Am câștigat la loteria părinţilor

Am câștigat la loteria părinţilor.

Mama era profesoară de engleză, severă şi de modă veche, cu nervi de oţel. Îşi punea
elevii să muncească din greu şi îi suporta pe părinţii care se plângeau că cerea prea mult de la
copii. Ca fiu al ei, ştiam câteva lucruri despre aşteptările ei înalte şi ăsta a fost norocul meu.
Tata a fost cadru medical în al Doilea Război Mondial. Era eroul meu pentru un milion de
motive.
Am crescut confortabil într-o familie din clasa de mijloc din Columbia, Maryland. Banii
n-au fost niciodată o problemă în casa noastră, în principal pentru că părinţii mei nu simţeau
niciodată nevoia să cheltuiască mult. Erau extrem de economi. Ieşeam rar să mâncăm în oraş.
Vedeam un film poate o dată sau de două ori pe an. „Uită-te la televizor, îmi spuneau părinţii. E
gratis. Sau, şi mai bine, du-te la bibliotecă. Ia-ţi o carte.”
Sună opresiv după standardele din ziua de azi, dar, de fapt, am avut o copilărie magică.
Mă văd cu adevărat cineva care a avut în viaţă un avantaj incredibil, pentru că a avut o mamă şi
un tată care înţelegeau atât de multe lucruri.
Nu cumpăram multe. Dar ne gândeam la toate lucrurile. Asta pentru că tata avea acea
curiozitate molipsitoare legată de evenimentele curente, de istorie, de vieţile noastre. De fapt, în
copilărie credeam că există două tipuri de familii:
1. Cei care au nevoie de un dicţionar pentru a lua masa.
2. Cei care n-au nevoie.
Noi eram numărul 1. Aproape fiecare seară se termina consultând dicţionarul pe care-l
ţineam pe o etajeră la numai şase paşi de masă. „Dacă ai o întrebare, spuneau părinţii mei, aici
găseşti răspunsul.”
Atitudinea din casă era să nu fim trântori şi să nu ne mulţumim doar să punem întrebări.
Ştiam o metodă mai bună: deschide enciclopedia. Deschide dicţionarul. Deschide-ţi mintea.
Când m-am născut, în 1960, hârtia era locul unde se înregistrau cunoştinţele măreţe.
Acasă familia venera enciclopedia World Book. Nu am citit toate cuvintele din fiecare volum,
dar am încercat. Eram fascinat de modul în care apăruse. Cine a scris secţiunea despre porcul
termitelor? Cum trebuie să fi fost când sunau editorii World Book şi spuneau: „Tu cunoşti porcii
termitelor mai bine ca oricine. N-ai vrea să scrii un articol pentru noi?”
Părinţii mei erau cumpătaţi. Spre deosebire de cei mai mulţi americani, n-ar fi cumpărat
niciodată nimic cu scopul de a-i impresiona pe alţii sau pentru a-şi oferi vreun lux oarecare. Dar
au cumpărat bucuroşi enciclopedia, cheltuind o sumă regească la acea dată, pentru că în felul
acesta ne puteau oferi mie şi surorii mele darul cunoaşterii.
Având în vedere cât am îndrăgit World Book, unul din visurile copilăriei mele a fost să
ajung colaborator. Dar nu poţi suna tu la sediul central şi să te propui. World Book trebuie să te
găsească pe tine.
Acum câţiva ani am primit acel telefon.
Se pare că, într-un fel sau altul, cariera mea de până atunci mă transformase exact în tipul
de expert pe care World Book dorea să-l contacteze. „Aţi dori să scrieţi noul nostru articol despre
realitatea virtuală?”, au întrebat.
Nu am putut să le spun că toată viaţa aşteptasem acest telefon. Tot ce-am putut spune a
fost „Da, sigur!”. Am scris articolul.
Uneori, când mă aflu cu copiii într-o bibliotecă, nu mă pot stăpâni să nu mă uit la V
(Virtual Reality) şi să-i las să-şi arunce o privire. E scris de tatăl lor.
Randy Pausch. Ultima prelegere