi face un semn cerând discreţie totală, cu o
voce şoptită îmi cere să-i permit să reintre în biroul meu numai pentru un
minut, ceea ce şi fac; şi acolo, tot cu o voce şoptită, îmi spune: m-ant întors, i-
am spus fetei că am uitat ceva şi am Iăsat-o la colţ să mă aştepte, vreau să vă
întreb, ce declaraţie să o oblig pe fată să-mi dea cu ocazia căsătoriei, ca să o am
la mână mai târziu, dacă voi divorţa, dacă va fi cazul? Şi mai mult, vreau să vă
rog, să-mi daţi şi atunci concursul la divorţ…
Orele avocatului sunt consuniate zilnic de lectura corespondenţei zilnice
pe cârc o primeşte şi la care trebuie să răspundă. Primesc multe scrisori de la
clienţii mei şi mi se înmânează zeci de memorii, fie ca să iau cunoştinţă de ele,
fie ca să le depun după ce le supervizez, cum se spune. Cam zece-douăzeci de
scrisori pe săptăinână îşi aşteaptă răspunsul şi cam tot atâtea memorii pe care
trebuie să le citesc, să le restructurez în formularea lor şi să le remit apoi
clienţilor, după ce am aflat că ei sunt de acord cu modificările făcute de mine şi
cu cele ce spun ei în aceste memorii, treabă de migală şi la care trebuie să fii
deosebit de atent, pentru că ori clientul spune ceva ce nu trebuie şi dă în mâna
adversarului, din ignoranţă, un mijloc de apărarc, pe care tu ca apărător îl
păstrezi pentru o explozie întârziată, de natură de a schimba soarta unei
acţiuni care se prăbuşeşte vizibil, ori face o afirmaţie cârc îi pune, în penal,
pielea în pericol. O oră cel puţin, zilnic, îmi ia răspunsul şi lectura scrisorilor şi
două-trei ore în legătură cu memoriile ce mi se înmânează, fără să mai spun că
se adună zilnic şi săprămănal o cheltuială notabilă cu poşta în ţară şi uneori
străinătate pentru corespondenta pe care o întreţin cu colegii mei de la
birourile internaţionale de avocatură din alte ţări, în legătură cu c? Uzele
cetăţenilor străini pe care ei mi le-au Mcredintat în ţara noastră, sau ale
românilor în străinătate, cum sunt moştenirile şi altele legate de dreptul
familiei, de decese şi, nu rareori, mijlocul de comunicare sunt telegramele
pentru canze cu care se ajunge la un termen a cărui depăşire înseamnă
pierderea unui drept.
Scrisorile pe care le prirnesc de la clienţi sunt din cele mai neaşteptate şi
mai variate. Unele sunt cu caracter de comunicare pur şi simplu, altele sunt
cereri, altele conţin mulţumiri pe care le exprimă clientul în tegătură cu mersul
procesului tui, nu puţine sunt însă ale unor oameni care ar vrea mai mult
decât le permite legea şi care sunt mereu nemulţumiţi, dar, în general, procesul
odată terminat şi mai ales câştigat, nu tn-au uitat, mi-au scris să-mi
mulţumească şi m-au felicitat în mod constant ani şi ani de zile de-a rândul cu
ocazia unor sărbători, fără alt interes decât aceta de a-mi aminti de cel căruia i-
am fost alături. Dar, cum spun, chiar când cauza s-a terminat cu bine,
scrisoarea ce o primesc de la, să zicem Popescu, ştiu ce conţine chiar înainte de
a o deschide: acum e o cerere de a i se trimite hotărârea prin care a câştigat şi
întrebarea ce facem acum cu cheituielite de judecată pe care le-am câştigat,
cum îl executăm pe adversar, sau pur şi simplu, deşi totul s-a terminat cu
bine, sunt întrebat ce mai urmează (când nu mai poate de fapt să unneze
nimic). Nici un client nu mi-a scris însă: „Ai luptat ca Cezar, ai vorbit la Aristot”
sau cum scrie avocatut Paramor, în timp ce consuLtă pe doamna Pendyke, pe o
sugativă şi pe urrnă, nernultumit şterge: „Aici insistărn asupra micilor noastre
drepturi, şi-acolo asupra demnităţii noastre triviale, Nu iertăm pe nimeni, Pe
noi nimeni nu ne iartă, Noi îl prindem de ureche, El ne-apucă pe noi de păr.
Rezultatul e 1171 fel de-ncurcătură, Care se terrnină cu niţică zarvă.”'
Corespondenţa unui avocat cu practică îndelungată poate fi strânsă într-
un vagon de marfă şi poate chiar în două. Am păstrat însă din activitatea mea
puţine scrisori şi chiar din cele de mulţumire una sau două, ca să le arăt
ncpoţilor, cum face orice general bătrân care îşi arată decoraţii, le nepoţilor lui;
am mai păstrat şi câteva din originalele memoriilor ce mi-au fost înmânate,
purtând amprenta lor de viaţă trăită, de necazuri înfruntate de oameni, de
probleme grave şi de probleme familiale frământate îndelung, de temeri, de
aşteptare, ai căror eroi nu mai sunt pe lumea asta, fapt ce cred că îmi permite
să le dau, în forma lor autentică şi originală, în paginile ce urmează, ca şi altele
privind cauze de divorţ, sau de altă natură, apoi scrisori şi declaraţii şi
fotografii, toate pulsând de viaţa lor atât de frământată atunci şi la care am fost
părtaş.
Insă mai originală este modalitatea cu care organele de anchetă penală
din România îşi fac percheziţiile domiciliare; e un exemplu de transgresare la
lege şi constituie un material putând da doctrinarilor penali o posibilitate
strălucită de exemplu de antilege.
În antichitatea greacă, dacă îâi apărea în cadrul uşii un slujitor al Cetăţii
încălţat doar la un singur picior, îţi dădeai seama că te paşte o nenorocire sub
forma unei condamnări sau a unei cercetări, probabil şi a unei percheziţii în
felul şi în forma în care exista ea în acele timpuri; e vorba de ceea ce se numea
monosandalism, care echivala cu un vestitor de nenorocire.
Colonelul de miliţie român, care intenţionează să-ţi facă o percheziţie
domiciliară cu tot dinamismul, cunoaşte foarte bine dispoziţia constituţională
care prevede că nici o percheziţie nu ' John Galsworthy – avocat maritim
înainte de a fi fost scriitor, fiu el însuşi de avocat – în Domeniul, trad. Sofia şi
Ben Marian, Biblioteca pentru toţi, 1973.
Poate fi făcută fără autorizarea prealabilă şi scrisă a procurorului, căruia,
desigur, ca să-i ceri o atare aprobare, trebuie să-i înfăţişezi motive serioase şi
concrete.
Colonelul de mai sus nu le are întotdeauna; uneori are doar nişte
presupunen, sau o scrisoare anonimă asupra sa, precurn că tu ai aur în casă şi
el ştie că dacă se duce la procuror să ceară aprobare, are toate şansele ca să nu
o obţină pe baza a ceea ce posedă, o scrisoare şi, pe deasupra, anonimă;
procurorul ştie, apoi, că să dea prea multe aprobări de percheziţie nu e sănătos
nici pentru dânsul, fiind şi dumnealui, ca orice muritor, supus controlului…
Deci, colonelul de miliţie trebuie să reuşească să şi facă percheziţia dorită fără
aprobarea prealabilă şi scrisă a procurorului, iar dacă a făcut-o, are el grijă
după aceea să-şi creeze un cort de aprobări ca să se justifice; dar în ce fel
înfruntă colonelul nostru sfânta constituţie?
 Colonelul de miliţie, sau maiorul, sau căpitanul, sau locotenentul de
miliţie se prezintă, de obicei îmbrăcat civil, la uşa cetăţeanului vizat, unde sună
discret uitându-se în dreapta şi în stânga în acest răstimp de o cliţ” poate are
şansa să nu fie văzut totuşi de cineva; i se deschide uşa de către gospodină,
care tocinai prăjea ceapă – şi colonelul o întreabă pe gospodină de stăpânul
casei – care, cum se ştie, la ora aceea e la serviciu; e un prieten al soţului, se
prezintă colonelul, dar dacă tot a venit şi dacă doamna e dispusă să-l asculte, o
roagă să-i pennite să intre, vrea să-i comunice ceva soţului ei – şi i se dă astfel
drumul în casă, iar după ce închide uşa după el, domnul colonel îşi ia ţinuta de
serviciu şi zice doamnel: sunt colonelul de miliţie (să zicem) Vişan şi flutură
chiar o legitimaţie pe dinaintea ochilor şi la mare distanţă de gazdă, care,
neavând ochelarii la ea în acel mornent, n-o poate citi; am venit şi vă rog, aşa
zice, vă rog să-mi daţi voie să fac o percheziţie, sunteţi reclamaţi că aveţi aur în
casă, eu personal cred că nu aveţi, dar trebuie să-mi fac datoria şi să cercetez
casa, nu-i aşa?
— Sunt sigur că n-aveţi în casă nici măcar un gram de aur, dar îmi fac şi
eu datoria, vă ştiu, sunteţi oameni serioşi, cinstiţi şi disciplinaţi, dar trebuie să-
mi fac datoria.
Să fim înţeleşi, nu dacă a rugat-o, ci chiar dacă ar spune în faţa
gospodinei tatăl nostru, colonelul dc miliţie nu are voie să facă percheziţia fără
aprobarea scrisă şi prealabilă de la procuror, să fim înţeleşi, acesta este un
principiu fundamental de libertate omenească şi individuală, aşa că „acordul
amical” dat de gospodină colonelului de miliţie, căruia am convenit să-i zicem
Vişan (gospodina zice, vai de mine, de unde să avem noi aur, poffiţi, faceţi
percheziţia) – este profund ilegal şi că dacă eu aş întâmpina un astfel de
anchetator în asemenea postură l-aş da afară din casă în minutele următoare.
— Dar nu, nu se va întâmpia astfel în cazul descris: colonelul de miliţie
îşi va efectua percheziţia şi va ridica, promiţând că le va elibera când va
constata netemeinicia scrisorii anonime, toate bijuteri ile, puţine de altfel, pe
care familia respectivă le are din moşi strămoşi şi toate sumele de bani şi
livretele CEC pe care le găseşte în casă… Aur, în forma reclamată, fireşte că nu
s-a găsit dar colonelul pleacă cu toate valorile existente în această locuinţă – în
care a pătruns printr-o efracţie morală; iar dacă cei percheziţionaţi vor mai
obţine cândva înapoi obiectele şi banii şi valorile sechestrate, multă alergătură
le va trebui…
Dacă colonelul de miliţie, să-i zicem Vişan, ar fi venit în chip
monosandalist, încălţat, să zicem din nou, cu o singură cizmă, poate gazda
înţelege, ca suratele ei din antichitate, că el este un aducător de nenorocire,
însă colonelul era încălţat la ambele picioare şi pantofii îi erau lustruiţi
oglindă…
Percheziţiile sunt un izvor de nelegalităţi – şi părerea mea este că ele
trebuiesc evitate de anchetatori, care trebuie să uzeze de ele numai cu totul
excepţional, şi de către justiţiabili, în rnăsura în care nu încalcă legea cu
efortul de a evita o percheziţie.
Percheziţăile au căpătat azi forme eufemistice, dar nu înseamnă că ele s-
au rărit; multe dintre ele sunt efectuate sub diferite pretexte, cum am văzut că
procedează colonelul Vişan, poate tot atât de numeroase ca în perioada
obsedantului deceniu, dacă nu chiar mai multe.
La una din percheziţiile obsedantului deceniu, se prezintă pentru
efectuarea ei, la locuinţa destinată, într-o noapte, locotenentut de securitate
numit, să-i zicem, Smochină.
Smochină cra – sub raportul şcolarizării, sub media pregătirii celei mai
elementare a vremii de dinainte de al doilea război mondial, care era de două
clase primare; muncea într-o întreprindere încă din adolescenţă, familia din
care făcea parte era nevoiaşă, ca multe din familiile cartierului Pantelirnon, în
care, să zicem, locuia; era un adolescent brutal, răuvoitor, alegând întotdeauna
chiulut în locul muncii, dacă o putea face şi aşteptând să fie convins cu bătaia
în locul cuvântului.
Odată, în anul 1947, tânărul muncitor Smochină simte în nări patosul
revoluţiei şi devine ofiţer de securitate, iar în mintea lui se consolidează ideea
cs este de acum educatorul şi justiţiarul social al vechilor cadre ale burgheziei
întru reeducare şi mentor al tinerei generaţii, dar cred că mai degrabă tui
Smochină i se putea aplica, parafrazat, proverbul turcesc: tembel ghiaur, papaz
olur.
Irnbrăcat în uniformă cu fireturi argintii, tânărul Smochină purcede? A
acţiune – adică la percheziţii. Şi, la o astfel de percheziţie în lipsa capului
fatniliel, care era arestat pentru un delict socotit politic, Smochină ridică de la
domiciliul acestuia toate valorile pe care le găsise în casă: bijuterii, bani,
obiecte dc valoare, livrete de depuneri, care nu aveau, cum se vede, nici o
legătură cu eventuala incriminare a celui învinuit, incriminare în legătură cu
care Smochină nu găseşte nimic; locotenentul îşi încheie procesut verbal şi
trece pe listă toate obiectele ridicate, mai puţin un inel de aur bărbătesc cu
briliante de mare valoare; gazda, soţia celui arestat, timorată, semnează
procesul verbal fără să-I citească şi îl semnează şi doi martori asistenţi, chiriaşi
din aceeaşi locuinţă, care reţin In memorie toate obiectete ridicate de
Smochină, inclusiv, desigur, inelul bărbătesc despre care era vorba.
Trec anii – ca apa, vorba poetolui popular şi, cum totul are un sfârşit pe
lumea asta, ia sfârşit şi obsedantul deceniu şi îşi încheie şi ispăşirea
condamnării stăpânul casei unde, cu nouă ani mai înainte, se făcuse
percheziţia; apare şi un decret de amnistie şi, omul ieşit din închisoare, nu
zăboveşte nici o clipă şi chiar a doua zi după cliberare se prezintă Ia securitate
şi cere să i se elibereze toate obiectele sechestrate şi fireşte şi inelul cu
briliante, pentru că nu se dispusese prin hotărârea condamnatoare confiscarea
lor, ele nu aveau nici o legătură cu infracţiunea pentru care făcuse închisoare.
Ce a urmat e lesne de imaginat – dar greu de realizat în practică: i-au
trebuit omului doi ani de anchetă pentru a dovedi cum a fost cu percheziţia,
curn a fost cu inelul, martorii asistenţi au declarat că cel ce a făcut percheziţia
a ridicat toate obiectele de valoare, inclusiv inelul bărbătesc cu briliante… Şi, în
cele din urmă, locotenentul Smochină a fost trimis la închisoare pentru doi ani;
dar, bineînţeles, ia inelul de unde nu-i…
Sora locotenentului a venit să mă angajeze a-l apăra în faţa instanţei
militare – Smochină, acum civil, era arestat – şi la interogatoriile ce i s-au luat,
era lamentabil ca demnitate şi ca gândire… Cum putuse un exemplar atât de
rudimentar să reziste mai mult de 24 de ore într-un post ca acela de anchetator
de securitate, unde măcar inteligenţa diabolică este necesară? Probabil însă că
ar fi rezistat şi poate ar fi urcat şi în grad, dacă nu i s-ar fi întâmplat accidentul
ăsta…
Şi Smochină este unul din multele cazuri cum vor fi fost cu sutele,
rămase nesancţionate, ale vremii de atunci!
1ată însă că, chiar în aceste zile, când încheiam povestea cu Smochină,
apare la mine vechiul şi octogenarul meu client Leibovici, care mă roagă să-l
sfătuiesc în chestiunea unei percheziţii ce i s-a făcut chiar aseară şi unde, fără
vreo aprobare şi fără ca el să fi comis vreo infracţiune, din senin, i s-au ridicat
toate tablourile colecţiei sale de plastică română clasică.
Ce s-a întâmplat? Îl întreb.
Astfel îmi povesteşte istoria percheziţiei, de la el de acasă, prietenul meu
Leibovici, (un fost negustor), om de o corectitudine, manieră, bună cuviinţă şi
cinste cum găseşti greu printre oameni şi povestind, în felul său, ca rabinii
bătrâni. Învăţaţi şi păţiţi, cu accentul lui moldovenesc, graseiat şi dulce chiar
când povestirea ajunge la cotele revoltei: zice, domnu' avocat, „într-o zi mă
trezesc cu un telefon de la miliţie, o voce răutăcioasă îmi comandă să nu plec
de acasă, avem o treabă cu dutnneata, aşa îmi ordonă şi până pun receptorul
jos şi mă duc să spun nevesti-mi necazul, şi sună cineva la uşă… M-am
dumirit pe urmă că, în timp ce unul telefona de la miliţie, ceilaiţi erau deja la
soneria mea; şi e lesne de înţeles emoţia lui Leibovici, dacă ne gândim că avea
80 de ani
Deschid, continuă Leibovici şi văd în faţa mea, şi intră fără să-i poftesc
sau să-mi ceară voie, nu mai puţin de cinci ofiţeri şi subofiţeri de miliţie: un
colonel, un maior, doi locotenenţi majori plus un plutonier major, şoferul pe
semne, care se postase la poartă ca nimeni, desigur, să nu mai intre sau să mai
iasă şi, până să-i poftesc sau să-i întreb ceva, cum spun, nepoftiţii şi intră în
casă…
Părăsesc pe amicul meu Leibovici şi vă povestesc eu mai departe, în
oraţiune directă, cum stau lucrurile: e vorba de practica ilegală şi abuzivă a
modului în care miliţia îşi efectua percheziţiile la domiciliul cetăţeanului, fără
să aibă autorizare. A procurorului sau având o autorizaţie în alb, dată de
procurori care au abdicat de la chcmarea lor sau care obţineau autorizare după
ce percheziţia se efectuase „in scopul strângerii de probe a unei infracţiuni”,
deşi nu exista nici o infracţiune şi nu erau de cules nici un fel de probe; ca în
casa Leibovici, de pildă.
Întotdeauna şi în orice ţară care-şi merită numele şi locul sub soare,
probele se strâng în urma unei reciamaţii, a unei sesizări, mă rog, a unei
bănuieli ce planează asupra cuiva în legătură cu activitatea sa în comiterea sau
pregătirea sau ascunderea ori favorizarea unei infracţiuni; percheziţia este unul
din mijloacele în care se strâng probele, dar aceasta trebuie să fie autorizată de
judecător 1n scris şi în prealabil numai după ce se constată că există un
Început de dovadă împotriva celui ce urmează a fi supus percheziţiei, însă
judecă torul care dă asemenea autorizare trebuie să eăntărească cu maximă
atenţie, pentru că percheziţia este un act excepţional şi un eveniment
excepţional în viaţa unui om şi, în fine, judecătorul răspunde profesional şi,
după caz, penal, în caz că autorizează cu abuz o percheziţie, autorizarea sa
fiind după efectuarea pereheziţiel şi la plângerea celui supus percheziţiei –
supusă unei instanţe de judecată, care o sancţionează sau o infirmă; într-
adevăr, ce ar însemna viaţa noastră dacă, ţară liberă, fiecare dintre noi am sta,
ziva şi noaptea, sub ameninţarea percheziţiei, bazată doar pe o sesizare infamă,
aşa; cum s-a întâmplat în comunism?
Miliţia, când intră la Leibovici în casă, procedează exact invers descrierii
mele de mai sus: face mai întâi percheziţia, 1 apoi face rost de o aprobare post
factum de la procuror, care semnează uitându-se pe fereastră; dar miliţienii
care sună la poarta lui Leibovici spun lucruri inexacte: am venit, tovarăşul
Leibovici (limba de lerun) să stăm de vorbă cu dumneata, hnr-o chestiune
gravă, care planează asupra dumitale; avem o reclamaţie (sau o sesizare, după
caz) împotriva dumitale (în realitate ei nu am nimic de acest fel, trebuie să ştiţi)
dar nu ţi-o putem arăta fiind vorba de o chestiune prevăzută de lege ca secret
de stat; noi însă ştiam că familia Leibovici este o familie onorabilă, etc, etc, etc.
Şi, cu toate că sunteţi simpatic, nu am avut încotro, a trebuit să venim, ne
facem numai datoria: suntem informaţi că aveţi ceva compromiţător casă;
cuvinte la care gazda sare, în aeel moment iritată sau măcar surprinsă: eu,
zice, vai de mine! N-aveţi decât să căutaţi în toată. Casa!… Tocmai, se precipită
miliţienii şi noi credearn că, într-adevăr, n-aveţi nimic comprorniţător în casă,
dar dacă dumneata eşti de acord, cum spui şi ne soliciţi a cerceta casa, vă
rugăm, semnaţi aici că sunteţi de acord!
Aţi înţeles că miliţienii obţineau astfel un acord scris, care îi acoperea de
orice neplăceri, dar legea era de-acum Mcălcată, pentru că, indiferent de
acordul partii percheziţionate, aprobarea percheziţiei trebuie făcută în prea!
Zbil şi în scris de justiţie.
Fiţi liniştiţi, Leibovici nu ccmisese nici o infracţiune şi nici o reclamaţie
nu se făcuse împotriva lui, care să titularizeze pe miliţieni pentru cercetare sau
percheziţie – Leibovici era un colecţionar de artă, înregistrat ca atare la
Patrimoniul Naţional, cu alte cuvinte, ceea ce Leibovici câştigase în viaţa lui din
comerţul cu cherestea, omul bătând cu piciorul pădurile şi satcle jumătate de
secol, investise în tablouri şi obiecte de artă; colecţia sa de clasici ai picturii
române era una de mare forţă, Grigorescu, Pătraşcu, H. Catargi fiindu-i
familiari, dar şi un Pascin şi Picasso… În mijlocul unei curţi-grădină, o clădire
ca o abaţie, locuinţa lui Leibovici, oferea pânzelor lui visare şi siguranţă;
boaseriile străluceau cu valorile unui lemn de esenţă şi migălos lucrat, iar
covoarele iraniene autentice acopereau pardoselile din gresie de Liban, în vreme
ce scările fastuoase, de stejar vechi, erau străjuite de mari tablouri, care
păreau, cu farmecul lor, că urcă odată cu treptele… Un etaj, un parter, un
hochparter şi câteva culoare largi din marmură albă erau folosite până la
ultimul centimetru pentru expunerea pânzelor, iar alte zeci de tablouri, care nu
mai aveau loc pe pereţi, odihneau rezemate de perete, pe podea; casa avea o
climatizare adusă din apus şi termometre de cameră őontrolau permanent
atmosfera încăperilor şi, lesne dc înţeles, peste tot o ordine, o curăţenie,
iluminare discretă de o dulceaţă aromitoare.
Toate tablourile, până la ultimul desen – pentru că Leibovici avea şi o
colecţie prestigioasă de grafică – erau, potrivit legii de atunci, deciarate la stat şi
înregistrate legal; dar o lege murdară, care slujea de fapt furtul, de către
conducerea comunistă a ţării, de tablouri din colecţii particulare (aşa cum veţi
vedea şi în cazul de faţă), obliga înregistrarea într-un aşa-zis Patrimoniu
Naţional, alcătuire birocratică şi poliţistă, bună numai a oferi pe tavă, unora
care nu parcurseseră tot alfabetul, valorile picturii române aflate în posesia
particularilor, prin sistemul percheziţiilor, ergo, prin confiscare şi deci fără
plată… Cu câteva zile Mainte de cele petrecute la Leibovici, apăruse un catalog
în care colecţia Leibovici era la loc de cinste, se deschisese şi o expoziţie
retrospectivă H. Catargi şi – eroare profundă făcută de Leibovici, care adusese
la această retrospectivă câteva excepţionale tablouri ale marelui pictor! Căci
cuiva din Comitetul Central, care vizitasc expoziţia sau numai îi ajunsese la
ureche ceva, îi lipseau tocmai acele tablouri ale lui H. Catargi şi pe Iângă ele
Pascin şi Valentin Grigorescu şi, pe acest fir, prietenii şi subalternii lui încep
să-l căineze, să-l consoleze de lipsurile care îi provocau şefulu; lor atâta
suferinţă artistică, hotărând la unison ca ei să facă ce-or şti ca să-i completeze
colecţia cu sus-zisele opere, fără durere şi fără suspin pentru colecţionar şi
pentru ei, numai cu suspin pentru deţinători.
Lntrată aşadar în casă această companie, nuli artistic şi nuli şi în alte
multe, cercetează, chipurile pentru a afla urme de infracţiune, obiect cu obiect
şi, când ajung la coridoarele de marmură albă ale casei, văd că vreo câteva zeci
de tablouri sunt aşezate direct pe marmura, duşumelei, rezemate de pereţii şi ei
de marmură şi, aici e aici, cum în legea patrimoniului national există un text
glăsuind că în colecţii tablourile trebuiesc păstrate în condiţii hune, spre a nu
se degrada, tovul colonel şi tovul maior şi tovii locotenenţi majori şi plutonierul
major devin profund Îngrijoraţi de viitorul artistic al clasicilor picturii
româneşti, devin temători ca nu cumva posteritatea să-i arate cu degetul pe
insensibilii artistic, se constituiesc imediat, ad-hoc, în comisie de critici de artă
şi decid că tablourile respective nu sunt conservate în condiţiile legii şi, ca
urmare, hotărăsc confiscarea şi ridicarea pe loc a vreo douăzeci din ele, pe alese
şi, întâmplător, tocmai ce lipsea nefericitului din C. C., adică H. Catargi, un
Pascin, vreo Grigoreşti, plus alte a căror enumerare nu mai e cazul să o facem.
Leibovici protestează, doamna Leibovici plânge, amândoi strigă că, deci,
tot evreii sunt jefuiţi, ca pe timpul hitleriştilor, dar degeaba, tovarăşii iau
tablourile după ce redactează un soi de proces-verbal caragialesc, de câteva
rânduri; şi Leibovici aleargă la mine să facem un memoriu Ia C. C., treabă care
se soldează cu un telefon dat lui Leibovici de maiorul care fusese la el în
percheziţie şi care îi spune că dacă n-o să se astâmperc n-o să mai aibă în
curând nici măcar o reproducere ieftină în casă, pe perete; dar cum noi,
Leihovici şi eu, nu ne „astâmpărărn” totuşi, maiorul îl convoacă pe Leibovici la
sediul miliţiei şi, când păgubaşul intră în biroul maiorului, acesta se scoală, îl
Îmbrăţişează şi, cu lacrimi în ochi, îi mărturiseşte că „nici dacă ar vrea n-ar mai
putea face nimic pentru el”, pentru că, e bine pentru liniştea dumitale să o ştii,
îi spune, tablourile au intrat în colecţia cuiva care, hitelegi dumneata, nu mai e
nevoie să spun, etc. Etc. Etc., dar îi mai spune, acolo tablourile sunt în perfectă
conservare. Ceea ce e bine pentru patrimoniul national şi chiar pentru
prestigiul colecţiei Leibovici, etc. Etc. Etc… Şi pentru că Leibovici (şi eu) nu ne
lăsăm, omul meu primeşte în cele din urmă – după ce trântisem douăzeci de
memorii şi în străinătate – doi H. Catargi şi un Pascin înapui, şi asta cu atâta
tam-tam şi atâtea adrese solemne de răspuns la memoriile noastre, încât te
umfla rasul, un râs negru, fireşte; restul tablourilor rămân furate în acest fel,
Leibovici pierde la vremea aceea jumătate de milion dintr-un foc fără să aibă
vreo vină şi din nou – şi în nal – i se trimite o adresă păgubaşului, prin care i se
mulţumeşte că a ajutat ca o problemă să fic clarificată în obţinerea unui act de
justiţie şi aşa mai departe, pedalând pe „patrimoniul national”, „arta plastică
română” şi lăsând să se înţeleagă că Leibovici a fost desdăunat, deşi tot din ale
lui erau restituite.
Difficile est satiram non scribere.
Nici ciracii lui Goering, când hitleristul îşi completa colecţia de artă, nu
procedau astfel… Şi scriind acestea, îmi amintesc că, întrebat asupra sacului
de bijuterii şi asupra provenienţei acestora, Tudor Postelnicu, fostul torţionar
de la Ministerul dc lnterne, a declarat, cu ocazia procesului lui, că bijuteriile îi
erau date „de băieţi” ca atenţii la diferite ocazii, lesne deci de Înţeles că, ceea ce
i se întâmplase lui Leibovici cu tablourile, se întâmplase multor altora cu
bijuteriile şi că personajele de care am scris aveau o funestă experientă în
materie de jaf cu acte în regulă. -
LIMITE
GENERALUL ÎŞI P1LEA UNGHIILE…
Am apărat în procesul paraşutaţilor, care a avut In anul 1953, pe
conducătorul actiurni, G. P. Şi pe un tânăr, care trecuse de vârsta de
optsprezece ani doar cu câteva zile. Şi unui şi celălalt au fost condamnaţi Ia
moarte şi executaţi. Voi scrie despre acest proces, în care o justiţie imanentă s-
a exercitat mai târziu asupra torţionarilor, anchetatori şi judecători, când voi
afla o clipă de răgaz în confuzia zilelor de astăzi, dar acum notez numai una din
limitele lui.
Tânărul pe care îl apăram era acuzat că transportase, într-o valiză, un
aparat de radio-emisie, aparţinând lotului de paraşutaţi: era elev şi făcea
naveta cu trenul din satul său maramureşean la cea mai apropiată localitate,
unde se găsea liceui. O eunoştinţă a sa îl rugase, pe peronul gării, într-o
dimineaţă, să ducă unei persoane, care aştepta în gara de-destinaţie în dreptul
tabloului cu mersul trenurilor, o valiză care conţine allmente, i se spusese, iar
elevul a făcut întocmai… Mai târziu, când el terminase liceul şi se pregătea
pentru examenul de admitere la facultate, a fosrchemat la securitate, iar de
acolo nu a mai ieşit decât spre a fi dus în faţa plutonului de execuţie.
Fireşte, tânărul nu ştiuse nimic cu privire la conţinutul valizei; să
recunoaştem cinstit, oricare dintre noi putea fi eroul unei astfel de întâmplări;
băiatul n-avea nici o legătură cu lotut de paraşutişti; nu făcuse nici un fel de
politică şi, o Doamne, cum se rupe firtd unde e mai subţire, era unicul copâţ şi
copil bun şi elev emineDt, al unei familii cum sunt milioane la noi în ţară, adică
nevoiaşă, copilul fiind marea speranţă a familiei.
L-am apărat; l-am apărat bine, l-am apărat îndeajuns? Nu ştiu… Ce
puteam spune îrt faţa unui destin orb, careiladusese pe tânăr în faţa unui
complet de judecători militari, prezidat de magistratul R., în sala de judecată de
pe fosta stradă Uranus, a Arsenalul Armatei, saia în care fusese cândva judecat
şi Ion Slavici.
Ca să vorbesc fără ocol, când am aflat soluţia m-am îmbolnăvit de groază,
pentru că era foarte clar că tânărul nu avea nici o vină şi că oricare justiţie
adevărată ar fi pronunţat achitarea lui. M-am dus, aşadar, la procurorul
şedinţei: tovarăşe procuror (limbajul de lemn), îi zic, aţi văzut soluţia, e
monstruoasă, iar dumneavoastră aţi cerut aplicarea legii în concluziile cu
privire la acest tânăr şi nu aţi cerut expres pcdeapsa capitală, vă rog mult, vă
rog din suflet, faceţi recurs, fac şi eu, poate obţinem salvarea vieţii acestui
tânăr…
Procurorul militar A. Se uită la mine ca ia un naiv, sau poate ca la
altceva şi, după câteva 'minute de tăcere, zice, bine, bine, tovarăşe avocat (tot
limba de lemn), du-te liniştit la ale dumitale, fac recurs…
Bineînţeles că n-a făcut şi de atunci eu n-am mai crezut nici o
promisiune a vreunui procuror militar în tot timpul profesiei mele; eu am făcut,
cum spun, recurs şi după vreo două-trei săptămâni ajung să mă judec la
instanta militară de casare, care se afla atunci pe strada Termopile. Mă
linfăţişez – condainnatul era absent, pentru că se considera legalmente că nu e
nevoie să fie prezent în judecarea propriei sale condamnări la moarte! Văzusem
eu multe până atunci şi de atunci încoace, dar un preşedinte de instanţă de
casare pilindu-şi unghiile, în timp ce se dezbătea o condamnare capitaiă, încă
nu văzusem.
Prezida cineva, nu e locul acum să mă opresc mai mult asupra
personajului – dar semăna uimitor cu acel Ronald Freisler, judecătorul-călău al
lui Hitler, care a pronunţat, ca şi personajui nostru, mii de hotărâri, adevărate
cancere juridice şi peste care s-a prăbuşit o grindă de beton şi clădirea
tribunalului în timpul unui bombardament englez asupra Berlinuiui, amintind
oamenilor că există un destin şi pentru cel care creează destine pentru ccilalţi
muritori, destin mai implacabil decât o condamnare.
Mi se dă cuvântui şi mă dau de ceasui morţii spre a-l salva pe tânăr, şi
mă pregătesc să scot la suprafaţă toate argumentele ce se puteau deduce din
actele dosarului şi din raţiune, şi shnt cum un patetism ÎnsOţeşte crescând
cuvintele mele, desigus, izvorât din sentimentul şi presirntirea că aş putea să-I
pierd pe tânăr. Mă zbat, mă trecuseră sudorile în sala mică de pe strada
Termopile dând în strada Italiană, încerc reformularea sentinţei capitale cu
invocarea nulităţilor de ordin procedural, disec pentru că cunoşteam bine
dosarul de mii de pagini – g, reşita stabilire a situaţiei de fapt, ajung şi la
necesitatea absolută, în subsidiar, a unei noi individuatizări a pedepsei, iar în
mine creştea o dată cu vorbele o înfiorare, la gândul că dacă nu voi reuşi, încă
în acea seară tânărului i se va curma viaţa, când observ că vorbesc pereţilor
preşedintele completului militar îşi scosese pe masă uneltele de manechiură şi
acum îşi făcea treaba cu atenţie deosebită, ca nu cumva să-şi sfarme vreun
fragment din preţioasele sale unghii I Pilea o porţiune, apoi ridica mâna 1a
nive1u1 ochâlor, examina cu interes unghia asupra căreia tocmai îşi exercitase
unealta, o privea pe toate părţile şi fiind, se vede, mulţurnit de lucrare, trecea la
altă unghie şi tot aşa până ce eu am terminat de susţinut recursul şi el a
terminat pilirea tuturor unghiilor mâinilor.
Am aşteptat pronunţarea apoi, după terminarea şedinţei, cu inima
cernită: ce puteam spera, într-adevăr, de Ia un judecător care îşi pileşte
unghiile, cu toate sculele adecvate acestei îndeletniciri pe masă, în timp ce se
susţine apărarea într-un recurs în care e vorba de o condamnare la moarte?
Recursul a fost respins şi în jurul orelor 18 am plecat spre casă, lăvid;
eram incapabil de orice activitate şi gol de gânduri. Aşa cum ar arăta un
muncitor tăietor de pădure la sfârşitul zilei… Cu greu m-am aşezat, într-un
târziu, la birou să-mi reiau lucrul la procesele de a doua zi. Treptat mi-arn
revenit şi, cam pe la ora 12 noaptea, când încă eram aplecat asupra dosarelor,
sună telefonul:
— Alo, tovarăşul avocat?
— Da. Răspund eu, cine sunteţi? Ştiţi cât e ora'?
— Sunt, îmi replică intcrlocutorul, de la instanţa de casare militară şi vă
anunţ că aţi fost aşteptat până târziu să aducen cererea de graţiere a
recurentului care a fost condamnat la
— Ioarte şi pe care apărat astăzi; vi se pune în vedere, mai tăios vocea de
la telefon, ca mâine în primul moment să vă prezentaţi cu cererea de graţiere la
domnul general… Şi închide telefonul.
Nu fac nici un fel de cerere de graţiere şi am să vă spun imediat de ce; mă
prezint însă la infamul personaj, care înainte ca eu să-I salut, mi se adresează
ca şi cum aş fi fost ordonanţa
— De ce vă omiteţi îndatoririle, tovarăşe avocat?
— Care îndatoriri. Întreb şi eu, iritat.
Pe scurt îmi dau seama că personajul îmi întinde o -eapcană pentru a
face în aşa fef încât tânărul condamnat la moarte să ajungă chiar azi 1n faţa
plutonultti de execuţie, iar eu caut să câştig încă o zi şi încă una, poate
intervine ceva, din cer sau de aiurea, ca tânărtil să-şi poată păstra viaţa… Spun
aşadar respectivului torţionar că delegaţia mea se limitează la instanţa de
casare şi că pentru cererea de graţiere îmi este necesară una specială, pe care
n-o aveam (dar aceasta era doar o formalitate, pe care, dacă voiam, o treceam),
că, apoi, legea prevede obligaţia de comunicare a soluţiei din recurs
condamnatului şi nu îmi imaginez, îi spun, că aţi făcut-o în timpul nopţii,
pentru că ar fi nelegală, că, altfel, numai tânărul poate să decidă dacă cere sau
nu graţierea, ca să i-o formulez, că, în fine, aştept, chiar astăzi, pe cineva din
familia tânărului şi poate că această persoană va depune cererea de graţiere…
Personajul se uită la mine cu o privire rea, îşi dă seama că am priceput
că el forţează execuţia şi atunci îmi zice:
— Uite ce este, dacă nu faci acum cererea de graţiere şi n-o laşi în mâna
ofiţerului de serviciu de la această instanţă, nu vei mai ajunge acasă!
 Fac cererea, prin urrnare, o las ofiţerului de serviciu, era ora şapte
treizeci dimineaţa şi la ora opt treizeci seara era respinsă şi poate în aceeaşi zi,
sau poate a doua zi, trupul tânărului s-a frânt sub gloanţe, îmbrăţişând, în
cădere, ţărâna tării.
LENETE
GENERALUL AR1VIATEI MOARTE
Când ajungi în Piaţa Rosetti din Capitala României, cum rnergi spre
Universitate se deschide pe stânga Bulevardul Domniţei (cum se numea în
tinereţea noastră); acum strada se numeşte Hristo Botev, iar la numărul 5 se
ridică un imobil masiv cu patru etaje, în prezent în mare stare de neîngrijire,
uncle se află un cămin; pe faţada imobilului, o placă mare de marmură, de pe
care inscripţia a fost intenţionat erodată; imobilul respiră aerul clădirilor din
vremea Românici Mari, iar pe strada ce face colt cu imobilul î-a afiat casa în
care a locuit familia căpitanului Eliade, casa părintească a marelui nostru
savant Mircea Eliade.
A fost ridicat pe cheltuiala generalului medic Cristian, cu destinaţia dc a
fi spital şi a fost ridicat şi donat statului de generalul medic, în amintirea
unicului său copil Radu Cristian, student la Medicină, mort în timpul
studiilor… Mai este oare cazul să subliniem tragedia – şi măreţia – acestei
donaţii?
Generalul era chirurgul şef al armatei române; murindu-i singurul copil,
el investeşte tot ce avea agoniseală şi ridică, în memoria copilului său, un spital
pe care îl şi înzestrează cu tot ce-i trebuie unui spital şi apoi în donează
Statului romărt; Radu Cristian, fiul pierit, fusese un copil bun, silitor şi
ascultător, dar împărătiţa cu coasa îl luase din casa părinţilor lui, înainte ca
aceştia să-şi poată da seama ce se întâmplă.
Cum spun, generalul fusese chirurgul şef al arrnatei române; el făcuse
întâiul război mondial de la un capăt la altul şi salvase de la moarte sute de mii
de rănifi şi vindecase alte sute de mii de oameni; numai pe unul singur nu-l
putuse smulge morţii, pe propriul său fiu. Lacrimile răniţilor, strigătele de
durere ale celor ce se zvărcole-au în febra bolii curgeau neîncetat în sufletul
generalului şi ecoul gemetelor era de acum parte din însăşi frânta sa, dar eI
rezistase; numai izvoru] propriilor lui lacrimi secase; soţia lui, mama lui Radu
Cristian, se prăbuşise la scurtă vreme după moartea acestuia – şi astfel
generalui rămase singur.
L-am văzut, era în anul 1949, în faţa unui complet de judecată fostului
Tribunal al fostului Raion 23 August, înalt dar gârbov, şi dernn în ipostaza în
care se afia acum, părând mai degrabă o statuie dintr-un muzeu militar. L-am
văzut, cum spun, în situaţia de a fi judecat… Dar ce căuta generalul medic,
fostul chirurg şef al armatei române, cel ee apărase de moarte sute de mii de
oameni, cel ce făcuse întâiul război mondial de ta un capăt ta altul, cel se îşi
cheltuise toată agoniseala pentru a ridica un spital în amintirea copilului mort
timpuriu, cel care donase acest spital, cu toată înzestrarea lui, statului.
Generalul, ridicând spitalul şi Înzestrându-l, şi-a vândut şi propria
locuinţă; nu mai avea nevoie de nimic, socotea el, şi a înscris în actut de
donaţie a spitalului către stat o clauză în sensul că donatorul şi statul s-au
înţeles să tase pe general să locuiască până la sfârşitul zilelor lui în acest spitai,
într-o cameră de la mansardă, la pod adică, într-un spaţiu de cameră de
serviciu dc un metru pe doi şi o chicinetă de un metru pe un metru. Atât.
Donaţia fusese făcută înainte de a fi instalat regimul comunist şi era, ca
să folosim termeni juridici, definitivă şi irevocabilă; iată însă că în România
vine, ca un blestem al unui negru cavaicr al apocalipsului, regimul comunist şi
vine şi naţionalizarea din 2 iunie/948, iar activiştii infarai naţionalizează şi
spitalul care aparţinea deja statului! Eu ce să vă răspund? L-au naţionalizat,
totuşi… În fond, chestiunea nu mai avea nici o importanţă, însă eu ocazia
naţionalizării s-a constatat că generalul ocupa spaţiul de la pod desprc care v-
am amintit mai sus şi (citez acum din procesul verbal de naţionalizare) „se
concluzionea7ă că fiind vorba de un imobil naţionalizat, naţionalizarea purgând
orice sarcini reale anterioare actului patriotic de la 2 iunie 1948, camera şi
chicineta de la mansardă ocupate de un terţ se consideră a fi ocupate fără titlu
şi ocupantul urmează a fi evacuat”. Astfel, generaiut ajunge în faţa justiţiei, la
completul de judecată al fostului Raion 23 August.
Termenul de judecată, când am fost de fată, cauza se dezbătea în fond, se
puneau adică, cum se spune juridic, concluzille: a vorbit mai întâi avocatul
statului – adică al Ministerului de Finanţe, care în concepţia comunistă
reprezintă statul, şi a vorbit avocatul Sfatului Popular al Capitalei – doi
masculi-hiene, tineri, ei înşişi mem' bri ai partidului comunist, doritori a
parveni şi amândoi au dat din gură atâta încât făcuseră spume la gură, de le
curgeau lipicios în timp ce perorau, strigau şi aruncau în sus cu braţele lor ca
nişte proteze uscate: să fie dat afară acest ocupant fără titlu, acest tert
nelegitim, daţi-I afară, ordonaţi evacuarea cu execuţie provizorie şi fără
somaţie; daţi-I imediat afară…
Generalul n-avea apărător, n-avusese adică în sertarul mesei de la
bucătărie nici acei bani cu care să-şi poată angaja un avocat, iar dreptul la
avocat din oficiu n-avea, fiind vorba nu de un proces penal ci de unul civil,
vorbind fără ocol generalul nu avea nici un venit, pentru că fusese generalul
unei armate acum ucisă, un general, ca să folosim cuvintele lui Ismail Kadare,
generalul armatei moarte; din ce îşi ducca zilele bătrânul, Dumnezeu ştie; apoi,
în epocă, nici un avocat nu se putea prezenta să apere pe cineva fără o
delegaţie şi, incă în acele zile, avocaţii înşişi se aflau în malaxorul
restructurărilor (poate cele mai cumplite dintre restructurările făcute de
comunişti); înalt, uscat (poate lihnit de subnutriţie), albit, gârbov, cu privirea
dusă dincolo de pereţii sălii de judecată, când i se dă cuvântul, generalul voi-
beşte limpede şi cuviincios, cu discreţie: el a clădit spitalul, spune, şi şi-a
rezervat prin actul dc donaţie un spaţiu la pod până la sfârşitul zilelor lui şi o
chicinetă unde îşi facc şi el un ceai, nu supără pe nimeni, nu are unde să se
ducă dacă ar fi evacuat de acolo, nu are pe nimeni şi nu are nici un fel de
venit…
Hienele cer cuvântul în reptică şi ele latră acum tot mai puternic, de
parcă le-ar fi în joc, cum se spune, vatra şi căminul, iar geamurile sălii de
judecată zbârnâie la stridenta glasurilor lor… Apoi instanta suspendă şedinţa
pentru a se pronunţa.
 Prezida, talonat de doi asesori populari, de fapt două marionete, prezida,
deci, un judecător în vârstă şi de fapt cu aceasta trebuia să-mi încep
povestirea, descendent al unei familii care numărase în rândurile ei în trecut
magistraţi, ofiţeri şi preoţi, şi chiar 1n acel timp fratele acestui judecător era un
nume în pediatria română, şef de altfel al catedrei de specialitate de la
Facultatea de Medicină şi care fusese profesor al medicinistului Radu Cristian,
fiul pierit aI generalului. Şi trebuie să mai adaug că reprezentanţi ai familiei
magistratului de care vorbesc făcuseră parte remarcabil din latifundiarii ţării şi,
încă de la începuturile ei, din burghezia rornănă; iată, mi-am zis, cum în caJea
gener. Alului îi iese Dumnezeu să-l salveze şi să-I aline… Nu ştiam însă atunci
eă bătrânul judecător era proaspăt membru al partidului comunist, înscris,
desigur, spre a-şi salva la rândul lui fotoliul de magistrat, şi că era un caracter
de carton; n-arn să vărs acuma eu Iaerimi pentru burghezia română
interbelică, aceea care s-a grăbit, aproape în totalitate, a răspunde la sunetul
de corn at lui Carol II spre a îmbrăca uniforma Frontului Renaşterii Naţionale,
nici n-am să vărs o lacrimă pentru cei care posedau două mii de pogoane dar
nu dădeau nici măcar un leu pe an pentru bursa unui student sărac; sunt, în
plus, din vremea tinereţii mele, sătul până peste cap de băncile pe care stăteau
cocoţaţi liberalii şi am fost în măsură să iau cunoştinţă de cât de redusă a fost,
în epocă, receptarea de către burghezia română interbelică a şefului generaţiel
de după primul război mondial, Vasile Pârvan şi a şefului celei de a doua
generaţii interbelice, Mircea Eliade; şi, mai cu seamă, nu puteam uita că,
pentru a ne fi asigurată masa (supă, macaroane, cartofi) la cantina din subsolul
universităţii în vrernea studenţiei mele, profesorii noştri venerabili, Dimitrie
Gusti, Rădulescu-Motru şi Tudor Vianu, trebuiau să umble zilnic cu
pantahuza; însă, în vremea când se judeca evacuarea generalului, mai erau în
magistratura romana câţiva urmaşi ai boierimii şi burgheziei române, care nu
au abdicat până la moarte de Ea cinste şi demnitate, şi între ei un
Al. Gh. Ionescu, un Stavrescu, un Maier, un Dimitrie Panaitescu, un Al.
Protopopescu, un Gh. Popescu, un Căruntu, un Botez, au rămas în istoria
societăţii româneşti ca drepţi judecători, însă, cum spun, cel de care atârna
acum soarta generalului nu era dintre aceştia, era dintre acele cozi de topor,
care se întorseseră împotriva propriei clase.
Pronunţarea întârzie, dar nu mă mişc şi aştept astfel două ore; în sfârşit,
instanţa reintră şi se anunţă evacuarea cu execuţie provizorie (adică imediat) şi
fără somaţii a generalului; şi dacă credeţi că eu am lipsit de Ia punerea în
cxecutare a acestei hotărâri, Înseamnă că nu mă cunoaşteţi a doua zi,
executorui lonescu de la serviciu] de executări al tribunalului respectiv îl
aruncă în stradă pe general şi, odată cu acesta, sunt izgonite din spaţiul
statului şi obiectele ce constituiau acum avutul lui o cămaşă, una pijama
uzată, un cearşaf, una pernă, una pătură militară uzată, o farfurie, o cană, o
Iingură, o furculiţă, un cuţit. Un ceainic şi un scaun defect şi, uit, un brici
vechi, un pieptene, o periuţă, una bonetă uzată de lână din acelea cu care
dorm, de obicei, bătrânii şi una fotografie reprezentând un tânăr în halat de
inedicinist, drept pentru care se încheie legiuitul proces verbal, cu descrierea
obiectelor, cum anunţă executorul.
 Generalul armatei moarte…
Cum nimic nu este în istorie fără legătură, în zilele în care se petreceau
toate acestea, armata română era decapitată om cu om şi unitate cu unitate de
rea. Imul comunist şi, dintr-o armată glorioasă, care, doar cu un sfert de veac
mai înainte, oprise un imperiu] a Mărăşeşti şi care doar cu câţiva ani mai
înainte luptase în tranşeele Stalingradului şi urcase cu arma în mână pe Tatra,
şi dintr-o marină ale cărei pânze navigaseră cu glorie Iângă marinarii marilor
imperii, nu mai rămâneau decât cei Îndoctrinaţi de regimul roşu, iar cei ce
refuzau comunismul erau trimişi la periferia societăţii, în închisori şi la o viaţă
la limita sărăciei.
Acum, generalul acestei armate moarte, evacuat în stradă, stătea pe
scaunul căruia îi lipsea un picior, înconjurat de funambulesca lui agoniseală,
în văzul, mânia şi interogaţiile trecătorilor.
Drama atinsese apogeul, iar priveliştea era, într-adevăr, atroce; mi-a fost
cu neputinţă să o mai suport şi am plecat.
Experţii…
Când ajunsesem la peste patruzeci de ani de practică profesională, îmi
pierdusem, odată cu alte iluzii, iluzia cea mai necesară profesionistului barei:
aceca că cxperţii sunt capabili şi incoruptibili;„…Nu putem să ne simţim în
siguranţă dacă lăsăm politica pe seama politicienilor şi economia politică pe
seama profesorilor universitari” scria Herny George; iar Nicholas M. Butler,
scria: „Un expert este un om care ştie din ce în ce mai mult despre -din ce în ce
mai puţin”…in fine, George Washington afirma: „Puţini au virtutea de a rezista
celui ce dă mai mult”1.
Am întâlnit, am avut şansa de a întâlni însă, pe cel mai corupt dintre
experţii corupţi pe care i-am întâlnit în profesie, inginer E. T., când am
constatat neobişnuita venalitate acestui intrus în rândul experţilor. Era înalt,
ridat, cu o figură de derbedeu ori alcoolic îmbătrânit în rele, poate şi alcoolic,
cum spun, un fel de diavol în genul celui descris de Rene Alain Lesage; cel mai
bine semăna, cred, cu un guzgan bătrân… Am fost acolo când, depunând o
expertiză în care s-a constatat de instanţă că fusese corupt (caz rar ue
incidenţă a justiţiei chiar în cazul unui expert corupt), expertul a fost înlăturat
de instanţă, apoi cercetat de procuratură; repet, nu făptui că era unul dintre
experţii corupţi, pe care noi, avocaţii, îi cunoşteam din practica zilnică
profesională, dar care mergeau înainte pe acest drum ca tâlharii noaptea în
codru, ci faptul, neobişnuit în practica judiciară a vremii, ca însăşi justiţia să
constate corupţia unuia dintre experţi printr-un act judiciar şi să-l înlăture
Citate din Maxime şi cugetări din literatura americană – Mihaela
Haşeganu.
Pe venal, era un eveniment excepţional In justiţia română.
Cel mai bine, cum zic, expertul semăna cu un guzgart, unul din acei
şobolani bătrâni care devin atât de insolenţi şi netemători încât ies din gură de
canal şi Iţi taie drumul mergând în pas de voie, gata însă să infecteze cu
microbi, prin muşcătura lui, pe oricine l-ar supăra…
Am aflat, aşadar, că expertul lua mită de la oricine îi oferea şi era gată să
ceară de la oricine nu gândea că trebuia să-i dea mita şi să întocmească, în
consecinţă, un raport fals, mincinos; nu mi s-a părut a avea cunoştinţe tehnice
mai multe decât un zidar, care învăţase la _faţa locului cum să aşeze cărămizile
ca să formeze un zid, una peste alta; desigur că diploma îi fusese dată la
vremea unui învăţământ lax de pomană şi la înghesuială, fiindcă rapoartele lui
erau mai sărace decât cele mai sărace colibe, făcând, de regulă, referiri la
starea de fapt, măsluind bineînţeles şi introducând factori care nu aveau nici o
legătură cu obiectivele fixate de justiţie a fi cercetate, încât nimeni nu mai
Înţelegea nimic într-o problemă care, până când acest individ intervenise în
expertiză, părea clară şi unui neofit; sau făcea din concluziile prezentate o
capodoperă de încurcături inextricabile, în care existau de toate, afară de
răspunsul, să zicem, dacă în zidul expertizat există igrasie sau nu…
Am putut constata personal că acest diavol avea o astfel de prezenţă
încât, din primul moment când intra în scenă, mutra lui îţi comunica pe loc că
el e omu] mitei, că înainte de a schimba vreun cuvânt asupra problemei,
trebuie să vâri mâna în buzunar, că individul vrea să-l cumperi înainte ca vreo
contraprestaţie să aibă loc: nu bună ziva, am sosit, sunt expertul în dosarul
dumitale, nu, cum intra, hiena întreba cât ai posibilitatea să-i dai în hârtii
foşnitoare de bancă, dar nu era vorba de onorar, pentru că acesta era de-acum
achitat oficial şi dovada plăţii lui depusă la dosar… Cât ai de gând să-mi dai,
sau îmi pierd vremea cu dumneata, acesta era întrebarea, iar dacă refuzai sau
te prefăceai că nu înţelegi, urma arneninţarea, problema dumitale o să iasă
prost, tare prost. Îmi dai cât cer sau iese prost?
