Disciplina

Fundamentele științifice ale jocurilor sportive și aplicații în

Kinetoterapie:Handbal
Kinetoterapie și motricitate specială-KMS-anul II
Seminar-Gr.1, 2.
Semestrul I,An universitar 2021-2022
Titular seminar : Prof.univ.dr.Iancu Aurel

Note de seminar:uz intern.

Seminar 3-Conținutul 3-S.3-Tema 3
Forme și modele de joc în handbal din învățământul preuniversitar.

Competiţiile de handbal – jocurile oficiale

Acestea constituie formele principale ale activităţilor sportiv – recreative cu elevii din
şcolile generale şi din licee.
La nivelul unei şcoli generale, pot fi organizate mai multe competiţii, mai multe forme de
competiţii după interesul, preocuparea elevilor şi profesorilor, după tradiţia şcolii, condiţiile
materiale existente pentru handbal, etc..
Obiectivul principal al competiţiilor de handbal din activităţile sportiv – recreative ale
elevilor din învăţământul preuniversitar este să asigure o emulaţie în rândul elevilor şi cadrelor
didactice ale şcolii, o atmosferă favorabilă practicării jocului de handbal în mod independent.
Această emulaţie şi atmosferă generală favorabilă jocului de handbal, este necesară formării
şi consolidării tradiţiei în şcoala respectivă pentru practicarea acestui frumos joc sportiv ca o
necesitate formativ – educativă pentru elevi. Se pot organiza competiţii între clase paralele, pe
grupe de clase apropiate (a V – a cu a VI – a, a VII – a cu a VIII – a, a IX – a cu a X – a, etc.), pe
şcoală, între clase, etc. (băieţi – fete).
După necesităţi şi condiţiile din şcoală, competiţiile se pot organiza în sistem eliminatoriu sau
turneu.
Cerinţa principală a competiţiilor de handbal dintr-o şcoală generală este, ca ele să fie foarte
bine organizate şi să se desfăşoare permanent sub conducerea profesorilor de educaţie fizică, chiar
şi a diriginţilor, să li se asigure un arbitraj obiectiv.
Organizate pe baza unor calendare competiţionale şi regulamente corecte, aprobate de
conducerile şcolilor, în condiţii de autonomie din partea elevilor (autoconducere, autoorganizare),
competiţiile de handbal pot constitui valoroase elemente formativ – educative pentru elevii şcolii
respective, completând sau chiar suplinind alte activităţi educative din şcoală.
Competiţiile pe clase, între clase, pe şcoală, asigură selecţionarea celor mai competitivi
jucători sau jucătoare, asigură chiar pregătirea lor, pentru echipele reprezentative de handbal ale
şcolii.

Jocuri dinamice specifice handbalului

În această categorie de forme de joc ale Handbalului sunt incluse acele jocuri care au la bază
deprinderile motrice pe fondul cărora se construieşte forma de joc respectivă. În general, prin jocuri
dinamice se înţeleg acele exerciţii fizice care au un caracter stimulativ, urmăresc unul sau mai multe
obiective operaţionale şi au reguli de desfăşurare proprii.
Jocurile dinamice specifice jocului de handbal sunt folosite în învăţământul primar,
gimnazial, liceal.
În general, scopul jocurilor dinamice este de învăţare, repetare a structurilor jocului, a
componentelor tehnice fundamentale pregătind ,,jocul şcoală” care va urma.
Aceste forme de joc recreativ – distractive pot fi programate sau inopinante, la iniţiativa
elevilor respectivi. Dar, este important ca aceste jocuri să fi fost învăţate, să fie cunoscute de către
elevi din lecţiile de educaţie fizică pentru a putea fi practicate în mod autonom de către elevi în
activităţile sportiv – recreative precum: pauzele mari dintre ore în timpul zilei de şcoală, chiar zilele
libere de la sfârşitul săptămânii, vacanţele şcolare, excursii şi tabere.

