IDI AMIN

Al Hadj Idi Amin Dada (n. c. 1925 –

d. 16 august 2003) a fost un militar și
om politic ugandez, șef al statului major al
armatei ugandeze, și, după lovitura de
stat pe care a condus-o în ianuarie 1971, al
treilea președinte al Ugandei între anii
1971–1979. S-a proclamat președinte pe
viață și feldmareșal. După
un pelerinaj la Mecca și după ce și-a
atribuit titlul de doctor honoris causa, s-a intitulat „Excelența Sa Președintele pe viață
Feldamareșal Al Hadj Dr. Idi Amin Dada, VC, DSO, MC, Domn al tuturor fiarelor
pământului și al peștilor mărilor și cuceritor al Imperiului Britanic în Africa în general și în
Uganda în particular” (His Excellency, President for Life, Field Marshal Al Hadji Doctor Idi
Amin Dada, Lord of All the Beasts of the Earth and Fishes of the Seas and Conqueror of the
British Empire in Africa in General and Uganda in Particular").
Regimul său dictatorial s-a caracterizat prin grave abuzuri ale drepturilor omului, o
represiune politică violentă, persecuții etnice și rasiale, un grad înalt de corupție și nepotism,
și o administrare economică dezastruoasă. Observatori internaționali și organizații pentru
drepturile omului au apreciat că numărul persoanelor ucise de regimul lui Idi Amin s-a
ridicat la circa 300 000.
Idi Amin a fost al treilea președinte al Ugandei. Dictatura sa a fost marcată de
brutalitate, încălcări ale drepturile omului şi persecuții etnice. Idi Amin este supranumit
Măcelarul de Uganda. Opozanţii şi adversarii săi au fost torturați și închiși, înainte de a
muri. Pe vremea lui Idi Amin, oamenii au fost ucişi într-un mod brutal, prin tăierea
membrelor sau organelor genitale sau au fost chiar jupoiţi de vii. Experții sunt de părere că
Idi Amin este responsabil de moartea a între 100.000 şi 500.000 de decese. La finalul
regimului său, Idi Amin a fugit în Libia și apoi Arabia Saudită, unde a murit pe 16 august
2003.
Povestea lui se aseamana foarte mult cu cea a altor dictatori precum Adolf Hitler sau
Caligula si incepe cu o copilarie extrem de nefericita. Abandonat de tatal sau la o varsta
frageda, acesta a crescut cu mama lui intr-un sat in nord-vestul Ugandei. Desi acesta nu si-a
scris niciodata o autobiografie, se stie ca acesta s-a alaturat armatei – Regimentul Colonial
Britanic-la varsta de 15 ani, cand a fugit de acasa. El este totodata unul dintre exemplele a
carui cariera militara a cunoscut un progres extraordinar, de la asistent de bucatar la cel de
comandant.

Idi Amin ajunge la putere in urma unei lovituri de stat menite sa „redea Uganda
negrilor”. Acesta si-a inceput conducerea prin actiuni populare, printre care si eliberarea
 IDI AMIN
unor prizonieri politici.  Cu toate acestea, simultan a trimis echipe de ucigasi pentru a vana
si ucide suporterii lui Milton Obote( presedinte si prim ministru al Ugandei la vremea
respectiva). Printre victimele sale s-au numarat foarte curand oameni de toate rangurile
precum jurnalisti, avocati, homosexuali, studenti, inalti birocrati.  In anul 1972 a expulzat
toti asiaticii din Uganda, actiune care a dus la distrugerea economiei tarii sale.
La 2 februarie 1971, la doar o saptamana dupa lovitura de stat, s-a autoproclamat
presedinte pe viata al Ugandei si comandant-sef al Fortelor Armate. Acesta a plasat
tribunalele militare mai sus decat sistemul de drept civil si a numit soldati in pozitii sus puse
in cadrul guvernului si a agentiilor parastatale.
Amin a devenit cunoscut sub numele de „Macelarul din Uganda” pentru brutalitatea lui. Se
crede ca in jur de 300.000 de oameni au fost ucisi in timpul presedintiei lui, iar in anul 1976
a fost implicat personal in deturnarea unui avion francez la Entebbe.  Cadavre erau frecvent
gasite aruncate in Fluviul Nil.
Idi Amin (“tiranul bufon”) s-a făcut remarcat printr-o inepuzabila serie de comportamente
bizare. Ciudateniile sale au avut darul de a-l tine in permanenta in vizorul presei străine,  De
exemplu, Amin vorbea despre el ca fiind “Cuceritorul Imperiului Britanic”, ajungand sa se
autodecoreze cu mai multe medalii militare britanice. A  interzis in tara sa purtarea fustelor
mini si difuzarea muzicii hippie si  a fost acuzat de canibalism, circuland diverse legende
despre obiceiul dictatorului de a tine capetele inamicilor  ucisi în frigider sau despre
admiraţia sa pentru Adolf Hitler. Avea 5 neveste si cateva zeci de copii.
Pana in anul 1978, numarul suporterilot lui Idi Amin scazuse semnificativ ca urmare
a crimelor si a economiei si infrastructurii neglijate, fapt ce anunta un sfarsit al conducerii
sale. Drept urmare, in urma atacurilor asupra Tanzaniei, in 11 aprilie 1979, Idi Amin a fost
obligat sa abdice si sa se refugieze in exil.