— Spunea, fără să o spună, Mie mi s-a părut, când am avut de-a face cu
cl Ia modu] profesional, că indiv idul nu era numai hulpav.
De la Iuda încoace, partea creştinată a omenirii a avut oroare de oameni
morţi din naştere moralmente şi nici o altă speţă de josnicie nu a inspirat atâta
oroare ca cel care primeşte mită, nici chiar tâlharii; dar şuierul la ureche al
Iudei – şuieratul la ureche al expertului E. T.
— Făcea mai mult rău, pentru că împiedica astfel scoaterea la lumină a
adevărului, fiind de fapt instrumentul diavolului… Nu era vorba numai dacă
într-un zid este sau nu apă, dacă exista sau nu igrasie sau dacă fundaţia unui
bloc de locuinţe de patru etaje era sau nu fisurată (cu toate că în asemenea
situaţii, printr-un raport fals făcut ca urmare a mituirii expertului de care e
vorba, se punea viaţa a sute de locatari în pericol); şobolanul era în stare, dacă
i se ofereau în palmă 5000 de lei, să susţină că fundaţia este monolit şi aşa să
aducă moartea în casele oamenilor. Alţi experli vin pe urma] ui, când oamenii
îşi dau seama că e vorba de un infractor nedescoperit în persoana acestui
expert, şi se cere o nouă expertiză, o contra-expertiză, cum a fost în dosarul în
care individul a fost descoperit în plină instanţă şi experţii oneşti, cu frica lui
Dumnezeu, vin şi arată adevărul: da,: -undaţia e fisurată, se impune chiar
urgenta evacuare a locata
Crecleţi cumva că a avut individul vreo mustrare de c: onştiinţă când
contra-expertiza I-a arătat, fără ocol, ca c: ator al realităţii? Aş!… Asta a fost
dom'le, părerea mea!
— Conştiinţă n-are şi, fireşte, nu are nici ruşine.
 Unde este un guzgan, mai există dc obicei încă unul. Dosarul de care
vorbesc, apare un alt individ, H. W., care era una din părţile în proces,
mituitorul, cum s-a vădit, al primului şobolan… Acest al doilea şobolan avea la
activul vieţii sale un tezaur de infracţiuni: fusese maior torţionar al securităţii
române, era acum traficant cu arme, desigur sub oblăduirea regimului
comunist, era, în paralel, traficant de came vie din Ro mânia spre Italia şi
Orient, avea la activ o condamnare pentru genocid de 18 ani Închisoare, fusese
urmărit de siguranţa austriacă pentru spionaj, dar scăpase ca prin urechile
acului şi evita acum să mai calce pe teritoriul austriac, în fine era negustor de
aparatură sofisticată pe valută, în zilele când a avea valută în România
însemna să accepţi riscul de a merge la puşcărie; era greu să te hotărăşti ce
viciu avea prioritate la el, obişnuinţa de a cumpăra oamenii, alcoolismul,
homosexualitatca, proxenetismul, crima… De fapt, fusese în viaţa lui de toate:
adolescent vagabond homosexual pasiv în porturile Mediteranei, apoi (se putea
altfel?) ofiţer de securitate şi torţionar în România Anei Pauker… N-avea nici o
şcoală, era oprit la jumătatea alfabetului, n-avea nici o pregătire decât aceea a
străzii; nu citise în viaţa lui nici o carte; nu obţinuse de nicăieri un atestat de
meserie; scria „I-aţi” din propoziţia, să zicem, „I-aţi făcut?”, aşa cum se scrie
numele păduchelui cu cioc; mă gândeam cu groază la bieţii români căzuţi la
anchetă pe mâinile acestuia, imaginaţi-vă o gorilă de 1,90 şi de 100 kg: buzat şi
negru ca un arab, dar cu o figură plată deasupra buzelor groase ca nişte omizi;
cu dinţii de cal şi cu o ţeastă cam cât un ceaun negru de zlătar, şi miop,
purtând mereu ochelari color; mâini ca nişte cazmale, metalice, grele, cu
degetele cât ştiuleţii de păpuşoi, căzând blege de-a lungul corpului, ca şi cum
ar fi fost împuşcate; şi urechile, ureehile. Ei bine, două scoici urâte, negre, rău
mirositoare, ca scoicile intrate în putrefacţic, de pe malul mării, urechile lui H.
W. Ar incitat pe oricine era amator să picteze un model de deviere aI naturii; şi
în timp ce mergea, de pildă, i se auzeau urechile cum plescăiau, prea largi pe
lângă ţeasta goală, ca şi cum cineva lovea cu o şipcă într-o oală goală, dar asta
numai când şobolanul se întâmpla să facă un pas în jos, pentru circula astfel
decât cu maşina, chiar când trebuia să treacă strada vis-ă-vis la tutungerie;
însă Iumea spunea că circulă astfel fiindcă îi este frică să nu îl împuşte sau pur
şi simplu să nu-I omoare cu pumnii vreunul din cei ce fuseseră anchetaţi de el
la securitate; mergând, spre deosebire de ceilalţi oameni care privesc înainte, se
uita mereu înapoi, tresărind ori de câte ori cineva se apropia din întâmplare de
el.
Un şobolan de acest fel se înţelege – şi tranzacţionează – din privire cu un
alt şobolan şi acesta era, cum am spus, expertul; se înţeleg din întâia privire
amândoi ca şi cum s-ar fi cunoscut dc ani de zile; din cât a rezultat din dosar,
la nici o jumătate de oră de când guzganul unu a intrat în vizuină, în casa
guzganului doi, primul guzgan iese vesel, adică triumfător, cu colete sub braţ şi
cu buzunarele doldora, fără măcar să-io pese de privirile oamenilor… E greu de
imaginat o asemenea scenă, dar ea s-a petrecut aievea, cum a constatat
instanţa ş cum expertul n-a m-ai avut încotro să nu recunoască…
**
 Priveam zilele trecute, la televizor, câteva secvenţe în care protagonistul
era faimosul interpret al şefilor echipei de poliţişti incoruptibili, actorul Robert
Stack, şi văd că problema numărul unu a formării acestei echipe n-a fost nici
armamentul necesar, nici măsurile de apărare a celor ce se aflau sub acţiunea
lui Al. Capone; problema era cum să se găsească şase oameni care să nu se
vândă pe bani, oricât de mulţi bani 1i s-ar oferi în Chicago, în vremea
celehrului gangster…
Vedeţi, e un foarte bun prilej de meditaţie pentru oricine: dacă vreţi să
iniţiaţi o acţiune în care este nevoie de o cinste exemplară a participanţilor,
puteţi găsi (dumneavoastră fiind desigur unul) încă cinci persoane care să
reziste la orice tentaţie şi In cele din urmă la tentaţia banului? Să reziste, mai
pe şleau, fiindcă aceasta este esenţa chestiunii, la orice sumă de bani li s-ar
oferi? La un milion de dolari, de pild'ă?
Să zicem că vă angajaţi la acţiune şi aţi început să faceţi selecţia: un om
munceşte întreaga viaţă ca să realizeze, în aproximativ o jumătate de secol, cam
jumătate de milion de lei, sau poate ceva mai mult, bani pe cure, bineînţeles, îi
şi cheltuieşte în timp ce-i realizează şi din care, în cazul cel mai bun, are o
economie, pentru zile negr. E sau pentru înmormântare (referindu-ne la
peisajul românesc) şi, ei bine, acestui om i se oferă dintr-o dată un miiion de
lei, astfel că el nu va mai trebui să muncească, va avea o casă, o maşină, va
avea în fiecare an dobânzi de una sută mii lei (cifrele sunt cele dinaintea
Revoluţiei, după cum observaţi)… Am zis un milion; dar dacă i se oferă două?
Şi mai ales, dacă este sigur că nu se va afla niciodată…?
Reflectaţi bine, nu vă pripiţi; puneţi pe o bucată de hârtie câteva nume şi
după câteva zile examinaţi lista: sunt convins că veţi şterge patru din cei cinci
iar după alte câteva zile îl veţi şterge de pe listă şi pe ultimul; veţi întocmi o altă
listă şi, tot astfel, după câteva ile şi numele acestora vor fi trecute la capitolul
neant şi tot aşa, tot întocmind şi ştergând, după câteva luni de zile, veţi
constata că vă este imposibil a vă fixa asupra unui singur nume… Vă va fi greu
a vă fixa, aşadar. Asupra unuia singur… Atunci de unde cinci?
Procentul de corupţie prezumtivă, latentă într-o societate (şi în societatea
românească cu caracter endemic, moştenit de la fanarioţi), pentru că mita şi
infidelitatea conjugală sunt imposibil de dovedit aproape în majoritatea
cazurilor, este uluitor în societăţile umane avansate şi din el face parte şi
povestea ce1or doi guzgani de mai sus. Vremea lui Capone a trecut, dar şase
incoruptibili cu neputinţă de găsit a rămas… Şase inşi care să refuze o femeie
frumoasă; o maşină frumoasă; o maşină de lux; o vilă; o fermă activă şi
productivă cu un teren de 10 ha; o băutură veche; o bijuterie de mare valoare;
valori, în fine, un depozit la o bancă occidentală de un milion-două de dotări,
un tablou, o pânză care valorează milioane de dolari, spuneţi, vă rog, după ce
v-aţi gândit bine, aţi putea găsi de fapt cinci incoruptihili, pentru că pe
dumneavoastră desigur contaţi? Ori poate nu contaţi nici pe dumneavoastră şi
atunci trebuie într-adevăr găsite şase persoane incoruptibile…?
Iată cum, în ciuda valorilor etice care credem a guverna societatea
noastră şi în ciuda a două milenii de creştinism, şase indivizi incoruptibili, unul
la douăzeci de milioane sau chiar la mai mult, dacă ţinem seama de numărul
actual al oamenilor civilizaţi de pe glob, nu pot fi, din nefericire, găsiţi; găseşti,
în schimb, la fiecare pas şobolani ca E. T. Ca H. W., care se Înţeleg din prima
privire, care ştiu să întrebe din privire şi să răspundă tot astfel la o singură
întrebare: „Cât?”
Nu o singură dată pierdeam ultimul tren cu care mă puteam întoarce
acasă, de la Braşov, Ploieşti, Giurgiu ori Târgovişte sau Piteşti, ultimul tren din
cuprinsul celor douăzeci şi patru de ore legiuite ale unei zile şi trebuia să apelez
la autostop mergând kilometri lungi până la ieşirea din oraş, pentru că
şedinţele de judecată nu ţineau seama de orarul trenurilor.
Ceea ce urmează s-ar putea intitula, aşadar, povestea unui autostop şi
despre călătoria cu câni lupi poliţişti într-o dubă.
Câteodată, din centrul Braşovului, unde se aflau clădirile tribunalului,
într-o construcţie a unui vechri han habsburgic, o luam la picior şi ajungeam la
bulevandul străjuit de p1op's care ducea la Steagul Roşu şi de acolo încă o
bucată şi de cele mai adeseori găseam pe cineva care să se îndure ca pentru
una sută lei să mă ducă până la Bucureşti; iar mai lesne era de la Ploieşti, ori
de la Giurgiu; şi foarte greu era de la Târgovişte ori Călăraşi ori şi mai greu de
la Slobozia de lalomiţa, unde trebuia ca ore lungi să aştept la margine de drum
ca să pot găsi un prilej; ba chiar, de la Slobozia de lalomiţa era atât de greu,
încât într-un rând a trebuit să călătoresc Într-o dubă care transporta păsări vii
şi a trebuit ca, după mai puţin de cinci kilometri, să bat cu putere în peretele
cabinei şoferului, ca să fiu scos de-acolo pentru că mă asf: xiam, n-am ştiut că
nici un aer nu cste mai viciat decât acela dintr-un coteţ fară aerisire şi a
trebuit, deci, să aflu asta pe pielea mea cu această ocazie; însă, nu călătorisem
– şi nici nu mă gândeam că s-ar putea să mi se întâmple una ca astacu câini
poliţişti liberi într-o dubă!
Când am terminat proccsul ce-l aveam la Tribunalul Dâmboviţa, era ora
şapte seara într-o zi călduroasă de vară. Am luat-o pe strada paralelă cu
bulevardui gării, pentru că ştiam de-acum că am pierdut ultimul tren spre
Bucureşti şi mergând în trap am ieşit la podul ce duce spre Găeşti şi de acolo
m-am pregătit sufleteşte şi fiziceşte, pentru că presupunea o aşteptare
îndelungată – pentru un autostop norocos. Am stat mai întâi în picioare, apoi
m-am rezemat de un parapet de metal al podului, cum pare-se că era, apoi m-
am aşezat în rând cu cei câţiva proletari care aşteptau ca şi mine un noroc pe
himea asta la bordura unei şosele şi timpul a început să se scurgă greoi:
soarele ardea ca şi cum ziva ar fi fost la cruce, camioanele grele care
transportau ridicau praful în aer şi ni-I trimiteau în ochi, dar prilejul de a
realiza autostopul nu se ivea. Cei mai multi dintre şoferi nu opreau la semnul
nostru, aite maşini erau ocupate sau inadecvate unei asemenea întreprinderi,
ori erau maşini oficiale; făceam mereu semn cu mâna şi gesticulam de aşa fel
încât să dau dc înţeles că merg departe, că nu încurc pe conducător cu un
drum până 1a pr ima comună, şi puneam în fată geanta diplomat ca să dau
încă de Înţeles că sunt un om subţire şi că, mă rog, dispun de posibilităţi de
plată, aşa procedau toţi în situaţia mea, sau aşa îşi închipuia fiecare că îşi
majorează şansa de a fi acceptat Într-o maşină.
 După ce am făcut cam de o sută de ori aceste semne şi am repetat
această mică înscenare de tot atâtea ori fără succes, văd, de departe, că se
apropie o dubă, care după culoare şi antenele de radio aparţinea miliiiei şi, fie
ce-o fi, mi-am zis, încerc şi într-adevăr duba opreşte în dreptul meu şi, după ce
sunt întrebat unde doresc să merg, în faţă era un plutonier la volan şi lângă el
era un locotenent-major, mi se spune că în fată nu e loc, dar în dubă, dacă
accept, mă pot Mvoi.
Cum nu era vreme de mofturi, accept şi 5oferul coboară şi deschide uşa
dubei, ajutându-rnă să urc şi inehizand uşa după rnine şi, când trebuie să-mi
găsesc un loc şi aud totodată maşina punându-se în mişcare, îmi dau seama că
mă aflu în mijlocul a cinci câini poliţişti, lupi, liberi… Mă aşez repede jos, în
fundul dubei, mă rezem de peretele cabinei şi, în semiobscuritatea dubei, văd
atunci că se mai află acolo şi un moş Teacă de miliţian, bătrân şi împuţinat la
trup, cu vestonul scos şi cu cămaşa desfăcută la piept, care chipurile, însoţea
câinii, dar practic dormea dus.
Fiind de acum socotit un infractor care în sfârşit a fost prins şi suit cu
de-a sila în maşină, câinii Iupi poliţişti, făcându-şi datoria, m-au înconjurat
îndată, iar eu am socotit că singura treabă înţeleaptă este să stau nemişcat
acolo unde m-am aşezat, iar câinii văzând că nu fac nici o mişcare în plus, s-au
aşezat şi ei roată în jurui meu, cu boturile căscate de căldură şi cu ochii ţintă
la mine şi la orice clătinare a mea; bătrânul miliţian a deschis ochii, mai bine
zis un singur ochi, s-a uitat Ia mine, s-a uitat la câini, mi-a făcut un semn că
dacă stau liniştit nu mi se va întâmpla nimic, apoi a tras pleoapa peste ochiul
doar o clipă deschis şi, întorcându-se cu spatele la mine, peste un minut
sforăia mai tare ca motorul maşinii care prinsese viteză.
Să stau liniştit – uşor de zis; stai dumneata nernişcat o sută cincizeci dc
kilometri şi o să te văd ce-o să mai spui după aceea; eram obosit şi aş fi fost
bucuros să aţipesc, dar îmi era teamă ca nu cumva în somn să fac vreo mişcare
care să fie interpretată drept ostilitate de către câinii poliţişti şi să mă trezesc
infăşcat de ceafă de incoruptibilii mei paznici… Printr-un arilaj de aerisire
îngust, vedeam o parte a peisajului fugar de afară şi, cum cunoşteam bine
trasetq, pe care îl parcursesern de sute de ori, mă îngrozeam cât de mult mai
aveam de mers până acasă, mai ales că nu aveam cum să renunţ la acest
chinuitor dacă nu ar fi fost amuzant autostop, să cer să cobor, fiindu-rni ternă
să bat în peretele cabinei şoferului, treabă pentru care ar trebuit să mă scol de
la locul meu şi să-mi pun pielea la bătaie.
Nu ştiam ce să fac şi timpul trecea greu; abia acum eram la curba largă,
mărginită de o pădure tânără de salcâmi, care se făcea după ce plecai din
Târgovişte şi te îndreptai spre Găieşti, semn că abia parcursesem un sfert din
drumul pe care-l aveam de mers; semnele traseului părea veneau în
întâmpinarea noastră cu mai mare întârziere decât în mod obişnuit, încât am
crezut la un mornent dat că nu mergem spre Bucureşti; f/umnezeu ştie, îmi
ziceam, ce este în capul miliţienilor ăştia, mi se părea că unele clădiri de pe
traseu nu le mai văzusem altădată, că anumiţi copaci îi vedeam acum întâia
oară, că ile de cale ferată, care se intersectau, duceau cine ştie unde.
 Ca şi cum ar fi concurat cu bună ştiinţă la sporirea tensiunii In care mă
afiam, duba nu oprea deloc, şoferul părea proaspăt şi nici un motel de pe drum
nu-I îmbia la o escală de o clipă, iar căldura parcă nici nu-I atingea, câinii
scoseseră limbile lor enorme, de căldură şi lipăiau cu ele acrul ca nişte pendule
vii în atmosfera nicinsă, iar respiraţia lor animalică ajungea în valuri până la
mine şi'nu puteam să mă apăr nici măcar încercând să scot batista din
buzunar şi să o duc la nas sau să mă şterg de sudoare şi vedeam în continuare
cum chiar geanta mea diplomat, care tresălta la izbiturile dubei sau la virajele
repezi, era privită cu rnaximă atenţie de patrupezii poliţişti, frind considerată,
desigur, ceva insufietit şi periculos, dar nemaiîntâlnit ÎŢI cariera lor.
Câinii erau – îmi dădeam seama – tineri; erau probabil transportaţi de la
centrul de dresaj, unde vieţuiseră până atunci, ia locul lor de muncă şi deşi
păreau că toţi provin de la aceeaşi căţea, avea fiecare individualitatea lui,
perfect distinctă de a celorlalţi.
Unul avea ochii extrem de lucitori, cu o pupilă parcă dată cu lac; botul se
termina printr-un, rnic ghem negru, în timp ce labele îi erau groase, părând
nişte şenile de tanchetă; altul avea ochii] ichizi, umezi şi dacă n-ar fi fost vorba
de un câine lup pohtist, aş fi putut spune că avea o privire blândă şi
1nteleaptă, de bătrân; urechile îi erau însă ascuţite, atât de ascuţite, încât
socoteam că dacă aş fl întins măna să-l mângâi pe urechi, ele m-ar fl înţepat ca
un vârf de cuţit, aşa cum se aflau, în tot momentul, în poziţie de atac; Iabele îi
erau mici ca nişte picioruşe de balerină-copil; al treilea era grosolan, cu ochi
urâţi, cu o pupilă murdară, botul rotund şi gros, părul zburlit certat definitiv cu
peria, labele ca de gâscă, plate, cu degetele unite între ele, ceafa ca o cocoaşă
ridicată în sus faţă de coloana vertebrală şi cu o coadă ca de mătură veche; al
patrulea era un exemplar cu totul curios, un unicat între fraţii lui semăna cu o
vulpe cu botul lui ascuţit, coada stufoasă şi lungă, spinarea arcultă, părul
scurt şi roşcat, ochii mici, picioarele arcuite în afară, făcut rnai mult decât să
se târască decât să alerge, lirnba îngustă şi lungă, mustăţile lungi ş i rare – şi
chiar supravegberea ce el o exercita asupra mea avea la el un aer deosebit de a
celorlaltl, în sensul că se făcea că nu-l interesează, dar probabil că
supravegherea lui era cea mai neiertătoare dintre toate. Al cincilea era un fel de
negativ al celui de al treilea, era încă un pui, firurnos în toată alcătuirea lui
fizică, părând că, în ce îl priveşte, un destin câinesc l-a trimis la munca de
poliţist, când el, de fapt, ar fi trehuit să fie un câine însoţitor al unul invalid
sau chiar un câine de saIon supus unei zilnice mângâieri şi aţintări din partea
tuturor, formele lui erau fine, bine proporţionate, privirea lui putea fi
interpretată ca un sernn al prieteniei, părul îi era parcă atunci ieşit de sub
pieptene.
Însuşi modul în care eram supraveglieat de câinii poliţişti varia de la un
exemplar la altul: primul mă privea cu pupilele sale lustruite drept în ochi şi nu
mă slăbea o clipă, considerându-mă pe semne unul din indivizii înrăiţi de care
viaţa lui de câine poliţist va fi plină; al doilea mă privea cu ochii lui lichizi
îndeaproape, cu o vădită compasiune a situaţiei în care mă vărăsern, părând că
percepe ineditul în care intrasem din greşeală sau poate, cum considera el, din
prostie, gândind că poate are de-a face cu un individ recuperabil pentru
societatea umană şi dând a înţelege că, în ce-l priveşte, mai mult decât a mă
supraveghea nu mă pot aştepta la vreun rău.
Al trellea, cu ochii lui urâţi, tulburi, urduroşi şi de o culoare incertă,
părea ferrn hotărât să mă lichideze cu prima ocazie, eventual aceea de a fugii
de sub escortă; în privirea lui existam ca un element primejdios şi nu avea rost
să se consume din bugetul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, în a cărei
subzistenţă urma în mod vădit să fiu, ca şi el, din moment ce fusesem urcat în
dubă şi el şi-ar fi luat, cu toată gravitatea pe care urâţenia lui o subsuma, aşa
cum se întâmplă de obicei şi la oarneni, sarcina să mă sfăşie dacă nu aş B fost
corespunzător regulamentului. Era din partea lui o supraveghere de secundă
cu secundă, măsurându-mă, de fiecare dată, din cap pfută vârful pantofilor, ca
nu cumva probabil vreun punct din epiderma mea să se ridice deodată
independent de corpul meu şi, transformându-se într-o unealtă contondentă,
să-I atace.
Vulpea avea felul ei de a mă supraveghea, uitându-se cu coada ochilor, în
timp ce stătea, din bot până în vârful cozii, întinsă pe podeaua dubei şi în felul
în care o făcea părea că zice, ai dumneata planurile dumitale de infractor, dar
arn şi eu pe ale mele şi u-o să fii dumneata mai şmecher decât mine, să scapi
chiar de sub ochii mei… Nu, mai bine nu încerca, pentru că nu-ţi merge cu
mine, vezi bine că nu sunt ca grosolanii mei fraţi…
Timp ce motorul maşinii duduia înăbuşit, moş Teacă de miliţian care se
afla cu mine în dubă dormea tot mai adânc. Sforăitul lui sonor şi bine temperat
avea un fel de a se desfăşura în game şi arpegii bine rânduite, proprii şi
irepetabile, într-o polifonie originală, şi probabil că lupii poliţişti erau atât de
familiarizaţi cu perioadcle de odihnă ale paznicului lor, încât nu acordau nici o
atenţie când fanfara somufflui lui folosea şi trombonul; omul se înghesuia în
somn înspre colţurile dubei şi, bătrân şi împuţinat cum era, ros în fiecare zi de
tainul lui de alcool pe de o parte şi de nicotină pe de alta, de tuse tabagică şi de
o rea funcţionare a-bilei, părea o boarfă mototolită şi aruncată acolo, daeă din
când în când nu s-ar fi mişcat apărându-se de o muscă inexistentă, care îl
supăra în vârful nasului sernănând cu un gogoşar becisnic pălit de mană şi
călcat de copita unui animal după aceea.
După felul în care motorul îşi reglase respiraţia, mi-am dat seama că ne
aflăm pe şoseaua Piteşti-Bucureşti şi că cel mult într-o oră de mers pe
autostradă, ajungem la intrarea vastei agIomeraţii umane care era capitala,
unde, desigur, voi fi eliberat. Mă simţeam obosit, soarele scăpătase acum şi aş
fi aţipit cu delicii, dacă o teamă teribilă de a nu mă trezi insângcrat, sfâşiat de
către aceşti câini poliţişti, nu m-ar fi ţinut treaz ca o santinelă în post.
Într-un fărziu, supraveghetorul câinilor s-a trezit şi a urmat tot
ceremonialul care însoţeşte trecerea la starea de veghe a oamenitor de felul lui:
lungi căscături, trosnindu-i parcă şi craniul nu doar fălcile, una, două, o sută
de căscături ce păreau fatale, părând chiar că omul se căzneşte să-şi desfacă
cutia craniană şi maxilarele cu tot dinadinsul; apoi, ca orice om at muncii, şi-a
frecat de mai mukte c) r fiecare deget şi apoi palma una de ccalaltă; şi-a frecat
nasul, vrând. Cum părea, din atâta cât era, să-l desfiinţeze cu totul, s-a
desfăcut şi mai larg Ia cămaşă Ja piept, eliberând în awst mod canicula pe care
în timpul somnului o colectase între graniţele lui fizice, şi-a strâns, pe de attă
parte, centivonut lat ta pautaloM şi ş-t-a Întins picioarele cât s-a putut
verificându-le funcţionalitatea, s-a tras de urechi ş's, Na dărş'n, ş-k-a arat
cakNiţia, pt ocUys 'INZT tT1L al şepeii tip militar, cu unghiile lui negre arămii,
care semănau uimitor cu unghiile chavoluhn din icoandc de Ja schiturile vechi:
ghearele lui râcâiau fără milă pielea craniului, „încercând să o sfâşic de la
frunte la ceafă, unde munca aceasta se intensifica, apoi prin preajma urechilor,
mai fără milă.
Când toate acestea s-au sfârşit brusc, omul a căutat şi a găsit imediat ce
căuta: o ţigară; şi cu primul fum tras în piept a început să tuşească; presupun
că această tuse făcea parte din alaiul trecerii la starea dc veghe, pentru că, deşi
violentă şi urâtă, nu părea că-I deranjează pe bătrân cât de cât, iar câinii nu-i
acordau nici o importanţă. Era însă o tuse cumplită, tabagică, omul părea că-şi
dă duhul şi îşi aruncă bojocii afară, că i se surpă gâtlejul, că îi ies ochii din cap,
şi scuipăturile repetate păreau că nu-l ajută cu nimic, deşi bătrânul scuipa în
dreapta şi în stânga fără nici un menajament, pe podeaua dubei din jurul lui şi
părea că nu se va mai opri uiciodată, pină când, tot aşa de brusc cum sosise,
tusea l-a abandonat şi tinnu1 de ţigara. A început să urce calm, în volutele
clasice şi bine definite şi furnătorul a intrat treptat într-o stare de beatitudine,
care nu era departe, presupun, de starea în care intrau cei ce se droghează
inhalând rnarijuana; dau un regat pentru o ţigară, părea că meditează bătrânul
în timp ce îşi savura ţigara mai departe.
Trepidaţiile dubei ne-au înştiinţat că am părăsit autostrada şi că am
atins linia care desparte câmpia de municipiu şi eram gata să sar în picioare
aşteptând în tot momentul să fiu eliberat, dar duba mergea înainte şi când a
făcut, deodată, o curbă la dreapta, mi-am imaginat fără voie că m-ar putea
duce la fortul Jilava, spre care ştiam că duce şoseaua la dreapta magistralei,
insă, curând, duba a revenit la linia şoselei, probabil că evitase un obstacol
major, pe care acum îl depăşise şi reintegrase firul străzii, ale cărei zgomote
tipice, pe care le cunoşteam atât de hine, le auzeam stins în interiorul dubei.
Aproape brusc, trăgând pe dreapta, duba s-a oprit şi am auzit
deschizându-se portiera şoferului şi îndată un drug interior al uşii noastre şi-a
manifestat nemulţumirea prin zgomotele lui metalice, bruscat din locaşul lui,
uşa închisorii mele temporare s-a deschis şi am fost uimit să văd că afară era
plină zi şi soarele mai era prezent pe undeva; când şoferul mi-a întins mâna să
mă ajute să mă ridic, câinii au schiţat toţi o învăluire asupra mea, lipindu-se
cu boturile de picioarele mele. Însă în aceeaşi clipă un semn, doar un semn, pe
care animalele acestea l-au înţeles pe dată, făcut de acel ce mă ajuta să mă
ridic şi apoi să cobor, i-a făcut să se îndepărteze de mine şi să se aşeze pe
locurile lor, gândind, pe semne, că a sosit ziva eliberării mele, a infractorului pe
care îl socoteau că sunt.
Am coborât; picioarele refuzau să mă slujească, tremurând, şi cu
greutate mi-am găsit portmoneul şi arn strecurat în palma şoferului dreptul lui
binemeritat, mulţumindu-i totodată, iar bătrânului din dubă i-am dat un semn
de bun rămas şi, în timp ce acesta îmi înmâna şi geanta diplomat ce rămăsese
în dubă, şoferul mă Întreabă: cred că aţi călătorit bine, nu?
 Se părea că omul era cu totul serios şi că nu punea nici o notă de ironie
în întrebarea sa.
Înainte ca şoferul dubei să trântească uşa dubei la loc, mi-am aruncat o
ultimă privire spre tovarăşii mei de călătorie, câinii lupi poliţişti, care mă
păziseră fiecare în felul lui şi, când uşa s-a închis, un univers claustrat
oamenilor de toate zilele a dispărut, părând, de-acum Înainte, neverosimil.
Azi am şi procesul lui C. G. A cărui poveste s-ar putea, ca şi drama elenă,
să se intituleze: Din jale se întrupează Electra.
Mecanic de locomotivă, C. G. Conducea în mod obişnuit o garnitură de
automotor pe distanta Bucureşti-Suceava. Era mecanic vechi, se bucura de o
bună reputaţie profesională şi era de absolută încredere. Era căsătorit cu o
femeie bună la suflet şi frumoasă şi avea un băiat, la data când se petreceau
faptele în vârstă de 9 ani.
În nefericita zi de 9 noiembrie 1958 – şi când C. G. Se pregătea să plece
în cursa sa obişnuită, când s-a întâmplat catastrofa, sotia lui a primit o
telegramă de la mama ei, dintr-o comună din Argeş, care o chema acolo fiind
bolnavă – şi gândind că băiatul rămâne singur acasă – în ziva respectivă nu
avea cursuri şcolare – spre a se evita vreo păţanie neplăcută, sau, dacă ne
gândim la ceea ce s-a intâmpiat după aceea, spre a ieşi în întâmpinarea morţii,
s-a hotărât ca să fie luat de tata în cursă, „ făcea, se gândeau, în acest chip şi o
plimbare instructivă.
Trecând la obiect, cum se spune în reportajele de acest fel, la Răcăciuni
automotorul s-a ciocnit cu un tren de marfă şi între victime a fost şi acest copil,
care, de fapt, a fost opărit de jetul de aburi ce i-a plesnit fata, de la locomotiva
cu care automotorul intrase în coliziune copilul, care se afla lângă tatăl său, în
fata bordului automotorului, a fost proiectat, la ciocnirea celor două garnituri,
sub locomotiva din fată. C. G. Însuşi a fost grav rănit, fiind nevoie să stea
aproape un an în spital spre o relativă vindecare şi a ieşit din spital marcat în
întreaga sa viaţă, fizic ca şi moral. Nu ne mai gândim ce s-a petrecut când
mama copilului a aflat vestea şi cât de mult i s-a schimbat viaţa după aceea.
Pagubele, care urmau să fie plătite de C. G., aşa cum stabilise comisia
anchetatoare, urcau la un milion de lei, iar C. G. A fost trimis totodată şi în
judecată pentru neglijenţă în serviciu şi provocare de catastrofă fcroviară.
C. G. N-a reuşit niciodată să-mi explice ce s-a întâmplat, dar den dosarul
aflat acum pe rolul Judecătoriei fostului raion Griviţa Roşie, în care urma să-i
apăr azi, se putea oricum (şi voi vedea mai departe dacă am pus bine acest
oricum, se putea vedea şi desluşi că automotorul condus de C. G. Era angajat
în plină cursă, când s-a sirnţit un miros de gaze şi C. G. S-a aplecat în jos să
vadă de unde provine mirosul; acest moment a fost suficient ca un tren de
martă care venea pe aceeaşi linie să-i apară în faţă – şi de acolo mai departe
mecanicul nu mai ştia să-mi spună nimic. Ce căuta 4cest mărfar pe linia lui? A
fost sernnal de oprire, sau n-a fost? A avut automotorui şef de tren, care are
instructaj tot de mecanic şi este şi obligat să coopereze activ în timpul cursei
automotorului? A avut automotorul toate aparatele fireşti a-i da alarma în caz
de pericol (emanarea de gaze)? De ce nu a avut automotorul Mcă un mecanic,
care să fie alături de cel ce conduce, cum se ştie că este regulamentul? De ce a
fost un singur mecanic, şi acesta fără aparatele obligatorii de detecţie a
avariilor şi a pericolelor eventuale? De ce n-a existat pe automotor aparatuţ
prevăzut de articolul 203 din Regulamentul Traficului Feroviar – acea instalaţie
de oprire automată, când mecanicul pierde subit capacitatea de conducere a
trenului – de ce, adică nu s-a respectat art. 203 din Instrucţiuni şi Anexa
Regulamentului Traficului Feroviar? De ce automotorul a plecat conform
Ordinului 70, adică în fază experimentală (deşi era vorba în realitate, de o cursă
obişnuită) fără montator (care a fost introdus imediat după aceea, adică a doua
zi după accident)? Ce este, mai bine zis, unde este al doilea exemplar a1 acestui
Ordin 70, care nu se mai găsea, pentru a fi confruntat cu originalul, care avea
însă şi ştersături vădit ulte rioare? Unde este telegrama care anunţa accidentul,
şi de ce aceasta a fost dată abia a doua zi după accident? Ceferiştii din statiile
premergătoare statiei Răcăciuni au văzut măsuri de prevenire a automotorului
că linia e blocată, cu atât mai mult cu cât era o zi cu ceaţă? De ce organele de
anchetă s-au grăbit a tăia automotorul accidentat, mai înainte a se face
constatările ce a fost şi ce n-a fost? De ce n-a mers telefonul, şi nici soneria
automotorului, când a plecat încă din cursă? De ce nu s-a ţinut cont de
avertismentul bagajistului, care a sesizat că ţeava de gaze este blocată cu ziare,
pachete de presă până sus? De ce nu a auzit trenul de marfă trompeta
automotorului, care a fost auzită însă de ceferiştii din staţii, trompeta care
suna mereu, fiind vreme de ceaţă şi apropiindu-se de gara Răcăciuni, ceea ce
înlătura acuzaţia că mecanicul ar fi adorrnit?
Acestea sunt doar câteva din sutele de întrebări care s-au pus în cauză şi
ale căror dezlegări au rămas în sarcina viitorului şi astăzi, pentru că,
anticipând, trebuie să vă spun că în timp ce ne judecam a intervenit o amnistie
care a stins urmărirea penală (considerându-se că fapta a fost comisă fără
intenţie, din culpă, rămânând doar trena despăgubirilor); dar pe copilul acestei
familii nici o lege nu l-a mai putut readuce la casa părinţilor lui şi la jocurile
străzii lui de periferie a Chitilei, iar eroii acestei întâmplări au murit şi ei de
mult…
Această poveste, aştemută pe hârtie în limbajul sec al unei hotărâri
judecătoreşti, m-a urmărit toată viaţa, mai bine zis până când cei doi eroi, C. G.
Şi soţia lui, au părăsit acest liman al durerii.
Devenisem pricteni; felul lor de viaţă, după ce cenuşa se aşternuse
asupra întâmplărilor trecutului, mă uimea întotdeauna şi mă revolta câteodată:
ca şi cum copilul lor trăia şi creştea, împlinind, rând pe rând, toate speranţele
pe care cei doi părinţi şi 1e puseseră în el – cei doi părinţi munceau mai
departe în gospodărie cu acelaşi sârg, tatăl fierbea – clandestin, ţuica pentru a
avea la evenimentele legate de viaţa unui tânăr cum ar fi căsătoria, naşterea
unui copil, iar mama cosea de zor şi migălea modele din cele mai complicate de
broderii şi crea păpuşi fastuoase cu resturile de mătase de la rochiile ce ea
însăşi le purtase altădată, pentru cazul când fiul va avea o fetiţă, să aibă
păpuşi muhe şi bogate, mai frumoase decât ale oricărei fetiţe din cartier.
Când îi vizitam şi mă ducem destul de des pe la dânşii – îi găseam
lucrând ta una sau la alta, dar îmi dădeam seama că din zi în zi sunt tot mai
bolnavi moral şi fizic, desigur, pentru că îmi mărturiseau că petrec nop, î
îngrozitoare, că nu pot de multă vreme să mai doarmă fără anestezie; însă,
vorbeau, când ne luam cu vorba, despre jocurile copilului lor, de la a cărui
moarte îngrozitoare trecuseră poate zece-cincisprezece ani, despre lecţiile lui şi
despre răspunsurile ce le dădea învăţătoarei, ca şi cum copikul se juca în acele
momente în curte sau se afia la şcoală sau tocmai terminase şcoala şi cra în
drum spre casă. Mi-am dat seama cu aceste prilejuri, cel mai bine din toate
împrejurările asemănătoare pe care le-am întâlnit în viaţă, de puterea pe care
iluzia o are în existenta oamenilor şi felul în care realitatea păleşte în fata ei,
am Mteles că procesul misterios prin care omul se detaşează de ceea ce îl
înconjoară, situându-se prin extrapolare într-o zonă numai a lui, este unul din
secretele cele inai adânci ale vieţii umane.
Pas cu pas; cuvânt cu cuvânt; întâmplare cu întâmplare, această pereche
nefericită conota la amara lor existenţă în realitatea imediată noi sensuri ale
iluziei şi în felul acesta ei se ţineau agăţaţi de firul unei vieţi care se derula
totuşi la fel ca la ceilaiţi oameni la suprafaţă, însă avea adâncimi de abis şi
clivaje de prăpăstii incredibiie în desfăşurarea ei nevăzută… Clipele de suferinţa
ale celor doi. Trebuie să se fi numărat cu milioanele, suferinţă indescriptibilă,
rnotnente în care realitatea biruia asupra iluziei în care ei se obstinau, dar felul
în care ei învingeau aceste momente şi treceau din nou împreună dincolo de
rău, amăgirea lor zilnică era demnă de pana unui nou creator al lui Faust –
pentru că, propriu zis, ei dădeau din sângele lor în fiecare clipă pentru a avea
încă şi încă un ceas de deplină iluzie, ajungând ca această a doua natură să fie
condiţia lor umană.
Făceam, fără voia mea, totuşi o diferenţiere între modul „in care fecare
din cei doi soţi recepta visul şi se lepăda de reatitate: femeia era Mtotdeauna
cea din urmă a trece pragul şi a se avânta în iluzie, iar felut în care ea o făcea
mi se părea că vine din jalea profundă de care inima ei era plină, aşa încât nu
fără greş am putut să-mi dau seama cum, trecutul uman, din jale se întrupase
Electra… Bărbatul trecea, în schimb, de la realitate la vis într-un mod uşor, se
obişnuise parcă şi se simţea bine când o făcea să treacă imediat de la realitate
la iluzie, cum ai trece un pod fragil, dar cu care eşti atât de obişnuit a-l trece
zitnic în drumul tău spre casă, încât nici măcar un pod de fontă nu ti s-ar mai
părea mai sigur…
Şi din toate amintirile vieţii mele şi din toate imaginile din practica
profesiei mele, amintirea femeii acesteia mi se pare cea mai dură; iar felul ei de
a se-intrupa din jale, m-a făcut, singura dată în viaţă, să înţeleg pe deplin cum,
din jale, s-a întrupat Electra…
Spuneam că devenisem prieteni.
Am putut astfel urmări viaţa lor mai departe, sau ceea ce se poate numi
declinul unei familii, coborârea ei, cu fiecare zi, în mlaştinile invizibile.
C. G. Era, până în ziva accidentului, un bărbat intrepid, energic şi
muncitor; soţia lui era o femeie neobişnuit de frumoasă şi avea mâini de aur:
broda, picta, sculpta în lemn, în os, în piatră – un fel de personagii anecdotice,
de la evrei hamali la prostănaci populari, pe care îi vindea, şi câştigă aproape la
fel ca şi soţul ei din această muncă de artizan. Gospodăria lor situată pe o
stradă care dădea în Şoseaua Chitilei era frumoasă ca un tablou şi interiorul ei
inspira gingăşie, belşug şi voie bună, bolţile din curte erau vara încărcate cu
struguri, albinele din stupii aliniaţi umpleau grădina cu zurrizetul lor, iar iarna
cămările gemeau de bunătăţi; copilul, un băiat, singurul pe care îl aveau, era
cuminte şi semăna mamei la frumuseţe şi îndemânare, iar tatălui la stăruinţă
şi muncă.
Deşi îmi dau seama că este iraţional, totuşi am învăţat de Ia mamă că e
bine să te fereşti să arăţi că eşti mulţumit şi fericit: soarta este maşteră, plină
invidie pe bruma de fericire a oamenilor şi priveşte cu bucurie mai de grabă la
nenorocirile muritorilor, le scurtează pe cât poate clipele de norocire şi, în timp
ce întâmpină cu ciudă o şansă a unui om, se veseleşte când, după trecerea
clipelor de fericire, scurte şi unice, nenorocirile se ţin lanţ. Tot aşa a fost şi
viaţa celor doi soţi.
Copilul a murit şi o pagină s-a întors din viaţa lor; mecanicul de
locomotivă, rănit, a stat în spital incă un an sau doi după accident şi, dacă a
ieşit ameliorat cu trupul, inima îi era bolnavă de dor după copil; când a icşit
din spital, era un om bătrân, adică, deşi încă tânăr, obrazul i se înnegrise,
vocea îi devenise şovăitoare – şi abia ce a ajuns acasă a primit citaţia de
chemare la judecată pentru omor din culpă şi pentru distrugeri cu caracter
catastrofal.
În urmă cu mulţi ani, C. G. Avusese un ucenic pe lângă el la meseria de
mecanic de locomotivă, un anume C. B., iar tânărul promovase, nu în direcţia
unui bun mecanic de locomotivă, ci ajunsese locţiitorul procurorului general; la
el s-a hotărât să se ducă soţia lui C. G. Să-l roage să-l aibă în vedere pe fostul
său maistru în drama ce urma acum să apară şi în sa1a de judecată.
Fostul ucenic a primit-o dar, în loc asculte necazul şi s-o ajute cu o
alinare a procesuluî, a privit-o pofticios pe femeia care rămăsese încă frumoasă
şi în durere, ca o altă Pieta, şi i-a făcut propunerea de a-l „scăpa” pe fostul său
îndrumător, în schimbul unei nopţi de fericire… Femeia a plecat pe loc, într-o
jale fară de sfârşit, ruşinată numai că i s-a putut face un asemenea târg, cum
mi-a povestit mult timp după moartea soţului. Am văzut multe lucruri murdare
şi indicibile în profesia mea, iar acesta era unul din ele; femeia a alergat înapoi
la soţ, i-a spus că n-a fost primită, că va mai încerca, o să vadă, dar bineînţeles
că nici nu s-a gândit să se mai ducă la ipochimen, lăsând ca soarta să apese
mai departe pe umerii ei o altă şi o aită povară.
A început lungul proces de omor din culpă şi de degradări de bunuri
obşteşti printr-o catastrofă de circulaţie feroviară, cum se intitula acuzarea;
interludii de spitalizare îndelungată se interferau cu interludiile judiciare; statul
se înscrisese cu un milion de lei despăgubiri, iar pedeapsa de care mă temeam
că va putea veni era pedeapsa cu moartea, care se mai aplicase de câteva ori,
putin mai înainte, pentru catastrofe feroviare. Mă sileam să amân, iar să amân
şi din nou să amân procesul şi am tras aşa de el, cum se zice, ca pisica pe
rogojină, aproape patru ani. 'Fimpul, care vindecă toate, începuse să atenueze
cerbicia urmăritorilor şi, apoi, reuşisem o schiţă a unei eventuale culpe şi a
CFR-ului în această întâmplare nenorocită, pedeapsa cu moartea se
îndepărtase astfel tot mai mult de dosarul meu, ca o fantomă care se retrage 1n
arcanele castelului unde sălăşluieşte, cu primele raze ale dimineţii.
 Am cerut proba cu expertize tehnice de mai multe varietăţi, care au
costat cât un apartament; nu era o luptă jucficiară, era una adevărată, pe viaţă
şi pe moarte, care în câteva rânduri mă secătuise cu totui şi erarn gata, când
ieşeam din sala de dezbateri, să declar că e prea mu] t pentru puterile unui
singur om cum eram, dar Infalneam, de fiecare dată, figura acestei Electre care
era solia lui C. G., în adânca ei jale întrupată, ca icoanele vechi ce păstrează în
chip uimitor expresia fizică a durerii celor ce au participat la Coborârea de pe
Cruce – o durere mai mult decât durere, exprimând ceea ce orneneşte nu se
poate spune, un fel de flacără arzătoare izbucnind dintr-o mare întinsă şi
calmă.
Nu-mi mal amintesc exact cât a durat procesut – dar într-o zi a venit o
amnistie – şi spectrul condamnării la moarte s-a refugiat în beznele negre ale
inf.:5; lor., 1nsă a rămas ceea ce practic e mai mult decât o condamnare la
moarte, care s-ar fi lichidat într-o clipă de feroce durere dacă ar fi fost atât de
scurtă – obligarea la despăgubirile civile, o condamnare la moarte în rate pe
care executorii judecătoreşti o poartă în raniţa lor odată cu dispoziţia de a plăti
şi încasa suma de un milion de lei de la cel ce nu are nici două mii de lei în
buzunar. Aţi avut vreodată de-a face cu un executor judecătoresc – sau poate
că îl cunoaşteţi doar din descrierile lui Balzac? Dacă este aşa, înseamnă că nu
ştiţi nimic despre un executor în carne şi oase, omul care nu are voie să aibă
inimă şi al cărui scop în viaţa pământească este executarea despăgubirilor
civile – şi am văzut în profesia mea executori care au dus la capăt misiunea lor
'fn timp ce pe catafalcul neridicat încă din casă se afla debitorul izbăvit de
necazuri dar nu şi de puterea une hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii,
sub sabia căreia executorul îşi pleacă fruntea, deşi el este, dintre toţi care au
trecut prin dosar, singurul fără nici o putinţă de a face ceva.
Asupra casei – care fusese un cuib al fericirii – asupra grădinH, în care
altădată se auzea zumzetul albinelor hamice. S-a pus aşadar sechestru, casa
urmând, în caz de neplată iR. Termen de opt zde libere, cum suna somaţia de
plată, să treacă la stat pentru a fi vândută la licitaţie publică, lucrurile din
gospodărie să fie şi ele vândute Pentru satisfacerea aceteiaşi nesăţioase părţi
civile eare era CFR-ui, iar C. G. Şi soţia lui să fie aruncaţi în stradă, poate
având asupra lor doar fotografia copilului, care, cred, n-ar fi găsit cumpărători
la licitaţie, dacă nu cumva, Doamne fereşte, ar fi găsit totuşi unul…
Am pornit atunci al doilea război în apărere, cu ceea ce se numeşte
juridic contestaţia la executare; orice act de comunicare, de somaţie, de
sechestru, de urmărire, era imediat contestat de noi, încât într-un anumit timp
creasem un adevărat hăţiş judiciar, pentru descâlcirea căruia alerga acum un
întreg serviciu de contencios al CFR-ului, dar nouă ne era, deocamdată
suficientă această operaţie de temporizare, care nu aducea nici un câştig, dar
care nu compromitea nimic din ceea ce aveam, Declinul venea însă pentru cei
doi clienţi ai mei, pentru că acum devenise clienta mea şi soţia lui C. G., care
era costăpănitoare a bunurdor pe care se pusese sechestru, şi declinul nu
aveam cum să-l contest sau să-l temporizez, un declin înfricoşător, în care cei
doi alunecau; pe pereţii altădată albi ai locuinţei, mucegaiui începuse acum să
cucerească spaţii, hulubii, atât de îndrăgiţi de copiltd plecat, părăsiseră şi ei
curtea, parcă presimţind nenorocirea; albinele se răreau; cei doi nenorociţi se
retrăseseră într-o singură cameră, unde adunaseră toate amintirile; marele
bufet, op. Eră a unui artist mediteranean, pe care îl aveau cadou de la o familie
nobilă care părăsise ţara, fusese vândut şi, din locul unde se aflase până
atunci, privea acum un perete hâd; însă ceea ce apărea cu cea mai mare
evidenţă la cei doi era progresul zilnic al bolii lor, ce fel de boală nici un medic
n-ar fi putut să diagnosticheze precis, un fel de cădere fizică de zi de zi.
Nu pot susţine că i-am servit, în sensul în care un avocat serveşte un
client. Şi era invitat la organele penale pentru a fi cercetat pentru înşelăciune în
dauna statului şi, prin consecinţă, să restituie pensia încasată pe toţi anii din
urmă, măsură care ar 6 însemnat, practic, ca cei doi soţi să fie lipsiţi de
mijlocul unic de trai pe care îl aveau – şi, din nou, alături de ei am pornit într-o
adevărată operaţie de salvare. Memorii peste memorii, dovezi, adeverinţe,
certificate şi explicaţii – până când, după o tensiune de aproape un an, a
încetat deodată şi această încercare a destinului lor de a-i nimici cu totul…
Dar sfârşitul venise şi el; după câteva luni de la redobândirea liniştii, C.
G. S-a simţit deodată rău şi, după o agonie de mai multe săptămâni pe care
soarta i-a destinase (o, îngrozitoarele nopţi ale lui C. G. În care soţia lui a stat
la căpătâiul bolnavului), şi-a dat sfârşitul spunând, simplu, că în sfârşit se
duce să se întâlnească cu băiatul… Şi agonia lui însăşi a însemnat o altă
pedeapsă, nemeritată, pe care destinul i-a sorocit-o…
Îmbrăcată mai departe în negru, soţia defunctului este acum o adevărată
Electra întrupată în jale – şi ea îşi duce mai departe viaţa la curţile dorului, de
care e p] ină casa şi ograda, acolo unde altădată străluceau în acest anotimp
boabele aurii de struguri şi regina nopţii îşi etala ispititoarele arome mis terios
filtrate – sperând că poate soarta a uitat-o pe ea sau poate că însăşi soarta s-a
îngrozit în cele din urmă de atâta suferinţă şi destrămare; calcă timidă şi se
strecoară în locuinţă care seamănă acum ca un schit şi numai din când în
când mă întreabă scurt la telefon, dacă nu cumva mai există din vreo parte
vreun pericol pentru viaţa ei, pentru merindea ei…
Disoluţia unei familii e spectacolul cel mai impresionant cu care m-am
întâlnit în profesia mea şi unul dintre ele a fost destrămarea casei celor doi soţi
desprc eare am povestit până acum, dar nu mai putin, când îmi amintesc de
familia lui C. G., îmi vine Tri minte povestea familiei Barbu, pe care actele pe
care le-am păstrat o poate face credibilă… Mâna destinului a venit şi aici tot
înmănuşată într-o sentinlă judecătorească, însă lovitura n-a venit tot din
partea aceea…
Un bărbat şi o fată se hitainesc, se plac şi se căsătoresc la putin timp
după prima întâlnire şi amândoi erau cuminţi şi lintelepti; fata era tălpuitoare
la o fabrică de Mcăltăminte, băiatul tocmai terminase şcoala de şoferi
profesionişti şi conducea o basculantă.
La numai două săptămâni de la nunta lor, pe o arteră bucureşteană, o
fetiţă de şapte ani este călcată şi ucisă pe loc de basculanta condusă de tânărul
de care povestesc, care n-avea nici douăzeci dc ore de conducere în palmaresul
său; mama fetiţei ucise privea de la balcon aşteptând ca fetiţa, care fusese
trimisă să cumpere pâine de peste drum, să traverseze strada, şi astfel a asistat
în chip incredibil la moartea fetiţei.
O căsătorie fără nici o experienţă de viaţă intră astfel într-o derută
neaşteptată. L-am apărat pe şofer, pe Barbu, cum se numea clientul meu, am
dovedit cu expertiza tehnică faptul că el încercase să frâneze, dar că fetiţa
alerga şi a intrase sub basculantă în goana ei, dar Barbu a făcut până la urmă
doi ani de închisoare bătuţi pe muchie… Intre timp, i s-a născut un copil, iar
mama copilului nu s-a mai putut duce la lucrul ei, pentru că pur şi simplu nu
avea cu cine lăsa copilul şi stătea prea departe de vreun loc în caro l-ar fi putut
duce în acest scop… Era atât de lipsită, acum, de orice mijloc, că îi lipseau
hrana şi orice posibilitate de a „duce un pachet sonalui la închisoare… Pe cât
de repede se înjghebase căsătoria, pe atât de repede ea se destrăma sub
loviturile nemiloase ale sorţii.
