PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT CA UNITATE A INFORMĂRII ŞI

FORMĂRII
Procesul de învăţământ, conceput în viziunea didacticii moderne, presupune atât
realizarea obiectivelor care ţin de instruire (informare), cât şi a celor referitoare la formarea
elevilor.
Informarea sau instruirea se referă la transmiterea unui sistem de cunoştinţe despre
natură, societate şi gândire, din principalele domenii ale ştiinţei şi culturii.
Formarea presupune dezvoltarea psihosocială a personalităţii elevului - dezvoltarea
gândirii, creativităţii, formarea atitudinilor şi comportamentelor etc.
Cele două aspecte, informarea şi formarea, se află într-o strânsă interdependenţă.
Formarea este întotdeauna o consecinţă a informării, fiind totodată o bază pentru realizarea în
continuare a acesteia. Nu există vreun aspect al componentei formative care să nu cuprindă şi
elementele ce ţin de informare. Evoluţia tuturor domeniilor ştiinţifice demonstrează că, pe
măsura lărgirii şi adâncirii cunoaşterii ştiinţifice, s-au perfecţionat şi modalităţile de
investigare în domeniile respective, ca un efect intrinsec al acelei cunoaşteri. Este important
ca în conţinutul obiectelor de învăţământ să fie cuprinse ambele aspecte, atât informaţia
ştiinţifică corespunzătoare, cât şi metodologia cercetării. Aceasta va permite familiarizarea
elevilor cu modul de gândire inerent ştiinţei respective (13).
Oricărei informări realizate în procesul de predare /învăţare îi corespunde şi o doză de
formare. Amplitudinea acestei doze depinde de calitatea informaţiei şi de modul în care este
structurată şi transmisă.
Se poate afirma că nu există informare sau formare pură, ele se realizează simultan.
Ponderea şi relaţia dintre ele depind de organizarea activităţii şcolare, de interacţiunea dintre
informaţie şi elev, de intensitatea participării acestuia în procesul de asimilare a informaţiei.
Aşa cum informaţia implică formarea, tot aşa formarea sugerează şi presupune informare.
Spre exemplu, un act de conduită morală (respectul pentru vârstnici), ca expresie a
formativului, sugerează şi anumite cunoştinţe privind respectul faţă de fiinţa umană, în
general. De asemenea, declanşarea sensibilităţii estetice în faţa operei de artă, expresie a
formativului, facilitează îmbogăţirea cunoştinţelor în acest domeniu, în legătură cu frumosul
din artă.
Evidenţiind unitatea celor două aspecte-informarea şi formarea, practica activităţii
şcolare demonstrează tot mai mult necesitatea de a acorda prioritate formării asupra
informării, în procesul de învăţământ. În ultimele decenii asistăm la creşterea exponenţială a
cantităţii de informaţie stocată pe plan so-cial, însoţită de uzura morală tot mai rapidă a
acesteia, ceea ce complică operaţia de selectare a informaţiei care urmează să fie asimilată de
elevi pe diferite trepte şcolare. Rezolvarea acestei probleme este posibilă numai prin
accentuarea caracterului formativ al procesului de învăţământ, ceea ce presupune:
 formarea unui stil de muncă independent (12).
 selectarea judicioasă a informaţiei care conţine în mod virtual cele mai mari
resurse din punct de vedere formativ;
 dezvoltarea capacităţilor intelectuale şi a creativităţii elevilor;
 formarea aptitudinii de investigaţie ştiinţifică;
Cercetările făcute au demonstrat că procesele mintale şi priceperile intelectuale, ca expresii
formative dispun de o arie mai largă de aplicare decât cunoştinţele (informaţiile) asimilate.
Totodată ele sunt mai rezistente la uzură, devin instrumente pentru rezolvarea altor sarcini
identice sau inedite, dispun de posibilităţi mai largi de transfer. Astfel, priceperile intelectuale
cum sunt: capacitatea de observare independentă, de a rezolva probleme, de a formula ipoteze
pot fi transferate şi folosite în situaţii diferite faţă de cele în care au fost formate.
La realizarea învăţământului formativ pot contribui toate disciplinele cuprinse în
curriculum-ul şcolar (planul de învăţământ). Fiecare arie curriculară şi fiecare disciplină
dezvoltă în mod specific anumite capacităţi, aşa cum se poate vedea din tabelul nr.1.2.

Nr. Aria curriculară Disciplinele pe care le Capacităţile pe care le dezvoltă cu

crt. cuprinde prioritate
I Limbă şi  limba şi lit. - capacitatea de
 comunicare română exprimare, de comunicare, în general.
 limbile străine
II Matematică şi  matematică - gândirea matematică,
ştiinţe ale naturii  fizică, chimie logică, ştiinţifică;
 biologie - rigoare ştiinţifică
III Om şi societate  ed. civică, istorie - capacitatea de analiză a
 geografie, religie fenomenelor sociale;
- receptivitate faţă de
problemele socio-umane;
IV Arte  educaţie plastică - imaginaţia, formele de
 educaţie muzicală expresie artistică;
- sensibilitate, gustul
estetic.
V Ed. fizică şi sport  educaţie fizică - capacităţi motrice;
- calităţi fizice, morale;
de voinţă şi caracter.
VI Tehnologii  abilităţi practice - abilităţi practice;
 educaţie - gândirea tehnică;
tehnologică - interesele tehnico-
profesionale, motivaţia muncii.
VII Consiliere şi  consiliere şi - cunoaşterea de sine şi a
orientare orientare altora;
- încrederea în sine /
stima de sine;
- echilibru emoţional;
- stabilirea relaţiilor
adecvate cu semenii.