Criză, abuz și teroarea „soldățoiului”

A urmat, în octombrie 1972, expulzarea celor 80.000 de asiatici din Uganda (dintre
care 50.000, cu pașaport britanic). Motivul invocat părea o farsă a unui personaj aflat în
delir: Idi Amin afirma, fără a clipi, că „a primit ordin, în vis, de la Dumnezeu”24. În
majoritate indieni și pakistanezi, asiaticii reprezentau „coloana vertebrală a economiei
ugandeze”25. Alungarea lor a provocat „un dezastru economic: producția s-a prăbușit,
comerțul s-a dezorganizat, impozitele s-au evaporat, deficitul bugetar (deja umflat de
cheltuielile militare) s-a agravat, penuria alimentară s-a instalat temeinic, iar serviciile
sociale s-au degradat”26.

Criza economică avea să accentueze latura tiranică a „soldățoiului”: pe plan intern s-

a produs „o deteriorare istorică a drepturilor omului”27, în timp ce, pe plan extern, s-a
dovedit „un bufon mediatic”28. Multe din aceste aspecte, ce relevă un veritabil caz
patologic, au făcut subiectul unui studiu anterior29. Nararea noastră își propune ca, în
continuare, pe baza documentelor Foreign & Commonwealth Office, să evidențieze și alte
 IDI AMIN
momente din prestația publică a controversatului dictator ugandez. Esența acestor momente
o reprezintă impasul crescând din raporturile Ugandei cu fosta metropolă.

Astfel, într-o telegramă din 28 mai 1973, adresată premierului conservator Edward
Heath, Idi Amin se vedea mediator în criza din Ulster: «ofer bunele mele oficii părților în
conflict din Irlanda de Nord»30, propunând negocieri directe la Kampala, «departe de
teatrul operațiunilor militare și al antagonismelor [locale]»31. Pe măsura deteriorării
relațiilor între cele două capitale, Idi Amin folosea un ton tot mai insolent. Iată ce îi scria
reginei Elisabeta a II-a, în ianuarie 1975: «Scumpa mea Regină, mi-ar plăcea să organizați
pentru mine o vizită în Scoția, Irlanda [de Nord] și Țara Galilor pentru a mă întâlni cu șefii
mișcărilor revoluționare [de aici], ce luptă împotriva opresiunii voastre imperialiste»32.

Însă, un adevărat „război psihologic”, punctat de accente comice, s-a consumat tot pe
parcursul anului 1973. Astfel, criza petrolului din toamna aceluiași an a avut efecte
devastatoare asupra Marii Britanii: șomaj record, greve neîntrerupte, săptămâna de lucru
de... trei zile! Malițios, Amin și-a propus, nici mai mult, nici mai puțin, decât să «salveze
Coroana [britanică] de la ruină»33. Arătându-se preocupat de soarta «sărmanilor
englezi»34, el le oferea, în decembrie 1973, un ajutor financiar de... 10.000 șilingi ugandezi
(echivalentul, astăzi, a 4,35 euro!).

