1

FINANȚE
CURSUL 1

Finanțele – concept, sferă de cuprindere

 2

FINANȚELE – CONCEPT, SFERĂ DE CUPRINDERE

Cuprins:
❑ Conceptul de Finanțe
❑ Rolul sistemului financiar
❑ Finanțarea directă vs. finanțarea indirectă
 3

1. FINANȚELE – ABORDARE CONCEPTUALĂ

În opiniile specialiştilor nu există o definiție unică pentru a desemna conceptul de „finanțe”. Cu titlu
exemplificativ, mai jos sunt redate unele definiții ale finanțelor preluate din literatura de specialitate:

"Finanţe Ştiința administrării banilor strâns legată de economie şi contabilitate; de a strânge

banii necesari pentru a organiza, reorganiza sau extinde o întreprindere, fie prin vânzarea de
acțiuni, obligațiuni, note, împrumut etc.; teoria şi practica creditului monetar, operațiunilor
bancare şi de promovare în cel mai cuprinzător sens, inclusiv bani, credit, activitatea
bancară, titluri de valoare, investiție, speculație, schimb valutar, promovare, reorganizare,
subscriere, brokeraj, trusturi şi altele; inițial, strângerea de bani prin impozite sau emisiuni
de obligațiuni şi administrarea veniturilor şi cheltuielilor de către guvern, cunoscut sub
numele de finanțe publice " (Woelfel, 1994);

"Finanţe Ştiința managementului banilor şi a altor active financiare” (New York State Society
of Certified Public Accounts, 2018);
 4

 „Cuvântul finanţe vine de la cuvântul latin finis, care înseamnă sfârşit, termen. În materie de
drept, cuvântul finis marchează sfârşitul operațiunilor juridice, adică efectuarea plății. În
felul acesta, cuvântul finis a dat naştere la o serie întreagă de expresii vizând plata unor sume
de bani. Finanţele publice vizează banii publici şi, prin extindere, achiziţionarea,
administrarea şi utilizarea banilor publici” ( Jèze, 1936).

Din analiza acestor definiții se poate spune că, în sens larg, finanțele se ocupă cu gestionarea
banilor statului sau altor entități, cum ar fi firmele, inclusiv persoanele particulare.

Pornind de la aceste considerente, teoria şi practica în domeniu identifică următoarele ramuri

principale ale finanțelor:
✓ Finanțele publice;
✓ Finanțele private.
 5

Tabelul nr. 1. Sfera de cuprindere a finanţelor

FINANȚE
Se ocupă cu gestionarea banilor statului şi ai entităţilor private, cum ar fi firmele,
inclusiv persoanele particulare.
Finanțe publice Finanțe private
Sunt asociate gestionării banilor statului, Sunt asociate gestionării banilor entităților private.
respectiv a banilor publici.
• Finanțele întreprinderii: accesarea de credite
bancare, emiterea de titluri financiare, realizarea
de fuziuni şi achiziții, efectuarea de depozite
bancare, investirea în titluri financiare etc.

• Finanțele personale: planificarea bugetului personal,

constituirea de depozite, contractarea de credite
ipotecare, accesarea de credite de nevoi personale,
realizarea de investiții în titluri financiare,
asigurări de viață etc.
 6

Studiul finanțelor implică studiul sistemului financiar.

Într-o accepțiune largă, sistemul financiar reprezintă ansamblul instituţiilor şi pieţelor
financiare, instrumentelor, mecanismelor şi reglementărilor care asigură şi facilitează transferul
fondurilor de la cei care economisesc, adică, pentru anumite perioade de timp, au surplus de fonduri
în raport cu necesităţile lor, către cei care au nevoie de fonduri (de credite).

Transferul fondurilor de la entitățile care au surplus de fonduri către entitățile care sunt în deficit
de fonduri se poate realiza:
✓ în mod direct, prin cumpărarea de către cei care au fonduri disponible de instrumente
financiare emise de împrumutat sau
✓ indirect, cu ajutorul intermediarilor financiari, care colectează fondurile celor ce
economisesc şi, ulterior, efectuează plasamente/acordă credite.
 7

În funcție de specificul fiecărei țări, de nivelul de dezvoltare şi maturizare a sistemului său

financiar, pe lângă aceşti intermediari financiari, un rol important este deținut şi de alți intermediari,
cum ar fi: casele de economii, băncile cooperatiste, societățile de leasing, companiile de factoring.

Piața financiară este un termen generic care desemnează piaţa prin intermediul căreia se
întâlneşte cererea şi oferta de fonduri atât pe termen scurt (în mod convenţional, până la 1 an), cât şi
pe termen mediu (între 1 şi 5 ani) şi termen lung (peste 5 ani).
Piața financiară cuprinde două segmente importante:
- piața bancară, care reflectă ansamblul relațiilor de credit bazate pe active care nu sunt
negociabile, respectiv pentru care nu există o piață secundară;
- piața titlurilor financiare, cu două subcomponente:
• piața monetară – reflectă tranzacțiile cu titluri financiare pe termen scurt;
• piața de capital – cuprinde tranzacțiile cu titluri financiare pe termen lung.

Referitor la piața bancară, întâlnirea cererii şi ofertei de fonduri se realizează prin interpunerea
între solicitantul de fonduri (cel care doreşte un credit bancar) şi ofertantul de fonduri (cel care
constituie un depozit bancar) a unui intermediar financiar, practicându-se finanțarea indirectă. În cazul
emisiunii de titluri financiare, finanțarea are caracter direct.
Titlurile financiare sunt emise şi vândute/cumpărate pentru prima dată pe piața primară de capital.
Tranzacționarea titlurilor financiare, respectiv vânzarea/cumpărarea titlurilor deja emise se realizează pe
piața secundară de capital.
 8

Piețele secundare pot fi organizate sub formă de burse de valori (engl. stock exchanges) sau sub
formă de piețe de negocieri (engl. piețe OTC, over-the-counter).

În situația în care transferul fondurilor de la unitățile cu excedent momentan de disponibilități la

cele în căutare de fonduri transcede granițele naționale, piața financiară dobândeşte dimensiuni
internaționale. Printre segmentele specifice pieței financiare internaționale se pot enumera:

1. piața monetară internațională, dominată de piața eurovalutelor;

2. piața internațională de capital, cu subcomponentele sale:

- piața acțiunilor internaționale şi

- piața obligațiunilor internaționale (obligațiuni străine şi euroobligațiuni).

Piața financiară internațională este o extensie a piețelor financiare naționale, a cărei dezvoltare
a fost impulsionată de o serie de factori, între care un rol important îl deține dezvoltarea schimburilor
comerciale internaționale şi a investițiilor internaționale.
 9

3. FINANȚAREA DIRECTĂ

Precum s-a precizat, transferul fondurilor de la entitățile cu surplus de fonduri la cele în căutare de
fonduri se poate realiza cu ajutorul intermediarilor financiari, aşa cum a fost descris în paragraful
anterior, dar şi în mod direct, prin finanțare directă.

Această modalitate de finanțare presupune că împrumutatul emite instrumente financiare pe piața

financiară prin care solicită împrumuturi de la persoanele fizice sau juridice care cumpără
instrumentele financiare respective.

Caracterul direct al finanțării reiese din faptul că investitorii în titlurile financiare emise de
împrumutat împrumută în mod direct emitentul titlurilor financiare pe diferite termene, de exemplu,
obligațiuni - pentru împrumuturile pe termen mediu şi lung - sau efecte (hârtii) comerciale - pentru
împrumuturile pe termen scurt.
 10

Recurgerea la această modalitate de finanțare a căpătat amploare pe măsura intensificării

procesului de dezintermediere, respectiv de „ocolire” a băncilor atât în ceea ce priveşte realizarea de
plasamente/depozite de către deținătorii de fonduri în exces, cât şi accesarea de credite, de către
unitățile în deficit de fonduri, doritoare să obțină finanțare.
Cu alte cuvinte, entitățile cu surplus de fonduri au început să „ocolească” băncile pentru că au
găsit modalități mai avantajoase de plasament decât efectuarea de depozite bancare, cum ar fi, de
exemplu, investițiile în acțiuni, obligațiuni, unități de fond etc.

Un rol important în finanțarea directă revine băncilor de investiții, la care firmele emitente pot
apela pentru obținerea de consultanță în ceea ce priveşte montarea împrumutului, respectiv vânzarea şi
subscrierea (garantarea) titlurilor emise.

Prezentarea comparată a finanțării directe şi finanțării indirecte este reflectată în tabelul nr. 2.
 11

Tabelul nr. 2. Finanțarea directă şi finanțarea indirectă – prezentare

comparată
FINANȚAREA DIRECTĂ FINANȚAREA INDIRECTĂ
Definire
Presupune că întâlnirea între cererea şi oferta
de fonduri, respectiv între entitățile cu exces de
disponibilități şi cele cu deficit de fonduri se
realizează în mod direct.
Limite
Recurgerea la această formă de finanțare
prezintă anumite limite întrucât, în practică, este
dificil să se coreleze interesele celor două tipuri
de entități.
În plus, accesul la această formă de finanțare
este rezervat firmelor mari, cunoscute pe piață,
cu standing ridicat.
Definire
Întâlnirea între cererea şi oferta de fonduri, adică între
unitățile care temporar dispun fonduri în exces şi cele
care sunt în căutare de fonduri, se realizează cu ajutorul
intermediarilor financiari:
• băncile comerciale - colectează fonduri sub forma
depozitelor atrase de la persoane fizice şi juridice pe
baza cărora acordă credite
• casele de economii – atrag economii sub formă de
depozite pe termen lung, pe care le plasează în sistemul
bancar sau pe alte segmente ale pieței financiare
• băncile cooperatiste – oferă produse şi servicii
bancare membrilor săi, care sunt, deopotrivă,
proprietari şi clienți ai băncilor cooperatiste
 12

• Societățile de asigurare - atrag fonduri sub forma primelor de asigurare

Băncile de investiții încasate de la asigurați pe care le investesc pe diferite segmente ale pieței
Un rol important în financiare (depozite bancare, acțiuni, obligațiuni etc.)
finanțarea directă revine
băncilor de investiții care oferă • fondurile mutuale - colectează economiile diverşilor investitori cu
consultanță firmelor în privința scopul de a le plasa în comun. Pentru sumele alocate, investitorii primesc
emiterii titlurilor, plasează şi unități de fond, iar câştigul lor rezultă din diferența între suma primită la
garantează emisiunile. răscumpărarea unei unități de fond şi suma plătită pentru cumpărarea
aceleaşi unități de fond
Societățile de rating
Acordă ratinguri privind riscul
• fondurile de pensii - colectează contribuțiile de pensie vărsate în mod
emisiunilor de titluri efectuate regulat de către salariați pe care le investesc pe termen lung în diverse
de firme. plasamente pe piața financiară.
 1

FINANȚE
CURSUL 2

Bugetul public
 2

BUGETUL PUBLIC

Cuprins:

❑ Structura bugetului general consolidat

❑ Bugetul de stat – principalul plan financiar al statului
❑ Principiile bugetare
❑ Metode şi tehnici de fundamentare a veniturilor și
cheltuielilor bugetare
❑ Procesul bugetar
 3

1. Structura bugetului general consolidat

În România, necesarul de resurse la nivelul societății şi posibilitățile de acoperire a acestor nevoi

sunt reflectate în bugetul general consolidat, care cuprinde ansamblul bugetelor componente ale
sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg.

La nivelul fiecărui stat se elaborează mai multe categorii de bugete, corelate între ele, alcătuind
sistemul bugetar. Componența sistemului bugetar se află în strânsă interdependență cu structura
organizatorică a statului şi diferă de la o țară la alta.

Bugetul general consolidat reflectă, la nivelul unui an, fluxurile financiare publice de formare a
veniturilor şi de repartizare a acestora pe destinații, corespunzător nevoii sociale şi obiectivelor de
politică financiară ale perioadei. Caracterul de buget consolidat decurge din tehnica întocmirii lui, adică
eliminarea transferurilor dintre diferitele categorii de bugete.

Conform Legii nr. 500/ 2002 privind finanțele publice - în vigoare şi în prezent – bugetul general
consolidat cuprinde un sistem unitar de bugete şi anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale,
bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul Trezoreriei statului, bugetele instituțiilor publice
autonome, bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat, bugetele
instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii, bugetul fondurilor provenite din credite
externe contractate sau garantate de stat, bugetul fondurilor externe nerambursabile.
 4

2. Bugetul de stat – principalul plan financiar al statului

Bugetul este un instrument aflat în mâna conducerii statului pentru a previziona şi aloca resursele
financiare publice, cu scopul îndeplinirii unor obiective urmărite în cadrul politicii sale.
În acelaşi timp, bugetul este:
✓ un instrument contabil şi financiar,
✓ un act juridic
✓ un act politic.

Bugetul este un cont al statului, care arată cât de mult cheltuieşte guvernul şi cum sunt finanțate
cheltuielile sale publice.

Este un act juridic, deoarece este un act de autorizare de către Parlament sau guvern. Fiind un
document care necesită autorizarea prealabilă a puterii legislative, bugetul are caracter obligatoriu. Este
un act politic, pentru că transpune în plan financiar o viziune politică.

Din punct de vedere economic, bugetul reflectă corelațiile macroeconomice, în special, legătura
cu produsul intern brut. Teoria economică modernă consideră bugetul ca o variabilă esențială în
determinarea produsului intern brut şi a nivelului folosirii resurselor.

Bugetul de stat exprimă relații economice în formă bănească formate în procesul repartiției
produsului intern brut, corespunzător obiectivelor de politică economică, socială şi financiară ale
fiecărei perioade. Aceste relații se manifestă în dublu sens: atât ca relații de mobilizare la dispoziția
statului a resurselor băneşti, cât şi ca relații prin care se repartizează aceste resurse.
 5

În economia modernă, bugetul nu constituie doar un document în care se înscriu veniturile şi

cheltuielile statului pe parcursul unui an bugetar, ci reprezintă un plan financiar la nivel
macroeconomic, pe termen scurt.

Rolul bugetului de stat este evidențiat şi strâns legat de funcțiile finanțelor publice. Bugetul nu
reprezintă doar un tablou sintetic în care se înscriu şi se compară veniturile şi cheltuielile publice; rolul
său este mult mai complex şi vizează: alocarea şi redistribuirea resurselor, precum şi reglarea vieții
economice.

➢ Rolul alocativ al bugetului decurge din faptul că, în mod tradițional, statul îşi asumă sarcina
finanțării serviciilor publice. La partea de cheltuieli, bugetul reflectă modul de alocare a
resurselor în fiecare an bugetar. În măsura în care statul se manifestă ca agent economic
(prin derularea unor activități industriale şi comerciale proprii sau prin participarea la
finanțarea unor acțiuni în sectorul particular) cheltuielile ocazionate de asemenea activități
sunt evidențiate, de obicei, în bugete anexă şi în conturi speciale de trezorerie.
 6

➢ Rolul redistributiv al bugetului se manifestă, pe de o parte prin intermediul impozitelor şi

taxelor şi, pe de altă parte prin intermediul cheltuierilor. Dacă avem în vedere
progresivitatea impunerii asupra veniturilor persoanelor fizice, aceasta este o modalitate de
redistribuire a veniturilor între diverse categorii sociale, iar tehnicile fiscale folosite pot fi:
deducerile din venit; aplicarea unor cote diferențiate de impozit în funcție de mărimea
tranşei de venit; utilizarea unor impozite diferențiate în funcție de originea veniturilor etc.
În ceea ce priveşte partea de cheltuieli, fiecare destinație dată acestora reflectă redistribuirea
realizată prin intermediul bugetului, între diverse domenii şi sectoare de activitate. Bugetul
asigură redistribuirea veniturilor publice şi prin intermediul subvențiilor (acordate
diferitelor domenii, precum agricultura) sau al cheltuielilor de transfer cu caracter social
(cheltuieli publice efectuate în scopul asigurării protecției sociale).

➢ Rolul de reglare (stabilizare) se referă la posibilitatea autorităților publice de a acționa

asupra economiei, stimulând sau frânând anumite activități, cu ajutorul veniturilor,
cheltuielilor şi soldului bugetar. Resursele publice pot fi utilizate ca instrument al politicii
conjuncturale în scopuri difetite, corespunzător cerințelor din anumite perioade: frânarea
unor activități sau dimpotrivă, susținerea relansării economice. Creşterea impozitelor
reduce veniturile disponibile, influențând negativ consumul. Scăderea impozitelor are efect
contrar, astfel că veniturile disponibile cresc şi relansează consumul. Prin intermediul
soldului bugetar, reglarea activității economice se bazează pe acceptarea deficitului bugetar,
care poate stimula economia. Acceptarea unui deficit controlat stă la baza limitării presiunii
fiscale şi a poverii impozitelor.
 7

3. Principiile bugetare

a. Universalitatea presupune ca veniturile şi cheltuielile publice să fie înscrise în bugetul de stat

în sumele lor totale, astfel încât Parlamentul să dispună de informațiile privind veniturile totale
pe care statul urmează să le încaseze în perioada considerată şi destinația acestora.

b. Unitatea bugetară. Principiul unității bugetare implică existența unui document unic în care să
se înscrie veniturile şi cheltuielile publice exprimate în sumele lor totale.
Debugetizarea constă în scoaterea în afara bugetului general al statului a unor cheltuieli şi
acoperirea lor din surse alternative. Prin debugetizare se intenționează facilitarea unor cheltuieli publice
pe seama unor resurse complementare, atunci când veniturile ordinare sunt insuficiente. Debugetizarea
are două accepțiuni:
- trecerea de la finanțarea publică la cea particulară (exemplu: cheltuielile privind construcția de
locuințe);
- dezangajarea statului prin prevederea unor cheltuieli în bugete anexă sau în bugetele
conturilor speciale de trezorerie şi nu în bugetul general al statului.

c. Anualitatea reprezintă prima regulă bugetară aplicată în practică. Principiul anualității

bugetului se referă, pe de o parte, la perioada de timp pentru care se întocmeşte şi se aprobă
bugetul şi, pe de altă parte, la perioada de timp în care se încasează veniturile şi se
efectuează cheltuielile.
d. Echilibrul bugetar. Acesta a fost considerat vreme îndelungată ca fiind “principiul de aur al
gestiunii bugetare” şi constă în asigurarea egalității dintre venituri şi cheltuieli, atât în faza de
întocmire a bugetului, cât şi în perioada de execuție a acestuia.
 8

Principalele cauze care generează dezechilibre bugetare (în sensul apariției deficitului bugetar)
sunt: cursa înarmărilor, creşterea cheltuielilor de administrație ale statului, creşterea cheltuielilor cu
serviciul datoriei publice ş.a. În prezent, practica ignoră şi acest principiu, astfel că în numeroase țări
bugetele se întocmesc şi se încheie cu deficit.
Principiul echilibrului bugetar a fost treptat abandonat, pe de o parte din cauză că economia reală
nu asigura un randament fiscal ridicat pentru acoperirea cheltuielilor publice anuale iar, pe de altă
parte, sub influența adepților finanțelor funcționale, care promovează teoria bugetelor ciclice şi cu
caracter de reglare.
Concret, aceste practici constau în:
- întocmirea a două bugete: unul ordinar, echilibrat şi unul extraordinar deficitar. Cel de al doilea
urmează a fi echilibrat prin împrumuturi sau emisiune bănească;
- asigurarea echilibrului prin operațiunea de debugetizare;
- elaborarea de bugete ciclice. Constă în întocmirea unor bugete plurianuale, în cadrul cărora
echilibrarea se realizează la nivelul unui ciclu economic, având în vedere fluctuațiile veniturilor publice
în diferitele faze ale acestuia. Astfel, în perioadele de avânt economic, pe seama creşterii produsului
intern brut se remarcă o sporire a veniturilor publice, iar în perioadele de depresiune, activitatea
restrângându-se, are loc o reducere a veniturilor publice, fapt ce îngreunează realizarea echilibrului
bugetar anual. Adepții teoriei bugetelor ciclice propun următoarele tehnici pentru asigurarea
echilibrului: constituirea unor fonduri de rezervă; crearea unor fonduri de amortizare; amortizarea
alternativă a datoriei publice.
 9

e. Specializarea bugetară. Potrivit acestui principiu, veniturile înscrise în buget sunt aprobate
de Parlament pe surse de proveniență, iar cheltuielile pe categorii. Pentru a oferi puterii legislative
o imagine cât mai clară asupra bugetului public, înscrierea veniturilor şi cheltuielilor trebuie să
urmeze o schemă unitară, care se regăseşte în clasificația bugetară. Schema clasificației bugetare
trebuie să fie simplă, concisă şi clară şi să grupeze veniturile după proveniență iar cheltuielile
conform destinației.

f. Publicitatea (transparența) bugetului presupune ca, în urma dezbaterii şi aprobării de către

Parlament, bugetul de stat să fie adus la cunoştința opiniei publice, fapt realizat prin publicarea în
Monitorul Oficial.

g. Neafectarea veniturilor bugetare se referă la faptul că, odată vărsate la buget, veniturile
publice se depersonalizează. Altfel spus, veniturile, în ansamblul lor, finanțează cheltuielile în
totalitatea lor.
 10

4. Metode şi tehnici de fundamentare a veniturilor și cheltuielilor bugetare

În vederea dimensionării indicatorilor de venituri şi cheltuieli cuprinşi în buget, se utilizează

numeroase metode, grupate în două mari categorii: clasice şi moderne.

Dintre metodele clasice de stabilire a mărimii veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat,

menționăm: metoda automată, metoda majorării şi metoda evaluării directe.

1. Metoda automată (numită şi a penultimei) constă în întocmirea proiectului de buget, luând ca

bază de pornire execuția bugetară a penultimului an bugetar. Metoda are avantajul simplității, întrucât
nu necesită un volum mare de lucrări, dar dezavantajul că datele oferite drept bază de pornire sunt
perimate în timp, mai ales în perioadele de mari transformări economice şi sociale.

2. Metoda majorării (sau a diminuării) presupune stabilirea unui ritm mediu de variație a
indicatorilor bugetari pe o perioadă anterioară de 5-10 ani. Pentru aceasta, se iau în calcul indicatorii
rezultați în exercițiile bugetare ale perioadei anterioare anului pentru care se proiectează noul buget.
Valoarea ritmului mediu astfel rezultată, se aplică asupra indicatorilor aferenți anului bugetar în curs,
determinând nivelul veniturilor şi al cheltuielilor pentru anul următor.