Jocuri şcoală specifice handbalului

Jocurile ,,şcoală” constituie categoria de exerciţii care se află, ca dificultate, după jocurile
,,dinamice” şi înaintea jocurilor ,,cu temă”. Obiectivul principal al jocurilor şcoală este învăţarea
structurilor de joc din situaţiile fundamentale ale jocului de handbal, atacul şi apărarea, aşa cum se
succed în mod logic şi cum de altfel, se vor succede în jocurile cu temă pe care le pregătesc.
Jocul şcoală se poate organiza pe teren redus cu efectiv redus sau pe teren normal cu efectiv
normal sau cu efectiv redus.
În jocurile şcoală se învaţă, se repetă structurile de joc, acţiunile tactice, combinaţiile tactice
din cele două situaţii fundamentale – atacul şi apărarea – odată cu respectarea sarcinilor de joc pe
posturi şi a regulilor de joc stabilite.

Jocuri cu temă specifice handbalului

Jocurile cu temă constituie modelele de joc caracteristice, specifice practicării jocului de

handbal în lecţiile de educaţie fizică şi în activităţile sportiv – recreative din învăţământul
preuniversitar.
Jocul cu temă, formă principală de exerciţiu multifuncţional, conceput şi realizat prin
modificări aduse regulamentului fără să îi anuleze esenţa, asigură repetarea multiplă a tuturor
componentelor jocului de handbal menite să rezolve temele lecţiei – de educaţie fizică sau de
antrenament – şi obiectivele lor operaţionale.
Jocul cu temă aduce în instruire atât conţinutul jocului de handbal cât şi cunoştinţele
referitoare la organizarea şi arbitrarea acestuia.

Jocuri de antrenament

Jocurile de antrenament sunt modelele de joc sau formele de joc care se desfăşoară numai pe
baza regulamentului oficial al jocului de handbal.
Ele se organizează de obicei între echipe cu efectiv normal pe teren normal şi au ca scop
verificarea nivelului de pregătire al echipei reprezentative, a jucătorilor, dar şi repetarea structurilor
de joc, a acţiunilor şi combinaţiilor tactice, a schemelor tactice din momentele fixe ale jocului, a
unor circulaţii tactice, a unor sisteme de joc, atât în atac, cât şi în apărare.

Jocuri de verificare

Sunt jocuri cu un caracter complex fiind organizate cu echipe din afara colectivului şi
anume: adversari egali ca valoare, adversari mai buni, adversari diverşi întâlniţi cu ocazia
participării la cupe de pregătire – verificare.
Jocurile de acest gen au ca scop principal verificarea nivelului de pregătire a echipei şi a
jucătorilor din punct de vedere tehnic – tactic – fizic – psihologic într-o anumită perioadă de
instruire. Au ca scop verificarea însuşirii şi utilizării cu eficienţă în jocul cu alt adversar decât cel
din colectivul propriu a acţiunilor tactice pe posturi, a schemelor şi circulaţiilor tactice de joc din
situaţiile fundamentale ale jocului: atacul şi apărarea.

Competiţiile de handbal – jocurile oficiale

Acestea constituie formele principale ale activităţilor sportiv – recreative cu elevii din
şcolile generale şi din licee.
La nivelul unei şcoli generale, pot fi organizate mai multe competiţii, mai multe forme de
competiţii după interesul, preocuparea elevilor şi profesorilor, după tradiţia şcolii, condiţiile
materiale existente pentru handbal, etc..
Obiectivul principal al competiţiilor de handbal din activităţile sportiv – recreative ale
elevilor din învăţământul preuniversitar este să asigure o emulaţie în rândul elevilor şi cadrelor
didactice ale şcolii, o atmosferă favorabilă practicării jocului de handbal în mod independent.

Formele şi modelele de joc ale jocului de handbal din învăţământul

preuniversitar
 Formele şi modelele jocului de handbal din activităţile sportiv –
recreative ale elevilor din învăţământul preuniversitar

