Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Textul 1
"- Am copilărit într-un sat mic și familia mea era foarte săracă, zise în continuare
Buni. Și sus, în vârful dealului, se afla o vilă impunătoare, în care locuiau un lord
și o lady. Lordul și Lady Davenport. Era în perioada de după război și-n vremurile
alea nu prea se găsea de mâncare. Îmi era foame, așa că într-o noapte, pe la
douăsprezece, când toată lumea dormea, m-am furișat afară din căsuța părinților
mei. Protejată de întuneric, mi-am croit drum prin pădure și am urcat până la casa
familiei Davenport.
- Nu-ți era frică ? întrebă Ben.
- Ba da, bineînțeles. Eram înspăimântată, singură în padure, în creierii nopții. În
fața casei erau câini de pază.
Dobermani mari și negri. Așa că m-am cățărat pe un burlan fără să fac pic de
zgomot, și am găsit o fereastră care nu era încuiată pe dinăuntru. La unsprezece
ani eram o fetiță foarte mică, foarte plăpândă pentru vârsta mea. Așa c-am reușit
să mă strecor printr-o crăpătură mică a ferestrei și am ajuns în spatele unei draperii
de catifea. Când am dat la o parte draperia, mi-am dat seama că eram în
dormitorul soților Davenport.
- Vai, nu! zise Ben.
- Ba da, continuă bătrânica. M-am gândit să iau doar niște mâncare, dar am văzut
frumusețea asta mică lângă pat. Arătă către inelul cu diamante.
- Deci l-ai luat pur și simplu?
- Nu e niciodată chiar atât de simplu să fii un hoț internațional de bijuterii, tinere,
spuse Buni. Lordul și soția sa sforăiau de zor, dar dacă i-aș fi trezit, aș fi fost
moartă. Lordul dormea mereu cu o pușcă la capul patului.
- O pușcă? intrebă Ben.
- Da. Era un om la modă și, fiind la modă, îi plăcea să vâneze fazani, așa că avea
multe arme de foc.
Pe Ben îl trecuseră toate transpirațiile de emoție.
- Dar nu-i așa că nu s-a trezit și n-a ăncercat să te împuște?
- Ai răbdare, tinere, toate la vremea lor. M-am furișat pe lângă pat, pe partea unde
dormea Lady Davenport, și am luat inelul. Nu-mi venea să cred cât era de frumos.
Nu mai văzusem niciodată unul de aproape. Mama mea n-ar fi visat niciodată să
aibă așa ceva. „Nu-mi trebuie bijuterii", ne spunea nouă, copiilor. „Micile mele
diamante sunteți voi." Preț de-o clipă, m-am uitat uluită la diamantul pe care îl
țineam în mână. Era cel mai minunat lucru pe care îl văzusem în viața mea. Apoi,
dintr-odată, am auzit un zgomot formidabil. " (Bunicuța hoțomană - David
Walliams)
Textul 2
De ce fură copiii? Orice părinte se loveşte măcar o dată în viaţa de situaţia în care
copilul lui îşi însuşeşte un obiect care nu îi aparţine. Există părinţi care se sperie,
părinţi care se învinuiesc, sau părinţi care, atunci când micuţul lor pleacă cu o
jucărie sau bomboană neplătita din magazin, se fac că nu observă sau, şi mai rău,
încep să îl laude tuturor pe „micul hoţ”, amuzându-se copios de gestul lui. Bine,
dar când copilul tău are peste patru ani şi continuă să îşi însuşească obiecte care nu
îi aparţin ce e de făcut? În primul rând, trebuie depistată cauza acestui
comportament. Copiii pot fura din diferite motive, însă niciodată pentru că „au un
caracter rău”. Ca şi în cazul altor comportamente problematice, furtul este doar
ceea ce se vede, precum vârful unui aisberg, iar adevărata motivaţie este nevăzută.
Speranţa Farca, psihanalist specializat în relaţia mamă-copil, în volumul Cum
întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori (Editura Trei, 2009),
explică: „Copilul îşi priveşte existenţa şi mediul în care trăieşte ca pe un dat. El nu
are sentimentul că lucrurile pot sta şi altfel sau că se pot schimba în bine. Acestea
sunt motivele pentru care copilul nu poate cere ajutorul. Reacţiile şi manifestările
lui însă înlocuiesc strigătul de ajutor şi atrag atenţia unei probleme atunci când
este cazul.” (https://totuldespremame.ro/copilul-tau)