De cealaltă parte a acestei văi a plângerii, familia fetiţei ucise se destrăma
şi ea; căsătoria aceasta nu era, pe cât părea acum, consolidată, doar fetiţa, cât
fusese în viaţă, îi ţinuse alături pe cei doi soţi dezbinaţi demult şi adânc şi
acum, când fetiţa dispăruse, liantul dintre cei doi soţi dispăruse şi el.
Este uimitor cât de îndepărtate reverberări, cât de largă este unda de şoc
a unui eveniment oarecare, când el ajunge în raza justiţiei, şi întotdeauna mi s-
a părut că alături de justiţia umană se mai exercită paralcl încă una, mult mai
nemiloasă şi mai persuasivă în timp, irevocabilă în efectul ei distructiv – o
moka – iar în cazurile în care ambii soţi ajung în faţa justiţiei, efectele
distructive ale celei de-a doua sunt aproape incalculabile. IntâmpPări fără vreo
legătură aparentă între ele se leagă printr-o corespondenţă obscură, paralel cu
cele de care justiţia se ocupă într-un caz anume; cu ocazia unui divorţ, de
pildă, soţul face publică situaţia că fiul celor doi este nu unul firesc, ci înfiat,
ceea ce fiui nu ştiuse până atunci, că fusese luat de Ia o casă de copii
abandonaţi şi tânărul, dintr-un instinct neştiut, lasă totul, propriile sale
interese şi studii şi intră într-o aventură care se traduce printr-un periplu în
oraşe din Ardeal pentru a da de urma celei ce i-a dat viaţă şi când, la capătul a
câtorva ani de căutări, o identifică pe ceea care l-a abandonat, se găseşte, ca în
Dărrenmatt, în faţa unei grecoaice bogate din Salonic, care il rcpudiază, însă
tânărul nu se mai întoarce la familia sa şi rămâne pe pământ străin, sporind
rândul celor fără rost, descumpănit şi contrazis în instinctul lui, care Il mânase
să-şi caute mama… Altă dată, cu ocazia unei succesiuni, soţia află că soţul
defunct, în viaţă un cadru prestigios şi un model de cap de familic, avea
legături vechi cu o prostituată notorie, cu care avea şi un copil, un derbedeu la
rândul lui, client permanent al Închisorilor… Ori, un testament care, deschis
după moartea celui ce I-a lăsat, surprinde pe toată lumea prin dispoziţiile sale
cu totul contrarii aşteptărilor, dovedind că autorul lui fusese în timpul vieţii un
om ascuns, fals şi nesincer şi că una spunea, alta gândea, că era un avar care
îşi mânca de sub unghie şi trecea drept lipsit într-o măsură oarecare de
mijloace, în timp ce depozitele sale de numerar erau impresionante… De aici,
ca efect al celei de-a doua justiţii, o aneantizare a familiei, a indivizilor, o
disoluţie a sentimentelor şi a agoniselii, o forţă distructivă care lucrează până la
capătul puterilor ei.
 Destinul îl însoţeşte pe inclivid în fatia justiţiei sub forma a ceea ce
numim soartă, fie că dăm crezare acestui mit, care vine din adâncul vechimii
noastre de oameni, fie că nu; un judecător dă două luni închisoare acolo unde
altul dă doi ani, iar eu am avut soarta să fiu judecat de cel de-a doilea; numai o
zi dacă aş fi avut procesul mai târziu, mă judeca primul judecător; pot să fac
contraproba, în acuzarea ce mi se aduce că aş fi participat la o spargere, cu un
prieten în casa căruia rn-am aflat când s-a produs spargerea, dar când mă duc
să-mi aduc prietenul drept mărturie, aflu că a murit ieri, Ia spital, în urma unei
apendicite purulente, deşi până acum două zile era pe picioare şi l-aş fi putut
aduce; de Ia aceste întâmplări, astfel, pleacă direcţii de şoc, fără legătură
aparentă cu întâmplările ce le-au dat naştere, care distrug urnane nevinovate
în sine, cum ar fi de pildă un copil care, până atunci foarte bun la învăţătură,
se lasă de şcoară când ambii părinţi sunt condarrinati la închisoare pentru
specura, ori numai pentru că se despart, şi bate străzile fără rost până când
este, din nenorocire, lovit de o maşină condusă de o tânără studentă, care va
face închisoare şi, în loc de a deveni medic, devine o epavă sociară…
Oricât am fi de raţionalişti, hitămplări ne tulbură, pentru că ele lovesc
atât de departe fără Iegătură aparentă şi nu reuşim să le găsim o explicaţie
raţională, ne aflăm într-o incapaeitate vădită de a le găsi rostuI îu economia
lumii noastre sensibile şi ne mulţumim a le da numete de întâmplări, din cauza
efectelor lor atât de divergente. Ce se întâmpla?
— Ne întrebăm când nu putem să cunoaştem şi să pătrundem în miezul
brutal al unor fapte insolite şi neaşteptate. Ce se întâmpla?
— Este de fapt mărturisirea neputinţei noastre de a cunoaşte, a
ignoranţei
I noastre. Această intrcbare m-a tulburat tot timpul practicii mele, când
eram martorul acestor discuţii, ale acestor colapsuri familiare sau individuale
şi, neputând răspunde, mă mulţumearn a vedea cum o justiţie oarbă, aşa cum
e figurată de altfel justiţia legată 1a ochi, reverbera paralel în mai multe dosare
în care justiţia umană se exercita, ca şi cum aceasta a doua şi invizibilă moira
se dezlănţuia îndată ce justiţia umană intra în acţiune, dar cu mult mai infinită
subtilitate şi cruzime în lucrările ei, fără alegere între culpabili şi inocenţi.
Părea că singura explicaţie şi principiu ce i s-ar fi putut atribui era cel de
entropiei; ori poate că este vorba de aceeaşi zeiţă a răzbunării sau a jus tiţiei,
care nu ştie să-şi stăpânească bine instrumentele, cum o ştim din timpurile
imemoriale ale existenţei noastre umane. Ori, poate, este vorba de partea de
nenorocire pe care o aduce întotdeauna, cu sine, 1egea?
Ianuarie 1954
Tribunalul Tudor Vladimirescu 6050/1953 E. C.
Tribunalul N. Bălcescu 1 403 9/1 95 3 L. M.
Tribunalul 23 August 5061/1953 Gh. G
Tribunalul Sta1in 7762/1954 Gh.0
Tribunalul 23 August 3821/1954 F. V.
E. C. Era soţia unui plutonier de pifă, care ducea o viaţă din cele mai
paşnice şi raţionale, având devotament pentru soţ, devotat şi el serviciului
militar şi căminului său, în care creşteau trei copii, acum de vârsta şcolii. Tot
timpul zilei, femeia spăla, gătea şi freca şi viaţa i se părea frumoasă totuşi.
Trăise la tară până la vârsta de 17 ani, iar acum locuia într-o casă
impunătoare, naţionalizată, din centrul Bucureştiului. Era o femeie curată şi
drăguţă, iar bărbatul ei, după un dicton vechi, era puţin mai frumos ca dracul.
Toate astea până într-o zi, până în znia când un asistent znversitar, N.
C., căruia îi plăceau terneile sub rntăţişarea lui de cotoi moralist (era şi
profesor de limbi moarte şi poseda exact morga unuia de limbi moarte!) şi care,
de curând, îşi desfăcuse cea de-a doua căsătorie, a întâlnit-o pe stradă, i-a
plăcut şi a unnărit-o pentru prospeţimea pe care i se părea că această nouă
femeie ar aduce-o în Viaţa lui. E. C. A căzut curând în capcană, aventura
părându-i-se şi ei un pig, ment în viaţa sa de până atunci, pe cârc a descoperit-
o acum plină de monotonie şi, dornică să schimbe aerul, a devenit amanta 1ui
N. C., când acesta avea liber de alte aventuri apartamentui lui. Fireşte că
treaba n-a mers la modul clandestin mult, a mers adică exact un an, soţul
femeii a aflat, i-a urmărit şi s-a ajuns la divorţ.
Iar eu, prieten de facultate cu N. C., cu care dădusem şi bacalaureatul la
Liceul Mircea cel Bătrârt din Constanţa, m-am vârât în această chestiune, care
s-a dovedit extrem de plicticoasă, trebuind ca eu să suport toate descărcările de
fulgere şi trăsnete ce au însoţit-o, în apărarea amantei colegului meu. Şi astăzi
aveam termen, unul din multele termene pe care le-am avut, în cauza desfacerii
acestei căsătorii a plutonierului.
Magistratura se primenise, şi şedinţa de astăzi era prezidată de un tânăr
judecător, care studiase la Moscova şi eare adusese cu dânsul nişte formule
juridice de procedură, care nu se potriveau la noi, dar pe care el se încăpăţâna
să le pună în practică şi care, cum vom vedea, dcveniseră ridicole în cele din
urmă. Dar lăsând deocamdată acest aspect, trebuie să spun că în puţine
divorţuri, mai ales aă noi eram cei care introdusesem acţiunea şi nu soţul lezat,
am avut sentimentul că servesc o cauză atât de nedreaptă. Soţul, repet, era de
o perfectă inocenţă şi îmi provoca milă când î1 vedeam prezentându-se cu
mâna goală la instanţa de judecată, adică fără nici o armă în contra-apărare,
sigur pe cinstea lui şi pe sufletul lui curat, contrastând cu totul cu clienta mea,
E. C., care devenise în scurt timp o şmecheră perfectă, metamorfozându-se
uimitor într-un interval mic de timp, ceea cc înseamnă că bovarismul era în
sânge când a căzut sămânţa păcatului din întâmplare în drumul ei. Iar N. C.,
prietenul meu, care urmărea procesul din culise, era de tot hazul când îl
auzeam lăudând cu totală seriozitatea instituţia căsătoriei, adică a căsătoriei
lui viitoare cu amanta lui, şi chiar după un timp a şi scris o carte despre
familie, în care frecventa pe stoici, iar eu eram silit să dau ascultare Iungilor
pasagii din această carte. Tot eu îl susţinusem şi în celelalte trei divormri ale
lui; era atât de contradictoriu în ceea ce făcea şi ceea ce spunca sau scria, între
cuvintele şi eglogele sale de schimnic şi acţiunile sale de urmărire a tuturor
femeilor care îi plăceau, selectând apoi, prin selecţie naturală, pe cele ce
acceptau. Îmi aduc aminte cât m-a mustrat o dată, când tre. Ceam împreună
pe tângă Operă şi am intersectat o balerină frumoasă şi cu un trup superb,
cuposcută de public, de altfel, iar eu am întors capul după ea; fariseul a pus
toată gravitatea în diatriba lui (la care eu simţeam că mor de râs interior) însă
morala lui a dat până la urmă peste buza oalei şi i-am ripostat pe loc că nu eu
sunt acela care a ţinut până acum trei neveste, explicându-i că după această
balerină se uită şi femeile, nu numai un lipsit de iluzii de acest fel, ca mine.
Am intrat în sala de judecată, la acest divorţ, în aşteptarea sosirii
completului de judecată, în fruntea căruia a apărut judecătorul despre care vă
vorbeam, M. P., însoţit de doi asesori populari, cum erau formate completele în
acea vreme, şi grefierul. Apariţia completului de judecată este obligatoriu
însoţită, în toate procedurile de judecată, de solemnitate, se anunţă anume
apariţia lui, publicul era invitat să se scoale în picioare şi abia după aceea se
trecea la formele obişnuite cu care ne-a învăţat codul şi procedura Napoleon,
unul din monumentele nepieritoare ale împăratului, pe iângă altele multe, care
au declinat în pulbere; precizez că nu interesează cine formează completul de
judecată, justiţia a fost întotdeauna, şi e bine astfel, legată la ochi când împarte
dreptatea.
Preşedintele M. P. Vine cu o formulă de acolo de unde a învăţat el: intră
în sală şi anunţă că astăzi completul de judecată era format din: preşedinte – şi
îşi spune numele, asesorii populari – şi le anunţă şi lor numele şi grefterul – şi
arătând pe cel ce s-a îndreptat spre masa lui de scris, spune şi numele
acestuia, după care toată Tumea se aşează (observăm însă, tot mai des, că
mulţi dintre participanţi nici măcar nu ştiau că trebuie să se scoale în picioare
şi rămâneau aşezaţi) şi judecata începe. N-am nimic împotriva acestei formule,
poate că ea este chiar bună în dreptul ţării de unde îl Împrumutase, dar rămân
adeptul formulei procedurale îo care judecătorul rămâne un anonim în actul
său de judecată, interesându-mă, sub aspectul procedural, dacă are
capacitatea legală de a mă judeca şi gradul de a face parte din completul de
judecată a instanţei la a cărei judecată mă supun, în considerentele mele; dacă
am nimerit la un judecător mai bun sau mai rău ca om – aici apare ideea de
soarta ce mi-a fost dată, noţiune deloc mistică în filosofia poporului nostru. Aşa
mi-a fost soarta să am un judecător care dă patru ani pentru o faptă pentru
care alt judecător dă şase luni. Numele lui, ca om, cu stăbiciunile fiecămi om,
nu mă interesează; şi, apoi, în faţa unui public de inculpaţi şi de ţigani zlătari,
ce câştig, ce spor de procedură aduce judecătorul, dacă îi spune, acestui public
ignobil, cum e numele lui de stare civilă? -
Formula adusă de M. P. Nu mergea deloc la realităţile noastre; însă M. P.
Nu se lăsa deloc în aplicarea ei pe mai de parte; ba chiar a mai aplicat şi o alta,
oţioasa pentru el şi devenită, curând, motiv de suspiciune şi de nelinişte, ca şi
obiect de ironii şi umor din partea populaţiei. Era vorba de felu] în care M. P.
Folosea procedura de conciliere a soţilor] a divorţ şi, ca să înţelegeţi ridicolul
caragialesc al tentativei, vă dau câteva amănunte prealabile, anume că înainte
ca un divorţ să ajungă a fi judecat în şedinţă, adică în fază publică, când
căpăta aspectul unui proces obişnuit în ce priveşte procedura, dosarul se
opreşte la cabinetul preşedintelui instanţei, care.
Invitând ambii soţi, în şedinţă secretă, ca să spunem astfel, Mcearcă.
„împăcarea acestora, într-un ultim efort, metodă fo sub o forrnă procedurală
sau alta, în toată Iumea şi în toate locurile unde se află un judecător, cred că şi
la acela de
 I trib, când în fata lui vin doi soti care s-au certat. Este ceea ce se
numeşte carneră de consiliu şi, In această fază, părţile – pentru a se evita în
luente nedorite – nu sunt asistate de avocaţi.
Ce face – potrivit Învăţăturii sale adusă de peste hotare – judecătorul M.
P.?
OF Părţile din divorţ intrau în cabinetul său şi, în loc să aplice formula
eternă de a da sfaturi de împăcare parţilor, pe care practicienii dreptului le
consideră poncife nefolositoare întot E. Deauna, dar care pentru oamenii
obişnuiţi sunt întotdeauna noi şi de natură să-i impresioneze şi chiar să-i
determine de a relua viaţa în comun, adică, în loc de: luaţi loc, vă rog, ce s-a
Întâm i„ plat cu dumneavoastră, dacă ati ajuns aici la neÎnţelegeri, vă văd
oameni serioşi (dacă judecătorului i se pare că sunt sau dacă e vorba de
perechi In vârstă) sau vă văd tineri (dacă sunt), în puterea vieţii şi sunteţi
plăcuŢi ca oameni (iarăşi dacă sunt) sau tocmai dumneavoastră, ingineri, sau
doctori (după caz), sau strungari, sau contabil – să ajungeţi aici, sau: văd că
aveţi im copii (aceasta scrie întotdeauna în dosar), nu vă gândiţi, n-ar fi
neplăcut ca aceşti copii să crească de acum încolo fără mamă sau fără tată,
pentru că, ascultaţi-mă pe mine, am văzut mii de cazuri, când doi soti sunt
despărţiţi, copiii cresc ca şi cum n-ar avea ambii părinţi, ca şi cum ar fi orfani
dc unul din părinţi şi i uneori chiar de arnândoi, repet, formule care, uneori,
duc la reconcilierea unor căsătorii. Am văzut perechi ieşind plângând din
cabinetul preşedintelui la auzul unor atare întrebări şi sfaturi, atât de vechi şi
atât de osificate totuşi, dar care îşi au forţa lor de milenii cu asemenea
procedură. Am auzit perechi care, după ce se împăcaseră, ca urmare a sfatului
preşedintelui, îmi spuneau că „parcă preşedintele fusese la noi în casă, aşa de
bine ne-a vorbit, parcă ne cunoştea„ şi arn văzut multi soti hotărâţi să divorţeze
cu orice preţ, ieşind din camera de consiliu, muiaţi” în rezistenta lor, semn că
totuşi această procedură milenară are încă zile multe şi secole de viaţă în fata
ei de acum încolo.
Ce face, ziceam, judecătorul M. P.?
Cum intră so (ii în cibinctui său nici riNţ. Iţe ia locz le cere, Cli aerui
efectucază râLe. Bulefincle de identi4 tate şi apoi, cu buletinut bine desfăcut în
t'aţa lui, confnintând ciatele din act cu răspunsudle., întreabă pe fiecare din
soţi, după ce a trecut de faza răspunsuri! Or privind starea Ior astfel:
Ce ocupaţie aveţi?
Contabil, răSpunde reciamantul (sau reciamanta).
Ce ocupaţie avea tatăl dumitale? Mai e întrebat.
Negustor, mic negustor. Răspunde partea, începând să se infimicieze.
Înainte sau după 23 August?
Înainte, i se răspunde.
E viaţă?
Nu, domnule preşedinte („vorbiţi cu tovarăşe”, obiectează preşedinteie, s-
au dus”!; -insă partea nu realizează şi continuă. Tot cu acelaşi apelativ), a
murit de congestie cerebrală!
Nu interesează cauza morţii, spune preşedintele, defi nitiv, ca să. Se ştie,
de acum încolo. Apoi tot el, reluánd:
 Dar mama dumitale?
Mama era casnică, vine răspunsui.
Ce politică făcea? Insistă. Preşedintele.
Nu făcea preşedinte, se răspunde.
Sigur? Întreba magistratul, ridicând sprânceana dreaptă a aeni m nţare.
Sigur, dom'le preşedinte, răspunde omui, pierclut.
Nu-mi dădeam sean-ia cu ce se îmbogăţea dosarul de divorţ cu acest test
sau interogatoriu, bun! A locul lui, eventual la un organ de anchetă penará şi
poate, sub forma acesta, nici acolo, pentru nici un om nupoate ft fäcut vinovat
de cuipa ascendenţilor lui, dacă era vorba de o cuipă, curn şi irci de meritele
părinţilor lui, care nu se pot decât răsfrânge în mod convenţional asupra unei
familii. Insă. Ceea ce urma era cu totut interesant.
M. P. Adresându-se grefierului
Aţi notat răspunsurile de până: acurn, tovarăşe grefier?
Grefierul (care e o vulpe bătrână) şi a văzut multe:
Da domnule preşedinte (nerealizând nici el apelativul tovărăşesc, ca
părându-i-se cu totul şi cu totul insolit de a fi intim cu preşedintele).
M. P.
Bun!

(Şi acum fiţi atenţi la ceea ce urma:)

M. P. Către reclamant sau reclamantă:
Bunicul dumitale ce ocupaţie avea?
Irg Era factor poştal, dom' le preşedinte, i se răspunde.
M. P.
Sigur?
Sigur, dom'le preşedinte.
Ce politică făcea? Întreabă judecătorul.
Nu ştiu, dom'le preşedinte, i se răspunde.
M. P. (sever):
Cum nu ştii? Aci trebuie să fii serios (sau serioasă)!
Nu ştiu, domle preşedinte, dacă nu ştiu? Se zbare inter locutorul, care,
dacă e interlocutoarc, părându-i-se că e perse cutată, izbucneşte în plâns. Însă
M. P. Nu sc lasă şi continuă. Dar bunica dumitale, ce ocupaţie avea?
Casnică, dom' le preşedinte!
M. P.
Şi nu făcea politică?
Nu făcea nici o politică, dom'le preşedinte, vine răspunsul. M. P.
Vezi că asta o ştiai? Ţi-am atras atenţia să fii serios (sau să fii serioasă).
Despre bunic de ce nu ştii ce politică făcea?
Reclamantul (sau reciamanta, cu umilinţă ca şi când şi-ar cere scuze):
Pentru că nu mă născusem când a murit bunicul, domle preşedinte!
Stenograrna aceasta, vă asigur, nu e de la mine, mi-a dat-o grefierul s-o
copiez din caietul lui, pentru că funcţionarul îşi păstrase intact simţul
umorului. Ancheta preşedintelui dădea, fireşte, zero puncte ca rezultat, îşi
făcea mizerii singur, cum s-a exprimat un coleg mucalit despre această metodă
aplicată de M. P., oamenii ieşeau din cabinetul lui buimaci şi cu neÎnţelegerile,
cu care veniseră, intacte.
Să continui însă povestea divorţului la care urma să asigur apărarea azi
şi în care reclamanta era E. C.; deci, cum v-am spus, ea era cea care îşi
înşelase soţul. În sală se afla şi N. C., autorul moral al impasului, al distrugerii
familiei C., prictenul meu (nici prietenii, nici vecinii nu ţi-i poţi alege
Întotdeauna), sobrul moralist, asistentul universitar de limbi moarte, stoicul.
Îmi dau seama că aici va fi vorba de o apărare „tare”, cum se spune,
adică trebuiesc exploatate nişte greşeli benigne ale soţului, cum ar fi un cuvânt
mai greu adresat la mânie soţiei, când aceasta a ieşit din apartamentul
amantului şi a dat ochii cu soţul care o aştepta acolo, apartament în care cei
doi amanţi au stat toată noaptea iar soţul a patrulat şi dânsul toată noaptea
prin faţa imobilului; o sechestrare, după aceea, a soţiei reclamante în locuinţa
conjugală, timp de 24 de ore, ca să se evite a se mai duce la întâlnire cu
amantul ei, soţul luând cheia la el şi alte câteva de acest gen şi de acelaşi
nesemnificativ calibru din punct de vedere al culpei grave cerute de lege în caz
de divorţ„ de fapt nişte reacţii ale soţului faţă de comportarea soţiel pentru că
instituţia apărării în justiţie este astfel construită încât trebuie să foloseşti, în
ajungerea scopu? Ui, orice armă, ca să spunem aşa, de la praştie Ia grenadă,
simbolic vorbind. Şi eu am exploatat cum se cuvine toate aceste amănunte,
folosind, cum scrie la cartea nescrisă a apărării, un ton ridicat, interogativ
totodată („Aceasta este o comportare corespunzătoare, normală, a unui soţ faţă
sa pe care, pretinde, o iubeşte?”), întrebam, lungeam frazele, adâncind
neînţelegerile dintre cei doi soţi mai mult decât erau cle ca atare, subliniam şi
repetam starea de fapt de impas a acestei căsătorii şi am ţinut astfel şedinţa
până cânci am stors din dovezi ultima picătură de posibilitate de a obţine o
soluţie favorabilă noua. Şi în tot acest timp mironosiţa E. C. Stătea în spatele
meu, obrăznicind cu privirea completul de judecată. Iar mai târziu mi-am dat
seama că prirnul om pe care l-am convins că clienta rnea este nevinovată era
chiar ea, cum a rezultat din purtarea ulterioară a E. C. Şi din convorbirile
ulterioare ce le-am avut cu N. C.
M. P., preşedintele, m-a ascultat mai întâi cu o oarecare nerebdare,
manifestată cu evidenţă în purtarea lui, dar treptat l-am domolit şi am observat
că apoi m-a ascultat atent, curios poate să vadă pană unde am de gând să
întind coarda, pentru că, vorba lui Caragiale, era _nu prost„, dar mie mi se
părea atunci, în focul luptei, că îl convinsesem, înşelat de faptul că, ia sfârşitul
pledoariei, mi-a zis: „Văd că aţi pus pasiune în pledoaria dumneavoastră!” Mi s-
a părut, zic, pentru că în ciuda apărării mele, acţiunea a fost, consideram şi
atunci ca şi acum, pe drept respinsă.
Cum insă. E. C. Nu s-a întors la mai bune sentimente faţă de soţ, ci s-a
dus să trăiască în concubinaj notoriu cu N. C., trecând de la calitatea de
modestă soţie a unui plutonier 1a aceea de amantă a unui cadru universitar,
ceea ce, cum am văzut, o considera o onoare ea însăşi, când în realitate era o
provocare morală, soţul a introdus mai târziu acţiune de divorţ, cam după vreo
trei ani de la întâmpinare şi am apărat-o tot eu, pârâtă de această dată, acum
mai puţin avântat, dar am câştigat şi noi şi soţul reclamant, prin aceea că
divorţul s-a pronunţat din vina ambelor soţi. Soţul înşelat s-a recăsătorit după
aceasta cu o femeie pe măsura lui, iar E. C. S-a căsătorit cu N. C., care, astfel,
a păşit, în marş nupţial, în a patra sa căsătorie. Dar în această a patra sa
căsătorie, i s-a plătit poliţa pentru toate celelalte, cum veţi vedea.
E. C., devenită acum soţia legală a lui N. C., a început să-şi însuşească
de la noua societate, în care intrase, gustul luxului, al cheltuielilor
necontrolate, al locuinţelor bune, şi îl obliga pe N. C. Să aloce tot venitul său
acestor noi destinaţii, fiind obligat pentru aceasta să dea permanent meditaţii,
fiindcă E. C. Îşi adusese în noul cămin şi pe cei trei copii minori, care creşteau
acum cu profesori, cu hrană deosebită, cu iimbrăcăminte bună.
Meditaţille de limbi moarte erau, din fericire, bine plătite de solicitanţi,
profesorii de aceste specialităţi reducându-se prin hatârnplări istorice
imprevizibile, dar pe măsură ce N. C. Câştiga mult şi uneori foarte mult, efe.
— Ctuând şi traduceri care se publicau, aducând şi eie un câştig
substanţial, nevoile noii lui familii deveneau, afurisitele, tot mai mari, iar
pretenţiile membrilor noii sale familii deveniseră exorbitante, intre aceşti copii,
doi băieţi şi o fată, erau deosebiri nete. Cei doi băieţi erau derbedei consacraţi,
certaţi cu şcoala, liceul îl trecuseră pe motivul că tatăl lor, al doilea, care îşi
luase rolul în serios, era cadru universitar şi mulţi dintre profesorii celor doi
băieţi erau foştii elevi ai lui N. C. Şi încă mai depindeau de el când îşi susţineau
gradele; dar cei doi derbedei băteau toată ziva mingea, făcând parte din echipe
orăşeneşti angajate diferite competiţii, pe scurt, cu chiu cu vai au terminat
liceul au făcut o şcoală de întreţinere tehnică, angajându-se în acesa fel în
posturI. E bine însă să vă spun încă de pe acum că ajuns ca N. C. Să fie bătut
de cei doi, pe motivul că, „nu dat o educaţie corespunzătoare?”
Cel mai mic dintre cei trei copii era o fată. Leită E. C… Laz aşa de suplă
şi ea, însă era superioară ca inteligenţă practick de orientare, făcându-se
educaţia prin intermediul mediului ă care se mişca. Era ca o trestie sau mai
bine ca o joaldă pădure, având şi un aer de ingemiă, înşelător, şi o voce zhe
soprană de coioratură… A făcut şcoala tehnică sanitară, dar faţa asperităţilor
muncii de spital, a mărturisit că „e prea pentru acest fel de munci”, şi s-a
înscris la Academia C cială, şi acolo a dat de noroc în persoana unui coleg.
— Ţigănos, dar care era rudă cu un potentat cu mare VOE. Epocă.
Tânărui se vedea că era de extracţie joasă, avea dirrani din faţă înlocuiţi cu aur,
părul în neorânduială, iar vorba toţ aşa, şi avea o faţă mare de ţigan, dar juna
s-a măritat cât s-a putut de repede cu el, iar odată cu numirea acestuia în
străinătate, la o ambasadă, a plecat cu el, devenind, cum se exprima E. C.
Despre fiica sa, doamnă”, ipostază care a finur
I tot atât cât a ţinut şi voga unchiului, după care unchiul primind taz
picior undeva şi ajungând doar responsabil de cooperativă de tapiţerii într-un
târg teleormănean, în care, vorba lui Sadokeanu, nu se întâmpla nimic,
perechea despre vă vorbesc a mirosit cum stau lucrurile şi, aflu, s-a reorientat.
Dar cum anume, nu m-a mai interesat, probabil că a rămas în străinătate.
Ceea ce vreau însă să vă povestesc în continuare era faptul întrucât
frecventam casa prietenului meu, am putut vedea, 2-tai departe, cât de ironică
este soarta de celc mai dese ori.
 N. C. Ieşise de acum la pensie, pentru că, aşa eum aţi era mult mai în
vârstă decât actuala lui soţie. Fosta lui avea, negru pe alb, două 'clase
elementare şi dacă o să se iscălească te îngrozeai de incultura ei, iar N. C.
Încă în lumea universitară ca o somitate didactică în orientalc. Acum se
luau la harţă în faţa mea şi am putut JEzfel auzi cum termenul cel mai
insistent pe care soţia itimosea împotriva fostului ei amant era acela de „cretin”!
N. C., ază mtul dezarmat, îmi arunca o pri vâre care însemna „vezi curn ajuns?”
iar eu i-o întorceam „aşa Iţi trebuie!” şi aceste ale mele au continuat până într-o
zi, când am socotit că „rw sunt de ajuns. I-am abandonat, regretând pasionanta
ple-e din tinereţea mea profesională, care stătea la baza i cămin. Astăzi n-aş
mai fi făcut-o, oricât de prieteni fi fost cci ce m-ar fi solicitat.
Procesul pe care îl aveam tot azi, la Tribunalul Popular al ui N. Bălcescu,
era tipic în ce îl priveşte pe inculpat, =re il apăram, necinstit ca om, ca soţ, ca
părinte şi ca şef arză. Nizaţie meşteşugărească. F-ost meseriaş, a ajuns preşe ai
unei asociaţii metalurgice, delapidase sume importante I. Pe care le cheltuise în
aventuri amoroase, în timp ce în sa domnea o sărăcie lucie; soţia sa, o fiinţă
slabă ca o şi disperată ca o sinucigaşă, muncea ca să le întrcţină două fetiţe (şi
soţia mea nu ştia ce forme să folosească a le ajuta fără să le jignească). Figura
lui L. M., n~xtul din acest dosar, arăta un individ spânatec, om rece, cu buze
subţiri, cu ochi mici mereu scrutători, mi-a rămas în memorie profund
dezgustător, aşa cum mi-a rămas în memorie un şarpe care s-a oprit şi se uita
la mine în copilărie. L-am apărat – era cu cătuşele la mâini – invocând lipsa lui
de pregătire pentru un post dc nivel republican, obţinând o sentinţă de
condamnare moderată, care I-a înlesnit să se elibereze relativ repede din
închisoare, iar de atunci, de câte ori îl intălnese. Prezenţa lui fizică îmi evocă
familia lui disperată şi famelică.
Ca şi cum dosarul de divorţ al lui E. C. Nu mi-ar fi fost de ajuns, azi am
un alt divorţ al lui G. C., o figură cu tot originală_ care făcea ca titlul unei cărţi
şi al unui film să aibă o bază reală: O lume nebună, nebună, nebună…
G. C. Era un pădurar tânăr şi ştim cu toţii povestea pădurariIor care
erau gata să renunţe şi la simbrie, pentru a rămâne în codru. Dar G. C., după
părerea mea, îi întrecea pe toţi.
Era după al doilea război rnondial şi bănuiesc că neregula, care domnea
în toate, se instalase şi în evidenţele pădurii, pentru că G. C. Se comporta ca
un afacerist pe cont propriu. Deşi funcţiona în nordul ţării, tot timpul era în
Bucureşti, unde expedia mereu cantităţi de lemne şi scândură, brazi întregi şi
esenţe tari şi, pare acum de necrezut, dar aceasta era realitatea atunci, nu-I lua
nimeni de guler. In timp ce eram Însoţit de un prieten, acesta a fost strigat,
dintr-un restaurant, de G. C. Şi poftit înăuntru. Am intrat şi eu, iar G. C.,
auzind că e vorba de un avocat, mi-a spus că tocmai vrea să divorţeze, nu se
mai iinţelege cu soţia sa şi a rărnas chiar ca în această săptămână să vină la
mine la birou în acest scop ceea ce a şi făcut.
Locuia în N4., dar acolo G. C. Îşi dădea seama, fără să spună, că nu avea
nici o şansă să divorţeze, pentru că, aşa cunam văzut după aceea, soţia lui nu
avea vreo vină; şi cum cineva îi sugerase că ar avea posibilitatea să facă acţiune
în Bucureşti, G. C. Mi-a cerut acest Iucru, iar la obiecţia mea că nu e cu
putinţă, pentru că nu are domiciliu în Bucureşti niciunul din cei doi soţi şi în
orice caz nu soţia, G. C., învăţat la rău, mi-a prezentat buletinul de identitate al
lui şi al soţiei sale.
Pe care probabil i-l luase fă. Ră ştirea ei, cu o viză de flotant de Bucureşti
pentru o anumită perioadă, obţinută şi aceasta cine ştie cum; chipurile, soţii
locuiseră cândva în Capitală, vreme de şase luni. G. C. Plătise, mai bine zis
aruncase bani în dreapta şi în stânga ca să-şi poată ajunge scopul şi mai conta
şi pe faptul că soţia lui, chiar dacă va primi citaţia, nu se va prezenta, iar cauza
se va judeca, astfel, în lipsă, cu şanse sporite pentru reclamant de a se
pronunţa divorţul din vina soţiei.
Pe baza menţiunii din buletin şi a celor spuse de G. C., am introdus
acţiune la Judecătoria sectoruiui 1, care avea sediul pe atunci în Piaţa Amzei,
1a etaj, iar în aşteptarea termenului de judecată, G. C., care n-a mai plecat din
Bucureşti să-şi păzească pădurea, arunca bani pe fereastră, locuia 1a cel mai
bun hotel, chefuia la cele mai bune restaurante, făcea tot felul de cumpărături,
iar banii lui, în loc să scadă, cum ar fi trebuit, se înmulţeau.
Ne-am înfăţişat la întâiul termen al divorţului şi într-adevăr soţia lui nu
s-a prezentat, dar îşi angajase apărător, ceea ce însemna că era o ferneje
oarecurn Jărnurită, jar colegu) Ineu adversar, spre onoarea lui, şi-a făcut pe
deplin datoria, opunându-se cu energie încercărilor mele de a obţine divorţul, şi
până la urmă am pierdut procesul.
G. C. Nu a renunţat. După câţiva ani, fnräsinindu-l, mi-a spus că a
divorţat totuşi, a făeut viza într-un alt oraş din ţară, a introdus un alt divorţ
acolo şi cle ciata asta, îmi spune îşi freca semnificativ un deget de altti!)
satisfăcut „am păcălit-o”, referindu-se la soţia lui, care, probabil, şi-a dat
seama că nu mai e de făcut casă cu el şi a hotărât să lase să fie divorţată; şi de
bună seamă, colegul meu din provincie, care l-a asistat pe G. C. În acel divorţ,
a fost mai norocos, sub aspectul onorariului, decât mine.
Pădurarul continua să vină la Bucureşti, cu afacerile lui. Pădurea, se
vede, creştea şi fără prezenţa lui G. C. Acolo, sau poate chiar prospera mai bine
când el lipsea. Când apărea omul meu în Bucureşti, descindea Îmbrăcat în
uniforma de silvicultor, verde, cu pălărie tiroleză, cu pană de cocos de munte,
scurtă, la panglica pălăriei, cu frunze de stejar lucitoare la revere, cu lămpaş;
dar, mic şi negricios cum era, costumul nu prea 11 scotea în evidenţă şi,
conştient pesemne de neşansa lui, G. C. Îndată ce ajungca la hotel îşi lepăda
uniforma şi se îmbrăca după ultimu I jurnal, final în care, desigur, arăta altfel,
iar prima vizită, după ce lua contact cu luminile oraşului, era la barul Melody,
pe care nu îl părăsea decât, vorba lui Caragiale, când era dat afară pentru că
tiebuia să se măture localul. Avea acolo de-acum legături cu balerine, după
cum lăsa el să transpire când mai stăteam de vorbă, personal refuzam să-l
„însoţesc, nu mă interesa modul în care se pot arunca banii de bună voie, na
fusesem la bar decât o singură dată, o jumătate de oră, târât de un prietcn din
provincie, cu sila – deşi G. C. Mă invita mereu. A doua zi G. C. Se scula târziu,
ca diplomaţii de pe timpul Congresului de la Viena (dacă aceştia se scoală într-
adevăr astfel şi astăzi, pentru că prietenii pe care i-am avut în diplomaţie nu
puteau să doarrnă noaptea de grijile slujbei] or şi se sculau la cinci dimineaţa),
după care pleca la afacerile lui, ia încasările lui, la „beneficiarii” lui, până când
socotea că a ajuns să lege gura sacului, când îşi reîmbrăca uniforma de
pădurar, lep'ădând-o pe aceea de rentier, şi pleca să se afunde în pădurile din
împrejurimile oraşului M.
Se punea întrebarea în folosui cui făcea G. C. Atâtea cumpărături de lux,
îmbrăcăminte, cristale, stofe, până când G. C. A apărut în Bucureşti însoţit de
o persoană de sex feminin, care a făcut să amuţească toate glasurile prietenilor
lui din Capitală. Era o tânără, cam la vreo 25 de ani, un efeb feminin cu fonne
fatale, languroasă şi voluntară în acelaşi moment, cu tenul alb, cu ochii inari,
cu un păr lung de model, cu o voce de alto cald, pe care am identificat-o a fi
autorul moral a disoluţlei căsătoriei lui G. C., şi beneficiara cumpărăturilor de
lux făcute de acelaşi, o fiinţă părând totuşi de condiţie bună, cu un lirnbaj şi o
pregătire îngrijită. Cât cheltuia G. C. Când venea ea în Bucureşti, nu se putea
calcula, pentru că nu mai era vorba decât de un izvor de bancnote. Apoi, în tot
acest timp, G. C. Apela la mine pentru diferite contracte, somaţii, notificări,
legalizări, legate de afacerile sale, până când, după un timp, deodată, a
dispărut. A dat de bucluc, gândearn, nu se putea altfel; dar nu se petrecuse
astfel.
Au trecut vreo douăzeci de ani şi, fiind angajat într-un proces la C., arn
însoţit pe judecătorul local într-o anchetă la faţa locului Ia o fabrică din oraş,
unde am intrat la conta bilitate, mai întâi, apoi la investiţii, şi acolo
funcţionarul ne-a pus Ia dispoziţie balanţa pe anul care trecuse şi alte acte pe
care judecătorul i le cerea; şi, în timp ce magistratul examinează actele, eu mă
uit lung la unul din funcţionari, un bărbat care depăşise maturitatea, scund
dar distins, puţin albit, Îmbrăcat cu o eleganţă apusă dar vădită, cu mişcări
sigure şi cu o politeţe Innăseută… De unde îl cunosc pe acest ex-dandy, mă
întreb? Stă în dreptul biroului său în picioare, ca şi judecătorul, şi se vede că
n-are nici un fel de dubii în privinţa regularităţii actelor sale, atâta este de
calm, schiţând chiar gestul de a-şi extrage o ţigară dintr-un pachet de Kent pe
care îl scoate, dar oferă mal îrităi magistratului, căruia, apoi, 1n oferă foc în
timp ce acesta îşi căuta chibritur. Fle rătăcite pe undeva prin buzunarele sale,
îi oferă, deel cu gesturile omului trecut prin saloane şi afaceri, dintr-o brichetă
de aur Ronson, întinzându-i o mică flăcăruie albastră, în timp ce eu continui să
mă uit cu insistenţă la costumul său nu nou dar impecabil, la manşetele sale
albe, de mătase chinezeaseă, crem, la butonii de aur, la pantoful de şevro
moale negru. Iar funcţionarul acesta nu se agita, cum făceau ceilalţi, în jurul
judecătorului.
? Upă vreo două ore ancheta se termină, se dictează un proces verbal,
care se semnează, şi se aude de afară maşina de teren, cu care am venit cu
instanţa, cum se pune în mişcare; funcţionarul se apropie de judecător, pe care
îl salută cu o egalitate de grad pe care o pune în valoare prin formula pe care o
adoptă şi, când se apropie şi de mine, în acelaşi scop, în timp ce judecătorul se
îndepărtase deja, îl întreb: de unde vă cunosc? Iar el, fără nici o ezitare, da,
domnule avocat, eu v-am recunoscut clin primul moment, cum, îmi reproşează,
zâmbind imperceptibil, m-am schimbat eu chiar aťăt? Şi atunci îmi dau seama
imediat de cine e vorba. Î1 întreb ce a făcut în aceşti ani, totul a fost bine, îmi
răspunde, sunt de cincisprezece ani în această muncă de investiţi, mi-am
refăcut căminul, spune, pretenţios – cu tânăra care îl însoţea la Bucureşti,
unde n-a mai venit decât în interes de serviciu, cu probleme de investiţii… Şi
când se retrage, profită de un mOrnent în care nu era nimeni pe aproape şi mă
întreabă cu cea mai joasă voce: pot să contez şi 1n viitor pe discreţia
dumneavoastră? Iar după ce eu îE asigur, îmi dă mâna şi pleacă. Profit şi eu de
prilejul că la maşină ne conduce directorul fabricii şi, ca şi cum m-aş fi referit
la probleme legate de descinderea efectuată de judecător, îi întreb cum merg
investiţiile şi ce fel de funcţionar este G. C., iar acesta spune, excelent, nu ştiu
ce ne-am face fără dânsul, e o capacitate, are o balanţă excepţională „chiar
dacă îl scoli din somn”. Glumeşte directorul, e foarte apreciat la Minister, a fost
propus şi pentru director general dar a refuzat, I-aţi văzut şi ca om. E dintr-o
familie foarte bună, cu stare, e totdeauna politicos, răbdător, corect până la
Jrnanie, nici n-are nevoie la starea lui să facă vreo afacere murdară, când se
duce la Bucureşti nu pierde vremea ca alţii în deplasare, e eficient şi abia îşi
acordă răgaz: _. De a se imbarea în trenul următor, cu care se întoarce la
fabrică.
Ce fel de poveste este aceasta, fără final? Mă gândeam, timp ce maşina
care ne ducea, gonea pe câmpie. Şi mă găndean: la poveştile cu piraţi avansaţi
arnirali, deveniţi apoi pioşi filantropi sau arrnatori, în timp ce ajutoarele lor
fuseseră spănzurade catarg… Am mai aflat după la judecătorie, că G. C.
Ridicase singur – de la modesta slujbă de silvicultor fusese trimis de
partid 1a şcoală, apoi urmase Academia de Studii Economice la fără frecvenţă,
dar în timp ce alunecam pe cârnpie, judecătorul mă întreabă: la ce vă gândiţi,
domnule avocat? Şi curn. Judecătorul e tânăr, îmi permit şi îi răspund că mă
gândesc ia piraţi şi el râde cu poftă, ha, ha, ha şi către grefier, uite domnul
avocat se gândeşte la poveştile cu piraţi şi apoi către mi ne: şi la care piraţi,
domnule avocat? La Sir Drake, îi răspund eu, continuând jocul, cel ce a fost,
cum ştiţi, desigur, avansat de regina Angliei, din pirat în amiral al imperiului şi
tânărul magistrat râde mai tare, ha, ha, ha, după care, recăpătându-şi
seriozitatea, îmi zice: sau vă gândiţi, cumvA. La piraţi contemporani…?
Mai mult, după ce ajung la Bucureşti şi am treabă odată la Banca de
Investiţii, unde aveam un văr, îl întreb, în cursu I unei conversaţii cu el, în care
abordasem toate domenii/e, de la vreme la fotbal, dacă cunoştea pe
funcţionarul de la investiţii de la fabrica din M., G. C.? Şi vărul meu îmi
răspunde da, cum să nu, e un tip tare, a fost vorba să fie chiar director al
Băncii, ăsta n-are nevoie de bani, mai zice, are o stare de mandarin şi are o
casă numai cu marrnură, chiar şi scările interioare sunt din marmură, e foarte
bun, ce mai, putea fi şi ministru, mai adaugă interlocutorul, dar nu vrea şi
pacc, dacă e cinstit, e cinstit, cu toate că în investiţii a fost o epocă în care te
lingeai pe degete măcar, dacă umblai cu mierea, G. C. A trecut prin asta fără să
se atingă măcar de un leu, îl ştie toată lumea că e drept ca lumânarea…
Februarie 1953
Procese
Tribunalul Capitalei – 1295/1952 F. K.
Colegiul 2 Penal
 Tribunalul Capitalei – 2819/1952 D. R.
Colegiul 3 Penal
Tribunalul raionu lui 11/1953 S. F.
Stal in
Tribunalul raionului 3004/1952 N. P.
1 Mai
Tribunalul Capitafei – 3619/1952 A. T.
Co1egiul 1 Penal
Tribunalul raionului 4278/1953 P. P.
Tudor V ladimirescu
Tribunalul raionu lui
925/1953 P. V.
Brăneşti
În această zi geroasă am şapte procese, şase în Bucureşti şi unul la
tribunalu] raionului Brăneşti, şi mă gândesc că va trebui să alerg pe acest frig
cumplit. Mă uit pe agendă şi văd că am bătălii serioase de dat pentru K.,
pentru R., pentru F… pentru V.
— Aşa că mă pregătesc sufleteşte pentru a întâmpina o zi lungă şi
dificilă, parcă m-aş pregăti să ocup o poziţie de bătălie de care m-am temut
până acurn.
A] erg întâi până la F. K., la Tribunalul Capitalei, unde suntem în
recursul formulat de partea adversă,? N problema lipsei de ceasuri de mână,
recursul întreprinderii, nemulţumită că F. K., pe care l-am apărat în prima
instanţă, a fost achitat. Despre ce e vorba?
F. K. Este un evreu, posesor al şapte limbi străine, discret suplu, cu
părul alb tuns scurt, vorbind mereu în şoaptă, desăvârşit om de lume, şi
comerciant de înaltă clasă şi de veche formaţie, competent şi adânc cunoscător
al teoriei finanţelor şi negoţului totodată.
Până la naţionalizare, în iunie 1948, conducea o seeţie a unei firme de
import de piese mecanice fine, mecanisme pentru astronomi, aparate de gradat,
ceasuri elveţiene de mărci celebre, şi avea o adâncă cunoaştere a pieţii
mondiale branşă, iar după naţionalizare a fost reîncadrat la firma rămasă cu
acelaşi specific.
În anul 1949 se importă câteva zeci de mii de ceasuri de mână dintr-o
ţară vecină şi F. K. Le ia în primire prin sondaj, aşa cum se practica în acest
domeniu, şi nu – cum ar fi fost şi imposibil, dar cum s-a practicat şi mai târziu
după păţania lui_ per bucată, dar când se depozitează la beneficiari, se
constată lipsa a 5.000 de astfel de ceasuri, parte din ele de aur, din cutiile lor,
adică cutiile existau dar erau goale, fiind sosite de altfel sigilate. Ţara furnizoare
contesta lipsa (vi le-am vândIr sigilate, curn să Iipsească?), şi neputându-se
dezlega şarada_ F. K. Este trimis în judecată pentru neglijenţă gravă în serviciu.
Şi un maestru, evreu şi dânsul, pentru care aveam mare admiraţie, rni-l
recomandă să-l susţin, pentru că ştiu că te vei bate.
Zice, şi pentru că el însuşi se pregătea de retragere din profesie.
— Skrn mare confientă, mă adulează maestrul, în dumneata.
 Vina lui F. K. Era, după carte, clară. Dintr-o comandă de 20.000 de
ceasuri de mână, lipsesc 5.000, iar recepţia ai făcut-o dumneata. La furnizor,
teoretic, n-au lipsit; la vamă nu; aşadar sustragerea acestor ceasuri a fost
făcută de sub nasul lui F. K., sau, mai ştii, chiar de F. K., deşi era greu de
crezut că F. K., la trecutul şi la vârsta lui, îşi pusese în minte cu tot dinadinsuI
să facă închisoare şi să plătească o sumă extraordinară (pentru că urma să
plătească, potrivit prevederilor în vigoare, de trei ori costul pe piaţă al acestor
ceasuri, o sumă exorbitantă).
Procesu) mi-a dat multă bătaie de cap, pentru că, mai erarn la cota zero
în ce priveşte cunoaşterea operaţiilor ie import-export, şi formele practice ce le
însoţesc, singurele mele cunoştinţe în materie fiind acelea ce le deprinsesem la
Dreptul Comercial pe care 11 făcusem în facultate cu bunul, blândul profesor
Fintescu, dar care, ca în orice domeniu, erau Jeparte de realitate ca de pământ
la lună.
Pun, deci, mâna pe un tratat de drept connercial, deschid la capitolul
acorduri internaţionale şi le învăţ din nou, şi din nou regulamentele
transportului inter şi internaţional, şi văd cine poartă răspunderea, şi pe care
etape de parcurs ale unui transport, şi mai văd că fiecare dintre părţi este
apărată cu înverşunare şi aruncă răspunderea pe vecinul de etapă, şi îmi este,
de-a dreptul spus, imposibil să găsesc o breşă, unde să pot bănui – şi susţine –
că transportul a fost violat., Si, colac peste pupăză, principiul că marfa se
transportă pe răspunderea cărăuşului, că odată ce a încărcat marfa, cărăuşul
devine gestionar iar F. K. Era un prepus ăi cărăuşului.
Scotocind neobosit prin acte, facturi, vize vamale, rn-am oprit, fără
rezultat, la momentul sondajului făcut de clientul meu, când, repet, prin sondaj
lăzile au fost găsite complete; mi-am dat seama că tot ce am citit până atunci în
materie reprezenta de acum o informare care ar fi putut să-rni fie de folos în
viitor, dar care, în cazul de faţă, nu mă ajuta cu nimic.
Aveam însă convingerea intimă fermă că lipsa a pornit de la furnizorul
extern.
— Care mi-a încărcat nişte cutii goale, plasate ici colo, asupra cărora F.
K. A avut neşansa să nu sondeze.
— Dar e vorba de un furnizor străin şi nu-rni pot permite vreo susţinere
care ar provoca o problemă politică externă, însă mă gândese să pun problema
totuşi a Iipsei ta furnizorul extera_ dar ca o lipsă în muncă a unui colectiv, sau
ca o lipsă a unui colectiv din interiorul tării noastre, ca acelea de Ia
manipulare, transport, înmagazinare, pentru că dacă F. K. Avea paza juridică a
transportului de ceasuri, în fapt, paza o aveau alti saIariat_ având avantajul că
încercarn în acest fel transgresarea de la problemă penală la una civilă, de
răspundere colectivă materială, care s-ar fi putut întinde, iarăşi potrivit legii, la
limita trei salarii de fiecare membru al colectivului, şi nu mai mult.
Ştiam pe deplin că nu acesta era adevărul, dar pe aces: artificiu l-am
salvat pe F. K., eare; după ce totul a trecut, inte de a emigra din tară, a venit
să-rni mulţumească, aducându-mi în dar o mică acuarelă reprezentând o
goeletă plutind pe Marea Egee, pe care n-avea cum să o ia cu el, dar la care şi
aceasta stă şi acum în biroul meu în amintirea unei lipse 5.000 de ceasuri de
mână, din care, parte, din aur. Dar aduc aminte cum în acest dosar, în care
toată lumea ştia lipsa provine de la furnizorul extern, toţi se străduiau să acest
adevăr şi căutau să stabilească un a1tul, cu o stărui binevoitoare dar demnă de
o cauză mai bună, ceea ce Îndemnat să gândesc neîncetat în profesia mea cât
este adecvat adevărul în practica ei şi ce este adevărul cli adevărar, Ce este, îmi
ziceam, adevărul?
După cum se ştie, această Întrebare şi-a pus-o, pentru drul unui proces,
un magistrat roman, Pilat din Pont. Vechial nostru coleg era, desigur, un
judecător hârşit, poate c1-l – blazat în rneseria sa, îndoindu-se de adevăr. Ce
este adevă_-_, l-a întrebat Pilat din Pont pe tragicul inculpat aflat în put, =~
deciziei sale de a-l achita, sau de a-I trimite la moarte…
Ce este adevărui?
Problema dintotdeauna şi de pretutindeni a justiţiei este aceea de a afla
adevărul; abia după aflarea adevărului funcţia logică a judecării intră în
exerciţiu. Până atunci se practică doar un gnosticisrn sau o gnoseologie,
întrebându-se, cerce: înd, îndoindu-se chiar atunci când i se pare că a ajuns la
adevăr, pentru că, aşa cum spune Adele de Boigne în Memoriile sale, uneori
chiar adevărul devine de necrezut. Justiţia de azi, ca şi justiţia de ieri, Inchiziţia
chiar, nu au căutat, în cursul procedurii lor de judecată, decât adevărul, şi, cu
toate acestea, istoriceşte, foarte rar justiţia a fost în posesia adevărului. Acesta
apare şi urmează să fie stabilit în opera de justiţie numai sub forma lui
individuală, particulară, ceea ce a fost adevăr în ceea ce s-a petrecut. Mijloacele
de aflare a în Inchiziţie nu diferă, sub specia cunoaşterii, de de cercetare ale
adevărului astăzi, deşi cele contemporane sunt dotate cu alte metode. Justiţia
imanentă este o vorbă abstractă pentru practicianul justiţiei, care caută
adevărul de astăzi (folosindu-se de indicii ale adevărului de ieri) sub forma lui
practică, empirică, şi chiar folosirea algoritrnilor în procesul aflării adevărului
va fi Însoţită de îndoială dacă, în adevăr, în final de calcul, adevărul a fost aflat
pe această cale matematică. Singură, mărturisirea, cea din Inchiziţie, ca şi cea
de astăzi, este considerată ca un început de adevăr, cea de sub tortură din
timpul Inchiziţiei, şi cea dedusă de judecătorul de astăzi prin maieutică, a
anchetatorului sau a judecătorului. Dar, în acelaşi timp, mărturisirea este şi
cea mai fragilă posibilitate de aflare a adevărului, pentru că ea poate fi, oricând,
în cursul unui proces sau a unei anchete, retrasă de cel ce a făcut-o…
— Şi ambele sale ipostaze, aceea când a mărturisit, şi aceea când şi-a
retras mărturisirea, pot fi adevărate. În „Imposibila cercetare a dovezilor” de
Hans Erich Nossacki traducătorul observă că „. Fiecare relatare implică Isntr-
un fel o poziţie, o alegere wis Cuprinsă în volumul Interviu cu Moartea, trad. Şi
preF. De Val.