Conceptul modern despre antrenamentul sportiv la copii şi juniori

Termenul de antrenament se foloseşte în prezent în orice instruire organizată, în orice

domeniu de activitate umană, drept scop, el urmăreşte creşterea rapidă şi eficientă a capacităţilor
fizice, psihice, intelectuale etc. (D. Harre şi colab.).
În domeniul sportului, „Antrenamentul”, definit de A. Dragnea, apare ca un „proces
pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu gradat, de adaptare a organismului uman la eforturi
fizice şi psihice intense, implicate de participarea în concursuri organizate pe diferite ramuri de
sport”.
În sens larg, prin antrenament sportiv înţelegem procesul planificat, programat al pregătirii
instructiv-educative a sportivilor în vederea realizării performanţelor.
Obiectivul disciplinei „Teoria antrenamentului sportiv” (după I. Şiclovan) îl constituie
„valorificarea maximă a aptitudinilor motrice manifestate în direcţia practică a diverselor ramuri de
sport”.
Toate influenţele pedagogice orientate spre creşterea capacităţii de efort se definesc din
punct de vedere pedagogic, ca procese formative de instruire, iar cele care contribuie la formarea
personalităţii sportivului, procese de educaţie (D. Harre; L. Matveev; O. Ungureanu; V. Platonov).
Antrenamentul sportiv este prezentat şi ca un proces de adaptare în vederea depunerii unui
anumit efort (К. В. Аулик; М. А. Годик; М. Я. Набатникова; Б. Агреби;
R. Manno; D. Colibaba – Evuleţ, I. Bota; A. Viru). Referitor la problema adaptării
organismului la efort, ei prezintă următoarea bază teoretică:
Antrenamentul are drept scop optimizarea adaptărilor.
1. Adaptările depind de prezenţa unor stimuli susceptibili de a solicita capacitatea de
răspuns a organismului.
2. În sport, stimulii sunt reprezentaţi de exerciţiile fizice, numite şi mijloace de acţionare.
3. Cunoaşterea caracteristicilor stimulului care determină evoluţia performanţei reprezintă
unul din punctele fundamentale ale ştiinţelor sportului şi dictează modelul metodologiei
de aplicat în concordanţă cu cerinţele antrenamentului.
4. Fiecare stimul are o anumită specificitate care depinde de structura mişcării, respectiv a
influenţelor exercitate. Stimulul trebuie să aibă o anumită intensitate, o anumită durată şi o
anumită densitate raportate la timpul de lucru şi cel de refacere, deoarece oboseala
modifică specificitatea stimulului.
5. În determinarea dinamicii efortului importantă este şi cantitatea stimulului, respectiv
numărul de repetări într-un anumit timp.
6. Ansamblul stimulilor de antrenament alcătuieşte încărcătura fizică, cea care provoacă
răspunsul adaptativ al organismului.
7. Adaptarea poate avea un caracter general sau unul specific în funcţie de exerciţiile care
alcătuiesc încărcătura fizică. De asemenea, este important de cunoscut că adaptările sunt
 determinate de încărcătura fizică în ansamblu şi nu de un exerciţiu izolat. Achiziţionarea
unor adaptări stabile se va realiza prin repetarea stimulilor, ceea ce va conduce la
realizarea unui potenţial de performanţă.
Referitor la organizarea încărcăturii de antrenament, autorii menţionaţi mai sus, precizează
necesitatea cunoaşterii obiectivelor de instruire, precum şi respectarea următoarelor principii:
a) continuitatea antrenamentului;
b) progresivitatea încărcăturii;
c) multilateralitatea şi polivalenţa pregătirii;
d) alternanţa ciclică sau ciclicitatea;
e) individualizarea;
f) unitatea organică dintre încărcătura generală şi cea specifică.
Atunci când dorim să programăm efortul, trebuie luate în consideraţie diferite niveluri ale
acestuia şi anume:
a) încărcătură excesivă - care depăşeşte capacităţile funcţionale ale organismului -
provoacă sindromul excesului de efort (supraantrenament);
b) încărcătură antrenantă - care provoacă o sinteză proteică de adaptare cu direcţie
specifică, provocând efecte de antrenare;
c) încărcătură de menţinere - care este insuficientă pentru stimularea efectelor de
antrenament, dar care permite evitarea riscului pierderilor de antrenament;
d) încărcătură de recuperare, insuficientă pentru e evita riscul pierderii de antrenament,
dar în măsură să stimuleze procesele de refacere după o încărcătură antrenantă
anterioară;
e) încărcătură ineficientă sau inutilă.

Pentru analiza influenţei antrenamentului sunt necesare criteriile:

a) criterii pentru determinarea încărcăturii maxime antrenabile;

b) criterii pentru determinarea efectului antrenant al antrenamentului;

c) criterii pentru determinarea încărcăturii minime care mai posedă încă un efect
de menţinere.