3. Metoda evaluării directe are în vedere cuantificarea fiecărei surse de venit sau categorii de
cheltuieli, bazate pe valori rezultate din execuția preliminată a indicatorilor de buget pe anul în curs,
precum şi pe previziunile în domeniul economico-social ale perioadei pentru care se proiectează
bugetul (anul următor).
 11

În general, metodele clasice sunt depăşite, având anumite limite din următoarele considerente:
- volumul insuficient de informații utilizat la construirea bugetului;
- imposibilitatea previzionării şi cuantificării efectelor unor factori ce pot interveni pe parcurs în
economia reală şi finanțele țării;
- nu vizează urmărirea eficienței acțiunilor ce se finanțează din resursele publice;
- nu reuşesc să cuantifice şi să coreleze cheltuielile aferente noilor instituții publice şi obiective
economice publice, cu sporul de venituri rezultat prin introducerea unor noi impozite sau mărirea celor
existente şi/sau cu reducerea de venituri publice determinate de eliminarea unor impozite sau de
diminuarea unora dintre cele existente.

Metodele moderne de cuantificare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare vizează

raționalizarea cheltuielilor bugetare şi au la bază, în principal, analiza “cost-avantaje” sau “cost-
eficacitate”. Această analiză presupune existența mai multor proiecte alternative pentru realizarea
aceluiaşi obiectiv şi reprezintă un mod practic de alegere a acelei variante care maximizează
rezultatele obtenabile la un anumit nivel al costurilor, sau care obține aceleaşi efecte, cu costuri
minime.

Dintre metodele moderne menționăm: metoda de planificare, programare, bugetizare; metoda

denumită “baza bugetară zero”; managementul prin obiective; bugetul bazat pe programe;
metoda raționalizării opțiunilor bugetare.
 12

5. Procesul bugetar

Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de operațiuni care se succed anual şi privesc elaborarea
şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuția curentă a bugetului,încheierea şi aprobarea
contului de execuție bugetară, precum şi controlul bugetar.

Separat de particularitățile care se pot manifesta în modul concret de desfăşurare, procesul

bugetar are unele trăsături specifice şi anume: caracter decizional, ciclic, politic, democratic şi cu
impact public.
În țara noastră, procesul bugetar cuprinde următoarele etape (sau faze) succesive:
I. elaborarea proiectului de buget;
II. aprobarea bugetului;
III. execuția bugetului;
IV. încheierea execuției bugetului;
V. controlul și aprobarea execuției bugetului.
 13

I. Elaborarea proiectului legii bugetare este un proces deosebit de complex, având caracter
iterativ, care constă în dimensionarea mărimii alocațiilor bugetare destinate finanțării utilitățolor
publice, precum şi a resurselor financiare care urmează a se mobiliza în cadrul unui an bugetar.

Elaborarea proiectului de buget este un proces iterativ, în cadrul căruia fluxul informațional se
produce în dublu sens, de jos în sus şi de sus în jos. Documentele care se finalizează la întocmirea
bugetului sunt: expunerea de motive şi proiectul bugetului de stat, anexele la proiectul bugetului,
precum şi alte informații documentare.

II. Aprobarea bugetului. Instituția publică împuternicită prin Constituție să aprobe proiectul
legii bugetului de stat este Parlamentul, ca for legislativ cu largă reprezentare a populației.
Modul de desfăşurare a etapei referitoare la aprobarea proiectului de buget depinde de
organizarea Parlamentului: unicameral sau bicameral; în cel de al doilea caz, există situații în care
drepturile celor două camere sunt diferențiate în ceea ce priveşte formularea de amendamente la
proiectul bugetului.
 14

Proiectul de buget înaintat Parlamentului urmează mai multe faze:

o prezentarea proiectului de buget în plenul Parlamentului de către primul ministru sau de către
ministrul finanțelor;
o analiza proiectului de buget în comisiile parlamentare de specialitate: buget - finanțe,
educație, ocrotirea sănătății, cultură, protecția mediului, apărare națională, agricultură,
industrie etc.; în continuare are loc analiza şi aprobarea proiectului în Comisia de buget-
finanțe a legislativului, prilej cu care este luată decizia de aprobare sau respingere a
amendamentelor formulate de comisiile anterioare;
o dezbaterea şi aprobarea proiectului de buget în Parlament. În cazul semnalării unor divergențe
între cele două Camere ale acestuia, se prevede constituirea unei Comisii de mediere compusă
din deputați şi senatori;
o ratificarea de către Preşedintele țării a proiectului de buget aprobat de Parlament. Din acest
moment, bugetul devine lege şi trebuie aplicat în această formă.
 15

III. Etapa execuției bugetului se desfăşoară pe o perioadă de un an calendaristic şi constă în

luarea măsurilor necesare pentru realizarea, pe de o parte, a veniturilor prevăzute şi, pe de altă parte,
a cheltuielilor aprobate prin legea bugetului de stat.

Responsabilitatea pentru execuția bugetului, în conformitate cu Legea bugetului de stat revine

Guvernului care, prin instituțiile componente, trebuie să demonstreze că are capacitatea de a colecta
veniturile în cuantumul prevăzut, precum şi de a efectua cheltuielile în condiții de eficiență, eficacitate
şi economicitate.

Prevederile bugetare se consideră limite minime pentru venituri şi limite maxime pentru
cheltuieli.
Execuția veniturilor bugetare este diferită de execuția cheltuielilor bugetare. Pe parcursul acestui
proces, obiectivul central este menținerea echilibrului dintre venituri şi cheltuieli. Derularea
operațiunilor de încasare a veniturilor şi efectuare a plăților aferente bugetului, are loc prin intermediul
Trezoreriei publice.

Răspunderea pentru modul cum sunt cheltuite sumele aprobate prin legea bugetară revine, în
primul rând, ordonatorilor de credite, care sunt funcționari administrativi cu calitatea de a ordona
execuția cheltuielilor publice. Ordonatorii pot fi principali, secundari şi terțiari. Categoriile, rolul şi
responsabilitățile ordonatorilor de credite sunt precizate în Legea nr. 500 / 2002 privind finanțele
publice, art. 20.
 16

IV. Încheierea şi aprobarea contului de execuție bugetară. Modul de gestionare a

bugetului se concretizează în întocmirea, la finele anului bugetar, a contului de execuţie bugetară.
Acesta cuprinde toate operațiunile de încasare a veniturilor şi efectuare a cheltuielilor, precum şi soldul
cu care s-a încheiat anul bugetar: excedent sau deficit. Activitatea de încheiere a contului de execuție
bugetară revine Ministerului Finanțelor Publice.Guvernul analizează şi definitivează contul general de
execuție a bugetului de stat şi îl prezintă spre aprobare Parlamentului, până la data de 1 iunie a
anului următor celui de execuție.
Dacă rezultatul contului de execuție a bugetului de stat este deficit, la propunerea Guvernului,
Parlamentul hotărăşte modul de acoperire a acestuia şi măsurile care trebuie adoptate pentru a preveni
repetarea unor asemenea situații în exercițiul financiar următor.

V. Controlul şi aprobarea execuției bugetului. Controlul execuției bugetare are o importanță

deosebită, deoarece trebuie să asigure, pe de o parte, respectarea legalității bugetare şi, pe de altă parte,
încadrarea în autorizarea bugetară dată de Parlament. Controlului bugetar i se adaugă o activitate
complementară, de evaluare a calității gestiunii financiare publice, care poate fi realizată simultan cu
operațiunea de control propiu-zisă sau separat de aceasta.

Corespunzător organismului care îl efectuează, controlul îndeplinirii prevederilor înscrise în

proiectul de buget aprobat, poate fi:
• administrativ – exercitat de organele interne de control ale Ministerului Finanțelor sau ale
altor ministere, precum şi de organele de control aflate în subordinea directă a primului
ministru;
• jurisdicțional – realizat de Curtea de Conturi şi Camerele de conturi județene;
• politic – exercitat de Parlament.
 CURSUL 3
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Structura cursului:

• Conținutul şi clasificarea cheltuielilor publice

• Scurtă prezentare a cheltuielilor publice grupate conform criteriului funcțional
• Factori de influență și consecințele creșterii cheltuielilor publice
• Consecințele creşterii cheltuielilor publice
• Analiza cheltuielilor publice: nivel, structură, dinamică
 1. Conținutul şi clasificarea cheltuielilor publice

Cheltuielile publice exprimă relații economico-sociale în formă bănească, manifestate între

stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării
resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcțiilor acestuia.
Concret, cheltuielile publice se materializează în plăți efectuate de stat pentru îndeplinirea
diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acțiuni social-culturale, apărare
națională, ordine publică, acțiuni economice etc.

Pentru a defini mai clar conceptul de cheltuieli publice, este utilă o paralelă între cheltuielile
pentru bunuri şi servicii private şi cheltuielile pentru bunuri şi servicii publice.

Pentru cheltuielile private sunt specifice următoarele aspecte:

✓ asigură satisfacerea unor preferințe individuale, având la bază opțiunea individuală;
✓ privesc plăți efectuate pentru a obține în schimb bunuri şi servicii;
✓ mărimea lor depinde de înclinația individuală spre consum a membrilor societății;
✓ sunt efectuate direct de beneficiarul bunurilor şi serviciilor, care cunoaşte prețul plătit.
Spre deosebire de acestea, cheltuielile publice:

✓ urmăresc satisfacerea unor preferințe colective, stabilite pe baza opțiunilor colective (se
consideră că există un anumit grad de omogenitate a preferințelor);
✓ privesc finanțarea de bunuri şi servicii publice, dar şi transferuri în scopul redistribuirii
veniturilor în societate;
✓ mărimea lor depinde de numeroşi factori, cum sunt: înclinația populației spre consumul de
bunuri şi servicii publice; potențialul economic al țării respective; ideologia partidelor
aflate la putere; gradul de consimțire la plata impozitelor etc.;
✓ sunt efectuate de un intermediar – statul – beneficiarii bunurilor şi serviciilor publice
neputând să facă o legătură directă între contribuția lor la aceste cheltuieli (impozitele
plătite) şi beneficiile obținute din consumuarea bunurilor şi serviciilor publice; altfel
spus, beneficiarii bunurilor şi serviciilor publice nu cunosc prețul plătit pentru accesul la
consumul unui anumit bun sau serviciu public.
 Pe baza acestor precizări, cheltuielile publice se pot defini ca acțiunile care stabilesc obligații
ce vor avea drept rezultat plăți imediate sau viitoare, care au ca sursă de finanțare veniturile publice
şi în special veniturile fiscale.

Această definiție scoate în evidență rolul de alocator de resurse al sectorului public; acesta,
folosind veniturile din impozite şi taxe colectate de la contribuabili, acționează pentru a satisface
cererile de politici publice, prin efectuarea de cheltuieli publice.

Conţinutul economic al cheltuielilor publice este stâns legat de destinația acestora. Astfel,
unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut (cheltuieli cu administrația
generală, plata dobânzilor la împrumuturi ş.a.) iar altele reprezintă doar o avansare de produs intern
brut reflectând participarea statului la finanțarea formării brute de capital, atât în sfera producției
materiale, cât şi în sfera nematerială (echipamente de investiții, construcția de drumuri, poduri,
aeroporturi etc.).

Între cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare există o deosebire, corespunzător sferei de

cuprindere a celor două noțiuni. Astfel, sfera cheltuielilor publice este mai cuprinzătoare,
incluzându-le pe cele bugetare. Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate
cheltuielile publice sunt, în acelaşi timp şi cheltuieli bugetare.
 Criteriile de clasificare a cheltuielilor publice.

Structura cheltuielilor publice poate fi abordată corespunzător mai multor criterii de clasificare
şi anume:

a) Clasificația administrativă se bazează pe criteriul instituțiilor prin intermediul cărora se

efectuează cheltuielile publice: ministere, unități administrativ-teritoriale, instituții publice
autonome etc. Acest criteriu se foloseşte la repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatori de
credite bugetare.

b) Clasificația economică grupează cheltuielile publice în: (1) cheltuieli curente care asigură buna
funcționare şi întreținere a instituțiilor publice, finanțarea satisfacerii acțiunilor publice,
transferarea unor sume de bani anumitor categorii de persoane, sau pentru onorarea
angajamentelor speciale ale statului. Ele reprezintă un consum definitiv de p.i.b. şi trebuie să se
reînnoiască anual; (2) cheltuieli de capital (de investiţii) se concretizează în achiziționarea de
bunuri de folosință îndelungată, destinate sferei producției materiale sau sferei nemateriale
(şcoli, spitale, şosele ş.a.). Ele reprezintă doar o avansare de p.i.b., contribuind la dezvoltarea şi
modernizarea patrimoniului public.
c) Clasificația financiară scoate în evidență momentul în care cheltuielile publice afectează
mresursele financiare ale statului; corespunzător acestui criteriu, cheltuielile publice pot fi:
cheltuieli definitive – cuprind cheltuieli de funcționare sau de investiții şi formează ponderea cea
mai mare a cheltuielilor publice; cheltuieli temporare - care sunt evidențiate în conturile speciale
de trezorerie (avansuri, împrumuturi); cheltuieli virtuale (sau posibile) – cele pe care statul se
angajează să le efectuaze în anumite condiții. În cazul în care statul intervine ca girant pentru un
împrumut care, din diverse motive, nu mai poate fi rambursat de către debitori, sumele respective
sunt achitate de stat, devenind o cheltuială a acestuia.

d) În funcție de rolul lor în viața economică, cheltuielile publice se împart în: cheltuieli reale (sau
negative) care reprezintă un consum definitiv de produs intern brut (cheltuielile militare, cale cu
întreținerea aparatului administrativ etc.); cheltuieli economice (sau pozitive) care contribuie la
creşterea avuției naționale (construcția de drumuri, poduri, aeroporturi, susținerea unor proiecte
economice etc.).

e) Clasificația funcțională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate sau
alte destinații spre care sunt dirijate resursele financiare publice. Această grupare reflectă
compoziţia cheltuielilor publice, conform principalelor funcții prevăzute în bugetul de stat:
educație şi cultură, sectorul social, sănătate, utilizarea forței de muncă, apărare națională etc.

f) Clasificația folosită de instituțiile specializate ale ONU are la bază două criterii principale:
clasificația funcțională şi cea economică.
2. Scurtă prezentare a cheltuielilor publice grupate conform criteriului funcțional
Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă o componentă importantă a politicii sociale a
statelor şi necesită folosirea pe scară largă a resurselor financiare publice în scopul îmbunătățirii
condițiilor de viață ale populației.

Cheltuielile publice pentru acțiuni social-culturale cuprind, în principal:

a. Cheltuielile publice pentru învățământ
b. Cheltuielile publice pentru cultură, culte, activitate sportivă şi de tineret
c. Cheltuielile publice pentru sănătate
d. Cheltuielile publice pentru securitate socială
e. Cheltuielile pentru ajutorul de şomaj
f. Cheltuielile pentru asistență socială

Cheltuielile publice pentru obiective şi acțiuni economice reflectă funcția statului de reglare
a proceselor economice şi se realizează prin intervențiua acestuia, utilizând forme şi instrumente
specifice. În mod concret, ele vizează finanțarea regiilor autonome sau societăților cu capital de stat,
particular şi mixt, fermierilor şi altor mici întreprinzători sau urmăresc obiective economice
importante pentru țară.
 În grupa ajutoarelor financiare directe se cuprind: subvențiile; investițiile; împrumuturile cu
dobândă subvenționată; ajutoarele financiare pentru difuzarea de informații, studii de marketing,
organizare de expziții; avansurile rambursabile. Cheltuielile publice pentru acțiuni economice pot să
vizeze domenii diverse: industrie, transporturi, construcții, agricultură.

Cheltuielile publice pentru gospodărie comunală şi locuințe. Autoritățile publice susțin

financiar şi amenajările teritoriale acordând o seamă de avantaje pentru revitalizarea regiunilor şi
dezvoltarea zonelor rurale.

Cheltuielile publice pentru protecția mediului. În ultimii ani, protecția mediului a devenit o
preocupare prioritară a comunității internaționale, ca urmare a faptului că un complex de factori,
printre care şi dezvoltarea economică, provoacă pierderi imense tuturor țărilor şi influențează
calitatea vieții.

Cheltuielile publice pentru cercetare-dezvoltare. Ştiința şi tehnologia sunt componente de

bază ale vieții moderne şi ajută direct statele în realizarea dezvoltării durabile.

Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică, siguranță națională şi apărare
cuprind, în principal: cheltuielile pentru servicii publice generale şi ordine public, cheltuielile
publice pentru apărare națională
3. Factori de influență și consecințele creșterii cheltuielilor publice

Pe termen lung s-a constatat tendința de creştere a cheltuielilor publice, atât în valori absolute,
cât şi ca pondere din produsul intern brut. Cauzele creşterii cheltuielilor publice sunt de ordin
economic şi politic, la care se adaugă cele sociale, care determină, în special, creşterea grupei
cheltuielilor de transfer.

Pentru interpretarea datelor statistice privitoare la cheltuielile publice, au fost construite

modele analitice care iau în considerare acțiunea concomitentă a cauzelor economice, politice şi
sociale care determină cheltuielile publice. O primă grupă a acestor modele o constituie aşa-
numitele “modele macroeconomice” care explică modificarea în timp a cheltuielilor publice în
funcție de variabilele macroeconomice cum ar fi produsul intern brut sau rata inflației.
A doua grupă de modele este considerată cea care încearcă să explice fundamentele
microeconomice de bază ale procesului decizional, care, în ultimă instanță, generează creşterea
cheltuielilor publice.
 Modelele macroeconomice privind creşterea cheltuielilor publice

Principalele modele macroeconomice din literatura de specialitate sunt: legea lui Wagner a
extinderii activității statului; modelele dezvoltării privind creşterea cheltuielilor publice; studiile
clasice ale lui Peacock şi Wiseman privind creşterea cheltuielilor publice.

Analiza lui Peacock şi Wiseman are la bază faptul că, în perioadele dificile, se schimbă
concepția cetățenilor despre fiscalitate, în sensul acceptării unor impozite ridicate care vor permite
cheltuieli publice superioare chiar şi după depăşirea perioadelor de criză.

Legea lui Wagner se concentrează, în speciel, pe elasticitatea cererii în funcție de venit pentru
bunuri şi servicii publice, punând în evidență totodată eşecul pieței în furnizarea unor astfel de
activități.

Modelele dezvoltării ale lui Musgrave şi Rostow sustin că sporirea cheltuielilor publice
reflectă creşterea rolului statului în procesul dezvoltării, ca furnizor de capital necesar infrastructurii
şi de investiții sociale, precum şi în încercarea de a acoperi eşecurile pieței.
 Factori microeconomici ai creşterii cheltuielilor publice

Analiza cauzelor care generează creşterea cheltuielilor publice se poate realiza şi pornind de la
studierea factorilor microeconomici care determină modificări în nevoile economico-sociale şi
preferințele consumatorilor pentru bunuri şi servicii publice.
Corespunzător factorilor microeconomici, creşterea cheltuielilor publice este dependentă de
modificări în: cererea de bunuri şi servicii publice; ansamblul activităților de producție utilizate
pentru realizarea bunurilor şi serviciilor; numărul şi structura populației; calitatea bunurilor şi
serviciilor publice; prețurile intrărilor; regionalizarea şi globalizarea economiei; capacitatea de a
plăti impozite; factori politici şi sociali.

4. Consecințele creşterii cheltuielilor publice

În vederea cuantificării nivelului optim al cheltuielilor publice, pe lângă factorii obiectivi care
contribuie la modificarea acestora, trebuie să se țină seama şi de consecințele creşterii cheltuielilor
publice. Aceste efecte pot fi apreciate ca favorabile sau nefavorabile, în funcție de specificul fiecărei țări
şi de modul concret în care sunt efectuate cheltuielile publice.
 Dintre consecinţele nefavorabile ale creşterii cheltuielilor publice enumerăm:
o extinderea sectorului public şi, implicit a puterii statului;
o atenuarea temerilor provocate de perspectiva şomajului, îmbolnăvirii, bătrâneții;
o dezvoltarea unei mentalități a bunăstării pe seama creşterii dependenței cetățenilor de sprijinul
statului;
o creşterea fiscalității şi a împrumuturilor de stat pentru finanțarea cheltuielilor publice în creştere;
o inhibarea stimulentului pentru muncă, inițiativă şi economisire, ca efect al creşterii rate
fiscalității;
o creşterea datoriei publice pe seama împrumutării statului, ceea ce se repercutează asupra
nivelului ratei dobânzii şi ofertei de capital în economie (apariția efectului de evicțiune);
o afectarea nefavorabilă a creşterii economice prin transferul de resurse din sectorul particular
spre cel public, pentru furnizarea de servicii sociale;
o reducerea capacității productive şi a potențialului de export al unei economii, deoarece bunurile
şi serviciile publice (inclusiv transferurile) nu sunt exportabile şi nu aduc valută din exterior;
o afectarea negativă a balanței de plăți prin reducerea exporturilor atunci când guvernul trebuie să
achite serviciul datoriei externe (rambursarea împrumuturilor şi a dobânzilor aferente);
o inflația rezultată din injectarea cheltuielilor publice în fluxul de venituri ale unei țări afectează
negativ atât standardul de viață, cât şi economia în ansamblu; etc.
 Ca urmare a creşterii cheltuielilor publice se pot manifesta şi unele consecinţe favorabile,
printre care:
o creşterea prosperității unei țări, în condițiile în care cheltuielile publice finanțează într-o
proporție ridicată proiecte de dezvoltare economică;
o sporirea standardului de viață al cetățenilor, în general şi al anumitor grupuri, în special, prin
furnizarea de bunuri şi servicii publice;
o posibilitatea de utilizare a cheltuielilor publice la stabilizarea economiei prin contractarea
inflației;
o creşterea eficienței în furnizarea bunurilor publice ca urmare a utilizării mai eficiente a banului
public, în încercarea de a ține sub control cheltuielile publice;
o reducerea diferențelor accentuate în nivelul consumului dintre membrii societății, prin
intermediul avantajelor acordate celor defavorizați, concomitent cu aplicarea unei fiscalități
progresive;
o posibilitatea sporirii nivelului ocupării forței de muncă pe seama creşterii cheltuielilor publice;
(dacă însă, ca urmare a creşterii cheltuielilor publice are loc o accentuare a inflației, gradul de
ocupare a forței de muncă se poate reduce).
 5. Analiza cheltuielilor publice: nivel, structură, dinamică

Analiza cheltuielilor publice serveşte la caracterizarea politicii financiare a unui stat în diverse
perioade de timp. Pentru a aprecia efectele intervenției statului în viața economico-socială, este necesară
cunoaşterea volumului şi structurii cheltuielilor publice efectuate de organele centrale şi locale de stat din
fondurile publice de resurse financiare. Analiza aprofundată a cheltuielilor publice se realizează cu
ajutorul indicatorilor privind nivelul cheltuielilor (volumul sau mărimea acestora), structura cheltuielilor
(care reflectă destinația resurselor financiare publice) şi dinamica acestora (care reflectă evoluția în
timp a cheltuielilor publice).

