Geografia României

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Geografia României
Harta generala a Romaniei.png
Harta României
Suprafață
Total 238.391 km²
Pământ 231.231 km²
Apă 7.160 km²
Latitudine 46°0' N
Longitdine 25°0' E
Granițe [1]
Republica Moldova 681,3 km
Ucraina 649,4 km
Bulgaria 631,3 km
Serbia 546,4 km
Ungaria 448,0 km
Linie de coastă 193,5 km
Revendicări maritime:
Zonă contiguă 24 Mile Marine
Platformă continentală până la 200 m sub nivelul mării
Zonă economică exclusivă 200 Mile Marine
Ape teritoriale 12 nm
Fiind situată la limita peninsulei Balcanice și acoperind o suprafață eliptică, de
238.391 km² , România ocupă mare parte din bazinul inferior al Dunării și regiunile
din estul bazinului de mijloc al acestui fluviu. Se află atât la sudul, cât și la
nordul Munților Carpați, care formează bariera naturală între bazinele Dunării.
Varietatea, concentritatea și proporționalitatea reliefului, altitudinea medie 330
metri, altitudinea maximă 2544 metri fiind în Munții Făgăraș.

România este țară carpatică deoarece 2/3 din lanțul carpatic se află pe teritoriul
său. Munții Carpați determină etajarea biopedoclimatică, reprezentând un veritabil
nod orografic și totodată o barieră în calea maselor de aer, dețin resurse naturale
importante si au avut o importanță deosebită în dezvoltarea vieții economice.

România este țară danubiană deoarece întreg sectorul inferior al fluviului (1075
km) se află pe teritoriul României sau reprezintă părți din sectorul de graniță cu
statele Serbia, Bulgaria, Ucraina. Dunărea reprezintă o axă importantă de navigație
încă din Antichitate. În prezent, prin intermediul Dunării, Rinului și canalelor
Main-Rin și Dunăre-Marea Neagră, se realizează legătura între Marea Neagră și Marea
Nordului.

România este o țară pontică deoarece are ieșire la Marea Neagră, lungimea țărmului
românesc fiind de 245 km (variază în funcție de procesele de acumulare sau
eroziune), iar existența litoralului românesc al Mării Negre conferă României
multiple avantaje economice. Are un grad mare de populare, densitatea medie a
populației fiind în jur de 90 loc./km²), depășind media europeană. Ponderea
majoritară a populației este între 53-54%, mai redusă comparativ cu cea europeană.
Prezența României în ambele conflagrații mondiale, a făcut-o să iasă din prima
câștigătoare (formarea României Mari), din cea de-a doua a ieșit perdantă
(pierderea Basarabiei, nordul Bucovinei, Ținutul Herța). Sub aspect cultural,
spațiul românesc actual a mai fost numit și „spațiul mioritic” (Lucian Blaga),
reprezentând spiritualitatea creatoare a satului autohton, cu un specific aparte în
diversitatea culturilor europene.[2] Poziția geopolitică actuală este de cea membră
NATO din anul 2004 si membru UE din anul 2007.

Cuprins
1 Date generale
2 Relief
2.1 Munți
2.2 Dealuri și podișuri
2.3 Dobrogea
2.4 Câmpiile și Delta Dunării
3 Geologie
4 Climă
5 Hidrografie
5.1 Apele curgătoare
5.2 Resursele de apă
5.2.1 Lacurile și limanele
5.2.2 Marea Neagră
6 Vegetația
7 Fauna
7.1 Fauna terestră
7.2 Fauna acvatică
8 Vezi și
9 Note
10 Bibliografie
11 Legături externe
Date generale

Harta fizico-geografică cu unitățile administrative din 1967

Poziționare
Partea Central-Sud-Estică a Europei
Granițele Romaniei
Nord: Ucraina
Vest: Ungaria
Sud-Vest: Serbia
Sud: Bulgaria
Sud-Est: Marea Neagră
Est: Republica Moldova
Teren
Câmpia Transilvaniei este separată de Podișul Moldovei prin Carpații Orientali și
de Câmpia Română prin Carpații Meridionali (Alpii Transilvaniei).

Extremele altitudinii
cel mai jos punct: Marea Neagră, 0 m
cel mai înalt punct: Vârful Moldoveanu, 2.544 m
Extremele geografice
cel mai vestic punct: Beba Veche, Timiș (20°17′58″E)
cel mai sudic punct: Zimnicea, Teleorman (43°39′12″N)
cel mai estic punct: Sulina, Tulcea (29°39′10″E)
cel mai nordic punct: Horodiștea, Botoșani (48°14′41″N)
Resurse naturale
petrol (resurse în scădere), cherestea, gaze naturale, cărbune, sare, teren arabil,
energie hidraulică.

Folosirea terenurilor
teren arabil: 41%
semănături permanente: 3%
pășuni permanente: 21%
păduri: 29%
altele: 6% (estimativ, 1993)
Terenuri irigate
30.016 km² amenajați, din care cca. 15.000 km² în funcțiune; (2005) [1]

Riscuri naturale
cutremure mai severe în sud și sud-est; structurile geologice și climatul provoacă
alunecări de teren; inundatții frecvente în nordul și vestul țării.

Mediu înconjurător - probleme curente

eroziune a solului și degradare; poluare a apei; poluare a aerului în sud din
motive industriale; contaminare a Deltei Dunării

Mediu înconjurător - înțelegeri internaționale

părtașă la: Poluarea Aerului, Tratatul Antarctic, Biodiversitate, Schimbarea
Climatului, Deșertificare, Specii pe cale de Dispariție, Modificări ale Mediului
Înconjurător, Risc de Dezastru Natural, Legea Mării, Interzicerea Testului Nuclear,
Protejarea Stratului de Ozon, Poluarea provocată de Vase, Delte
semnate, dar încă nu ratificate: Poluarea Aerului - Poluanți Organici Persistenți,
Protocolul pentru Mediul Antarctic, Protocolul de la Kyoto pentru Schimbarea
Climatului
Notă
controlează cea mai ușor de traversat rută între Balcani, Republica Moldova și
Ucraina.[3]
Relief
Articol principal: Relieful României.