Panaitescu, EdiT. PT. Literatură, Bucureşti, 1967 etică, dacă nu ebiar o
investigaţie a sensurilor ultime ale existenţei în general. Neplăcut este că
rareori ne înţelegem pe noi înşine şi că şi mai rar ne pot înţelege ceilalţi, adică
semenii judecători înaintea cărora ne prezentăm. Irnensa majoritate judecă
nurnai în orizontul primei realităţi (pe care o consideră şi unica) şi nu se
recuză, din pricina unui sentiment de demnitate prost înţeleasă, nici măcar
atunci când li se propun probleme foarte delicate în genul „plecării în ceea ce
nu se poate asigura” (adică în viaţă) a personajului feminin din posibila
cercetare a dovezitor„. Asernenea judecători au ÎncÂinarea de a complica tot ce
e simplu, de a se pierde în detalii. De a deduce totul în măsura Iogicii formale,
de a introduce abuziv false verigi într-un Ianţ cauzal, numai de dragul de obţine
un lanţ perfect; interogatortile lor sunt profund descurajante pentru „actizat„,
deoarece părţile nu vorbesc aceeaşt limbă. Tot ce „acuzatul„ încearcă să
traducă metaforic, servindu-se, în chip inevitabil, de lirnbajul curent, pentru a
preci cât de cât ceea ce pare foarte confuz în trăirile sale din „jocal secund„,
este recepţionat de judecători „ad-litteram; aceasta fl pune într-o derută
continuă, aducându-l şi pe ancbetat deznădejde, la dorinţa de a condamnat cât
mai repede executat„1” – adică a intra în rândul celor ce au pierdut totuL cei ce
au fost ucişi, poate, nevinovaţi „şi au fost transformaţi stelele Orionului”.
Ce este adevărul? A Întrebat, blazat, Pilat din Pont.
Tată agitaţitle de pe pământul izraelit, cald şi încins, C 2. Ş discordiile
dintre diferitele părţi ale poporului ales, ce urcere până la faza lui tribală, cu
neputinţă lui Pilat din Paer. _ în cadrul procesului ce-l aveau de judecat atunci,
să le ca să poată afla adevărul. Preoţii conducători erau pasionaţl vindicativi şi
masa poporului era antrenată în fiecare c1ip.
— Într-o febră religioasă, a dogynatismului şi a urii. Pe de
I 13refaţ… „Un realist oniric: Hans Erich Nossack”, p. 19-20, op.
Citat parte, mii de mituri religioase circulau în Imperiu, şi Pilat din Pont
putea să constate doar că, în timp ce cetăţenii romani puteau să se roage
oricărui zeu voiau din sutele de zei ce îi aveau, poporul ales nu avea de ales,
pentru că nu avea decât unul singur şi viaţa acestui popor se împletea, zi de zi,
atât de mult cu disputele religioase, încât nu puteai şti niciodată ce măsură să
iei împotriva unei răzmeriţe, care părea socială dar putea fi, în realitate,
religioasă, de teama de a nu stârni o alta la fet, poate şi mai greu de potoiit cu
firea amarnică a acestor izraeliţi. Şi răzmeriţele izbucneau, pe acest pământ,
când te aşteptai mai puţin.
Romanii sărbătoreau Saturnaliile. Pe timpul când s-a născut Iisus,
procurator fusese Quirinus, primul procurator roman în Iudeea, trimis de
împăratul Tiberiu.
Pilat din Pont îşi va fi dat însă seama că, în ultima vreme, în această
parte a Imperiului exisrq o agitaţie religioasă tăcută, condusă e un om în afara
cercurilor preoţeşti oficiale ale izraeliţilor, un necunoscut; şi pretorul va fi fost
desigur informat despre aceste mişcări şi, fără doar şi poate, informase şi el la
rândul său Roma.
— Dar totul părea nou pentru caracterul evreilor pcntru că această
mişcare tăcută nu-i dădea nici o i bătaie de cap şi cu spiritui său etruse îşi
dădea searna că e vorba de un lucru cu totul neobişnuit. Soţia lui îi spusese că
e vorba de o mişcare de pescari şi dulgheri din Galilea, pescari şi dulgheri?
— Întreba mirat pretorul – ăştia ce mai vor?
— Şi că învăţătorul lor îi îndemna nu la răzvrătirc, ci la supunere, şi la
sărăcie… L.a supunere şi la sărăcie? Întreba, mai departe, cu totul contrazis,
trimisul Romei… Însă cred, i s-a spus, tot într-un singur zeu.
 — Şi atunci Pilat din Pont dădu din cap neîncrezător, plictisit, blazat
poate, văzând că adevărul îi scapă, şi că e vorba, probabil, de acelaşi fel de
mişcări ale izraeliţilor, cu care era obişnuit şi de care era sătul pâriă peste
urechi. Dar totuşi, ca un judecător ce era, anchetă mai departe pe
interlocutoare: Şi atunci, ce vor? Fericirea în viaţa de după moarte – i se
răspunde; pe acest tărâm nu vor nimic, fiind gata să se lipsească şi de ceea ce
au! Dar există acea viaţă de dincolo, întreba magistratul? Care este adevărul?
Ca şi magistratul de azi, magistratul Imperiului avea posibilitatea să afle
adevărul, dar trecea, cum am văzut, pe lângă el. Dar să urmărim mai departe
procedura maieutică de care romanul, ca şi judecătorul contemporan, s-a
folosit în aflarea adevărului, anume când se aduce în fata magistratului roman
un fel de cerşetor tânăr, adâncit inlătintrul lui, de o demnitate grandioasă,
dezbrăcat şi hărţuit.
— Conducătorul acestei mişcări. Am intuit bine, îşi zice în sinea sa
etruscul, gândind intre parantezele istoriei sale, acest fel de individ nu poate
face nici o greutate Imperiului. Totuşi, mai mult din procedură, îl întrebă: Eşti
regele iudeilor? Şi primi un răspuns uluitor pentru înaltul magistrat, care avu,
un moment, impresia că se deschide în fata lui un neant, că pipăie ceva
neobişnuit simţurilor sale, şi pentru o singură clipă, nu ştia cum, gândul i se
duse la o armată a sclavilor, a milioanelor de umili ai Imperiului, la flămânzii şi
dezbrăcaţii, care l-ar putea avea în frunte pe acest cerşetor atât de sigur pe el.
— Dar numai o singură clipă avu această intuiţie – şi astfel i se păru cu
neputinţă ca acest val, care cerea fericire pe celălalt pământ, să poată răsturna
Imperiul, judecând astfel în limiteIe sale istorice. Şi, după ce tăcu o clipă,
întrebă, ca orice judecător: ce faptă a comis acest om, şi pentru ce se cere a fi
condamnat; şi abia se auzeau glasurile acuzatorilor din cauza vuietului
mulţimii, şi cu toate că el se îndoia, strigătele preoţilor şi ale celor aduşi de ei
ca martori ai acuzării l-au făeut a abandona a mai căuta, şi abandonându-l pe
inculpat în mâinile urmăritorilor lui, care susţineau că acuza lor este
adevărată, a întrebat, totuşi; dezicându-se totodată de dreptul său de a judeca:
Ce este adevărul?
Adevărul este concepţia despre adevăr a unei anumite etape istorice,
adevărul temporal; din punct de vedere filosofic adevărul se defineşte ca fiind
corespondenţa noţiunii cu noţiunea pe care o exprimă, dar procentul de adevăr
cuprins în această relaţie este mai mare sau mai mic în raport de epoca
istorică, uneori fiind inexistent în relaţia dată istoriceşte, şi, mai cu seamă, cum
am văzut şi în procesul judecat de Pilat din Pont, el este cu totul relativ
(„adevăr aici, minciună dincolo”) In procesele cu caracter politic sau de
învinuire de agitaţie, ca şi la magistratul roman. Apoi, şi judecătorul are în faţă
cel puţin două părţi, care, prin susţinerile lor, vehiculează două feluri de
adevăr, la nivelul progresului tehnic, al ştiinţei, al filosofiei sistematice
contemporane cu judecătorul însuşi.
— Şi deci şi judecătorul contemporan, ca şi magistratul roman,
raportează adevărurile temporale, susţinute de părţile ce-i stau în puterea lui
de judecată, la adevărul sâmbure, pe care crede că. T-a descoperit. Insă, şi mai
departe, din nefericire, fiecare din părţile aflate în judecată este Îndreptăţită a
crede că adevărul este cel ce a fost în posesia sa, că dreptatea a fost de partea
sa, chiar dacă nu i-a fost recunoscută judecătoreşte, şi niciodată nu va gândi
altfel. Aceasta este de fapt drama actului de judecată – aceea că niciodată o
hotărâre definitivă nu va fi recunoscută interior ca atare de una din părţile din
proces, moment conţinut în nuce încă din timpul desfa'şurărti procesului, când
judecătorul cauzei s-a întrebat, ca şi colegul său Pilat din Pont cândva: Ce este
adevărul?
Cum am arătat mai sus, Pilat din Pont a ezitat – sau s-a dezis, de
judecarea lui Isus, vină tot atât de gravă şi azi ia un judecător care ar refuza să
judece sau să o facă printr-o denegare de dreptate. Analiza juridică a paginilor
aferente din Biblie, („Isus înaintea lui Pilat”) şi a capitolului 19 paragraful l-l 6
şi 19 din acelaşi compartiment, sintetizează o denegare de dreptate – în
definiţie modernă.
— Din partea unui judecător plictisit de a fi deranjat în timp ce-şi
sărbătorea Saturnaliile; – şi comparând judecarea Sf. Apostoi Pavel de către
procurorul Agripa – soţul tragicei Berenice, în mandatul de administrare al
Iudeii după procuratura lui Pilat din Pont.
— Această a'enegare de libertate a ultitnului iese şi mai mult în evidenţă;
zum citim în Faptele Apostolilor, Apostolul Pavel – poate şi mai versat în
procedura penală a timpului, deoarece fusese în administraţia centrală de stat
şi era cetăţean roman, are posibilitatea să discute în contradictoriu cu înaltul
funcţionar roman, „Eşti nebun, Pavele!” – îi spune procuratortd, după ce îl
ascultă. „Nu sunt nebun!” –, poate să răspundă Apostolul Pavel.
E posibil ca între timp – de la judecarea lui Isus şi până la apariţia în
activitatea apostolică a Apostolului Pavel, răspândirea ideilor creştine să fi fost
mai amplă şi poate că adevărut despre creştini era mai cunoscut In timpul
procuratorului Agripa decât pe timput etruscului. După Pilat din Pont venise
procuratorul Porcius Festus, de fapt venit să-l felicite pe Pilat pentru
promovare, şi apoi Agripa, sotut Berenicei.
— Şi adevărul despre creştini poate în acest răstimp se adâncise, îşi
croise drum; însă Pilat rămâne în istorie ca judecătorut cel dintâi care s-a
îndoit în actul de judecare, întrebând Ce este adevărul?
— Întrebare care va însoţi de acum încolo pe parcurs de milenii orice act
de judecată de pretutindeni. Şi va rămâne totodată, desigur, în partea de
umbră a istoriei prin actul său de denegare de dreptate…
Hegel afirma despre fliozofie că „este fiica timpului” – dar putem
deopotrivă spune aceasta şi despre adevăr, că este fiul timpului, şi prin urmare,
că avocaţii, apărătorii, sunt rodul timpului lor.
Ce este adevărul?
— Se va întreba şi Meliton a! Sardelor în Apologia sa adresată
împăratului Antoniul. „Ce este adevărul?”. Ceva ce nu este niciodată alcătuit,
nici făcut, nic: închipuit, nici născut, şi se numeşte adevăr – susţine Meliton al
Sardelor. Când vorbim de adevăr, vorbim de adevăr din punct de vedere uman,
nu ipotetic, spune, mai târziu, Austin2., Adevărtil este doar un predicat„, dacă
nu este implicată judecata omenească. Apoi, el vine, întotdeauna în balantă cu
neadevărul, cu falsitatea. „Orice teorie satisfăcătoare a adevărului
 După Patrologia – I. Coman, p. 332.
2 Citat de George Steiner în După Babel, p. 261.
Trebuie să fie capabilă să facă faţă în egală măsură falsităţii„, pentru că
„ornul este un mamifer, cârc poate depune o mărturie faisă„ (pentru că, spre
deosebire de alte mamifere, posedă limbajuli. Iar Michael Dumett scrie: „Deşi
nu mai acceptătn teoria corespondenţei, rămânem realişti în fond; reţinem în
gândirea noastră o concepţie a adevărului fundamental realistă. Realismul
constă în credinţa că pentru orice afirmaţie trebuie să existe ceva în virtutea
căreia fie ea, fie negarea ei este adevărată: numai pe baza acestei credinţe ne
putem justifica ideea că adcvărul şi falsitatea joacă un rol esenţial în noţiunea
de sens a unei afirmaţii, că forma generală a unei explicări a sensului este o
afirmare a condiţiilor adevărului2.
Adevărul este scris pe fruntea noastră, a oamenilor. „Conform Cabalei
medievale, Dumnezeu l-a creat pe Adam cu cuvântul enzeth care înseamnă.
„adevăr„, scris pe fruntea sa”3. Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus.
— Adică soarta, adevărul, iar adevărul îl cunoaştem vorbind4.
Adevărul e adevărul temporal – în primul rând. Contemporanilor lui Pilat
din Pont li s-ar fi putut părea adevăr în acuzaţiile ce se aduceau creştinilor.
— Dacă în dreptul roman a putut să apară o legislaţie a transportului
creştinilor spre a fi daţi fiarelor cu paznici „leoparzi”, cum le zice Sf. Ignatie
Teoforui în scrisorile sale.
— El însuşi victimă a acestei laţii. Astfel că pe bună dreptate James
Joyce, vorbind în Ulise despre dreptul roman, spunes: „Dar avem şi dreptul
roman.
Şi Pilat din Pont este profetul 1ui…” referindu-se, fără îndoială, la faptul
că dreptul care a cuprins în corpul său dispoziţii despre transportul creştinilor
Conf. Op. Cit. G. Steiner, p. 261.
2 Cit. G. Steiner, op. Cit. P. 260.
30p. Cit. G. St. P. 164.
4 Adică judecând, raţionând – conf. Op. Cit. G. St.
S în traducerea lui Mircea Dinescu, ed. Univers, Buc. 1984.
Spre a fl daţi fiarelor, este astăzi în chip uimitor fundalul întregii legislaţii
mondiale. În ce măsură un asemenea drept ar putea vehicula adevărul? Pare că
reflectează James Joyce. Desigur, în ce măsură…, însă nu trebuie să uităm că
adevărul dreptului roman era un adevăr temporal, ca şi cel al justiţiei de astăzi;
ce este, în fond, altă legislaţie prevăzând procedura de spânzurare a unui
condamnat (poate, peste ani, găsit nevinovat) decât procedura de transportare a
creştinilor spre a fi daţi la fiare din dreptul roman?
Pentru a instala adevărul este necesar limbajul. Dar, din nefericire, tot
limbajul este instrumentul instalării şi a minciunii. Aflarea adevărului cu
ajutorul limbajukd are un aspect moral, dar şi epistemologic şi ontologic
totodată, cu un scop pragmatic. „Limba este principalul instrument al refuzului
de a accepta lumea aşa cum este ea”1. Evocarea adevărului atrage evocarea
minciunii, conceptul de alteritate inevitabil. „Geniul omului constă în
minciuni”, spunea pesimist Nietzsche în MorgenrOte2. În faţa asaltului
adevărului, minciuna este un mijloc de supravieţuire, o atitudine de defensivă
salvatoare. Tot Nietzsche în Voinţa de putere3 afirmă supremaţia minciunii
asupra adevărului: „Există numai o singură lume, iar această lume este falsă,
crudă, contradictorie, înşelătoare, absurdă… Avem nevoie de minciuni pentru a
trăi. Faptul că minciuna este o necesitatea vieţii este în sine o parte a
caracterului înfricoşător şi profflematic al existenţei”4.
Avocaţii au ca singur instrument limbajul, cuvintele. Dar ajută ele
întotdeauna la afiarea adevărului? Ortega Y Gasset spune: „există o anumită
deosebire fundamentală intre gândire şi cuvinte”5. Vladimir Jankelevitch 4n „Le
Mensonge” spune:
Op. Cit. G. St. P. 265.
2 Cit op. Cit. G. St., p. 270
3 Cit. Op. Cit. G. St., p. 275.
4 Op. Cit. G. St., p. 275.
5 Cit. Op. Cit. G. St., p. 273.
Impotenţa limbajului în faţa bogăţiei supreme a gândirii…„`, iar cel mai
brutal, Talleyrand, declară: „La parole a ćtć donněe ă l'homme pour děguiser sa
pensee”.
Astfel, avocatul, orator prin realism şi prin filosofie, ajunge, la anumite
momente ale activităţii sale, la convingerea tăcerii. Cum spune acelaşi G.
Steiner2 „Mitul prometeic în care ar putea exista un factor – limbă… Prometeu
este primul care ţine pe Nemesis în şah prin tăcere, prin refuzul de a divulga
călăului său – altminteri omnipotent – cuvintele care pulsează şi ard în mintea
sa vizionară.” Şi lupta avocatului apărător are destule afinităţi cu
prometeismul.
Altă dată, după ce am pus concluzii la procesul ce-l avusesem Ia una din
secţiile penale ale Tribunalului Capitalei, mai rărnân o clipă în sală ca să mă
înţeieg cu un coleg, care se afla şi el acolo şi nu-şi terminase încă treaba, cu
privire la ora la care a doua zi urma să luăm un proces în care eram adversari,
când se strigă procesul următor şi o femeie grasă, o gospodină bătrână iese în
faţă. Era vorba de un proces de incendiu.
Nu m-am mirat niciodată îndeajuns de resorturile, tainiţele istorice şi
ilogismul aşa numitei infracţiuni din culpă, prin care vei fi pedepsit şi când
autoturismul tău nu te mai ascultă din cauza unui defect tehnic, sau lucrurile
în stăpânirea ta nu ii se mai supun, cum ar fi dărâmarea unei clădiri din cauza
unui defect de construcţie sau prin cedarea unui stâlp de susţinere a acesteia,
şi prin aceasta sunt răniţi, sau chiar ucişi, mai multi trecători întâmplători:
infracţiunea din culpă are cea mai fragilă motivaţie logică din toate instituliile
de drept penal, fiind concepută ca o sancţiune a lipsei de supraveghere de către
stăpâan a maşinilor, bunurilor şi animalelor în stăpânirea sa juridică. (alt
ilogism!), deci chiar atunci când stăpânul nu este în contact nemijlocit cu
obiectele, maşinile, bunurile sale… in
I Cit. Op. Cit. G. St., p. 273. 2 Op. Cit. P. 279 treaga istorie a dreptului
roman şi în evoluţia instituţiitor juridice de natură penală, nu există nici o altă
motivare decât aceasta, a lipsei de supraveghere, ca un bigotism juridic căruia
secolele nu au reuşit să-i smuigă nici o cărămidă din construcţia sa doctrinară
antică; afară de lipsa de supraveghere – mintea umană n-a reuşit timp de două
mii de ani să găsească altă justificare, chiar când turnuitul vieţii noastre de
astăzi, tehnicizată până la marginea expresiei ei, face cu totul inoperantă
putinţa stăpânirii de către om a maşinilor, bunurilor şi construcţiilor aflate
într-o relaţie de drept cu el.
Din culpă este şi infracţiunea de incendiu, care se judecă acum de faţă;
devii infractor dacă, din cauza trăsnetului, a luar foc casa pe care o stăpâneşti,
dacă o şiră de paie din curtea pe care o stăpâneşti s-a autoaprins, dacă
biogazul dinţr-o groapă de îngrăşământ a aprins recolta, dacă un colţ de
pădure a tuat foc şi tu ai fost ultimul care ai trecut pe acolo cu o seară mai
înainte mergând pe drumul forestier cu ţigara în gură – deşi tu nu poţi stăpâni,
ca Prometeu, focul din cer, focul din soare sau focul din pământ; şi nici nu ai
calitatea Pythiei de a ghici eventual că în stâlpul de susţinere al unui imobil se
află un loc gol din fabricaţie…
Dacă ţi-a luat casa foc deci – şi mai cu seamă dacă focu, s-a întins şi la
vecin, firesc ar fi să plăteşti pagubele făcute vecinului, pagubeie certe şi bine
stabilite în sistemul modern de asigurare cu care orice ţară civilizată este astăzi
dotată; dar nu, nu e destul, trebuie să ispăşeşti şi cu închisoarea, pentru că
textui articolului din Codul Penal, care pedepseşte infracţiunea din culpa de
incendiu, grăieşte astfel:
Art. 217 Cod Penal: „Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de
neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia, sau împiedicarea luării
măsurilor de conservare ori de salvarea unui astfel de bun, precurn şi
înlăturarca măsurilor luate, se pedepsesc cu Închisoare de la o lună la un an
sau cu amendă.” lar alineând 4 al acestui articol grăieşte: „Dacă distrugerea,
degradarea sau aducerea în stare de neÎntrebuinţare se săvârşeşte prin
incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc şi dacă rezultă pericol
public, pedeapsa este de închisoare de la unu la 5 ani.” „Dispoziţiile prevăzute
în alin. 2, 3 şi 4 se aplică chiar dacă bunul aparţine făptuitorului.”
Art. 219: „Distrugerea, degradarea şi aducerea în stare de
neîntrebuinţare, din culpă, a unui bun, chiar dacă acesta aparţine
făptuitorului, dacă fapta este săvârşită prin incendiere, explozie sau prin orice
alt asemenea mijloc şi dacă rezultă pericol public, se pedepseşte cu închisoare
de Ia o lună Ia I an sau cu amendă.”
Iar alineatul 3 al acestui articol prevede că în cazul când au rezultat
consecinţe deosebit de grave pedeapsa este de până la 5 ani, iar în caz de
dezastru de pânĂ. La 10 ani!
Sâmbure al infracţiunii din culpă, textele de lege mai sus citate te dau,
da fapt, pe mâna fatalităţii; poţi să fii toată vremea cu ochii-n patru până când
iţi ia casa foc – şi focul se întinde şi la vecin; închisoarea te paşte în tot timpul
vieţii tale, din umbră!
În procesele de incendiu, ca în toate procesele din culpă de altfel, nici o
posibilitate, se pare, de a te apăra… A trăsnit? A trăsnit! A luat foc? A luat? A
ars casa ta a ars şi casa vecinului? A ars…!
Ca să văd cum se apără totuşi femeia de care vorbesc la începutul
acestor rânduri – mai rămân câteva momente sala de judecată a Tribunalului
Capitalei; şi femeia răspunde monosilabic la întrebările ce i se pun Ţi-a ars
casa? Da, domnule preşedinte… A ars, cu acest prilej şi casa vecinului? Da, şi
au mai ars încă trei case!… Ai luat măsuri la vreme ca să nu aibă loc un
incendiu la casa durnitale? Ce măsuri să f luat, domnule preşedinte, a trăsnit
Cel de Sus!
Nu mai reproduc mai departe ad litteram: femeia a fost întrebată dacă nu
şi-a prevăzut casa cu un paratrăsnet… Para… Ce?
— A întrebat la rândul ei femeia, care probabil că afla atunci de invenţia
lui Benjamin Franklin, întorcându-se totodată spre public, ca şi cum îi cerea
ajutor pentru a se lămuri despre ce este vorba… Şi cu asta procesul s-a
încheiat.
Din curiozitate profesională m-am uitat a doua zi în condică să văd cum
s-au pronunţat judecătorii: femeia cu incendiul primise un an închisoare.
Am apărat eu însumi incendii, procese civile incrirninate, cum Ie
consideram în sinea mea, ba chiar mi-am spus această convingere în sala de
judecată unde îmi făceam apărarea în asemenea cauze; legea a fost însă
aplicată şi clienţii mei au ispăşit închisoare câte un an sau mai mult şi, pentru
că nu li se putea da altă explicaţie, fiecare dintre ei îşi explica neşansa sa în
modul propriu în care era Inclinat să explice astfel de necazuri ivite în viaţa lui:
a fost, de fiecare dată, domnule avocat, procesul acesta într-o zi de marţi…
Eram sigur că o să am ghinion până la urmă… Eu am invocat, desigur,
conceptul de destin, de soartă, în instanţă, dar a trebuit, faţă de neîncrederea
ce o citeam pe obrazele judecătorilor în tentativa mea de a da astfel de explicaţii
abstracte şi mistice unor infracţiuni precis prevăzute de textele de lege, să invoc
deopotrivă şi clasicele subsidiarc de atenuarea pedepsei, pe care când le aud
clienţii supuşi în acel moment judecăţii, abia atunci înţeleg pe deplin,
realizează, că soarta lor este oricum pecetluită şi că apărătorul încearcă acum
să reducă durata suferinţei ce legea urmează să o imprime celui în culpă; când
dezbaterea ia sfârşit şi clienţii ies din sală după apărătorul lor, sunt de
nerecunoscut şi abia unii dintre ei reproşează zgomotos apărătorului lor că n-a
uzat cutare sau cutare argument cu toate că orice alt nou element de natură a
stârni mizericordie în inimile judecătorilor abia dacă ar fi adus cumva vreo
uşurare a pedepsei inevitabile în extremis; cât priveşte întrebarea ce ar fi cu
putinţă şi mi-o puneţi în acest sfârşit de capitol – văd că textul prevede „sau
amendă”; de ce apărarea nu se axează, de ce nu clamează, de ce nu se roagă şi
de ce nu se luptă pentru această din urmă soluţie?
Am clamat, vă voi răspunde, atâtea ori pentru a aduce asupra capului
clientului meu amenda şi nu închisoarea – însă abia dacă, într-o practică de
aproape jumătate de secol, am reuşit o dată sau de două ori să o obţin, aşa că
sunt cu totul ne”încrezător în a obţine acum, în cauza pe care o susţin în acest
moment, o amendă în loc de închisoare: se pare că judecătorilor 1e e capul la
alte greutăţi ale vieţii lor profesionale, ca să mai se gândească şi la
eventualitatea sancţionării faptelor din culpă cu această pedeapsă ce pare
înscrisă în lege din greşeală…
Lată şi un dialog, pe care l-am auzit, trecând pe stradă:
— Unde ai umblat? Întreabă un hărbat între două vârste, pe un altul cam
la fel cu el.
 — Am fost la închisoare!
— Fugi, mă, de aici, şi nu glumi, dar ce ai făcut?
— Mi-a aprins casa un trăsnet, şi de la mine a luat foc şi casa vecinului!
— Aiurea, i-o întoarce interlocutorul, dând mâna de despărţire celuilalt,
cine ştie ce ispravă ai făcut!
În epoca noastră, care ar putea fi numită a luminilor, nu putem găsi un
criteriu obiectiv, ştiinţific, uman, cu care să se poată ajunge la dezincriminarea
acestei halima de infracţiune care se numeşte infracţiunea de incendiu, şi chiar
a tuturor infracţiunilor din culpă?
Fiindcă vorbim despre procese – nu este fără interes să spun că publicul
învaţă din sala dc şedinţă, când asistă la felurite întâmplări, mai mult rău,
decât bine; asta e părerea mea; poate greşesc, poate că nu, cum veţi vedea mai
jos, în zele ce urmează.
Eram în sala unui tribunal militar – în timpul războiului – şi tocmai se
judeca un furt comis în timpul nopţii, circumstanţă agravantă pentru astfel de
infracţiuni în vreme de război, şi tot astfel pe timpul camuflajului ori pe timpul
bombardamentului inamic asupra localităţii unde furtul a fost comis.
Furturile – comise în majoritate de ţigani – se judecau de Curtea Marţială
şi un bătrân colonel magistrat, plictisit, cum se 'edea, până peste cap de
praxisul meseriei sale, prezida com pletul de judecată, în care, încă unul, sau
doi judecători, după gravitatea infracţiunii supusă judecării lor, în acelaşi grad
cu prezidentul şi la fel de plictisiţi ca şi dumnealui de acest război care părea că
nu mai avea sfârşit, îl talonau – părând însă cu totul absenţi de la ceea ce se
petrecea acum în fata lor.
Se judeca deci un furt pe timp de noapte, şi de camuflaj şi. Evident,
acuzatul era ţigan – iar fapta era considerată legalmente crimă; ţiganul însă
refuza recunoască orice amestec în acest furt, care se consurnase prin aceea că
mai multe orătănii fuseseră subtilizate din curtea unei gospodine ba, ţiganul
luase un aer cu totul nevinovat, părând să demonstreze. Prin jocul său de actor
spăşit, că habar n-avea de asemenea fapte – că maniera de care se petrecuseră
lucrurile îi repugnă_ şi că nu cunoştea unul din clasicele metode ale unui banal
furt de găini, anume a lega un bob de porumb dc o sfoară ca o undită şi a-l
arunca prin gardul la adăpostul căruia infractorul stătea pitit, în mijlocul
orătăniilor: bobul, odată înghiţit, era tras dimpreună cu găina care-l
îngurgitase, şi aşa mai dcparte.
Ţiganul o ţinea una şi bună că habar n-avca nici de întâmplarea care I-a
adus acolo, nici de astfel de fapte, care, susţinea, nu-i stăteau în caracter –
ceea ce l-a determinat pe prezident explice că, nici vorbă, el, inculpatul, ştia că
se ia o sfoară şi un bob de porumb, se leagă bobul de sfoară în chip dt, undiţă,
şi se aruncă în curtea gospodinei, şi în timp ce bătrânu magistrat explica,
mima în aşa fel scena, încât ai fi crezut că el însuşi într-o epocă foarte
îndepărtată o practicase.
— Şi când bobul a ajuns să fie îngurgitat, prezidentul zice: hat!; însă.
Înainte de a putea întregi tabloul cu epilogul necesar şi firese_ – avocatul
acuzatului se ridică cu o demnitate şi ea de bătra: – actor cabotin, şi cu toată
seriozitatea i se adresează colonelului:
 Domnule preşedinte, clientu] meu este inocent; vă ro_ nu-l mai învăţaţi
cum să fure găini!
Peste partea ei comică – flindcă şi preşedintele, şi completul, şi apărătorii
prezenţi au profitat de acest intermezze vesel în momente totuşi triste şi grave,
şi au râs cu poftă – întâmplarea avea un tâlc mai adânc, care nu trebuie
niciodată lăsat la urmă; în fiecare zi se citesc în sala de judecată publică – şi
sunt ascultate numai ochi şi urechi de cei interesaţi – sute de acte de acuzare
despre fel de fel de fărădelegi; unul a falsificat -şi se explică anume că el a
foiosit clor luat chiar dintr-un wc public unde clorul dezinfectant este la
discreţie şi la dispoziţia oricui; altul a comis o tâlhărie, aşteptând, pe înserat,
doamnele în vârstă, întârziate în cimitirul Sf. Vineri, unde poţi striga cât te ţine
beregata şi nu are cum să te audă cineva din cauza zgomotului străzii ce
talonează locaşul de veci, altul, acuzat de spargere, lămureşte cum a fost în
toată amănunţimea ei; unul a devalizat o cofetărie, în chipul cel mai simplu cu
putinţă, intrând pe micul geam de aerisire din spatele prăvăliei, care rămâne
mereu deschis noaptea pentru ca să nu se altereze torturile; iată, dar, tot
atâtea semiriţe aruncate pe un teren care nu seamănă deloc cu cel biblic, ci
dimpotrivă, e pământ fertil; justiţia îşi face, s-ar părea, datoria să aducă la
cunoştinţa massmedia atare fapte nedemne – numai că ele sunt tot atâtea
mijloace utile de informare şi de pregătire a publicului, care, după e depăşeşte
momentul de surprindere, începe să elaboreze, şi să admire, în cinci la sută din
cazuri, să zicem, cele auzite spre învăţământ gratuit cu privire la felul în care o
infracţiune se poate înfăptui în modul cel mai reuşit cu putinţă!
Ştiu, problema ţine de publicitate şi de posibilitatea ca oricine să
participe la un proces dintr-o sală de judecată, iar publicitatea dczbaterilor –
opusă ani şi secole dezbaterilor secrete – este un câştig al democraţiei; dar,
oare, această publicitate nu ar trebui înţeleasă în sensul că la şedinţele
criminale pot participa doar persoanele interesate în procesul respectiv într-un
mod oarecare şi, eventual, până la un anumit număr? Am povestit şi în alt loc
că, atunci când am încercat să intru, la Budapesta, în sala unei Curţi
Criminale, în dorinţa de a-mi satisface o curiozitate profesională asupra
modului cum se desfăşoară şedinţele în alte părţi ale continentului nostru, mi
s-a cerut citaţia prin care, eventua'.; am fost poftit a lua parte la acest proces,
sau, în lipsa unei formale, o aprobare – şi măsura mi s-a părut înţeleaptă;
sigur, arn fost adrnis a intra. Când am invocat calitatea mea de avocat, dar în
timp ce mi se făceau forrnele de aprobare, nu m-am putut abţine de a reflecta
la cât de departe suntem noi, cu săiile noastre Fn care se judecă cauze
criminale, tixite, până la neputinţă de a respira, de recidivişti, de infractori în
spe, de indivizi fără rost, de amantele, ibovnicele, iubitele şi, în fine, de soţia şi
copiii criminalului din boxă, de ocnaşi abia liberaţi, uşor de recunoscut după
chelia lor strălucitoare în lipsa părului, tuns zero la locul de deţinere toţi avizi
de a avea un spectacol Ia găndui căruia le lasă gura apă, şi asta cu totul
gratuit: cum s-a jefuit o biserică: cum s-a făcut o spargere; cum a fost
asasinată o bătrân'ă singură şi neputincioasă; cum a fost atacată o femeie
tânără într-un lift; cum a fost violată de o bandă de derbedei o fetiiă de
unsprezece ani alte asemenea delicatese de spectacoi, care nu se pot găsi altfel
pe piaţa curentă…
Şi – în timp ce asist la sobrele desfăşurări ale procesului criminat de Ia
Curtea criminală din Budapesta, unde martoril intră pe o uşă, acuzatui pe alta
şi avocaţii şi publicul pe o a treia, ca să nu mai vorbesc de de judecată, care
apare în sală păşind grav pe sacra lui trecere.
— Mă gândesc cum stau lucrurile la noi, şi dacă acesta a fost oare sensul
în care trebuie înţeles dreptul la dezbatere publică, câştig major al democraţiei,
şi dacă nu cumva degradarea lui este toemar negarea acestui principiu atât de
sfânt celor ce au murit pentru afirmarea lui'?
**
Eminescu n-avea o părere prea bună despre avocatui români cum se
vede din scrisoarea ce i-a adresat principesei Elisabeta, viitoarea regină a
României, în anii 1976 sau 187-_
Eminescu Un parnflet epistolar, Manuscriptum, 1/1887, C P1ntea, p. 21.
Scriind cu privire la acest subiect:… „despre capacitatea de gândire a
avocatului flecar român obişnuit…” „. Subsemnatul nu prea crede însă că în
această ţară binecuvântată de Dumnezeu se cultivă, respectiv poate fi necesar
alt studiu decât despre Codul Civil comentat şi în orice caz despre frazele
fundamentale ale Constituţiei”.
Despre frazele fundamentale ale Constituţiei trebuie însă discutat tot
timpul în viaţa unui popor – aşa că Eminescu n-avea dreptate sub acest punct;
nu avea dreptate nici când se referea la lectura – exclusivă, susţinea poetul – a
Codului civil român comentat: avocatul, flecar român obişnuit” e o figură
carageliască şarjată, într-o epocă în care totuşi marile talente oratorice se
ridicau în ţara noastră, fiind suficient a aminti numele lui Mihaii Kogălniceanu
în acest sens.
În realitate „avocatul flecar român obişnuit” trudeşte la strâmtoare şi ara
glorie. Nobis în arto et inglorior labor – cum spunea Tacitl, referindu-se la
timpurile aspre ale tiranilor în care istoricul roman trăia; sau, în cazul cel mai
bun, într-o glorie efemeră şi cu totul perisabilă, departe de a fi considerat un
filosof, cum îi plăcea lui Euphrates să denumească pe cei ce se ocupau de
procese – şi cred că această inglorioasă stare de lucruri se explică prin faptul că
el trăieşte sub un regim asemănător cu cel sub care Tacit trăise, iar pe de altă
parte – şi aceasta este explicaţia primă – din când în când se face simţită nevoia
unui moment de adevăr în viaţa unci societăţi – iar avocatul se situează în
mijlocul acestui moment de adevăr.
Din când în când se face sirntită acut nevoia unui moment de adevăr; în
viaţa unui stat, ca şi în viaţa unei familii; în viaţa cotidiană, socială, familială o
pânză se ţese necontenit cu o tramă de convenţii, care nu reprezintă 1n nici un
caz adevărul şi care funcţionează paralel cu acesta, până când, într-o zi, în
viaţa cotidiană, în viaţa socială, familială, de stat, trama se rupe şi se simte
deodată nevoia de a se şti ce a fost până acolo ' Cit. De Eugen Cizek în Epoca
lui Traian.
Convenţional, şi care este adevărul; în acest moment apar procesele
familiale, sociale, individuale, naţionale cu suita de anchetatori, acuzatori,
judecători şi, imposibil de evitat, apărătorul, chiar dacă el este tratat de „român
flecar obişnuit”.
— Şi toţi aceştia, de pe poziţii diferite, vor încerca să stabilească adevărul
momentului în care pânza convenţiilor s-a rupt şi prin răritura ei s-a putut
Mtrezări adevărul de dincolo de ea. A fost sau n-a fost adulter? A fost sau n-a
fost fraudă? A fost sau n-a fost trădare? A fost sau n-a fost sinucidere? Nu
confunda aflarea acestui adevăr cu stabilirea dreptăţii – cea din urmă este
subsecventă celei dintâi.
— Iar după ce dreptatea va afirmată, pânza convenţiilor se va înnoda fără
ştirea noastrĂ. Pe nesimţite, din locul unde s-a rupt, şi va continua să se ţeasă
în timp ce adevărul va curge paratei cu ea mai departe.
Cum ziceam, în aceste momente apare, ca în Procesul Maimuţelor,
bătrânul maestru, avocatul Drummond, care declară că nu-I interesează
dreptatea, ci adevărul în apărarea pe care o face acuzatului, învăţătorul Cates.
Dreptatea este numai actul prin care judecătorul rezolvă procesul ca act
temporal supus circumstanţelor istorice, pe când adevărul este unic de-a
lungul timpurilor… Pe avocatul Drummond îl interescază dacă omul coboară
sau dacă nu coboară din maimuţă; odată aflat adevărul, soluţia procesului va
veni de la sine, cu aspectele ei pragmatice; şi cu toate acestea nu ie spun eu
intaţă oară.
După cum ştim, Francis Bacon a fost de profesie avocat şi el a creat,
tocmai pentru aflarea adevărului, epistemologia baconiană, şi azi în uz în mod
implicit în pledoariile avocaţilor de pe întreaga suprafaţă a pământului şi,
desigur, şi al avocatului român flecar obişnuit… Logica formală aristotelică –
metodă prin excelenţă de deducere – este o armă mărturisită de toate zilele a
avocatului în aflarea adevărului, şi distinge între acesta şi ccl care pare a fi
adevărul momentului în care el îşi susţine apărarea; de fapt distinge adevărul
de minciună. A recunoaşte valabilitatea unui adevă.; spune filosoful Anton
Dumitriu, şi a şti ce este adevărul sunt două chestiuni diferite. A spune
adevărul, remarca mai departe acelaşi fliosof, înseamnă, în lumea lui Orfeu, a
face un act ritual. De o parte, urmează filosoful, stau Răul şi Minciuna, de
cealaltă Adevărul; Aşa cum s-a impus figura răstignitului de pe Golgota
îmbrăcat înainte de execuţie în haină reeească şi cu o coroană de spini pe cap.
O altă mască grotescă a adevărului, chiar în veşminte de batjocură, a putut
reprezenta Dreptatea, Binele şi Adevărul, iar ceilalţi, de la Pilat şi marii Preoţi şi
până la executant, deşi 1nveşmântaţi normal, erau cei ce reprezentau
Injustiţia, Răul, Minciuna…”. Aristotel denumeşte adevărul adaequatio rei et
intellectus – adecvarea intelectului la real, adaptarea înţelegerii noastre la
realitate, dar astăzi, contemporanilor noştri, care luptă pentru aflarea lui, li se
pare că adevărul este mult mai mult decâtil defineşte Stagiritul.
Astfel, ceea ce pare o flecăreală unui neavizat, apărarea„ este un câştig
istoric care vine din adâncurile umanităţii şi din instinctul atât de intim omului
de a şti ce este adevăr şi ce este minciună. În viaţa de toate zilele a anticilor,
Calhope era o zeiţă familiară. Zeiţa elocinţei însemna ceea ce se află dincolo de
pânza convenţiei zilnice ţesută fără contenire; actul de apărare făcut de avocat
este un act de căutare a adevărului, deci un act de afirmarea libertăţii de a şti,
în condiţii – destul de des – de carceră a unei vieţi sociale istoriceşte
determinată. „Faust rămâne un om, în condiţie umană, pe care nu o poate
depăşi, deşi a Mcereat să iasă din „această carceră”, în care i se pare că este ca
„într-o gaură de zid”.
Nu este mai puţin adevărat că opera lui Goethe este cea mai mare lecţie
dată epocii moderne, arătând că soluţia vieţii atât de tulburate a omului este
un lucru foarte simplu: să lucrezi ca alţii să se elibereze, şi în aceasta constă
propria ta eliberare„. Şi nu numai opera titanului de la Weimar:” „Omul
trăieşte, după Dante, în mijlocul unei lumi de coşmar, într-o pădure 1ntemeiată
pe iluzii, o lume a obscurităţii, iar pentru a ieşi la lumină, a se urca la stele,
trebuie să parcurgă Infemul, Purgatoriul şi Paradisul” (Anton Dumitriu); şi mi
se pare că nicăieri în lumea reală senzaţia parcurgerii celor trei stări cereşti nu
este mai adâncă decât în trecerea prin filiera actului de justiţie, de la acuzare la
condamnare, sau la achitare, că drumul de aflarea adevărului a individului
năzuind către stele – per aspera ad astra – este încercat cu aceeaşi capacitate
de adâncire a sentimentelor ca şi în opera florentinului, şi că apărarea făcută
de avocat celui aflat pe acest drum este şi ea o încercare de a exprima lumea,
ca şi mitul, modalitate de a gândi realitatea” (Romulus Vulpescu), pentru că
pledoaria foloseşte permanent trinitatea: to on (altheia, adevărul); logosul –
cuvântul, raţiunea şi scara de valori a epocii în care ea se practică (conf. Anton
Dumitriu). Pentru aflarea adevărului, avocatul foloseşte nu numai silogismul
aristotelic – cum am arătat – ci şi sentimentele, nişte cvasisilogisme, întemciate
pe verosimil, dar care pot fi perfect raţionale sau care pot fl raţionalizate (după
Pierre Vidal – Naquet) – şi prin aceasta avocatul îşi îndeplineşte epoca.
Şi iarăşi – şi din nou: adevăr pur nu există; adevărul este istoric,
cazuistic, de conjectură când el este tradus, mortificat sacralizat în soluţii
judecătoreşti – iar anchetatorii, judecătorii, procurorii se ocupă de adevărul
unor fapte determinate istoriceşte, adevărul petrecut Într-un anume spaţiu şi
parcurs într-un anume timp, revolut 1a ora când faptelor li se face radiografia:
verdictul judecătorului este destinat a fi găsit adevărul sau ceva asemănător cu
el într-un caz particular; vere dicrum, a spune adevărul, e verdictul modern,
într-un moment istoric dat toate cauzele de drept comun, de pildă, devin
critninale: la 1840, din o mie de procese – nouă sute erau delicte criminale,
când, de fapt, ele erau doar fapte de drept comun comise de adversari politici şi
regimului instaurat de domnitor în ţara noastră – iar judecătorul vremii
pronunţa o hotărâre de condamnare supusă temporalului, însă contrară
adevărului – aşa încât lectura unui verdict pronunţat la 1840 face să
zâmbească pe juristul de astăzi, care ştie acum care a fost adevărul din spatele
acestui verdict; tot astfel cu privire la legile moderne care apără secretul de
stat, de la noi, sau de aiurea: aplicarea unei pedepse erave, criminale, sau chiar
a unei pedepse capitale pentru divulgarea unui., secret de stat„ sau „secret
industrial„ de acum zece ani, ne face să zâmbirn pe noi oamenii de astăzi în
fata schimbării atât de adânci ce ar fi putut interveni în conceptul „secret de
stat„ şi a depăşirii secretutui industrial de la o zi la alta, aşa încât un mare
secret industrial de acum un sfert de veac poate fi azi atât de depăşit încât el se
foloseşte doar la jucăriile de copii; şi gândul că pentru acest „secret industrial”
ar fi putut să cadă capetele anor contemporani ai noştri nu este deloc liniştitor!
Luaţi exemplui procesului lui Socrate – pentru a putea să vă daţi seama de
ceea ce înseamnă evoruţia unui concept: denunţat de cei trei delatori, al căror
nume istoria totu. Şi ni l-a păstrat, Anytos, Me; etos şi Lycon, pentru coruperea
tineretului prin practicarea iâeilor sale filosofice, cine l-ar mai condamna astăzi
pe înţelept la moarte? Nici măcar o pedeapsă administrativă râu s-ar mai putea
astăzi justifica judecătoreşte împotriva filosofului elen… Verdictul împotriva lui
conţine, în cazul său, un adevăr istoric – dar nu adevărul, pe care astăzi noi
suntem în măsură să-l cunoaştem cu privire la procesul lui, dar pe care
contemporanii lui Socrate nu erau în măsură a-l cunoaşte, sau cel puţin nu era
permis a fi cunoscut; însă, curios, mersul inte al civilizaţiei nu aduce cu sine,
cum ar fi de crezut în faţa acestor exemple, şi îndulcirea sancţiunilor criminale,
sau dezinaiminarea celor mai multe abateri umane, ci dimpotrivă, mereu la un
recul repetat, la o recesiune a dezincriminării, şi la tratarea drept criminale a
unor delicte comune, de alti şi de noi tirani ai lumii noastre, adică în
continuare justiţiabilul cere judecătorului să i se ofere adevărul prin sentinţa ce
o va p onunţa împotriva sa, iar acesta nu-i oferă decât pe cel istoric; avocatul se
întâlneşte astfel nu o dată cu cadavre-legi, în? Ractica sa, cu legi-cadavre; cu
osuarii de dispoziţii legale, cu: aţâţe, albite de orice ur? Nă de viaţă în trecerea
vremii asupra care se pun totuşi, cu ineăpă. Ţânare, de-a curmezişul vremii, şi
reuşesc destul de des să o împiedice în rostogolirea ei; ca pietrele 'intr-un val,
care a secat demult, rămân aceste dispoziţii în vadul vremii.
Pentru a căpăta dreptul de moştenire, în trecutul judiciar al anglo-
saxonilor trebuia prezentată mâna defunctului, spre a putea astfel fi culeasă de
cei în drept moştenirea rămasă, mâna defunctului, tăiată de la acesta,
bineînţeles, şi procedeul părea oamenilor vremii şi avocaţilor vremii întru totul
legal; aduceai o mănă tăiată invocând ipso facto vocaţia la moştenirea rămasă
de la fostul posesor al mâinii amputate – şi ţi se încredinţau bunurile acestuia,
adică practicai, cum am spune astăzi, o petiţie de ereditate şi obţineai un jurnal
de trimitere în posesie; procedura se numea, pe drept cuvânt, de mănă moartă,
mâna lui decujus; procedură, pe cât de barbară, pe atât de simplă; e mai puţin
simplă astăzi, sau mai puţin chinuitoare pentru justiţiabil? Deloc, ba aş zice că
uneori justiţiabilul contemporan ar fi mai inclinat să aducă mâna lui decujus
judecătorului de astăzi decât să aducă toate formele la care acesta îl obligă
pentru a-i preda succesiunea cerută_ în adevăr, la o succesiune a zitelor
noastre, trebuia să aduci un sac de acte: că te-ai născur, că te-ai născut din
mama ta şi din tatăl tău, şi că aceştia erau căsătoriţi împreună, sau_ după caz,
căsătoriţi şi divorţaţi, recăsătoriţi şi redivorţaţi; că unul din ei se trăgea din
moşul comun tuturor celor ce, alături de tine, se zbat pentru a obţine parte,
sau, uneori, întreaga moştenire, pentru care consideri, uneori, că tu singur eşti
îndreptăţit; că porţi numele părinţilor, sau că nu-l porţi, şi de ce nu-l porţi – şi
în acest timp masa de moştenire se divizează în mici, tot mai mici, bucăţele ca
nişte cuburi de zahăr, pentru că şi cei ce aleargă la dobândirea ei sunt supuşi
în tot acest timp morţii sau dispariţiei; că moştenirea a fost stăpânită public,
fără tulburare şi sub nume de proprietar de către cel ce ţi-o lăsa; că a fost
înregistrat la fisc şi că a plătit fiscul: că a fost unul din pionii sistemului de
asigurări din ţara noastră: apoi, ce valoare au aceste bunuri, punct undc
interesul judecătorului este atât de mare, de parcă ar fi muncit şi ei.
Alături de părinţii tăi, ca să realizeze această moştenire, ce valoare are pe
metru pătrat, pe bucata de rnobilter, pe acoperiş, pe subsoluri – şi aşa mai
departe – şi dacă una din aceste forme nu le poţi aduce, îţi poţi lua adio de la
vocaţia ta de succesor şi de ta visurile de rotunjire a unei realizări viitoare în
contul acestei succesiuni!
Una din relicvele judiciare ale preistoriei stăruie şi astăzi în procedura
noastră cea de toate zilele din faţa instanţelor de judecată: e vorba de aşa
numita înseriere cu despăgubiri civile.
Probabil, că în preistorie, cel ce se consiclera păgubit printr-o acţiune sau
inacţiune a semenului său, se prezenta la intrarea peştcrii acestuia cu un
bolovan în mână, unde îşi formula pretenţiile, daunele, iar în caz de
nesatisfacere, după o aşteptare de câteva zile ori mai mult 1a gura peşterii,
păgubitul trecea la acţiune – şi probabil că puţin mai târziu această perioadă
nedeterrninată a fost fixată printr-o practică consensuală, să zicem – la trei zile
şi trei nopţi; dar, odată cu trecerea vremii, considerându-se că nu e drept ca
păgubitul să stea atâta vreme la uşa făptaşului, s-a redus acest termen de
aşteptare la una zi şi una noapte, până când s-a ajuns, cum e astăzi, la o
singură clipă, un minut sau chiar mai puţin, la o fracţiune de secundă care se
numeşte în procedura penală îndată după interogatoriul inculpatului; dacă ai
pierdut acest moment, dacă ai fost bolnav, dacă n-ai cunoscut legea, dacă ai
pierdut trenul cu care trebuia să vii la proces – ai pierdut trenu] şi a figurat.
— Afară dacă nu cumva ai bani de cheltuit, vreme de pierdut şi nervi de
irosit cu intentarea unui proces pe cale eivilă separat – şi aceasta dacă instanţa
penală ţi-a rezervat acest drept!
— Şi deci sistemuf ancestral era mai bun!
Acesta ar fi una, dar am întâlnit destul de curent – mai cu seamă în
mediile ţărăneşti ca şi în mediile de la periferia oraşelor, o rezistenţă la dreptul
de înscriere cu despăgubiri civile în caz de crimă, lăsând astfel să scape cu
bună ştiinţă momentul menţionat de lege… Nu vreau, mi-a spus justiţiabilul,
să fie răscumpărat sufletul mortului… Răscumpărarea vine, în dog mele
creştine, de la diavol – dar nici în Faust luerurile nu se petrec altfel… Nu vreau
ca sufletul bietului meu copil, ucis într-o cofetărie din Iaşi, din greşeală, de
către un agresor stare de ebrietate, să fe răscumpărat de diavol, îmi spunea
ţăranul necăjit din preajma Şiretului, tatăl copilului ucis…
Intr-acesţea, avocatul are de luptat nu numai cu legea – fosilă; el are de
luptat, deopotrivă, cu mentalitatea populară. Care vede „chichiţe” acolo unde e
vorba, de fapt, de împac: procedural, de neaplicarea unor îngrădiri formale care
salveaz fondul, cu magistraţii.
— Şi pagina despre magistrat – avocat este una din paginile cele mai
pasionante din istoria socială-juridică a unei ţări ca a noastră.
