1) În Egiptul antic, un procent foarte scăzut al populaţiei ştia să scrie

(1%). Dintre societăţile antice, Imperiul Roman a cunoscut cel mai

înalt grad de alfabetizare, comunicarea în scris fiind singura cale
posibilă pentru administrarea imperiului din Marea Britanie până
în Africa de Nord.
2) Scrierea, în perioada de început, era alcătuită din imagini şi
simboluri, iar ca suport se foloseau scoarţa de copac, lemnul,
argila, foile de palmier sau de bananier, bambusul, mătasea,
carapacea de broască-țestoasă, papirusul etc.
3) Mai târziu, tot în Mesopotamia, pe lângă aceste utilizări
administrative, scrisul a început să fie întrebuinţat şi în alte
scopuri: inscripţionarea rugăciunilor şi imnurilor adresate zeilor,
înregistrarea contractelor sau compunerea de texte, mituri sau chiar
glume. În mileniul al II-lea î.Hr., au apărut şcoli pentru sclavi
dedicate exclusiv învăţării acestei arte. Astfel, meşteşugul scrisului
s-a răspândit tot mai mult.
4) În China antică, scrisul avea un scop eminamente divinatoriu; cel
mai vechi vestigiu scriptic chinez a fost descoperit în situl Xiaotun
de pe râul Huan: peste 50.000 de inscripţii pe carapace de broască-
țestoasă, încorporând peste 4.500 de caractere diferite, care datează
de prin 1400 î.Hr.
5) Invenţia providenţială a hârtiei este atribuită de tradiţia chineză
unui eunuc pe nume Cai Lun, în anul 105 d.Hr. Elementele folosite
pentru alcătuirea hârtiei au fost scoarţa de copac, cânepa şi chiar
plasa de pescuit şi cârpe vechi. Procesul înlocuirii bambusului cu
hârtia a durat mai multe secole, tehnica producerii hârtiei fiind bine
păstrată de poporul chinez până în jurul anului 610 d.Hr., urmând
să ajungă în Europa abia în secolul al XII-lea.