Considerăm oportună şi deosebit de utilă precizarea făcută de R. Manno, cum că în

dinamica de adaptare, supracompensarea reprezintă baza antrenamentului şi modul de reglare
homeostatică, precum şi mecanismul general al adaptării prezentate de A. Viru.
Supracompensarea poate lua forme diferite, fapt ce condiţionează dinamica efortului. Astfel,
rezistenţa prelungită, aşa cum se întâmplă în jocul de handbal, necesită 20 - 40 zile pentru ajunge la
valori ridicate, în timp ce alte adaptări neuromusculare se pot realiza mult mai rapid. Acest fenomen
este denumit heterocronism, iar toate cunoştinţele raportate la acesta pot fi de mare ajutor în
programarea antrenamentului.
Supracompensarea depinde de particularităţile individului, dacă sportivul este avansat sau
începător, dacă are o experienţă motrică mai mare, dacă are o stare de sănătate bună etc.. În general,
tinerii au un răspuns adaptiv mai prompt, care presupune o reacţie de supracompensare mai rapidă.
 În dirijarea efortului trebuie să se ţină cont de perioada de timp necesară refacerii, având în
vedere că sinteza proteică de adaptare se realizează în perioada refacerii.
Îndeplinirea obiectivelor legate de pregătirea fizică este condiţionată de precizarea făcută de
M. Pradet şi anume: „Pentru a asigura eficienţă în dezvoltarea calităţilor motrice trebuie
acordată atenţie deosebită substratului energetic (orientarea efortului) şi mărimii acestuia
(intensitatea acţiunii, durata acţiunii, durata refacerii, natura refacerii, cantitatea totală de lucru).
Pentru a dezvolta intensitatea (puterea) unui proces energetic se va recomanda folosirea unor
intensităţi care depăşesc valoarea maximă, durata trebuind să rămână inferioară limitei superioare,
în care procesul poate asigura furnizarea energetică a construcţiei musculare, în timp ce, pentru
dezvoltarea capacităţii unui proces energetic, se vor folosi intensităţi inferioare limitelor maxime ale
procesului respectiv şi durate relativ mari.
Importante sunt şi aspectele privind optimizarea pregătirii din punct de vedere psihologic
(Н. Бота, Г. Николаи; Şt. Tudos).
„Optimizarea procesului de pregătire necesită transformarea antrenamentului într-un proces
constructiv sau eveniment „unic” distinct, care să asigure continuitate, miza şi tensiunea psihică
necesare mobilizării şi potenţializării corespunzătoare a resurselor” (Şt. Tudos) prin:
1. Unitatea sistemului de pregătire cu cel de evaluare, respectiv între antrenament şi
concurs; antrenamentul este un eveniment banal, repetitiv, fără miză şi tensiune socială
şi financiară, care clădeşte şi orientează potenţialul biopsihic adecvat; concursul este un
eveniment unic, irepetabil, cu o tensiune socială şi financiară considerabilă care pretinde
mobilizarea la momentul oportun a tuturor resurselor biopsihice ale sportivului.
2. Unitatea sistemică socio-emoţională în echipa antrenor-sportiv. Complementaritatea
energetico-informaţională între cei doi poli ai sistemului de pregătire se bazează pe o
multitudine de mecanisme inconştiente, comunicări energetice şi transformări pozitive,
care generează sursa de bază a evoluţiei antrenamentului unui sportiv performer. Cu alte
cuvinte, pregătirea complexă din antrenament nu trebuie să vizeze numai sfera fizică şi
tehnico-tactică, ci şi pe cea socio-emoţională, ca factor care deschide şi potenţează
canalele de comunicare verbale şi non verbale, implicate semnificativ în realizarea
performanţei.
3. Relaţia sistemică de complementaritate între solicitare şi refacere.
4. În condiţiile în care efortul a devenit un scop în sine, antrenamentul urmărind în primul
rând volumul şi intensitatea efortului, indiferent de ecoul acestuia, refacerea biopsihică,
ce funcţionează pe principiul rezonanţei se impune. Această rezonanţă presupune un