Analiza nivelului cheltuielilor publice. Nivelul cheltuielilor publice, totale şi al diferitelor

categorii de cheltuieli publice, se poate analiza atât static (valoarea acestora la un moment dat) cât şi
dinamic (evidențiind modificarea şi sensul modificării lor în timp).

a) Volumul cheltuielilor publice poate fi exprimat în mărimi nominale sau reale. Exprimarea în
mărime nominală (Cnp) are dezavantajul denaturării indicatorului (dacă se urmăreşte evoluția în timp),
fiind tributară prețurilor curente ale perioadei.
Exprimarea în mărime reală (Crp) elimină acest dezavantaj, cheltuielile publice fiind cuantificate
în prețuri constante (prețurile unui anumit an luat ca bază).
 Dacă evidențele privind nivelul cheltuielilor publice nu sunt efectuate în prețuri
constante, se poate proceda la transformarea acestora din prețuri curente în prețuri
constante corectând valoarea cu indicele prețurilor, astfel:
C np
C pr = , în care:
1
(1)
1
Ip 1/ 0

C p - cheltuielile publice ale perioadei curente exprimate în mărime reală (în prețuri
r
1

constante);
C np - cheltuielile publice ale perioadei curente exprimate în mărime nominală (în prețuri
1

curente);
I p - indicele prețurilor în perioada curentă față de perioada de bază.
1/ 0

Indicatorul cheltuieli publice (în mărime nominală sau reală) este util pentru a reflecta volumul
acestora în monedă națională şi serveşte la efectuarea de analize doar pe plan național. El nu are
putere de comparație internațională.
 b) Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (G) este un alt indicator care poate
caracteriza nivelul cheltuielilor publice dintr-o anumită perioadă. Se calculează pe baza relației:
Cp
G = x 100 , în care: (2)
PIB
G - ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut;
Cp - cheltuielile publice totale;
PIB - produsul intern brut.

Prin modul de calcul, acest indicator elimină influențele distorsionante ale inflației (ambele
mărimi - ale numărătorului şi numitorului - fiind exprimate în aceleasi prețuri). El permite analiza
cheltuielilor publice în raport cu nivelul de dezvoltare economico-socială şi este utilizat frecvent în
comparațiile internaționale.
Ponderea în produsul intern brut se poate calcula şi pe grupe de cheltuieli publice, ceea ce
arată cât din PIB. se alocă domeniului respectiv. La dezbaterea în Parlament a proiectului de buget,
în vederea aprobării acestuia, valorile care se iau în discuție sunt ponderile în PIB ale diferitelor
grupe de cheltuieli publice, corespunzător clasificației administrative (sau instituționale). De
exemplu, prin Legea educației se prevede ca anual să se aloce acestui domeniu cel puțin 6% din
PIB.
 c)Cheltuielile publice totale ce revin în medie pe un locuitor este un indicator de nivel foarte
sugestiv, care arată cuantumul cheltuielilor publice ale statului, care revine unui locuitor. Se
calculează astfel:
Cp
cp = , în care: (3)
N
c p - cheltuieli publice medii pe locuitor (lei pe un locuitor);
Cp - cheltuielile publice exprimate în prețuri curente sau constante;
N - numărul de locuitori corespunzător anului bugetar.
 Pentru a permite comparațiile internaționale, cheltuielile publice anuale pot fi exprimate într-o
monedă de circulație internațională, în general, dolari SUA astfel:
cp
, în care: (4)
c$ = c.v.

c$ - cheltuielile publice exprimate în $ ca monedă internațională de comparație;

c p - cheltuielile publice exprimate în lei;
cv - cursul de schimb al monedei naționale față de moneda internațională de comparație ($).
În acest caz indicatorul cheltuieli publice medii pe locuitor se exprimă în : $/ locuitor. Valorile
acestor indicatori sunt determinate de gradul de dezvoltare economică, socială şi politică, precum şi
de condițiile organizatorice sau administrative ale unei țări într-o anumită perioadă.
 Analiza structurii cheltuielilor publice vizează calculul proporției (ponderii) pe care o are
fiecare dintre grupele de cheltuieli publice în total. Se poate realiza în cadrul oricărei clasificări a
cheltuielilor publice: economică, funcțională, financiară, administrativă etc.
Formula de calcul este:
cpi
gcpi = C x100 , în care: (5)
p
gcpi - greutatea specifică (ponderea)
cheltuielilor publice din grupa “i”în totalul
cheltuielilor publice.
cpi - nivelul cheltuielilor publice din grupa “i”; Cp - cheltuieli publice
totale.
Din analiza structurii cheltuielilor publice, reiese modul în care sunt direcționate resursele
financiare publice în cursul unui an bugetar. Pe această bază, se pot desprinde concluzii cu privire la
orientarea politicii bugetare spre anumite obiective (sociale, economice, militare ş.a.) considerate ca
fiind prioritare într-o anumită perioadă. Determinarea structurii cheltuielilor publice serveşte,
totodată, la urmărirea în dinamică a modificării opțiunilor bugetare ale autorităților publice şi la
efectuarea de comparații între state.
 Din analiza comparativă (de la o țară la alta sau pe grupe de țări: dezvoltate, în curs de
dezvoltare sau în tranziție) a structurii funcționale a cheltuielilor publice rezultă deosebiri uneori
chiar foarte accentuate, care se explică, în principal, prin: gradele diferite de dezvoltare
economico-socială, politicile promovate de autoritățile publice şi prin modul în care au fost
repartizate competențele între organele centrale şi locale.

Analiza dinamicii cheltuielilor publice relevă modificările care intervin în cuantumul şi

structura cheltuielilor publice în decursul unei perioade de timp. Indicatorii de analiză a dinamicii
cheltuielilor publice sunt: modificarea absolută şi relativă (nominală sau reală) a cheltuielilor
publice; modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut; modificarea volumului
mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor; modificarea structurii cheltuielilor publice;
coeficientul de devansare a creşterii PIB de către creşterea cheltuielilor publice; elasticitatea
cheltuielilor publice față de produsul intern brut.
 a) Modificarea absolută şi relativă (în valori nominale sau reale) a cheltuielilor publice.

Modificarea absolută exprimă creşterea sau descreşterea acestora de la o perioadă la alta, în

mărime absolută şi se determină conform relației:
Cp(1 - 0) = Cp1 - Cp0 , în care: (6)
 Cp(1 - 0) - modificarea absolută a cheltuielilor publice, în perioada curentă (1) față de perioada de
bază (0);
Cp1 - cheltuielile publice în perioada curentă; Cp0 - cheltuielile
publice în perioada de bază.
Considerând că formula (6) se referă la modificarea absolută nominală exprimată în prețurile
curente ale celor două perioade, se poate calcula modificarea absolută reală, folosind valorile
perioadei curente exprimate înp0prețuri constante, astfel:
C pr (1 - = Cp1 r - C r
, în care: (7)
0)
Cp(1-0)r - modificarea absolută reală a cheltuielilor publice în perioada curentă (1) față de
perioada de bază (0);
Cp1 - cheltuielile publice în perioada curentă exprimate în prețurile perioadei de bază; Cp0r -
r

cheltuielile publice din perioada de bază.

 Creşterea relativă a cheltuielilor publice rezultă şi din raportul dintre modificarea absolută a
cheltuielilor publice şi nivelul acestora şn perioada de bază:
Cp1−0
% Crc =
p C x 100 (8)
p0

Pentru determinarea evoluției cheltuielilor publice în expresie reală şi identificarea factorilor

care au influențat mărimea şi sensul modificării, este necesară exprimarea indicatorilor analizați în
prețuri constante, cu ajutorul indicelui prețurilor.

b) Modificarea absolută a ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut arată cu cât a
crescut sau scăzut acest indicator de la o perioadă la alta. Calculul se efectuează astfel:
G = G1 – G0 , în care: (9)
G - modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB în perioada (1) față de perioada (0);
G1 şi G0 - ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut în perioada curentă (1)
şi în perioada de bază (0), calculată conform relației (2).
Raportul procentual dintre G1-0 şi G0 reprezintă modificarea relativă a ponderii cheltuielilor
publice în produsul intern brut.
S-a constatat că, pe perioade mari de timp, are loc o creştere a ponderii cheltuielilor publice în
produsul intern brut.

c) Modificarea absolută a nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor arată mărimea şi

sensul modificării de la o perioadă la alta a nivelului mediu al cheltuielilor publice ce revin în medie pe
un locuitor. Se calculează pe baza relației:
c p = cp1 - cp0 , în care: (10)
c p - modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice ce revin
pe un locuitor, în
perioada (1) față de perioada (0);
c p1 şi cp0 - cheltuielile publice ce revin în medie pe un locuitor, corespunzător perioadei (1) şi
perioadei (0), calculate conform relației (3).

Raportul procentual dintre modificarea absolută a cheltuielilor publice care revin

în medie pe un locuitor și c p0 , reprezintă modificarea ralativă a nivelului mediu al
cheltuielilor publice pe locuitor
 d) Modificarea absolută a structurii cheltuielilor publice reliefează evoluțiile structurale de la
o perioadă la alta, corespunzător politicii bugetare din perioada analizată. Calculul se efectuează
astfel:
gcpi = gcpi1 - gcpi0 , în care: (11)
gcpi - modificarea ponderii cheltuielilor publice ale grupării “i” în totalul cheltuielilor publice;
gcpi1 - ponderea cheltuielilor publice din grupa “i” în total, în perioada curentă (1); gcpi0 -
ponderea cheltuielilor publice din grupa “i” în total, în perioada de bază (0).
Raportul procentual dintre modificarea absolută a ponderii cheltuielilor publice din grupa “i”
în total, în perioada curentă (1) şi ponderea cheltuielilor publice din grupa “i” în total, în perioada de
bază (0), reprezintă modificarea relativă a structurii cheltuielilor publice.
 e) Coeficientul de devansare a creşterii produsului intern brut de către creşterea cheltuielilor
publice (k) este o valoare care reflectă corespondența dintre evoluția cheltuielilor puclice şi a
produsului intern brut. Se calculează pe baza relației:
I cp1/ 0
k = , în care: (12)
I PIB1/ 0
k - coeficientul de devansare a creşterii produsului intern brut de către creşterea cheltuielilor
publice;
I Cp1/0 - indicele creşterii cheltuielilor publice în perioada (1) față de perioada (0), calculat conform
relației (8);
I PIB1/0 - indicele creşterii produsului intern brut.
În funcție de ritmul de creştere a cheltuielilor publice şi a produsului intern brut, coeficintul
poate lua următoarele valori: k > 1 semnifică o creştere mai accentuată a cheltuielilor publice
comparativ cu produsul intern brut; k = 1, când ambele mărimi au ritmuri de creştere identice; k < 1,
reflectă o creştere mai lentă a cheltuielilor publice comparativ cu sporirea produsului intern brut.
 f) Elasticitatea cheltuielilor publice față de produsul intern brut măsoară amploarea reacției
cheltuielilor publice la modificarea produsului intern brut. Calculul se efectuează astfel:
Cp(1−0)
Cp0
ecp = , în care: (13)
PIB(1−0)
PIB0
e cp - elasticitatea cheltuielilor publice față de produsul intern brut;
Cp (1-0) - modificarea cheltuielilor publice în perioada curentă (1) față de perioada de bază (0),
calculată conform relației (6);
Cp0 - cheltuielile publice din perioada de bază;
PIB(1-0) - modificarea produsului intern brut în perioada de referință; PIB0 -
produsul intern brut din perioada de bază.
Acest indicator exprimă tendința de utilizare a produsului intern brut la acoperirea cheltuielilor
publice şi poate lua următoarele valori: ecp > 1 reflectă tendința de utilizare într-o mai mare proporție
a p.i.b. la finanțarea cheltuielilor publice; cheltuielile publice sunt elastice la creşterea PIB. Când ecp
= 1 tendința rămâne nemodificată de la o perioadă la alta. Dacă ecp < 1, reflectă inelasticitatea
cheltuielilor publice la creşterea p.i.b., reflectând restrângerea proporției cheltuielilor publice în PIB.
 1

FINANȚE
CURSUL 4

Sistemul veniturilor financiare publice

 2

SISTEMUL VENITURILOR FINANCIARE PUBLICE

Cuprins:

❑ Prelevările obligatorii
❑ Principiile impunerii
❑ Impozitele directe
❑ Impozitele indirecte
❑ Indicatori de analiză a veniturilor fiscale
 3

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor

economice şi sociale într-un interval de timp determinat. Între resursele financiare ale societății şi
resursele financiare publice există un raport ca de la parte la întreg, având în vedere coexistența
finanțelor publice alături de cele particulare, precum şi distincția dintre acestea.

1. Prelevările obligatorii
În țările cu economie de piață, ponderea cea mai mare a resurselor financiare publice o
reprezintă prelevările cu caracter fiscal.
1.1. Sistemul resurselor financiare publice
Structura resurselor financiare publice este foarte diversă, iar clasificarea acestora poate fi
realizată din mai multe puncte de vedere: conținutul economic, ritmicitatea încasării, proveniență,
structura statelor sau prin prisma bugetului consolidat.
1. Din punctul de vedere al conținutului economic, resursele financiare se împart în:
a) prelevări cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuții);
b) resurse de trezorerie;
c) împrumuturi publice;
d) emisiune monetară fără acoperire.

2. Corespunzător ritmicității cu care sunt încasate la buget, resursele financiare publice pot fi
ordinare (curente) şi extraordinare (incidentale).
 4

3. Criteriul provenienței grupează resursele financiare publice în interne (impozite, taxe,

contribuții, venituri nefiscale, împrumuturi de la persoane fizice şi juridice din țara
respectivă, alte venituri excepționale interne) şi externe (împrumuturi de stat externe
contractate cu instituții financiare internaționale, bănci străine sau guvernele altor țări; ajutoare
nerambursabile primite de la organisme internaționale sau din partea altor state).

4. Structura organizatorică a statelor reprezintă un alt criteriu de grupare a resurselor

financiare publice. Astfel, în statele de tip federal, resursele financiare publice se formează şi
utilizează pe trei niveluri: bugetul central (federal); bugetele statelor, regiunilor, provinciilor
sau landurilor membre ale federației; bugetele locale. În statele de tip unitar, resursele
financiare publice se formează şi utilizează la nivel central şi local.

5. Resursele financiare publice privite prin prisma bugetului general consolidat se

stucturează în: a) resurse financiare ale bugetului de stat (central); b) resurse financiare ale
bugetelor locale; c) resurse financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat; d) resurse
financiare care alimentează fondurile speciale.
 5

1.2 Noțiuni generale privind impozitul

Impozitul reprezintă punctul nodal al fiscalității, fiind un produs al istoriei care a însoțit
permanent statul în prefacerile la care acesta a fost supus de evoluția evenimentelor, sau la cele la
care statul a contribuit de-a lungul istoriei.
Conținutul şi rolul impozitului
Dintre definițiile contemporane date impozitului, menționăm:
- “o formă de prelevare a unei părți din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice la
dispoziția statului, în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod
obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestație directă din partea statului.” (Iulian Văcărel,
Finanțe publice, Editura didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti, 1999);
- “obligații de plată ale contribuabililor (persoane fizice şi juridice) stabilite prin lege de către
stat, pentru susținerea cheltuielilor publice necesare furnizării de către acesta a unor bunuri şi
servicii publice, inclusiv a unor transferuri, de care se bucură în mod diferențiat şi nedeterminat toți
cetățenii unui stat ( foşti, actuali şi viitori contribuabili), precum şi pentru influențarea conjuncturii
economice” (Nicolae Hoanță, Economie şi finanțe publice, Editura POLIROM, Iaşi, 2000).

Din definițiile de mai sus, se desprind unele caracteristici fundamentale ale impozitului: forța
puterii publice (elementul de autoritate); caracter general; transferul de avuție; caracterul pecuniar;
faptul că nu presupune o contraprestație directă şi imediată; caracterul definitiv; funcția extinsă (rolul)
impozitelor.
 6

Rolul impozitelor se manifestă pe plan financiar, economic şi social. În plan financiar,

impozitele reprezintă principalul mijloc de procurare a resurselor financiare publice necesare
acoperirii nevoilor colective ale societății. O caracteristică importantă în evoluția impozitelor, este
tendința de creştere continuă a acestora – atât în valori absolute, cât şi ca pondere în produsul intern
brut - dar nu în acelaşi ritm cu sporirea cheltuielilor publice, fapt care favorizează apariția deficitelor
bugetare. În plan economic, rolul impozitelor se manifestă în măsura în care autoritățile le folosesc
în calitate de instrument (pârghii) de intervenție în activitatea economică.

Impozitele întâlnite în practica financiară sunt foarte diverse, deosebindu-se între ele prin
conținut şi prin formă. Clasificarea impozitelor se realizează pe seama unor criterii ştiințifice
diverse, cum sunt:
- trăsături de formă şi fond: impozite directe şi indirecte;
- obiectul impunerii: impozite pe venit, impozite pe avere şi impozite pe consum (cheltuială);
- scopul urmărit de autoritatea publică prin introducerea şi perceperea lor, impozitele sunt:
financiare şi de ordine;
- frecvenţa realizării: permanente şi incidentale;
- cota aplicată: specifice şi ad valorem;
- destinaţia impozitelor pe verigi administrative: impozite ale administrației de stat centrale şi
impozite locale (iar în statele federale, în afara impozitelor federale şi locale se mai percep şi
impozite la nivelul statelor, provinciilor, landurilor sau regiunilor membre ale federației).
 7

Elementele constitutive ale impozitului sunt definitorii pentru stabilirea legalității perceperii
şi a cuantumului obligației fiscale din partea contribuabilului: subiectul impozitului, suportatorul,
obiectul impunerii, unitatea de impunere, sursa impozitului, cota de impunere, termenul de plată.
1.3. Sistemul fiscal
Sistemul fiscal reprezintă un sistem complex, alcătuit dintr-o diversitate de elemente, care
interacționează între ele si care influențează structura şi comportamentul sistemului, contribuind la
realizarea obiectivelor sale.
Există cel puțin două abordări ale conceptului de sistem fiscal. În cadrul primei abordări,
sistemul fiscal este văzut ca totalitatea impozitelor dintr-un stat. Cea de a doua abordare îl defineşte
prin prisma elementelor componente şi a relațiilor dintre elementele care formează acest sistem.
Înscriindu-se pe linia celei de a doua abordări, sistemul fiscal se defineşte ca fiind: ansamblul de
concepte, principii, metode, procese cu privire la o multitudine de elemente (materie impozabilă,
cote, subiecți fiscali) între care se manifestă relații care apar ca urmare a proiectării, legiferării,
aşezării şi perceperii impozitelor şi care sunt gestionate conform legislației fiscale în scopul
realizării obiectivelor sistemului.

Arhitectura sistemului fiscal evidențiază funcționalitatea acestuia, caracterizată prin

structură, comportament şi reglare. Structura reflectă ordinea, relativ stabilă, a relațiilor dintre
elementele sistemului fiscal, funcționarea sistemului depinzând de calitatea acestor structuri.
În cadrul structurilor sistemului fiscal acționează, în mod activ sau pasiv, mai mulți
participanți. Corespunzător funcțiilor pe care le îndeplinesc, se pot delimita trei categorii de actori ai
sistemului fiscal: cei dotați cu putere de decizie, cei care au competențe de administrație fiscală şi de
reglementare a litigiilor, contribuabilii.
 8

2. Principiile impunerii
Cel care a formulat pentru prima dată principiile în acest domeniu este Adam Smith
(reprezentant al economiei politice clasice); în opinia sa, principiile impozitării constau în: justețea
impunerii (sau echitatea fiscală); certitudinea impunerii; randamentul impozitului (sau eficienţa
acestuia); comoditatea perceperii. Corespunzător realităților dintr-o economie modernă, principiile
expuse de A.Smith rămân de actualitate, dar pot fi extinse şi grupate astfel:

a) Principii de echitate fiscală

Acest principiu urmăreşte înfăptuirea dreptății sociale în materie de impozite. Pentru
respectarea echității fiscale, este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții, cum sunt:
- stabilirea minimului neimpozabil – constă în scutirea de impozit a unui venit minim care să
asigure satisfacerea nevoilor de trai strict necesare. Această măsură vizează doar aplicarea
impozitelor pe venit, sau în general a celor directe, neavând aplicabilitate asupra impozitelor
indirecte;
- stabilirea sarcinii fiscale în funcție de puterea contributivă a fiecărui plătitor – presupune
luarea în considerație a atât a veniturilor sau averii, cât şi a situației familiale a contribuabilului (să
se țină seama de aspecte cum sunt: persoană singură sau căsătorită; numărul copiilor sau al altor
membrii de familie aflați în întreținere ş.a.);
- prevederea unei echivalențe între mărimea veniturilor supuse impozitării sau capacitatea
contributivă a plătitorilor, pe de o parte şi sarcina fiscală datorată, pe de altă parte;
- impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale care realizează venituri
sau care posedă un anumit gen de avere (cu excepția celor care obțin venituri sub minimul
neimpozabil).
 9

b. Principii de politică financiară

Acestea vizează aspecte cum sunt: obținerea unui randament fiscal ridicat, stabilitate şi
elasticitate a impozitelor. Randamentul fiscal ridicat se obține prin îndeplinirea următoarelor
condiții:
- impozitul să aibă caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele fizice şi
juridice care obțin venituri din aceeaşi sursă, dețin acelaşi gen de averi sau procură aceleaşi
grupe de produse;
- să nu existe posibilități de sustragere a materiei impozabile de la impozitare;
- cheltuielile administrației fiscale în legătură cu stabilirea materiei impozabile, calcularea
şi perceperea impozitelor să fie cât mai reduse.
Stabilitatea impozitului implică menținerea unui randament fiscal constant de-a lungul
întregului ciclu economic. În acest sens, este de dorit ca un impozit să nu înregistreze fluctuații
importante odată cu sporirea sau reducerea volumului activității sau al veniturilor din perioadele de
avânt sau criză economică.
Elasticitatea impozitului presupune ca acesta să poată fi adaptat în permanență la necesitatea
de procurare a veniturilor statului. Astfel, dacă se înregistrează o creştere a cheltuielilor bugetare,
este necesar ca impozitele să poată fi majorate corespunzător. În general, elasticitatea impozitelor
acționează mai ales în sensul majorării impozitelor.
 10

c) Principii de politică economică.