Judecătorii sunt şi ei oameni „ca şi justiţiabilul pe care L1 judecă – dar
sunt încă ceva – un amestec de sacru şi mit – care il copleşeşte întotdeauna pe
justiţiabil; supuşi timpului şi spaţiului în care trăiesc, judecătorilor li se cere în
schimb a pronunţa o hotărâre dumnezeiască, nesupusă deci nici spaţial nici
timpuhri şi, eeva mai mult, o hotărâre fără greş, ceea este, desigur, cu
neputinţă judecătorului-orn, dar cu putinţă jLdecătorului-zeu – şi, de fapt,
judecătorul aşa şi pronunţă dictul său; o hotărâre judecătorească este
considerată de drcaptă sau nedreaptă în mod definitiv şi irevocabi chiar în faţa
istoriei şi, nu fără dreptate, apărătorii înşişi acord acest atribut judecătorului;
împrejurarea că legea prevede căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti nu
schimbă nimie caracterul sacru al muneii judecătorului şi al condiţiei
ireversibilitate pe care o hatărâre judecătorească o are.
Cum e putinţă – în acest caz – ca totuşi cineva să cârti împotriva unui
verdict judiciar? Şi cine ar putea-o face
În orice sistem social şi pe oricare din pământului – singurul care o poate
face este avocatul. _ singur el, poate veni la cel mai înalt magistrat al ţării, la
z^-9 mai teribil acuzator din câţi exis;'ă, el singur poate zice =3. Sobor întreg de
judecători albiţi în hotărâri şi în legi: greşeşti; contest; mă pfâng; sunteţi
nernilos; încălcaţi legea_
Emineseu are accente teribile când vorbeşte de munca judecătorilor, deşi
el se referă – ca unul care nu avea o pregătire juridică adecvată, ia partea
mesehină a muncii lor: „(Judecătorii)… Care există totuşi doar pentru a asculta
minciuni, ca, între două minciuni cu o a treia, a martorului, s-o menţină pe cea
de la început…”1, însă a limita rolul judecătorilor doar la acela de a asculta
„minciuni” este a ignora cu desăvârşire rolul unor mari judecători pe care ţara
noastră i-a avut şi care au fonnat cu partea lor de judecată ceea ce este as ăzi
cultura română, ca un Teodor Mândrea, descendent din Nicolae Bălcescu – cel
ce a urmat convoiul funerar a1 lui Eminescu, printre puţinii care l-au urmat, şi
care, într-un moment critic al vieţii lui Titu Maiorescu, în tinereţea acestuia, l-a
achitat, împreună cu alţi judecători, de orice penalitate pe marele om politic
român – şi, mai aproape de vrernea noastră o judecătoare ca Magda Silianu,
sora poetului Saşa Pană, fină şi în comportamentul său uman, fină şi în
soluţiile pe care le pronunţa; ca Maria Lupan, traumatizată de o dramă
familială, totuşi de bunătate umană în comportarea sa faţă de nefericiţii
justiţiabi [i şi în soluţiile ce le pronunţa; ca Ecaterina Lipovanu, de o dernnitate
de Minervă şi de o înţelepciune asemenea în soluţiile sale chiar în perioada de
presiune asupra magistraţilor din partea ministrului de justiţie care era
Lucreţiu Pătrăşcanu; o Elena Milea; o Ecaterina Să. Nduleseu; Al. Gh. Ionescu
de la Curtea de Apel, pe cât de blajin, pe atât de ferm şi drept: un Dimitrie
Panaiteseu, exemplarul judecător de la Judecătoria de Ocol a sectorului II de
Negru din Capitală – şi alţii.
Şi alţii – dar desigur, şi dintre cei despre care Gib 'vlihăescu scria în
Donna Alba:”…Mai ales când auzeam pe culuare că la cutare magistrat
deocheat (vai, şi de câţi nu mai mergea vorba!) tariful pentru amânare era atâta
pentru un
Manuscripturn 1/1987, Scrisoarea către Theodor Rosent – G. Păntea.
Termen scurt sau lung, după nevoie, era atâta pentru o achitare sau o
condamnare, după poziţia celui interesat era atâta, jubilam, cu nespusă tristeţe
de altrninteri, că nefericitu] acela dinaintea barei, învinuit pe nedrept sau
fremătând de dorul de a-şi vedea drepturile restabilite, nu mi-e frate sau soră,
unchi, văr sau chiar prieten. Individ anonim, sufeream mai uşor nenorocirea
ce-l păştea, şi pe care eu o ştiam dinainte; în cel mai bun caz, ea avea să conste
dintr-o pierdere de timp atât de mare, dintr-un jaf al avocaţilor aşa de crâncen,
că orice idee de dreptate avea să se transforme pentru bietul om într-un fel de
satisfacţie idioată, că şi-a zbuciumat zdravăn adversarul, deşi ef însuşi n-a avut
o soartă mai bună…”
Avocatul va avea de luptat – şi cu magistratul; cetăţeanul contemporan
notră este înclinat spre imaginea unei colaborări între cei doi mai degrabă decât
a unor adversari fără iertare şi gata în unele mornente să se sfâşie între ei; dar i
se pare „a nu intra pe mâna avocatului”, deopotrivă, o perforrnanţă. Dorind să-
şi rezolve totul spontan şi incasabil, definitiv şi irevocabil. Ieftin şi bine,
locuitorul de azi al fostei Dacii osândeşte cu sârg, ori de câte ori i se iveşte
ocazia, pe avocatul său, care într-un proces anume n-a rezolvat nimic, dar a
făcut de aşa fet încât nimic din ceea ce clientul său avea să 11.11 fie compromi.
~ cum s-a spus în vechime despre cel ce, temporizând, păstra intact ceea ce
pornise; şi nu numai locuitorul fostei Dacii: într-un articol dintr-un ziar din
Baltimore, în timpul procesuhi maimuţelor, un jurnalist nu veurea în apărarea,
istoriceşic strălucită, care s-a făcut, decât chichiţe şi şmecherii, bându-se dacă
era de preferat „un avocat tânăr cu şiretlicuri, sau unul bătrân cu şiretlicuri
noi.”
Poate că această impresie este îndreptăţită până la Lran punct omului
mediti, pentru că din procese nu se vede partea exterioară, şi omul de rând
priveşte la faţadă. „Ceraziă de vorbe” – spunea Sf. Apostol Pavel în Scrisorile
sale deame astfel de preocupări, însă procesele, de la cele istorice. Cum
Procesul Vrăjitoarelor din Salem, ori al Maimuţelor: cazul Mata-Hari; ori
al Ducelui d'Enghien – până la plângerea împotriva unei amenzi ad? Inistrative
sunt, în afara aspectului lor exterior, momente interioare de tensiune socială
ori individuală, iar cele ce rămân în istorie, mornente în care un anume adevăr
a trebuit să fie – odată cu soluţionarea lor – stabilit; adevărul scapă
eetăţeanului de pe stradă în aceste cazuri de cele mai multe ori şi ei judecă
după expresia exterioară a desfăşurării cazuistice – în timp ce apărătorului
tocmai locul de la centru îi revine în această efervescenţă aflarea adevărului.
Până unde? M-am întrebat adeseori; până unde avocatul este îndreptăţit
să adâncească realităţile sociale pe făgaşul cărora a pătruns pentru a afla
adevărul în cazul dat – şi dacă el poate fi absorbit de orice realitate socială de
această nuanţă, şi consider că orice fel de stare conflictuală, de la cea bancară,
la greva muncitorească, de la momentul stabilirii priorităţii unei descoperiri sau
al unui record până la o ceartă cu privire la vechimea adevărată a planului.
— Îşi poate avea avocatul sau avocaţii, şi nu va fi de mirare ca, atunci
când procesele locative vor dispărea dintre oameni, să constatăm că un avocat
s-a speeializat în legalitatea actului de prelevare de organc în vederea
transplantului uman – ori în normele legale ale stabilirii calităţil acestora… Nu
mi se pare că avocatul aflat în consiliul unei bănci, că avocatul aflat în consiliul
unei greve, un consilier juridic al unei expediţii la Polu! Nord – n-ar fi urmaşul
lui Cicero sau al celor doi avocaţi, tatăl şi fiul, din procesul Ducelui d'Enghien,
cărora Napoleon le-a promis că 1e va tăia limba… Articolul pe care îl alătur
acestei pagini, prin lipsa de înţelegere a fenomenului social care generează
necesitatea de apărare şi de consilii juridice, pledează tocmai pentru soluţia
contrară acelei pe care ar Braţul legii nu este nici mai scurt – nici mai lung,
după cum ar fi dacă sunt sau nu avocaţi la mijloc, dar, cu siguranţ. Ă că”ar f
foarte scurt dacă nu ar fi nici un fel de apărător într-o împrejurare conflictuală
în eare, prin lege, prezenţa avocatului este obligatorie.
Adevăr; neadevăr; adevăr cazuistic; verdict supus istoriceşte timpului şi
spaţiului în care este pronunţat… Dar falsul? Aş putea fi întrebat de
justiţiabilul de rând care – în nouă cazuri din zece – identifică, suprapune
falsului minciuna… Am fost ehemat şi întrebat – îmi spune odată un ciient
când ajunge la biroul meu, speriat şi cu sufletul la gură.
— Dacă mă înscriu în fals; ce este aceasta?
Dincolo de problema adevărului unic şi dincolo de tratarea lui cazuistică
sub forma unui verdict – se ivesc în procese momente în care, înainte de orice
soluţie, se aruncă o sondă în adâncul fierbinte al stratului în care se bănuieşte
că fierbe adevărul, şi se scot la suprafaţă mici probe de ceea ce ar putea fi,
până la soluţia finală, adevărul în acel caz; au fost de faţă cei trei martori pe
baza mărturiilor cărora inculpatul a fost condamnat la prima instanţă? Este –
pe contractul care face obiectul litigiului dintre noi – cu adevărat depusă
sernnătura mea, sau e vorba de o contrafacere a ei?
Contestarea acestei veridicităţi aparente – este operaţiunea judiciară a
înscrierii în fals; deof trivă, cum observaţi, este şi o încercare de a stabili că
adevărul, găsit la un moment dat, nu este cel adevărat; însă niciunul la mie din
semenii mei nu au nici cea mai mică idee esupra însemnătăţii judiciare a
înscrierii în fals, şi mulţi îşi imaginează că e un fel de nerecunoaştere a unei
stări de fapt – treabă fără durere şi fără suspin, pe când înscrierea în fals este,
prin excelenţă, o chestiune din cele mai delicate – mai cu searnă prin
consecinţele sale.
Imaginează-ţi, iubite cetitor, că te-ai plimbat printr-o pădure şi ai rupt,
dintr-un trunchi căzut la pământ şi uscat, două crengi, pe care te-ai gândit să
le foloseşti ca pază împotriva câinilor ciobăneşti când vei trece chiar acum pe
lângă stână, ori ca bastoane pentru urcuş – când, ca din pământ, apare un
pădurar, care, niciuna nici două, Iţi dresează un proces verbal de furt de lemne
din pădurea statului şi, în ciuda protestelor tale, te duce la cel mai apropiat
post de ordine.
Cum, de acum încolo treaba se îngroaşă, te rog să fii atent la ceea ce
urmează: procesul verbal dresat de pădurar face dovada probantă. Împotriva ta
şi nu poate fi conrestat sau combătut cu martori, cu alţi drumeţl, eventual,
care au văzut, în pădure cum au stat lucrurile… Ca să combaţi acest proces
verbal va trebui să treci prin ceea ce se numeşte o înscriere în fals, adică o
contestare judiciară a realităţii pe planul ei ontologic, ca să spunem aşa, adică
o negare a existentei unei realităţi – susţinută de procesul verbal – şi o
încercare de a reinterpreta realitatea în sensul că, chiar dacă faptele brute s-au
petrecut inrocmai, n-a fost furt, ai luat două bastoane pentru apărarea
împotriva unor câini ciobăneşti, dintr-un pom useat şi căzut la pământ, etc.,
reinterpretare care duce la un alt contur al faptelor, că adică, subiectiv vorbind,
pădurarul a întocmit un act – apărat de lege ca solemn – ireal, tendenţios şi aşa
mal departe.
Încep cereetările şi puterea solemnă a procesului verbal este suspendată
pe parcursul acestora în mod automat – şi dacă ai reuşit să faci probe în sensul
celor susţinute de tine, procesul verbal se anulează, şi pădurarul o păţeşte rău
eâteodată, deşi nu întotdeauna – dar ceea ce trebuie reţinut este că tu ai scăpat
în orice caz de acuzaţia de a fî furat lemne din pădurea statului; iar dacă n-al
reuşit să faci probele de care Iţi vorbesc, vei face probabil tnchisoare pentru
furt de lernne din avutul statului şi – aici e aici – un de şase luni închisoare
pentru înscrierea în fals, adică pentru a fi acuzat pe pădurar de întocmirea unei
relatări false a
Aceasta este, oameni buni, Înserierea în fals, care, ignorată juridic, te
aruncă în groapa cu lei şi te aduce la uşa închisorii când nici nu te gândeşti
Am văzut, în practica profesiei mele, o grămadă de gogomani, care se
repeziseră 1a înscrierea în fals, pe care apoi n-o putuseră dovedi, şi cei care
veneau la mine să-i scap de cele şase luni de zile de închisoare, căzute ca
rnana, din cer, pe capul lor, nu le venea să creadă când le obiectam, din primul
rnornent, că nu este nirnic de făcut, şi în câteva cazuri am asistat la scene
legate de această procedură şi de urmările ei, care merită povestite.
Judecătorul român procedează, fără discuţie, legal deşi incomplet – când
e vorba de o înscriere în fals. Eşti acuzat, îi zice judecătorul, justiţiabilului, de
furt de lemne din pădurea statului… N-am furat, se repede justiţiabilul, am
luat două bucăţi, etc… Da?
— Se îndoieşte în mod vizibil judecătorul. Uite ce spune pădurartil în
procesul verbal! Nu e adevărat, domnule preşedinte, i se răspunde… Dacă nu e
adevărat, replică judecătorul, înscrie-te în fals împotriva procesului verbal – şi
inculpatul, pe loc: mă înscriu, domnule preşedinte! Şi urmează procedura
înscrierii în fals, adică un prim proces verbal dresat de instantă în acest sens,
semnarea actului de către părţile de faţă, suspendarea cauzei şi trimiterea
dosarului la procuratură pentru cercetări; justiţiabilul pleacă vesel nevoie mare
de la judecător şi va fi chemat mai târziu, atât de târziu încât uneori şi uită de
întreaga tevatură, la procuratură, unde îl aşteaptă deziluzia de a nu putea face
probele împotriva procesului verbal al pădurarului, iar ceea ce urmează v-am
spus mai sus.
Victime ale propriei lor ignoranţe şi uşurinţe, aşa mi s-au părut
justiţiabilii dar, deopotrivă – şi a faptului că judecătorul a abdicat uneori de la
rolul său activ, în sensul de nu fi explicat amănunţit victimei prezumtive despre
ce esie vorba, după cum nu e mai puţin adevărat că am văzut victirr care – deşi
îndelung lămurite – au insistat, într-un fel de prostie şi trufie, de a se înscrie
totuşi în fals; am văzut – în fati unei judecătoare tinere, care, se vede, nu
cunoştea că persoană toată în cel mai mare grad poate să aibă înfăţişare.2
uneia normale, cum un individ, care ştia decât cum trebuie 5. Se ţină foarte
drept şi să nu vorbeaseă în plus, dar care era ir stare înaintată de ebrietate, s-a
Înscris în fals! Şi frumos a fast că, de data aceasta, judecătoarea,
donştiincioasă, l-a lămurit pe individ în amănunţime în ce constă înscrierea în
fals, care pericolele – şi altele, care, fireşte, se loveau ca nuca în pere.2.
 De conştiinţa individului ce asculta magistratului!
Procesul s-a suspendat după ce alcoolicul s-a înscris în fals – şi Tnai
amintesc aerul victorios cu care individul a ieşit din saia de şedinţa – probabil
îşi imagina că a scăpat de toate greutăţile acuzării, când, de fapt, ele abia
începeau!
De aceea, uşor cu înscrierea în fals, atenţie, cum se spune, cu pianul pe
scări.
Problema aceasta – a înscrierii în fais în faţa instanţelor de judecată – e
Iegată, cum ati observat, desigur, de solemnitatea unor acte şi de înţelegerea
acestei solemnităţi, şi de întrebarea care s-ar putea imediat pune, dacă, în
vremea noastră, actele solemne mai pot sta în picioare de jure, de lege; sau
dacă nu e mai bine ca cle să fie abohte şi, prin consecinţă, cetăţeanul să poată
face contra-dovada împotriva oricărui act de această natură.
Observăm, mai întâi, că numărul actelor solemne în vremea noastră nu e
cu nimic mai mic decât cel din dreptul roman.
— Semn că ele sunt toluşi necesare, uneori imperios necesare pentru
stabilitatea şi durata unor forme sociale de înţelegere între oameni, de
sancţionarea unor infracţiuni apoi, ca de exemplu din prima categorie
testamentul, vânzarea, donaţia, iar din a doua prinderea unui infractor în
flagrant delict; partea proastă stă însă în faptul că acele constatări solemne nu
sunt câteodată în bune raporturi cu adevărul, fiind, de fapt, minciuni ticluite şi
depuse sub solemnitatea actului, ca de pildă, afirmaţia dintr-un proces verbat
că justiţiabilui a fost de acord a i se efectua o percheziţie, sau că el a predat de
bună voie cutare şi cutare valori organului de anchetă, ori într-un act de
vânzare că n-a plătit preţul, când, de fapt, redactorul actului solemn al vânzării
nu a văzut nici o scenă de asemenea fel în faţa sa.
— Şi aşa rnai departe.
Mai intră şi factorul subiectivitate în discuţie (un pom poate părea uscat
unui om, în timp ce altuia i s-a putea părea totuşi viabil), apoi ostilitatea
clasică între organul de ordine – înclinat să vadă în fiecare individ un infractor
prezumtiv, şi cetăţeanul înclinat să suspecteze în tot momentul organul de
ordine de abuz şi depăşire-de legalitate; şi iată cum ne aflăm în faţa unei
chestiuni din cele mai gingaşe din domeniile de aplicaţie ale legii, încât, până Ia
urmă ne putem întreba: ce-i de făcut?
Răspunsul la această întrebare – cu acte solemne sau fără acte solemne,
cu putinţa. De a contraproba orice stare solemnă sau cu credibilitatea integrală
şi fără putinţa de combatere a actelor solemne – vine din gradul de Iibertate
individuală pe care un cetăţean îl are, adică din natura raporturilor cetăţean-
stat; cu cât statul a acaparat mai rnult drepturile cetăţeanului, cu atât actele
satului sunt mai solemne şi mai multe ca număr sub această specie,
ajungându-se în statele totalitare Ia un fel de paroxism al solemnităţii, aşa
încât ceea ce ar fi o insultă adusă unui funcţionar pubiic, constatată printr-un
proces verbal la faţa Iocului, duce automat la condamnare, un ultraj nu mai
are nevoie de vreo exegeză, frind considerat un fel de act lese-maiestate aI
vremii medievale… Când însă individul are mai multe drepturi, cel ce urmeazĂ
să dreseze un act solemn este mai ternător şi mai grijuliu cu viitorul acestui act
şi cu al său propriu, cunoscând că individul respectiv are putinţa legală de a
acţiona – până la urmă” şi această problernă fiind, cum se vede, tot o chestiune
de aflarea adevărului şi de putinţa mai întinsă sau mai limitată de putea afla
într-o anumită împrejurare în care el nu apare ka prima vedere sau este, cu
bună ştiinţă, voalat.
Astfel ne 'intoareern la probh-mă „ce este aclevărul?” – probIerna
problemelor în justiţie, activitate de adecvarea adevărului la realitatea
cazuistică ce ne este supusă spre rezolvare. Lată dar, că faptul că am rupt două
bucăţi creangă, dintr-un trunchi căzut într-o pădure, ca să ne folosiza de ele
împotriva unor câini ciobăneşti sau să ne ajutărn urcuş ne duce la constantele
eterne ale dreptului, şi chiar ka întrebarea întrebărilor, din justiţie şi din viaţ.
Ă, aşa eurn a întrebat, într-un moment istoric grav, şi Pilat din Pont: Ce este
arlevărul?”
Eram avocat – dispersat, din cauza bombardamentelor, în acea perioadă
în O. Şi zilnic veneau la judecătorie tinere ţărănci ai căror soţi muriseră pe
front, plânse şi amărâte, pentru că fuseseră izgonite din casă de familia soţului,
de socrii sau de fraţii acestuia, şi cărora nu puteam, literalmente, să le dăm
nici un ajutor, pentru că nu aveam o legislaţie adecvată Ia îndemână, până la
aparifia legii de care vorhesc. Aşa a apărut legea 603/1943 privitoare, cum se
numea, la dreptul soţului „supravieţuitor” (termen împrumutat, în mod
inconştient, de la naufragiu, cum era şi cazul soţiilor la care se aplica legea).
Din perioada de dictatură a lui lon Antonescu nu a mai tărtias inci pe teren
legislativ, nici o măsuţă de dt. Ţratk corespunzând nevoilor reale ale societăţii.
— Aceasta fiind soarta istorică a măsurilor luate de un dictator, împotriva
opiniei publice, o legislaţie care cade în desuetudine, se asfixiază lent, ca
rezultat al unei politici artificiale. Cum se vede insă, legea 603/1943 a rămas,
şi este în vigoare şi astăzi, stând ca un moment pilcluitor, care invită la
meditaţie asupra tiraniilor. Ceea ce este însă şi mai interesant la această lege
rămâne termenul nefericit, dar propriu în împrejurările de catastrofă în care
ţara s-a aflat atunci, de „soţie supravieţuitoare”, termen de naufragiu, de seism,
de calamitate naturală, folosit numai într-o situaţie dramatică, pentru că
pentru situaţia normală Codul Civil şi terminologia populară pun la dispoziţie
pe acela, clasic, de văduvă; regimul mareşalului dictator folosea un termen
împotriva sa 1nsuşi! Când se prezentau, după război, la biroul meu, văduve, în
vederea stabilirii drepturilor la vreo moştenire, erau foarte contrariate când mă
auzeau întrebuinţând termenul de „soţie supravieţuitoare” (potrivit, poate,
numai la hinduşi, unde, după moartea soţului, singura urare care i se
adresează văduvei este aceea de a-l urma cât mai curând pe so (!), pentru că
bietele femei aveau, desigur, senzaţia că sunt asimilace persoanelor salvate de
la înec, de la o catastrofă oarecare, în care soţul a pierit, iar soţia s-a salvat! Şi
imperfecţiunea subzistă şi azi, perpetuând numele dictatorului în mod implicit.
Moştenirile văduvelor sunt încărcate de probleme, de obicei. O sotie a
trăit cu soţul o jumătate de secol, şi a agonisi: anumite bunuri la care are
dreptul, dar dacă nu a avut copii_ problema se complică în sensul că suferă
asaltul rudelor din partea soţului defunct, dacă acesta nu a avut grijă să-i lase
un testament. Apoi, în alte cazuri, în care, de data asta, rudele au dreptate, ne
aflăm în faţa unei soţii supravieţuitoare, care a trăit cincisprezece zile cu soţul
care s-a recăsătorit la bătrâneţe înaintată, şi care, dacă i-a lăsat şi testament,
înlătură astfel toate rudele de la moştenire, făcând dintr-o soţie de
cincisprezece zile o femeie care va trăi isneă patruzeci de ani de acum înainte
fără griji! Şi încă nu s-a spus destul despre asemenea cazuri, dar ele sunt
legate de presupuneri – şi muhe Întemeiate – că soţia de cincisprezece zile a
grăbit, prir medicaţia ce a impus-o soţului bătrân, moartea acestuia, sau c-ă l-a
otrăvit, în mod ştiinţific şi sistematic, pur şi
Azi mai am procesul lui P. V., la B. Unde, când mă duc_ întâmpin o suită
de neplăceri, că clientul meu, pe care trimisesem cu câteva zile înainte să-mi ia
copii de pe dos. W_ ştersese cu cerneală, de-a dreptul, în mod inconştient,
pasagiile din rechizitoriu şi din declaraţiile sale, care dezavantajau, fapt ce este
cu totul interzis, ba chiar constim: winfracţiune penală.
— Aşa că abia intru în sala de judecată abia îmi scot paltonul, când văd
că se ridică procurorul, şi cere cuvântul într-o chestiune prealabilă, cerând
arestamr inculpatului, pentru motivele sus arătate, iar instanţa, întotdeauna la
asemenea solicitări, îl trimite pe inculpat boxă, înainte ca eu să-mi pot da bine
seama despre ce esie vorba. Mă găsise complet nepregătit isprava neisprăvimliK
meu client, o figură campestră, care era trimis în judecată aşa pentru grava
faptă de delapidare din averea upez cooperative. Ce să, spun, pe loc, cum să-l
apăr? Pentru după ce el e depus în boxă, şi instanţa trimite, şi aşteaptă_ se
aducă mandatul de arestare redactat potrivit legii, mi euvântul spre a combate
această măsură – deocamdată. Încep, prin a-mi exprima cu tărie nedumerirea
de împrejurarea că cel din boxă trăsese cu un tuş gros peste paragrafele
necorivenabile ale dosarului, ipochimenul 1, reducând la nurnai o treime
lizibilitatea paginilor şi, în timp ce vorbesc, observ privirea ironică a instanţei la
adresa mea, mai ales că nu-mi reuşeşte să-mi ascund perplexitatea acestei
întâmplări, iar în final, preşedintele, o figură nesuferită şi ca om, mă întreabă,
cu miere în glas, dar plin de batjocură în realitate, dacă, în aceste
circumstanţe, mai doresc alte probe?
Cer voie să discut cu clientul meu, Mdreptându-mă cu caietul şi cu
stiloul spre el, dar mai mult decât faptul consumat nu aveam ce afla. Când
instanţa reintră, după pauza ce şi-o luase ca eu să pot vorbi cu arestatul, şi se
dă cuvântul proeurorului, mă aşteaptă o altă surpriză, mult mai neplăcută,
pentru că reprezentantul acuzării, care, amintesc, avea contururile unui
poloboc, dar mai mic ca acelea de ţuică, şi vorbea ţâşnind cuvintele dintr-o
mustaţă atât de bogată încât avea rolul de arnortizor al cuvintelor ce-i ieşeau
din gură. Şi nu puteai decât cu mare greutate să auzi tot ce a emis, se
pomeneşte vorbind în sensul că, zice, „se naşte întrebarea dacă nu cumva
acuzatul a fost învăţat chiar de avocatul său să masacreze astfel textul
dosarului,” ceea ce mă sileşte să mă ridic şi, cerând cuvântul, să răspund cu
toată violenţa acuzării, spunând că tot aşa de valabilă este afirmaţia lui, cât şi
afirmaţia mea că chiar procurorul l-a învăţat pe incuipat să o facăl Mă
stăpânesc cu greu.
— Dar ireparabilul se produsese, în sensul că de unde clientul meu avea
o situaţie propriti-zisă, intrinsecă, grea.
 — A dobândit una cu rnult mai grea în urrna acestor schimburi de
artilerie între acuzare şi apărare. Obţin însă termen, pentru o completare de
acte, şi mă întorc la B., singur, fără client, care rămăsese să fie dus la
închisoare până la termenul viitor, şi pe drum îmi fac reproşuri amare că nu m-
am abţinut, aşa cum învăţasem în ucenicia mea.
Nu era însă singura neplăcere ce urma să o am la judecătoria B. Era
acolo un preşedinte extrem de dur, maliţios şi lipsit cu totul de vreun sentiment
de milă, de omenie, ironic totodată până fa a te batjocori, vorbind printre buzele
subţiri, şi în şoaptă, care mi-a fa'cut cu alt prilej un renghi, pentru care i-am
păstrat o amintire de o viaţă, şi pe care am propagat-o ori de câte ori am avut
ocazia în rândurile colegilor mei, şi iată despre ce era vorba.
Apăram pe un oarecare A. S., denunţat că ar fi delapidat prin spargere,
cooperativa unde era chiar gestionar, era vorba de o cooperativă sătească, şi
dosarul ajunsese, pentru o lipsă de 45.000 lei, la judecătoria din B. Unde era
preşedinte cel din povestea de mai jos. Se putea citi dosar că dimineaţă când s-
a deschis cooperativa, gestionarul a constatat C. Ă rnagazinul fusese spart
peste noapte, infractorul prezumt' pătrunzând prin lucarna din acoperiş, şi că
furase marfă din casă, în suma de mai sus; după care s-a dus glonţ la din
comună să se plângă că a fost prădat, au inceptx cercetările, şi s-a ajuns la
concluzia că spărgătorul magazinului este… Gestionarul, căruia, în urrna unei
revizii financiare, i s-a pus în sarcină suma de mai sus, trimiţându-l şi în jud~
pentru delapidare prin spargerea magazinului. Protestele negările gestionarului
au fost inutile. Când a primit citaţia la judecătoria din B. A venit la mine să-
lapăr.
Era o cauză care merita, şi putea fi apărată. L-am cusut pe gestionar
cum m-am priceput, şi am ajuns la cluzia personală că el nu este autorul lipsei
din magazin_ cum mai avusesem spre apărare asemenea cazuri, eram rzaerca
un arc, să mă desfăşor apărare pe nevinovăţie, faţă faptul că singura probă a
dosarului era prezumţia.
— Cum alt spărgător n-a fost găsit. În dosar se afirrna că gestionan. Ti fi
vrut, în acest mo, să-şi acopere o lipsă ce ar fi avut-c. Care nu era
contabiliceşte stabilită anterior în vreun oarecare, şi eram gata să declar că voi
reuşi să spulber acuzaţii. Era vorba de un inculpat nevinovat, şi eram hc~ să-l
apăr cu toate armele.
Vine ziva procesului, cste chemat la interogator – era în stare de libertate
– iar preşedintele de care vorbesc îşi compune cea mai mieroasă mină cu
putinţă şi îl roagă pe inculpat, vorbindu-i cu „mata”, adică mai familiar decât
obişnuia această vulpe bătrână cu figură de viezure, „să se apropie”, anunţând,
totodată, pe grefier să nu noteze, nu e vorba de un interogatoriu, vrea să stea
de vorbă cu inculpatul, înainte de a-linteroga propriu-zis.
Uite ce este, îi spune preşedintele gestionarului, ţi-am citit atent dosarul,
şi am văzut că nu mai ai vreo faptă penală în cazierul matale, am văzut apoi că
ai cinci copii minori, uite ce, vreau să te ajut, eu ţin foarte mult la un om când
e sincer, şi te rog, deci, pe mata, să-mi spui mie sincer (repeta mereu „sincer” şi
„adevărul”) şi adevărat, dacă mata eşti acel care a spart cooperativa… Ştii, îi
zice, mai înainte ca omul meu să deschidă gura, făcându-i semn să aştepte să
termine el mai întâi, dacă recunoşti, eu te am în vedere, şi s-ar putea să scapi,
dar dacă nu recunoşti (şi aici preşedintele se schimbă deodată, dă cu pumnul
în masă şi devine roşu-congestionat la fată, pâinica albă a obrazului oval i se
inundă deodată de sânge, devenind furios chiar, holbează ochii lui mici la
inculpat, strânge ptunnul cu care frământa dosarul) atunci ai să te căieşti
amarnic! Şi, încheie ei, vrei să scapi, sau nu vrei să scapi? Lar pentru că
inculpatul se uita spre mine, apărătorul său, ca să mă consulte cu privirea ce
să facă, preşedintele intervine cu brutalitate, adăugând: lasă-l pe domnu'
avocat, nu te scapă dânsul, eu te scap, ţine minte… Recunoşti sau nu
recunoşti?
Vreau să intervin, dar preşedintele îmi ace semn că nu-mi dă cuvântul, şi
în acelaşi mod mă invită să iau loc. Voiam să Drotestez la o asemenea formă de
interogatoriu nepermisă, neprevăzută de lege mai bine zis, legea preconizând
un interogatoriu formal la care inculpatul se află în poziţie de a cunoaşte ce
urmează, aveam o presimţire a unei catastrofe. Recunoşti sau nu, intervine
preşedintele. Vrei să scapi, sau nu vrei?
Şi catastrofa se produce: inculpatul, cu ochii în pământ_ după ce ezită
câteva minute, zice: recunosc domnule preşedinte, preşedintele se destinde ca
un vânător care a doborât un urs cu puşca, devine subit vesel, gata de orice
şotie, dietează grefierului să ia act de recunoaşterea incutpatului, şi apoi mi se
adresează mie batjocoritor, cu cuvintele: aveţt cuvântul acum_ domnu' avocat,
mai aveţi ceva de spus?
Mă ridic roşu ca un rac, şi încep prin a-i citi preşedintelui textul de lege
care arată că îi este interzis a face promisiuni unui inculpat, spre a smuige de
la el mărturisiri, spre a-l determina într-un sens sau altul, mărturisirea trebuie
să fte liberă, dar preşedintele îmi flutură, în timp ce vorbesc, ironic, declaraţia
de recunoaştere a inculpatului, şi apoi, sever, ghilotinând discuţia_ îmi pune în
vedere să cer probele, dacă mai am vreuna, iar sunt astfel nevoit să le formulez
abrupt, pentru că unele sum probele cauză unde fapta n-a fost recunoscută, şi
aitele în faţa unei recunoaşteri, atât de stupid obţinută de preşedintele-viezure,
care, cu acelaşi zâmbet, acum, din nou, cu care indusese în eroare pe inculpat
la interogator, după ce mă în formularea probelor, inclusiv cererea de reaudiere
a rnarterilor anchetaţi în primele cercetări în acest dosar, cerinţă prevăzută şi
de codul de procedură penală ca obligatorie, îmi respinge toate probele, şi îmi
dă cuvântul de fond.
Pledez procesul făcând abstracţie de recunoaşterea intervenită, şi arăt că
lipsa se datorează împrejurării că gestionarui a fost jefuit, că el nu avea nevoie
să se metamorfozeze în spă: – gător al propriei sale case, arăt că el nu avusese
nici o lipsă o revizie financiară imediat anterioară, iar revizia din dosar ruf e
edificatoare sub aspectul explicaţiei lipsei din casă, pentru de fapt nu a fost
vreo lipsă, şi deci că gestionarul nu avea de să se autoprădeze, şi am mai spus
multe, pe care azi nu mi ie mai aduc aminte. După ce am terminat, instanţa a
rămas în – nunţare şi, semn rău, a atras atenţia clientului rueu să nu se
depărteze, iar gardianul din instanţă să fie prezent acolo, ceea ezlinsemna că
inculpatul va fi arestat odată cu pronunţarea cau7p f şi trimis la închisoare cu
ajutorul gardianului. În adevăr, după o deliberare de nici douăzeci de minute,
instanţa reintră şi pronunţă condamnarea clientului meu la opt ani închisoare
pentru delapidare prin autospargere a magazinului unde era gestionar,
dispunând şi arestarea lui, trimiţându-l la închisoare pe loc. N-am mai avut
vreme materială să schimb cu el o vorbă, pentru că imediat a venit şi duba
pentru arestaţi (anunţată, probabil, de preşedinte. În timp ce „delibera” în
camera de consiliu) şi l-a hiat, dar soţia lui, care era prezentă, nemuiţumită
desigur, îmi declara că nu mai are nici o posibilitate, şi nu mai înţelege să facă
recurs şi poate acesta era aclevărul.
Aveam convingerea că a fost condamnat un nevinovat – ceea ce i-am
explicat şi soţiei inculpatului –, dar aceasta era situaţia. Omul a făcut cinci ani
închisoare, şi a fost eliberat, beneficiind de o reduccre a pedepsei prin munca în
Deltă, întorcându-se la munca lui de agricultor, pe care o avea înainte de a fi
gestionar.
Au mai trecut trei ani după eliberarea lui A. S., şi îmi ziceam că aceasta i-
a fost soarta, când, într-o seară, aproape de unsprezece noaptea, abia mă
culcasem, începe să sune prelung soneria apartamentului meu, şi când mă
precipit să deschid, văd că era A. S. Al meu, năpăstuitul de acum opt ani de
către preşedintele de la judecătoria din B., care mă roagă, speriat, să-l iert că
vine aşa, dar azi, pe la şapte seara, a primit o citaţie, e chemat la tribunalul din
Galaţi, ce-o mai fi, zice, pe citaţie scrie iar „inculpat – pentru delapidare”, şi
omul începe să plângă şi să-şi biesteme soarta, că el e nevinovat, şi nevinovat a
fost, mă judecă iar, zice, şi mă condamnă din nou, domnu' avocat, am mai
văzut eu în puşcărie cazuri de astea, erau unii de câte două-trei ori condamnaţi
pentru aceeaşi faptă (dar, îmi dau seama, el greşea, era vorba de-alte aspecte
penale, care nu fuseseră descoperite cu ocazia primei judecări, pentru
majorarea pedepsei, sau de recursul procuraturii, sau era vorba de concurs de
infracţiuni), că, adaugă, ziceau că nu mai scapă niciodată, iar la unul, îmi
spune printre lacrimi, i-a dat mai întâi optani, ca şi rnie, iar a doua oară i-a dat
17 ani… II ascult şi, în timp ce ei monologhează mai departe, întorc citaţia pe o
parte şi pe alta, nedumerit, pentru că citaţia era de la un alt tribunal care nu
avea în competenţa sa, nici vorbă, judecătoria B., una era la un cap al ţării, alta
la altul, apoi nu era vorha de instanţe de acelaşi rang, ci de una superioară. Ai
fost vreodată la Galaţi, îl întreb pe A. S., ai avut vreo treabă, cu serviciul, sau
altfel, pe acolo, ai avut vreun necaz cu cineva pe acolo? N-am fost niciodată,
zice, păcatele mele, n-am fost decât până la Braşov, unde am făcut armata…
Ii sfătuiesc să se urce imediat în tren şi să se ducă Ia Galaţi – procesul
avea termen peste două zile – şi să vadă despre ce este vorba, şi ce este de
făcut, dacă vrea îi dau şi adresa unui coleg de facultate, avocat la Galaţi acum,
e profesionist bun Ştefanache Lupu, şi mi se pare, îi spun, că e chiar consilier
în Colegiul avocaţilor din Galaţi; dar zice că se duce, i-e frică eă-l arestează iăr,
rămân copiii muritori foame, că abia am putut să-i dau de rostul casei după
atâţia a_n_ de puşcărie, el nu se duce, îmi plăteşte să mă duc eu, şi c: _ toate
că îi spun că nu pot, am procese la Bucureşti, nu e ch:7 să scap de el, nu vrea
să mai plece din birou, acasă, zice ni.: nu mă mai duc… Şi încep, la ora aceasta
din noapte, să telefoane la colaboratorul meu, să-rni amâne procesele mâine, şi
alte telefoane clienţilor de a doua şi de a treia zi. Cu cei cu care aveam întâlnire
1n zilele ce urmau, şi Ia ora dimineaţa, eram, cu A. S., în trenul de Galaţi.
Ce se -l ntâmplase?
Când cer dosarul în arhiva Tribunalului Judeţean Galaţ_ mi se aduce un
dosar masiv, de sute de pagini, şi văd că vorba de o acţiune de revizuire penală,
introdusă de procuratura Galaţi împotriva mai multor hotărâri penale,
pronunţate diferite părţi ale ţării, între care şi împotriva acelei hotăr-Lprin care
clientul meu fusese condamnat la opt ani pentru pidare prin autospargere, de
judecătoria din B., pentru că văratul făptaş al spargerii de la cooperativa din V.,
unde fus.
— Tse gestionar, ca şi la alte1e din părţi, fusese prins, în cele din urrnă,
la Galaţi, şi acolo mărturisise cele patruzee1 de spargeri pe care le comisese,
între care şi de la magazinul sătesc – cooperativa din V. Astfel, toţi gestionarii,
dintre care unii fuseseră achitaţi spre onoarea instanţelor ce îi judecaseră,
primiseră citaţii, ca părţi în procesul de revizuire, dar în ce priveşte citaţia
primită de A. S., biroul de citaţii omisese să adauge în scris pe citaţie şi
calitatea de intimat în revizuire; aşa că a doua zi la proces era o masă de
oameni speriaţi, între care cel mai speriat era, desigur, A. S., singurul care
executase puşcărie din această cauză.
Pe scurt, s-a judecat revizuirea, şi a trebuit să stau hâcă două zile la
Galaţi pentru a intra şi în posesia minutei de admitere a revizuirii şi a anulării
condamnării lui A. S…
Este clar acum că omul făcuse închisoarea nevinovat.
După ce se redactează hotărârea – şi pe cale poştală o obţin, chem pe A.
S. La mine, şi îl sratuiesc să-şi ceară drepturile la daune (salariul pe cinci ani,
ce zic, pe opt ani, reintegrarea în serviciul de gestionar şi cheltuielile ce i-au
fost căşunate prin nedreapta hotărâre, la Ministerul de Justiţie, indicând şi –
ca autor a1 daunei – pe preşedintele abuziv, însă A. S. Este atât de infrieoşat de
această perspectivă încât nici gând să întreprindă ceva în această direcţi” Dar,
pentru că voiam să am o satisfacţie profesională, pun mâna pe hotărâre şi mă
duc, cerând acum audientă pentru că fostul preşedinte fusese între timp
promovat într-un post superior, unde nu era accesibil decât prin solicitarea
scrisă prealabilă şi, fără altă vorbă, îi dau hotărârea de revizuire să o citească,
reamintindu-i, după fectură, împrejurările în care a trimis la închisoare un om
cu totul cent, smulgându-i o recunoaştere care nu corespundea realităţii şi, pe
cât îmi era permis, îi reproşez totuşi că e vorba de o cauză care îl priveşte şi îi
comunic, mistificând eu bună ştiinţă, că A. S. A venit la mine cu dorinţa ca să-i
formu) ez memoriul la Ministerul de Justiţie, pentru a-l reelama, pe de o parte,
şi pentru a-şi cere despăgubirile, pe de alta, despăgubiri care, fără doar şi
poate, potrivit Iegii, vor trebui suportate, în final, de dumnealui, ca inioutaţil.
Îl văd cum citeşte din nou hotărârea, dar are aerul unuia care a fost
sculat din somn, cu o soiicitare oarecare, şi aceasta ar singurul lucru care '11
deranjea, mai citeşte, mai întoarce foaia aşa şi aşa, mai cască plictisit, dar nu,
nici cută de remuşcare nu se iveşte, curn aş fi aşteptat, pe faţa lui, şi după
îndelungi momente în care se odihnea, de fapt îşi pregătea o contralovitură,
ridică figura lui de lună plină, strălucitoare, şi îmi spune: „Ei, şi?”.
 Încep, stupefiat, desigur, de răspunsut lui, expiie, că situaţia lui e în joc,
dar ornul era tare şi pace şi, după ce mă ascultă din nou, privind Ia mine cu o
nedisimulată curiozitate, care parcă întreba, mut, „ei şi, ce crezi dumneatale că
o să mi se întâmple ceva rnie?” – îmi restituie hotărârea, şi fără să se ridice în
picioare, sau să-mi întindă mâna cumva, mă concediază cu cuvintele: „Asta e.
Şi trebuie să mai ştii” (şi aici desfăşoară un râs actoricesc, larg, scoţându-şi în
evidenţă dinţii îmbrăcaţi irr aur) „că nu e nici primui, nici ultirnul, domnule
avocat… La revedere!”
II salut, mă retrag, descumpănit cu totul, şi ajung în stradă. Unde abia
îmi revin. A. S. N-a mers mai departe; iar Împilătorul magistrat a rămas în
grad, rnai departe. Numai în istorioarele morale biruie, Tritotdeauna, cel drept.
Joi, 19 itdie 1956
Procese
Tribunalul Ploieşti 9031/1956 O. D.
Tribunalul Capitalei Colegiul 2 Penal 1915/1955 L. B.
Tribunalul Regional Colegiul 3 Cirţil 5466/1955 I. Z.
Tribunalul Capitalei Colegiul 2 Penal 133/1956 D. T.
Tribunalul raionului Stalin 15319/1955 V. M.
Tribunalul raionului Gh. 3296/1956 P. C.
Gheorghiu-Dej
Tribunalul Militar de Mare Unitate 413/1956. I. Z.
Tribunalul raionului Lenin 6080/1956 D. N.
Tribunalul raionului Lenin 6109/1956 C. F.
Tribunalul raionului 23 August 4262/1956 C. D.
Tribunalul raionului 23 August 4316/1956 I. P.
Tribunalul raionului 23 August 5241/1956 T. M.
Tribunalul raionului Lenin 2523/1956 P. P.
După cât îmi dau seama, ziva de joi, 19 iulie 1956, m-a făcut să mă
frământ destul, şi pesemne în ajunul ei am stat, ca Ia un priveghi, îngrijorat,
pentru că pe rol au fost 13 procese, pe care le-am grupat, din vreine, pe
instanţe (motiv pentru care am şi acceptat atâtea procese într-o singură zi): trei
sunt la Tribunalul raionului 23 August, trei la Tribunalul raionului Lenin, trei
la Tribunalul Capitalei, şi unul la Judeţean, şi apoi câte unul la Tribunalul
Raionului Gheorghe Gheorghiu-Dej şi la Tribunalul Raionului Stalin, pentru că
dacă nu aş fi procedat aşa nu le-aş fi putut ajunge.
— Însă, în ultimul moment, acest itinerar, atât de riguros gândit încă
uinainte, mi-a fost dat peste cap de un proces la Tribunalul Militar, pe care a
trebuit să-l angajez, şi mai grav, un alt proces, de fapt cu un lot mare de
arestaţi, la Tribunalul Oraşului Ploieşti.
Tactica, ce urrna în acest caz să o desfăşor, era aidoma uncia
desfăşurată de un general: trei din obiective, care se aflau situate în clădiri
apropiate sau în aceeaşi clădire, adică Tribunalul raionului 23 August,
Tribunalul raionului Lenin şi Tribunalul Capitalei, plus Tribunalul Judeţean,
trebuiau „luate cu asalt” în primele ore ale dimineţii; apoi, fuga în Piaţa Amzei,
unde, în localul Primăriei, se afla Tribunalul raionului Stalin, deasupra fostului
Teatru Studio, şi de acolo la Tribunalul raionului Gheorghe Gheorghiu-Dej,
care se afla, ca şi acum, dar cu altă denumire, la capătul străzii Ştirbei Vodă,
Iângă Baza Hipică de la intersecţia acestei străzi cu Calea Plevnei, acestc două
obiective urmând a fi „lichidate” în cel mult o oră; iar de acolo, ca un
infanterist, pentru că nu aveam la îndemână pe artera ce urma nici un mijloc
de transport în comun, pe Calea Plevnei până la cazannă, unde se afla
Tribunalul Militar şi, dacă aveam norocul să termin şi acolo într-o oră (dar mă
temeam cumplit că nu va fi aşa), în ceasul următor, via Gara de Nord, care era
peste drum, voi fi la Ploieşti, unde dacă ajungeam în jurul orei 13 însemna că
totul a mers confe= schemei, având acolo un mare lot de arestaţi, şi acest dosar
dura, o ştiam din şedinţele precedente, întotdeauna până la miezul nopiii.
Aveam deci, dreptul să afirm că planul meu satisfă'cea o operaţie de stat major,
ca o tactică de învăluire, formulată de un Clausewitz al avocaţilor.
Sigur, luam în considerare factori care, ca şi pe câmpul de luptă, mi-ar fi
putut da întregul plan de luptă peste cap: lăsarea spre judecare mai târziu, din
iniţiativa completului de judecată, a unui dosar; o suspendare pentru raţiuni
necunoscute muritorilor, a unei şedinţe de judecată, pentru o oră cel puţin; o
întârziere a arestaţilor – pentru că în nu mai puţin de trei dosare din Bucureşti
cei pe care urmam să-i apăr erau în stare de arest – dar mă bizuiam totuşi pe
faptul că aveam o marjă largă să ajung la Ploieşti, unde, oricum, procesul dura
până târziu… De aceea, m-am interesat din vreme şi la autogară cu privire la
cursele spre Ploieşti, pentru că majoritatea trenurilor plecau într-acolo până la
orele 15, după aceca nemaifiind vreunul decât noaptea în această direcţie.
— Şi la autogară am aflat că sunt curse spre Ploieşti, din oră în oră, iar
autogara era şi ea în raza Gării de Nord, nu prea aproape, dar nu disperat de
departe. Dacă – şi aveam speranţa să fie aşa –, teşeam cu bine din acest hăţiş
al zilei de 19 iulie 1956, mă puteam declara mulţumit, dar cât va dura până
când programul întregii zile se va termina, rămânea de văzut, aşa că i-am
comunicat soţiel mele cât orele de consultaţie de azi se anulea7ă, procedând,
cum vedeţi, ca la mersul trenurilor. N-am pus la socoteală o eventuală ploaie de
vară, care ar fi putut să mă împiedice serios şi, bineînţeles, să mă mureze, să-
mi temporizeze programul alertei, nici căldura zilei toride de iulie, cum se
anunţa. Care ar fi avut acelaşi efect ca şi ploaia, nici masa de prânz pe care am
considerat-o, cum zic juriştii despre evenimente care sunt considerate a nu se fi
plat, neavenită, (speram totuşi să iau cevaIn gură în vreo pauză cât de scurtă a
procesului de la Ploieşti, când m-aş fi repezit să îmbuc ceva de la cel mai
apropiat bufet, dacă va exista vreunul apropiat de clădirea de la Sănătatea,
unde se afla instalat tribunalul prahovean), dar cum a fost natura de darnică
sau de ostilă cu mine în acea zi nu mi-am însemnat şi nu mai ştiu şi, în lipsă
de date contrarii, trag concluzia că a fost o zi favorabilă desfăşurării
programului.
Totuşi, pe agenda acelei zile, văd notate câte ceva, şi anume, mai întâi,
sintagma „moartea unui preşedinte”, într-un colţ al agendei, sus, iar în alt colţ,
jos, cuvântul „donaţie”, şi mai încolo cuvântul „polisemie”. Ce vor fi însemnat
ele? În cele din urmă mi-am amintit numai împrejurările cu privire la prima
notă.
 Într-unul din dosarele ce le aveam în sarcină în Bucureşti, am avut
surpriza în această zi, când m-am dus să-l apăr pe inculpatul arestat, să fiu
anunţat prin intermediul instanţei de judecată că clientul meu, după cum
spune un gardian venit de la subsol unde se aflau arestaţii, este boinav foarte
serios şi că va fi adus pe targă, spre judecare, în sala de şedinţă. Evident, cum
am mai avut alte dosare cu inculpaţi afiaţi în aceeaşi situaţie, din practică mi-
am dat seama că dosarul urmează să se amâne pentru acest motiv.
Am aşteptat aşadar, şi când inculpatul fost adus, am constatat că el se
afla într-o stare foarte gravă, era aproape inconştient, abia reuşea să deschidă
ochii şi să scoată o vorbă mormăind ceva pe care abia reuşeam înţeleg. Era livid
la faţă şi avea aspectul unui agonic, iar familia lui, care se afla în sala de
judecată, văzându-l în halul acesta, a început să murmure, plângându-se că
inculpatul a fost adus în sala de judecată în asemenea stare; însă, preşedintele
care prezida completul de judecată din acea zi era o figură de o duritate rar
întâlnită chiar în rândurile judecătorilor deformaţi profesional, de la instanţele
penale. Semăna fiziceşte cu un şerif din filmele western, prestant dar încrezut,
violcnt, cinic şi fanfaron, şi avea reputaţia că era un mare amator de coniac şi
femei, şi cum, în perioada la care mă refer, soţia lui se afia în străinătate în
misiune, preşedintele îşi intensificase, după cum spuneau cei bine informaţi,
itinerarele arnoroase şi mărimea dozei de coniac, pe care le urma seară de
seară. Când familia începe să protesteze împotriva aducerii inculpatului în
această stare. Preşedintele are o ieşire violentă la adresa acesteia.
Mă scol, cu tot calmul pe care mi-l impun, cu destulă greutate faţă de
cruzimea scenei, şi demonstrez, după ce cer cuvântul, că atâta vreme cât eu, ca
apărător, nu pot vorbi cu inculpatul din cauza stării în care se afla acesta,
raţiunea de a-l apăra îşi pierdc sensul ei constituţional, pentru că a apăra
înseamnă a te face interpretul celui în cauză, a-i explica, la rândul tău, ca
apărător, modul în care Înţelegi a-I susţine şi asupra apărăiri ce i-o vei face, în
general a-i obţine acordul asupra apărării ce i-o vei face – situaţii imposibile în
starea în care inculpatul se află; incu1patul fiind atât de boinav, o înţelegere cu
dânsul este incertă, neputâ? D practic fi asigurată_ în acest context, apărarea,
un drept fundamental al oricărui inculpat. Astfel, am continuat, cel mai bun
lucru este ca procesul să fie amânat la un termen viitor, când inculpatul se va
întrema, şi va fi în măsură să facă prezenţă verticală – nu pe targă – la procesul
său.
Preşedintele mă ascula, dar după felul cum dilata pupilele şi după felul
cum se răsuceşte pe scaunul prezidenţial, Îmi dau seama cu anticipaţie că
inculpatul are asigurat un viitor cat se poate de prost, dacă va mai trăi şi, în
adevăr, preşedintele, imediat ce termin, şi fără să se mai consulte cu judecătorii
asesor. Îmi respinge cererea de amânare a procesului şi îmi recornandI.: să iau
cuvântul în apărare pe fondut problemei. Cum cauza era „in recurs, iar
inculpatul era sub puterea unui mandat de arestare şi eu nu stătusem
niciodată de vorbă cu inculpatul, consider că aceasta ar fi o încălcare a
propriilor mele obligaţii profesionale, şi iau cuvântul în replică, şi nu în fond.