număr mai mare de grade de libertate pentru a realiza noul fenomen dorit, adică
restructurarea biopsihică necesară performerului, care astfel, devine un sistem deschis,
evolutiv, cu capacităţi de autooptimizare sporite.
5. În vederea optimizării stărilor psihice, acelaşi autor (Şt. Tudos) consideră că
trebuie să se ţină seama de:
1. Factori externi:
 Formularea raţională a obiectivului de performanţă, în aşa fel încât parametrii să
fie cuantificabili, aprecierea să se poată realiza independent de performanţa
concretă, care suportă de multe ori amprenta factorilor aleatori;
 Cunoaşterea şi controlul informaţiilor externe despre adversari, condiţiile de
desfăşurare ale competiţiei;
 Stabilirea programului exact al pregătirii precompetiţionale şi competiţionale
(ore de antrenament şi concurs, orele meselor, pregătirea teoretică şi tactică,
şedinţe de analiză etc.);
2. Factori interni:
  Cantitatea şi calitatea schemelor operaţionale de rezolvare a sarcinii;
 Capacitatea de stocare energetică;
 Capacitatea de declanşare şi blocare a fluxului energetic.
Factorii interni şi externi se află în interacţiune dinamică, iar reducerea unor eventuale
discrepanţe vizează:
 Ridicarea tensiunii psihice în antrenament, la niveluri apropiate de solicitările
psihice competiţionale;
 Reducerea tensiunii psihice din concurs la nivelul confortului psihic din
antrenament.
 Direcţiile de optimizare a formei sportive, răspunzătoare de obţinerea
performanţei în concurs, stabilite de Şt. Tudos sunt:
1. Antrenamente de concentrare specifice; situaţii competiţionale
modelate în pregătire.
2. Antrenament nespecific de concentrare asupra informaţiilor senzoriale
din ţesutul muscular.
3. Dezvoltarea schemei corporale prin exerciţii complexe de coordonare
musculară în stare de relaxare.
4. Antrenamente de refacere şi montaj psihic prin sugestie şi autosugestie.
5. Stabilirea şi însuşirea unor programe (montaje) verbale - tip, faţă de
evenimentele importante posibile şi probabile din concurs.
6. Programe verbale - tip faţă de factorii implicaţi în performanţă.
7. Cura de teren, antrenament senzorial exteroceptiv şi de oxigenare.
8. Refacere şi montaj prin meloterapie.
Abordarea antrenamentului sportiv ca sistem didactic creează condiţii mai adecvate de
analizare – precizare – intervenţie asupra factorilor favorizanţi şi a celor frenatori ai performanţei
(A. Păcuraru).
În lucrările autorilor: В. С. Косинцев, В. Н. Кряж, Б. А. Ашмарин , М. Я.
Набатникова, Gh. Cârstea, R. Manno, A. Nicu, cu privire la teoria antrenamentului sportiv sunt
consemnate formulări ale principiilor care se inspiră mult din principiile didactice tradiţionale.
Punerea la punct a unei liste de parametri specifici pentru evaluarea capacităţii de
performanţă, pentru fiecare ramură de sport este una din condiţiile unei selecţii ştiinţifice. În
condiţiile actuale, pregătirea tinerilor este inclusă în procesul general al antrenamentului în a cărui
structură pot fi distinse trei stadii (juniori III, II, I), fiecăruia fiindu-i proprii anumite obiective
instructive şi adecvat acestora, în conţinut şi măsuri organizatorice caracteristice (A. Nicu; P.
Tschiene).
Stabilirea diferenţiată a obiectivelor şi conţinutului pregătirii tinerilor sportivi are la bază
cerinţa respectării particularităţilor de vârstă, precum şi a stadiului de pregătire necesar obţinerii în
ramura de sport respectivă a performanţelor superioare (I. Şiclovan; L. P. Matveev). De la bun
început se impune precizarea că între vârsta cronologică şi cea biologică există unele
discrepanţe (I. Drăgan). Din aceste considerente se fac o serie de investigaţii pentru stabilirea
vârstei biologice, singura în măsură să permită individualizarea eficientă a antrenamentului
sportiv.
La nivelul tuturor grupelor de copii, după opiniile lui A. Dragnea, instruirea este
