Conform spuselor lui Aristotel: “Din toate acestea se vede că statul este o

instituţie naturală şi că omul este din natură o fiinţă socială, pe când

antisocialul din natură, nu din împrejurări ocazionale, este ori un supraom
ori o fiară… Totodată, este clar de ce omul este o fiinţă mai socială decât
orice albină şi orice fiinţă gregară;căci natura nu creează nimic fără scop. Însă
grai are numai omul dintre toate vietăţile.”. Vocea (nearticulată) este doar
semnul plăcerii şi al durerii, şi există şi la celelalte vietăţi, căci natura lor se
ridică numai până acolo, să aibă simţirea plăcerii şi a durerii şi a o semnifica
unele altora, pe când limba serveşte a exprima ce este folositor şi ce este
vătămător, precum şi ce este drept şi nedrept. Şi această însuşire este
caracteristică omului, spre deosebire de toate vietăţile, aşa că singur el are
simţirea binelui şi a răului, a dreptului şi a nedreptului şi a tuturor celorlalte
stări morale. Comunitatea unor fiinţe cu asemenea însuşiri creează familia şi
statul.
Şi este clar că din natură statul este anterior familiei şi fiecăruia dintre
noi;căci corpul trebuie să existe mai înainte de organe, şi suprimându-se
corpul, nu va fi nici picior, nici mână, decât numai cu numele, precum se
poate numi mână, o mână de piatră;căci fiind stricată va fi tot mână (însă
numai cu numele), căci toate lucrurile se determină prin menirea şi prin
puterea (de a împlini această menire), aşa că dacă nu mai sunt aceleaşi, nu
se poate zice că au aceeaşi fire, ci doar acelaşi nume.
Căci, după cum omul în perfecţiunea sa este cea mai nobilă dintre fiinţe, tot
astfel, lipsit de lege şi de dreptate, este cea mai rea din toate:căci cel mai
groaznic lucru este nedreptatea înzestrată cu arme;însă omul se naşte având
ca arme fireşti inteligenţa şi voinţa fermă, care sunt foarte proprii a fi
întrebuinţate în scopuri contrarii.
De aceea el este creatura cea mai nelegiuită şi cea mai sălbatică, fiind fără
virtute;privitor la pofta de dragoste şi de mâncare este cel mai nesăţios. Pe
când dreptatea este o virtute socială.”
Nu întotdeauna viața unui filosof își pune amprenta și asupra operei sale. În
cazul lui Jean Jacques Rousseau existența sa nu poate fi disociată de creația
sa. Practic, ideile exprimate sunt o materializare a propriei sale existențe și a
voinței care a devenit un fapt de viață de a gândi și a trăi în mod liber.
Dorința de a fi liber în tot ceea ce înseamnă frumusețea unui astfel de stil de
viață nu se realizează neapărat în mod facil sau printr-o simplă trăire
subiectivă, mai ales în situația în care cel în cauză nu renunță cu ușurință la
principiile și idealurile sale de viață. De aceea, câteva succinte referiri la
biografia autorului Contractului Social vor fi în măsură să ajute la înțelegerea
profunzimii ideilor sale despre om, societate și stat, reținând încă de pe
acum că tema libertății reprezintă aspectul dominant.
Jean Jacques Rousseau a avut conștiința propriei sale vieți, dar și a
necesității de a se raporta la divinitate și la oameni. El spunea că la judecata
finală a lumii se va prezenta în fața judecătorului suprem cu o carte și va
susține: „„Iată ce am făcut, ce am gândit, ce am fost. M-am descris așa cum
am fost, demn de dispreț și josnic, când am fost rău, generos, sublim, când
am fost bun. Mi-am dezvăluit sufletul așa după cum l-ai văzut Tu însuți Ființă
eternă. Adună în jurul meu nenumărata mulțime a semenilor mei: să asculte
mărturisirile mele, să geamă aflând de ticăloșiile mele, cele prin care am
trecut, să-i facă să roșească. Fiecare din ei să-și desfacă la rândul lui inima la
picioarele tronului tău, cu aceeași sinceritate; și apoi unul singur să-și spună:
Am fost mai bun decât acest om”.

Baza existenței sociale a omului o constituie însă, așa cum vom vedea pe
parcursul studiului nostru, un „acord mutual de voință” prin care aceștia
încearcă astfel să-și conserve mai bine existența. Din cuprinsul operelor
fundamentale ale lui Rousseau rezultă că omul natural, conceput ca fiind
suficient sie însuși, nu depindea în nici un fel de semenii săi și nu avea în
firea sa sociabilitatea, așa cu susțineau Aristotel, și mai târziu John Locke.
Prin urmare, „asocierea” care determină societatea și eventual sociabilitatea
omului nu are o dimensiune ontologică a ființei umane, ci numai una
fenomenologică, adică este o aparență și se produse exclusiv ca manifestare
de voință a omului. Gândul asocierii și implicit voința de a se asocia este
determinat la om din necesitatea, în mare parte naturală, de a-și conserva
existența.
Este important să remarcăm că Rousseau, pentru prima dată, pune în
evidență rolul voinței umane prin care se explică bazele existenței sale
sociale. Conform concepției autorului Contactului social, asocierea
oamenilor este un act de libertate, o decizie prin care oamenii, contrar
tendințelor lor naturale, se asociază pentru a face față împreună
amenințărilor.
Rămânând în această stare de aparență fenomenală, chiar și în mediul social,
omul nu își pierde particularitățile singularității sale naturale, Rousseau
afirmând că: „Omul nu are nicio nevoie de semenii săi și nu recunoaște nicio
individualitate”.
Rousseau se referă la Socrate care, la rândul său, elogia simplitatea și
ignoranța, pentru că amândouă înlăturau îndoiala din suflete. Reluând opinia
marelui gânditor al antichității, Rousseau afirma: „Noi nu știm, nici sofiștii,
nici poeții, nici oratorii, nici eu, ce este adevărul, binele și frumosul. Dar
există între noi o diferență, și anume aceea că în timp ce aceștia oameni
(omul simplu, natural, n.n.) nu știu nimic, toți cred că știu ceva, spre
deosebire de mine care, neștiind nimic, sunt mai puțin în îndoială. De acest
fel este superioritatea înțeleptului acordată de crezul care se reduce numai
la a fi convins că eu ignor ceea ce știu”8. Referindu-se la Socrate, Rousseau
exclama: „Iată deci cel mai înțelept dintre oameni și cel mai savant dintre
Atenieni, cu asentimentul Greciei întregi, Socrate făcând elogiul ignoranței.
In concluzie, dupa spusele lui Aristotel si concluzia spusa de Rousseau , pot
spune ca fiecare om se afla intr-un mediu diferit dar cu aceeasi baza, asa ca
este dificil de a alege cine are dreptate.