Harta reliefului României

Raportat la suprafața relativ mică a României, relieful se caracterizează printr-o
mare diversitate și complexitate. Din întreaga suprafață a României, 28% este
ocupată de munți (peste 800 m altitudine), 42% de dealuri și podișuri (200–800 m
altitudine) și 30% de câmpii (sub 200 m altitudine).

Relieful este axat pe arcul Carpaților. În centrul teritoriului se află Podișul

Transilvaniei, înconjurat de lanțurile muntoase ale Carpaților Orientali,
Meridionali și Occidentali, la exteriorul cărora se întind, ca o treaptă mai joasă,
podișuri și câmpii, către care trecerea se face prin intermediul dealurilor
subcarpatice.

Diversitatea tipurilor genetice de relief este caracteristică și spațiului

românesc. Relieful structural este pus în evidență de abrupturi și denivelări în
Carpați și Podișul Dobrogei de Nord. De asemenea, horstul dobrogean s-a constituit
pe resturi hercinice în condițiile eroziunii diferențiale a peneplenei. Relieful
petrografic este dezvoltat pe roci cristaline în Carpați și Podișul Dobrogei.
Relieful dezvoltat pe roci solubile reprezintă peste 20 % din teritoriul țării, mai
relevant fiind relieful carstic din aria carpatică. Tot în Carpați este specific și
relieful dezvoltat pe gresii și conglomerate, în ariile de orogen, alături de care
evoluează relieful vulcanic și cel grefat pe roci metamorfice. Pe spațiile mai
joase se afla relieful dezvoltat pe argile, marne, nisipuri și depozite leossoide.
Relieful glaciar este bine reprezentat în părțile înalte ale Carpaților Meridionali
și în Munții Rodnei, prin circuri glaciare, în timp ce relieful periglaciar este
distribuit, în mod variat, pe întreg teritoriul țării. De asemenea, relieful
fluviatil și cel litoral au o reprezentare specifică pe teritoriul României.

Munți
Articol principal: Carpații.
Carpații Românești se extind ca un inel, care închide o mare depresiune în centrul
țării, a Transilvaniei. Sunt munți cu altitudine mijlocie, fragmentați (de văi
transversale total sau parțial) și prezintă un număr însemnat de depresiuni
intracarpatice (cu diferite geneze[4]), cu un spectaculos etaj alpin, cu pașuni
alpine, cu întinse suprafețe de eroziune. Acești munți au fost, din cele mai vechi
timpuri, loc de retragere și de adăpost al populației pe timpul invaziilor străine.
Datorită caracteristicilor locale, au apărut și așezări permanente (în depresiuni
și pe culoarele de vale), dar și temporare (odăi, sălașe) care ating plafonul de
2000 m. În Carpații Apuseni se atinge altitudinea de 1200 m pentru așezările
permanente. Raportat la continentul european, Carpații reprezintă sistemul nord-
estic montan alpin, care începe din Bazinul Vienei și ține până în Valea Timocului,
pe o lungime de aproximativ 1500 km (cel mai lung lanț montan din Europa) și se
întinde pe o suprafață de 170 000 km². Pe teritoriul României au o lungime de 910
km.[5] Carpații românești fac parte din sectorul estic al sistemului muntos alpin,
bine individualizat prin direcția generală a culmilor principale, prin altitudine,
prin masivitate și structură. Rezistența Platformei Ruse le-a impus Carpaților la
formare o direcție de la nord-nord-vest spre sud-sud-est, direcție modificată apoi
spre vest de horstul hercinic dobrogean.
Astfel, Munții Carpați, care se ridică până la peste 2 500 m, domină relieful
României, altitudinea maximă de 2 544 m fiind în vârful Vârful Moldoveanu din
Munții Făgăraș. Carpații sunt apreciați ca munți cu înălțime mijlocie și mică și au
altitudinea medie de 840 m. De asemenea, circa 90 % din suprafața lor se află sub
altitudinea de 1500 m. Cea mai mare parte din aria carpatică având peste 2000 m, în
proporție de 85 %, se află între Valea Prahovei și Culoarul Timiș-Cerna. Treapta
munților prezintă, deci, diferențieri din punct de vedere hipsometric: Carpații
Meridionali, cu altitudinea medie de 1136 m, Carpații Orientali, cu altitudinea
medie de 950 m și Carpatii Occidentali, cu altitudinea medie de 654 m.[6]

Carpații românești se împart în trei mari grupe:

Carpații Orientali, aflați între granița de nord și Valea Prahovei, reprezintă 52,2
% din întreaga arie carpatică, cuprinzând depresiuni largi și numeroase pasuri ce
permit circulația rutieră și feroviară între Moldova și Transilvania; pe latura
vestică a Carpaților Orientali se întinde cel mai mare lanț de munți vulcanici din
Europa: Oaș, Gutâi, Țibleș, Călimani, Gurghiu, Harghita, Bodoc etc. Formați ca și
celelalte unități ale Carpaților românești, în timpul orogenezei alpine, prezintă
varietate litologică, fiind constituiți din sișturi cristaline, roci sedimentare și
roci vulcanice, dispuse în trei șiruri paralele. Altitudinea maximă este de 2303 m,
iar gradul de fragmentare este ridicat, fiind dat de prezența depresiunilor și
văilor dispuse transversal și longitudinal. Între văile Oituz și Prahova, Carpații
Orientali își schimbă direcția (de la N-V la S, spre S-V și V), formând Carpații de
Curbură. Masivele care alcătuiesc Carpații Orientali au următoarea alcătuire: în
vest roci vulcanice, în centru roci cristaline iar în est și sud roci sedimentare.
Principalele resurse sunt: minereuri de cupru, plumb, aur, argint, mangan, cărbuni,
ape minerale etc.
Carpații Meridionali, cuprinși între Valea Prahovei și culoarul Timiș-Cerna, se
întind pe aproximativ 21 % din spațiul montan românesc. În această grupă se
întâlnesc cei mai înalți munți din România, 11 vârfuri au altitudini de peste 2500
m. Caracteristicile morfometrice sunt superioare celorlalte unități carpatice.
Dovada o constituie înălțimea maximă de 2544 m, înclinarea medie a reliefului de 25
– 35 % și adâncimea fragmentării, care, pe alocuri, variază între 500 și 1000 m.
Masivitatea pronunțată se explică prin structura litologică, prin predominarea
sișturilor cristaline. În plus, aceste tipuri de roci au conservat cel mai bine
urmele glaciațiunii pleistocene și, ca urmare, Carpații Meridionali adapostesc cea
mai mare varietate de forme glaciare: circuri și văi glaciare, custuri, șei de
transfluență, morene frontale și laterale, praguri glaciare. Acestea sunt fie
izolate, fie grupate, în acest din urmă caz formând complexe glaciare. De asemenea,
rocile metamorfice sunt cele care au condiționat menținerea urmelor modelarii
policiclice, în cadrul lor evidențiindu-se trei suprafețe de nivelare (Borăscu,
Râu-Șes, Gornovița), precum și umeri de vale. Nu în ultimul rând, este de menționat
relieful carstic prezent pe calcarele din care sunt construite extremitățile
munților.[6] Munții sunt formați din roci cristaline și culmi calcaroase.
Carpații Occidentali, ce se întind între Defileul Dunării la Sud, și Someș la Nord,
au trecut, pe parcursul orogenezei alpine, prin etape de înălțare și de coborare,
prin accidente tectonice pe parcursul cărora s-au definitivat masivele sub formă de
horsturi si grabene. Liniile de falii formate au permis apariția efuziunilor
vulcanice și conturarea unor forme vulcanice care s-au păstrat până azi. Ponderea
mare a rocilor dure (sișturi cristaline, granite, banatite) explică masivitatea
reliefului. Prezența calcarelor a favorizat dezvoltarea reliefului carstic pe o
suprafata de 2467 km², acesta fiind marcat prin peșteri și forme carstice minore.
Și în cadrul lor, procesele tectonice sacadate, cu faze de înălțare urmate de lungi
perioade de liniște tectonică, au contribuit la formarea suprafețelor de nivelare,
însă la înălțimi mult mai reduse în comparație cu celelalte ramuri carpatice.
Altitudinea maximă este de 1849 m în Munții Apuseni.[6] Principalele resurse sunt:
minereuri feroase și neferoase, cărbuni, materiale de construcții, izvoare minerale
etc.
Dealuri și podișuri
Articol principal: Dealurile și podișurile României.
Dealurile și podișurile României reprezintă un ansamblu regional, complex din punct
de vedere al genezei, vârstei și evoluției. Aceste regiuni conferă unele trăsături
care le individualizează, precum morfografia, predominarea interfluviilor plane,
modul de utilizare al terenurilor ș.a. Regiunile de dealuri și de podișuri
constituie cea mai întinsă treaptă geografică de pe teritoriul României. Prin
poziție, ele învăluie Carpații făcând totodată trecerea la uniățile de câmpie. Se
desfășoară pe circa 100 000 km², ceea ce reprezintă 42 % din suprafața acesteia.
Prin condițiile naturale favorabile vieții, aceste unități de relief constituie și
reprezintă aria cu cea mai largă dezvoltare a așezărilor omenești, cu numarul cel
mai mare de locuitori. Prin poziția geografică, cea mai mare parte a dealurilor și
podișurilor (74 %) se află la exteriorul arcului carpatic, pe când la interior se
găsesc doar Dealurile Transilvaniei. Cele din exterior alcătuiesc, în cadrul
edificiului reliefului României, o treaptă între munți și câmpie.[7]

Podișul Mehedinți la Ponoarele

Dealurile și podișurile cuprind cea mai mare parte a intervalului hipsometric de
200 – 800 metri. În unele regiuni, ele coboară sub aceste valori (Dobrogea,
Dealurile de Vest, sudul Podișului Moldovei) sau le depășesc (Subcarpații). Circa
73 % din spațiul deluros și de podiș se încadrează în intervalul de 200 – 500 m, 23
% celui cu înălțimi de 500 – 800 m și numai 4 % valorilor extreme (predomină cele
sub 200 m). Prin altitudine, dar și prin caracteristicile geografice ale
peisajului, podișurile din România se înscriu fie în treapta câmpiilor (podișurile
din Dobrogea Centrală și de Sud; Podișul Jijiei; sudul Podișului Getic) în care
sunt elemente similare cu acestea (fragmentare, morfologie, climat, soluri,
vegetație, economie, tipuri de așezări etc.), fie în treapta dealurilor (Podișul
Sucevei, Podișul Bârladului, nord-vestul Podișului Dobrogei). O situație aparte o
reprezintă Podișul Mehedinți unde peisajul se apropie de acela al munților joși din
Banat. El constituie un podiș carpatic jos.