orientată spre următoarele obiective prioritare ce trebuie înţelese în corelaţie:
 dezvoltarea pe scară largă a capacităţii motrice a copiilor;
 asigurarea armonioasei dezvoltări fizice a copiilor simultan cu influenţarea
 treptată a dezvoltării grupelor musculare, frecvent solicitate în ramura de sport
respectivă;
 dezvoltarea calităţilor motrice;
 iniţierea în însuşirea principalelor procedee tehnice;
 pregătirea treptată a copiilor pentru a participa la concursuri;
 educarea comportamentului civilizat în toate împrejurările vieţii sportive, a
dragostei pentru culorile şcolii, clubului sportiv, a dorinţei, a dorinţei de afirmare
sportivă.
Autorii Atanasiu M., Atanasiu C. ; Г. И Барышев ; I. Drăgan ; M. Ifrim ; D. Bailey, M.
Bayer sunt de părere că, începând cu primul stadiu al antrenamentului sportiv, obişnuirea copiilor
cu participarea la concursuri constituie o componentă semnificativă a instruiri acestora.
Programarea concursurilor se desfăşoară conform progreselor obţinute în cadrul procesului
instructiv-educativ, iar scopul lor fundamental nu constă în obţinerea unor rezultate sportive
maxime, ci în obişnuirea treptată a copiilor cu disciplina competiţională, cu cunoaşterea şi
respectarea regulamentului şi a deciziilor arbitrilor, cu emoţiile concursului, cu aplicarea în
condiţii variate a celor însuşite de-a lungul pregătirii. Pe lângă eficienţa instructivă a
concursurilor, ele au şi un important rol educativ, contribuind la cultivarea stăpânirii de sine,
iniţiativei, spiritului de răspundere şi de solidaritate între membrii colectivului de sportivi, educarea
dorinţei de afirmare etc..
Dezvoltarea în procesul antrenamentului sportiv a calităţilor motrice, constituie un capitol
aparte, iar acestea pot fi împărţite (В. Л. Карпман; A. Nicu şi colaboratorii; E. Baştiurea) în
calităţi condiţionale şi calităţi de coordonare (coordinative). Primele (rezistenţa, forţa şi viteza)
constituie o consecinţă a unor procese energetice, celelalte (supleţea, îndemânarea) reprezintă
urmarea unor procese de conducere, dirijare şi reglare ce se desfăşoară în cadrul sistemului nervos
central. În practica sportivă, aceste calităţi se manifestă mai ales sub formă de calităţi motrice
combinate (forţă-viteză, forţă-rezistenţă, viteză-forţă, viteză-rezistenţă etc.) sau complexe (forţă în
regim de viteză, rezistenţă în regim de viteză etc.).
Antrenarea acestor calităţi motrice la copii şi juniori impune respectarea unor reguli şi
principii metodice adaptate la particularităţile de creştere, în diferitele etape de dezvoltare
psihofizică a copilului.
La vârsta postpubertară şi în perioada adolescenţei, ca urmare a stabilităţii generale în
conduita gestuală şi a ameliorării capacităţilor de adaptare, de readaptare şi de coordonare, se
manifestă posibilităţi sporite de învăţare şi perfecţionare motrico-tehnice mai mari.
Promovarea copiilor cu perspectivă de afirmare, concomitent cu înscrierea treptată a
instruirii acestora la nivelul cotelor sportului de performanţă, corespunzând vârstei junioratului,
acest stadiu al antrenamentului sportiv include tineri deja iniţiaţi în practicarea sportului de-a
lungul celor 2 - 3 ani de stagiu din primul stadiu al antrenamentului, în categoria copii (I.
Şiclovan; L. P. Matveev).
Referitor la conceperea procesului de instruire a juniorilor, se impune a se reţine că
pregătirea acestora trebuie orientată spre realizarea, în mod treptat, a celor mai înalte cote ale
dezvoltării sportului de performanţă în momentul dat şi chiar spre depăşirea acestora; altfel spus, în
procesul instruirii juniorilor nu se au în vedere numai parametrii caracteristici evoluţiei curente, ci şi
ai celei de perspectivă.
Conform cercetătorilor (L. P. Matveev, I. Novicov; I. K. Ghermănescu; D. Harre; I.
Dragnea) dintre cerinţele metodice de bază, ce călăuzesc în permanenţă activitatea antrenorilor