Impozitele pot fi folosite ca instrumente pentru: redresarea situației economice; stimularea
investițiilor particulare; creşterea/reducerea consumului anumitor mărfuri; stimularea exportului
şi/sau descurajarea importurilor etc.

d) Principii social-politice
Obiectivele cu caracter politic şi social vizează aspecte cum sunt:
- promovarea intereselor grupurilor sociale pe care le reprezintă formațiunea aflată la putere,
prin măsuri fiscale adecvate;
- spijinirea contribuabililor cu venituri reduse şi un număr mare de membrii de familie prin
acordarea unor facilități fiscale;
- limitarea consumului anumitor produse considerate nocive pentru sănătatea populației, prin
aplicarea unor impozite mari care sporesc prețul acestora;
- creşterea natalității prin practicarea unor impozite pe venit sporite pentru persoanele
celibatare sau căsătorite fără copii, etc.
 11

3. Impozitele directe
În categoria prelevărilor fiscale, alături de impozitele propriu-zise, se includ şi alte prelevări
- taxele cu caracter fiscal şi contribuțiile - care au anumite trăsături specifice.
Tipuri de prelevări fiscale. Cuvântul impozit provine din limba latină, de la
„impositum”, iar cuvântul taxă este de origine greacă, „taxis”. Ca urmare a influenței celor două
culturi asupra altora, cuvintele originale au evoluat fonetic şi semantic, intrând în fondul lexical al
altor țări.
Taxa – ca venit fiscal7 – reprezintă plata bănească, facultativă (benevolă), individuală,
definitivă şi nerambursabilă, cu obligația din partea instituțiilor statului la o contraprestație directă şi
imediată către persoana fizică sau juridică plătitoare. În această categorie se includ: taxe
administrative, taxe juridice, taxe consulare etc.
Taxele fiscale sunt sinonime conceptual cu impozitele, sunt stabilite prin lege, au caracter
obligatoriu şi nu presupun o destinație specială, urmând să finanțeze bugetul de stat sau bugetele
locale.
 12

Spre deosebire de impozite, taxele fiscale se caracterizează prin:

- presupun furnizarea, din partea statului a unei contraprestații;
- cuantumul lor este legat de nivelul costului furnizării serviciului în cauză (chiar dacă nu îl
acoperă în totalitate);
- este plătit doar de beneficiarul serviciului public, în momentul solicitării sau furnizării;
- dacă la stabilirea cuantumului impozitului se are în vedere capacitatea contributivă a
subiectului, în cazul taxei ea este identică pentru toți solicitatorii aceluiaşi serviciu public;
- taxele presupun existența unor instituții publice care prestează servicii individualizabile,
corespunzător unor cereri individuale specifice.
Contribuțiile reprezintă prelevări obligatorii, în schimbul cărora, la un moment dat, individul
poate primi un serviciu sau un echivalent. Astfel, sumele plătite cu titlu de contribuție pentru
asigurări sociale de stat sunt încasate şi administrate de bugetul asigurărilor sociale de stat, care
urmează să plătească o pensie la îndeplinirea, de către contribuabil, a condițiilor de pensionare;
contribuțiile pentru sănătate oferă plătitorilor dreptul la anumite servicii publice de sănătate;
contribuția pentru ajutorul de şomaj este plătită de angajați, dar numai în caz de şomaj (şi doar o
perioadă de timp limitată) individul încasează indemnizația respectivă.

Atenție!
Este necesar să se facă deosebirea între taxa reprezentând un venit fiscal al statului şi taxa încasată
de o firmă particulară pentru serviciile prestate plătitorului (ex. taxa de şcolarizare plătită unei
instituții de învățământ superior nu reprezintă un venit al statului, ci un venit al agentului economic
în cauză).
 13

Prelevările parafiscale sunt percepute în scopul finanțării autonome a organismelor publice,

altele decât administrația centrală şi locală a statului, precum şi a finanțării unor organisme private
care realizează servicii de natură economică sau socială, cu caracter specific, în avantajul celor
obligați la plata acestora. Elementul de compunere
„para” este de origine neogreacă, având semnificații multiple: mult, puternic, foarte, tare, prea
numeros. Un aspect deosebit de important care trebuie relevat constă în faptul că spre deosebire de
prelevările fiscale care respectă principile universalității bugetare, unității bugetare şi neafectării
veniturilor bugetare, prelevările parafiscale au o destinație specială, alimentează bugete ale
fondurilor speciale aparținând unor organisme economice, sociale sau profesionale, fiind aprobate
de Parlament odată cu bugetul de stat sau separat de acesta.

Impozitele directe reprezintă contribuții băneşti ale celor care realizează venituri sau posedă
avere, particularizându-se prin impactul imediat şi direct asupra platitorului. Ca regulă generală,
impozitele directe nu pot fi repercutate asupra altei persoane.
O caracteristică importantă a impozitelor directe este faptul că au un cuantum şi termen de
plată care pot fi precizate dinainte, astfel că pot fi cunoscute din timp, atât de către contribuabil, cât
şi de către organul fiscal. Impozitele aşezate pe obiecte materiale şi genuri de activități (impozitele
de tip real) au fost înlocuite, în cea mai mare parte, cu impozitele stabilite pe diferite venituri -
salarii, profit, rentă (care sunt impozite de tip personal).
 14

Deoarece impozitele directe sunt nominative, reglementate în funcție de mărimea venitului sau
a averii şi au termene de plată stabilite şi cunoscute anticipat, ele sunt preferabile, din punctul de
vedere al administrației fiscale, față de impozitele indirecte.
Impozitele directe prezintă următoarele avantaje pentru stat:
- constituie venituri sigure pentru buget, fiindcunoscute din timp astfel că se poate baza pe
veniturile procurate pe această cale, la anumite intervale de timp;
- răspund obiectivului de justiție fiscală, deoarece la aşezarea lor se poate ține seama de situația
personală a plătitorului;
- se calculează şi se percep relativ uşor.

Impozitele directe prezintă, însă şi unele dezavantaje:

- nu sunt agreabile plătitorilor;
- recurgerea, în mod precumpănitor, la acest tip de impozite determină conducerile statelor să
devină nepopulare;
- sunt mai permisive în ceea ce priveşte practicarea evaziunii fiscale.
 15

Din punctul de vedere al obiectului impozabil, impozitele directe pot fi pe venit şi pe avere.
Impozitele directe pot fi: impozite reale şi impozite personale.

În cazul impozitelor pe venit, plătitorul (una şi aceeaşi persoană cu suportatorul) este

persoana fizică sau juridică ce realizează venit. În general, modul de aşezare şi percepere a
impozitului pe venitul persoanelor fizice diferă de cel pe venitul persoanelor juridice. Astfel,
impozitul pe venit îmbracă două forme principale:
- impozitul pe venitul persoanelor fizice;
- impozitul pe venitul persoanelor juridice.

În practica finanțelor publice se cunosc două modalități principale de aşezare a impozitelor pe

venitul persoanelor fizice, în raport cu tratamentul veniturilor: impunerea separată a fiecărui tip de
venit realizat din surse şi locuri diferite (impunerea cedulară); impunerea globală, constând în
cumularea tuturor tipurilor de venit indiferent de sursa acestora şi impunerea lor după globalizare.
 16

Impozitul pe venitul persoanelor juridice. Plătitorii de impozite persoane juridice sunt

societățile comerciale de orice tip, companiile naționale şi regiile autonome, adică toate organizațiile
cu scop lucrativ. Impozitul pe venitul persoanelor juridice îmbracă următoarele forme: impozitul pe
profit; impozitul pe dividende; impozitul pe venituri din vânzarea activelor. Dintre acestea,
impozitul pe profit este cel mai important, având în vedere că profitul este principala formă de venit
a societăților comerciale. În sens larg, profitul reprezintă diferența dintre veniturile unui agent
economic realizate din activitățile pe care le desfăşoară şi cheltuielile aferente obținerii lor. Obiectul
impunerii este profitul anual impozabil care este reprezentat de diferența dintre veniturile obtinute
de agentul economic într-un an fiscal şi cheltuielile deductibile aferente efectuate.

Impozitele pe avere. În funcție de obiectul impunerii, impozitul pe avere îmbracă trei fome
principale: impozit aspra averii propriu-zise; impozit asupra circulaţiei averii: impozitul pe
succesiuni, impozitul pe donații, impozitul pe actele de vânzare-cumpărare ale unor bunuri
immobile, impozitul pe titlurile de valoare, impozitul pe circulația capitalurilor şi a efectelor
comerciale; impozit aspra creşterii averii (pe sporul de avere): impozitul pe plusul de valoare
imobiliară, impozitul pe sporul de avere dobândit în timp de razboi.
 17

4. Impozitele indirecte
Impozitele indirecte prezintă următoarele trăsături specifice:
- se percep la vânzarea mărfurilor şi serviciilor prin adăugarea unor cote de impunere la prețurile şi tarifele
acestora;
- se încasează de la toate persoanele care cumpără mărfurile şi serviciile supuse impunerii indirecte,
indiferent de veniturile, averea sau situația personală a acestora;
- se stabilesc în cote proporționale asupra prețului marfurilor supuse vânzării produselor şi prestării
serviciilor, sau în sumă fixă pe unitatea de măsură a acestora;
- au un pronunțat caracter regresiv, datorită discrepanței dintre mărimea veniturilor diferitelor categorii
sociale;
- au caracter inechitabil, deoarece nu prevăd un venit minim neimpozabil, nu cuprind anumite facilități în
cazul contribuabililor care au copii sau persoane în întreținere şi, totodată, avantajează persoanele cu venituri
mari;
- se virează la bugetul public de către producători, comercianți, însă sunt suportate de către consumatori,
fiind incluse în prețurile mărfurilor sau în tarifele serviciilor; în acest sens, există o neconcordanță între
plătitorul acestora la buget (contribuabilul legal) şi suportatorul lor real (contribuabilul real);
- utilizarea lor, ca şi în cazul impozitelor directe, conduce la scăderea nivelului de trai al populației,
deoarece, prin reducerea veniturilor reale, se diminuează puterea de cumpărare a populației;
- mărimea acestora este necunoscută de consumatori, fiind „camuflată" în prețuri sau tarife;
- manifestă o sensibilitate sporită față de conjunctura economică (de pildă, când o economie are o evoluție
ascendentă, impozitele indirecte pot avea un randament fiscal ridicat şi invers, în situația de recesiune economică);
- perceperea lor este comodă şi reclamă un cost de administrare relativ redus.
 18

Pentru a evidenția conținutul şi necesitatea impozitării indirecte, se impune compararea

diferențelor care există, din punct de vedere ştiințific, dar şi juridic- administrativ, între cele două
mari categorii de impozite directe şi indirecte:
- obiectul impozitelor directe îl reprezintă existența venitului/averii, iar al celor indirecte
obiectul impunerii îl constituie cheltuiala/consumul venitului/averii;
- incidența şi repercusiunea lor, adică în modul în care impozitele îl afectează pe suportator;
- în cazul impozitării directe a venitului sau averii, există aşa-numitul rol nominativ deschis la
administrația fiscală, care nu se regăseşte la impozitele indirecte, întrucât nu se cunoaşte dinainte
contribuabilul final.
Impozitarea indirectă prezintă marele avantaj al randamentului prelevărilor de acest fel,
deoarece se impun circulația, vânzarea, cumpărarea sau consumul. Alte caracteristici care se
transpun în avantaje ale impozitelor indirecte constau în rapiditatea perceperii şi în faptul că sunt
mai puțin costisitoare decât impozitele directe.
Marele inconvenient al impunerii indirecte îl reprezintă inechitatea fiscală, pe de o parte, ca
urmare a proporționalității cotei de impunere, iar pe de altă parte, din cauza faptului că nu ține
seama de situația personală a plătitorului.
Principalele categorii de impozite indirecte sunt: taxele de consumație; taxele vamale;
monopolurile fiscale; taxele de timbru şi înregistrare.
Cea mai răspândită formă de aşezare a impozitelor indirecte o reprezintă taxele de consumație
care sunt de două feluri: taxe generale pe consum – taxa pe valoarea adăugată – şi taxe speciale pe
consum aşezate numai pe vânzarea anumitor bunuri – accizele.
 19

Taxa pe valoarea adăugată (TVA). Forma sub care există, în prezent, taxa generală de
consumație este taxa pe valoarea adăugată (TVA), denumită şi impozit unic încasat fracționat. Se
calculează asupra creşterii de valoare adăugată de fiecare agent economic care participa la ciclul
realizării unui produs sau la executarea unei lucrări care intră sub incidența acestui impozit. Plătitori
de TVA sunt toți agenții economici care vând produse, execută lucrări sau prestează servicii.
Obiectul impozabil este reprezentat de valoarea bunurilor, a lucrărilor şi a serviciilor, la prețurile de
facturare. Materia impozabilă este suma globală a vânzării. Suportatorul este consumatorul final.
Accizele
Taxele speciale de consumație sunt aplicate doar la vânzarea anumitor produse sau grupe de
produse: bunuri considerate de lux, sau produse pentru care se urmăreşte reducerea consumului, fie
din considerentul că dăunează sănătății (tutun, alcool), fie pentru că reprezintă resurse limitate sau cu
grad mare de poluare (carburanți). Aceste considerente le încadrează in categoria impozitelor de
ordine, chiar dacă ele aduc venituri substanțiale bugetului public.
 20

Taxele vamale reprezintă impozite indirecte instituite ca urmare a intervenției statului în

comerțul internațional. Interventia statului în economie se poate realiza pe două căi: direct şi
indirect. Intervenția indirectă se realizează prin taxele vamale, adică prin impozitarea schimburilor
internaționale. Obiectul impunerii este valoarea în vamă a produselor care fac obiectul tranzacției
externe. Cota de impunere, adică nivelul taxei vamale, se prevede prin lege.

Prin monopol fiscal se înțelege dreptul statului de a produce şi/sau comercializa, în regim de
exclusivitate, anumite produse. Veniturile realizate de stat din monopolurile fiscale sunt
reprezentate de profitul obținut din activitatea de producție sau comercializare în regim exclusiv,
precum şi de taxa cuprinsă în prețul de vânzare încasat de la consumatori. Practic, acest impozit
(taxă) fixat(ă) asupra prețului de vânzare şi care se include în prețul final al mărfii, se numeşte
monopol fiscal.

Taxele de timbru şi înregistrare

Aceste taxe sunt obligatorii numai în cazul în care cetățeanul solicită un serviciu din partea
statului. În prezent, există o multitudine de astfel de taxe. Taxele judecătoreşti şi notariale sunt
printre cele mai des întâlnite şi se plătesc pentru diferite procese şi înregistrări notariale. Ca taxe de
înregistrare mai funcționează diverse tipuri de taxe de timbru: timbrul literar, cinematografic, teatral,
muzical, folcloric şi al artelor plastice, care alimentează diferite fonduri publice destinate susținerii
unor activități din domeniul culturii.
 21

5. Indicatori de analiză a veniturilor fiscale

Indicatori privind nivelul resurselor financiare publice
Nivelul resurselor financiare publice totale şi al diferitelor categorii de venituri se apreciază
atât static (la un moment dat), cât şi dinamic (în evoluție pe o perioadă de timp) pe baza următorilor
indicatori:

1) Volumul veniturilor publice, în expresie nominală şi reală. Volumul veniturilor publice

reprezintă suma veniturilor publice aflate la dispoziția tuturor entităților publice, pe o perioadă de
timp determinată, de obicei un an (corespunzător perioadei de întocmire şi execuție a bgetului).
Volumul resurselor publice în expresie nominală reprezintă exprimarea acestuia în prețurile curente
ale anului considerat, pîn moneda națională notat cu 𝑉𝑝𝑛 .
 22

În perioade caracterizate de inflație, pentru exprimarea volumului real al resurselor, veniturile

publice trebuie calculate în expresie reală, notat cu 𝑉𝑝𝑟p .
𝑛
𝑉𝑝1
𝑉𝑝1𝑟 =
𝐼𝑝1/0

(1)
𝑟
în care: 𝑉𝑝1 - veniturile publice ale perioadei curente exprimate în mărime reală;
𝑛
𝑉𝑝1 - veniturile publice ale perioadei curente exprimate în mărime nominală;
𝐼𝑝1/0 - indicele prețurilor în perioada curentă față de perioada de bază.
Indicatorul venituri publice (în mărime nominală sau reală) este util pentru a reflecta volumul
acestora în monedă națională şi serveşte la efectuarea de analize doar pe plan național. El nu are putere
de comparație internațională.
 23

2) Ponderea veniturilor publice în produsul intern brut este un alt indicator al nivelului
veniturilor publice într-o anumită perioadă. Calculul se efectuează pe baza relației:

𝑉𝑝
𝐺𝑉𝑝 = × 100 (2)
𝑃𝐼𝐵

în care:

Gvp - ponderea veniturilor publice în produsul intern brut;

Vp - veniturile publice totale;
PIB - produsul intern brut.

Dacă în locul veniturilor publice se ia în calcul şi analiză veniturile fiscale, raportul exprimă
rata presiunii fiscale.
 24

3) Veniturile publice medii pe un locuitor reprezintă mărimi variabile în țările dezvoltate şi în

țările în curs de dezvoltare. Acest indicator se calculează atât în moneda națională, cât şi în
dolari SUA sau euro pentru a se asigura comparabilitatea datelor între diferite țări.

𝑉𝑝
𝑣𝑝 = (3)
𝑁

în care:

vp - cheltuieli publice medii pe locuitor (lei pe un locuitor);

Vp - cheltuielile publice exprimate în prețuri curente sau constante;
N - numărul de locuitori corespunzător anului bugetar.
 25

Indicatori de analiză a structurii resurselor financiare publice. Ponderea (greutatea

specifică) a fiecărei categorii de venituri publice, în total se calculează astfel:

vpi
g Vpi = (4)
Vpt

în care:
gvpi - greutatea specifică a categoriei de venituri publice în totalul veniturilor publice;
vpi - venituri publice din categoria i;
Vpt - venituri publice totale;

Cu ajutorul ponderilor fiecărei grupe de venit public în total şi în special a ponderilor fiecărui
venit fiscal în total venituri fiscale, se poate interpreta politica fiscală a statului într-o anumită
perioadă de timp. Totodată, pe seama structurii veniturilor fiscale se pot efectua comparații între
politicile fiscale ale statelor.
 26

Indicatori de analiză a dinamicii resurselor financiare publice. Dinamica resurselor

financiare publice exprimă modificările care intervin în cuantumul şi structura acestora de la o
perioadă de timp la alta. Indicatorii dinamicii veniturilor publice sunt: modificarea absolută (în
mărime nominală şi reală) şi modificarea relativă a veniturilor publice; modificarea ponderii
veniturilor publice în produsul intern brut; modificarea volumului mediu al veniturilor publice ce
revin pe un locuitor; modificarea structurii veniturilor publice; coeficientul de corelare dintre
veniturile publice şi produsul intern brut (corespunzător coeficientului de devansare a creşterii p.i.b.
de către creşterea cheltuielilor publice); elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern
brut.
1) Modificarea absolută nominală şi reală a veniturilor publice. Modificarea absolută
nominală rezultă din compararea veniturilor publice exprimate în prețuri curente şi se
calculează conform relației:
𝑛
∆𝑉𝑝1/0 = 𝑉𝑝𝑛1 − 𝑉𝑝𝑛0 (5)

Modificarea absolută reală rezultă din compararea veniturilor publice exprimate în prețuri
constante.
𝑟
∆𝑉𝑝1/0 = 𝑉𝑝𝑟1 − 𝑉𝑝𝑟0 (6)

Vp1/0 pentru n şi r reprezintă creşterea nominală sau reală a veniturilor publice în perioada curentă
(1) față de perioada de bază (0);
Vp1 şi Vp0 pentru n şi r reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de
bază (0) exprimate în prețuri nominale, respectiv reale.
 27

2) Modificarea relativă nominală şi reală a veniturilor publice.