Probabil nu am fost suficient de clar, spun, sau de convingător, şi
spunând aceasta ridic tonul şi emit o indignare vădită dar controlată, şi dezvolt
din nou terna, declarând, în finalui scurtei mele reluări, că nu voi Înţelege
niciodată să-mi încalc într-atâta jurământul depus ca avocat şi să apăr un om,
„o prezenţă absentă”, cum spune filosoful, pe care nu l-am văzut şi care nu mi-
a vorbit vreodată ca să-mi spună ce fel de necaz are, legea îmi impune în acest
gen de împrejurări cel mult concluzii scrise conform dorinţeiinculpatului, dar
nu când acesta este inconştient.
— La acest punct, preşedintele mă întrerupe violent şi îmi cere, tam-
nisam, legitimaţia de avocat, pe care i-o dau, cu toată deferenţa dar cu mirarea
că a fost în stare de un asemenea act de digresiune faţă de preopinent,
preşedintele o ia, îşi notează pe hârtie el ştie ce date pe care le extrage din
carnetul meu de avocat (act de digresiune cu totul inutil, pentru că aveam
delegaţia depusă la dosar şi, deci, dacă preşedintele nu aflase încă numele
meu, să zicem, îl putea afla din conţinutul delegaţiei, afară de faptul că
pledasem în faţa lui până atunci sute de procese), iar când îmi restituie
carnetul mi-I zvârle cu un gest injurios, cu totul lipsit de bun simţ, pentru că
politeţe nu i se poate cere acestui judecător niciodată. Î1 iau, cu calm, pe care
îmi impun să-l păstrez („in timp ce judecătorul te loveşte cu o lovitură ascuţită
de sabic, tu eşti obligat, ca avocat, să-i întorci lovitura cu un crin”, spunea, în
ucenicia mea, maestrul Petre Pandrea) şi declar, în timp ce mă întorc pe banca
apărării, că dacă instanţa socoteşte că prin acest procedeu ar putea să mă
intimideze, greşeşte profund, şi face bineÎnţeles un abuz, legalmente vorbind –
şi îmi amintesc şi faptul că un coleg al său, tot.2ând prezida un complet de
judecată, a „suspendaf.
— Fără nici un temei, un avocat care l-a Înfruntat, devenind obiectul de
ridicol al întregii lumi a justiţiei; dar povestea acelui judecător e aita, şi cel
puţin acela cra cunoscut ca schizofrenic, şi închei declarând că eu rămân la
punctul meu de vedere, şi cer termen.
Preşedintele se înfurie, îmi strigă că în acest caz mă obligă să iau
cuvântul, precizează, printre valuri de strigăte, că procesul se va judeca
oricum.
— Şi îmi face semn tăcut, în cele din urmă, după ce se calmează
întrucâtva, că, adică, nu vezi, fie că îl aperi, fie că nu, e condamnat de ăl de
sus, nu mai are zile, aşa că îi este indiferent ce vei spune în apărarea lui,
acum…, şi cum nu sunt de acord nici cu aceste semne de complicitate cu
preşedintele, îi spun, dar cu voce tare, nu prin semne, că orice soartă ar avea
inculpatul, o sentinţă penală pronunţată împotriva lui, atâta timp cât se află în
faţa justiţiei, ar putea avea repercusiuni asupra memoriei sale, dacă se va
întâmpla să dispară el, sau asupra bunurilor sale şi asupra familiei sale.
— Deci, oricum, trebuie să-i fie făcută o apărare, şi consider că ea devine
cu atât mai mult necesară în cazuri dramatice ca acela de faţă; dar instanţa
înţelege – şi o declară cu voce tare – să mă oblige să spun concluzii, şi încă o
dată, eu cer, totuşi, termen pentru cauza de'boală a inculpatului.
În ceie din urmă formulez apărarea, într-o atmosferă funambulescă, în
timp ce eu vorbeam inculpatul horcăia, gata să-şi dea sufletul, situaţie limită
pe care n-o mai întâlnisem vreodată în profesia mea. Auzeam respiraţia lui
greoaie, şuierăturile agonice ale inculpatului aflat pe targa care era depusă la
picioarele mele, şi eram sigur că nu va mai putea ajunge în viaţă nici până la
închisoare, înapoi, pledam într-o stare sufletească neobişnuită chiar pentru un
apărător hârşit cum eram acum, şi ies din sala de şedinţă răvăşit, aproape nici
nu mai înţeleg ce mă întreabă familia inculpatului. A fost unul din momentele
cele mai sumbre din întreaga mea practică de jumătate de secol. Nu-mi vin în
fire toată ziva, de fapt, şi deocamdată_ ca primă măsură, mă decid să nu-l mai
salut vreodată pe preşedintele abuziv şi inuman, j ignitor şi prost educat. Dar,
ca o maşină pornită, trec la treburile zilei, mai departe.
Cu toate că, practic, am stat toată noaptea la procesul de la Ploieşti, şi
apoi am călătorit spre ziuă cu trenul înapoi Bucureşti, şi abia m-am odihnit
câteva momente, a doua dimineaţă mă duc la grefierul instanţei care judecase
pe nefericitul agonic, şi mă interesez Efe pronunţare, şi, cum intru_ grefierul,
un funcţionar bătrân, şi hârşit ca şi mine, îmi spune. Blazat, că degeaba mă
interesez de pronunţare. A murit” domnule avocat, îmi spune! Îmi închipui, îi
răspund, cu aceeaşi voce harsita, doar l-am văzut şi eu cât era de bolnav, dar
oricum, adaug, trebuie să afiu pronunţarea pentru a o comunica familiei. Insă
grefierul ridică spre mine, văzând că nu îl Înţeleg, faţa lui de bătrân lup de
mare şi, scoţându-şi de data asta chiştocul fumegând pe care îl avea veşnic în
colţul gurii, îmi spune:
Nu m-aţi înţeles, domnu avocat, n-a murit inculpatul. A murit, az-
noapte, domnul preşedinte!
Trebuia să f aflat această uluitoare veste de la colegi, desigur, dar eu mă
preeipitasem, de cum am intrat la Palat, spre instanţa din ajun, şi cum colegii
mci erau prinşi cu procese, nu am aflat.
O etapă foarte grea a fost aceea în care au existat procesele privind
crimele de război, o perioadă foarte ascuţită, care a durat practic până în anul
1963, când s-a pronunţat stingerea urmărilor în aceste procese. Aceste dosare
prezentau caracteristici cu care nici o altă categorie de avocaţi în decursul
istoriei nu se mai întâlnise în operele de apărare, afară de cei de la Ntirnberg, în
1945. Era vorba, mai întâi, de natura probelor în serviciul acuzării, iar în al
doilea rând era vorba de o cvasi-imposibilitate a contraprobei, a dezvinovăţirii
inculpatului.
Probele în acuzare erau, de regulă, documente sau mărturii din zona
frontului sau din aria unde se desfăşuraseră luptele şi care nu puteau fi
repetate, fiind, din aceste motive, practic, irefutabile.
Concret, sunt chemat să-l apăr pe locotenentul de rezervă I. A., trimis în
judecată pentru crima de război comisă prin aceea că a ordonat masacrarea
unei anumite populaţii când a trecut cu unitatea sa printr-o comună din
Basarabia. Se descria seena trecerii regimentului românesc pe la marginea
acestei comune şi cantonarea pcntru o zi a trupelor acolo, şi cum, părându-i-se
unui ofiţer că o parte din populaţia din comună ar fi manifestat ostilitate faţă
de trupa cantonată la marginea comunei, a fost dat ordinul de a fi strânsă
această populaţie în mijlocul comunei şi, după ce a fost pusă să-şi sape gropile.
Fiecare a fost împuşcat, erau între 18-20 de oameni, pe marginea acestor gropi,
de un pluton de ostaşi comandaţi (spune rechizitoriul din care am spicuit şi
până acum datele ce vi le-am enumerat) de un locotenent, iar acel locotenent
era, spunea actul de acuzare, acuzatul care în civilitate era de meserie învăţător
comună din Moldova.
Am să trec peste actele acuzării, care constau în declaraţii date de câţiva
locuitori din satul respectiv, în care se descriau scenele, care aveau semnificaţie
în privinţa existenţei scenelor descrise, dar nu sub aspcctul vinovăţiei
inculpatului, pentru că atunci când era vorba să se indice făptaşul, un singur
locuitor declara că cel care a comandat plutonul era un tânăr, şi că semăna cu
inculpatul. În rest, probe foarte discutabile, şi în orice caz, indirecte şi care nu
se raportau la inculpatul 1. A…
Trec şi peste recunoaşterea inculpatului la interogatoriui luat 1a anchetă,
pentru că socotesc că împrejurările istorice complexe, în care ancheta s-a
desfăşurat în climatul de de după război, nu garantau obiectivitatea şi nici că
recunoaşterea era conformă Cu realitatea, şi vom vedea de ce.
În adevăr, în instanţă, inculpatul revine asupra declaraţier sale de
recunoaştere şi arată că regimentul său nu a trecut prin zona în care se afla
comuna despre care este vorba, mai MI117_ în perioada indicată el se afla
internat în spital, fiind rărit anterior în luptă, şi nu era la regimentul său.
Susţinerile individului erau dirimate, adică ele puteau anuleze cu totul
acuzarea, dar mai înainte de a continua re acest aspect promiţător, trebuie să
vă spun că martorul. Zare declarase la anchetă că inculpatul semăna cu
ofiţerul care a dat ordinul de execuţie, a ezitat în instanţă, unde a fost adus, de
mai identifica pe inculpat cu acel ofiţer, spunând numai că crede că ar i acela”,
pentru că seamănă.
Revenind la contraprobe, am să vă spun că eu am cerst proba în
disculpare cu acte şi anume cu acte de la Marele Major, Secţia Istorie, cu
privire la ruta în zona de luptit regimentului din care a făcut parte inculpatul şi
dacă în drumul regimentului s-a aflat şi comuna respectivă şi totodată actele de
la spitalul de campanie al regimentului, pentru a se vedea în ce perioadă a fost
intemat în spital inculpatul I. A., dacă a fost rănit pe front şi cât a stat în spital.
După mai multe termene, la care procesul se amână, Marele Stat Major a
răspuns că arhiva regimentului X a fost distrusă din cauza Războiului şi că
aceeaşi soartă a avut-o şi evidenta spitalului de campanie aferent.
Faţă de acestea, am cerut să aduc martoră pe sora sanitară care a îngrijit
pe bolnavul I. A. Şi al cărei domiciliu l-am putut afla după multe cercetări din
partea mea. (Am dat şi un anunţ la mica publicitate ca şi cum m-aş fi interesat
de o rudă cu privire la această soră sanitară, şi astfel mi s-a răspuns) –, dar,
inexplicabil şi până acum pentru mine, sau poate explicabil în împrejurările
istorice de atunci, sora sanitară a refuzat, a refuzat, şi iar a refuzat să vină să
depună o declaraţie, şi chiar mandatul de aducere emis de instantă nu a avut
efect asupra ei.
— Nu s-a prezentat – iar instanţa, faţă de repetatele lipsuri aie martorei
în apărare, a declarat decăderea inculpatului din această probă.
Completul de judecată, format cu asesori populari, era prezidat de un
judecător evreu cu simpatii comuniste. Vreau, din capul locului, să se înţeleagă
bine că în timpul războiului am ascuns în casa mea, salvând de la lagăr, o
familie de evrei în momentul când aceştia erau căutaţi în acest scop. Dar în
acest proces, ca şi în altele în care era vorba de cruzim. I împotriva evreilor,
socotesc că acesta era motivul de abţinere pe care judecătorul trebuia să şi-l
aplice sieşi, ca o garanţie de obiectivitate a soluţiei ce urma a se pronunţa, de a
nu participa ca preşcdinte de complet de judecată în procese ce priveau pe
evrei, iar argumentul nu e de la mine, ci e cel prevăzut atât în condica penală,
cât şi în cea civilă, la materia recuzării judecătorilor, care trebuie să se abţină
acolo unde ar fi omeneşte în imposibilitatea de a fi obiectivi.
Prezida deci acest judecător şi, din cauza coloanei sale care se încovoiase
ca un arc vechi, la suprafaţa catedrei juriului îi apărea numai craniul, aşa că
semăna cu la şaptelea pitic din Albă ca Zăpada. La audierea martorului
acuzării, chernat să-I identifice pe inculpat, preşedintele a avut ieşiri care îl
descalificau de la chemarea sa de a judeca fără ură şi fără părtinire. Avea
pinteni inculpatul atunci când l-ai văzut şi când a comandat uciderea? Îl
întreba preşedintele pe martor. Nu ştiu, domnule preşedinte, răspunde
martorul, care era tot evreu, dar era în mai bune relaţii cu conştiinţa sa decât
preşedintele. Cum nu ştii, fii atent unde te afli, avea sau nu avea? Ştiu numai
că era un ofiţer tânăr şi prezentabil, răspunde martorul, mai înalt decât acest
inculpat, poate. Da, ah, da, zice preşedintele, atunci era chipeş, sigur, era înalt
şi pintenat. Dar, din nou, preşedintele, purta pinteni? Eu ştiu? Concede în cele
din urmă martorul, purta domnule preşedinte! Deci era inculpatul, martor. Nu?
El era, domnule preşedinte, răspunde, în cele din urmă martorul uşurat, ca să
ajungă rnai repede afară.
Preşedintele e mulţumit şi victorios că fiind vorba de un regiment de
gardă călare a dovedit că inculpatui purta pinteni. Că s-a cocârjat de atunci
până acum şi nu mai este tot atât de înalt cum I-a văzut martorul atunci, ergo,
că inculpatul este autorul faptei, aşa cum de altfel a motivat şi condamnarea pe
care a pronunţat-o în acest dosar.
Lăsând la o parte semnificaţia „pintenilor” într-un dosar cu acuze atât de
grave, am făcut dovada cu fotografii ak inculpatului din epoca războiului, din
care reieşea că atunci nu era drăguţ şi înalt, ci comun, ca majoritatea
oamenilor. Nu m-am sfiit, în consecinţă, să fac apărarea inculpatukel pe lipsa
de probe în acuzare, deşi de mai multe ori preşedintek m-a întrerupt
chemându-mă la ordine, iar acuzarea a specular la maximum neputinţa mea de
a aduce în proba de dezvinovăţire pe sora sanitară pe care am propus-o ca
martoră şi cwe refuza cu obstinaţie să vină. Dar, oricum, dezbaterea proasului
mi-a lăsat un gust amar.
În aite cauze – şi au fost clestule de acest gen incuipaţii se apărau prin
aceea că au acţionat din ordin.
Problema aceasta a răsturnării probei în procesele criminalilor de război
a fost una din probiemele cele mai grele ce s-au ridicat în caica apărăr-ri 5n
Cpocă_
În adevăr, acuzarea îşi constituia probe, cu declaraţii şi acte, acte şi
probe în genere care îi erau accesibile, iar în toată perioada probelor şi
anchetelor inculpatul nu avea legătură cu avocat şi nici un avocat nu putea
interveni în mecanismul probelor făcute în aceste cauze; şi atunci când
apărarea încerca să răstoarne aceste probe, se izbea de dificultăţi pe care nu ie
putea, de ceie rnai dese ori, surmonta, aşa cum a fost cazul în procesul
ofiţerului de rezervă I. A. Pe care vi l-am relatat mai sus. Dar nu numai atât, în
aceste dosare, şi în cauzele penale de apoi, s-a extins acest principiu, valabii şi
acum în fata instanţelor penale, de răsturnarea a secole de cuceriri în materia
formelor de urmărire, adică acelea că nu acuzarea trebuie să probeze vinovăţia
inculpatului, ci inculpatul trebuie să-şi dovedească nevinovăţia, şi dacă ia
prima vedere este acelaşi lucru din punct de vedere al ordinii în care acestea,
una sau alta, se dovedesc, nu este deloc acelaşi lueru în practică, pentru că
acuzarea îşi strânge probele şi face ancheta în condiţii de inegalitate cu
inculpatul, care este uneori cu totul stânjenit în capacitatea sa de a-şi dovedi
nevinovăţia, sau vinovăţia numai parţială în cursul anchetei penale, fiindcă
aceăta se află ineă de la îneeputul anchetei în arest preventiv de obicei, nu are
posibilităţi materiale – în fine, ancheta în genere timorează într-un fel sau altul
pe cei din familia lui ce ar putea să-I ajute, iar la instanţă, după ce majoritatea
posibilităţilor de contraprobă s-au epuizat prin modui în care s-a efectuat
ancheta pentru inculpat, acum totul aproape depinde de competenţa, mai mare
sau mai mică, de fomiatia, de conştiinţa, de curajul sau de lipsa de curaj a
avocatului pe care familia inculpatuiui l-a angajat dacă a angajat un apărător,
iar dacă nu, depinde de generozitatea avocatului din oficiu de „a da ia pierdere”
din timpul sau din venitul său, pentru a se îngriji de o cauză pentru care nu
numai că are sentimentul, dar şi realitatea, că nu este plătit (iar avocatul
trăieşte din meseria sa, statul nu-i dă nimic decât cadrul constituţional al
practicii profesiei sale.)
Am primit o delegaţie, solicitat de un învăţător din munţii
Maramureşului, dintr-un sat pierdut în codrii vechi, de a apăra pe doi săteni
din acest sat, soţ şi soţie, oameni în vârstă, trimişi în judecată pentru crimă de
război, în stare de arest, pentru că în timpul retragerii trupelor germane,
acestea au venit gospodăria celor doi ţărani în unnărirea unui fugar evreu fugiz
din lagăr şi care se ascunsese într-un stog de fân în ograda inculpaţilor cu
câteva minute mai înainte, şi că aceştia au urmăritorilor unde se afla fugarul,
care, găsit acolo, a fosr. Executat pe loc.
Parcă îi văd pe aceşti ţărani maramureşeni, îmbrăcaţi şi faţa instanţei în
costumele lor tradiţionale (nici azi nu pot îmi explic cum de au rămas îmbracaţi
astfel în pănură. Opinci cu nojiţe, în hainete lor grosolane negre, pentru
arestaţii primeau toţi haine vărgate). Nu ieşiseră niciodată satul lor, la care,
dacă plecai din Capitală, ajungeai, după mi-au spus, întâi cu trenul, apoi
călare, şi apoi cu piciorul pădure cu calul de frâu, cale de o zi… Nu călătorişi=i
niciodată, până când au fost ridicaţi şi duşi la Cluj la ancheti_ şi nici nu
văzuseră până atunci trenul, de care numai ce li se povestise.
M-am frământat zile întregi, cu privire la proba pe trebuia să o cer în
dezvinovăţire, pentru că faptele erau de z deosebită linearitate: când ei
trebăluiau în ogradă, al capăt abia se zărea, fiind povârnită, la strângerea
fânului sub pădure, un om a trecut glonţ pe Iângă ei şi, în loc să f-apie în
pădure, cum îi spuneau ei atunci când am vorbitor împreună faptele aşa cuiik
s-au petrecut, s-a ace-p= cu un stog de fân din cel care era cei mai depărtat. La
clipe a intrat în curte o patrulă germană cu arma în cumpămmw_ a dat buzna
peste ei şi i-a întrebat dacă au văzut un… E gând. Şi ei i-au răspuns că au
văzut şi au arătat, la întrebarea patrulei unde e, spre stogul cu pricina. Ce a
urmat, am spus.
Prezida completuf de judecată judecătorul St., desăvârşit în demnitatea şi
eleganţa magistraturii sale, în competenţa şi soliditatea pregătirii sale, în tactul
şi în caracterul de adâncă meditaţie asupra justiţiei umane, ce o dczvăkiau
hotărârile sale, pe care le pronunţa cu aerul că oficia pentru o divinitate. Erarn
tânăr atunci şi nu pledasem în faţa lai decât de vreo două ori, dar amintirea
unei distincţii deosebite îmi rămăsese în minte şi mai am şi acum în sullet
imaginea acestui judecător, fără putinţă s-o uit (am fost deosebit de mâhnit
aflând că la un an după ce a ieşit la pensie s-a sinucis.)
Aşadar, preşedintele îmi dă cuvântul la contraprobe, sau în probe de
dezvinovăţire, cum vreţi să le spuneţi, şi eu schiţez textul în Codul Penal care
cuprinde starea de necesitate ca un mijloc de a te apăra de fapta ce ţi se pune
în sarcină, explicat prin aceea că în faţa unor ostaşi germani Marmaţi
bineînţeles şi cu arma în poziţie ofensivă, aceşti doi ţărani, care ignorau că cel
ce s-a ascuns în fân este f,: git din lagăr, s-au aflat situaţia prevăzută de text.
Cer proba cu martori din comună, cu privire la starea de fapt.
Preşedintele tace şi mă ascultă atent, mă priveşte cu ochii Eui de oţel
albastru-cenuşiu-verzui, dar era evident că el îşi urmărea firul propriei sale
meditaţii în legătură cu aceşti inculpaţi; se sfătuieşte cu asesorii populari den
dreapta şi cu asesorul său, magistrat ca şi dânsui, din stânga şi, după o destul
de lungă consfătuire şi tăcere, anunţă că instanţa rămâne în pronunţare pe
probele ce le-am cerut, şi spune ziva când a amânat cauza în acest scop. Dar,
mi se adresează preşedintde, completul de judecată vă întreabă, care este
finalitatea probei cerute de dV. Şi ce scontaţi (chiar aşa spune, surprinzător) ce
scontaţi că veţi realiza odată cu administrarea acestor probe, mai direct spus,
ce concluzii înţelegeţi să puneţi până la urmă cu privire la aceşti inculpaţi?
Eram tânăr – şi curajos deci, în limitele drepturilor mele profesionale, ca
să nu spun că eram în aceeaşi măsură inconştient de pericol, pentru că numai
aşa pot să-rrii explic acum, după aproape jumătate de secol de practică, de ce
am răspuns, fără ezitare şi fără să mă gândesc o clipă, că înţeleg să susţin că
inculpaţii sunt nevinovaţi şi să cer, în concluzie, achitarea lor.
Odată cu răspunsul meu, o tărrre densă s-a lăsat în sala de judecată,
care era arhiplină. Procurorul m-a privit turrnentat, cu compătimire, ca pe
unul care şi-a semnat testamentul şi acum aştepta prima maşină ca să se
arunce în faţa ei. Colegii mei de pe banca apărării m-au tras deodată de
mânecă, de haină, şi gardienii care păzeau pe arestaţi se uitau la mine ca la
unuf care a făcut o boacănă, şi chiar grefierul, cu care eram prieten, mi-a făcut
un semn de lehamite, care însemna, fără dubiu, mare prost eşti, dom-le…
Preşedintele s-a uitat îndelung la mine şi (mi s-a părtn mie?) un zâmbet,
a mia parte dintr-un zâmbet, mai bine spu. S, a iicărit în ochii lui de culoarea
oţelului, apoi a suspendat şedinţa. Râdea de mine sau mă compătimea, m-am
gândit, îmi venea să plâng, ca un şcolar care a greşit în faţa inspeetorului anul
morţii lui Ştefan cel Mare, deşi acest an elevul spune şi în somn.
 Când am ieşit din sală, colegii mei mi-au spus de la obraz ce gândeau
despre mintea mea şi mi-au dat, ca prieteni buni. Diferite sfaturi, variind de la
coleg la coleg, cum să mă salvez cum să o dreg. Numai eu, în deplina mea
inconştienţă, saw. Poate cine ştie pe ce falie intimă de tărie de rocă, nu aveam
de cât sentimentul vinovăţiei şi, ceea ce era mai rău pentrn~ mine, nu intuiam
nici sensul pericolului, aşa că mi-am văzur mai departe, (însoţit, e adevărat, de
o luptă difuză mea, de căutare a unui sens în tot ce s-a întâmplat), de trebur_
deficient şi mai departe – cum o ştiu şi din alte împrejur. -=2- profesionale în
care singur m-am pus în stare de propriu – de arneninţările ce planau asupra
capului ştiutor că am o zodie în care sensul cuvântului pericol există din
fericire pentru indivizii născuţi sub aripa ei. Nu_ nu înţelegeţi greşit, nu e vorba
de curaj, nici vorbă, ci pur şi simplu de deficienţa de a-ţi fi frică, aşa cum altuia
nu îi e sete.
Pronunţarea a fost la o săptărnână de la termenul de judecată şi nu-mi
venea să cred ochilor, din care cauză am citit de vreo zece ori minuta care
anunţa că inculpaţii au fost – aţi sesizat, fără să fie nevoie de contraprobele
cerute de mine – achitaţi. A fost dealtfel, singura achitare pe care am ohţinut-o
dosarele de crime de război, pe care le-am susţinut cu apărarea.
Îmi aduc aminte şi de episod amuzant – pentru mine numai – când
apăram pe ofiţerul de rezervă I. A., cel „cu pinteni”, şi despre soarta căruia se
interesa şi un cântăreţ de la Opera din laşi.
Mare demagog, cântăreţul mă chearnă la telefon în fiecare seară spre a fi
pus la curent cu Mersul dosarului prietenuiui său, spre „a-I ajuta”, zice el, dar
ajutorul Iui era ca al muştei la arat, şi aborda la chemarea telefonică termenii şi
tonul care ar fi făcut pe oricine să creadă că ne va lega de acum încolo o
veşnică prietenie, care şi până acum a fost de o trăinicie exemplară, deşi eu îl
cunoşteam pe cântăreţ numai după nume. Din nefericire, nu pentru că îmi
răpea în fiecare seară, de la un telefon pe care nu-l plătea, o jumătate de oră cu
ditirambe, însă genul acesta de escroci, simpatici până la un punct şi inofensivi
de obicei, nu mi-a plăcut totuşi niciodată. Aşadar, individul mă anunţa cu
glasul lui de bas profund că este bucuros să-mi audă glasul şi mulţumea celui
de sus că i-a dat şi în seara cu pricina acest noroc, urându-mi, la fiecare fraiă,
succes deplin în toate domeni ile vieţii şi declarând că este gata să-mi rezerve în
loja principală la orice spectacol sau în tot cursul vieţii sale un loc mie şi
familiei mele, ca şi asigurarea pe o lună de acum înainte a unor concedii
gratuite în Moldova în întreaga mea existenţă.
— Şi cronofagul o ţinea aşa, fără să-I pot intrempe, o jumătate de oră.
Cum sunt ocupat şi atare convorbiri mă frustrează, îneercam mereu s'ă-I
scurtez pe liric, apoi încep să rog familia să spună că nu sunt acasă, dar cum
liricul nu se lăsa, începe să-mi scrie scrisori cu un stilou care suferea de diaree,
cu lungi osanăie şi ternenele, dar cu gramatica îngrozitoare (că spuneam în
sinea mea că e totuşi bine că liricul se produce pe scenă şi nu scrie). Şi a doua
zi după ce cauza lui I. A. S-a judecat, liricui nr-a ignorat cu desăvârşire!
Într-un proces cle crimă împotriva clasei muncitoare, arn apărat un
inculpat care era acuzat că denunţase poliţiei existenţa unei case conspirative a
partidului comunist – şi cu ocazia descinderii au fost arestaţi participanţii la o
şedinţă.
Inculpatul îmi declara că nu el ar fi fost denunţătorul, pentru că, în orice
caz, de un denunţ cra vorba, aşa cum se desfăşuraseră lucrurile. El era
membru al partidului comunist de mai mulţi ani înainte de această
împrejurare, îmi spunea, dar avusese mari probleme familiale, cu tirnpul i s-a
făcut frică pentru familia lui. Şi s-a retras, nemaiparticipând la şedinţe.
— Dar nu a denunţat. S-a creat însă, continua eI, impresia din aceasta
că el ar fi totuşi denunţătorul, mai ales că la şedinţa de care era vorba, când au
fost arestaţi mai mulţi activişti, el lipsit, deşi trebuia să fie şi el prezent.
Se punea, deci, din nou, prohlema probei de dezvinovăţire, în toată
ascuţimea ei, şi cum Împotriva acuzatului era numai prezumţia de a fi
denunţă. Turul, pe faptul că era unui din cei ce cunoşteau existenţa casei
conspirative, pe de o parte, iar pe de altă parte, că lipsea de la şedinţă când au
fost arest ceilalţi membri de partid, pur şi simplu nu ştiam ce trebuia fac în
dezvinovăţire. Ce contraprobe să fac prezurnţiiior Pentru că în facultate
fusesem învăţat că nu am a faaea contraprobe la prezumţii, că pe prezumţii nu
se poate cla ixzr. Rechizitoriu de incuipare! În cazul acesta era vorba de
desistare de Ia o acţiune a unui individ, de teama ca familia &z să nu suporte
consecinţe cu repercusiuni mari, cum i se pă. = inculpatului că ar putut fi, iar
renunţarea este o problemă ordin sufletesc, o chestiune de resort intim, o
problemă psihologie. Era cu totul cu putinţă ca denunţul să fi fost
Iui, dar tot atât de cu putinţă era ca nu el să fi fost denunţătorul, ci
altcineva. Poate un vecin al casei conspirative, un infortnator poate al
siguranţei care a prins informaţia dintr-un cuvânt scăpat de cineva, poate de
cineva care a observat mişcările din jurul casei în cauză. Atât acuzarea, cât şi
contraargurnentele erau echivoce, din nefericire, dar deocamdată acuzarea era
cristalizată într-un document acuzator, iar inculpatul era arestat. Acte, desigur,
lesne de înţeles, nu existau, un raport scris eventual care să fi fost găsit în
arftiva siguranţei, nu exista de acest gen. Şi, din nou, inculpatui recunoseuse
Ia interogator la ancheta penaiă, dar retractase în faţa instanţei, explicând că
ar fi recunoscut de teamă Ia ancheta penală şi că această recunoaştere nu
corespunde adevărului; aceste declaraţii, practicienii barei le suspectează din
primul moment, şi cum voi demonstra altădată, nu fără motiv, cum iarăşi voi
exernplifica la timp. Ce să fac, deci în spijinul dezvinovăţirii?
Mă opresc, în cele din urmă, la soIuţia de a cere audierea câtorva dintre
participanţii Ia şedinţa din casa conspirativă, care „căzuseră” cu acea ocazie,
pentru a explica împrejurări asupra cărora ancheta penală nu insistase, dar mă
lovesc de dificultatea imensă datorată faptului că unii dintre aceştia nu mai
erau în viaţă, iar alţii aveau în momentul arestării demnităţi în stat, care îi
făceau imuni la audierea în faţa unei instanţe, ca martori, potrivit unui text
clasic din procedura penală.
— Aşa că nu ant reuşit nimic concret în realizarea acestei intenţii de
dezvinovăţire, trebuind, în cele din urmă, să pledez procesuI pe contra-
prezumţii, ca să ie spun astfel, când, de fapt, pe mine profesorii de la facultatea
de drcpt mă învăţaseră că în asemenea cazuri trebuie să cer achitare2.; şi,
bineînţeles, n-am reuşit să conving instanţa, deşi am construit, cu grijă, mai
multe silogisme judiciare ca un aparat logic de demonstrare a dubiului care
plana în acuzare; şi inculpatul a fost condamnat. Nu uit să arăt că am
demonstrat că la ora şi în ziva respectivă inculpatul se afla în cutare loc şi că
fără concursul lui pertinent şi imediat nu s-ar fi putut totuşi aresta
participanţii Ia acea şedinţă în casa conspirativă, că deci, recunoaşterea sa la
interogatoriul de la ancheta penală nu corespundea realităţii. Nu am reuşit,
însă, cum am spus, să conving.
Cu privire la declaraţiile date 1a ancheta penală, de regulă de
recunoaştere, şi apoi retractate în faţa instanţei de judecată, mai trebuie spus
un cuvânt.
Am avut în faţă, în special în procesele de uneltire, declaraţii în care
inculpatul recunoştea că la data şi la ora cutare a fost prezent în locuinţa lui x,
unde se dusese ca să roage pe gazdă să-l I'mprumute cu o sumă de bani, să
zicem, (exemplul meu e convenţional), că a stat acolo la o masă o jumătate de
oră, la invitaţia gazdei de a mai sta puţin până se face liber ca să mai vorbească
cu el, că acolo erau şi allii şi că unul din aceştia citea dintr-un manuscris,
după câte şi-a dat seama era o piesă de teatru, şi ceilalţi ascultau şi, e
adevărat, a ascultat şi el, aşteptând să se terrnine lectura, dar că nu a
participat la uneltire în spiritul cuvântului a unelti împotriva statului şi,
desigur, în spiritul legii, şi nici nu şi-a dat seama că textul manuscrisului viza o
situaţie de uneltire, el, inculpatul. N-a citit alte piese decât pe cele pe care le-a
pregătit pentru bacalaureat, ca Năpasta lui Caragiale, că la teatru s-a dus, e
adevărat, la Savoy, deexemplu, iar această declaraţie se considera de acuzare o
recunoaşlere, motiv care arăta, mai întâi, de ce inculpatul revenea asupra
declaraţiei sale în instanţă, când se dumirea pentru ce e acuzat, de gravitatea
acuzaţiei; dar, până una-alta, era o recunoaştere aflată în mâna acuzării, pe
care apărarea trebuia să o spulbere, să o răstoarne. Ceea ce era foarte greu,
dacă nu imposibil de făcut, pentru că participarea se materializase prin
ascultarea de către inculpat a unui text care era în spirit de uneltire (dar de
care inculpatul nu avea pregătire să-şi dea seama, pentru că personagiile
Oedip, Corul, Clitemnestra, uneltitorii erau moderni în intenti: _ dar clasici în
nume); iar în baza unei teorii al cărei fundamer: axiologic mă silesc şi azi să-l
descifrez fără putinţă de a o face_ se stabilise că intenţia se deduce din
materialitatea faptelor_ acuzare-clovad'ă-intenţie devenind un cerc vicios de
ţermer.
Care îşi trăgeau forţa şi dovada unul din altul, fără ca să existe un
început axiologic din care să izvorască forţa de convingere
I a întregului lanţ, până la urmă fiind vorba de o confuzie făcută între
judecăţi de existenţă şi judecăţi de valoare, celor dintâi atribuindu-li-se şi o
valoare, prin însăşi materialitatea lor. Am insistat de multe ori în faţa
instanţelor militare asupra acestei distincţii, când era vorba de astfel de
recunoaşteri – şi mi s-a răspuns câteodată că dacă inculpatul nu a înţeles
despre ce era
I. Vorba, de ce totuşi nu a denunţat faptele, cum era obligat.
 — Deşi şi această obligaţie poate fi redusă tot la cei doi poli ai discuţiei de
mai sus, în sensul că poate inculpatul nu avea pregătirea să o facă, dar
chestiunea a rămas tot aşa de spinoasă şi azi în faţa instanţelor penale.
Intenţia dedusă din materiaIitatea faptelor mi se pare un holocaust juridic.
Ca avocat aveam apoi în aceste dosare o mulţime de surprize. În unele
din ele, în care eram delegat dârî oficiu, de pildă, acuzatul declara că nu are
nevoie de avocat (probabil din neîncredere în apărătorui delegat de stat în
apărarea sa), dar totuşi, ca avocat eram obligat, potrivit legii, să-I apăr pe
inculpat, chiar împotriva voinţei lui, apărare ştirbă din capul locului pentru că
actul de apărare implică încrederea inculpatului în apărătorul său şi
confesiune, ceea ce în asemenea cazuri nu există, aşa cum s-a întâmplat şi
unor colegi în cunoscutul proces al preoţilor catolici. În aceste situaţii, eşti
expus ca avocat să faci o apărare neconformă cu realitatea, în cel mai bun caz
alta decât cea exprimată în actele de acuzare şi pe care singur acuzatul ţi-o
poate spune şi destăinui, ceea ce el nu face din neîncredere în cazurile date, fie
a face o apărare, ceea ce este grav, de circumstanţă, cum s-a vădit din
reabilitările survenite în asemenea cazuri peste ani, când s-a susţinut că
apărarea a acoperit şi a dat girul său acuzării, abătând atenţia judecătorului
spre circumstanţe şi nu spre aflarea adevărului. Şi se ştie că în toate aceste
dosare inculpaţii au fost nevinovaţi.
Altc surprize, favorabile unora dintre avocaţi şi defavorabile altora, le-am
întâmpinat şi una din ele merită a fi povestită.
Pledam pentru violonistul M., care era implicat, într-un lot în faţa
tribunalului militar, pe vremea când acest tribunal îşi avea sediul în strada
Nicolae forga, alături de actualul muzeu de antichităţi, şi pe vremea când eram
tânăr, în primii mei ani de profesie. Erarn ultima roată a carului apărării,
pentru că în dosar erau angajaţi monştri sacri ai baroului, şi după o durată de
o Iună neîntreruptă de judecare a acestui dosar, tribunalul s-a pronunţat,
pedepsele fiind niciuna sub opt ani, cu o singură excepţie, aceea dată clieniului
meu, care era egală cu durata cletenţiei lui de până atunci, după cât îmi aduc
aminte, de un an şi ceva. Surpriză mare, pentru toată lurnea, dar cel mai
nedumerit eram eu, şi nu am putut linţelege mulţi ani substratul acestei
pedepse, nici chiar când clientul meu a ieşit din închisoare şi când l-am
întrebat şi pe el, iar hotărârea nu spunea mai mult.
După 15 ani de la această întâmplare, mă întâlnesc cu fostul preşedinte
al completului de judecată din acest dosar, care era un căpitan magistrat,
acurn pensionar din cauza diabetului de care suferea, şi supraponderal, şi care
se târa greu pe stradă, când m-am oprit să vorbesc cu dânsul. Curn mai
pledasem şi în alte procese în faţa 1ui, mai târziu, rnă cunoştea bine şi din
vorbă în vorbă i-am invocat cazul violonistului M. Da, îmi spune, îmi aduc
perfect aminte, spre surprinderea mea, fostul preşedinte, şi îmi spune şi ce
acuzare avea şi chiar cum arăta fizic inculpatul şi, mai a [es, îmi adaugă: i-am
dat cea mai mică pedeapsă posibilă, pentru că dumneata erai cel mai tânăr
avocat din 1ot şi nu ne-ai cera: imperios achitarea, ca maeştrii de atunci din
acest dosar, care au pledat de la înălţimea lor; şi mai zice, în glumă: dacă vrei
s-o iei aşa, am vrut să sancţionăm pe monştrii sacri ai barouli şi să încurajăm
un avocat tânăr
Vorbind despre atâţia inşi, unii dintre ei de mult recunosc că am încălcat
dictonul care impune ca despre să spui numai de bine, sau mai bine să
păstrezi tăcere, dacă _ poţi spune binele. Îmi amintesc chiar că am citit pagină
din William Saroyan, în Necrologuri cred, în care scriitorul, detestat în viaţă de
propria sa familie dealtfel, spune: „Da, dar omul a murit, ticălosule, a murăt,
aşa că ai putea ce! Puţin să-ţi ţii gura sau să-ţi aminteşti măcar un singur
lucru bun despre el”.
Insă, întreb, atunci cum s-ar mai putea scrie istoria?
Îmi urmam cursul consultaţiilor mele zi de zi şi căutam să-mi susţin
cauzele de care eram profund motivat în conştiănţa mea, chiar dacă mă aflam
deseori în faţa unui judecător cuirasat de indiferenţă.
Urmam un program zilnic în care scularea era la ora 5 dimineaţa; până la
7 îmi verificam lucrările din ziva respectivă, trecând rapid peste dosarele ce le
aveam de susţinut în acea zi, examinarn din nou conspecteie întâlnirilor din
ziva aceea deja fixate, unele cu mult înainte, o săptămână şi chiar o lună, mai
ajustam aceste note cu o ultimă adă-Jgăre, după care mă rădeam, beam un
ceai simplu, şi numai un ceai simplu şi plecam spre Palatul Justiţiei, unde,
invariabil, şi indiferent cum era timpul şi parcursul, între 7,30 şi opt fără un
sfert, intram pe uşa mare a Palatului Justiţiei, dinspre Calea Rahovei, în faţa
Bisericii Domniţa Bălaşa, unde puteau să mă aştepte chiar clienţi pe care ai
servisem cu douăzeci de ani înainte, eare ştiau precizia programului meu şi
contau pe punctualitatea mea, ştiind că mă pot reîntâlni chiar după un sfert de
secol în acelaşi loc, şi tot Intre 7,30 şi opt fără un sfert dirnineaţa. De acum
încolo prograrnul meu nu mai putea fi normat şi putem să mă întorc acasă
începând cu ora trei după-amiaza, sau să ajung, epuizat, pe la ora 8 seara,
altădată, în perioadele în care vorbesc în această carte, chiar mai mult de
miezul nopţii.
Când soseam acasă, dădeam prioritate oamenilor care mă aşteptau, dacă
nu eram cu totul lihnit de foarne, apoi luam masa, după care începeau orele de
consultaţii propriu-zise, care nu aveau o durată limitată, prin firea lucrurilor,
iar dacă consultaţiile se terminau Într-un timp rezonabil, mă apucam de lucru
la maşina de scris, îmi făceam lecturile profesionale ce se cereau pentru a doua
zi, apoi, îmi continuam lectura cu cărţile pe care le cumpăram, dar pe care
eram conştient că dacă mai trăiam două vieţi nu ajungeam să le citesc şi, mai
târziu, îmi scriam scrisorile sau răspundeam la scrisorile profesionale; în fine,
urcam în dormitor după miezul nopţii, de obicei cu presa zilnică sub braţ, la
care ajungeam abia la această oră, şi pe care o parcurgem în pat, cu un bloc
notcs lângă mine, pentru a nota în continuare idei în legătură cu problemele
profesionale de a doua zi, sau de altă natură, sau spicuiri din presă, care aveau
contingenţă cu problemele pe care le urmăream profesional şi care uneori
trebuiau adâncite chiar a doua zi. Priveam destul de rar Ia televizor, credincios
principiului că timpul era mai util pentru a citi, nu m-am dus ani de zile la un
film, şi foarte rar la teatru sau la concert, duminicile fiind, de obicei, zile pline
de activitate pentru mine, în sensul că erau categorii de elienţi care nu aveau
liber decât duminica şi veneau la mine în acea zi, iar eu foloseam dupăamiaza
de sărbătoare cu mai mult spor decât în celelatte zile, nemaifiind fragmentat în
activitate de telefoane sau de sonerie.
Şi în acest timp de program intens şi continuu, sunetul neîntrerupt al
telefonului, care ajunsese să fie un fundal de teroare de la 6 dimineaţa până la
11 noaptea…
Îmi controlam permanent activitatea, vorbele, ideile ce le aveam în
legătură cu activitatea mea profesională, şi am ajuns, după un timp, la un
program restrictiv, pe care mi l-am notat, care m-a ajutat să nu am neplăceri
cauzate de lucruri mărunte cu efecte mari sau datorate faptului că un cuvânt
în plus sau unul în minus pot fi foarte importante în profesia noastră – (pe care
profanii o consideră încă o profesie de cuvinte mari şi numeroase, deşi este mai
degrabă o profesie de „scump la vorbă), şi în acest compendiu îmi notasem un
decalog de protecţie între care erau preceptele de a nu vorbi nimic cu partea
adversă într-o cauză, pentru a nu dezvătui involuntar apărarea viitoare pe care
intenţionezi să o faci, a nu mânui bani aparţinând clienţilor în cauzele în care e
vorba de bani, a nu semna niciodată pe un client ci a-i pune în faţă actul să-l
semneze personal, după ce l-a citit, a nu intra în legătură cu experţii nici
pentru informaţii în legătură cu expertizele din cauzele ce le ai decât în faţa
instanţei de judecată, a nu reţine actele originale ale clicnţilor mai mult decât e
necesar – nici o secundă mai mult – şi a le restitui cu mare grijă, a nu uita ca la
finele cauzei să comunici, fie şi verbal, clientului un decont al sumelor ce s-au
cheltuit cu acţiunea sa, pentru că unii au obiceiul de a umfla, odată cu
treCerea vremii, cheltuielile pe care le-au avut cu procesele lor şi se creează
impresia că au avut un avocat scump, sau mai ştiu eu ce se creează în legătură
cu ceea ce s-a cheltuit, să comunic imediat clientului şansa sau neşansa într-o
cauză ce o are pentru că în materie de daune acestea pot creşte îngrijorător de
la o zi la alta, să păstrez dosarele clienţilor cât timp au nevoie de ele – şi nu poţi
şti niciodată când au nevoie de ele – deci trebuie păstrate tot timpul activităţii
profesionale…
În cursul consultaţiilor avocaţiale, se pune de multe ori problema,
frecventă în consultaţiile medicale – în ce măsură avocatul trebuie să
împărtăşească clientului său toate problemele legate de cauza sa, pe care
practicianul le numeşte culisele dosarului, probleme legate indirect de cauza în
curs de judecată (de exemplu o conjunctură externă care influenţează un
proces de valută (de mânuire de valută etc.) pe care clientul nu le sesizează la
punctul de interferenţă cu cauza sa, precum şi dacă poţi întreprinde o discuţie
de acest gen cu orice fel de om pentru a-l face să înţeleagă că viitorul cauzei
sale depinde de mai mulţi factori. Un coleg ne povestea un episod în legătură cu
acest fel de probleme5anume, că venind odată un clicnt la el într-o problemă de
valută, care era în curs de anchetă, i-a spus clientului său că poate să meargă
fără grijă la anchetă, deoarece în această direcţie, a zis avocatul, „tensiunea a
mai slăbit…”, iar clientuI, nedus la biserică, cum a intrat pe uşa
anchetatorului, i-a obiectat acestuia că nu trebuia să-l mai cheme, deoarece în
direcţia aceasta „tensiunea a mai slăbit”.
 — Iar urmarea şi replica anchetatorului vă Ias să v-o imaginaţi. E vorba,
aşadar, de faţa nevăzută a lucrurilor, practicianul trebuind însă să se orienteze
în apărarea ce o va face şi după aceste aspecte mai puţin sau deloc cunoscute
clientului. Personal nu am discutat niciodată, sau foarte rar, şi numai în cazul
clienţilor cu totul avizaţi, despre aceste aspecte ale cauzelor. Nu e mai puţin
adevărat însă că în unele cazuri clienţii ştiu mai multe decât avocatul, iar eu o
simţeam, după felul cum aceştia puneau problemele în biroul meu, când nu
spuneau tot ce ştiau; aşa cum a fost cazul lui G. I., care era cauzat că făcuse
modelul unei spânzurători pentru partizani în timpul războiului, şi discuţia
mea cu acesta mi-a rămas în minte, ca un schimb de opinii între muţi.
În ţările cu veche tradiţie juridică, numai după ce ai practicat avocatura
poţi emite pretenţia de a fi primit ca judecător, dar acum observ că la noi în
colegiu vin tot mai mulţi oameni în vârstă înaintată, care au activat în alte
domenii, mai mult sau mai puţin contingente cu justiţia, de legislaţie, de
interpretare, de aplicaţie a legii, de anchetă penală, cu merite indiscutabil
câştigate la locul lor de muncă şi bine dotaţi şi pregătiţi profesional, dar care au
o altă educaţie decât aceea a unui tânăr intrat devreme în această profesie şi
învăţat să sufere realmente. Alături de cei pe care îi apără, prin educaţia ce şi-a
format în anii săi tineri – fapt deosebit de important pentru un avoca: adevărat.
Secretarul meu, de pildă, fusese, până la treizeci ş; cinci de ani, taximetrist.
Era un băiat altminteri deştept, sirnpatic şi descurcăreţ nevoie mare,
chiulangiu totodată când putea să o facă, dar nu am putut să-i imprim o
trăsătură pe care s2 observ că a câştigat-o şi care să mă facă să intuiesc în el
viitorul avocat de nădejde, scânteind şi aprinzându-se în faţa unei nedreptăţi şi
uitând cât e ceasul în studierea unui dosar cu de pagini. Era, în sensul
cunoscut, pregătit prea repede şi mult. Şi mai ales, ceea ce i-am reproşat
deseori, era insensibil, sau sensibil doar atât cât era necesar, la necazurile şi
mărturisirile oamenilor, impresionat de aceste mărturisiri ale oamenikar cam
tot atât cât te impresionează un câine amărât pe lângă care treci, costeliv,
cocârjat şi flămând într-o vreme câinoasă şi ea; şi mi-am reproşat mai întâi mie
că nu am putut să fac din el ceea ce doream, dar am pus asta, până la urmă,
pe seama vârstei la care fusese primit în avocatură, şi a educaţiei pe care o
primise în celălalt sector de activitate de unde venise. Era de observat, totodată,
că numărul abaterilor profesionale la avocaţii care intraseră în profesie la o
vârstă foarte tânără era redus, la cei în vârstă era de-a dreptul inexistent, ceea
ce nu-i cel mai din urmă indiciu în profesia de apărător, şi cât am fost în
comisia de indisciplină am observat concepţia de a considera sectorul
avocaturii ca un cimitir al elefanţilor în care se poate atenua o decepţie
profesională în alt sector şi o mângâiere a unei luxaţii neaşteptate pe scara
ascensiunii unui oarecare, aducând după sine abateri care nu erau defel de
observat la cei formaţi de tineri în disc iplina profesiei noastre şi amintindu-mi
de exemplu că a te prezenta dimineaţa în tribunal după ce ai consumat o
cantitate de alcool, cum vedeam acum că se întâmpla, ar fi fost un păcat mortal
în tinereţea profesiei mele; că turbulenta, superficialitatea, inexistenţa lecturilor
de specialitate, necunoaşterea dosarului te autoexilau din rândul avocaţilor, că
lipsa de reverenţă faţă de bătrânii tăi colegi, că lipsa 1a postul de apărare şi
lipsa de sinceritate şi onestitate faţă de client, erau păcate grave şi inexplicabile
în vremea tinereţii tnele profesionale, şi odată ce păcătuiseşi puteai să te
încadrezi, după expiere, în oricare altă profesie decât aceea de avocat în roba
apărătorului oamenilor, pentru care exemplul tău personal, profesionat,
familial, de comportare, de exprimare, trebuie să fie predominant, pentnt a-l
putea educa în respectul legii în viitor pe ce! Ce greşise şi care apela să-I sal
11 vezi din culpă şi pentru a se îndrepta în viitor.
Un caz juridic: bătrâna, care, după ce a epuizat toate căile, mijloacele şi a
bătut toate drumurile fără să fi izbutit să se lumincze cu ceva în necazul ce-l
avea, a venit şi Ia mine, a apelat la avocat, îmi spunea că poate un avocat poate
face ceva mai mult, pentru că îi dispăruse fiul şi de mai mulţi ani nu reuşise
să-i dea de urmă, nu avea certitudinea nici că mai trăieşte, cum nu avea
certitudinea că a murit, în fine, nu reuşea să afle nimic despre fiul ei, care,
student în vârstă de 24 de ani, a plecat într-o zi de acasă îndreptându-se spre
Universitate, unde avea cursuri după-amiaza şi de atunci nu s-a mai întors
acasă nici până atunci când venise femeia la mine, nici, după cât am aflat, mai
târziu şi se pare nlciodată.
A fost căutat cu organele de miliţie şi se aflase că nu ajunsese la cursuri
la Universitate, a fost căutat cu organele de cercetare penală în toată ţara, a
fost căutat în canalele capitalei, în lacurile capitalei, în gropile capitalei, a fost
căutat cu Crucea Roşie în toată lumea… Dar nu a fost găsit şi un timp bătrâna
a sperat că fiu! Ei a trecut în aită ţară, că nu i-a spus înainte ca să nu o
necăjească, nu-l avea decât pe el şi era văduvă. Şi a aşteptat ani şi ani o
scrisoare venită de undeva dintr-un colţ de lume, fie ea şi din gheţurile veşnice
sau din mijlocul unui trib african, poate de la Capul Horn, chiar şi o scrisoare
de la un străin care să-i vestească că fiul ei a murit în cutare loc… dar nimic.
Nimic şi acest lucru, acest necaz o adusese la mine.
Femeia nu mai era disperată, cum desigur fusese în primele zile ale
dispariţiei fiului ei, dispariţie despre care, după datele Miliţiei, se petrecuse pe
traseul locuinţa bătrânei – Universitate în jurul orei 15 – nu mai era nici Yn
starea femeii căreia i s-a întâmplat o moarte în familie şi poartă în ea tăcută
bocetele nespuse – era ca o statuie a aşteptării, ca un bloc de întrebări fără
răspuns, ochii i se adânciseră şi parcă nu mai priveau decât în lăuntrul ei, gura
ei era crâmpoţită, ca şi cuin refuza vorbele, ceea ce ar ii fost oricum de prisos,
şi mersul ei era ca acela al unui om care umblă în întuneric într-un loc pe care
nu-l cunoaşte. Spunea că singura ei speranţă este o scrtsoare de undeva şi că
toată ziva, la toate cursele poştale, le uxmăreşte, nu mai poate trăi altfel… Ce
ajutor puteam să-i
Mulţi dintre cei ce vin la consultaţie 1mi cer din capul locului să le spun
adevărul – aşa spun – cu privire la ceea ce aşteaptă şi asta mai ales în dosarde
penale, e ca şi cum mi-ar întinde mâna să le ghicesc viitorul după liniile vieţii
din palmă, iar cu nu sunt ghicitor. Am văzut, insă, pe parcursul experienţei
mele, că „adevărul” spus întreg şi nu în pilule, are exact efectul pe care îl are
asupra bolnavului un medicament luat deodată tot flaconul şi nu în piiule,
înseamnă să-l demobilizezi, dacă i-ai face clientului tabloul arnănuntit şi întreg
a ceea ce ar putea urma teoretic. Am spus deci întotdeauna, celor ce m-au
întrebat, că viitorul unui proces depinde de probele ce se vor realiza, de
completul care-l va judeca, de antecedentele celui ce întreabă.