privind instruirea juniorilor, se acordă o atenţie deosebită următoarelor caracteristici:
 repetarea sistematică şi intensivă a procedeelor tehnice şi a principalelor acţiuni
tactice;
  manifestarea unei exigenţe sporite în direcţia efectuării corecte a tuturor
mijloacelor;
 evitarea specializării înguste a instruirii juniorilor;
 valorificarea optimă a înclinaţiilor juniorilor;
 instruirea juniorilor trebuie să asigure pregătirea pe un plan superior a unui
număr cât mai mare de juniori şi nu transformarea unităţilor respective în primul
rând în nuclee competiţionale.
Aici sunt necesare câteva sublinieri:
a) Repetarea îndelungată a procedeelor tehnice este strict necesară instalării şi fixării
trainice a stereotipiei motrice respective, predominanţa excitaţiei favorizează
efectuarea acţiunilor complexe, în schimb capacitatea de inhibiţie, mai scăzută la
această vârstă, are consecinţe directe asupra stabilităţii legăturilor temporale şi,
implicit, le defavorizează dacă nu sunt continuu şi intensiv repetate.
b) Efectuarea corectă a actelor motrice programate de antrenori are o însemnătate
metodică de prim ordin, întrucât numai în acest fel pot fi asigurate execuţiile
raţionale, economice, obţinerea la timpul oportun a măiestriei tehnice. Includerea
acestor grupe de mijloace de antrenament în organizarea instruirii juniorilor este cu
atât mai binevenită, cu cât creează un climat de bună dispoziţie, de permanentă
emulaţie.
c) Aria acestei cerinţe este pe cât de largă, pe atât de diversificată, datorită
numeroaselor particularităţi ale ramurilor şi probelor sportive. În jocurile sportive, de
exemplu, corespunzător concepţiei contemporane cu privire la desfăşurarea
acţiunilor de joc, care subliniază necesitatea participării în atac şi apărare a tuturor
jucătorilor şi chiar îndeplinirea de către aceştia, pe o durată mai scurtă ori mai lungă,
a unor atribuţii specifice altor posturi, limitarea instruirii numai în sensul cerinţelor
stricte, implicate de un anumit post, apare de-a dreptul anacronică. Lucruri similare
se pot întâmpla şi în alte sporturi.
 d) La vârsta junioratului se conturează, tot mai clar, predilecţia sportivilor pentru
anumite posturi, probe, execuţii tehnice sau acţiuni tactice, care trebuie atent
cultivate, pentru a le asigura cea mai înaltă valorificare.
e) Cerinţa dată este specifică domeniului jocurilor sportive, care prin structura
competiţiilor, cuprind un număr sporit de concursuri, desfăşurate pe o perioadă mai
îndelungată şi la intervale relativ scurte. Participarea la diferite concursuri este
obiectiv necesară, dar minimalizarea calităţii instruirii tinerilor jucători în favoarea
urmării preponderente a obţinerii victoriei în jocurile respective este cu totul
contraindicată.
f) Acesta este motivul pentru care competiţiile juniorilor sunt considerate un mijloc de
îmbogăţire şi în acelaşi timp de stimulare permanentă a măiestriei sportive şi
nicidecum concursuri fundamentale, caracteristică proprie activităţii sportivilor din
eşalonul sportului de înaltă performanţă.
g) Existenţa multiplelor opinii referitoare la pregătirea copiilor şi juniorilor pentru
sportul de performanţă, ne situează într-o situaţie de criză concepţională.
Procesul de pregătire trebuie să realizeze o conexiune cu realizările cercetărilor ştiinţifice
contemporane privind dinamica dezvoltării fiecărei aptitudini motrice care este cea mai accelerată.
Ori, pentru toate aptitudinile motrice, aceste momente se situează tocmai în perioadele incriminate,
ca având restricţii: copilăria, pubertatea sau adolescenţa. Ratând aceste momente, nu este sigur că
ulterior mai este posibil să se atingă nivelul maxim proiectat genetic al aptitudinilor, chiar dacă se
înfăptuiesc eforturi cu totul ieşite din comun în acest sens.