𝑽𝒏 𝒏
𝒑𝟏 −𝑽𝒑𝟎 𝑽𝒓𝒑𝟏 −𝑽𝒓𝒑𝟎
∆𝑽𝒏𝒑𝟏/𝟎 % = × 𝟏𝟎𝟎 (7) și ∆𝑽𝒓𝒑𝟏/𝟎 % = × 𝟏𝟎𝟎 (8)
𝑽𝒏
𝒑𝟎 𝑽𝒓𝒑𝟎

3) Modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut se calculează

astfel:

∆ Gvp(1-0) = Gvp1 ¯ Gvp0 , în care: (9)

∆ Gvp(1-0) – modificarea absolută a ponderii veniturilor publice în produsul intern brut, în perioada
curentă (1) față de perioada de bază (0);
Gvp1 – ponderea veniturilor publice în produsul intern brut, în perioada curentă (1), calculată conform
formulei (2);
Gvp0 – ponderea veniturilor publice în produsul intern brut, în perioada de bază (0), calculată conform
formulei (2).
Prin raportarea celor două valori se obține modificarea relativă a ponderii veniturilor publice
în PIB, sau indicele acestui indicator.
 28

4) Modificarea volumului mediu al veniturilor publice ce revin pe un locuitor se calculează

astfel:

∆𝑣𝑝 = 𝑣𝑝1 − 𝑣𝑝0 (10)

∆𝑣𝑝 - modificarea absolută a volumului mediu al veniturilor publice ce revin pe un locuitor, în

perioada curentă (1) față de perioada de bază (0);
𝑣𝑝1 - venituri publice medii pe un locuitor, în perioada curentă (1), calculat conform relației (3);
𝑣𝑝0 - venituri publice medii pe un locuitor, în perioada de bază (0), calculat conform relației (3);
5) Analiza structurii veniturilor publice în dinamică presupune urmărirea
modificării ponderii veniturilor publice astfel:

∆g vpi = g vpi 1 − g vpi 0 (11)

∆g vpi - modificarea absolută a ponderii veniturilor publice din grupa i, în perioada curentă (1) față de
perioada de bază (0);

g vpi 1 - ponderea veniturilor publice din grupa i, în perioada curentă (1), calculată conform relației (4);
g vpi 0 - ponderea veniturilor publice din grupa i, în perioada de bază (0), calculată conform relației (4).
 29

6) Coeficientul de corelare dintre veniturile publice şi produsul intern brut se calculează

similar coeficientului de devansare a creşterii cheltuielilor publice față de creşterea produsului intern
brut. Relația de calcul este:

𝐼𝑉𝑝 1/0
𝐾= (12)
𝐼𝑃𝐼𝐵 1/0

K - coeficientul de corelare dintre creşterea veniturilor publice şi creşterea PIB;

𝑉𝑝
𝐼𝑉𝑝 1/0 - indicele creşterii veniturilor publice, 𝐼𝑉𝑝 1/0 = 1
𝑉𝑝 0

𝑃𝐼𝐵1
𝐼𝑃𝐼𝐵 1/0 - indicele creşterii PIB, 𝐼𝑃𝐼𝐵 1/0 =
𝑃𝐼𝐵0

7) Elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut măsoară amploarea reacției
veniturilor publice la modificarea PIB şi se calculează astfel:

∆𝑉𝑝1/0
𝑉𝑝0
𝑒=
∆𝑃𝐼𝐵1/0
𝑃𝐼𝐵0

e - elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern

 1

FINANȚE
CURSUL 5

Creditul public și datoria publică

 2

CREDITUL PUBLIC ŞI DATORIA PUBLICĂ

Cuprins:

❑ Mecanismul formării și caracteristicile creditului public

❑ Operațiuni legate de acordarea creditului public
❑ Datoria publică
 3

1. Mecanismul formării și caracteristicile creditului public

Ca urmare a creşterii mai rapide a cheltuielilor comparativ cu sporirea veniturilor publice,

bugetele se întocmesc şi se încheie tot mai frecvent cu deficit (opusul excedentului bugetar - când
suma veniturilor publice depăşeşte valoarea cheltuielilor publice).
În situațiile în care, încă din faza de elaborare a bugetului se constată că soldul acestuia este
negativ, este vorba despre un deficit de bugetare.
Concept, cauze, efecte ale deficitului bugetar
Deficitul bugetar poate să apară atât în țări cu economie dezvoltată cât şi în țări cu economie în
curs de dezvoltare, iar cauzele pot fi generate de propria economie sau de conjunctura
internațională. Printre aceste cauze se numără:
✓ nivelul şi fluctuațiile PIB reprezintă una din cauzele interne care duc la apariția sau
creşterea deficitului bugetar, prin încetinirea ritmului de creştere a veniturilor publice;
✓ gradul de redistribuire a PIB poate conduce la dezechilibre între veniturile şi cheltuielile
publice, în condițiile în care cresc componentele privind ajutorul de şomaj şi asistența socială;
✓ creşterea cheltuielilor publice pentru înarmare a fost adesea una dintre cauzele care au dus
la depăşirea veniturilor publice de către cheltuielile publice;
✓ fenomenele conjuncturale internaționale îşi transmit influența prin intermediul cursului de
schimb şi al ratei dobânzii.
 4

Efectele în plan economic şi social ale deficitului bugetar sunt multiple. Existența deficitului
bugetar conduce la:

➢ creşterea datoriei publice şi implicit a serviciului acesteia, respectiv cheltuielile publice

privind rambursările, dobânzile şi comisioanele exigibile în fiecare an pentru stingerea datoriei
publice. În paralel cu sporirea cheltuielilor publice pe această cale, are loc o realocare a fondurilor
publice în detrimentul furnizării bunurilor şi serviciilor publice către populație;

➢ deficitul bugetar contribuie la creşterea ratei dobânzii pe piață, prin sporirea cererii de
credite publice necesare acoperirii deficitului. În plus, creditul public, intrând în competiție cu
creditul particular (fenomenul de evicțiune) se opune investițiilor private, încetinind ritmul creşterii
economice;

➢ în condițiile în care împrumutul public este contractat de o generație şi este achitat de o

alta, apare o distribuire între generații a beneficiilor şi costurilor acestuia, care poate fi considerată
ca fiind inechitabilă, în funcție de scopul inițial al creditului public.
 5

Conținutul şi trăsăturile creditului public

Creditul public reprezintă o înțelegere intervenită între stat, pe de o parte şi o persoană fizică
sau juridică, pe de altă parte, prin care, cea din urmă consimte să pună la dispoziția statului o sumă
de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar statul se angajează să restituie
această sumă la un anumit termen, plătind şi dobânda cuvenită.

Creditul public se caracterizează prin următoarele trăsături:

a) Are caracter contractual, exprimând acordul de voință al părților (spre deosebire de impozit,
care constituie o prelevare cu caracter obligatoriu, stabilită în mod unilateral de către stat în
sarcina unei persoane fizice sau juridice).
b) De obicei, creditul public este facultativ, subscrierea fiind lăsată la latitudinea
subscriitorilor. Practica s-a confruntat însă şi cu cazuri de împrumuturi forțate, dar numai în
situații excepționale.
c) Creditul public are caracter rambursabil, urmând a fi restituit la termenul fixat persoanelor
care l-au acordat (spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare obligatorie,
definitivă şi neram-bursabilă). Există şi unele excepții: aşa-numitul “împrumut perpetuu”,
când statul se limitează la plata unei dobânzi creditorilor săi, pe o perioadă nedeterminată de
timp.
d) Creditul public presupune şi o contraprestaţie şi anume, dobânda, câştigul sau ambele
forme. Acesta reprezintă “prețul” pe care statul se angajează să-1 plătească în calitate de
debitor pentru su-mele avansate sub formă de împrumut.
 6

Destinația creditului public se referă la scopul în care este contractat acesta. Astfel,
împrumutul public poate fi contractat fie pentru necesități de trezorerie, fie pentru echilibrarea
bugetului de stat.

Necesitățile de trezorerie. Chiar dacă bugetul de stat a fost întocmit şi aprobat în echilibru, pot
exista situații în care încasările perioadei să fie insuficiente față de ritmul şi cuantumul efectuării
cheltuielilor. Ca urmare, în unele perioade, plățile devansează încasările (mai ales în primele luni ale
anului), ceea ce provoacă o insuficiență temporară de resurse (gol de casă). În situația inversă, se
înregistrează un plus de resurse.

Echilibrarea bugetului de stat. In situația în care veniturile ordinare (curente şi de capital)

ale bugetului de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea integrală a cheltuielilor bugetare la nivelul
întregului an, statul lansează un împrumut pe piața internă sau externă. Aceste credite se încheie,
în general, pe termen mediu şi lung.
 7

Datorită faptului că utilizarea împrumutului de stat are consecințe multiple, rolul creditului
public se manifestă pe mai multe planuri:

• folosirea lor ca instrument de politică economică pentru impulsionarea activității economice şi

restabilirea echilibrului macroeconomic. Astfel, dacă împrumutul public este direcționat spre
investiții, restructurarea activității productive etc., efectul său va fi pozitiv, contribuind la
sporirea valorii nou create în societate (ceea ce dă posibilitatea rambursării creditului şi a
celorlalte cheltuieli publice generate);

• redistribuirea prin intermediul creditului public a produsului intern brut, deoarece sumele
temporar disponibile (inclusiv în sectorul productiv) sunt plasate în hârtii de valoare emise de
stat şi folosite, în general, în scopuri neproductive (finanțarea cheltuielilor publice, în loc să
contribuie la creşterea producției şi comertului, prin intermediul creditului comercial);

• reprezintă o modalitate de procurare rapidă a fondurilor financiare publice, dar mai

costisitoare decât impozitele. După părerea economiştilor din perioada capitalismului clasic,
generația care contractează împrumutul beneficiază de fondurile respective, iar generațiile
următoare suportă plata lor. Concepția economiştilor moderni cu privire la creditul public,
afirmă că împrumutul favorizează amplificarea valorii injectate în activitatea productivă, ceea
ce, determină ca plata costului împrumutului să fie realizată prin plusul de valoare generat în
acest mod.
 8

2. Operațiuni legate de acordarea creditului public

Împrumuturile de stat determină operațiuni în legătură cu: plasarea pe piață, modificarea ratei
dobânzii și/sau a termenului de rambursare, precum şi amortizarea lor.

Plasarea creditului se realizează prin mai multe modalități şi anume:

- subscriere publică;
- prin intermediul unor consorții bancare;
- vânzare la Bursa de Valori.

Modificarea nivelului dobânzii. Mărimea dobânzii nu rămâne la acelaşi nivel vreme

îndelungată, ci se modifică, în primul rând, în funcție de raportul dintre cererea şi oferta de capital
de împrumut şi de alți factori.
Pentru reducerea efortului financiar determinat de contractarea unor împrumuturi publice în
perioade mai puțin avantajoase, când rata dobânzii înregistrează scăderi considerabile, statul poate
proceda la preschimbarea înscrisurilor pentru un împrumut vechi, în înscrisuri ale unui nou credit,
cu o dobândă mai redusă. Această operațiune se numeşte conversiune, iar perioadele cele mai
favorabile în care se poate recurge la ea, sunt cea de depresiune şi cea de înviorare a economiei.
Conversiunea poate fi de trei feluri: conversiunea fortată, conversiunea facultativă, conversiunea
anticipată.
 9

Modificarea termenului de rambursare. În cazul în care, recurgând în mod repetat la

împrumuturi pentru acoperirea unor deficite temporare, se acumulează datorii de valori mai mari
decât resursele de acoperire din anul respectiv, pentru depăşirea situației, statul recurge la
consolidarea datoriei ajunsă la scadență.
Consolidarea datoriei reprezintă preschimbarea înscrisurilor corespunzătoare împrumuturilor
exigibile imediat, sau pe termen scurt, cu înscrisuri ale unor credite pe termen mijlociu sau lung, sau
fără termen de rambursare.
Amortizarea creditului public. Creditele publice contractate se pot amortiza (stinge) prin
rambursare (situația normală) sau în cazuri excepționale, cum sunt: incapacitate de plată, depreciere
monetară şi repudierea acțiunilor.
Rambursarea împrumutului reprezintă răscumpărarea înscrisurilor de la deținătorii lor sau,
altfel spus, restituirea sumelor împrumutate de către stat. Rambursarea poate fi obligatorie sau
facultativă. In general. statul îşi asumă obligația de a restitui doar creditele cu termen, dar poate
restitui şi împrumuturile perpetue, pentru care nu îşi asumase inițial această obligație.
Amortizarea creditelor publice se mai realizează şi în situații deosebite, cum sunt: incapacitatea
de plată, deprecierea monetară sau repudierea obligațiilor financiare legate de împrumutul respectiv.
Incapacitatea de plată a unui stat (sau insolvabilitatea acestuia) poate fi generată de cauze
politice sau economice ( război, criză economică, administrarea defectuoasă a datoriei publice ş.a.).
În cazul în care insolvabilitatea unui stat este consecința unui război, creditorii acestuia
primesc, de obicei, promisiunea achitării într-un interval de timp, a unei anumite părți din datoria
restantă cu titlu de arierate financiare.
 10

Dacă împrumutul public este exprimat într-o monedă aflată într-un proces de depreciere, iar în
clauzele acestuia nu sunt prevăzute indexări sau alte măsuri de protecție, obligațiile statului debitor
se sting treptat, ca urmare a inflației (deoarece statul respectiv are obligația de a rambursa
împrumutul la valoarea nominală, indiferent de gradul de depreciere monetară, manifestat între
momentul emisiunii şi scadență).
Deprecierea monetară este favorabilă efortului financiar al statului debitor, iar aprecierea
monetară (consolidarea monedei) are efectul de a îngreuna efortul financiar al acestuia.
 11

3. Datoria publică

Prin datorie publică se înțelege datoria pe care o are statul față de terți, precum persoane
private, persoane juridice, bănci, intreprinderi, din țară sau din străinătate, care au cumpărat
obligatiuni emise de stat pentru a acoperi nevoile financiare ale statului. Datoria publică a României
include datoria administratiei publice, conform legislației naționale include, în plus față de datoria
publică conform metodologiei Uniunii Europene, datoria garantată de Guvern, prin MFP, și de
către UAT, rambursată din sursele proprii ale beneficiarilor de garanție, precum și împrumuturile
din disponibilitățile Contului Curent General al Trezoreriei Statului (CCGTS), în timp ce datoria
publică conform metodologiei UE conține în plus datoria agenților economici reclasificați în
sectorul administrației publice.
Pentru analiza îndatorării statului, se utilizează o seamă de indicatori a căror cuantificare se
bazează pe volumul datoriei publice (totale, interne şi externe), precum şi pe cel al serviciului datoriei
publice.
 12

Gradul de îndatorare a țării, la un moment dat, se calculează ca raport între volumul datoriei
publice şi produsul intern brut, astfel:

𝐷𝑝𝑡
𝐺î = × 100 (1)
𝑃𝐼𝐵
în care:
Gî - gradul de îndatorare al țării; Dpt - datoria publică totală; PIB - produsul intem brut.

Acest indicator arată în ce măsură valoarea nou creată într-un an este grevată de datoria publică.
Sau, altfel spus, indicatorul arată cât din PIB ar trebui alocat pentru rambursarea integrală a datoriei în
anul respectiv, ceea ce denotă că indicatorul are o valoare pur teoretică. Pentru a permite comparații la
nivel internațional, datoria publică trebuie exprimată în USD sau Euro. La aceeaşi valoare a gradului
de îndatorare, o țară cu o economie dezvoltată suportă mai uşor povara datoriei publice de o anumită
valoare, comparativ cu o țară având o economie cu un grad mai redus de dezvoltare economică.
 13

Pentru măsurarea efortului financiar anual reclamat de datoria publică, se cuantifică serviciul
datoriei publice (S), care cuprinde: cheltuielile cu rambursarea împrumutului, dobanda,
comisioanele şi spezele aferente acestuia, etectuate în decurs de un an.
Pornind de la nivelul serviciului datoriei publice, se poate calcula ponderea acestuia în PIB:

𝑆
𝐺𝑠 = × 100 (2)
𝑃𝐼𝐵

în care:

Gs - ponderea serviciului datoriei publice în PIB; S - serviciul datoriei publice.

Pentru analiza fenomenului de îndatorare se cuantifică şi analizează şi alți indicatori, cum
sunt :
- datoria publică ce revine în medie pe locuitor care se calculează prin raportarea volumului
datoriei publice la numărul de locuitori, astfel:

𝐷𝑝𝑡
𝑑𝑝 = (3)
𝑁

𝑑𝑝 − datoria publică medie pe locuitor; Dpt - datoria publică totală a țării; N - numărul locuitorilor.
 14

- serviciul datoriei publice care revine, în medie, pe locuitor se calculează prin raportarea
serviciului datoriei publice la numărul locuitorilor:

𝑆
𝑠= (4)
𝑁

𝑠 - serviciul datoriei publice care revine, în medie, pe locuitor; S - serviciul datoriei publice;
N - numărul locuitorilor.

- raportul dintre serviciul datoriei publice şi volumul cheltuielilor publice reflectă cât din
cheltuielile publice ale unei perioade ar fi necesare pentru acoperirea serviciului datoriei publice. Se
calculează ca raport procentual între nivelul serviciului datoriei publice şi volumul cheltuielilor
publice:
S
gs = —— x 100 (5)
Cp

gs - ponderea serviciului datoriei publice în cheltuielile publice;

S - nivelul serviciului datoriei publice;
Cp - volumul cheltuielilor publice ale unei perioade.
 15

- raportul dintre dobânzile aferente datoriei publice şi PIB – arată cât din PIB anual ar fi
grevat pentru acoperirea dobânzilor aferente datoriei publice. Se calculează ca raport procentual
între dobânzile aferente datoriei publice şi PIB:

𝑑
𝐺𝑑 = × 100 (6)
𝑃𝐼𝐵

Gd - ponderea dobânzilor aferente datoriei publice în PIB; d - volumul dobânzilor aferente datoriei
publice;

- ponderea dobânzilor la datoria publică în volumul cheltuielilor publice – reflectă cât din
cheltuielile publice ale unei perioade ar fi necesare pentru acoperirea dobânzilor la datoria publică.
Se calculează ca raport procentual între nivelul dobânzilor la datoria publică şi cheltuielile publice
ale unei perioade:
d
gd = —— x 100 , în care: (7)
Cp

gd - ponderea dobânzilor la datoria publică în volumul cheltuielilor publice; d - nivelul

dobânzilor la datoria publică;
Cp - volumul cheltuielilor publice ale unei perioade.
 16

Pentru analiza datoriei externe şi a gradului de îndatorare a țării față de străinătate, se folosesc
diverşi indicatori, cum sunt:
- mărimea absolută a datoriei externe, care poate fi exprimată, fie în moneda națională a țării
considerate, fie într-o monedă de largă circulație internațională (prin transformarea diverselor valute
în care a fost contractată datoria externă într-o sungură monedă), ceea ce permite comparații cu alte
state;
- datoria externă medie pe locuitor, care se calculează:

𝐷𝑒
𝑑𝑒 = (8)
𝑁

𝑑𝑒 - datoria externă medie pe locuitor; De - datoria externă; N - numărul de locuitori.

- ponderea datoriei externe în PIB - arată cât din produsul intern brut aferent unui an s-ar
consuma pentru acoperirea datoriei exteme. Se calculează astfel:

𝐷𝑒
𝑔𝐷𝑒 = × 100 (9)
𝑃𝐼𝐵

𝑔𝐷𝑒 - ponderea datoriei externe în PIB;

De - datoria externă;

PIB - produsul intern brut.

 17

- ponderea serviciului datoriei externe în produsul intern brut este raportul dintre serviciul
datoriei externe şi PIB şi arată cât din valoarea nou creată în economie este afectat de contractarea
şi rambursarea datoriei exteme. Se calculează:

𝑆𝐷𝑒
𝐺= × 100 (10)
𝑃𝐼𝐵

G - ponderea serviciului datoriei externe în PIB;

SDe - serviciul datoriei externe (rate scadente, dobânzi aferente, comisioane sau speze legate de
rambursarea împrumuturilor externe, corespunzătoare unei perioade de un an).
Indicatorii care stabilesc un raport între datoria publică externă sau serviciul datoriei publice
externe şi produsul intern brut, dau imaginea asupra gradului de îndatorare a țării față de exterior.
 18

Raportul dintre serviciul datoriei externe şi încasările din exportul de mărfuri şi servicii
exprimă efortul valutar pe care îl implică datoria publică externă. Se calculează:

𝑆𝐷𝑒
𝑒𝑓𝑣 = × 100 (11)
𝐸

ef v - efortul valutar implicat de datoria externă;

SDe - serviciul datoriei externe;
E - exportul (în valută) de produse şi servicii.

Acest indicator arată cât din încasările în valută provenind din exportul de bunuri şi servicii
corespunzătoare unui an, s-ar consuma în situația (ipotetică) a achitării integrale a serviciului
datoriei publice externe din aceste sume.
 19

În cadrul structurii datoriei publice, un alt aspect al analizei îl constituie gradul de exigibilitate
a acesteia. În funcție de acest criteriu, se disting: datoria flotantă formată din sumele exigibile la
termen scurt şi datoria consolidată – alcătuită din cele exigibile la termene mijlocii şi lungi.
Pentru o țară contează mai mult efortul financiar pe care trebuie să-l facă pentru rambursarea
datoriei scadente şi plata dobânzilor aferente în lunile următoare, decât cele care se profilează la
un orizont situat peste 5 – 10 ani sau mai mulți. De aceea, cu cât ponderea datoriei flotante în totalul
datoriei publice este mai mare, cu atât nevoia de resurse financiare este mai presantă, iar procurarea
acestora mai dificilă.

Structura datoriei publice variază de la o țară la alta şi chiar de la o perioadă la alta, fiind
resimțită în mod diferit în funcție de condițiile fianaciar – monetare.
 1

FINANȚE
CURSUL 6

Sistemul bancar
 2

SISTEMUL BANCAR

Cuprins:

❑ Banca centrală - rol, funcții

❑ Băncile comerciale - rol, tipologie
❑ Operațiuni ale băncilor comerciale
❑ Riscul în activitatea băncilor comerciale
 3

În sens larg, sistemul bancar poate fi definit ca ansamblul băncilor care operează pe teritoriul
unei țări, între care foarte importante sunt:
• banca centrală
• băncile comerciale
• băncile de investiții

1. Banca centrală - rol, funcții

• Funcția de emisiune de monedă. Banca centrală emite monedă în concordanță cu nevoile

economiei şi circulației băneşti.

• Funcția de elaborare şi aplicare a politicii monetare şi de credit. Prin această funcție,

banca centrală urmăreşte dimensionarea masei monetare în concordanță cu nevoile reale ale
economiei şi circulației băneşti, precum şi menținerea ei în limitele stabilite. În acest scop, se
utilizează o serie de instrumente de politică monetară.

• Funcția de autorizare a băncilor, reglementare şi supraveghere prudențială a

sistemului bancar reprezintă una din cele mai importante funcții ale unei bănci centrale, justificată
prin specificul băncilor comerciale, respectiv prin faptul că îşi desfăşoară activitatea pe baza
depozitelor atrase de la clienți.
 4

• Funcția de bancă a băncilor. Atribuirea calității de bancă a băncilor pentru banca centrală
este justificată prin următoarele motivații principale:

- băncile comerciale au conturi deschise la banca centrală în care sunt depuse rezervele
minime obligatorii, constituite atât din motive prudențiale, cât şi ca instrumente de control al
masei monetare;

- băncilor comerciale dețin conturi la banca centrală în scopul decontării datoriilor

interbancare;

- relațiile de credit care există între banca centrală şi băncile comerciale. În scopul
asigurării stabilității sistemului bancar, banca centrală îndeplineşte funcția de împrumutător de
ultimă instanță pentru băncile comerciale care au lipsă temporară de lichidități. Băncile
comerciale se pot refinanța de la banca centrală prin rescontarea cambiilor şi biletelor la ordin.
De asemenea, trebuie menționate şi operațiunile de open market.
 5

• Funcția de bancă a statului. Această funcție se bazează pe următoarele motivații:

- are legătură cu forma de proprietate, în sensul că în unele țări statul a contribuit semnificativ
la capitalul băncii de emisiune, iar în altele, banca de emisiune a fost preluată de stat prin
naționalizare;

- banca de emisiune este creditoare a statului; poate să aibă atribuții în administrarea datoriei
publice;

-banca de emisiune promovează interesele statului prin politica monetară şi de credit pe care o
implementează în concordanță cu politica economică.