Relieful de ansamblu și microrelieful este diferit de la o regiune la alta. Astfel,

sunt prezente culmi deluroase prelungi, uneori conforme cu structura (ex. Muscelele
Năsăudului), culmi de confluență de tipul gruiurilor/dealurilor (în Podișul Getic),
dealuri de tip bloc/horst cristalin (în Dealurile de Vest), dealuri scunde, domoale
(ex. Câmpia Moldovei), suprafețe interfluviale, aproape cvasiorizontale cu mici
forme negative de tipul crovurilor (în Podișul Dobrogei de Sud), munți joși,
tociți, înconjurați de propriile dezagregate/pedimente (în Masivul Dobrogei de
Nord), depresiuni tectonice de tip golf (în Dealurile de Vest), depresiuni de
contact (în Depresiunea colinara a Transilvaniei, Podișul Moldovei), depresiuni
endoreice[8] (pe calcare în Podișul Mehedinți; pe loess în Podișul Dobrogei de
Sud). Importante, în peisajul actual, sunt terasele care au fost utilizate ca
suport al sitului așezărilor umane și al căilor de comunicație.[5]

Depresiunea colinară a Transilvaniei prezintă un fundament carpatic puternic faliat

și scufundat, ale cărui compartimente se regăsesc la adâncimi ce variază între 2000
și 6000 m. La suprafață se suprapune o cuvertură de roci sedimentare, formată din
argile, marne, nisipuri, gresii, conglomerate. Structura geologică a depresiunii
conține cute diapire, domuri și straturi monoclinare, pe ultimile dintre ele
dezvoltându-se cueste.
Podișul Dobrogei, cea mai complexă arie geologică și geomorfologică a României,
este o unitate de orogen în partea nordică și o unitate de platformă în partea
sudică. Succesiunea orogenezelor a contribuit, încă din paleozoic, la definitivarea
unităților acestui podiș, astfel: orogeneaza baikaliană este cea care a dus la
individualizarea unității formate din sișturi verzi, adică Podișul Casimcei, în
timp ce orogeneza hercinică a ridicat Munții Măcinului, cunoscuți pentru
diversitatea formelor apărute pe granituri.[6]

Dobrogea
Această unitate morfologică cuprinsă între Valea Dunării, Marea Neagră și granița
cu Bulgaria este alcătuită din următoarele zone de relief:

Munții Dobrogei între Valea Dunării și Podișul Babadagului

Podișul Dobrogei de Nord cuprins între Dunăre, Munții Dobrogei, Marea Neagră și
Podișul Dobrogei de Sud
Podișul Dobrogei de Sud cuprins între Podișul Dobrogei de Nord, Dunăre, Marea
Neagră și granița cu Bulgaria.
Câmpiile și Delta Dunării
Câmpiile României înconjoară în semicerc teritoriul țării, localizate în sudul și
vestul țării.[9] Astfel, câmpiile sunt grupate în două sectoare extracarpatice:
Câmpia Română și Câmpia de Vest (Banato-Crișene), care se întind pe o suprafață de
aproape 30 % (28,5).

Câmpiile formează treapta cea mai coborată și mai tânără a reliefului țării, cu
altitudini predominante sub 200 m, dar care pot urca până la 300 m și pot coborî
până la 10 m. Prezintă o morfografie, în general, simplă, cu suprafețe netede și
întinse, cu o energie a reliefului redusă, unde predomină văile larg deschise cu
lunci și terase (joase) bine dezvoltate, unde râurile meandrează sau se despletesc
puternic. Uneori, luncile și terasele joase se continuă și în regiunile vecine, au
aceeași funcționalitate ca și câmpia și sunt incluse dealurilor sau podișurilor
(depresiunile de tip golf din Câmpia de Vest), datorită caracteristicilor locale
(sunt înconjurate de dealuri). Activitățile socio-economice sunt intense, cu
numeroase orașe mari (plus capitala), cu o industrie specifică resurselor de sol și
subsol.[5]

Aceste unități morfologice constituie cele mai recente formații geologice pe care
s-a dezvoltat cel mai tânăr relief.

Câmpia Română cuprinsă între Piemontul Getic, Subcarpați, Podișul Moldovei și valea
Dunării se împarte morfologic în următoarele sectoare: Câmpia Piemontană, Câmpia de
divagare, Câmpia dunăreană. Este cea mai mare câmpie a României. Este o regiune
complexă, din multe puncte de vedere, care a atras atenția multor cercetători,
precum Emmanuel de Martonne, George Vâlsan, Vintilă Mihăilescu, Constantin Brătescu
etc., care au adus importante contribuții legate de limite, regionare, geologie,
terase ș.a. Astfel, Câmpia Română, este cea mai întinsă unitate de câmpie a
României și s-a format în cuaternar, în urma depunerilor succesive de sedimente
aduse de râurile care au erodat masivele Carpaților Meridionali, pe un fundament
care aparține Platformei Moesice. Altitudinea medie este de 64 m, în timp ce 22 %
din suprafața ei are altitudini cuprinse între 100 și 200 m. În general, Câmpia
Română are un relief plat, tabular, larg desfășurat și compartimentat de văile
largi ale afluenților Dunării. Partea vestică a Câmpiei Române este alcatuită
dintr-o câmpie de terase și câmpii tabulare, netede. În partea sudică, Lunca
Dunării este o adevarată câmpie aluvială, cu o lațime de 1 – 4 km, respectiv 15 –
20 km în estul Câmpiei Bărăganului, fiind influențată, permanent, de variațiile de
nivel ale apelor Dunării. Așezările umane din Câmpia Română sunt numeroase, peste
2300 de sate și peste 60 de orașe.[5]
Câmpia de Vest cuprinde extremitatea estică a marii câmpii panonice. Ea se află în
vestul țării, între granița de vest a României (cu Ungaria și Serbia) și Dealurile
de Vest și pe mici porțiuni cu Carpații Apuseni, Carpații Banatului și Orientali.
Astfel, limita de est[10] este sinuoasă cu pătrunderi în lungul marilor culoare de
vale și a depresiunilor și retrageri spre vest, în dreptul unor masive muntoase sau
deluroase care pătrund sub forma unor culmi perpendiculare spre vest. Câmpia de
Vest este o regiune de sedimentare lacustră, pe un fundament cristalin faliat și
scufundat. Prezintă, de la nord la sud, o succesiune de sectoare joase, de o
remarcabilă netezime, până nu demult inundabile, și sectoare înalte, unele cu
câmpuri de dune - în Câmpia Carei și depuneri piemontane de loess. Altitudinea
medie este de 100 m și urcă până la 200 m la contactul cu Dealurile de Vest.[6]
Principalele resurse sunt: zăcăminte de petrol, gaze naturale și ape termale.
Delta Dunării reprezintă cea mai nouă unitate naturală din România. Este situată în
nord-estul Podișului Dobrogei și este alcătuită dintr-o asociere de grinduri
fluviatile, de cordoane litorale vechi și noi, de resturi ale reliefului
predeltaic, de depresiuni cu suprafețe și adâncimi variabile și de albii vechi și
noi ale Dunării. Este traversată de paralela 45° latitudine nordică. Este cea mai
joasă regiune a țării, sub 10 m altitudine, cu întinderi de mlaștini, lacuri și
stuf. Ceva mai înălțate sunt grindurile fluviale și maritime (Letea, Caraorman,
Sărăturile) pe care se grupează satele de pescari. Este un teritoriu descris din
Antichitate de numeroși oameni de știință ai vremurilor, printre care Herodot,
Strabon, Ptolemeu sau Plinius cel Bătrân.[11] De-a lungul timpului a căpătat multe
studii asupra genezei, evoluției, calității mediului, turismului ș.a, bazate pe
studii și cercetări amănunțite. Delta Dunării a intrat în patrimoniul mondial al
UNESCO în 1991 ca rezervație a biosferei.