— Fără să uit să le spun că în penal cel putin, cea mai bună apărare este
adevărul, că un decret de graţiere şi amnistie dă un sfârşit vesel unei drame,
iar în civil rezolvarea depinde de acte şi probe – dar tuturor le-am spus de la
început că întotdeauna şi în mod sigur un proc.es înseamnă hărţuiala, nervi,
cheltuieli şi bani cheltuiţi, mai înseamnă răbdare, melltă răbdare (cine are un
sfert de ceas mai multă răbdare, câştigă bătălia), şi că nici un avocat care se
respectă nu ar putea afirma că va câştiga un proces înainte de a-l fi câştigat. La
medic, pacientul, ca şi la avocat, clientul, vine în speranţa unei vindccări a bolii
sale, respectiv a unei realizări a dreptului său şi această Mcredere nu trebuie
spulberată nici într-un caz, nici în altul. Un om care nu ştie să se apere, fie
pentru că nu are capacitatea intelectuală să o facă, fie că nu discerne urmările
posibile ale faptei sale, intră cu disperare în suflet în biroul avocatului şi se
agaţă cu toată forţa de apărătorul său. Ar putea avocatul să-l izgonească
văzând că nu în totalitate dreptatea este de partea sa? Ar putea medicul să-l
îndepărteze, cu cruzime, pe cel care i se adresează, dar a cărui soartă medicul a
citit-o încă de când pacientul său a intrat pe uşa cabinetului său? Mi s-
aintâmplat să mi se adreseze odată un cioban analfabet, care îşi ducea viaţa
undeva în munţi şi căruia i se aflase o armă de fabricaţie veche, ieşită azi din
uz, care era trimis, în consecinţă, în judecată pentru deţinere de armă şi care
se credea motivat 1n sinea sa să aibă armă, pe de-o parte din cauza pericolelor
naturale ce le
Intânipina, iar pe de altă parte pentru că, zicea el, nimeni nu-i adusese la
cunoştinţă – iar el cobora din munţi o dată pe an, câteva zile – că a apărut un
decret care interzice deţinerea oricărui tip de armă. Trebuia să-l alung pe acest
baci pe temeiul principiului „nimănui nu-i este perrnis să nu cunoască legea?”
principiu care nu ţine seama de nivelul de pregătire al celor ce cad sub puterea
legii (pentru motivul că, dacă legea nu s-ar rezema pe această ficţiune arborată
de acest principiu, ea nu ar mai putea fi aplicată niciodată)?
Ani şi ani; zile şi nopţi; orele, cu zecile, cu sutele, cu miile, se strâng pe
răbojul consultaţiilor meie şi tot alte şi alte probleme, puţine semăna. Nd între
ele, dar niciuna identică cu alta. Recunosc, cele mai multe întrebări ce mi-au
fost puse au rămas fără răspuns, cu o jumătate sau cu un sfert de răspuns şi
abia o parte redusă a lor şi-au găsit un răspuns deplin.
Vine o zi când cărţile mele de drept, aliniate ca nişte ostaşi de gardă în
spatele meu, îmbrăcate fastuos în piele, tăcute, gata de ordin, nu 1mi mai ajută
la nimic. Răsfoiesc cu înfrigurare pe marele Alexandresco, ca să dau un
răspuns la o întrebare, într-o problemă de desfiere, aşa cum se pune ea azi şi
nu găsesc nimic care să rnă ajute să răspund la întrebare. Răsfoiesc îndelung
pe Faustin-Hělie, marele penalist, ca să răspund la o problemă de avort şi văd
că realităiilc l-au depăşit pe marele doetrinar cu câteva sute de ani în numai
jumătate de secol şi tireşte, nu găsesc răspunsul ce îl aştept: armele lui folosesc
puiberea, iar întrebările mele au în centrul lor un sâmbure expioziv de neutron.
Clasicizarea s-a aşternut definitiv pe biblioteca mea de profesionist şi, bătrârtă
şi traumatizată, nu mai este stare să mă ajute în nici un fel să dau răspunsuri
oamenilar… Răspunsuri care mi se cer întotdeauna cu extremă urgenţă.
Cu cât adun mai mulţi ani de consultaţii, cu atât devin rel Înţelegător la
erorile semenilor mei şi cu atât mai mart prelungesc discuţiile cu ei în biroul
meu, dar, prin paradox_ personal devin tot mai mult înclinat a fi taciturn în
viaţa mat de toate zilele din afara Palatului Justiţiei. Şi pătrunde în zi de zi un
sentiment de zădărnicie a efortului omenesc de a-I ajuta pe om în necazurile lui
şi pe cel ce greşeşte de a se îndrepta, de a aplana conflictele între semenii mei,
de a înlătura neînţelegerile şi ajung tot mai aproape de concluzia că aceste
încercări sunt tot atât de sortite eşecului cât este şi încercarea de a potoli
marea bătând-o cu vergile. Din când când pătrund în biroul meu şi altfel de
veşti, unele asemenea unor corbi, cum este aceea despre o pereche, soţ şi soţie,
avocaţi, pe care îi cunoşteam de mult, cu care petrecusem concedii la munte şi
care n-aveau eopii, că, la câteva zile de la ieşirea lor la pensie, s-au sinucis.
Stau uneori în faţa colii albe de hârtie, pe care trebuie să schiţez modul de a
dezlega o problemă încurcată în vederea unui proces pe care îl am a doua zi, şi
mă scol în cele din urmă, ara să fi reuşit să schiţez un singur rând sau să
grifonez un plan minim, poate că întrebarea este într-adevăr fără răspuns,
poate că înclin să fiu mai optimist, să mă arunc mai puţin în luptă ca înainte,
cu capul în jos uneori. Tot aşa, mă gândesc, va fi stat, cu o zi înainte de proces,
avocatul Clunet, care a apărat-o pe Mata Hari, care a pledat pentru nevinovăţia
clientei sale şi căruia azi i se strigă nedreptatea de sub colbui istoriei. Cât îl va
fi durut pe colegul meu insuccesul său când Mata Hari a fost executată, deşi el
a susţinut nu numai nevinovăţia ci şi lipsa de cuipă a clientei lui, în fata unui
tribunai deziănţuit, a unei Frânte deziănţuite Nebun am fost, spune un coleg,
acum pensionar la vârsta patriarhilor! Nebun am fost, îmi spun şi eu acum,
când mă gândesc câte nopţi nu am dormit din cauza frământărilor legate de
cauzele ce le aveam de susţinut a doua zi, câte zile am stat prizonierul biroului
meu, cu o răsplată bănească echivalentă cu a oricărui funcţionar cu pregătire;
_cadernică stând pe scaunul lui a treia parte dintr-o zi. Nebun am fost
Iată, chiar azi, intră în biroul meu patru bărbaţi cu feţeie pământii,
emaciate, ca ale bolnavilor de icter mecanic şi care se aşează tăcuţi. Au venit să
mă întrebe ce este de făcut în le gătură. Eu necazul ce s-a ivit în viaţa lor, la
tuspatru deodată.
Sunt colegi de serviciu, lucrează la o fabrică de btărturi şi într-o zi, la
ieşirea de la serviciu, s-au dus toţi patru la o bodegă din drum şi au luat să
consume o jumătate de litru de palincă într-o sticiă înfundată şi ce s-a
petrecut, ce a avut băutura, care a fost compoziţia ei, nu-şi pot da seama. Curn
au ajuns acasă li s-a făcut rău, a trebuit să fie duşi cu salvarea la urgenţă,
unde s-au reîntâlnit toţi patru deodată, Ii s-au făcut spălături stomacale şi n-a
fost identificată vreo substanţă. Toxică în mod deosebit, însă, de atunci, ei nu
se mai simt ca înainte, mereu se internează în spital, rezultatele analizelor şi
opiniiie medicilor sunt contradictorii şi ei ies din spital ca arnelioraţi; şi iar
trebuie să reintre în tratament. Au fost nevoiţi să se pensioneze temporar din
cauza absenţeior de la serviciu, a zilelor lipsă care s-au strâns din cauza
spitalizărilor repetate şi n-ar fi nimic dacă măcar de-acum încolo s-ar
însănătoşi, însă ei se sirrit dirt ce în ce mai rău şi acurn arată ca vechi bolnavi
de ciroză, şi-mi arată fotografii ale lor anterioare întâmplării despre care acum
este vorba, în care văd oarneni maturitate înfloritoare.
Au venit la mine pentru a şti pe cine să tragă la răspundere, pe cine să
cheme în judecată, de la cine să ceară daune. Unde să se îndrepte?…
Chestiunea este infinit dificilă. Cineva intră într-o cărciurnă, consumă o
sută şi ceva de grame de. Alcool dintr-c sticlă ce a fost servită înfundată de la
producător, apoi plea” acasă şi se 1mbo! Năveşte grav, devenind pe parcurs
eirotic. Cronic. Se pare că alcoolul consumat este cel ce urmea7ă a incriminat,
dar în organismui bolnavului nu se identifică artaliză o toxină anume, ci o
creştere a valorilor unora sac tuturor indicilor curenţi, o dereglare a funcţiilor
ficatului. Creştere a glicemiei, în fine. Cine este vinovat şi din ce cau. =: s-au
produs aceste dereglări?
Într-o primă variantă şi cea mai atrăgătoare, deşi este mai fără orizont, ar
urma să acţionăm în judecată cârciumar, adică trustul de alimentaţie publică
de care aparţi. Unitatea care s-a consumat alcoolul, acţiune în cadrul căreia
vom putea identifica pe fumizorul sticiei cu alcool îmbuteliat în ziva când s-a
întâmplat incidentul şi eventual să-I chem în judecată şi pe acesta alături de
primul, dacă trustul însuşi nu va chema în garanţie furnizorui să răspundă
faţă de noi şi, dar sunt sigur că atât trustul cât şi furnizorul îmi vor opune un
certificat de calitate al băuturii incriminate, cum îmi vor opune şi argumentul
că, deşi din băutura respectivă au consumat în acea zi şi alţi clienţi, nu s-a mai
înregistrat nici o plângere similară, asta afară de dificultatea probei (pe care să
zic totuşi că am să o fac) de a dovedi că băutura cutare s-a consumat în
unitatea de consurn cutare, în ziva cutare, la ora cutare!
Ln a doua variantă – şi probabil cea mai corespunzătoare realităţii –
trebuie să introducem în proces şi unitatea eare a livrat buteliile propriu-zis
sau care le-a spălat, în cazul că a fost alta decât furnizorul, pentru că mi se
pare verosimil ca sticla respectivă să fi conţinut anterior un lichid nociv şi să
nu f”, fost bine sau deloc spălată; dar cum să fac proba că o anumită sticlă a
conţinut urme de otravă, că acea anume sticlă nu a fost prinsă în procesul de
spălare, că acea anume stielă a ajuns anume la consumatorii mei şi aşa mai
departe?
Cazul devine, pe măsură ce îl adâncesc, mai dramatic. Patru oameni, cu
feţele emaciate, păşesc spre mormânt şi patru familii merg la o perioadă
nefericită a existenţei lor când vor dispărea aceşti patru susţinători, o mulţime
de copii încă mici vor rămâne mulţi ani fără adevăratul iOr sprijin şi educator,
fără să mai vorbesc de absenţa tatălui de lângă copil, iar eu nu reuşesc să dau
de rostul acestei probleme. Singure dovezile că aceştia au consumat alcool într-
o anume cârciumă, singure dovezile de spitalizare, încă, nu ajung, cum nu
ajung nici buletinele de analiză, pentru că eu nu reuşesc să dovedesc cauza
bolii lor sub aspect juridic şi cu atât mai puţin culpa celor pe care ar urma să-i
chem în judecată, adică legătura dintre cauză şi efect suferă aici o fisură peste
care nu pot sări. Dar, mă întorc şi zic, coincidenţa că toţi cei patru s-au
îmbolnăvit şi suferă aceeaşi evoluţie descendentă a sănătăţii lor, îmi poate servi
ca suport logic, curn să zic, ca probă? Sau mi se va invoca existenţa civităţii a
locului lor de muncă (lucrau la tăbăcărie), cum nu exclud nici posibilitatea ca
părţile adverse să-mi opună un martor, care să spună că aceştia patru au fost
văzuţi şi în alte cârciumi consumând alcool la ieşirea din serviciu pentru a se
insinua că starea lor actuală, întâmplător identică, mi se va sublinia de către
adversar, se datorează acestei deprinderi şi nu altor cauze, etc., etc., pentru că,
vorba lui Malorescu, colegul meu, „oratori, retori şi limbuţi”, sunt destui…
Îi ascult pe aceşti patru îndelung, îndelung pe fiecare în parte şi pe toţi
laolaltă; mă uit atent la figura fiecăruia. Toţi au aceeaşi culoare pământie,
cum,: ku spus, aceleaşi ezitări la cuvintele mai lungi, aceeaşi calviţie curioasă
dinspre urechi spre frunte, acelaşi tremur al mâinilor şi îmi este cu neputinţă
să nu cred că boala lor are aceeaşi cauze, dar care? Le ascult necazurile lor
familiale, îmi spun cât de bine câştigau înainte de această nenorocire şi îmi
spun cât de strâmtoraţi au ajuns acum, cât scăzut puterea de muncă, deşi
sunt la vârsta puterii fizice optime… Nu, n-am fost alcoolic, răspunde fiecare Ia
întrebarea mea, pe care le-o pun pe rând, cerăndu-ksinceritate, poate spune
orice coleg al lor, ei consumau ieşirea din greaua lor muncă cel mult 100 grame
alcool fiecare_ nu mai mult, sau o bere ca să mai stea de vorbă, nici n-ar putut
să agonisească pentru farnilie starea pe care au agonisit-o până acum dacă ar
fl fost alcoolici şi nici nu ar fi fammenţinuţi la locul de muncă, iar unul dintre ei
scoate şi arată şi cartea de meşter, aveam, îrni spune şaptezeci oameni în
supraveghere mea, cum să fi fost aIcoolic?
Îmi storc creierii, îmi sparg căpui ca să apuc un fir logic această
chestiune, dar nu văd nimic care să ţină şi când ier exprim indoiaia în reuşita
lor, unul din ei începe deodară plângă copilăreşte în biroul meu, iar plânsul său
se aude în toami casa, alarrnând familia şi făcând pe ceilalţi dienţi care
aştepcm să se precipite în uşa biroului spre a afla ce s-a întâmplat.
Dintre zilele întunecate ale consultaţiilor reţin mai cu: =Eă pe cele în care
primisem familiile celor condamnaţi la moarte.
O femeie cernită înainte de a fi devenit văcluvă aşteaptă în hol, cu
gândurile adâncite în falii ascunse ale vieţii ei şi când pătrunde în birou parcă
însăşi viaţa ei se opreşte în Ioc, într-atât este de fărârnată. Ce-i de făcut – era
singura întrebare care mi se punea de obicei în asemenea împrejurare şi totul
pălea în faţa şi în apropierea finaluhri. Facem cerere de graţiere, spuneam, dar
simţeam că vorbele mele se înfundau ca-n pâslă, erau fără ecoU. Şi daeă,
totuşi… Eram din nou întrebat cu frică şi eu mă zbăteam în ghearele acestei
întrebări de care nu reuşeam să mă. Salvez.
Am avut astfel de vizite în timpul războiului când eram la hiceputul
profesiei şi atunci puneam mai puţin la inimă necazurile mele şi poate şi pe alc
altora, cu procentul de inconştientă şi indiferenţă şi răceală pe care îl are
dintotdeauna tinereţea faţă de nenorocirile orneneşti. Tineri condamnaţi la
moarte pentru motive politice sau rasiale, hoţi care tâlhăriseră pe timp de
camuflaj, dezertori îşi aşteptau bătaia ceasului în ternniţă în tirnp ce familia
sau un prieten aierga haotic să găsească o portiţă spre a-i ajuta să rămână
printre cei vii. Au venit apoi cei condamnaţi în baza unei legi speciale, după ei
cei ce nu au respeetat secretul de stat şi au trădat interesele apărării naţionale
şi chiar cei vinovaţi de delapidare foarte gravă, în câteva rânduri am reuşit să
amân executarea unor pedepse cu moartea şi doi din aceşti amânaţi nu au mai
fost executaţi, însă pe profesionistul barei, aceste cazuri Iimită îl împing cu
brutalitate la graniţa rezistenţei lui morale şi îl secătuiesc pentru o vreme. Un
cântăreţ de operă, al cărui frate era condamnat la moarte şi era convins că eu
pot să-l salvez, deşi i-am spus că nu o pot face şi nimic în plus nu pot face
decât orice alt avocat în asemenea cazuri, s-a mâniat definitiv pe mine şi nu mi-
a mai răspuns niciodată la salut.
Câteodată întâlnesc şi morţi stupide, care contrazic logica, groteşti aş
zice, aşa cum a fost moartea în baza unei condarnnări judecătoreşti a
„constructorului” de la P., pentru care nu am putut face nimic şi a cărui
poveste am ascultat-o mai iint'âi de la sora sa, care a venit la mine să mă
angajeze spre a-l apăra în recurs, poveste la care mai întâi am zâmbit şi apot
am aflat-o uluit.
Un tânăr se prezintă la gospodăria de stat din P., cel ce avea să stea
câţiva ani mai târziu în faţa plutonului de execuţie, şi prezintă directorului o
'delegaţie din partea ministerului de resort, prin care este abilitat pe Iângă
Gospodărie pentru a conduce activitatea de construcţii zootehnice, şi altele de
acest fel, cu dreptul de a angaja muncitori, a coordona lucrările ţinând seama
de proiecte, a ridica bani de la bancă, a răspunde faţă de control şi faţă de
investiţii, salarizarea lui făcându-se de ministerul de resort care l-a delegat.
Directorul l-a primit ca pe o mană cerească, mai întâi pentru că era mare
nevoie de construcţii zootehnice, pentru că avea mare nevoie de un inginer
constructor şi pentru că i se lua lui personal o greutate de pe cap şi scăpa de
relaţiile cu banca pe acest sector. Şi delegatul s-a apucat de îndată de lucru
luând, chiar în acel moment, cu braţul, toate planurile trimise în urmă de
proiectant şi care îşi aşteptau omul în dulapurile directorului.
În scurtă vreme au început să se ridice construcţiile şi directorul era
mulţumit, pentru că el nu făcea decât să le ia în prirnire, toată lumea care
lucra cu delegatul nostru era foarte mulţumită pentru că se dovedea a fi un om
priceput, răbdător, stătea toată ziva pe şantier răbdător, înţelegător şi în mod
deosebit generos, dacă intra în bufet el plătea pentru toţi muncitorii care se
aflau acolo, dacă cineva avea nevoie de un ban până la salariu omul nostru îl
credita, iar salariaţii băncii de la reşedinţa de raion, cu care lucra omul nostru,
erau se pare, gata dea banca întreagă pe mână, într-atât era de corect cu
termenele de executare şi fiecare funcţionar de la bancă primise cadou de la el
cel puţin trei perechi de pantofi Romarta şi două trei metraje de mătase
naturală din import. Funcţionarii băncii primiseră pantofi de comandă de şevro
fin şi moale cum se făceau pantofii pentru bărbaţii eleganţi de odinioară,
cravate, stofe de costum, iar directorul hăncii se împrumutase în mai multe
rânduri de la el cu zeci de mii de lei şi primise şi două călătorii în străinătate.
Dar, mi se subliniază, toată lurnea era mulţumită, construcţiile se ridicau,
banca îşi avea situaţiăle investăţiălor la zi, termenele erau respectate şi
controalele financiare, pentru motive pe care nu le discutăm, nu au găsit
niciodată vreo lipsă constructorului.
Au trecut astfel vreo câţiva ani şi, într-o zi nefericătă pentru omul nostru,
ministerui de resort convoacă pe toţi directorii de Gospodării la o şedinţă pe
problema construcţiilor zootehnice, ministrul faceo expunere şi, când ajunge la
Gospodăria din P., arată maliţios, în mod fugar, că la această Gospodărie
lucrurile merg bine, dar că. „directorul e un om cheltuitor”, pentru că
construcţiălz-lui sunt scumpe… Şi dă să treacă mai departe…
— N-am nici o vină, răspunde intempestiv directorul interpelat, tovarăşe
ministru, nu mă ocup eu de construcţii, cum dumneavoastră ştiţi, aveţi acolo
delegat al ministrului, de atâţia ani?!
— Ce delegat, zice ministrul, care îşi cunoştea oamenii şi meseria, n-
avem nici un fel de delegat!
Şi cum, deodată, ministrului i se pare ceva neclar, se opreşte o clipă şi
trimite după serviciile personal şi contabilitate şi în mai puţin de un sfert de
oră se lămureşte că nu există nici un delegat al ministerului la Gospodă. Ria
din P., se bănuieşte că probabil delegaţia e falsă şi, câteva ore mai târziu,
înainte ca directorul Gospodăriei din P. Să ajungă înapoi acasă, „delegatur este
arestat şi încep cercetările şi se dovedeşte că el construise zeci de unităţi
zootehnice fără să aibă ahilitatea să o facă şi, mai cu seamă, trecuseră, în
răstimpul cât lucrase, prin mâna lui zeci şi zeci de milioane de lei, pe care el îi
ridicase de la bancă şi din care, cum s-a constatat final, pe o schelărie
grandioasă de faisuri, nu putea justifica aproape cinci milioane de lei.
Incredibil, mi-am zic, când am văzut dosarul. Lncredibil, pentru că, dacă
aş fi citit o nuvelă, cu această poveste reală, care era mai puternică decât orice
nuvelă, nu aş fi făcut decât să zâmbesc la puterea de a inventa a autorului. Şi,
în acest dosar de mii de pagini, delegaţia mortală pe care omul meu îşi clădise
grandiosul fals, era o fiţuică de 10 cm x 10 ern
În biToul tneu stătea acum sora acestui nefericit, cerându-mi să-l susţin
în recurs, să obţin ca pedeapsa capitallă să fie transformată în închisoare la
maximul prevăzut de lege, dar ce voi spune eu judecătorilor despre acest acuzat
care şi-a construit propria sa spânzurătoare, ridicând clădiri zootehnice fără să
aibă dreptul să o facă şi fraudând mulţi bani?
Am citit dosarul ca pe un roman. Erau acolo contracte, situaţii, liste,
avize, contestaţii la contractele cu furnizorii, divergenţe la arbitraj. Omul meu
îşi uitase, cred, propria identitate şi intrase cu totul în pielea constructorului
legal. Erau acolo pagini în care se oglindeau zbaterile lui pentru o formulă sau
alta de construcţie ce o ridica; grija lui ca această construcţie să fie terminată
la timp, ca vitele să nu rămână_ când vine vremea rea, fără un adăpost. Era
preocuparea statornică pentru formule tehnice noi în vederea instalaţiilor
pentru adăpostul vitelor, furajarea lor_ mulsul vitelor, locuinţele îngrijitorilor,
cazarea lor, cantina lor. Erau apoi oglinzile multor zilc în care a stat în faţa
inspectorilor şi controlorilor financiari, dând relaţii. Erau îngrozitoarele
controale de fond şi bilanţurile anuate, care începeau de la finele lui noiembrie
şi se terminau la finele lui ianuarie anul următor. Era grija ca sumele pe care le
ridica de la bancă – folosind întotdeauna o brişcă cu cal pe care îl mâna singur,
de la Raion la sediul Gospodăriei, pe orice vreme şi deseori şi noaptea care 1.!
Prindea pe drum – să ajungă cu bine la destinaţie. În fm~ nescrise, desele
drumuri pe care le făcea la Bucureşti, pentru a procura darurile scumpe,
cadourile pe care le făcea conducerii şi funcţionarilor băncii de unde ridica bani
pentru
Dar ce nu era?
Incredibile, într-adevăr. Minuţiozitatea cu care se oc~, de toate, dc
alergătura după mâna de lucru, cu oameni aduşi de peste trei judeţe, de
credinţa pe care o purtau lucrătorii, de grija cu care el le depunea parte din
drepturfle lor la CEC şi le retrimitea libretele, pentru ca să nu-şi cheltuiască,
spunea el, toţi banii în ziva salariului la bufet şi de modul în care fiecare
farnifie de lucrători se bucura de grija şi de protecţia lui.
Însuşi directorul Gospodăriei, care trecuse, pe lângă constructor, pe
planul doi, apela la et pentru un sfat, îl ruga deseori să-i tină locul, îl trimitea
în locul luă la anumite şedinţe, apoi modul în care constructorul participa cu
daruri la toate nunţile din Gospodărie şi era primul la dar şi în consideraţie
după naş Ia aceste nunţi, la logodne, botezuri, revelioane şi el se ocupa chiar şi
de mobila tineritor căsătoriţi şi de echipamentul noului născut. Cununa,
boteza, tocmea şi proba lăutari, intervenea pentru salon, dădea o fugă la Valea
Călugărească pentru vinul necesar, fugea să ia o aprobare pentru sacrificarea a
tret porci şi livrarea a cinci putini de telemea necesare la nuntă…
Omul muncea, nu glumă. Nu făcea naveta, nu-şi pierdea vremea. Se
gândise la toate, dar numai că el nu lucra, ca să spun astfel, în planul real ci în
cel imaginar, activitatea lui fiind, aşa cum spunea Averrhoes despre filosofia lui
Aristotel, cu o greşeală iniţială care făcea ca totul să fie eronat până la capăt,
fals în cazul 1M, ca o sisifiadă sui generis şi care era de la început până la
sfârşit de un grotesc fără seamăn. Ani din viaţa lui i-a sacrificat pe altarul
construcţiilor zootehnice, ca să spun aşa, iar aceste construcţii urrnau, ca în
legenciă, să-şi ucidă constructorul; ani din viaţa lui din care nu rămânea nimic
pentru sine, deeât -poate cenuşa banilor care i s-au scurs printre degete, dacă
nu cumva va fi avut nebunia de a-i depozita undeva pentru un viitor pe care îl
vedea liniştit pentru el. Era cumva nebun, m-am întrebat, în cursul studierti
dosarului şi cred că şi azi teza aceasta poate fi susţinută, pentru că o minte
normală pune punct la un moment dat unei asemenea operaţii – în cazul în
care se aventurează în ea, se desistă, dar în cazul de faţă nu era nici un semn
că individui n-ar fi mers, dacă ar fi fost practic cu putinţă aşa, până la sfârşitul
vieţii lui şi poate, cu toată ironia situaţiei, ar fi cerut şi pensie de serviciu!
Ceea ce n-am putut să aflu din dosar a fost răspunsul la întrebarea ce a
făcut individul cu banii pe care nu putea să-i justifice, pentru că era vorba
totuşi de câteva milioane. Am făcut un calcul generos, în avantajul
inculpatului, socotind cadourile ce le făcuse, cheltuielile lui zilnice, drumurile
la Bucureşti, nunţile, botezurile şi celelalte, dar parcă nici nu mă atingeam cu
calculul meu de milioanele ce le încasase şi nici din declaraţiile lui n-am putut
să extrag o explicaţie, alta decât că a cheltuit un milion de lei în fiecare an.
Unde erau banii?
Când trec cu trenul, venind de la un proces din provincie, pe lângă
Gospodăria din P. Şi văd construcţiile zootehnice înşirate de-a lungul căii
feratz, îmi amintesc de acest constructor sui generis, care s-a făcut până acum
oale şi ulcele şi am atunci intuiţia că totuşi aceste construcţii zootehnice au
fost edificate de un nebun.
Nu a fost însă cu putinţă să-l apăr pe această temă (pentru că medicii
avizaseră la fond că are discernământ, ceea ce desigur avea, avea însă şi
grăuntele necesar al nebuniei lui, despre care medicii nu aveau cum vorbi), la
recurs, sincer să fiu, nici nu-mi mai amintesc ce am scris în motivele, pe care,
după câte ştiu, ini le-am interneiat pe vicii de procedură, pe nulităţi comise de
instanţa de fond, pentru că mă gândeam că numai aşa, dacă mi s-ar admite
recursul, ar avea loc o casare totală şi o decizie de rejudecare a cauzei,
împrejurare în care speram altă soluţie pentru inculpat decât pedeapsa
capitală, pe care i-o dăduse instanţa de fond.
În schimb îmi aduc bine aminte de şedinţa în care s-a judecat recursul
său, care a avut un singur termen, ocazie cu care am putut să văd şi cum arată
acuzatul şi am fost deziluzionat să-l văd ca un tip banal în sensul cel mai strict
al cuvântului, în vârstă de aproximativ 40 de ani, care n-a fost în stare să
articuleze nici un cuvânt şi nu părea nici emoţionat în legătură cu situaţia sa,
să-mi dea o explicaţie oarecare, să mă ajute, ca să-l pot, cum se spune, ajuta,
nici o lămurire şi, mai ales mi s-a părut cu totul motivat în sinea lui cu privire
la fapta sa, deşi i-am amintit, în tot tiinpul discuţiei mele profesionale lw cu el,
de existenţa delegaţiei false şi de cele zece milioane manipulate, din care
aproape jumătate nejustificate, iar el îmi răspundea stereotip că a construit, a
muncit, a dat randament. Îmi aduc aminte că preşedintele completului de
judecată, care era C. M., un dur, când mi-a dat cuvântul mă privea cu o
curiozitate nedisimulată, se uita fa mine ca! A o ciudăţenie, cu aerul că spunea
„mor de curiozitate să spui ce ai să susţii în apărare în dosarul ăsta” şi tot
timpul cât am pledat a avut agăţat de buza de sus o sehită de zâmbet, de
maiitie, mă rog, de batjocură, de zeflemea. Fireşte că, în cauza aceasta, care
amintea foarte mult Revizorul lui Gogol, recursul a fost respins şi, cu toate că
sora inculpatului a cerut şi audientă la Preşedintele Consiliului dc Stat, cererea
sa de graţiere a fost respinsă şi inculpatul a fost executat. Iar sora lui îmi
spunea mereu că de pe urma fratelui ei n-a rămas nimic, că n-are nimic în
casă, nici nu cumpărase ceva deosebit pentru sine irt aceşti ani ai celor zece
milioane şi că, afară de faptul că obişnuia, când vertea la Bucureşti.
— Să frecventeze restaurantele bune, altă cheltuială nu făcea, decât
poate aceea că se îmbrăca, atât cât s-a îmbrăcat în aceşti ani, cu gust şi cu
lucruri bune, în
1, fine, că economii nu are… A fost totuşi nebun?
Deşi la o scară mai redusă a emoţiei, nu Îţi este totuşi uşor nici atunci
când eşti solicitat pentru o infractoare arestată, care urmează să nască, sau
una în stare de libertatc în această ipostază, sau când un infractor este bolnav
evolutiv şi nu se ştie dacă mai rezistă până la terminarea executării pedepsei
sale, pentru că, deşi legea prevede posibilitatea de a fi lăsat în libertate pentru
tratament pentru o anumită perioadă, nu întotdeauna demersu! Bazat pe
aceste texte dă un rezultat pozitiv, sau perioada acordată nu este suficientă
pentru un bolnav adevărat şi uneori incurabil; ori când un infractor a murit în
închisoare şi familia vrea să cunoască în ce împrejurări a murit, situaţii
delicate în care contactul cu autoritatea pentru clarificarea unor astfel de
împrejurări nu îţi este mereu plăcut, ca să nu spun mai rău, adică imposibil.
Mă apropiam de vârsta la care îmi puteam pune problema încetării
activităţii şi, la acest gând, în orele de linişte ale biroului meu, mă întristam în
penumbra în care stăteam uneori, uitând să aprind lumina! A venirea
amurgului.
Cum va fi sfârşitul, mă 'intrebJrn?
De câţiva ani observam o creştere a sensibilităţii mele la nenorocirile
oamenilor şi 1mi ziceam că e vorba probabil de o acumulare de suferinţă şi de
experienţă, care dă pe dinafară din prea plinul ei, dar era, în realitate, cum am
văzut ulterior, o slăbire organică a rezistenţei mele la aceste emoţii. Incepusern,
instinctiv, involuntar, să evit procesele de o mare tensiune, loturile penale cu
arestaţi şi limitam, tot îndemnat de instinct, accesul clienţilor la birou, la
anumite ore ale zilei şi la anumite zile ale săptămânii. Mă duceam apoi tot mai
rar la instanţele militare, unde soluţiile erau mai drastice şi impactul mai
dăunător emoţiei mele, mai violent decât cel al instanţelor obişnuite, în linii
mari, pentru că în dese cazuri situaţia se prezenta invers, Din douăzeci de
obiective pe care mi le propuneam să le realizez într-o zi, atingeam numai
cincisprezece la începutul acestei perioade, apoi doar zece, iar acum, din zece
obiective pe care mă le propuneam, realizam numai trei, şi din vina mea şi din
cauză că formele de rezolvare a acestor obiective erau din ce în ce rnai
complexe_ mai sofisticate, mai birocratice, drumurile oraşului mai lunei,
mijloacele de transport mai grcaie şi mai lente în ciuda diversificării şi a
modernizării lor. Ca să ajung la Prirnări2. Sectorului 4 şi de acolo la Primăria
sectoruiui 1 în aceeaşi zi_ trebuia să consum un timp egal cu cel ce l-aş fi
folosit ca ajung de la Bucureşti la Buzău, dus-întors.
Cu toate aceste semne premonitorii, chiar după vestir tor, arn tras ani
întregi încă la carul profesiei mele, ca un animal de povară, care nu se poate
dezbăra de acest travaliu şi m-am sinchisit prea puţin de aceste semne şi nici
vreun regim deosebit de odilină şi viaţă sau dietă nu mi-am impus, fiindcă în
profesia asta trebuie să te hrăneşti şi să trăieşti normai, în rând cu oamenii, ca
să poţi activa normai. Când eram ucenic la Petre Pandrea, maestrul mă
dăscălea ca, înainte să plec la realizarea unui obiectiv, să mă Marmez cu
textele, doctrina şi literatura juricheă şi interdisciplinară pe care urma să mă
sprijin în atingerea obiectivuMi la cucerirea căruia porneam, dar, imediat
următor acestui sfat, un coleg bătrâior, care rămăsese până Ia senectute în
postura de sccretar pe lângă maestru, adăuga propritd său sfat, ca între două
obiective să nu uit să intru într-o bodegă „la un mezelic şi un coniac”, cum
zicea bătrânul, înfruntându-I în acest unic domeniu pe rnaestru (care n-a
apucat eI însuşi decât vârsta de 64 de ani); „n-ai să ajungi mai târziu, dacă nu
procede”zi aşa, să realizezi nici două obiective într-o zi” îmi spunea. E târziu să
regret acum că m-am ţinut doar de sfatul maestrului, cât mi-a stat în putere, şi
că l-am primit pe cel al bătrânului meu coleg sub beneficiu de inventar, făcând
totodată haz de recomandarea pe care mi-o prescria ca să mă menţin, cum zice,
în formă.
 Odată cu scăderea puterii mele de muncă. Observam – şi mă întristam
când asociam fără voie aceste două stări de Iticruri, şi o primenire a clientelei
mele, care devenise aproape a1ta, poate din cauza mea, dar cert şi din eauza
evoluţiei societăţii, pentru că această nouă clientelă vroia mai mult de la
I avocat şi nu întotdeauna cu dreptate; însă, prin contrast, asculta mai
puţin de sfaturile avocatului. Aveam dese cazuri când aceşti clienţi se
prezentau în faţa instanţei de judecată i după ce consumaseră mai mult sau
mai puţin alcool şi erau nedisciplinaţi cu prezenţa completului de judecată. Am
văzut tineri care s-au prezentat în maieu în faţa acestei instanţe şi tinere care
s-au prezentat în şort în faţa unni complet care avea magistratura robei.
Intoemeau diverse memorii, pe măsura priceperii lor, care uneori era la cota
zero în ce priveşte cunoaşterea legii, pe care le înaintau la locurile şi la nivelele
cele mai nepotrivite, 1n legăt?: k cu cazul lor, Împotriva sfaturilor mele,
complicându-şi existenţa, provocându-şi cu bună ştiinţă pierdere de vreme şi
alergătură inutilă Iuni de zile următor acestor mernorii, în speranţa rezolvării
lor pe alte căi decât cele legale şi fireşti, iar acestea ajungeau până la urmă tot
pe masa judecătorului, unde tot avocatul trebuia să le susţină. Un timp acestea
au fost încurajate şi de o anumită neînţelegere a atitudinii pe care presa trebuia
să o aibă faţă de un proces care nu a fost incă judecat, situaţie care s-a
rernediat după aceea. Cu ce te poate ajuta un ziar, sau preşedintele Consiliului
Popular, dacă te-a lăsat nevasta şi a plecat cu altul? Cu ce te poate ajuta
primul-secretar al sectorului dacă un datornic refuză să-ţi plătească datoria
sau dacă nora se ceartă cu soacra ei şi a înţeles să o dea afară din casă?
Mă gândearn deseori la vechii mei clienţi, pe care îi regretam pentru
disciplina şi supunerea lor la lege şi îmi veneau fără voie pe buze versurile lui
Blaga:
Şi rând pe rând
Oameni în umbră s-au retras
Veşminte de pământ luând„, şi mă gândeam mai cu sernă la clienţii din
vremea debutului meu profesional, la ilosoful care era Brad geamgiuL. La
Plopeanu zarzavagiul, la Vilan cu micul lui comerţ de articole casnice, la Nae
Petrescu lumânărarul şi munnuram câteodată, în liniştea biroului, tot din
Blaga: „Vino, sfârşit, aşteme cenuşă pe lucruri”.
Motorul practicii funcţiona mai departe ca un diesel dezlănţuit, şi nu-rni
îngăduia ore de reverie, nu-mi permitea să mă opresc, reluând în fiecare
dimineaţă acelaşi efort dintotdeauna „iară şi iară” şi „Înc-o dată”, cum spunea
din nou poetul… Când încercam faţă de vreun client să insinuez că voi înceta
activitatea. Începeau imediat lamentările şi rugăminţile şi mai urrnau şi
nenurnăratele telefoane de la el şi de la clienţi, care erau şi ei puşi îndată în
temă de unul dintre chenţi, să abandonez „tocmai acum”.
Iubisern profesia („a iubi înseamnă prirriăvară”), cu toate că ajunsesem
să-i cunosc pe deplin mizeriile („a eunoaşte înseamnă iarnă”), în adâncimile ei
de peşteră nexplorată cu totul niciodată şi gândul încetării activităţii, gândul
fugii, cum îmi imaginam încetarea activităţii, mă îndurera profund şi atunci
mergeam mai departe, ca şi cum nu mi s-ar fi întâmplat nimic şi ca şi cum
timpul m-ar fi c.
 — Niţat în mod miraculos.
Un picior, cel drept, îmi juca totuşi serios renghiul în ultimul timp,
pentru că, de exemplu, dacă mă aflam în traversarea unei artere eirculate
intens, sau chiar când treceam peste o linie de tramvai, deodată el refuza să mă
asculte şi nu mai făcea nici o mişcare înainte sau înapoi, ca un asin
încăpăţânat care stătea locului; vină tramvai, vină maşini, eu stam locului ca o
statuie! Mai vedeam că, de unde la începutul profesiei mele, judecătorii îmi
spuneau să vorbesc mai încet, acum ei mă rugau să vorbesc mai tare: afecţiune
a laringclui, a corzilor vocale, o răguşeală care se accentua cu anii ce treceau,
îmi dădeau de înţeles, asemeni nuvelei tui Gorki, Fata şi moartea, că se apropie
sfârşitul, vrând-nevrând, al activităţii mele. Totuşi continuam, alergam ca
înainte, însoţindu-mă în gând de o melodie mobilizatoare, un marş istoric de
pildă, o parte din oda bucuriei altă dată şi drumurile mi se păreau astfel mai
scurte datorită acestui entuziasm tăcut.
Într-o zi m-am sculat ca de obicei la ora cinci dimineaţa, am pus la punct
ultimele detalii ale celor patru procese pe care le aveam de susţinut în ziva
respectivă şi am revăzut conspectele discuţiilor pe care le aveam pregătite
pentru întâlnirile cu clienţii prograrnaţi în ziva aceea. După micul dejun fiul
meu a plecat la spital, a plecat şi soţia mea cu treburi, urmând să revină la
prânz. Mi-am rânduit codurile în servietă, rn-am ras, şi mă îndreptam spre
şifonier să-mi pun costumul, urcând pe o scară interioară a locuinţei mele.
Deodată, am simţit că pierd din vedere părţile laterale aţe scării şi mă
scufund, ducându-mă în jos ca un sac gol şi, în ultima fracţiune de legătură cu
realitatea, mi-a venit în minte să mă aşez jos, ca un comandament al
instinctului de conservare, apoi totul s-a estompat în jurul meu. Era, cred, ora
7 dimineaţa., pentru că privisem cu câteva secunde înainte ecranul ceasului de
la mână. Cât am stat aşa ghemuit nu mi-am dat seama, dar am luat legătura
din nou cu realitatea după aceea, când am văzut mai întâi cum se apropie de
mine părţile laterale a scării pe care căzusem sau mă aşezasem, cum doriţi, şi
treptat iumea s-a reconstituit în forrna ei de mai înainte. M-arn sculat cu mare
precauţie şi m-am îndreptat spre o cameră unde m-am întins pe un pat, după
care m-am uitat la ceas cu gândul că poate totuşi n-am întârziat la procesele şi
la întâlnirile ce le aveam fixate. Ceasul mi-a dezvăluit atunci un lucru
îngrozitor: era ora 12,30, ceea ce înseamnă că stătusem astfel cum am spus
mai mult de cinci ore: M-am ridicat, mi-am aruncat apă rece pe faţă din
abundenţă, a sosit în acel timp şi soţia mea, care, vă'zându-mă în pijama, m-a
întrebat mirată cum am reuşit să-mi termin atât de devreme treburile şi să
ajung şi acasă la ora asta. Nici n-am plecat, i-am răspuns şi în acelaşi moment
telefonul a început să sune disperat, erau clienţii care aşteptau să vin la
procesele lor, apoi clienţii cărora le fixasem întâlniri şi care aşteptau de multe
ore, iar soţia mea le-a dat explicaţii, îndrumându-i pe unii să amâne procesele
iar pe ceilalţi să revină la telefon, explicându-le la fiecare ce mi s-a întâmplat. A
venit acasă şi fiul meu, care este medic cardiolog, şi ce a urmat este lesne de
înţeles, am fost la profesorii de specialitate, care mi-au dat tratament, mirându-
se că am scăpat ieftin şi fără vătămare, afară că mi se deteriorase cu jumătate
auzul, şi m-au pus, bineînţeles, să-mi fixez o dată apropiată pentru încetarea
efectivă a în 65 de cât aveam când mi s-a întâmplat ceea ce am povestit în
ultimele rânduri, şi în peste 40 de ani de profesie, am rupt aşailar o singură
dată contactul cu realitatea în timpul îngrozitor cit cinci ore, după care
universul s-a reconstituit sub ochii mei.
Numai că nu depindea nurriai de mine încetarea un avocat pledant îşi
poate intrerU. Pe brusc activitatea numai dacă moare subit, iar mie, cum s-a
văzut, destinul nu-rni făcuse această favoare, Pentru a înceta Ia un mornent
dat activitatea, trebuie luate măsuri care sunt şi ele de durată, de modul în
care trebuie să închei anumite cauze, de tranzacţiife pe care fe-ai îneeput şi pe
care trebuie să le duci până ia capăt, de obţinerea în tirnp a unor autorizaţii
necesare valiclării acestor tranzacţii şi abia atunci se poate vorbi de mornentul
de a preda cauzele care nu mai pot fi terminate în tirnpul ce ţi-ai propus.
Am făcut şi această experienţă – a încheierii de activitate – cu
sentimentul că reciteam în fiecare zi poemul eminescian „Nu credeam să-nvăţ a
muri vreodată” şi pot afirma de fapt că este partea cea mai grea şi mai
dureroasă din activitatea unui profesionist, pentru şi nu mai e vorba de
valoarea unui sau altuia dintre avocaţi – nimeni nu te poate înlocui în ceea ce
ai început, în ceea ce ai construit tactic şi strategic anumită cauză şi pentru că
nicăieri poate deosebirile de vederi în modul de a duce o luptă judiciară nu
diferă mai mult decât la avocaţi, în ceea ce ai dus până atunci în maniera
personală în urmărirea unui obiectiv pe care îl vedeai în arhitectura lui finală,
fiecare avocat punând amprenta personaiiiăţăi sale pe cauzele pe care le-a
purtat, ceea ce face secretul, farrnecui dar şi nefericirea profesiei de apărător:
aşa cum se spune că fiecare moare săngur, tot astfel în avocatură fiecare
câştigă sau pierde singur. De aceea nu îi este posibil avocatului să se
gândească la o retragere ca în celelalte profesii, şi nu în toate cazurile e cu
putinţă.
În plus, clienţii, care mi-au devenit credincioşi, (unii devenindu-rni
prieteni), refuzau să înţeleagă starea mea, şi probabil că nu mă credeau şi, cum
spun colegil mei care au trecut prin această fază de încetare a activităţii, nu te
cred decât atunci când te văd întins pe catafalc. Se plâng că rămân singuri,
fără apărare şi întreabă ce vor face ei de-acurn

(deşi le replicam că mai sunt în Capitală 600 de avocaţi), iar în perioada

pe care am nurnit-o de convalescenţă, telefoanele clienţilor nu numai că nu m-
au cruţat, dar ele s-au dublat, fiecare dintre client dorind să mai stoarcă ultima
picătură de viaţă din avocatul lui şi i-am înţeles, i-am iertat: anumite probleme,
anumite confesiuni şi anumite secrete ce mi-au fost încredinţate nu pot fi iarăşi
încredinţate altcuiva şi deci, cât timp mai suflam, problemele legate de ele
trebuiau rezolvate de mine. Mă gândeam prin urmare cu îngrijorare la termenul
de un an, pe care mi-l îngăduiseră medicii ca să-mi închei activitatea, vedeam
cum se timpul şi nici jumătate din problernele ce le aveam nu erau cu adevărat
rezolvate şi, nu fără rugăminţi şi nu fără reproşurile alor mei şi fără supărare,
am obţinut de la fiul meu şi de la colegii săi de specialitate, cu care mă
căutasem, încă un timp pentru a-mi termina treburile, dar, cum au spus ei, pe
riscul meu.
 Am continuat încă un an, însă veneau alţi clienţi noi, cărora inutil le
explicam că sunt în curs de lichidare, parcă vorbeam cu surzii, fiecare cerea
„numai un mic serviciu”, ceea ce fireşte, nu putea fi adevărat. In acest an de
gratie am terrninat încă un sfert din problemele restante, dar 1mi dădeam
seama că ceea ce mai rămăsese nu mai putea fi rezolvat în tirnpul ce mi se
îngăduise mai departe. Eram înaintat în vârstă cu încă doi ani, mă apropiam de
vârsta de 70 de ani, iar numărul anilor de practică profesională nu erau prea
departe de a fi rotunjit la o jumătate de secol şi probabil că dacă nu aş fi avut
accidentul de care am vorbit, aş fi mers mai departe şi nu m-aş fi oprit decât
odată cu moartea. Munca în slujba apărării oamenilor intrase adânc în fibrete
mele, în inima mea. Şi chiar dacă realizasem un avantaj material din această
meserie, nu acesta era argumentutyleterminant să mă hotărăsc să merg mai
înainte. Făcând sumarul, mi-am reamintit cum 1n tinereţe, la debut, erarn pe
punctut de a muri de foame, neştiu: de nimeni, în chilia mea de pe str. Vasile
Lascăr, şi că am foT: salvat de un borcan de dulceaţa pe care îl aveam păstrat
de mama şi de o pâine care se pietrificase aproape, uitată Intr-= dulap ca şi
dulceaţă, că am văzut apoi oameni murind în ochii mei sub puterea legii dar nu
întotdeauna pe dreptate, că am fost neîncetat, minut de minut, zi de zi, ani şi
ani intoxicat, turmentat, otrăvit de hotărâri nedrepte şi că în mai mult de
jumătate din cauzele în care am susţinut apărarea am obţinut rezultate care, în
total sau în parte, mă contraziceau şi contraziceau şi legea, că am omis mii de
prânzuri şi mii de cine şi că, în timp ce alţi oameni stăteau cu familiile lor sub
strălucirea lămpiior, cu râsul copiilor răsunând lângă ei, eu, alături de alţi
colegi, mă aflam pe banca apărării la aceste ore ale dejunului şi ale cinei,
scaunul din sufrageria noastră, la masă, pe care obişnuiam să stau, era gol şi
ai mei îşi luau masa mai tăcuţi decât altădată, aşa cum se întâmpla la mesele
la care capul familiei lipseşte definitiv, că de mii de ori mâncam când veneam la
ore târzii, singur, ca un şomer bătrân ŞUb (304M? &Y metrigrxile, Ši'agyir t&at,
TâtraYffd grij-de zilei de azi şi la cele de mâine, ale zilelor ce treceau fără
întoarcere pentru un om pe care l-am apărat, dar care a pierdut, şi a zilei în
care altul va trebui să îndure aceeaşi soartă, iar uneori nu ajungeam nici la
aceste ore târzii pentru că, în timp ce luminile oraşului se stingeau una câte
una, eu, ca şi colegii mei, mai ascultam undeva într-o clădire a oraşului
desfăşurarea unui rechizitor sau în birourile noastre ascultam plângerile unor
năpăstuiţi de soartă.
După ce toate sălile din Palatul de Justiţie s-au golit de omenirea care a
viermuit în tot timpul zilei şi încet, încet, mirosurile grele, de sudoare umană,
de puşcăric, de subsuori şi de picioare omeneşti, de bocanci uzi, de femei
înaintea toaletei intime, de mascul uman, încep să se împrăştie, după ce găleţi
nenumărate de apă au fost aruncate, ca într-o inundaţie, pe dalele de marmură
şi după ce frontul înaintând al femeilor de serviciu mânând saci îmbibaţi de
apă înaintea lor a trecut şi el, colectând ordurile deasupra marilor grătare de
eliminare şi aruncându-le în fluvii la canalul de la subsol, în Palatul Justiţiei se
instaurează treptat umbrele amurgului şi curând, numai o dungă geometrică
de lumină se desenează pătrunzând prin cupola de geam pe dalele sălii paşilor
pierduţi, într-o ireală Iinişte şi singurătate. Apoi umbrele înving şi cuprind cu
totul clădirea enormă şi o scufundă într-o beznă deplină, cu uşile grele ferecate
şi doar o Lirigură încăpere mai este luminată din cele peste trei sute pe care
Palatul Justiţiei le are, încăperea dIn dreptul marii porţi dinspre Calea Rahovei,
unde funcţionează în tot timpul nopţii procurorul de serviciu pe Capitală; şi
când mi s-a întâmplat să trec noaptea târziu pe lângă Palatul Justiţiei, am
asemuit această fereastră luminată cu un far pe un tărâm al unui ocean veşnic
agitat nopţile bucureştene cu infractorii lor. Sunt amintirile senectuţii sau
imaginaţia mea, dar tot atunci mi-I închipui şi îI văd la această oră târzie,
stând în mijlocul sălii paşilor pierduţi, pe maestrul meu, avocatul Petre
Pandrea, cu sacul său de ocnaş, cu veşmintele sale de doc albastru uzat, aşa
cum arăta marele paladin al libertăţii oamenilor care a dominat în epocă
Palatul Justiţiei cu verbul său regent, când s-a întors de la închisoarea în care
intrase cu nevinovăţie; şi îi revăd pe vechii lui prieteni şi colegi, trecând fals
zoriţi pe lângă el în acel moment, ferindu-se să-I întâlnească; şi văd, mai
departe, trecând olimpicul – în aparenţă, dar atât de agitat în adâncul inimii lui
– avocatul Titu Maiorescu, care îşi întretaie calea cu avocatul căruţaşilor din
cartierul amărât al Orzarilor, Barbu Şte ănescu, mai târziu cunoscut sub
numele Delavrancea, pe care însuşi marele orator Maiorescu îl numea „fiara
cuvântului”, pe elegantul Take Ionescu, pe profundul Toma Stelian şi pe alţii pe
care mai disting în obscuritatea sălii…
Mă văd eu însumi, modest epigon al marilor mei înaintaşi, trecând pe
sălile acestui Palat. Am zvârlit acolo, aşa cum un copil zvârle ara grijă în stânga
şi în dreapta sâmburii amari ai zarzărilor, aproape cincizeci de ani din viaţa
mea, care au trecut, mulţumită acestei profesii, cum trec tot atâtea clipe… Şi
acum, povestea oamenilor, mulţi dintre ei azi umbre, pe care i-am apărat. Curn
spunea Marţial „Hominem pagina nostra sapit” – „Pagina mea are gust de om”
iar „înţelesul faptelor particulare” au o semnificaţie umană, până la urrnă
sâmburele oricărei filosofii.
IJn vid reconfortant începe să se creeze în jurul meu pe măsură ce eu nu
obosesc să trâmbiţez tot mai perseverent încetarea aproPiată a activităţii mele
profesionale, dar golul se populează curând cu stolul regretelor pe care le
încerc. Ce? Or ce mă întreabă cum mă simt în această ipostază le răspund,
fireşte, că mă simt excelent, ceea ce nu-i departe de adevărul fizic, dar lacrime
ascunse picură în mine când mai trec prin sala paşilor pierduţi şi ele
cristalizează, ca lăcrimele de calcar în peşteri neştiute, stalagmite de păreri de
rău care simt cum cresc şi urcă în mine neîncetat…
Hegel: „Declinul e întotdeauna urât”.
Într-atâta era de dramatică viaţa în ghetto-ul varşovian sub hitlerişti,
încât la un spectacol cu Hamlet se râde, şi într-atâta este de dramatică şi de
grotescă viaţa în sălile de judecată, încât la cea mai mică defecţiune a
mecanismului formal ce o protejează, publicul izbucneşte în râs, iar pe paralela
estică 45 hohotele de râs au ajuns să răsune zilnic.