• Funcția de elaborare şi aplicare a politicii valutare, precum şi de administrare a

rezervelor internaționale. În acest context, banca centrală stabileşte regimul valutar şi
monitorizează cursul valutar al monedei naționale. În scopul imprimării evoluției dorite cursului
valutar, banca centrală intervine pe piața valutară, vânzând monedă națională contra valută străină şi
invers. Banca centrală gestionează rezervele internaționale ale țării (rezerve valutare, aur monetar).
În România, banca centrală este Banca Națională a României, care a fost înființată în 1880.
 6

2. Băncile comerciale - rol, tipologie

În mod tradițional, banca comercială este banca care acceptă depozite de la persoane
particulare, firme etc. pe baza cărora acordă credite sau efectuează alte tipuri de plasamente.
Pe lângă funcția de atragere de depozite şi acordare de credite, băncile comerciale efectuează
operațiuni de plăți şi alte activități/servicii pentru care nu încasează dobânzi, ci diverse
comisioane.
O primă clasificare din punctul de vedere al operațiunilor derulate şi clienților vizați se referă
la băncile en-detail şi băncile en-gros.

Banca en-detail – banca ce deserveşte clienți persoane fizice sau firme mici, operațiunile
derulate având valori unitare de tranzacționare mici, de unde şi denumirea.

Banca en-gros, spre deosedire de banca en-detail, se adresează marilor clienți (corporații,
firme multinaționale, alte societăți financiare), motiv pentru care tranzacțiile pe care le desfăşoară
sunt de valori mari.
În ceea ce priveşte obiectul de activitate, unele bănci au fost specializate în finanțarea anumitor
ramuri ale economiei, cum ar fi: investițiile, agricultura, comerțul exterior.
 7

Pe măsura liberalizării şi globalizării financiare, s-a produs estomparea diferențelor dintre

diferitele tipuri de bănci comerciale, afirmându-se conceptul de bancă universală, adică bancă
abilitată să efectueze toată gama de operațiuni, atât din sfera de cuprindere a băncilor comerciale, cât
şi a băncilor de investiții.
Dezvoltarea tehnologiei informației a determinat apariția altor termeni, cum ar fi banca online,
Internet banking sau mobile banking.

Criza financiară globală a condus la afirmarea unui nou termen în domeniul financiar,
respectiv shadow banking system, traducere, din engleză, sistem bancar din
„umbră”. În literatura de specialitate din România, pentru a desemna conceptul de
shadow banking system, s-a impus sintagma sistem bancar paralel (A se vedea publicațiile emise de
Banca Națională a României).
Consiliul pentru Stabilitate Financiară (engleză, Financial Stability Board – FSB) defineşte
activitatea bancară din „umbră” în sens larg ca fiind “intermedierea de credit care implică entități
şi activități din afara sistemului bancar reglementat”11.

Spre deosebire de băncile comerciale tradiționale, care acceptă depozite şi acordă credite,
băncile de investiții nu au dreptul să atragă depozite şi să acorde credite. Activitatea de bază a
băncilor de investiții o reprezintă subscrierea şi vânzarea de titluri financiare.
 8

Operațiuni ale băncilor comerciale

Funcțiile băncilor comerciale se realizează prin intermediul operațiunilor pe care le
desfăşoară, care din punctul de vedere al bilanțului băncii sunt clasificate în:
- operațiuni pasive;
- operațiuni active.

Operațiunile pasive ale băncilor comerciale sunt operaţiunile prin care băncile atrag
resursele de care au nevoie pentru a-şi desfăşura activitatea.
Din punct de vedere contabil, aceste operațiuni sunt reflectate în partea de pasiv a bilanțului
băncii comerciale, de unde şi denumirea de operațiuni pasive. Pe lângă resursele atrase, băncile
comerciale dispun şi de capital propriu, dar care, în ansamblul fondurilor disponibile, deține o pondere
mult mai mică decât resursele atrase.
Principalele operațiuni pasive ale unei bănci comerciale sunt:
- operațiuni de atragere de fonduri sub formă de conturi curente
- operațiuni de atragere de fonduri sub formă de depozite la termen
- operațiuni de atragere de fonduri prin emisiunea de certificate de depozit
- operațiuni de atragere de fonduri prin efectuarea de împrumuturi
- operațiuni de atragere de fonduri prin emisiunea de obligațiuni.
 9

Conturile curente sunt conturile prin intermediul cărora clienții băncilor - firme, persoane
particulare etc.- efectuează plăți şi încasări curente, motiv pentru care soldul acestor conturi este
variabil.

Depozitele la termen sunt destinate fructificării economiilor poupulației sau fondurilor

disponibile ale diferitelor entități pentru o anumită perioadă de timp.

Certificatele de depozit sunt înscrisuri care atestă depunerea de către clienți a unei sume de
bani la bancă pe o perioadă de timp de până la un an.
Spre deosebire de depozitele bancare la termen, certificatele de depozite pot fi negociate,
respectiv pot fi vândute înainte de scadență pe piața secundară altor investitori.
Certificatele de depozit pot fi emise şi cu discount, adică, inițial, sunt vândute de banca
emitentă la un preț mai mic decât valoarea nominală, urmând să fie răscumpărate de banca
emitentă, la scadență, la valoarea nominală, diferența reprezentând câştigul investitorului.

Atragerea de fonduri prin efectuarea de împrumuturi de la alte bănci sau emisiunea de

obligaţiuni pe piața de capital constituie pentru bănci o alternativă la depozitele bancare tradiționale.
 10

Operațiunile active ale unei bănci comerciale se referă la plasamentele, investiţiile pe care
banca le efectuează, pe baza resurselor pe care le au la dispoziţie.
Din punctul de vedere contabil, aceste operațiuni sunt reflectate în partea de activ a bilanțului
băncii comerciale, de unde şi denumirea de operațiuni active.
Principalele operațiuni active ale unei bănci comerciale sunt:
- operațiuni de acordare de credite clientelei nebancare
- operațiuni de investire în titluri financiare
- operațiuni de constituire de depozite la alte bănci
- operațiuni de cumpărare de certificate de depozit emise de alte bănci
- operațiuni de acordare de credite altor bănci.

Tradițional, creditele acordate clientelei nebancare (firme, persoane particulare) dețin

ponderea principală în totalul activelor unei bănci comerciale.

Tabelul 1. Categorii de credite acordate clientelei nebancare
TIPUL DE CREDIT
Creditul pe termen scurt
Creditul pe termen mijlociu
Creditul pe termen lung
Creditul pe descoperit de cont
(overdraft)
Creditul reînnoibil (revolving)
Linia de credit
Factoring
Creditul sindicalizat
Creditul retail
11
DEFINIRE, CARACTERISTICI
Creditul cu scadența mai mică de un an.
Creditul cu scadența cuprinsă între un an şi cinci ani.
Creditul cu scadența mai mare de cinci ani.
Permite clientului băncii să efectueze plăți sau să
retragă numerar din contul curent peste sumele
disponibile, în limita unui plafon prestabilit.
Creditul care se reînnoieşte pe măsura epuizării
fondurilor.
Fonduri puse la dispoziția clientului de către bancă pe o
anumită perioadă de timp în interiorul căreia acesta
poate efectua mai multe trageri, în limita plafonului
stabilit.
Finanțarea de către bancă a facturilor cu plata la termen
deținute de clienți (la scadență, banca încasează banii de
la firmele partenere ale clienților săi care au cumpărat
mărfuri şi servicii).
Creditul acordat de un grup de bănci constituite sub
formă de consorțiu sau sindicat bancar.
Creditul acordat persoanelor fizice.
 12

Pentru a face față cerințelor zilnice ale clienților de retragere de numerar, o parte din fonduri
este păstrată în casierii.
În conturile deschise la banca centrală, băncile comerciale sunt obligate să păstreze o parte
din fondurile atrase prin depozite sub forma rezervelor minime obligatorii, pentru care fie nu
primesc dobânzi, fie primesc dobânzi foarte mici.
O formă de plasament frecvent întâlnită în bilanțul băncilor comerciale o reprezintă
investițiile în titluri emise de stat.
Schema de principiu privind bilanțul simplificat al unei bănci comerciale este ilustrată în
tabelul 2.

Tabelul 2. Bilanţul simplificat al unei bănci comerciale

ACTIV PASIV
Numerar Conturi curente ale clienților nebancari şi ale
Rezerva minimă obligatorie altor bănci
Tiluri de stat Depozite la termen ale clienților nebancari
Depozite plasate la alte bănci Depozite atrase de la alte bănci Împrumuturi
Certificate de depozit cumpărate de la alte bănci de la alte bănci
Credite acordate clienților nebancari Obligațiuni
Credite acordate altor bănci Alte pasive
Investiții în titluri financiare Capital
Imobilizări corporale şi necorporale
Alte active
 13

4. Riscul în activitatea băncilor comerciale

Activitatea desfăşurată de băncile comerciale implică gestionarea mai multor categorii de

riscuri, între care foarte importante sunt:
- riscul de lichiditate - riscul ca banca comercială să nu aibă suficient numerar pentru a face
față solicitărilor de plăți şi retragere de numerar ale clienților;
- riscul de credit - riscul ca banca să suporte pierderi ca urmare a faptului că debitorii săi nu
au capacitatea să-şi onoreze angajamentele privind plata ratelor scadente, inclusiv a
dobânzilor aferente;
- riscul de rată a dobânzii - se manifestă în cazul în care banca înregistrează pierderi ca
urmare a evoluției nefavorabile a ratei dobânzii pe piață;
- riscul valutar – riscul ca valoarea pasivelor băncii denominate în valută străină să se
aprecieze, iar valoarea activelor denominate în valută străină să se deprecieze;
- riscul operaţional – risc legat de sistemele de operare;
- riscul reputațional – risc legat de deteriorarea imaginii şi reputației băncii. Gestionarea acestor
riscuri este o activitate esențială în cadrul unei bănci, presupunând o serie de tehnici şi
proceduri specifice.
 1

FINANȚE
CURSUL 7

Moneda. Cererea și oferta de monedă.

Piața monetară
 2

MONEDA. CEREREA ŞI OFERTA DE MONEDĂ. PIAȚA

MONETARĂ

Cuprins:

❑ Moneda și sistemul monetar

❑ Masa monetară. Cererea și oferta de monedă
❑ Instrumente de plată și credit: cambia și biletul la ordin
❑ Piața monetară
 3

1. Moneda și sistemul monetar

Principalele funcții ale monedei sunt:

➢ instrument unic al tranzacţiilor – într-o economie de schimb, moneda este
contrapartidă între oferta şi cererea pentru toate bunurile şi serviciile;
➢ etalon al valorii – moneda măsoară valoarea şi permite compararea valorii
bunurilor şi serviciilor
➢ instrument de rezervă a valorii, de tezaurizare.

Într-o accepțiune simplificată, sistemul monetar al unei ţări se referă la moneda

care circulă în ţara respectivă, la instituţiile şi actele normative care reglementează
circulaţia monetară. În termeni concreți, sistemul monetar al unei țări stabileşte care
este unitatea monetară a țării respective, cum se defineşte unitatea monetară, care este
instituția care emite moneda.
 4

Privite din perspectivă istorică, sistemele monetare se clasifică în următoarele

categorii:
▪ sisteme monetare bimetaliste – unitatea monetară este definită printr-o cantitate
de argint sau printr-o cantitate de aur
▪ sisteme monetare monometaliste – unitatea monetară este definită fie printr-o
cantitate de argint, fie printr-o cantitate de aur
▪ sisteme monetare bazate pe etalonul aur-devize – unitatea monetară este definită
fie printr-o cantitate de aur, fie printr-o cantitate de monedă convertibilă în aur
▪ sisteme monetare bazate pe etalonul puterii de cumpărare – moneda unei țări
este comparată cu moneda altei țări pe baza aceluiaşi coş de mărfuri.

Dezvoltarea schimburilor internaționale au impus crearea unui sistem monetar

internațional care să permită reglementarea acestor schimburi. În anul 1944 s-au pus
bazele sistemului monetar internațional de la Bretton Woods.
Printre principiile promovate de sistemul monetar de la Bretton Woods s-a numărat
fixitatea parităților şi cursurilor valutare. Aurul şi dolarul american îndeplineau funcția de
instrumente de plată internaționale şi active de rezervă. Dolarul american era singura
monedă convertibilă direct în aur, celelalte monede trebuind să fie mai întâi convertite în
dolari şi după aceea în aur. Un principiu de bază era şi asigurarea echilibrului balanțelor
de plăți externe.
 5

Principiile mai sus menționate au funcționat până în 1971 când SUA a declarat
inconvertibilitatea dolarului în aur, ceea ce a declanşat criza sistemului monetar
internațional.
Elementele de noutate aduse de statutul modificat al FMI din 1978:
• în definirea valorii monedelor se are în vedere paritatea puterii de cumpărare;
• stabilirea cursului valutar se realizează conform aranjamentelor valutare;
• conținutul monedelor nu mai este definit în aur;
• cursurile valutare sunt flotante;
• convertibilitatea monedei a devenit convertibilitate de piață.

Instabilitatea de pe piețele financiare impune reformarea sistemului monetar

internațional. La nivel european a fost adoptat Sistemul Monetar European, care a intrat
în funcțiune în 1979.
Dezvoltarea schimburilor internaționale au impus utilizarea unor monede naționale
în fluxurile internaționale (în prezent, cele mai importante sunt dolarul american, euro,
lira sterlină).
 6

2. Masa monetară. Cererea și oferta de monedă

Masa monetară: “mărime eterogenă constând din suma activelor care pot fi utilizate
pe teritoriul unei țări pentru cumpărarea de bunuri şi servicii şi pentru achitarea
datoriilor”.

Masa monetară este compusă din:

- numerar (bancnote şi monede)– cel mai lichid activ
- conturi curente
- depozite la termen
- alte active, cum ar fi: certificate de tezaur, cambii, bilete la ordin, acțiuni,
obligațiuni, unități ale fondurilor de piață monetară.

Activele financiare pot fi clasificate în funcție de gradul de lichiditate, adică de

capacitatea de a fi transformate rapid şi fără costuri în numerar.
Conform acestui criteriu (gradul de lichiditate), activele care compun masa
monetară pot fi grupate în:
- bani primari
- bani secundari
- quasi-bani.
 7

Banii primari sau baza monetară este formată din:

- numerar
- depozitele pe care băncile comerciale le constituie la banca centrală sub forma
rezervelor minime obligatorii.

Banii secundari reprezintă disponibilitățile la vedere din conturile deschise la

băncile comerciale.

Quasi-banii, în principiu, sunt depozitele la termen.

Agregatele monetare sunt indicatori monetari care cuprind diferite componente ale
masei monetare.

În România, conform documentelor Băncii Naționale a României, agregatele

monetare utilizate sunt:
M1 – masa monetară în sens restrâns
M2 – masa monetară intermediară
M3 – masa monetară în sens larg.
 8

Masa monetară în sens restrâns (M1) cuprinde: numerarul în circulație

(numerarul în afara sistemului bancar) şi depozitele overnight (conturi curente,
depozite la vedere).

M1 = numerarul în circulație + depozitele overnight

Masa monetară intermediară (M2) cuprinde masa monetară în sens restrâns (M1)
şi depozitele cu durata inițială de până la doi ani inclusiv.

M2 = M1 + depozitele cu durata inițială de până la doi ani inclusiv

Masa monetară în sens larg (M3) cuprinde masa monetară intermediară (M2) la
care se adaugă alte instrumente financiare, cum ar fi: acțiuni, unități ale fondurilor de
piață monetară, titluri de natura datoriei cu maturitatea de până la doi ani inclusiv.

M3 = M2 + alte instrumente financiare.

 9

Cererea de monedă

Teoriile clasice şi neoclasice pornesc de la premisa că moneda este deținută numai

pentru tranzacții, respectiv pentru achiziționarea de mărfuri. Ca urmare, ecuația
cantitativă a lui Fisher stabileşte următoarea corelație:

M x V = P x Q.
M = stocul de monede
V = viteza de circulație a monedei P = nivelul general al prețurilor
Q = volumul tranzacțiilor.

Keynesienii afirmă că moneda nu este deținută doar pentru tranzacții, ci şi pentru

motive care țin de precauție şi speculație. Ca urmare, cantitatea de monedă deținută
pentru tranzacții şi pentru precauție este dependentă de venit, iar cantitatea de lichiditate
pentru speculație este dependentă de rata dobânzii. În aceste condiții, cererea de monedă
depinde de veniturile monetare (VM) şi de rata dobânzii (rd):

M = f1 (VM) + f2 (rd).
 10

Monetariştii accentuează calitatea monedei de activ financiar, cererea de monedă

depinzând de: bogăția individului, randamentul componentelor sub care este deținută
bogăția şi preferințele individului.

Oferta de monedă. Multiplicatorul creditelor

Creația monetară se realizează, în principal, prin emiterea biletelor de bancă de către

banca centrală şi crearea monedei de cont sau scripturală de către băncile comerciale.
Monedă de cont sau scripturală este creată de băncile comerciale prin acordarea de
credite.
 11

3. Instrumente de plată și credit: cambia și biletul la ordin

În literatura de specialitate, cambia este definită drept instrument de plată şi credit prin
care o persoană, denumită trăgător, dă ordin altei persoane, denumită tras, să plătească la
o anumită dată (scadenţă) o sumă de bani în favoarea sau la ordinul celei de-a treia
persoană, denumită beneficiar. Aşadar, cambia pune în legătură trei persoane:
- trasul – persoana care trebuie să efectueze plata;
- trăgătorul – persoana care dă ordin trasului să efectueze plata şi care emite cambia;
- beneficiarul – persoana care încasează suma de bani.
În practică, trăgătorul şi beneficiarul pot fi una şi aceeaşi persoană. Întrucât cambia nu
este emisă de persoana care trebuie să efectueze plata (trasul), ci de trăgător, este necesară
acceptare sa de către tras, care, astfel, se angajează să efectueze plata, devenind debitorul
cambial principal.
Scadența efectuării plății poate fi la vedere (adică la prezentarea cambiei) sau la
termen, de exemplu, la un anumit număr de zile de la data emiterii cambiei.

Biletul la ordin este un instrument de plată şi credit prin care o persoană, denumită
emitent, îşi ia angajamentul efectuării unei plăţi în favoarea (sau la ordinul)
beneficiarului la o anumită scadenţă. Ca şi în cazul cambiei, scadența efectuării plății
poate fi la vedere sau la termen.
 12

Tabelul nr. 1. Operaţiuni care se pot realiza cu cambia şi biletul la ordin

CAMBIA BILETUL LA ORDIN
Instrument de plată şi credit prin care o persoană, Instrument de plată şi credit prin care o persoană,
denumită trăgător, dă ordin altei persoane, denumită denumită emitent, îşi ia angajamentul necondiţionat
tras, să plătească la o anumită dată (scadenţă) o sumă de de efectuare a unei plăţi în favoarea (sau la ordinul)
bani în favoarea sau la ordinul celei de-a treia persoană, beneficiarului la o anumită scadenţă.
denumită beneficiar.
Operațiuni care se pot realiza cu cambia şi biletul la ordin
• Acceptarea (doar în cazul cambiei) Operațiunea prin care trasul acceptă efectuarea plății,
devenind debitorul cambial principal.
• Scontarea Operațiunea prin care posesorul unei cambii sau bilet
la ordin cu plata la termen vinde titlul respectiv unei
bănci înainte de scadență.
• Rescontarea Operațiunea prin care banca ce a scontat cambia sau
biletul la ordin se refinanțează, prin (re)vânzarea
titlului respectiv băncii centrale.
• Avalizarea Operațiunea prin care o bancă (aval bancar) sau o
firmă (aval comercial) garantează efectuarea plății
prin intermediul cambiei sau biletului la ordin.
• Girarea (andosarea) Operațiunea de transmitere a cambiei sau biletului la
ordin de la un beneficiar la altul.
 13

4. Piața monetară

Este acel segment al pieței financiare pe care transferul fondurilor de la unitățile cu

surplus la cele cu deficit se realizează pe termen scurt, până la un an.

Un rol important pe piața monetară revine băncilor comerciale, motiv pentru care, în
cadrul acestei piețe, s-a delimitat un segment rezervat numai băncilor comerciale,
denumit piața interbancară. Pe această piață, băncile cu surplus de lichidități pe termen
scurt acordă credite pe termen scurt altor bănci sau efectuează plasamente la alte bănci
sub formă de depozite pe termen scurt sau certificate de depozite (respectiv,
achiziționează certificate de depozit emise de alte bănci).

Ca urmare a faptului că participanții pe această piață sunt bănci comerciale, valoarea

unitară a tranzacțiilor este foarte mare, piața interbancară având caracter en-gros.
 14

Instrumente financiare tranzacționate pe piața monetară

Piața certificatelor de trezorerie. Certificatul de trezorerie (CT) este un titlu care

atestă datoria unui stat pe termen scurt, până la un an. CT face parte din categoria
titlurilor de stat, pe care statul le emite pentru a-şi acoperi nevoile de finanțare pe diferite
termene. În situația în care titlul de stat respectiv are scadența mai mare de 1 an de zile
poartă denumirea de obligațiune de stat.

Piața certificatelor de depozit. Certificatele de depozit atestă depunerea de către

clienți la bancă a unei sume de bani. Caracteristica definitorie a certificatelor de depozit,
comparativ cu depozitele bancare, este negociabilitatea, adică posibilitatea
vînzării/cumpărării pe piața secundară înainte de scadență.