Geologia României și a vecinătății.

Geologie
Poziția României între cratonul Panonic, cel Getic și cel Scitic determină
structura sa geologică articulată în jurul lanțului Carpatic, parte din orogeneza
alpină. Punctul unde cele trei cratoane se întâlnesc este țara Vrancei, epicentrul
multor cutremure. În timp ce podișul ardelean este ridicat deaspura câmpiilor
apuseană și dunăreană, la răsărit podișul moldovean este crestat de eroziunea
hidrografică, din cauza coborârii nivelului de bază în decursul perioadei
messiniene, când Mediterana și bazinul Pontic se goliseră de ape. În Neozoic
sedimente mai recente, fluviatile, continentale și eoliene, au acoperit podișurile
și câmpiile, fiind la rândul lor erodate de topirea post-glaciară de acum 12-9000
de ani. Printre aceste sedimente, loess-ul. Rocele cele mai vârstnice, din
orogeneza hercinică de vârstă paleozoică, apar în Munții Măcinului.

Climă
Articol principal: Clima României.
Prin poziția geografică, România, se încadrează în zona de climă temperată fiind
situată într-un sector de trecere de la caracteristicile climatice oceanice la cele
continentale, iar pe de altă parte, de prelungire a unor influențe din zonele
polare și subtropicale. Precipitațiile sunt moderate, variind de la insuficienta
cantitate de 400 mm din Dobrogea la 500 mm în Câmpia Română și până la 600 mm în
cea de Vest. Odată cu altitudinea, precipitațiile cresc, depășind pe alocuri 1000
mm pe an. Amplasarea României îi dă un climat continental, în special în Vechiul
Regat (la est și la sud de Carpații Meridionali) și mai puțin în Transilvania, unde
climatul este mai mult moderat. O iarnă lungă și severă (decembrie - martie), o
vară fierbinte (aprilie - august), și o toamnă rece(septembrie - noiembrie) sunt
principalele anotimpuri, cu o tranziție rapidă din primăvară în vară. În București,
temperatura medie în sezonul rece este de -7 grade C, iar vara mercurul
termometrelor indică o medie de 25 grade C. Totuși fenomenul de încălzire globală
tinde să schimbe aceste valori și în Romania. În vara anului 2007 s-au atins
temperaturi de 40-42 grade C în unele zone ale țării. Clima este temperată, cu
ierni reci, înnorate cu ninsori și ceață frecvente; veri însorite cu ploi și
furtuni frecvente.

Primele înregistrări climatice în România s-au făcut odată cu înființarea

Institutului Meteorologic Central (1884) și cu apariția lucrărilor elaborate de
Ștefan Hepites. După 1960 are loc o dezvoltare a rețelei de stații meteorologice,
apărând și importante lucrări referitoare la caracteristicile climatice ale
spațiului montan, litoral, urban, etc.[12]

Hidrografie
Articol principal: hidrografia României.

Lacul Cobilița, în județul Bistrița-Năsăud.

Apele curgătoare
Pentru o listă a râurilor din România, grupate alfabetic, vezi Liste de râuri din
România.
Pentru o listă a râurilor din România, grupate după lungime, vezi Listă a râurilor
din România după lungime.

Rețeaua hidrografică a României

Cea mai mare parte a apelor curgătoare de pe teritoriul României izvorăsc din
Carpați și aparțin bazinului Dunării (excepție fac unele râuri din Dobrogea).
Datorită configuației reliefului, rețeaua apelor curgătoare este dispusă radial.
Apele curgătoare principale care izvorăsc din Carpați au un profil longitudinal
caracterizat prin pante mari în regiunea muntoasă, mai line în regiunea dealurilor
și piemonturilor și foarte line în regiunea de câmpie.

Principalele cursuri de apă din România

Bazine hidrografice [13]
Denumirea
bazinului Suprafața
bazinului
(km²) Scurgere
anuală
medie
(mil. km³)
Siret 42380 6200
Mureș 29470 5200
Olt 24010 5600
Someș-Crasna 17740 4200
Crișuri 14880 3200
Timiș-Bega 13030 2800
Argeș 12590 2100
Ialomița 10430 1300
Jiu 10070 2800
Prut 10990 300
Principalele bazine hidrografice de pe teritoriul României sunt: al Dunării și al
Mării Negre. Râurile din vestul României Vișeul, Iza, Someșul, Crasna, Crișurile,
Mureșul, Bega se varsă prin intermediul Tisei în Dunăre, iar Timișul, Carașul,
Nera, Cerna, direct în Dunăre. Jiul, Oltul, Vedea, Argeșul, Ialomița, Siretul,
Prutul sunt tributare Dunării. Din bazinul Mării Negre fac parte Casimcea, Taița,
Telița.