Tabelul 1.2: Valenţele formative ale disciplinelor şcolare

Toate disciplinele la un loc stimulează dezvoltarea unor procese şi calităţi general

umane, cum sunt: spiritul de observaţie, spiritul de inde-pendenţă şi gândire, curiozitatea,
inteligenţa, capacitatea de interpretare a da-telor (faptelor) acumulate, creativitatea, motivarea
învăţării şi a muncii etc.
Însuşirea de cunoştinţe din diferite domenii reprezintă premisa formării unei viziuni
ştiinţifice despre lume şi viaţă, a convingerilor ştiinţifice, dez-voltării dragostei de adevăr.
Contextul psihosocial în care se desfăşoară învăţarea, clasa de elevi, cu multitudinea
interrelaţiilor ei umane, reprezintă premisa unei vieţi colective reale, cu numeroase elemente
emulative, care stimulează dezvoltarea simţului datoriei, al răspunderii, al respectului
reciproc, al colegialităţii şi al prieteniei (I. Cerghit, 1999).
Procesul de învăţământ este considerat, pe bună dreptate, principalul mijloc de
educaţie, de pregătire pentru meserie şi pentru viaţă. Şcoala are menirea de a sistematiza
procesul de dezvoltare a potenţialităţilor ne-determinate pe care indivizii nu şi le-ar putea
dezvolta prin forţele proprii.
Întărirea caracterului formativ-educativ al procesului de învăţământ este nu numai
necesară, dar şi pe deplin posibilă. Învăţarea, bine organizată, angajează numeroase funcţii
psihice şi fizice. Solicitând anumite funcţii, învăţarea stimulează, forţează dezvoltarea
acestora. Învăţarea poate antrena doar procese mentale inferioare (memorare, receptare,
reproducere, imitaţie) şi în acest caz are efecte reduse, minime asupra dezvoltării
personalităţii. Dacă însă învăţarea angajează, aşa cum este necesar, procesele mentale
superioare (gândirea, capacitatea de explorare etc.), aceasta va stimula la un înalt nivel
dezvoltarea elevului.
Caracterul formativ al procesului de învăţământ nu se dezvăluie elevilor de la sine.
Este menirea institutorului /profesorului să pună în valoare încăr-cătura etică, estetică, socială
a conţinuturilor ştiinţifice şi tehnice, ceea ce se poate realiza prin:
 crearea de situaţii de învăţare care să pună în evidenţă valenţele formative ale
conţinuturilor prezentate;
  selectarea (esenţializarea, actualizarea, concretizarea) conţinuturilor după criteriul
valorii formative a acestora;
 alegerea metodelor didactice şi din perspectiva obiectivelor formative;
 asigurarea participării active a elevilor în procesul de predare /învăţare prin:
reorganizare, structurare, exprimare în cuvinte proprii, aplicare în practică etc.;
 adaptarea învăţării la particularităţile elevilor, la experienţa lor de viaţă, la
motivaţia lor.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, la realizarea caracterului formativ al procesului de
învăţământ contribuie şi personalitatea profesorului. Relaţiile profesorului cu elevii, cu
clasa, atitudinile şi comportamentul acestuia, tactul de care dă dovadă îşi spun cuvântul şi
în ceea ce priveşte realizarea obiec-tivelor educativ-formative.

BIBLIOGRAFIE

1. Barna, A., Curs de pedagogie. Didactica, Universitatea din Galaţi,

1991.

2. Cerghit, I. ş.a. Didactica. Manual pentru cl. a X-a. Şcoli normale,

E.D.P., 1999.

3. Cerghit, I., Vlăsceanu, L. Curs de pedagogie, T.U.B., 1988.

(coord.)

4. Creţu, C. Teoria curriculum-ului şi conţinuturile educaţiei, Ed.

Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1999.

5. Creţu, D., Psihopedagogie. Elemente de formare a profesorilor,

Ed. IMASO, Sibiu, 1999.

6. Cristea, S., Dicţionar de pedagogie, Ed. Litera Internaţional,

Chişinău-Bucureşti, 2000.

7. Cucoş C. Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

8. De Landsheere, Viviane, Leducation et la formation, P.U.F., 1992.

9. Iacob, L., Comunicarea didactică în „Psihopedagogie”, Ed.

Polirom, Iaşi, 1998.

10. Ionescu, M, Pedagogie. Suporturi pentru formarea profesorilor,

Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.

11. Ionescu, M., Radu, I., Didactica modernă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995.

12. Maciuc, I., Formarea continuă a cadrelor didactice, Ed. Omniscop,

Craiova, 1998.

13. Nicola, I., Tratat de pedagogie şcolară, E.D.P., 1996.

14. Stanton, Nicki, Comunicarea, Societatea Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti,

1995.

15. Ungureanu, D., Educaţie şi curriculum, Ed. Eurostampa, Timişoara,

1999.

16. * * * , Sinteze pe teme de didactică modernă, coord. I. T. Radu,

Supliment la „Tribuna şcolii”, 1986.