Hârtiile (efectele) comerciale sunt titluri utilizate pe piețele monetare dezvoltate de

firmele mari pentru obținerea de finanțare pe termen scurt, până la un an. Prin emiterea
hârtiilor comerciale, firmele respective “ocolesc” băncile, în scopul obținerii de fonduri
la costuri mai mici comparativ cu creditele bancare.
 15

Acordurile de răscumpărare REPO (repurchase agreement) sunt înțelegeri între

doi participanți pe piața monetară privind vânzarea/(răs)cumpărarea pe termen scurt de
titluri financiare (cel mai adesea, titluri de stat). Prima parte vinde titluri financiare
contrapartidei sale cu promisiunea să le răscumpere la un preț mai mare decât prețul pe
care l-a încasat în momentul vânzării.

Ca urmare a unui cumul de factori de natură politică şi monetară, la sfârşitul anilor

1950 - începutul anilor 1960 pe piața monetară internațională au început să se afirme
eurovalutele. Prima valută cu statut de eurovalută a fost dolarul american. Eurodolarii
reprezintă dolarii depozitați la bănci din afara SUA. Exemplificativ, dolarii depozitați la
bănci din Marea Britanie au statut de eurodolari. Un rol important pe piața eurovalutelor
revine pieței interbancare. Similar pieței monetare naționale, şi pe piața eurovalutelor se
tranzacționează instrumente financiare pe termen scurt - eurocertificate de depozit sau
eurohârtii comerciale.
 1

FINANȚE
CURSUL 8

Finanțarea investițiilor și activelor

circulante
 2

FINANȚAREA INVESTIȚIILOR ȘI ACTIVELOR

CIRCULANTE

Cuprins:

❑ Politica de investiții
❑ Evaluarea rentabilității investițiilor
❑ Criterii de alegere a variantelor de investiție
❑ Resursele de finanțare a investiției
❑ Amortizarea: conținut, metode, norme
❑ Activele circulante: conținut, determinarea necesarului şi a
nevoii de finanțare
❑ Surse de finanțare a activelor circulante
 3

1. Politica de investiții

Necesitatea investiției apare în condițiile în care capacitățile existente nu pot asigura

îndeplinirea programului de producție şi desfacere a firmei, în condiții normale de lucru.
Participațiile sunt de două categorii: investiții de portofoliu şi speculative.

Investiţiile de portofoliu au în vedere procurarea de acțiuni de la o altă firmă, cu

intenția de a extinde interesele firmei participante asupra unui concurentsau într-un alt
domeniu de activitate; urmăresc, de asemenea, procurarea de obligațiuni (publice sau nu)
cu intenția unei valorificări avantajoase, pe termen lung, a unor disponibilități
consolidate pentru care nu sunt încă create condiții pentru o utilizare în interiorul firmei.

Participaţiile speculative sau plasamentele speculative au în vedere valorificarea

unor informații sau estimări privind conjunctura pieței, adică evoluția ei pe termen scurt,
ceea ce presupune angrenarea în „jocul” bursei prin cumpărarea/vânzarea de titluri de
valoare în scop speculativ. În categoria plasamentelor se include, de asemenea, fără a
avea de data aceasta, în mod necesar, caracter speculativ, crearea de depozite bancare la
termen, cu intenția valorificării unor resurse disponibile în limita unei anumite perioade
de timp.
 4

Termenul de „investiții” semnifică, stricto sensu, utilizarea unor resurse financiare

pentru intrarea în patrimoniul firmei a unor mijloace de producție fixe (clădiri,
construcții, maşini, instalații, echipamente, utilaje etc.) fie prin achiziție, fie prin
construirea lor propriu-zisă. Am delimitat în acest fel sfera şi obiectul investițiilor în
cadrul sferei mai largi a plasamentelor şi participațiilor.
Din punct de vedere strict financiar, investiția este o imobilizare de capital pe
termen lung în scopul obținerii unei rentabilități viitoare mai mari.
Efectul investiției, în forma sa cea mai generală, este creşterea volumului şi calității
activității unei firme.

O investiție presupune proiecte alternative, variante pe multiplele aspecte vizate de

o astfel de inițiativă: evoluția pieței (prețuri, grad de saturare, apariția unor produse
înlocuitoare sau noi), soluțiile tehnice, soluțiile de amplasament, finanțarea, costurile de
investiție, costurile de exploatare, dinamica piețelor adiacente (materii prime, utilizări
etc.), dinamica pieței muncii etc.

Politica de investiții reprezintă ansamblul deciziilor privind crearea mijloacelor de

producție fixe, adică inclusiv a formării şi a utilizării resurselor de finanțare. Politica de
investiții este una din componentele politicii financiare atât la nivel macroeconomic, cât
şi la nivel microeconomic.
 5

2. Evaluarea rentabilității investițiilor

Analiza pragului de rentabilitate poate fi utilizată, pe de o parte, ca tehnică de

management financiar, de previzionare a profitului, iar pe de altă parte, ca limită a
expunerii firmei la riscul aferent investiției analizate, întrucât până la nivelul acestei
limite valoarea actualizată netă înregistrează valori negative.

Pragul de rentabilitate ilustrează volumul vânzărilor pentru care valoarea actualizată

netă a investiției este egală cu zero, valoarea fluxurilor de trezorerie de intrare –
încasările rezultate ca urmare a exploatării proiectului de investiție - este egală cu
valoarea fluxurilor de trezorerie de ieşire – cheltuielile cu investiția.

Pragul de rentabilitate poate fi determinat în unități fizice, valorice, în număr de zile,

pentru un produs, sau pentru întreaga activitate. Rentabilitatea investiției este unul dintre
criteriile de bază pe care se întemeiază decizia de alegere a unei variante de investiție.
Evaluarea acestei rentabilități se poate face prin două metode: contabilă și financiară.
 6

Durata de viaţă economică este intervalul de timp în care investiția generează o

rentabilitate cel puțin acceptabilă. Această durată este estimată pe baza informațiilor
folosite la determinarea fluxurilor financiare pozitive, dar şi a caietelor tehnice care
descriu investiția, a predicțiilor privind progresul tehnic şi inovația vizând obiectul
investiției în cauză, a normelor legale în vigoare privind durata de amortizare a activelor
fixe.

Factorul timp introduce diferențierea în termenireali şi de utilitate a două bunuri

absolut identice, dar disponibile pentru uz la momente de timp diferite. În sensul
obiectului de studiu al finanțelor, acest bun este considerat, în principiu, ca fiind o
sumă de bani. Diferențierea în termeni reali se referă la faptul că aceiaşi sumă de bani are
puteri de cumpărare diferite la momente de timp diferite, din cauza ratei inflației.

Pentru echivalarea a două sume disponibile la momente diferite în timp se utilizează

tehnica actualizării.
 7

3. Criterii de alegere a variantelor de investiție

Un criteriu important care permite clasificarea investițiilor după gradul de

rentabilitate este criteriul RIR sau criteriul ratei interne a rentabilității. Aceasta
presupune determinarea ratei rentabilității capitalului investit care echivalează cu
rentabilitatea care ar fi obținută de investitor dacă şi-ar plasa valoarea investiție, pe o
perioadă de timp egală cu durata de viață a proiectului, în sistem de dobândă compusă la
o bancă. Practic această rentabilitate internă se obține prin egalarea valorii investiției cu
suma tuturor fluxurilor financiare viitoare actualizate cu rata respectivă care se degajă pe
parcursul duratei de viață a investiției.

Firma poate accepta sau respinge proiecte independente (non-exclusive) care nu

depind unele de celelalte, nu se condiționează, dar nici nu se excud reciproc. Proiectele
pot fi acceptate sau respinse, fiecare individual dar şi împreună. Proiectele reciproc
exclusive nu pot fi acceptate împreună; ele pot fi acceptate fiecare individual, dar nu
împreună, sau pot fi respinse individual sau toate.
 8

În procesul de selectare a investițiilor pe baza utilizării RIR, se disting mai multe

situații:
• Problema RIR de investire sau RIR de finanțare;
• Problema existenței mai multor RIR pentru un proiect de investiții;
• Problema proiectelor de investiții rentabile, dar cu durată mai mare de
exploatare;
• Problema mărimii investiției inițiale.

Problemele ridicate de criteriul RIR sunt determinate de asumarea reinvestirii cash-

flow-urilor la rate de rentabilitate egale cu RIR. Proiecte cu RIR ridicate presupun
reinvestirea la rate ridicate şi invers. Aplicarea criteriului RIR este limitată. Dacă
întreprinderea are la dispoziție mai multe proiecte de investire atunci aceasta va alege
acel proiect care are rata rentabilității interne cea mai mare.
 9

Pentru acceptabilitatea unui proiect de investiții, în practica financiară se utilizează

criteriul VAN (valoarea actualizată netă) care permite determinarea profitului
actuarial care se degajă din proiectul de investiții ca diferență dintre suma tuturor
fluxurilor viitoare actualizate şi valoarea inițială a investiției.

Dacă VAN < 0 atunci proiectul se respinge deoarece rata rentabilității proiectului de
investiții este mai mică decât costul capitalului.

Dacă VAN = 0 proiectul poate fi acceptat sau nu întrucât capitalul investit este
remunerat la nivelul dobânzii compuse practicate de băncile comerciale.

În cazul în care VAN > 0 proiectul se acceptă pentru că rentabilitatea investiției este
superioară ratei dobânzii sau costului capitalului. Din mulțimea de proiecte pe care
întreprinderea le are la dispoziție prin aplicarea criteriului VAN se poate identifica
mulțimea proiectelor acceptabile.
 10

Criteriul indicelui de profitabilitate este utilizat cu prudență pentru investiții

nonexclusive. Indicele de profitabilitate se calulează ca raport între câştigul actuarial şi
valoarea investiției. Dacă IP > 1 atunci investiția este acceptată deoarece avem un
randament favorabil pe unitatea monetară.

Un alt criteriu utilizat în teoria financiară este termenul de recuperare (TR).

Acesta reprezintă numărul de ani în care investiția inițială este recuperată pe baza cash-
flow-urilor anuale degajate de proiectul respectiv.
 11

4. Resursele de finanțare a investiției

Finanțarea investiției se poate realiza din surse proprii (capitalul social, fondul de
amortizare, profitul, fondurile de rezervă, suplimentarea de capital, veniturile din
plasamente), din surse atrase (mobilizarea resurselor interne) şi din surse împrumutate
(credite).
Capitalul social este sursa de finanțare a investiției prin care se constituie o
societate comercială nouă. Dimensiunea lui este stabilită de grupul de inițiativă, cel ce
propune deținătorilor de capital „afacerea” pe care o reprezintă viitoarea societate
comercială.
Fondul de amortizare are ca destinație de bază înlocuirea activelor fixe la data
ieşirii lor din funcțiune. Deoarece constituirea fondului se face treptat, pe seama
vânzărilor, acesta este disponibil între momentul constituirii şi momentul utilizării, astfel
încât, pe acest interval de timp, poate fi folosit pentru finanțarea investițiilor.
Profitul, ca sursă de finanțare a investițiilor, are ca destinație de bază creşterea
stocului de capital (formarea netă a capitalului fix al firmei) şi ca destinație
complementară înlocuirea activelor fixe scoase din funcțiune.
Fondurile de rezervă sunt constituite din profitul anual, prin cote prevăzute fie în
normele legale (care conduc la formarea rezervelor legale), fie în statutul de constituire al
firmei sau în hotărâri ale consiliului de administrație. Din punctul de vedere al bilanțului,
aceste fonduri au regim de capital propriu.
 12

Decizia de a utiliza pentru investiții partea din rezerva legală care depăşeşte cota
stabilită de lege se ia sub forma unei decizii de suplimentare a capitalului social. În
acest sens se produce o emisiune suplimentară de acțiuni „noi”, de obicei cu aceeaşi
valoare nominală ca cele deja existente („vechi”). Pentru că acționarii „vechi” au drept
preferențial de subscriere, ei sunt cei ce beneficiază în mod gratuit de acțiunile emise în
plus. Ca posesori ai acestui drept, ei îl pot vinde în propriul beneficiu, caz în care vor
apărea noi acționari. Noile acțiuni reprezintă pentru piața financiară o ofertă
suplimentară, fapt care va determina o diminuare a cursului acțiunilor respectivei firme.
Mobilizarea resurselor interne este o altă sursă de finanțare a investițiilor; are
caracter temporar şi reprezintă doar o „punte” utilizabilă pentru un interval relativ scurt
(3 luni), adică până apare posibilitatea constituirii unor surse de durată. Spre deosebire de
toate celelalte surse de investiție, care sunt evidențiate în conturi distincte, aceasta nu se
evidențiază în nici un cont.
Creditele constituie o altă sursă importantă pentru finanțarea investițiilor. Apelul la
credite se poate face: (1) pe termen scurt (sub un an) pentru acoperirea decalajelor lunare
sau trimestriale între necesarul de finanțare a investiției şi sursele proprii disponibile
pentru respectiva investiție; (2) pe termen mediu sau lung (peste un an) pentru completarea
resurselor proprii. Formele de finanțare a investițiilor prin credite sunt numeroase:
emiterea de obligațiuni simple; emiterea de obligațiuni convertibile în acțiuni; emisiunea
de euroobligațiuni; împrumuturile la instituțiile financiare; creditul bancar; creditul-
contract de închiriere, (leasing sau creditbail).
 13

Leasing-ul este o formă specială de închiriere a bunurilor imobiliare sau mobiliare, prin care
chiriaşul (utilizatorul) obține avantaje legate de folosința bunului închiriat, în timp ce finanțarea
achiziției acestuia și amortizarea investișiei de capital revin societății de leasing (locatorul). În
schimbul obținerii avantajelor folosiirii bunurilor, firma care l-a închiriat plătește locatorului o
redevență (chirie) care trebuie să acopere: amortizarea bunului închiriat, costul de oportunitate
(dobânzile) ce corespund fondurilor avansate de către societatea de leasing pentru cumpărarea
bunului în cauză; marja de profit a locatorului.
Opțiunile care se pot face la încheierea contactului, sunt: utilizatorul (chiriașul) poate intra în
proprietatea bunului închiriat, prin plata valorii reziduale a mijlocului fix care face obiectul
contractului de leasing; prelungirea leasing-ului cu negocierea de noi redevențe; restituirea bunului
închiriat; restituirea către locator a bunului închiriat.
Principalele tipuri de leasing sunt: operațional, financiar și vânzare și leaseback. Leasing-ul
operațional oferă atât închirierea bunului, cât și serviciile de întreținere și asigurare.
Leasing-ul financiuar reprezintă o formă de finanțare a mijlocului fix intrat în folosința
utilizatorului pe toată durata de viață a utilajului închiriat.
Prin vânzare și leaseback, o firmă vinde unei societăți de leasing sau altui investitor, bunuri
din proprietatea sa la valoarea de piață și totodată, încheie un contract de închiriere a respectivelor
utilaje în condișiile specifice ale leasing-ului financiar.
Din punct de vedere financiar, leasing-ul este o alternativă la finanțarea din împrumuturi pe
termen lung cu garanții sigure. În consecință, leasing-ul ridică două probleme financiare majore: a
îndatorării și a costului finanțării operațiunii de închiriere.
 14

5. Amortizarea: conținut, metode, norme

În literatura de specialitate regăsim mai multe abordări ale noțiunii de amortizare.

Din punct de vedere contabil, amortizarea este procesul de depreciere a activelor
imobilizate, cauzată de uzura în timp, și evoluția tehnicii. Agenții economici calculează,
înregistrează și recuperează uzura capitalului imobilizat în active corporale și
necorporale, în scopul refacerii acestuia.
Uzura are două forme: fizică și morală.
Uzura fizică se referă la pierderea valorii mijloacelor fixe în procesul de producție,
din cauza unor factori naturali și ca urmare a trecerii timpului. O dată manifestată uzura
fizică, mijloacele fixe trebuie supuse unui proces de întreținere și reparații care necesită
cheltuieli; în anumite situații, mijloacele fixe se scot din folosință și se înlocuiesc cu
altele.
Uzura morală are loc atunci când mijloacele fixe sunt depășite din punct de vedere
tehnologic, întrucât apar altele mai perfecționate și uneori chiar mai ieftine.

Fondul de amortizare are efect asupra expansiunii firmei, având în vedere că, între
momentul constituirii și cel al utilizării sale, fondurile financiare pot fi plasate în scopul
obținerii de câștiguri sau satisfacerii altor necesități ale întreprinderii.
 15

Procesul amortizării începe o dată cu darea în funcțiune a mijloacelor fixe, și

continuă până la recuperarea integrală a valorii acestora. Dacă unele mijloace fixe sunt
scoase din funcțiune înainte de recuperarea integrală a valorii lor, ca efect al apariției
uzurii fizice și morale, trebuie recuperate sumele până la nivelul valorii de inventar
(minus sumele rezultate din valorificarea lor). Există și situații în care mijloacele fixe se
mențin în funcțiune după expirarea duratei normate de funcționare și recuperarea
integrală a valorii de inventar, caz în care nu se mai calculează amortizarea acestora.
Deoarece amortizarea este un proces care se derulează în timp, valoarea recuperată
a activului fix creşte, iar valoarea rămasă nerecuperată se reduce. Din acest motiv,
gestiunea activelor se realizează la mai multe tipuri de valori pentru acelaşi activ fix:
- valoare de inventar, în sensul de valoare de achiziție, inclusive cheltuielile cu
transportul, montarea, punerea în funcțiune, rodajul; în anumite împrejurări (de pildă, o
rată mare a inflației pe mai mulți ani), activele fixe sunt reevaluate majorându-se
valoarea lor prin indexare;
- valoare de înlocuire, în sensul de cheltuieli necesare, la un moment dat, pentru a
putea înlocui (de regulă ipotetic) activul fix în cauză; este o valoare curentă de piață;
decalajul mare între aceasta şi valoarea de inventar este un semnal pentru reevaluare;
- valoare rămasă este diferența dintre valoarea de inventar şi cuantumul la zi al
amortizării;
- valoarea medie a activelor fixe ale unei firme este o valoare determinată ca balanță
intrări/ieşiri în vederea calculului amortizării.
 16

6. Activele circulante: conținut, determinarea necesarului şi a nevoii de finanțare

Activele circulante constituie a doua componentă importantă a activelor unei firme,

alături de cele fixe. Activele circulante reprezintă forma materială a utilizărilor pe termen
scurt a resurselor financiare ale firmei. Ele se pot clasifica după mai multe criterii:

a) natura lor, le diferențiază în: stocuri materiale; mijloace în decontare; mijloace

băneşti.
b) faza circuitului economic, în care se regăsesc: active circulante în sfera
aprovizionăriiactive circulante în sfera producţiei; active circulante în sfera
comercializării.
c) criteriul sferei de exploatare, în care se deosebesc: active circulante în
exploatare; active circulante în sfera exploatării.
d) criteriul apartenenței sursei de finanțare, care le împarte în: active circulante
proprii; active circulante atrase; active circulante împrumutate.
 17

Ponderea diferitelor categorii de active circulante în total este determinată de

obiectul de activitate al firmei, dar şi de caracteristicile ciclului economic şi ale
conjuncturii. Stocurile materiale, în special cele din sfera producției, respectiv „în
exploatare”, sunt cele mai importante deoarece constituie suportul desfăşurării activității.
Necesarul se determină pe categorii de active circulante: materii prime, materiale,
ambalaje, piese de schimb, obiecte de inventar, echipamente şi material de protecție.
Pentru materiile prime timpul de imobilizare include component specifice: timpul pentru
stoc curent (Tsc), timp pentru stocul de condiționare (Tc), timp pentru stocul de siguranță
(Ts); astfel încât pot fi identificate trei categorii de stocuri în ceea ce mai sus am numit
nivelul curent al stocului: stocul curent; stocul de condiţionare; stocul de siguranţă.

Nevoia de finanțare a activelor circulante se determină pornind de la necesarul

de active circulante şi de la sursele care sunt mobilizate în mod natural pe parcursul
derulării activității (datorii către furnizori, decontări cu terții etc.). Nevoia de finanțare a
activelor circulante şi, mai ales, nevoia de finanțare a exploatării cresc odată cu cifra de
afaceri.
 18

7. Surse de finanțare a activelor circulante

Mijloacele de procurare a capitalurilor circulante sunt: sursele proprii, sursele atrase

și cele împrumutate. Mobilizarea acestora trebuie să aibă loc în condiții de armonizare a
relației rentabilitate-lichiditate și de diminuare a riscului.

Cea mai sigură sursă de finanțare o constituie sursele proprii, chiar dacă implică
participarea “investitorilor de capitaluri” la proprietate și la distribuirea profitului net,
întrucât determină autonomie financiară și elimină riscul retragerii fortuite a capitalurilor.
Sursele atrase (datoriile de exploatare) sunt neoneroase, dar nesigure, întrucât evoluția lor
este strâns legată de evoluția și caracteristicile ciclului de exploatare care determină atât
mărimea datoriilor de exploatare, cât și durata lor de exigibilitate.

Sursele împrumutate prezintă ca principal avantaj mobilitatea lor, pentru a amortiza

diferența continuu fluctuantă dintre necesarul de finanțat, pe de o parte și sursele proprii și
atrase de capitaluri circulante, pe de altă parte. O decizie optimă de finanțare a ciclului de
exploatare este aceea care echilibrează relația contradictorie dintre creșterea autonomiei
financiare (prin folosirea surselor proprii) și necesitatea apelării la surse mobile de
capitaluri, care să acopere nevoile temporare și să completeze sursele proprii. Desigur că
este vorba despre o decizie complexă, al cărei criteriu optim este realizarea obiectivelor
financiare de rentabilitate, lichiditate și diminuare a riscului.
 19

Fondul de rulment poate fi exprimat procentual (FR%) sau în zile (FRz). În

expresie temporală, fondul de rulment arată numărul de zile pentru care este asigurată
finanțarea activelor circulante din resurse proprii. O chestiune de decizie financiară
privind fondul de rulment este stabilirea nivelului său. Nevoia de finanțare a activelor
circulante şi a fondului de rulment se determină atât pentru perioada de gestiune (de
obicei – anul), cât şi pe subperioade de gestiune (lună, trimestru) pentru a putea corela
nevoile cu resursele pentru fiecare dintre acestea. Stabilirea unui fond de rulment la nivel
minim generează nevoia de credite de trezorerie.