M-am considerat ca făcând parte din a patra generaţie maioresciană şi,
prin faptul că am practicat această profesie ca şi magistrul – şi, ca şi dânsul,
mi-am câştigat existenţa din această profesie şi în lumea în care am trăit – am
reuşit să am o cât de mică, deşi cu totul relativă, libertate sufletească,
mulţumită acestei profesii care deasupra tuturor celorlalte, îi dă putinţa
individului, în tot locul, de a hotărî pentru sine.
Ca şi marele meu înaintaş socotesc că. „scopul vieţii noastre este suma
scopurilor de fiecare oră. Îndeplineşte datoria ficcărei zile în parte, atâta vreme
cât îţi răsare soarele vieţii – asta rămâne ocupaţia noastră…”
Am făcut deci şi eu parte din armata milenară a apărătorilor, din turma
athanatos, turma-de fier, turmă nemuritoare deşi componenţii ei erau muritori,
asemenea turmelor de vite din arealul mediteranean în care vitele mureau şi
erau înlocuite – turma rămânând întotdeauna aceeaşi – turma de fier, turma
nemuritoare – şi aceasta mi-a dat un sentiment pe care alti oameni, din afara
turmei mele, nu-l pot avea, de solidaritate şi de eternitate.
„Nedreptăţile – spune Eugen Lovinescu – trebuiesc reparate cu orice prilej
venit la îndemâna” – şi eu m-am folosit de cel mai mic prilej când a trebuit să
ajut la repararea unei nedreptăţi, mică, sau monstruoasă ea însăşi, aşa că
acest scop al vieţii mele a ajuns a doua mea fiinţa şi am socotit întotdeauna că,
chiar dacă înfrângeam legile în repararea unei nedreptăţi sau în ajungerea unui
scop la care cetăteant? L avea legitimitate, nu eram în culpă niciodată. Îmi
dădeam bine searria de acea „deficientă genetică a avocaţilor, care sunt
încântaţi să aibă clienţi şi urăsc să resping clienţi” şi că „goana după bani îi
face pe unii avocaţi să nu mai fie selectivi fată de clienţi, o lipsă dovedită adesea
foarte costisitoare”; ştiam despre „încasări împotriva reputaţiei” – cum a spus
într-o exegeză a profesiei avocatul american Benjamin Civiletti -dar ştiam, din
traiul meu de zi cu zi în turma athanatos, că nu aceştia erau cei buni şi nici cei
Pot declara şi eu cu Eschine, care spunea, evocând timpul lui Alexandru
cel Mare, că… „într-adevăr, nu am trăit o viaţă de om” – ci sute – şi aceasta nu
într-o epocă de înaintări, ci într-una de recesiuni istorice, de întoarceri la
mijloacele terorismului de stat, de genocid ideologic, de asasinate pur şi simplu,
de asasinate în masă, de războaie – astfel că eram îndreptăţit să gândesc că
lupta mea împotriva nedreptăţii face, drept vorbind, parte din frontul împotriva
tuturor acestora şi aveam conştiinţa că sunt unul din luptătorii din linia întâi şi
că ştiam, mai bine decât ceilalţi oameni, de partea cui era adevărul.
Făceam parte din turma athanatos; şi aveam acest bun şi tonic
sentiment că fac parte dintr-o turmă totuşi nemuritoare, dar eram sigur de
solitudinea mea, ca şi cum mi s-ar fi ilncredintat numai mie un sector de front
în lupta împotriva abuzului şi a nedreptăţii, sector de front de care trebuic să
tin cu dinţii şi cu ghearele sau să pier în această luptă de unul singur. Mi se
pusese în mână Constituţia odată cu depunerea jurământului de avocat, cum i
s-ar lî pus în mână unui ostaş o mitralieră şi am fost în aceeaşi clipă aruncat în
luptă, într-un sector al liniei de mare progresiune istorică ce începuse odată cu
Institutele lui Justinian şi ajunsese până în zilele noastre; n-avearn nici un
comiliton lângă mine, nu trăsesem în viaţa mea cu puşca şi a trebuit să învăţ
singur, doliandind o experienţă proprie netransmisibilă în intimitatea ei
celorlalţi din turma mea. „Nu ştii decât ceea ce trăieşti tu; nu rodeşti decât în
măsura în care te descoperi pe tine”, scrisese fostul meu asistent de la catedra
de Metafizică, Mircea Eliade. „A trăi tu Însuţi, a te cunoaşte pe tine, a te
exprima pe tine”, ne-a spus tânărul dascăl de metaftzică în anii mei de
studenţie.
Cu cât sectorul meu de front este mai inextricabil, cu atât sunt mai
necesar apărării, deşi s-ar părea – cu aspectul de la noi al profesiei mele de
„provincialism european”, cu faptul că mă aflu, adică, la est de paralela 45 şi
Într-un regim totalitar – că apărarea ar fi şi ea neinsernnată în comparaţie cu
ceea ce se face în acest domeniu în ţările dezvoltate; e o iluzie: mă îndoiesc că
un avocat de pe alte meridiane, cu deosebire cel creseut în lumea afacerilor (dar
nu mai puţin avoeat prin aceasta) ar putea să apere sectorul meu de luptă mai
bine decât mine, că un avocat american, englez, german, francez sau italian,
format într-un climat de libertate juridică, ar putea să ţină piept abuzurilor
împotriva libertăţii mai bine ca mine. Când eu am reuşit să îmblânzesc un abuz
la mine în ţară, nu mi-am făcut iluzia că a doua zi il voi găsi pe uzurpatorul
libertăţii mai receptiv la lege, ci sunt pregătit să-l găsesc mai înverşunat
împotriva mea, pentru singurul fapt că. L-am îngenuncheat într-o măsură
oarecare în ajun; anchetatorii nu ascund fară de mine că le sunt dezagreabil,
judecătorii nu-mi poartă nici un fel de bunăvoinţă ci doar o rece luare în
evidenţă a prezenţei mele, procurorilor le par un vestigiu istoric sortit pieirii,
grefierii mă tratează ca şi cum aş fi unu!
Din ai lor – cel mult de la egal la egal.
Pentru mine totul este făcut, de la început şi de unul singur. Istoria este,
pentru mine, istorie contemporană: eu scriu istoria, eu o trăiesc, eu o creez şi o
fac Într-o luptă solitară până la traumatizare; n-am la îndemână pentru
piedicile şi cazurile întotdeauna inedite, pentru particularităţile lor intime,
adânci, ce mi se pun în cale, alte unelte decât propria mea inteligenţă sau, mai
bine, puterea mea de adaptare; port cu mine o bibliotecă întreagă în minte –
pentru că nu ştiu niciodată momentu! Când voi avea nevoie de un precedent
sau de altul şi nu sunt îngăduit să amân răspunsul; şi niciodată, absohrt
niciodată, căzu! De ieri nu se potriveşte cu cel de azi, iar cel de azi nu va
semăna cu cel de mâine, asemănându-mă şi prin aceasta cu un ostaş care stă
în sectorul lui de luptă, cu arma încărcată şi lzrata să apese pe trăgaci, însă în
tot timpul este înconjurat de o ceată deasă, se află în fundul unui ocean de
ceaţă şi nu poate vedea nirnie mai departe şi totuşi va trebui să menţină
sectorul de luptă. Sensibilitatea mea se ascute cu fiecare obstacol şi cu fiecare
caz şi ea este acum la nivelul unui pictor, muzician sau poet, dar sunt
mortificat pentru durerile mele personale şi – la fel ca şi actorul – va trebui să
fac o pledoarie plină de viaţă de nerv chiar în ziva când, câteva ore mai târziu,
va trebui să-mi conduc mama la groapă.
Pentru că, sunt singur; avocatul nu poate fi înlocuit, pentru că un alt
avocat este un alt medic, care îl vizitează pe un vechi bolnav, ca să-i dea un
remediu – iar bolnavul nu crede decât în bătrânul lui medic, căruia îi este acum
cu neputinţa să mai vie; chiar dacă rog un coleg să mă înlocuiască, te rog să
pledezi dumneata procesul, ştii, colega, mi-a murit mama şi nu am starea de
spirit să pot vorbi o oră despre problemele ce se vor ridica, colegul meu irni va
amâna cu eleganţă procesul, pretextând o dificultate procedurală şi nu va pleda
el, deoarece el vede, de pildă, o donaţie deghizată în dosarul respectiv, în vreme
ce eu sunt ferm convins că am de-a face cu o vânzare pură şi simplă şi cine nu
e convins de propria sa dreptate nu poate convinge pe altcineva şi s-ar putea
astfel ruina o cauză pe care eu sunt convins că aş fi câştigat-o, cu atât mai
mult cu cât dacă o câştig, o câştig pentru clientul meu, dar dacă o pierd, pierd
încrederea pe care clientul a investit-o, ca pe un capital, în mine, tot astfel ca şi
în raporturile dintre pacient şi mcdic.
Astfel, fiecare zi a vieţii mele o schimb dând-o pe o zi profesională; toată
viaţa mea trecută nu este la fel ca a fiecărui om ci este trecutul meu
profesional, ziva în care am învins, ziva în care am fost inundat de sângele cald
care mi s-a urcat în gâtlej când am asistat la condamnarea la moarte a unui
client-nevinovat după propria mea convingere, sau a unuia care, după ce şi-a
auzit condamnarea, pleca acum cu lanţurile la picioare, expresie tragică pentru
mine a inutilităţii luptei mele din acea zi. Trecutul meu se compune dintr-o
armată de umbre, din care doar generalul s-a salvat, din tragedii şi drame,
peisaje asediate de furtună, întâlniri cu capcanele şi popasuri iângă fântâni
fără apă. Oastea umbrelor, care mă urmăreşte, e la fel ca o „armată moartă” de
care acum generalul, ca în cartea lui Emil Kadare, îşi aminteşte, pentru că îmi
amintesc de fiecare victimă a nedreptăţii şi abuzului cu întreaga ei înfăţişare şi
în toate detaliile suferinţei ei, de zvârcolirile ei în încercarea de a se salva, de
răn;!: ei, de sângerările ei şi de expierea ei.
Dezastre morale; incendii sociale; epidemii ale represiunii şi mereu
crescândul impact al infracţiunii asupra inocenţei, astfel se constituie juridic pe
de altă parte veacul pe care l-am parcurs cu legea în mână şi cu anti-legea ce
mi s-a opus, cu abuzul, cu ignoranţa etică a celor ce tocmai predicau această
disciplină, cu reaua credinţă, cu mita, cu birocraţia cu imensa ei uzină de
rebuturi, recesiuni, întoarceri şi răstumări, cu întârzierile şi termenele care
anulau de cele mai deseori orice demers sau măsură legală, orice avânt – veac
pe care îl parcurg trebuind să învăţ mereu să mă feresc singur de obstacolele
lui, în vreme ce trăiesc într-un mare municipiu care se demolează masiv, cu
milioane de şobolani care au fost izgoniţi din habi ţaţele lor tradiţionale şi au
năvălit în casele noastre, cu mii de indivizi care sosesc în fiecare zi în oraş cu
cazierele lor cu tot, străduindu-mă printre toate acestea să apăr rnai departe
partea mea de front în apărarea celor inocenţi şi a celor umili şi cu fiecare clipă
ce o întâmpin cu speranţă, dar care trece lăsând în urmă cenuşă, Învăţ să mă
apăr tot mai bine.
Trecutul devine cum spunea Pierre Vidal-Naquet – izvor de paradigme;
dar şi singurătatea mea în luptă.
Notificări le…
Cei mai mulţi oamcni – şi la toate nivelele şi meridianele – au o idee din
cele mai bizare sau cele mai vagi, în cazul cel mai bun, despre ceea ce ar fi o
notificare. Clienţii mei le numeau în general somaţii, ceea ce în drept este cu
totul altceva; eu le numcam – în intimitatea mea – caiete care nu te lasă să
dormi, atât şi nimic în plus, dar curios, deşi fără un efect notabil şi imediat,
notificarea nu-I Iasă să doarmă nici pe avocat.
În acelaşi tirrip, notificarea este – şi la această concluzie am ajuns după
ani Îndelungaţi de practică – o procedură perfect inutilă, dar ea are, bizar,
totuşi, un rol de intimidare din cele mai utile, însă ţine cât ţine emoţia ce te-a
cuprins când ţi se pare că ai văzut o stafie.
Folosită în scopurile cele mai specioase, notificările dau, la rândul lor,
cele mai neaşteptate efecte legale, când, de fapt, juridic, efectul lor părea, Ia
prima vedere, nul. Juriştii pedanfi le numesc puncri în întârziere, dar cât poţi
să.
— I pui în întârziere pe un justiţiabil al cărui cap este mobilat cu seturi
întregi de amânări şi temporizări? Cât poţi să pui în întârziere pe unul care vine
întotdeauna în ultimul minut al celui de-al doisprezecelea ceas, cât poţi să
stimulezi pe un leneş Înţepându-l cu strămurarea?
Un vecin îşi construieşte o fereastră de vedere asupra curţii tale – şi n-are
voie de la Codul civil să o facă; când observi că a trecut la fapt sau când te-ai
trezit că fereastra vecinului e gata, o notificare, în cuprinsul căreia, în loc să-i
spui peste gard, vecine, desfiinţează fereastra asupra proprietăţii mele, e
nelegal, pentru că altfel te dau în judecată şi o să te silesc să-ţi închizi fereastra
cu zidărie şi ai să plăteşti şi cheltuielile de judecată, o notificare, deci, pleacă
prin mijlocirea judecătorului şi a agentului de la judecătorie, la vecin, cu
următorul, să zicem, conţinut: „Notificare
Către Ionescu lon
Bucureşti str. Iluziei, nr. 1002, sectorul 10
Subsemnatul Popescu lon, domiciliat în Bucureşti, str. Iluziei, nr. 1000,
sectorul 10, îmi fac datoria să vă notific urrnătoarele:
Constat, începând de la data de 25 februarie a.c., că aţi construit o
fereastră de vedere asupra terenului şi imobilului proprietatea mea, unde
locuiesc cu familia mea, dominând astfel cu vederea, prin fereastra ce aţi
construit-o ilegal, spaţiul ce constituie habitatul subsemnatt: ţui şi al familiei
mele de la o înălţime şi apropiere nepermise de Codul civil, art. 612, al cărui
conţinut este următorul: „Nimeni nu poate avea vedere sau ferestre spre vedere,
nici balcoane sau alte asemenea asupra proprietăţii îngrădite sau neÎngrădite al
vecinului său, de nu va fi o distanţă de 19 decimetri între zidul pe care se
deschid aceste vederi şi proprietatea vecină”
Fată de aceasta v-am adresat trei avertismente verbale consecutive în
modul cel mai civilizat cu putinţă, însă n-aţi dat urmare acestora şi în prezent
Ia fereastra în litigiu familia dumneavoastră şi dumneavoastră staţi toată ziva şi
priviţi în curtea mea, unde noi ne desfăşurăm activitatea gospodărească sau ne
odihnim în orele de după muncă, fiind siliţi a asculta comentariile ce familia
dumneavoastră şi dumneavoastră le faceţi, la fereastra nelegal deschisă, cu
privire la noi, ceea ce este cu totul neplăcut pentru noi şi dăunător.
Faţă de această stare de fapt, mă văd silit a vă notifica anume că:
— În termen de 10 (zece) zile de la primirea prezentei în mâna
dumneavoastră să închideţi cu construcţie de zidărie şi tencuială de calcan
fereastra despre care este vorba, cu respectarea esteticii construcţiilor şi
curăţeniei ce se va impune după o asemenea lucrare, care va afecta curăţenia
curţii noastrez
— Să-mi achitaţi cheltuielile şi daunele ce mi-aţi căşunat prin fapta
dumneavoastră şi pe care le apreciez Ia suma de 1000 (una mie) lei, ceea ce
reprezintă dauna pentru lipsa mea de folosinţă a curţii mele pe timp de şase
luni cât dumneavoastră v-aţi exercitat privirea prin această fereastră asupra
curţii mele, cum şi cu cheltuielile făcute cu prezenta notificare, urmând ca
dumneavoastră să prestaţi această sumă de mai sus în numerar, portabilă, ia
domiciliul meu, când veţi primi şi chitanţa semnată de mine propriu,
descărcătoare.
Prezenta notificare are caracter de punere în întârziere.
Sperăm că raţiunea vă va consilia să procedaţi cu înţelepciune şi să daţi
urmare celor prevăzute în prezenta notificare, în termenele mai sus definite.
În caz contrar, sau în caz că veţi depăşi termenele mai sus arătate, mă
voi adresa justiţiei sau, după caz, procuraturii, voi cere de a se pronunţa o
sentinţă de execuţie provizorie i'mpotriva dumneavoastră cu obligaţia la cele ce
urmează după lege, urmând ca în acest caz să suportaţi şi cheltuielile de
judecată ce îmi vor fi căşunate.
3 septembrie, 1976, Bucureşti Semnătura
Cu această notificare, frumos-bătută la maşina de scris în cinci
exemplare, cu o cerere însoţitoare şi cu timbre fiscale şi poştale aferente
numărului de notificaţi, având şi delegaţia eliberată pentru acest caz, avocatul
se prezintă la judecător. Care, aruncându-şi o privire de una secundă asupra
conţinutului notificării, îşi pune apostila pe ea şi ordonă executorului să treacă
la înmânarea acestei notificări locului în drept prin serviciul de executori
judecătoreşti ai judecătoriei, „sub luare de dovadă”.
Dacă ai făcut răzbeiul sau, genetic, eşti un om greu de speriat, te
sinchiseşti de această notificare cât te-ai sinchisi de înţepătura unui ţânţar
într-o zi de vară şi, în urma practicii mele, eu am ajuns la concluzia că toţi
românii au făcut război sau sunt înzestraţi genetic cu enzima antisperietoare şi
că, în proporţie de 99% din cazuri„ notificarea rămâne practic fără răspuns,
nefiind luată în seamă nici măcar, eurn obişnuiesc străinii, ca o bază, de
discuţie; notificatul român are alte treburi, se vede, şi ultimul lucru la care se
gândeşte este notificarea ce i-ai trimis, ba chiar are sentimeritul că a fost jignit,
ameninţat, înjuriat în amorul său prin emiterea unei notificări pe seama sa,
inteligenţa lui se blochează mai ales Ia ultimul aliniat al notificării, acela
privind plata unor claune… Aşa că, până la urmă, el nu face nimic din ceea ce i
se notifică, lasă lucrurile uitate sau să meargă mai departe cum au mers până
atunci. Totodată, justiţiabilul român bagă greu mâna în buzunar şi astfel uită
să meargă la un avocat să-I consulte în privinţa eventualelor urmări aIe acestei
notificări, doctrina Ini fiind că lumea merge de la sine, „va d'elle mě'me”, cum
zice liberalul, şi vine la avocat abia când i s-a făcut proces pentru că n-a închis
fereastra şi a privit mai departe în curtea vecinului, iar când vine totuşi, arată
ca unul care s-ar afla în totala deplinătate a dreptului său şi cere ritos
avocatului să facă totul ca el să nu desfiinţeze această fereastră buclucaşă,
efectuată totuşi ilegal. Am încercat să descurajez sute de asemenea clienţi, care
primiseră o notificare oarecare, în problemele cele mai neaşteptate, dar n-am
reuşit cu niciunul dintre ei… Ne judecăm domle avocat, îmi replicau, şi ce va
spune legea! Bine, îi întorceam replica, eu ţi-arn spus că n-ai dreptate, ai să
cheltuieşti bani şi nervi în mod inutil, e frumos? De ce nu înţelegi că mă sileşti
să-ţi susţin o cauză nedreaptă?… Nu, mi se răspunde, mă judec pe banii mei,
nu vreau să mă las căIcat în picioare de acest vecin, care este un beţiv; şi
încercam a-l 1ărnuri că starea de beţie a vecinului nu are nici o legătură curn
se va rezolva acest proces, dar dege aba!
Urmare acestor notificări cărora nu li se acordă atenţie şi care apar
perfect inutile în climatul judiciar românesc – intră în fiecare zi în biroul
avocatului un procent de vajnici daco-romani, care vor să piardă procesul, cum
o declară de la început la avertismentele avocatului, dar care, când îl pierd
efectiv, uită cu totul de această declaraţie de principiu, cum au uitat cu
notificarea de altfel şi î1 înjură public pe avocat, tratează ca pe unu I „care s-a
vândut” şi alte indicibile; cel mai bun Iucru, o ştiu, ar fi să-l dai afară din birou,
cu frumosul, desigur, încă de la început, pe un asemenea postulant – însă
aceasta nu este cu putinţă fată de forma de practică a avocaturii şi faţă de
faptul că omul are nevoie, în orice postură, de apărare, pe care el înţelege să o
ceară chiar şi când i s-a explicat că nu are dreptate.
Pentru a rezolva totuşi situaţii de acest fel fără proces – şi deci fără efort
bănesc din partea chentului meu, căutam să aflu ce avocat are adversarul şi
luam legătura cu acest avocat cerând învoirea clientului rneu, pentru a ajunge
la o soluţie negociată a problemei însă aveam cazuri dramatice, sau comice,
dacă vreţi, în care clientul meu privea cu groază perspectiva ca avocatul său să
stea de vorbă cu avocatul adversarului şi se înverşuna mai zt.
— Alt în lupta sa cu orice preţ cu vecinul lui, ori erarn părăsit pur şi
simplu de client la aflarea acestei intenţii ale mele, dintr-o mentalitate uluitoare
a cetăţeanului nostru, care, sileşte pe avocatul său să joace zilnic aceiaşi
comedie, pe care am jucat-o şi eu tot timpul cât am profesat, aceea de a simula
o adversitate ad hominem fată de avocatul părţii adverse, deşi nu-mi plăcea
deloc să joc un asernenea rol şi nu rareori, când piecam din şedinţa unde se
destăşurase până atunci procesul, după bătălie, indiferent la opinia ce şi-o va
face clientul rneu, întindeam mâna colegului cu care mă războisem şi cu care,
dacă mai e nevoie s-o spun, eram de altfe [, în restul timpului, în cele mai bune
reiaţii.
Forma aceasta prejudiciară, care este notificarea, inutilă şi stând deseori
la geneza unor procese insidioase intre oameni, care nu ar fi fost niciodată
pornite, dacă cei doi adversari ar fi stat de vorbă pur şi simplu, oglindeşte o
mentalitate naţională tipică prin faptul că este ignorată întotdeauna de
notificat; o istorie a mentalităţii juridice din ţara noastră s-ar putea scrie pe
marginea ei, o psihologie a felului în care legea este Întâmpinată în mediul
popular cu ineerearea lui de etudare a legii înseşi, o istorie a moravurilor care
evoluează atât de rapid încât ele sunt altele şi altele doar după câteva decenii în
acelaşi mediu, o analiză a restrângerii îngrijorătoare a sferei răspândirii ideii de
justiţie, a istorie a unei educaţii deficitare sub aspecte juridice, a habitatelor
inadmisibile moralmente şi a existentei unei flIosofii păguboase („Ce-o să-mi
facă?”), împrumutată parcă de la nomazi, în fine, cu înjurătura ridicată la rang
de sitogisrn, aşa curn se oglindeşte – cel puţin cu privire la masa ţărănească –
în literatura deceniilor `50-'60 a ţării noastre, impactul cu legea.
 Să fie oare acesta poporul din a cărui spiritualitate s-a constituit şi a
izvorât spaţiu mioritic sau este vorba de o altă structură a naţiei noastre?
Aţi auzit de „condica şirefilor”?
Acuzaţia de fals e o treabă pe care nu trebuie s-o priveşti cu uşurinţă –
cu toate că în cursul practicii mele constatasern că falsul e treabă te toate
zilele: sute de certificate de concediu medical falsificate prin modificarea lor,
sute de deciaraţii de venituri şi ele falsificate de posesorii lor şi altele, ca să nu
spun că erau false aproape toate datele ce se cereau în justiţie, la cadre, Ia
recensăminte – oamenii se fereau de impozite nedrepte şi de alte consecinţe
dacă ar fi spus adevărul, aşa că aveam, la un rnoment dat, întreaga ţară
pluteşte într-un univers de declaraţii, acte, certificate şi referinţe false.
Pedepsele pentru fals nu sunt uşoare legalmente – dar falsul îşi continuă
drumul său lipsit de glorie în ciuda acestor sancţiuni aspre şi nu de ieri de azi;
se pare că falsul a fost la noi, ca şi în Bizanţ, o infracţiune endemică; în Bizanţ
falsificatorului i se tăia capul; în vechiul drept românesc pedeapsa era temniţa
pe viaţă, surghlunui, fixarea şi confiscarea averii sau mai sigur tăierea mâinii
cu care fusese comis falsul în cazul de fals total; când pedeapsa s-a mai
îndulcit, odată cu slăbirea moravurilor, cum zice istoriograful dreptului sau cu
progresul libertăţii cum sunt inclinat să zic, pe cei „proşti” îi pedepseau în caz
de fals cu închisoarea şi cu toiege multe pe spinare, iar pe boieri cu internarea
pe un an în mănăstire, unde erau duşi în straie ţărăneşti, adică de ocară…
Falsificatorilor li s-a întocmit – întâia oară în istoria dreptului românesc –
un document, ceca ce ar fi cazierul universal de astăzi şi care se numea pe
atunci „condica şireţilor”; pedeapsa de un an închisoare cât se dă unui
falsificator comun, este, după cum vedeţi, floare la ureche In comparaţie cu
pedeapsa din Bizanţ, sau cu tăierea mâinii cu care a fost comis falsul, dar
aceasta nu însemna deloc că oamenii, compatrioţii mei în primul rând, s-au
cuminţit, pentru că înclinarea la fals ţine în primul rând de gradul de restrieţii
şi de gradul de libertate al unei societăţi, de starea ei economică şi de starea ei
educaţională, de nevoile oamenilor mai întâi: cum să nu fie înclinat un
muncitor să-şi modifice certificatul medical de concediu ştergând cifra 3 (trei)
zile şi înlocuind-o cu 7 (şapte) zile, din moment ce nu este încă sănătos după
boala sau accidentul ce l-a avut, iar concediul medical i se refuză totuşi mai
departe…?
Dacă în zilele noastre ar funcţiona pentru această infracţiune pedeapsa
cu tăierea mâniii, pentru fals material şi intelectual, cum se numeşte falsul de
concepţie, pe mulţi din semenii mei daco-romani i-aş vedea cu mâna dreaptă
amputată; iar dacă o „condică a şireţilor” ar fi luat fiinţă, pentru fals în acte,
declaraţii şi altele, ea ar cuprinde jumătate dintre locuitorii ţării, care au trebuit
să dea declaraiii de cadre şi de alt fel după 1947 şi până în zilele noastre,
pentru a-şi putea câştiga pâinea…
Ori de câte ori mă duceam la un proces la Râmnicu-Vălcea, până cred,
prin 1964, când ne-a lăsat îndreptându-se spre o lume fără de procese, căutam
să-l întâlnesc pe avocatul Lazăr Popescu, eruditul, seniorul baroului local de
avocaţi, despre care ştiam că purtase corespondentă cu Mihai Dragomirescu,
că fusese prieten cu acesta şi că era scriitor şi boem de o boemă nobilă. În
barourile din provincie existau foarte buni avocaţi, multi răspândiţi în oraşcle
din Ardeal: Bazil Gruia, un mare om de cultură, un memorialist, un urmaş al
tribunilor poporului, loan Pop, la Şimleul Silvaniei, un strălucit jurist de o mare
experientă şi de mare pondere egală cu marea lui artă de a lucra cu oamenii şi
de a şti să se facă agreat prin eleganta comportării lui şi tot astfel la Iaşi, la
Cluj, la Deva, la Timişoara, la Braşov şi toţi aceştia formau o armată în lupta cu
abuzul, cu ilegalitatea, cu consumatorii de hârtie birocratică. Nici în primul
barou al tării, nici în cele din provincie, clesigur, nu lipsea tipul de avocat-
cişmea, ca să preluăm sintagma argheziană despre romancierul autor de
romane-fluviu din secolul nostt-u; ori avocatul afon, lipsit de voce, răguşit din
naştere, care făcea pe magistraţi să facă mâna pâlnie la ureche pentru a-l
putea auzi şi înţelege, cum era G. P. La Bucureşti, care când vorbea (din nou
apelăm la poetul Mărţişorului) parcă zgâria o şipcă – şi îl dau de exemplu pe
acest avocat afon, pe care altfel l-aş fi trecut sub tăcere, deoarece avea despre
vocea sa iluzia, pe:4re o confesa tuturor, că e asemănătoare cu o voce de
violoncel, comparabilă, zice el, doar cu vocea marilor avocaţi europeni…
Existau şi avocaţi care se prezentau la procese cu materialul dezorganizat,
bizuindu-se pe adagiul că o pledoarie este şi un act de spontaneitate – omiţând
însă partea a doua a acestui adagiu, care mai spune că tot ce este reuşit
spontan este îndelung pregătit. „Chiar şi un orator profan, care vorbeşte la un
ospăţ, îşi alege temele biblice, la fel ca orice predicator” – scrie Johann
Huizinga, referindu-se la răspândirea oratoriei în Evul Mediu, dar, ca şi
predicatorul, avocatul urmăreşte prin organizarea pledoariei sale un scop,
moral mai 1ntâi, „şi nu există exemplu mai Qrăitor al lipsei de scop decât
pledoaria de pomină în care avocatul Jean Petit a încercat să justifice
asasinarea lui Ludovic de Orlěans de către ducele Burgundiei, la 8 martie 1408,
la Hotel de Saint Paul în Paris, în faţa iluştrilor auditori în frunte cu Delfinul,
regele Neapolului, ducii de Berry şi de Bretania” – cum scrie acelaşi autor, Nu
este lipsit de semnificaţie, în acest sens, că marile figuri morale ale trecutu] ui
nostru politic şi cultural au fost deopotrivă avocaţi cu o mare grijă în pregătirea
pledoariilor lor – cum a fost un Mihail Kogălniceanu, un Titu Maiorescu, cel ce
circula cu trenul de la un proces din provincie la altul ca şi un avocat de astăzi,
un Delavrancea, „fiara cuvântului”, un Petre Pandre a, un Ionel Teodoreanu, un
Mircea Manotescu; însuşi Voltaire a fost apărător în procesul Kallas, cum ne
spune istoria literară şi, după cum a fost apărat justiţiabiluI, se pare că marele
ironist şi-a pregătit îndelung pledoaria.
M-am aflat în profesie în vremea care devenise un risc – însă riscul – cum
mi-am dat seama pe parcurs – nu era accidental, ci era de esenţa profesiei;
până la începutul celui de-al doilea război mondial, meseria de avocat nu
prezenta nici un risc – ba chiar era o pavăză de imunitate sui generis împotriva
ameninţării la persoană dar odată cu insta] area conducerilor totalitare, riscul
şi-a făcut simţită prezenţa, accenttiându-se şi devenind un pericol real cu
începere din 1947: pentru ceea ce avocatul afIrrnă în pledoaria sa; pentru ceea
ce a spus într-o consultaţie – el răspunde cu capul; pentru simplul sfat de a se
face totuşi un testament privind un imobil naţionalizat, un avocat sovietic a fost
condamnat la moarte.
 — Dar chiar dacă această măsură nu e una de toate zilele în ceea ce-i
priveşte pe avocaţii români, pentru o vină sau o presupusă vină infimă de acest
gen, profesionistul nostru poate fi radiat din registrul de profesionişti.
— Adică nu ar muri prin decapitare, ci prin foame.
Mai ales în problema moclului de a pleda se ivesc cele mai multe dintre
aceste conflicte dintre avocat şi stat deseori cu colegi pe care statul ii
manipulează în modul dorit, şi nu este uşor să găseşti în cele din urrnă o linie
care să satisfacă toatc cerinţele şi nu fără renunţări: produsul finit al meseriei
de avocat este pledoaria; cu Sorin Doboş, cu Emil Labonţiu, cu Dumitru
Bădescu, cu Constantin Becescu, cu Boris Naumcea – am pornit în anii noştri
tineri să dăm un contur de independenţă pledoariilor noastre, în primul rând
faţă de monştrii sacri şi nu întâmplător umflaţi artificial ai profesiei noastre în
epocă, şi apoi să găsim un stil dc pledoarie sobră, concisă, şi de gestică etatată
numai pe fazele patetice ale cuvântării noastre, care să opereze mutaţii în
mentalitatea că avocatul este un flecar obişnuit, postură care servea cel mai
bine teza impactului avocatului cu statul; etalarea adevărului, din primul
moment, suprima ipotezele unei contraveniri la lege şi la complicitatea cu cel
apărat – dar treaba nu a fost deloc uşoară, pentru că era vorba de o mană de
tineri împotriva unui trust al inerţiei şi al inadaptării… Am fost, fireşte, atacaţi
şi încă la adunări generale sau congrese în plen ale avocaţilor până când forma
de pledoarie profetizată de noi s-a impus în cea mai mare parte, până a se
desluşi că o pledoe,:; e care tinde să spună totul este una periculoasa – îlt timp
ce una rostită cu economie şi în care prima fază era enunţarea adevărului
posibil din dosar, era una cu care puteai trece printre Scylla şi Carybdla cu mai
multe şanse; am dat Cezarului ce e al Cezarului – dreptul de control al statului
asupra oricărei activităţi în sectorul lege (in Procuratura Generală exista
„Direcţia de urmărire penală, criminalistică, prevenire şi de asigurare a
legalităţii în activitatea administrativă”, şi când am susţinut într-o revistă de
drept că această supraveghere se întinde şi asupra unor comisii minore de
judecată înţelegând întregul sector de aplicaţie a legii – am fost înjurat de unul
din armata inerţiei de care vorbeam mai sus… Nu mai eram comparabili cu
avocatura europeană, cu care fusesem egali până la al doilea război mondial,
dar căutam, şi poate că şi eram pe cale să aflăm, un instrument util
justiţiabilului român şi potrivit cu vremea şi societatea în care trăiam şi într-
acest scop ne împlineam menirea; cu aceste tribulaţii mă întrebam uneori de
câte ori am înconjurat ecuatorul
— Luptă în care dădeam de la mine infinit cu mult mai mult decât cum
eram recompensat… Fnaintaşii mei în profesie nu avuseseră riscui pe care îl
aveam eu: Titu Maiorescu nu risca să fie închis pentru ceea ce ar fi susţinut
într-o pledoarie, Delavrancea nu risca să fie evacuat din casă şi să-i fie
confiscate bunurile pentru că politica sa pro-Antanta nu era pe placul lui Carp
– şi la fel avocatul european, contemporan cu mine, nu riscă; riscul e al meu –
avocatul român – şi în acest feI supravieţuirea corpului de avocaţi, începând cu
deceniul al patrulea şi până azi în acest secol la noi, pare un miracol, cum un
miracol numai poate explica supravieţuirea avocaturii în Evul Mediu, în
Inchiziţie; în fine, existenţa avocatului în mijlocul afacerilor, consilier sau el
însuşi conducător de prinderi, este de neconceput la noi şi tipul acesta de
profesionist, atât de frecvent în lumea anglo-saxonă, este obiectul unei
damnaţiuni continue din partea celor ce văd în avocatura de tip restrictiv
idealul unei avocaturi; avocatul român nu numai că nu poate păstra în depozit
sume ale clienţilor săi – cum se practică în occident la nivelul notarilor, care
sunt, de fapt, tot avocaţi, dar numai dacă avocatul român ar deţine în buzunar
măcar taxa pentru o expertiză a unui dosar el ar trebui să aibă în faţă şi
imaginea, reprezentarea conştientă a unei ceiule de puşcărie, cu uşa şi vizeta ei
cu tot.
POSTFAŢĂ
Era vremea baroului de frontieră… Oameni, care nu fuseseră niciodată
jurişti, şi-au amintit că au între actele lor o diplomă de absolvire a unei
Facultăţi de Drept şi au invadat Palatul Justiţiei. Se aflau printre aceştia câteva
minţi speculative remarcabile; dar masa celorlalţi n-avea nici o chemare; şi
înlocuind, prin ep… I.area avocaturii în 1947, elementele burgheze, ştacheta
apărării a fost coborâtă la nivelul profesiei lor anterioare de „negustori”, cu
toată aparatura ei de concesii, de târguieli, de laşităţi pe tărâmul atât de spinos
al apărării individuale şi ajungându-se la ceea ce cra fatal să se ajungă, la
apărarea oficială, adică la o scară de valori populare, de fapt la inexistenţa unor
valori… De la finele celui de-al doilea război mondial şi pâtiă când tinerii ce
intrau în rândul apărătorilor s-au impus şi apoi până când alogenii, vestitorii şi
fermenţii comunismului în ţara noastră, au emigrat, sectorui apărării a fost
format dintr-o proporţie importantă de evrei şi dintr-una covârşitoare de slab
pregătiţi juridic; într-o profesie în care se mai cere şi să fii mtădios, când
trebuie să fii mlădios şi ferm când e nevoie de fermitate, înlocuindu-se practic
cu a fi servil în faţa judecătorului, el însuşi servil în faţa ministerului de justiţie
şi cu a fi dispus de a face concesii teoretice unei instanţe populare în interesul
unor succese de clientelă; cum am spus, erau printre alogeni câteva minţi
speculative, strălucitoare, cum au fost avocaţii Nachtigal, Filderman,
Rosenkrantz, Edelstein, Mayo, Doru Pavel, doamna Fajon, Siegfried Kahane şi
alţii câţiva; însă ceilalţi, dimpreună cu proporţia de băştinaş1 lipsită de har,
ajutau la căderea de valoare a apărării individului 1n faţa instanţelor de
judecată, mânuind de zor, cum se spune, umbra unei mături, ca să măture
umbra unei trăsuri care trecea în goană pe dinaintea lor… Mici negustori în
derută ca urmare a legislaţiei economice anti-lege promovată încă sub
ministeriatul din timpul războiului a lui Petre Bejan; „chiaburi”, despuiaţi până
la piele de stăpânirea pro-sovietică de la noi – apelau, disperaţi la apărare –
însă rezultatul era întotdeauna monstruos… „Te-ai făcut avocatul speculanţilor
şi al chiaburilor!” le arunca în faţă apărătorilor, un judecător, absolvent al
cursului scurt, când aceştia aveau îndrăzneala să susţină lipsa de culpă a
inculpatului. Amintind de o perioadă istorică în care unui înaintaş al avocaţilor,
Mihail Kogălniceanu, i se aruncaseră în obraz, cu dispreţ, aceleaşi acuzaţii: te-
ai făcut avocatul ţăranilor, pentru că era vorba în esenţă de aceeaşi încercare
amplă istoriceşte, dar, de data asta mai profundă, fiind inspirată şi ajutată din
afară şi mai de durată decât cea de pe timpul lui Cuza, din partea clasei
stăpânitoare, de a desfiinţa clasa ţărănească; acum şi era rândul burgheziei de
mijloc…
Tot în acest timp – despre nu am putut scrie de-a binelea când am notat,
zi de zi, Jumalul de avocat şi despre care trebuie să scriu acum, liber, această
Postfaţă, a început să funcţioneze, în cadrul Colegiului de Avocaţi, aşa numita
apărare din oficiu, despre care putem citi astăzi pagini neiertătoare ale foştilor
deţinuţi politici, apăraţi la vremea lor, în acest cadru… Sunt, toate aceste
critici, oare, justificate?
Această formă de apărare există de când există avocatura în formă
organizată; un avocat, Malherbes, îl apără, din oficiu, pe regele Ludovic al XVI-
lea, când suveranul este, cum ştim, condamnat şi ghilotinat; dar avocatul,
riscându-şi propriul său gâtlej, i se adresează inculpatului regal, în timpul
procesului, cu apelativul „Sire…” insă, tot în acest timp, apărarea din oficiu
devenise o anti-apărare… Nu degeaba Al. Dumas-tatăl scrie, într-unul din
romanele sale, când e vorba de acest fel de apărare şi când apărătorul (care
trebuie să vorbească, desigur) vorbeşte (dar nu apără, aş adăuga) în situaţia în
care a mărturisit totul şi e, prin urmare, culpabil, situaţie despre care, insă,
romancierul, ca unul care nu era chemat să o ştie, astfel: „…
E drept, ne aflăm în perioada în care avocaţii se puseseră la adăpostul
hlamidei monarhilor, ei fiind, de fapt, nu apărători ai populaţiei, ci funcţionari
regali, cum a fost însuşi avocatul Charles Louis Perrault, autorul Frumoasei
din pădurea adormită, care a fost totuşi avocat de profesie, dar, cum notează
cronica timpului, n-a avut în viaţa lui decât două procese!„. Referindu-se
desigur la faptul că şi atunci, ca şi acum, avocaţii din oficiu sunt fără
experienţă, imediat după aceasta tot Al. Dumas-tatăl notează despre avocaţii
girondini, moderaţii Revoluţiei franceze de la 1789, care au plătit cu viaţa şi„…A
căror singură vină este… Ezitarea de a călca în s'ange…„ Şi mai departe:
„Girondinii, aproape toţi avocaţi, propovăduiau supunere în faţa legilor. Ei
spuneau: „Să c'ădem, dar legal!”
Mai aproape de noi, Lena Constante, în Evadarea tacutăl, vorbind de
procesul Lucreţiu Pătrăşcanu, în care mernorialista a fost coinculpată, scrie:”…
A 1545-a zi de detenţie – 10 aprilie 1954. Cu ceremonialul primei zile, toţi
acuzaţii la tribunal. Apărarea are cuvântul.
Avocaţii noştri? Să le plângi de milă. Marionete speriate şi servile.
Pledoariile lor, scamatorii. Încep prin a admite fără putinţă de tăgadă toate
acuzaţiile aduse pretinşilor clienţi. Le declară nu nur? Ai făptuite, ci şi pe
deplin dovedite. Dar nu se multurnesc doar cu atât. Mai pun şi ei sare pe rană.
Îşi manifestă profunda indignare pe care „crirnele acuzaţiiior” le-o provoacă.
Niciunul dintre ei nu încearcă să-şi apere clientul…”
O critică mai severă nici nu se mai poate, iar adevărul în cauză este atât
de deplin, încât el îi dăunează direct – şi mai
1 Humanitas 1992, la paginile 118-l 19.
Profund decât celor ce au fost apărători în dosarul Lucreţiu Pătrăşcanu,
memoriatistei însăşi, pentru că în acest dosar toţi apărătorii au fost avocaţi
comunişti şi ilegalişti, vârfuri ale Colegiului de Avocaţi al vremii, de fapt întâiul
Colegiu de conducere comunistă din epocă, printre ei fiind chiar preşedintele
Colegiului de Avocaţi, care îl apăra chiar pe Lucreţiu Pătrăşcanu (şi căruia
Lucreţiu Pătrăşcanu îi întrerupe, protestând, pledoaria, cum arăta chiar Lena
Constante 1n cartea din care cităm. La ce se putea aştepta, în acest context,
memorialista? Aceasta, pe de o parte; iar pe de alta, memorialista se contrazice:
în cartea sa scrie, la un moment dat, că nici nu ştie ce declaraţii a mai semnat
la Securitate, din motive uşor de bănuit, desigur; atunci, mă întreb, apărătorul
trebuie să ştie ce cra adevăr şi ce era minciună sau aşa zise declaraţii menite a
salva fiinţa fizică a anchetatului, care se extrăgea, astfel, pentru moment, din
mâinile unui anchetator barbar sau, pur şi simplu, dement? Avocatul pledează
pe actele din dosar – iar Lena Constante avea dosarul pe care îl avea; se
aştepta, oare, acuzata, ca apărătorul ei să vină cu un alt dosar în geantă? Iar,
în ce priveşte limbajul mieros, servil, de scamator, etC. Pe care îl apreciază
astfel scriitoarea cu privire la forma pledoariei, aceasta era nu numai Iimbajul
pledoariei acelor avocaţi comunişti-ilegalişti, ci limbajul tuturor comuniştilor în
viaţa de toate zilele ale activităţii lor…
Sigur, Lena Constante se referă şi la generalitatea fenomenului, fără să o
spună, şi faptele nu pot fi negate; chiar marele scriitor care a fost lon Caraion şi
care a fost condamnat, cum se ştie, la moarte de un tribunal militar, mi se
plângea, după ce ieşise, comutată pedeapsa, din închisoare, acuza. Nd pe
apărătorul său, avocatul Preda, că pledoaria acestuia îi adusese propriu zis
condamnarea la pedeapsa capitală; numai că avocatul Preda a fost dintre primii
comunişti din Colegiut de Avocaţi când acesta a luat fiinţă şi, cum ştiu, chiar
mai inaiMe…
Adică, vreau să spun, generalizarea este dăunătoare şi jignitoare, pentru
că astfel de veneau numai din partea avocaţilor comunişti şi eu personal – şi
am pretenţia să cunosc situaţia mai bine decât Lena Constante – pot
exemplifica, cu mii de pledoarii ale colegilor mei necomunişti, contrariul celor
susţinute de pictoriţa – şi, pledând pe acele nedorite dosare întocmite de
Securitate, aceştia au făcut tot ce se putea face şi, în sute de cazuri, mai mult
decât atât.
Insă, mă simt dator să merg mai departe; am zis: la ce se aştepta, în
situaţia sa, Lena Constante? Şi când mi-am pus această întrebare, nu m-arn
referit numai la dosarul ei de la Securitate; nu numai la apărătorii din procesul
ei şi ai lui Lucreţiu Pătrăşcanu totodată; m-am referit la faptul că Lena
Constante însăşi a mălitat pentru instaurarea comunismului, ca şi
coinculpatul Lucreţiu Pătrăşcanu, cu mult înainte de 1954…
Cine ilustra plcdoariile procomuniste al lui Al. Sahia, Geo Bogza, Ghiţă
Dinu, Tudor Teodorescu-Branişte şi ale altora şi ale altora, în Cuvântul Liber,
în perioada interbelică?
Cine a militat neostenit în râTi. Dul stângii locale care acoperea Partidul
Comunist ilegal din România?
Lăsând, dar, asemenea jeluiri, de o parte, vom scrie că, mergând pe
această cale, apărarea din oficiu s-a transformat, încetul cu încetul, în acest
răstimp, într-o apărare de stat avocaţiă fiind obligaţi a pleda aşa cum le
preconiza Securitatea în procesele întocmite de aceasta, iar mandatul de avocat
din oficiu devenind, în practică, imposibil de evitat de către apărătorut care nu
voia să pledeze aşa cum se cânta; situaţia generală a avocaturii, între anii
1947-l 960, era de o gravitate nemaiîntâlnită în istoria apărării individuale din
tara noastră; orice reelamatie pe seama unui avocat putea duce la radierea lui
din corp, iar unii judecători elim inau avocaţii incomozi dintr-un proces
oarecare, sesizând organele de justiţie cu privire la o abatere oarecare a
acestuia; aşa a păţit maestrul Vanghelatu în conflict cu judecătorul L; aşa,
maestrul Napoleon Creţu, în conflict cu nu mai ştiu care judecător abuziv…
Orice birou de avocatură putea fi percheziţionat, închis, sigilat, dosarele
ridicate şi duse undeva, de regulă la Securitate, de unde cu greu mai puteau fi
redobândite, sau niciodată, iar urmarea acestor proceduri era, de regulă,
reţinerea pentru cercetări al avocatului titular al baroului…
Aşa a păţit maestrul Papazol; orice avocat putea fi chemat şi reţinut de
miliţie, procuratură sau securitate fără vreo formă legală, fără respectul cel mai
elementar al Constituţiei, intimidarea unui avocat pe aceste căi fiind o regulă
practicată de aceste organc înaintea judecării unui proces în care avocatul
urma să pledeze şi în care pledoaria sa urma să deranjeze un judecător, un
procuror, un anchetator şi unul dintre aceşti judecători anume C. C., în
particular mare autor de coniac şi de femei, îşi brevetase acest sistem,
intimidând la iumina zilei şi chiar în cursul şedinţelor de judecată pe apărători.
În privinţa acestui judecător, care îşi înţelegea misiunea doar ca una de
represiune, nici nu am nevoie să apelez la martori pentru a-mi susţine
afirmaţia, pentru că, în mai multe procese pe care le-a judecat el şi în care am
figurat şi eu printre ceilalţi apărători, ne-a cerut în modul cel mai imperios, ca
un feldfebel austro-ungar de altă dată, să-i depunem pe masă carnetele de
avocat pentru a-şi nota datele noastre, apoi ni le-a azvârlit în nas batjocoritor,
după ce a văzut, desigur, că îi era cu neputinţă, pe calea aceasta, de a ne
intimida, fiindcă, în tirnp ce el ne cercetr: -: dentitatea, noi, apărătorii, am
pledat denunţând şi mijlocui de care tocmai se folosea ipochimenul ca să ne
intimideze, fiindcă şi aşa soluţia cauzei se întrevedea monstruoasă…
Eram în situaţia în care avocatul Mortimer Lightwood spunea, prin pana
lui Dickens, despre profesia sa, despre colegii săi şi despre sine în vremea când
în Temple londonez apărarea era totuşi tratată mai bine decât era acum la noi,
când avocatul era lipsit şi de unele drepturi pe care un om obişnuit încă le mai
avea, cum era, spre deosebire încă de avocaţii din Temple din vremea lui
Dickens, interdicţia ca un avocat să aibă firmă, oricât de discretă, pe uşa sa şi
cărţile de vizită cu menţiunea profesiei sale erau considerate corpuri delicte şi
existenţa lor era sancţionată, cum am văzut în acel tirnp, cu radierea din corp:
„Patru dintre noi, zice avocatul Tvlortimer Lightwood, au nurnele scris pe
canatul unor uşi, în dreapta hrubelor întunecoase care se cheamă birouri
avocăţeşti… Cassim Baba din vizuina hoţilor”, iar mai departe„…Cabinetui
rneu, cocoţat în capul unei scări, dă într-un cirnitir.”1.
Avocaţii erau acum în aceeaşi situaţie cu politicienii, bancherii, membrii
camarilei catliste, marii latifundiari, criminalii de război.
— Şi vinovaţi pentru toatele vinile reale sau imaginare, care li se puteau
acestora în sarcină; se mergea atât de departe cu această identificare, încât
avocatul, văzându-se tratat la fel ca borfaşul pe care îl apăra, era nevoit să
amintească judecătorului, care se numea I. M., ori ori A., ori L., ori E., ori R., că
inculpatul este persoana care se află în lanţuri, în boxă şi nu pe banca
avocaţilor…
Era timpul, cum spunea Jonathan Swift despre unii judecători ai vremii
lui, când şi la noi unii judecători erau aleşi dintre cei maI pezevenghi… „care au
ajuns să fie bătrâni sau leneşi şi cum toată viaţa lor au fost crescuţi ca să
simtă o pornire împotriva adevărului şi echităţii, se află atât de îmboldiţi fatal
de a favoriza frauda, sperjurul şi oprimarea, încât am cunoscut câţiva care au
refuzat până şi mita, din mâna părţii care avea dreptate, mai degrabă decât
Charles Dickens, Prietenul nostru comun sau Povestea a două oraşe.
Să-şi insulte breasla zvârlind ceva nepotrivit cu soiul slujbei lor”I
Arn arătat, în altă parte a Jurnalului, cum un ministru al poştelor, D. S.,
a fixat taxa telefonului pentru avocaţi la 250 lei lunar, într-o vreme când taxa-
pentru ceilalţi cetăţeni era de 25 lei şi, pentru a-şi motiva discriminarea,
ministrul, sărac, se vede, cu duhul, a menţionat că el a fost, cândva, păcălit la
preţ de un avocat şi că acum plăteşte poliţa aceasta tuturor avocaţilor! Se ştie,
una din caracteristicile după care se cunoaşte, de departe, un nerod, este
absolutizarea şi culpabilizarea la grămadă!
Nu a fost, în mod sigur, uşor de înfrânt o categorie atât de deosebită de
indivizi, cum sunt avocaţii – şi deşi izbiţi de pământ şi cu piciorul pe grumaz
pentru o perioadă îndelungată de timp, aproape o jumătate de veac, e greu de
susţinut că ei au fost, chiar în acest răstimp, cu totul înfrânţi, căci, după cum
se ştie, avocaţii sunt ca pirul: planta aceasta creşte, fără ca să-i aibă grija
cineva, de când lumea şi va creşte cât va dăinui pământul…
Servius Sulpicius Rufus, fiul lui Quintus, din tribul Lemonia, cel mai
mare jurisconsult al antichităţii (Cicero, Filipica IX, Oraţie funebră) a murit ca
sol a! Imperiului roman, trimis de Marcus Antonius în tabăra duşmană, după
ce plecase la drum bolnav şi în vârstă înaintată; Demostene luase cuvântul
împotriva regeb! I, Macedoneanul; Cicero, împotriva lui Marcus Antonius,
urmaşul lui Caesar; Langrance-Chancel, împotriva regentului Filip de Orleans;
Pierre Flotte, în 1302, în faţa Parlamentului – organ legislativ şi judecătoresc
atunci Înfiinţat în Paris şi nu în sprijinul regelui; avocatul, numit din oficiu de
Parlament, al femeii Cădi&e – violată de un cleric cu Qcazia confesiunii – care,
prin atotputernicia clericilor vremii a fost urmărit el
Citat în Trei secole de paradox, trad. Eugen E. Marian, ed. Alhatros,
1983.
Însuşi şi condamnat; avocaţii, tatăl şi fiul, cârc l-au apărat pe contele
d'Enghien, cărora Napoleon Bonaparte le comunicase că le va tăia limba! În
fine, dar nu cei din urmă, Girondinii, aproape toţi de profesie avocaţi care au
căzut sub ghilotina Montaniarzilor, creau mereu şi în tot locul, legi şi respectul
legii: Să cădem, spuneau ei, dar legal!

SFÂRŞIT