În afară de aceste bazine hidrografice pe teritoriul României sunt câteva zone

semiendoreice.

Principalul colector al apelor curgătoare de pe teritoriul României, Dunărea, are o

lungime în limitele României de 1075 km.

Resursele de apă

Resurse specifice de apă ale diferitelor țări europene.[14]

Resursele de apă endogene (care se formează din precipitațiile căzute pe teritoriul
țării) sunt evaluate la 42 km³/an. Aceasta reprezintă abia 0.67% din totalul
resurselor de apă endogene de 6.223 km³/an ale țărilor europene.[15]. Resursele
endogene specifice ale României raportate la populație sunt de 1.894 m³/an, loc.
iar cele raportate la suprafață sunt de 0,18 m. După ambele criterii România este
una din țările cu resursele de apă cele mai scăzute din Europa, așa cum rezultă din
graficul alăturat. Dacă se iau în considerare și resursele de apă exogene (care
reprezintă aportul râurilor care se formează pe teritoriul altor țări și intră apoi
pe teritoriul țării) - în cazul României Dunărea și cursurile de apă din bazinul
Siretului superior - de 170 km³/an, resursele totale de apă ale României se ridică
la 212 km³/an. De aceea, România depinde în foarte mare parte de resursele de apă
venind din diferite țări din amonte.

Aceste resurse de apă nu sunt în totalitate utilizabile. Din cauza regimului

variabil al resurselor de apă, o parte din aceste resurse se scurg în perioadele de
viitură, pe când, în perioadele secetoase, debitele scurse scad la valori foarte
mici. Pentru a mări resursele utilizabile este nevoie de regularizarea debitelor
prin lacuri de acumulare care să rețină debitele excendentare în perioadele
ploioase, pentru a le face disponibile în perioadele secetoase. De aceea, spre
deosebire de țările din Europa de Vest și de Nord, lipsa unor resurse suficiente de
apă riscă să devină un factor limitativ al dezvoltării economice dacă nu este
promovată o politică strictă de utilizare rațională a apelor.

Consumuri specifice de apă pe cap de locuitor ale diferitor țări europene.[16][17]

Penuria de resurse de apă ale României, dependența de resursele exogene și
necesitatea regularizării debitelor a fost scoasă în evidență încă din 1960 prin
Planul de amenajare a apelor din România. Drept urmare, autoritățile responsabile
cu gospodărirea apelor din acea vreme au luat decizia de prezerva apelor interioare
ale țării, utilizând cu precădere apele exogene ale Dunării, de a iniția un amplu
program de realizare de lacuri de acumulare pentru mărirea resurselor endogene
utilizabile și de a promova o politică de economisire și utilizare rațională a
resurselor de apă.

Totuși, în anii următori, importanța unei gospodăriri raționale a apelor a fost

adeseori neglijată. De două ori (în 1968 și 2004) organele centrale de gospodărire
a apelor au fost desființate, de fiecare dată cu urmări negative grave. Consumurile
de apă au crescut foarte mult; deși este o țară săracă în resurse de apă, România
este unul din cei mai mari consumatori de apă din Europa. După cum rezultă din
graficul alăturat, consumul de apă specific pe locuitor al României depășește cu
mult valorile altor țări europene cu un nivel de dezvoltare mult mai ridicat.

Lacurile și limanele
Pentru o listă a lacurilor din România, vezi Listă de lacuri din România.
În România sunt circa 2300 de lacuri și limane care ocupă o suprafață totală de
aproape 2620 km², adică 1,1% din teritoriul României. La acestea se adaugă circa
1150 de iazuri. Caracteristică este însă predominarea lacurilor cu suprafețe sub 1
km² (90% din numărul total al lacurilor). Cele mai mari întideri de apă sunt
limanele de pe litoralul Mării Negre și din Lunca Dunării iar cele mai mici (sub
0,5 km²) sunt lacurile glaciare din regiunile montane.

Limanele Dobrogene
După raportul dintre evaporabilitate și cantitatea precipitațiilor atmosferice,
lacurile din România se împart în două mari categorii:

Lacurile zonei cu umiditate deficitară, sunt repartizate geografic astfel:

Limanele din Dobrogea, situate în lungul zonei litorale maritime și de-a lungul
văii Dunării. În sudul Deltei Dunării alternează limane fluviatile cu apă dulce și
limane maritime sărate. De când i-a fost închisă „portița” (în anii 1970),
complexul lagunar Razim, Golovița, Zmeica, Sinoe și Nuntași (1125,30 km²) cuprinde
atât limane cu apă dulce (primele trei și Nuntași) cât și cu apă sărată (Sinoe).
Lacurile din Podișul Moldovei sunt în majoritatea lor artificiale (iazuri), iar în
cazuri izolate formate datorită alunecărilor de teren și conurilor de dejecție
laterale; au adâncime mică (2–3 m) și majoritatea sunt lacuri de apă dulce, dar în
Câmpia Jijiei ele au o mineralizare destul de ridicată.
Lacurile din Podișul Transilvaniei, legate, ca geneză, de masivele saline din zona
diapiră (lacurile Ursu, Negru etc). Unele din ele s-au format prin prăbușirea
vechilor saline (lacul Avram Iancu, Sic etc)
Lacurile din Câmpia Română, formate în majoritatea lor datorită fenomenelor de
sufoziune din depozitele de loess (Ianca, Plopul, Colentina etc)
Lacurile de luncă, răspândite de-a lungul luncilor râurilor mai importante, având
un regim hidrologic strâns legat de cel al râurilor (Potelu, Rastu, Suhaia etc)
Lacurile zonei cu umiditate excedentară, sunt repartizate geografic astfel:
Lacurile din Carpații Orientali, lacuri de baraj (Lacul Roșu), vulcanice (Sf. Ana),
glaciare (Lala, Buhăescu, Iezer etc.)
Lacurile din Carpații Meridionali, lacuri glaciare (Zănoaga, Bucura, Capra, Bâlea,
Gâlcescu etc), care constituie, în majoritatea lor, obârșii ale râurilor.
Marea Neagră
Marea Neagră se învecinează cu teritoriul continental al României pe o distanță de
245 km, formând litoralul românesc.