Apoi, pe 21 ianuarie 1974, ugandezul anunța că locuitorii din districtul Kigezi au

pregătit englezilor „un camion încărcat cu legume și făină”35. Precizând apoi sarcastic:
«trebuie să veniți să-l luați repede, până nu se strică încărcătura»36.

În vara lui 1976, pe vremea guvernării laburiste James Callaghan, Idi Amin arunca
noi „săgeți otrăvite” în direcția fostei metropole: «Seceta actuală din Marea Britanie
reprezintă o pedeapsă divină. Britanicii sunt astfel pedepsiți pentru că au ucis atâția kikuyu
în Kenya înainte de independență [este vorba de faimoasa rebeliune „Mau-Mau”,
desfășurată între 1952-1956, la reprimarea căreia a participat și Idi Amin ca soldat în King’s
African Rifles – nota ns.], pentru că au lăsat Israelul să ocupe Palestina și pentru că sunt
responsabili de tulburările provocate de Rhodesia și Africa de Sud [conduse atunci de
regimuri ale populației albe minoritare – nota ns.]»37.

Idi Amin a atins culmea sfidării tot în 1976 când, având în vedere unele tendințe
iredentiste locale, s-a proclamat... rege al Scoției! Pentru a-și certifica noul statut, el s-a
intitulat „Învingătorul colonialismului britanic”, conferindu- și două „superbe” imitații ale
celor mai înalte distincții din Regatul Unit: „Crucea onoarei militare” și „Crucea victoriei”.
Dar, Idi Amin a luat în derâdere și pe cel mai fidel aliat al Angliei, SUA. Astfel, în același
an 1976, el îl invita la „odihnă” în Uganda pe Richard Nixon «pentru a-și reveni în urma
afacerii Watergate»38.

Asasinarea – singura soluție?

 IDI AMIN
Confruntați cu reacțiile lui Amin, britanicii au fost, la început, intrigați. Pe măsura
acu mulării provocărilor, ei au devenit indignați și, apoi, de-a dreptul furioși. S-a ajuns până
acolo încât, exasperat, ministrul laburist de externe, David Owen (1977-1979), a propus,
într-o ședință a cabinetului, asasinarea dictatorului ugandez39.

Faptul a fost recunoscut chiar de cel implicat, într-un interviu acordat în 2003,
postului de radio BBC. Lordul Owen a mărturisit că „guvernul a considerat această
propunere ca fiind revoltătoare și a respins-o”40. Însă, el a conchis că „nu se simte rușinat
de propunerea făcută deoarece regimul stabilit de Idi Amin a fost unul foarte asemănător cu
cel al lui Pol Pot”41.

Uganda – un imens cimitir 

Într-adevăr, Amin a transformat Uganda într-un imens cimitir. Mii de cadavre

pluteau pe Nil, putrezeau în lacuri ori zăceau aruncate în păduri și chiar pe marginea
drumurilor42. La sfârșitul regimului său abominabil, după opt ani, două luni și trei
săptămâni de atmosferă „suprarealistă” (11 aprilie 1979), Amnesty International aprecia
numărul victimelor represiunii politice la 300.000 de morți43 (unele surse indică 500.000 de
persoane ucise).

La rândul său, „Conferința Panafricană a Bisericilor” a recenzat, chiar în 1979,

200.000 de văduve și 800.000 de orfani44. În pofida dramei provocate propriului popor, Idi
Amin a petrecut aproape un sfert de veac de exil „aurit”, în Arabia Saudită. S-a stins din
viață la 16 august 2003, fără a răspunde în fața justiției pentru crimele comise. Împăcat cu
sine, el declara unui ziarist, la sfârșitul anilor ’90: «Sunt un bun musulman. Tot ce mă
interesează are legătură cu islamul: recit din Coran, cânt la orgă... De asemenea, îmi place să
înot și să pescuiesc. [Aici] am o viață liniștită. Credeți-mă, nu am remușcări, ci doar
nostalgie [subl. ns.]45. Acesta era Idi Amin Dada, supranumit și „căpcăunul” din Kampala!