În analiza economico-financiară şi în aprecierea calității activității financiare a

unei firme, fondul de rulment este legat de caracteristica de lichiditate, adică de
capacitatea firmei de a-şi putea transforma, rapid şi fără pierdere de valoare, mijloacele
materiale, creanțele, titlurile comerciale, monetare sau financiare pe care le posedă în
monedă, bani lichizi sau mijloace agreate pentru a face plăți. Pentru caracterizarea
lichidității sunt utilizați indicatori cum sunt: rata lichidității generale, rata de finanțare a
activelor circulante, rata de acoperire a stocurilor.
 20

Fiind o sursă permanentă, este recomandabil ca mărimea fondului de rulment să fie

egală cu o nevoie cvasipermanentă din domeniul exploatării. În cadrul ciclului de
exploatare, stocurile și creanțele sunt reînnoibile. Pentru reînnoire, firma are în
permanență nevoie de capitaluri pentru constituirea unui stoc optim de materiale, de
produse și de cash. Astfel, caracterul reînnoibil al stocurilor, determină ca și în ciclul de
exploatare să se manifeste o necoie permanentă de capitaluri. O dată cu reînnoirea
stocurilor și creanțelor, în pasivul bilanțului se reînnoiesc,în eceeași proporție și datoriile
către furnizori.

Creditele reprezintă o altă sursă importantă pentru finanțarea activelor circulante.

Determinarea cuantumului lor se face pe întreaga perioadă de gestiune şi pe subperioade
de gestiune. În măsura în care se iau în considerare pasivele stabile (sursele atrase),
necesarul pentru finanțarea activelor circulante se diminuează cu dimensiunea acestora,
astfel încât şi cuantumul creditelor necesare se va diminua corespunzător. Sursele pentru
acoperirea necesarului finanțării activelor circulante, peste nivelul asigurat prin fondul de
rulment, sunt în cea mai mare parte împrumutate de la bănci sub forma creditelor.
 21

Creditele bancare pe termen scurt rămân baza surselor împrumutate. Aceste credite
sunt diversificate ca durată, obiect, garanție etc. Pentru completarea disponibilităților
băneşti care lipsesc temporar sau sunt insuficiente se apelează la aşa-numitele credite
generale. Obiectul lor este îmbunătățirea situației de casă (a trezoreriei) şi nu se dau, în
general, cu garanție, ci numai pe baza calității lichidității pe termen scurt, respectiv a
calității activității financiare a firmei.

Pentru completarea surselor necesare derulării activității curente se apelează la

creditele pentru activitatea de exploatare. Sunt practicate mai multe forme ale acestor
credite, dintre care uzuale sunt: creditul de scont; creditul pe stocuri.

Pentru alte tipuri de operațiuni completarea resurselor financiare se poate realiza

apelând la credite pentru operaţiuni speciale, dintre care menționăm: creditul
documentar; creditul pentru nevoi sezoniere; creditul pentru nevoi pasagere.
 22

Acoperirea nevoii de finanțare a activelor circulante se poate realiza şi din surse

atrase, alături de cele proprii (fondul de rulment) şi cele împrumutate (creditele). Aceste
surse, numite pasive stabile, sunt reprezentate de datoria minimă pe care o are o firmă,
pe un interval de timp dat, ca rezultat al decalajului în timp între data creării unei
obligații şi data stingerii acesteia. Astfel de obligații apar în legătură cu plata salariilor,
plata impozitelor şi taxelor la buget, plata unor furnizori etc. În privința salariilor, plata
acestora se face, de regulă, chenzinal.

Calculul pasivelor stabile se poate realiza după mai multe procedee, dintre care:
procedeul numărului de zile şi procedeul soldurilor zilnice.

În cazul primului procedeu, pentru un interval de gestiune dat (lună, trimestru, an),
pasivele stabile se determină la nivelul firmei, prin însumarea valorilor determinate
distinct pentru fiecare dintre obligațiile de plată ce apar pe parcursul respectivului
interval.
Procedeul soldurilor zilnice este mai elaborat şi mai exact. Calculele se efectuează
pentru trimestrul cu activitate minimă, acceptându-se ipoteza că obligațiile de plată sunt
minime în acest trimestru.
 1

FINANȚE
CURSUL 9

Piețe financiare
 2

PIEȚE FINANCIARE

Cuprins:

❑ Piața de capital - rol, caracteristici, structură

❑ Instrumente financiare tranzacționate pe piața de capital -
acțiunile
❑ Instrumente financiare tranzacționate pe piața de capital -
obligațiunile
❑ Bursa de valori
 3

Piața de capital este acel segment al pieţei financiare prin intermediul căreia se
emit şi se tranzacţionează titluri financiare pe termen mediu şi lung, cu scadenţa mai
mare de un an (acţiuni, obligaţiuni).

Caracteristicile pieței de capital:

➢ este o piață deschisă;
➢ instrumentele pieței de capital sunt pe termen mediu şi lung;
➢ produsele pieței de capital - valorile mobiliare - pot fi transferate de la un
posesor la altul (negociabilitate şi transferabilitate);
➢ intermediarii au un rol important în tranzacționarea valorilor mobiliare, punând
în contact emitenții cu investitorii.
 4

Piața de capital cuprinde două segmente:

- piaţa primară de capital – destinată emisiunii şi vânzării/cumpărării de titluri
financiare pentru prima dată;
- piaţa secundară de capital – piața prin intermediul căreia se vând şi se cumpără
titlurile financiare care au fost deja emise.

Altă clasificare a piețelor de capital are în vedere următoarele criterii:

• după tipul de titluri – se deosebesc piața de acțiuni, piața de obligațiuni, piața
titlurilor de stat;
• după procedurile de tranzacționare – se identifică piața de licitație şi piața de
negociere;
• după locul tranzacționării – piața organizată şi piața OTC („Over The
Counter”);
• după dinamica şi riscul tranzacțiilor – conform acestui criteriu există: piața la
vedere, piața forward, piața futures, piața de opțiune.
 5

2. INSTRUMENTE FINANCIARE TRANZACȚIONATE PE PIAȚA DE

CAPITAL - ACȚIUNILE
Instrumentele financiare tranzacționate pe piața de capital pot fi clasificate în:
a) valori mobiliare, între care foarte importante sunt acțiunile şi obligațiunile. Valorile
mobiliare se caracterizează prin: negociabilitate, adică posibilitatea transferării lor
către alte persoane; emitere în formă materializată (pe suport hârtie) sau prin înscrieri
în cont(formă dematerializată); valorile mobiliare oferă deținătorilor drepturi
patrimoniale şi nepatrimoniale, cum ar fi dreptul obținerii unei remunerări;
b) instrumente financiare derivate (contracte futures, opțiuni);
c) instrumente financiare sintetice – obținute prin combinarea caracteristicilor altor
tipuri de instrumente financiare.

Acțiunea este un titlu financiar cu venit variabil, care reprezintă o parte din capitalul
social al unei societăţi.
Prin emisiunea de acțiuni, emitentul are posibilitatea să atragă capital. Acțiunile se
emit de firme fie inițial, pentru constituirea capitalului firmei, fie, ulterior, pentru
majorarea capitalului social al firmei. Venitul încasat de investitor îmbracă forma
dividendului, care variază în funcție de rezultatele, profitul obținut de firmă. Pe lângă
obținerea de dividende, investitorul în acțiuni poate să obțină câştig şi din evoluția
favorabilă a cursului acțiunilor.
 6

Tipuri de acțiuni

Literatura şi practica de specialitate clasifică acțiunile după mai multe criterii, între
care foarte importante sunt drepturile pe care le conferă acționarilor şi modul în care
apare evidențiat posesorul acțiunii.
În funcție de drepturile pe care le conferă deținătorilor, acțiunile pot fi:
- comune (ordinare)
- preferențiale.

Tabelul nr. 1. Caracteristicile acţiunilor comune şi preferenţiale

Caracteristici ale acțiunilor comune
- conferă dreptul de proprietate asupra
patrimoniului firmei
- dau drept de vot în adunarea
generală a acționarilor
- dau dreptul de a încasa un dividend
variabil, în funcție de rezultatele şi
politica firmei.
Caracteristici ale acțiunilor
preferențiale
- conferă dreptul de încasare a unui
dividend fix
- acțiunile preferențiale implică
limitarea sau chiar suprimarea
dreptului posesorului acțiunii de a
vota în adunarea generală a
acționarilor.

Sursa: Bursa de Valori Bucureşti, Ghidul investitorului de retail, octombrie 2014, p. 10.
 7

Un alt criteriu de clasificare a acțiunilor are în vedere modul de identificare a

posesorului acțiunii. Conform acestui criteriu, acțiunile pot fi nominative, respectiv apare
menționat numele posesorului, şi la purtător, caz în care nu se menționează numele
posesorului, iar transmiterea acțiunilor de la un posesor la altul se poate realiza fără nicio
formalitate.
 8

3. INSTRUMENTE FINANCIARE TRANZACȚIONATE PE PIAȚA DE CAPITAL

- OBLIGAȚIUNILE

Obligațiunile sunt instrumente financiare emise de diferiţi emitenţi, cum ar fi firme,

instituţii de credit, municipalităţi, stat, pe termen mediu şi lung, cu scopul finanţării
anumitor activităţi.

Tipuri de obligațiuni
Practica de specialitate internă şi internațională identifică mai multe categorii de
obligațiuni clasificate după o serie de criterii, cum ar fi: după natura emitentului
obligațiunii; după felul în care sunt emise obligațiunile; după tipul cuponului; după
modul de garantare; după țara de proveniență a emitenților şi investitorilor etc.

Din punctul de vedere al emitentului, se disting:

- obligațiuni emise de stat – obligațiuni de stat;
- obligațiuni emise de firme, instituții de credit etc. – obligațiuni corporative;
- obligațiuni emise de autoritățile publice locale – obligațiuni municipale.
 9

Printre avantajele asociate emisiunii de obligațiuni municipale în România se numără:

✓ acest tip de împrumut este, de multe ori, o alternativă mai ieftină a creditului
bancar;
✓ termenii împrumutului obligatar pot fi stabiliți în funcție de nevoile emitentului;
✓ creşte vizibilitatea emitentului;
✓ dobânda la împrumutul obligatar este încasată nu de o instituție bancară – ca în
cazul creditului bancar -, ci direct de investitorii persoane fizice şi juridice, care
pot proveni chiar din cadrul comunității care a lansat împrumutul respectiv.

După tipul de venit pe care îl incumbă, obligațiunile pot fi:

- obligațiuni cu dobândă – obligațiunile sunt emise la valoarea nominală, care, de
obicei, se rambursează la scadență, iar dobânzile aferente se plătesc conform
termenilor emisiunii;
- obligațiuni cu cupon zero – se emit la un preț mai mic decât valoarea nominală
şi se răscumpără la scadență la valoarea nominală, care este mai mare decât
prețul de emisiune, diferența reprezentând câştigul investitorului.
 10

Din punctul de vedere al gradului de protecţie conferit investitorilor în obligaţiuni,

se disting:
- obligațiuni garantate cu anumite active – sunt obligațiunile care oferă protecție
investitorilor în sensul că, în cazul în care emitentul obligațiunii nu îşi garantează
obligațiunile de plată, investitorul îşi poate recupera prejudiciul recurgând la
activul constituit sub formă de garanție;
- obligațiuni negarantate, caz în care investitorii nu au nicio garanție privind
respectarea angajamentelor de plată ale emitentului, bazându-se exclusiv pe
credibilitatea acestuia.

Din punctul de vedere al ţării de provenienţă a emitentului şi creditorilor:

- obligațiuni interne – atât emitentul, cât şi creditorii provin din aceeaşi țară. De
exemplu, obligațiunile în lei emise de municipiul Mangalia pe piața din România
sunt obligațiuni interne;
- obligațiuni internaționale – emitentul şi cumpărătorii obligațiunilor provin din
țări diferite. Ilustrativ, obligațiunile emise de o firmă din Italia pe piața din Marea
Britanie; emitentul provine dintr-o țară – Italia, iar cumpărătorii din altă țară –
Marea Britanie.
 11

În categoria obligațiunilor internaționale se disting: obligațiunile străine şi

euroobligațiunile.
Obligațiunile străine sunt, din punct de vedere istoric, primul segment al pieței
obligațiunilor internaționale. Se particularizează prin faptul că sunt emise în aceeaşi
monedă ca moneda țării din care provin investitorii.
Apariția eurovalutelor a determinat apariția unui nou tip de obligațiune
internațională, respectiv euroobligațiunea, adică obligațiunea emisă într-o valută diferită
atât de moneda țării din care provine emitentul, cât şi de moneda țării din care provin
cumpărătorii.
 12

4. BURSA DE VALORI

Bursele de valori au un rol important în finanțarea economiei unei țări, constituind,

totodată, un barometru al economiei.

Piețele secundare pentru titluri financiare (adică piețele pe care se tranzacționează

titlurile financiare) pot fi organizate:
- sub formă de burse de valori (engl. stock exchanges) şi
- sub formă de piețe de negocieri (engl. piețe OTC, over-the-counter).

Bursa de valori concentrează cererea şi oferta de titluri financiare. Tranzacțiile se

efectuează în mod deschis, prin intermediul unui mecanism care permite accesul direct şi
continuu la informațiile de piață (prețul bursei) în conformitate cu un regulament
cunoscut. În mod tradițional, operațiunile bursiere se realizau într-un spațiu fizic special
de tranzacționare, unde se concentrau cererea şi oferta de titluri. Odată cu mijloacele
electronice de transmitere şi executare a ordinelor s-au dezvoltat bursele electronice.
Piețele OTC sau over-the-counter sunt piețe destinate tranzacțiilor cu titluri care nu
îndeplinesc condițiile necesare pentru a fi cotate la bursele propriu-zise.
 13

Investitorii la bursa de valori sunt eterogeni. În România, Bursa de Valori Bucureşti

(BVB) şi-a reluat activitatea după 1990, odată cu trecerea la economia de piață şi
transformările profunde care au afectat sistemul financiar românesc. În prezent, la BVB
operează două piețe:
- piața principală sau reglementată – destinată companiilor mature
- piața AeRO – destinată firmelor mai mici.

Tranzacții bursiere - tipuri

Tipuri de tranzacţii la bursele de tip american:
a) tranzacții cu lichidare imediată – executarea contractului, adică livrarea
titlurilor şi plata acestora, are loc în ziua încheierii contractului;
b) tranzacții cu lichidare normală – finalizarea operațiunilor se realizează la un
anumit număr de zile după încheierea contractului (3-7 zile);
c) tranzacții cu lichidare pe bază de aranjament special – finalizarea
operațiunilor are loc la o scadență dată.
 14

La bursele de tip european se deosebesc următoarele tranzacţii:

a) tranzacții la vedere – executarea contractului are loc imediat sau în câteva zile
după încheierea tranzacției;
b) tranzacții la termen de o lună sau cu „reglementare lunară”;
c) tranzacții ferme la termen;
d) tranzacții de tip condiționat.

Un alt criteriu de clasificare al operațiunilor de bursă are în vedere scopul urmărit.

Potrivit acestui criteriu, operațiunile de bursă pot fi:
a) operațiuni simple de investire;
b) operațiuni de arbitraj;
c) operațiuni de acoperire;
d) operațiuni speculative;
e) operațiuni cu caracter tehnic.

Evoluția de ansamblu a unei piețe bursiere este reflectată prin intermediul indicilor
bursieri.
Pe plan internațional există piețe bursiere dezvoltate, a căror activitate constituie
un reper pentru întreaga lume. În această categorie este inclusă piața bursieră din SUA.
 1

FINANȚE
CURSUL 10

Asigurări și reasigurări
 2

ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

Cuprins:

❑ Tipuri de asigurări
❑ Sectorul asigurărilor în România
 3

Societățile de asigurări sunt intermediari financiari care atrag fonduri sub forma
primelor de asigurare încasate de la asigurați pentru plata unor despăgubiri în cazul
producerii anumitor evenimente sau la expirarea unei perioade de timp.

Sumele de bani colectate de societatea de asigurări sub forma primelor de asigurare

sunt investite pe diferite segmente ale pieței financiare (acțiuni, obligațiuni etc.),
conducând la obținerea de profituri sub formă de dobânzi, dividende etc.

La fel ca fondurile de pensii, societățile de asigurări fac parte din categoria

investitorilor instituționali.

În țările dezvoltate, fondurile de pensii şi societățile de asigurări au un rol important

în sistemul financiar. Cu toate acestea, există diferențe notabile între diverse țări, izvorâte
din particularitățile sistemelor financiare atât în ceea ce priveşte rolul băncilor şi piețelor
de capital, cât şi reglementările în materie.
 4

Pornind de la aceste considerente, un studiu privind investitorii instituționali fonduri

de pensii şi societăți de asigurări în diferite țări relevă existența unor diferențe
fundamentale între SUA şi Marea Britanie, pe de o parte, şi țările Europei continentale,
pe de altă parte.

În Europa continentală, sistemele financiare bazându-se tradițional pe sistemul

bancar, rolul investitorilor instituționali fonduri de pensii şi societăți de asigurări este
mult mai mic decât în SUA şi Marea Britanie. În plus, ca urmare a reglementărilor mai
stricte, plasamentele investitorilor instituționali din Europa continentală au fost realizate,
predominant, în titluri de stat.

Dimpotrivă, în SUA, investitorii instituționali au contribuit atât la dezvoltarea pieței

acțiunilor, cât şi a obligațiunilor corporative. Similar, în Marea Britanie, investitorii
instituționali au contribuit la dezvoltarea bursei de valori. Evoluții recente au determinat
însă şi investitorii instituționali din Europa să realizeze plasamente, pe lângă titluri de
stat, şi în acțiuni şi obligațiuni corporative.
 5

TIPURI DE ASIGURĂRI

Teoria şi practica în domeniu au identificat mai multe criterii de clasificare a

asigurărilor.
I. După natura raporturilor juridice de asigurare se deosebesc:
• asigurarea obligatorie
• asigurarea facultativă.

II. După tipul obiectului asigurat se disting următoarele categorii de asigurări:

• asigurări de bunuri
• asigurări de persoane
• asigurări de răspundere civilă
• asigurări de riscuri financiare.

III. După natura riscurilor asigurate se deosebesc:

• asigurări pentru riscuri din calamități
• asigurări contra riscurilor care au caracter social-politic
• asigurări pentru riscurile care țin de natura mărfurilor.
 6

IV. În funcție de aria geografică în care se încheie sau se derulează contractele,

asigurările pot fi clasificate în:
• asigurări interne
• asigurări externe.

O clasificare de bază a asigurărilor se referă la asigurările de viață şi asigurările

generale, care acoperă riscuri într-o multitudine de domenii.

Asigurările de viaţă reprezintă o formă de asigurare asociată economisirii; sunt

contracte încheiate între societatea de asigurare (asigurator) şi partea contractantă
(asigurat) prin care societatea de asigurare se angajează, contra plății de către
contractant a unor prime de asigurări, să-l despăgubească pe beneficiar cu o sumă de bani
în cazul în care se produce un eveniment privind viața asiguratului.

În situația în care o societate de asigurare nu doreşte să îşi asume în totalitate riscul

aferent asigurării poate proceda la operațiunea de reasigurare, prin care cedează o parte
din riscuri unei societăți de reasigurare.
 7

SECTORUL ASIGURĂRILOR ÎN ROMÂNIA

Corespunzător statisticilor oferite de Banca Națională a României, sectorul asigurărilor

în România deține cea mai mică pondere în totalul activelor sistemului financiar, respectiv
doar 4% în trimestrul I 2020 (conform Raportului asupra stabilității financiare al BNR din
iunie 2020).

În România, societățile de asigurări sunt autorizate, reglementate şi supravegheate de

Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Structura pieței asigurărilor în funcție de primele brute subscrise pentru activitatea de

asigurări generale, respectiv de viață în Trim. II 2020 pentru România este următoarea:
asigurări generale (83%), asigurări de viață (17%). Ponderea activității de asigurări de viață în
totalul sectorului de asigurări din România din perspectiva volumului de prime brute
subscrise se află la un nivel scăzut comparativ cu celelalte state membre ale UE. Cu toate
acestea, s-a remarcat pe parcursul ultimilor ani o creștere mai accentuată a sectorului de
asigurări de viață din România.

Piața asigurărilor din România prezintă un grad ridicat de concentrare. Primele 10

societăți de asigurare dețineau în semestrul I 2020 98,3% din cota totală de piață în cazul
asigurărilor de viață și 95,8% în cazul asigurărilor generale.
 8

Tabelul nr. 1. Clasamentul primelor 10 societăți de asigurare în funcție de volumul de

prime brute subscrise pentru activitatea de asigurări de viață (semestrul I 2020)

Nr.crt. Societate Cota totală de piață

1 NN ASIGURARI DE VIATA 39.1%
2 BRD ASIGURARI DE VIATA 12.8%
3 BCR ASIGURARI DE VIATA VIG 12.6%
4 ALLIANZ - TIRIAC ASIGURARI 8.7%
5 SIGNAL IDUNA 7.2%
6 GENERALI ROMANIA 5.5%
7 ASIROM VIG 4.8%
8 UNIQA ASIGURARI DE VIATA 3.4%
9 GRAWE ROMANIA 2.1%
10 GROUPAMA ASIGURARI 2.1%
Total 98,3%

Sursa: Autoritatea de Supraveghere Financiară, RAPORT PRIVIND STABILITATEA PIEȚELOR

FINANCIARE NEBANCARE 2/2020
 9

Tabelul nr. 2. Clasamentul primelor 10 societăți de asigurare în funcție de volumul de

prime brute subscrise pentru activitatea de asigurări generale (semestrul I 2020)

Nr.crt. Societate Cota totală de piață

1 CITY INSURANCE 23.9%
2 EUROINS ROMANIA 14.8%
3 OMNIASIG VIG 14.3%
4 ALLIANZ - TIRIAC ASIGURARI 13.0%
5 GROUPAMA ASIGURARI 11.0%
6 ASIROM VIG 5.9%
7 GENERALI ROMANIA 5.2%
8 UNIQA ASIGURARI S.A. 4.0%
9 ONIX ASIGURARI S.A. 2.0%
10 POOL-UL DE ASIGURARE 1.7%
Total 95,8%

Sursa: Autoritatea de Supraveghere Financiară, RAPORT PRIVIND STABILITATEA PIEȚELOR

FINANCIARE NEBANCARE 2/2020