Partea acvatică a teritoriului românesc (albastru închis).

Partea acvatică a teritoriului românesc (marea și limanele) se întinde pe
aproximativ 20.000 de kilometri pătrați, constând din[18]:

ape interioare (limanele) – 753 de kilometri pătrați,

apele maritime teritoriale – 4.487 de kilometri pătrați,
zona contiguă a apelor teritoriale – 4.460 de kilometri pătrați, și
zona economică exclusivă – 10.300 de kilometri pătrați.
Marea teritorială a României cuprinde fâșia de mare adiacentă țărmului ori, după
caz, apelor maritime interioare, având lățimea de 12 mile marine (22.224 m),
măsurată de la liniile de bază. [19]

La data de 3 februarie 2009, Curtea Internațională de Justiție de la Haga a decis

că României îi revin în plus 9.700 kilometri pătrați din teritoriul Mării Neagre,
extinzând astfel cu 20% jurisdicția României asupra Mării Negre[20]. Zona s-a aflat
în litigiu cu țara vecină, Ucraina, din momentul independenței acesteia, fiind
anterior în litigiu cu URSS începând cu anul 1948[20]. În zona respectivă se află
zăcăminte estimate la 70 miliarde metri cubi de gaze, respectiv 12 milioane tone de
țiței[20].

Vegetația

Zonele naturale de vegetație ale României și vecinătății.

În apropierea Dâmbovicioarei
Flora României este compusă din următoarele elemente fitogeografice: nordic și
alpin (circa 14%: artic, boreal, artic-alpin etc) european (circa 40%:
eurosiberian, european, central-european etc), sudic (circa 8%: tropical,
mediteranean etc), sud-estic (circa 10%: iliric, daco-iliric, balcanic, moezic),
oriental sau continentala (circa 20%: pontic, sarmatic, ponto-central-asiatic,
ponto-mediteranean), apusean (circa 1%: atlantic, atlantic-mediteranean), endemic
(circa 4%, dacic propriu-zis), cosmopolit și adventiv (circa 4%).

Pădurile, care acoperă aproximativ un sfert din teritoriul României, sunt o

componentă importantă a vegetației, în special în zona munte.[21] Zona forestieră
este etajată în funcție de altitudine și expunere. În zonele de câmpie și de
dealuri joase (până la 600–700 m) predomină stejarul, gârnița, stejarul penduculat,
la care se adaugă carpenul, teiul, paltinul de câmpie și frasinul. În regiunile de
dealuri (mai înalte) și munte (până la 1.200 m și chiar 1.400 m) se dezvoltă fagul,
care în amestec cu gorunul și alte specii de stejar coboară în regiunile dealurilor
mai joase. Mai sus, în amestec cu rășinoasele, fagul poate urca până la limita
superioară a pădurii. Rășinoasele (molid, mai răspândit în Carpații Orientali,
zadă, brad, pe alocuri și pin) se dezvoltă până la 1700 – 1800 m (ajungând în
Carpații Meridionali până la 1900 m). Dintre plantele ierboase la aceste altitudini
sunt caracteristice ferigile și, în poieni, păiușul roșu. În zona alpină, cu îngheț
îndelungat și soluri acide, se dezvoltă pajiști dese și scunde iar în partea
inferioară (subalpină) apar tufișuri de ienupăr, bujor de munte, afin, jneapăn.[11]
În largul văilor mari, datorită umezelii persistente, apare o vegetație specifică
de luncă, cu stuf, papură, rogoz și adesea cu pâlcuri de sălcii, plopi și arini. În
Delta Dunării predomină vegetația de mlaștină.[22]

Variația condițiilor topoclimatice determină o diferențiere a învelișului vegetal

prin etajaea formațiilor vegetale:

Vegetația alpină și subalpină, care ocupă culmile muntoase mai înalte de 1500–1700
m, este reprezentată prin pajiști alpine, formate din graminee, ciuperacee și
plante cu flori viu colorate, rogozul alpin, părușca etc. În cadrul lor se
întâlnesc și tufișuri pitice de smirdar, sălcii pitice și alți arbuști, tufărișuri
subalpine și jneapăn, ienupăr pitic, afini. Pajiștile alpine alternează pajiști
subalpine, formate pe terenuri despădurite, în care predomină iarba stâncilor,
părușca și țăpoșica.
Vegetația montană, care acoperă regiunile muntoase sub altitudinea de 1700–1500 m,
este reprezentată prin:
păduri de molid, în care predomină molidișurile pure, iar în locurile mai joase,
doar local, întâlnindu-se brad și pin.
păduri amestecate de fag cu rășinoase, în care specii caracteristice sunt fagul,
bradul și molidul.
păduri de fag, caracterizate prin predominarea fagului (în amestec slab cu
bradul),a molidului (în pareta superioară), teiului, paltinului, frasinului,
ulmului etc.
Vegetația de dealuri și de podișuri este reprezentată prin:
păduri de fag, care se continuă din zona montană
păduri amestecate de fag cu gorun
păduri de gorun și pajiști secundare stepizate dezvoltate pe locul pădurii de gorun
păduri de stejar pedunculat, în care predomină stejarul pedunculat în amestec cu
diverse alte esențe lemnoase
păduri de cer și gârniță, cu pajiști stepizate și pajiști stepice secundare
pajiști dezvoltate pe locul pădurilor alcătuite din diverse specii de stejar și
pajiști xeromezofile de silvostepă.
Vegetația de câmpie este reprezentată prin:
păduri de stejar pedunculat
păduri de cer și gârniță și pajiști formate pe locul fostelor păduri de stejari
vegetație de silvostepă, care cuprinde păduri izolate de stejar brumăriu și de
stejar pufos
pajiști xerofile de stepă, unde predomină păiușul, colilia etc.
Vegetația luncilor este reprezentată prin păduri de salcie, plop, prin șleauri de
luncă și pajiști de luncă
Vegetația acvatică. Bălțile și lacurile prezintă în general o repartizare zonală a
vegetației în raport cu adâncimea. La mal apare o zonă de rogozuri și stânjenei de
baltă, urmată apoi de o zonă de stuf (foarte extinsă în Delta Dunării), în care
predomină stuful în amestec cu papura și pipirigul. În zona centrală predomină
nuferi și broscărița iar la adâncimi mai mari brădișul.
Fauna
Articol principal: Fauna României.
Datorită poziției geografice și diversității condițiilor naturale, în România
există o faună bogată și variată, care cuprinde atât elemente locale vechi cât și
elemente relativ tinere.

Fauna terestră

Lup
În România sunt următoarele complexe faunistice:

Complexul alpin, care constituie domeniul caprei negre, al vulturului bărbos, al

cintezei alpine și scatiului. Dintre reptile ajung până aici vipera comună și
șopârla de munte.
Complexul pădurilor, cu o faună bogată și variată, în care apar: cerbi, urși, râși,
jderi, veverițe, șoareci de pădure, pajura, vulturul pleșuv, ciuful de pădure,
huhurezul, uliul, ciocănitoarea pestriță, pițigoiul, cinteza, gaița, cucul,
dumbrăveanca, porumbelul și sitarul.
Mai apar și specii apte să trăiască în diferite condiții geografice ca: mistreți,
căprioare, iepuri, lupi, viezuri, dihori, nevăstuici și arici. Dintre reptile, cea
mai largă răspândire o au: șarpele de alun și năpârca. În pădurile de câmpie
trăiesc coțofene, stăncuțe, ciori, granguri, botgroși, privighetori, dumbrăvence,
pupeze, sitari, becațe, șoimul dunărean și viesparul.

Complexul de stepă are o faună alcătuită mai ales din rozătoare, dintre care cel
mai reprezentativ este popândăul. Mai apar: hârciogul, șoarecii de câmp și cățeii-
pământului. Animalele mai mari sunt: lupul, vulpea, viezurele, dihorul de stepă,
dihorul pătat. Dintre păsări se întâlnesc: ciocârlia de câmp, ciocârlia mare,
prepelița, graurul, dumbrăveanca etc. Dintre reptile apar: șerpi, șopârle, broaște
țestoase. Este de remarcat prezența unor insecte caracteristice, cum este
călugărița.
Fauna acvatică

Pelican
Fauna acvatică se repartizează în următoarele complexe faunistice:

Complexul lacurilor alpine, în general cu o faună săracă, datorită condiților și

caracterizată prin prezența salmonidelor.
Complexul lacurilor montane (situate sub limita superioară a pădurilor),
caracterizat prin prezența păstrăvului, a ochianei și a boișteanului.
Complexul lacurilor litorale caracterizat printr-o faună amestecată și foarte
variată, formată din animale de apă dulce, marine și relicte sarmatice. La limita
dintre apele dulci și cele ușor salmastre trăiesc scoici, raci, melcișori.
Complexul luncilor și al deltei are o faună bogată și variată, alcătuită în primul
rând din specii al căror mod de viață este amfibiu. Pe malurile râurilor trăiesc
vidre și nurci. Dintre animalele mai mari sunt prezente: vulpea, lupul, mistrețul
și iepurele. Nu lipsesc reptilele, dintre care mai caracteristice sunt: broasca
țestoasă de baltă, șarpele de apă, broasca de lac, tritonii, buhaiul de baltă.
Păsările de baltă sunt numeroase și variate în special în Lunca și Delta Dunării:
pelicanul comun, pelicanul creț, călifarul alb, călifarul roșu, lebăda mută, lebăda
cântătoare, lișița, rața sălbatică mare, gârlița, stârcul, lopătarul, stârcul alb,
țigănușul, găinușa, pițigoiul de stuf, privighetoarea de stuf etc.
Dintre păsările răpitoare sunt prezente: vulturul pescar, vulturul codalb, uliul de
baltă.
Râuri. În funcție de particularitățile regimului hidrologic al diferitelor
sectoare, se disting următoarele etaje de faună:

Pești
a) în porțiunile de munte fauna păstrăvului, a lipanului și a moioagei
b) în cursul mijlociu al râurilor fauna scobarului și a cleanului
c) în cursul inferior fauna mrenei, care cuprinde: somnul, cleanul, scobarul, și
fauna bibanului, care cuprinde: babușca, obletele, crapul, știuca
d) în șenalul Dunării și în porțiunea inferioară a râurilor de șes fauna crapului,
care cuprinde un foarte mare număr de specii, printre care pești marini migratori
(nisetrul, păstruga, morunul, scrumbia de Dunăre), cega, pești care se retrag
periodic în bălți (văduvița, somnul, crapul, șalăul, plătica, știuca) și pești care
trăiesc de obicei în bălțile Dunării (zvârluga, bibanul-soare, carasul, roșioara).
Marea Neagră are o faună formată din numeroase specii de nevertebrate, pești și
mamifere marine (delfinul). Dintre nevertebrate se întâlnesc unele gasteropode,
celenterate, unele moluște, protozoare, ș.a. Dintre pești se întâlnesc hamsii,
heringi, scrumbii albastre, câini-de-mare, sturioni și pălămide.